INTRODUCERE

Acum cinci luni, am mers pe foc. Pe jar, mai exact.

Un inginer care a adus un termometru special pentru
măsurarea temperaturii a declarat că instrumentul a
început să se topească la 454 de grade Celsius. Nici
măcar nu am făcut băşici la tălpi.
Bărbatul care a aprins focul pentru aceast ă
experienţă, la propriu şi la figurat, e Tolly Burkan. La 36
de ani, Tolly era trainer de 12 ani în mi şcarea de
dezvoltare personal , atât în America cât i în Europa.
Seminarul în cadrul ăcăruia am mers pe foc şse centra pe
depăşirea temerilor.
Poate te întrebi ce legătură are mersul pe foc cu
tine. Această carte, Când mori ca să trăiești, îţi va da
răspunsul.
La evenimentul de care vă vorbesc erau
înregistrați 39 de participanţi. Puţini şi-au arătat interesul
pentru
spuneau a cmerge pe foc
ă au venit la începutul
doar să-i vadă serii
pe al(cei maio mul
ţii cum fac).ţi
Până la final, 37 de oameni traversaser ă aleea
incandescentă de peste 2 metri. (Un participant n-a putut
s-o facă – avea un picior de lemn şi tot curajul din lume
n-avea cum să-l facă imun la ardere, a explicat el;
altcineva – o tânără care a ajuns să depăşească nişte
temeri intime, ne-a spus că a atins un alt nivel de
încredere în sine, chiar dacă a ales să nu păşească pe
cărbunii încinşi).

1
 Câteva minute după ce am mers pe jar, am înţeles
că experienţa – oricât de incredibilă – nu e importantă în
sine. Ea reprezintă, de fapt, o mărturie palpabilă a
capacității
nu ne credempe care o avem
în stare. cu tocţăii de
Faptul amaputut
face lucruri de care
face ceva atât
de deosebit m-a făcut să simt că eu sunt deosebit. Cu
noua putere dobândită, am avut încredere să confrunt şi
să depăşesc alte limitări mai banale pe care mi le
impusesem de ani de zile. Dintr-o dată dădeam telefoane
de care-mi fusese frică, m ă ocupam de proiecte de care
mă ţinusem la distanţă, începeam schimbări în stilul de
viaţă pe care le tot amânasem tocmai din frica de
schimbare.
Declanșarea acestor schimbări de mersul pe foc
a fost cu atât mai impresionant ă cu cât atitudinea mea
iniţială fusese cel puțin rezervată. La început mi-am zis
că particip la acest seminar doar pentru că lucrez la
această carte cu Tolly şi vreau să mă familiarizez direct
cu munca lui, la prima mână – nu intenţionam şi la primul
picior. Într-un efort de a m ă asigura că nu aveam să-mi
pun în pericol tălpile, picioarele sau viaţa doar ca să-i
demonstrez lui Tolly – sau mie însumi – că sunt curajos
şi că rămân cu ceva din povestea asta, i-am spus de la
bun început că nu am de gând să merg pe foc.
După cum îi e felul, Tolly mi-a acceptat poziţia cu
umor şi eleganță, şi m-a invitat să particip în condiţiile
care mă fac să mă simt în largul meu.
Pe măsură ce data seminarului se apropia,

deveneam totuîn
omniprezentă şi din
viaţacemea
în ce maipetrecusem
. Îmi conştient cămare
teama era
parte
din cei 36 de ani ai mei temându-mă de câte ceva la

2
aproape fiecare oră. Dacă nu era teamă de boală sau
accident, era teamă de faliment, de a mă face de râs în
ochii mei sau ai altora, de confruntare sau de lipsa
confrunt ării,asta,
Înţelegând de aam
nuînceput
fi fericitsăsau de aseama
-mi dau fi preacăfericit.
nu ar
trebui să merg la seminarul lui Tolly doar ca scriitor
implicat într-un proiect; ci ar trebui să merg ca simplu
participant, pentru că mi-ar fi de mare folos să învăț cum
să-mi depăşesc fricile.
Teama față de mersul pe foc nu era nici mai mare,
nici mai mică decât sute de alte temeri pe care le
avusesem în viaţa mea. Porneam mereu de la premisa,
„Mda, alții pot s-o facă, dar eu ştiu că nu pot”. Puteam
vedea cât de absurd era să mă agăţ de felul ăsta de a
privi lucrurile, chiar şi atunci când ştiam că nu am un
motiv întemeiat să-mi fie frică. Deși nu puteam să înţeleg
cum voi putea să merg pe foc, nu avea cum s ă fie mai
dificil pentru mine decât pentru miile de persoane pe care
Tolly le condusese deja peste c ărbunii încinşi.
Cu toate astea, tot nu eram sigur că voi putea –
sau voi vrea – să merg pe foc.
Dar am făcut-o. Și motivul pentru care am făcut-o
are mult de-a face cu Tolly Burkan. Tolly nu mi-a dat
curajul s-o fac. Tolly m-a conectat cu propriul meu curaj.
Parțial, mi-au fost de folos informațiile despre natura
temerilor și metodele prin care să le învingem. Restul
însă are legătură cu Tolly. Umorul lui, vitalitatea, energia
lui – vibrația lui – sunt înălțătoare. Zâmbetul lui

debordează
vie de fericire
ții. Cunoscându- contagioasă
l astăzi, și de acceptare
îmi este aproape imposibil săa
cred că, în primii 24 de ani de viață, stima lui de sine era

3
așa de scăzută, relațiile sale cu oamenii – părinți, prieteni,
iubite – atât de traumatică, încât a încercat de două ori să
se sinucidă. Cu multă greutate a reușit până la urmă să -
și construiască
ajungă azi. ii pline de iubire și respect și să
cine este relaț
Când mori ca să trăiești este autobiografia lui
Tolly, povestea întâmplărilor și a oamenilor din viața lui,
dar și a descoperirilor care l-au ajutat să supraviețuiască
și să ajungă persoana jovială de astăzi. Deși a trecut prin
drame personale cât pentru mai multe vieți, ce m -a atras
cel mai mult să lucrez cu el la autobiografie nu a fost
drama în sine, ci faptul că, oricât de extremă a fost viața
sa, regăsesc în ea fărâme din propria mea viață. Din
fericire, a mea nu a fost așa pe muchie, iar emoțiile mele
negative și conflictele mele interioare nu au fost atât de
puternice încât să ajungă să mă devoreze. Dar, ca mulți
oameni, am avut cu siguranță, ș i încă mai am, propriile
lupte în drumul către a deveni un adult echilibrat.
Mergând pe urmele evoluției spinoase a lui Tolly,
am căpătat o nouă și imensă apreciere pentru
nenumăratele bucurii din viața mea. Am reușit să înțeleg
că și eu fac pași pe calea mea, chiar dacă uneori am
impresia că stau pe loc. Aflând de la el tehnici de a face
față crizelor și de a depăși obstacolele, am învățat cum
să-mi folosesc cât mai eficient energia și să fac față mai
bine vieții. Cu atât mai mult cu cât am descoperit că
procesul de maturizare nu se termină la 18 ani, așa cum
credeam odată, nici la 36, ci va continua, se pare, câte
zile mai am de trăit.
Mulți dintre noi ne confruntăm cu depresii și
temeri mult mai des decât am vrea, mulți dintre noi

4
suntem nemulțumiți de nefericirea sau anxietatea pe care
le simțim, dar nu știm ce să facem pentru a ne schimba
condiția sau condiționările. Când mori ca să trăiești nu e
doar o poveste
poveste despre lupta
despre împăcarea pentru
corpului maturizare,
cu mintea e o
și spiritul.
Este o poveste despre cum putem transforma slăbiciunea
în putere, despre cum ne putem depăși limitările învățând
să ne iubim și să avem încredere în noi înșine și în
oamenii din viața noastră.
Tolly nu ne dă răspunsuri în Când mori ca să
trăiești; ne povestește despre răspunsurile pe care le-a
găsit pentru el. Cred că acestea îi pot inspira pe alții să -
și găsească propriile răspunsuri. Pe mine deja m-au
ajutat.
MARK BRUCE ROSIN

Povestea expusă în această carte reprezintă un

renghi bizar pe care mi l-a jucat viața. Abia acum mă simt
suficient de matur emoțional și de conștient spiritual ca
să pot împărtăși detaliile acestei povești. Titlul „Când mori
ca să trăiești” nu este doar o metaforă spirituală; eu chiar
am avut o experiență de viață după moarte. Articolul din
Daily News de pe coperta din spate vorbește despre
drama mea. Mi-a luat șaptesprezece ani s-o pun în
cuvinte. Am știut dintotdeauna că trebuie s-o împărtășesc
și acum a venit momentul.
TOLLY BURKAN

5
6
 1
În 1973, la 24 de ani, îmi petrecusem ultimii cinci
ani mai mult pe mare, la bordul unora dintre cele mai
luxoase nave din lume – S.S. Michelangelo, S.S.
Rafaello, S.S. Leonardo da Vinci, S.S. Rotterdam – ca
director social și magician profesionist. Având de lucru
mai puțin de două ore pe zi, iar în unele zile chiar
neavând nimic de făcut, serviciul meu era mai degrabă o
vacanță lungă și costisitoare.
Într-o noapte, mă aflam la bordul navei S.S.
Rotterdam la o petrecere organizată de Taylor Caldwell
pentru lansarea romanului său, Căpitani și Regi.
Bijuteriile străluceau la gâtul și încheieturile oaspeților,
care se înfruptau dintr-un bufet plin ochi cu creveți, homar
i caviar. Sala de bal era scena perfect pentru o astfel
șde opulență, cu un podium de dans de culoarea
ă cuprului
oxidat, tavan sculptat, la înălțimea de 9 metri, ferestre cu
vedere panoramică și scări îmbrăcate în covor roșu care
legau mezaninul decorat în marmură de puntea
principală, unde o orchestră la patru ace cânta valsuri și
foxtrot. De jur împrejur erau aranjate ghirlande de flori
tropicale și statui de gheață de aproape 2 metri
reprezentând lebede și delfini. În centrul bufetului, o
de un metru, a Căpitani și Regi
replică
reflectadin gheață,
soarele la asfințit. cărții

7
 Cel mai clar îmi amintesc cât depuțin mă distram.
Stăteam lângă ringul de dans, în frac de catifea, privindu-
i pe ceilalți invitați și simțind că, în ciuda râsetelor și a
fețelor zâmbitoare,
și petreceau, și de
îmbătați ei erau la fel de
un succes nefericiți
înșelător, dincalipsă
mine,
de
altceva mai bun de făcut.
Da, mi-era ușor să văd nebunia celorlalți, dar nu
pentru că eram mai bun ca ei. Din contră. Pentru că mă
uram și, oriunde mă uitam, aveam impresia că oamenii
îmi reflectă nemernicia dinăuntru. Mă simțeam un ratat,
un mincinos, un impostor. Îmi câștigam traiul ca și clovn,
țopăind de colo-colo cu un rânjet prostesc pe față și
prefăcându-mă relaxat și vesel. Pe dinăuntru, dincolo de
masca pe care mi-o pictasem și pe care ajunsesem s-o
disprețuiesc, se ascundea un tânăr deprimat, în pragul
sinuciderii, care vedea viața ca pe o capcană
necruțătoare, lipsită de bucurii, constând în izolare și chin
– care mai întâi îți face promisiuni și-ți dă speranțe, pentru
ca apoi să ți le zdrobească fără milă.
Am încercat adesea să-mi dau seama cum, sau
de ce, am ajuns, dintr-un copil optimist și exuberant, o
ființă care se urăște. Nu reușeam să mă înțeleg, iar
neputința asta mă adâncea și mai mult în depresie și mă
ducea mai aproape de sinucidere. De fapt, eram așa de
dezamăgit, că moartea ajunsese să mi se pară unica
rezolvare pentru viață.
Cu doar câteva săptămâni în urmă călătorisem în
India, într-o încercare de a găsi „iluminarea”, acea

misterioasă
auzisem comoară
atâtea spiritualămetafizice.
din lucrările despre care citisem
Odată atinsăsi
această „iluminare”, eram convins că voi trăi toate

8
experiențele interioare splendide după care tânjeam. Dar
tot ce am luat cu mine din India a fost amintirea copiilor
înfometați de pe străzi, a sărăciei de necrezut și impresia
că
dacă ceiarmai măi car
aveamulț indieni visau ladinAmerica,
o părticică crezând arcă,fi
averea noastră,
cu siguranță fericiți. Mulți păreau să creadă că americanii
își trăiesc fiecare zi într-o stare de fericire deplină.
Dacă era să fie așa , atunci invitații de la
petrecerea Căpitani și Regi ar fi trebuit să fie cei mai
fericiți oameni din lume. Dar se vedea cu ochiul liber că
nu erau cu mult mai ferici ți ca mine. Cel mai tare mă
durea că începusem să mă îndoiesc de posibilitatea
iluminării. Gândul ăsta mă termina. Însemna că tot ce mai
rămânea de făcut acum era să adun bani, bunuri,
realizări, oameni și să mă întreb la fel ca î nainte – „Nu
mai există nimic altceva pe lângă toate astea?”
La câteva zile după bal m-am hotărât să mă întorc
într-un loc unde nu e durere, locul din care toți venim. Mai
încercasem o dată să mă sinucid, dar atunci eram atât de
trist încât am apelat la sinucidere din impuls, ca la o
scăpare; de data asta, doi ani mai târziu, luasem decizia
într-un mod „rațional”. La cei 24 de ani ai mei, explorasem
deja, mi se părea mie pe atunci, toate posibilitățile vieții.
Gustasem tot ce avea viața bun de oferit din punct de
vedere material și mult din ce avea rău de oferit din punct
de vedere emoțional – divorț, internare într-un institut
psihiatric și moartea a doi oameni dragi mie. Atingând,
după cum aveam impresia atunci, limitele vieții și-ntr-o
direcție și în cealaltă, nu mi se mai părea că viaț a merită
trăită.

9
 La bordul vasului, în mijlocul Pacificului, am
dizolvat liniștit o doză de somnifere î n 500 ml de vodka.
Ultima dată, cu ajutorul tehnologiei medicale, doctorii mă

bată. Amintireachiar
resuscitaseră comeidupă
și a ce inima
lunilor pe încetase să-mi mai
care le petrecusem
în spital mi-a dat fiori. Dar doar pentru scurt timp, până
când am luat hotărârea să mă asigur că de data asta nu
va fi posibilă nicio revenire la viață. Am adăugat tot ce am
găsit în dulapul cu medicamente – aspirină, trei tipuri de
tranchilizante, medicamente împotriva ră ului de mare –
pe lângă vodka și somnifere și m-am întins să-mi dorm
somnul de veci. Au trecut trei zile. Echipajul a presupus
că suntliniș
dormi beat și a avutinima
tit. Curând grijăasă mă „acopere”
început să pot
ca atât
să-mi bată de
încet că sângele nu mai circula cum trebuie în picioare.
Când prietenul meu, Jim Mapes, a reușit într-un final să
deschidă ușa pe care o încuiasem pe dinăuntru, țesutul
din picioare începuse deja să se descompună . Mirosul
fusese cel care-l făcuse să spargă ușa.
Încă o dată, doctorii au luptat din răsputeri să mă
salveze. Ace, tuburi, fire și aparate, toate complotau să-
mi oprească retragerea finală. Nu-mi mai amintesc nimic
din toate astea; eram în comă, dormeam somnul
inconștienței, clătinându-mă pe muchia dintre viață și
moarte.

10
 2
Trei săptămâni mai târziu, întins pe canapeaua
din sufragerie a părinților mei, în Pasippany, New Jersey,
după a doua tentativă de suicid, mă simțeam pierdut:
trebuia în primul rând să mă obișnuiesc cu gândul că mai
sunt în viață. Plus că tot nu-mi trecuse obsesia de a găsi
sensul vieții la cei 24 de ani ai mei. Zdrobit, făcut praf, mă
întrebam cum de ajunsesem în acest punct absurd – nu
știam să trăiesc, dar în mod clar nu știam nici să mor – și
mă întrebam dacă o să iasă ceva bun din toată suferința
pe care mi-o provocasem mie și celor dragi mie. Să
continuu să trăiesc mi se părea îngrozitor de greu, mai
ales în halul de confuzie și auto-compătimire în care mă
aflam.
Fusesem dus de pe vapor în Panama.
zburaseră acolo din New Jersey și aranjaser Părinții
ă sămeifiu
transportat cu ambulanța la secția de terapie intensivă a
unui spital american din zona Canalului. Când am
deschis ochii, într-un final, am crezut că picioarele îmi
fuseseră amputate. Nu fuseseră. Erau doar paralizate și
amorțite. Nu am simțit nicio bucurie că eram încă în viață.
Eram doar măcinat de o întrebare: „De ce?”
Când am ajuns în casa părinților, am primit un fel
de răspuns de la fratele meu Barry, de 19 ani, cel mai bun
prieten al meu.

11
 - În mod cert trebuie să fii aici, a comentat el la
un moment dat. Dacă era timpul să mori, fără îndoială c-
ai fi fost mort până acum.
Era clar că trebuia să rămân în continuare aici; mă
gândisem la același lucru încă de când mă trezisem în
spitalul din Panama. Dar mă tot chinuia întrebarea, „De
ce?” Și de unde dependența asta de durere ș i de a-mi
face familia să sufere?

12
 3
Părinții mei au divorțat înainte ca eu să împlinesc
doi ani și nu am nicio amintire cu tata de când eram mic.
Mama mea, Eileen, o femeie inteligentă și atrăgătoare –
înaltă, blondă și subțire, cu ochi albaștri strălucitori și
personalitate exuberantă – fusese manechin înainte de a
rămâne însărcinată cu mine. S-a recăsătorit când eu
aveam trei ani, și Ted, cel de-al doilea soț al său, singurul
tată pe care l-am cunoscut, m-a adoptat și mi-a dat
numele său înainte să ajung la grădiniță. Inteligent,
frumos, îngrijit, cu păr negru și des și ochi căprui
pătrunzători, a avut dintotdeauna un aer un pic absent,
ca de academician.
Tatăl meu era devotat familiei și avea un
cut, dar era iute la mânie i adesea
temperament
rezolva tă de educație a copiilor prinș ridicarea
problemele
tonului și curea. M-a făcut să înțeleg de timpuriu că
trebuia să-l iau în serios de la primul avertisment.
Subtextul era „pune nevoile mele înainte de ale tale și o
să-ți fie bine”. Îi făceam pe plac doar dacă ghiceam și
executam ceea ce aștepta de la mine. Era o limită
invizibilă peste care nu puteam trece fără să-l înfurii. Și
cum eram avid după atenție, mai ales când eram foarte
mic, am de ori cu
rezultate depășit
nefaste.această
Chiarlimită nenumărate
știind consecinț –
ele, uneori

13
recurgeam la orice, bun sau rău, ca să obțin atenția
părinților.
Când tata mă târa în dormitor să mă bată, speram
ca urletele mele să o facă pe mama să intervină. Dar asta
nu s-a întâmplat niciodată. Ea nu a obiectat față de
pedepsele corporale pe care le administra tatăl meu, și
îmi cerea tot timpul să mă port frumos, ca ea și tata să
poată fi mândri de mine – iar când nu reușeam, începea
să plângă – așa că nici mama nu mi-a oferit prea multă
îngăduință atunci când i se părea că nu sunt cuminte.
Deși în mod cert nu au intenționat asta, purtarea extremă
a părinților mei mi-a transmis că am prea puțină valoare
și că nu e cazul să am vreo cerere sau vreo nevoie. Nu-
mi dădeam seama pe vremea aceea cât de mult mă
iubeau.
Refugiul copilăriei mele era casa bunicii. Din
fericire, era la doi pa și. Bunica avusese grijă de mine
când prima căsnicie a mamei se ducea pe apa sâmbetei,
și s-a format între noi o legătură care s-a păstrat până la
moartea ei. De fiecare dată când nu m ai suportam stresul
de acasă, căutam adăpost la bunica, unde mă înfruptam
din specialitatea ei, supa de linte și orz și jucam canastă,
joc de cărți învățat de la ea încă de când aveam trei ani.
- Frații tăi îmi sunt nepoț i, mi-a spus când am
mai crescut, dar tu ești fiul meu.
Când aveam cinci ani, s-a întâmplat ceva ce
credeam că îmi va rezolva toate problemele: am primit un
set de magie de la unchiul Harold, fratele mai mic al
tatălui meu. Harold, care era doctor și magician – magia
îi finanțase educația medicală – mă încântase cu trucuri

14
magice de când eram mic. Eram fericit că mă iniția și pe
mine în ale magiei. Am învățat repede că magia nu
înseamnă doar prestidigitație și recuzită: principalul
instrument
capacitatea al
sa magicianului în a produce
de a minți impecabil și de a iluzii
direcțeste
iona
atenția publicului în altă parte. Magicienii trebuie să
cunoască la perfecție natura umană, trebuie să observe
tot timpul oamenii cu atenție ; munca lor constă în a
manevra în egală măsură mințile și obiectele.
Să fac eu trucurile de magie mi s- a părut mai
captivant decât să le urmăresc, și la nouă ani îi lăsam
deja pe adulți cu gura căscată cu numere de magie
demne de un expert. Spre încântarea mea, găsisem în
sfârșit o metodă acceptată de a fi în lumina reflectoarelor.
Măgulit de atenția pe care o primeam și intuind, încă de
pe atunci, puterea uimitoare pe care mi-o dădea și mi-o
va da magia pentru tot restul vieț ii, m-am dedicat total noii
mele vocații. La paisprezece ani am început să câștig
bani participând la petreceri și even imente locale. La
șaisprezece ani eram deja sigur că asta avea să-mi fie
cariera și mi-am schimbat numele de scenă din Bruce
Burkan, în Tolly, Magicianul Clovn.
Magia și bufoneria erau combinația ideală pentru
mine: dintre toate reușitele mele, cel mai mult prețuiam
capacitatea mea de a face oamenii să râdă. Mă simțeam
cel mai bine în pielea mea atunci când stârneam hohote
de râs și mi se părea că eram eu însumi doar când
făceam pe clovnul – când accesam partea de copil jucăuș
din mine, fiind convins că -mi exprimam astfel adevărata
identitate. Instinctiv, știam încă de pe atunci că, în afară
de iubire, nu e nicio stare mai sănătoasă decât râsul și,

15
auzindu-i pe ceilalți că râd, mi se încălzea inima. Dar, cu
toate foloasele pe care mi le aducea cariera, la
optsprezece ani începusem deja să mă gândesc la
sinucidere.
Terminasem liceul cu note foarte bune și, cedând
presiunii din toate părțile și părerilor că nu pot rămâne
magician clovn tot restul vietii, m-am înscris fără tragere
de inimă la Universitatea Rutgers, unde urma să-mi
însușesc o profesie mai „realistă”: stomatologia. La
facultate, mi-a fost la fel de ușor să am succes la școală
și în relații ca și la liceu. Dar, în ciuda capacității mele
intelectuale, a popularității mele în rândul fetelor și a
independenței financiare (încă din primul an de facultate
eram nevoit să refuz de două ori mai multe oferte decâ t
acceptam), nu eram deloc încântat de ideea de a deveni
adult, cel puțin nu așa cum vedeam eu adulții. Deveneam
mai anxios pe zi ce trece. La început am crezut că
această anxietate e produsă de teama de mă maturiza.
Însă curând am început să cred că e ceva în neregulă cu
mine.

Într-o zi, în primul an de facultate, stăteam în

camera mea și învățam, dar mintea îmi zbura în altă
parte. Oricât încercam să mă concentrez pe ce studiam,
mintea refuza să coopereze. Dintr-o dată mâinile au
început să-mi tremure. De undeva din mine urmăream ce
se întâmplă și mă îngrozeam. Dintr-o dată am izbucnit în
plâns. Plin de sudoare, am scos un strigăt, am înhățat un
ceainic din ceramică și l-am izbit de perete. Praf s-a făcut.
Șocat de mine și temându-mă să nu intre careva din
familie și să vadă ce am făcut, m-am apucat să trag
mobila în dreptul ușii și să mă baricadez înăuntru. Nu era

16
însă nimeni acasă și am stat singur câteva ore, luptându-
mă cu mine să-mi recapăt cumpătul. Când am început în
sfârșit să mă simt mai bine, am fă cut ordine în cameră și
n-
amam suflat ocăvorbă
convins despre
era ceva incident. Din
în neregulă acel moment
cu mine m-
și am irosit
luni întregi încercând să-mi dau seama ce. Primele
gânduri serioase de sinucidere au luat naștere în acea
perioadă.
Într-un efort de a fugi de aceste gânduri m-am
logodit cu prietena mea, Valerie. Speram ca însurătoarea
să fie ingredientul care să-mi facă viața suportabilă. La
nouăsprezece ani, Valerie era o fată extrem de frumoasă.
Era inteligentă, caldă și cu simț practic. Natura ei stabilă
putea fi o ancoră pentru mine. Ne cunoscuserăm la
șaisprezece ani, la biblioteca publică unde lucram
amândoi ca voluntari. Cu o sumedenie de cărți de reparat
și de pus la loc pe raft, ne-am îndrăgostit. Amândoi eram
vorbăreți, puteam discuta despre orice și eram încântați
să descoperim în celălalt un interlocutor cu care puteam
conversa la un alt nivel decât cel al unui adolescent
obișnuit.
Îmi plăcea și familia lui Valerie și iată încă un
argument pentru căsătorie. Fratele lui Valerie, Teddy, era
pe atunci cel mai bun prieten al meu. Era cu un an mai
mic decât mine și Valerie, înalt, subțire și blond ca soră-
sa, dar pe cât de conservatoare și precaută era ea, pe
atât de aventuros era el. Tatăl lor, Paul, un om extrem de
afectuos și vesel, m-a plăcut din prima și nu a trecut mult
până să simt că mă iubește la fel de mult ca pe copiii lui.
Soția lui, Dolores, era un fin observator al vieții și era o

17
încântare să port discuții cu ea, la cât de amuzantă și
inteligentă era.
Țineam la ei toți, îi respectam și îi admiram pentru
fericirea pe care o emanau, pentru cât de apropiați erau.
Speram ca prin viața alături de Valerie, devenind parte
din familia lor, să m ă transform peste noapte într-o ființă
fericită.
Dar în sinea mea, chiar dacă nu recunoșteam,
știam că e o speranță deșartă. Mă simțisem destul de
bine în primii doi ani de relație cu Valerie. Însă după ce
ne-am logodit, stările mele de anxietate și depresie, până
atunci ocazionale, ajunseseră să mă sperie. În toate
discuțiile pe care le-am purtat cu Valerie, Teddy și
Dolores, nu am recunoscut niciodată cât de speriat și
tulburat mă simțeam. Mă știau doar după fața pe care o
afișam în lume – cea de tânăr fericit și sociabil – adică nu
mă cunoșteau deloc. Și asta mă făcea să mă simt și mai
singur și îndurerat.
Tot pe atunci mi-am amintit de un incident care se
petrecuse pe când aveam unsprezece ani, când amândoi
părinții mei se internaseră în spital cu hepatită. Cât au
stat în spital, au angajat o bonă să aibă grijă de mine și
de cei trei frați ai mei, Wayne, Barry și Lee care aveau
șapte, șase și respectiv un an. Atât s-a plâns bona de
energia mea frenetică, de personalitatea mea dificilă și
de accesele mele de furie, că părinții mei s-au hotărât să
mă ducă la psihiatru imediat ce au ieșit din spital. Erau
atât de slăbiți fizic și atât de disperați să n-o piardă pe

mâna, încât
bonă s-au gândit că cel mai bine ar fi să mă dea pe
unui specialist.

18
 Ideea de a fi dus la psihiatru m-a afectat atât de
tare încât, odată ajuns în biroul său, i-am rupt pozele de
pe pereți, l-am lovit în fluierul piciorului ș i m-am năpustit
asupra lui caînun
lăsat răvășit câine
urma meaturbat,
. Le-ami-aspus
m rupt jachetacași nl-am
părinților -am
de gând să mă mai întorc. Când m-am răzgândit după
două săptămâni, am fost șocat că doctorul a fost de acord
să mă mai vadă. Am mers la el șase luni. Îi duceam poze,
îi spuneam povești și el mă asculta. Cum el nu vorbea
niciodată, m-am plictisit până la urmă și am vrut să pun
capăt întâlnirilor, dar părinții m-au presat să continuu.
Într-un final au cedat smiorcăielilor mele și sesiunile s-au
încheiat.
La vremea respectivă nu am dat prea multă
importanță episodului, dar șapte ani mai târziu, la
optsprezece ani, a început să-mi încolțească în minte
ideea că fusesem bun de dus la psihiatru. Mă afecta și
faptul că nu mă maturizasem suficient din punct de
vedere fizic, aveam încă vocea subțire și nu-mi crescuse
păr pe corp. La ora de sport colegii mă torturau cu
apelative de „poponar”, care tăiau în carne vie.
Ajunseseră să mă bântuie gândurile că nu sunt suficient
de bărbat și teama că nu voi fi niciodată. M-am gândit să
mă duc iarăși la psihiatru, dar mi se părea că nu aveam
nevoie de psihiatru să-mi spună ceea ce știam deja: eram
bolnav mintal.
În timpul logodnei mele cu Valerie, începuse să
mi se pară că, oricât succes aș obține, nimic nu are cu
adevărat substanță. În ciuda felului optimist în care m ă
purtam, pe dinăuntru nu mă simțeam deloc optimist.

19
 A început să mă domine și, într-un final, să mă
obsedeze gândul că e ceva în neregulă cu mine. Mi-am
pierdut până și bucuria cu care făceam magie. Oricâtă
energie
simțeampuneam ca să vrăjesc
tot mai speriat Măîncânt
și .să
și ciudat oamenii
purtam ca și ,cum
mă
întrezăream un viitor luminos, încercam să înveselesc
viețile pacienților din spitale cu numerele mele de
bufonerie și magie, însă pe interior aveam impresia că îmi
dă târcoale și mă așteaptă după colț ceva sinistru.
Nu mai reușeam să dorm nopțile, era un adevărat
coșmar, mă uitam în jur și vedeam că am atâtea lucruri
bune în viață dar pur și simplu nu-mi erau de ajuns. Cel
mai mult mă înnebunea faptul că nu știam ce-mi lipsește;
de ce nu puteam fi fericit? Întrebarea asta mă adâncea și
mai mult în depresie. Avusesem dintotdeauna un prea
plin de energie și compasiune, și oriunde vedeam ocazia
să-mi folosesc energia constructiv – și să obțin puțină
validare – treceam la acțiune. Fusesem cercetaș vultur1,
elev eminent, voluntar la bibliotecă, spitale și organizații
locale, și devenisem un tânăr cetățean de onoare. Îmi
apărea poza în ziare și se scriau articole despre isprăvile
și succesul meu ca magician. Mama, la fel de frumoas ă
ca întotdeauna, fusese aleasă ca reprezentantă a New
Jersey la „Mama Anului” și fusese finalistă în concursul
de frumusețe Mrs America din 1967. Fiind î n lumina
reflectoarelor timp de un an cu ocazia acestui concurs, a
trebuit să am grijă să nu mă port niciodată nepotrivit, lucru
care m-a descurajat și mai mult să mă deschid față de
cineva în legătură cu instabilitatea și depresia mea.

1
Cel mai mare grad acordat de Boy Scouts of America, organizația
de cercetași a Statelor Unite

20
Mulțumită antrenamentului de iluzionist, devenisem un
adevărat maestru în arta amăgirii. Toată lumea era
convinsă că sunt fericit, mai ales de când mă logodisem.
Dar logodna era încă un însemn inutil al unui
succes care nu mă mai încălzea. Cu cât dețineam mai
multe astfel de însemne, cu atât mi se părea că a fi adult
este o farsă pe care nu-mi doresc s-o mai trăiesc. Mă
uitam în jur, la părinții mei și la prietenii lor. Nu găseam la
ei nimic ce nu am și eu sau nu pot să obțin dacă îmi
propun. Dar peste tot nu vedeam decât stres, competiție,
nesiguranță și insensibilitate. Cei mai mulți adulț i pe care-
i cunoșteam își petreceau timpul căutând ceva,
chinuindu-se, lamentându-se, prefăcându-se și aruncând
acuze. Până și adulții pe care-i admiram păreau subjugați
de muncă și de iluzia succesului. Nu găseam pe nimeni
cu care să-mi doresc să semăn, căruia să-i invidiez viața
sau cariera.
Până și părinții mei, care dețineau propriul birou
de imobiliare la noi acasă, în Littleton Road, alergau la
nesfârșit, muncind zi și noapte ca să întrețină familia.
Neștiut de admiratorii doamnei New Jersey era faptul că
nici ea, nici tata, nu erau, după părerea mea, fericiți.
Lucrau șapte zile pe săptămână și nu aveau niciodată
timp și bani ca să facă ce-și doresc. Mai rău, ori de câte
ori încercam să comunic cu ei, ajungeam să ne certăm,
așa că, până la urmă, am încetat să mai încerc .
Căpătasem o aversiune față de certurile cu ei, mai
ales că mama îmi spunea, de fiecare dată când se enerva

că numeu
tatăl sunt biologic,
de acord bărbatul
cu ea, căde ti fix ca
„eșcare taică
divorț -tu” Spunea
ase. – adică
adesea despre el că era dezechilibrat și eu am luat-o de

21
bună. Am presupus că un bărbat care ajunge să -și strice
căsnicia cu o femeie minunată ca mama trebuie să fie
nebun. Așa că fiecare emoție negativă pe care o aveam,
exprimată
că eram la sau reprimată,
fel de nu făcea
dezechilibrat poatesăși-mi
ca el,decât maiconfirme
și.
Nu am vorbit niciodată cu Valerie și cu familia ei
despre problemele mele secrete pentru că mi-era rușine,
dar acesta nu a fost singurul motiv. Cu meseria mea de
Magician Clovn, ajunsesem un adevărat erou în
comunitate și mi se părea cumva că trebuie să mă ridic
la înălțimea imaginii pe care o aveam, iar instabilitatea
psihică ieșea din calcul. Suferința pe care o purtam era
atât de mare încât crease în mine o gaură neagră care ar
fi înghițit pe oricine se apropia prea tare. Mă distanțasem
de familia lui Valerie și din cauza altui secret – ne
începuserăm viața sexuală, lucru pe care ne străduiam
să îl ascundem. Faptul în sine punea pe mine o presiune
prea mare și bănuiesc că era valabil și pentru Valerie.
Secretomania aceasta făcea relația să nu mai fie atât de
roz: Valerie se gândea încontinuu că maicile de la Liceul
Catolic la care învăța n-ar fi niciodată de acord (era
suficient de șocant că se logodise cu un băiat evreu) iar
eu mă simțeam împovărat de vinovăția purtării încă unui
secret.
Tulburarea dinăuntrul meu a crescut, la fel și
frustrarea că nu reușeam să scap de sentimentul de
inutilitate, așa că am început să mă gândesc serios la
sinucidere. În disperare de cauză, am apelat șovăielnic la
un psihiatru. Din păcate, am găsit în el un specimen a
ceea ce detestam mai mult la condiția umană: fuma țigară
de la țigară, avea un tic nervos, și nu -și lua niciodată ochii

22
de pe ceas. Considerând că suferea de propriile lui
tulburări, am încercat un alt psihiatru, care nici el nu m-a
impresionat; ventilatorul din biroul său făcea atâta
zgomot
spuneam,cămaiaveam
ales căimpresia
vorbeamcă nici nu
aproape auzea
ș optit, iar elce-i
nu
mi-a spus niciodată să vorbesc mai tare.
Sinuciderea mi se părea o soluție din ce în ce mai
palpabilă, totuși o teamă de necunoscut mă ținea legat
de viața pe care ajunsesem să o dispreț uiesc. La puțin
timp după ce am împlinit 19 ani, am conceput un alt plan.
Cu mintea mea bolnavă am decis să fug, să-mi schimb
numele și să o iau de la zero.

23
 4
Planul a fost un dezastru de la bun început. Sursa
problemelor mele era fără îndoială chiar acest „eu” pe
care intenționam să îl iau cu mine, dar î n disperarea de
atunci nu-mi dădeam seama. Am ticluit un plan prin care
să fug în California și să-mi schimb identitatea cu acte
false. sinucid. Pur și
simpluPărea
nu maisingura
puteamopțiune ca să
continua să trăiesc
nu mă viaț a lui Bruce
Tolly Burkan; ca să pot să mai trăiesc, eventual să și
găsesc puțină fericire, trebuia să fiu o persoană cu totul
nouă, într-un mediu nou, unde nimeni să nu aibă așteptări
de la mine și unde să nu am pe cine să dezamăgesc,
indiferent ce fac. Habar nu aveam la ce îmi trebuia
libertatea asta după care tânjeam, oricum fusesem atât
de limitat de rolul pe care mi-l creasem că nici nu mai
tiam care-mi erau adevăratele emoții ș i dorințe. Tot ce
șștiam era că devenisem mai mult negativ decât pozitiv și
singura soluție părea să fie să-mi las viața în urmă.
Nu puteam să fug pur și simplu, ar fi fost prea
jenant pentru Mrs. New Jersey, plus că se putea
presupune că am fost răpit. Oricum, nu voiam să fiu
căutat. Așa că am decis să înscenez un înec. Ticluind
planul, am ales plaja de la ocean din Asbury Park ca
pun cap la cap detaliile,
scenă a dispariției
am folosit abilitățilemele. Ca să căpătate ca magician.
de iluzionism

24
Dacă totul îmi ieșea conform planului, dispariția mea
avea să fie trucul magic absolut.
M-am hotărât să-mi pun proiectul în aplicare în
august. Înainte de asta decisesem să mă supun unei
minore operații pentru infecție la vezică care să poată fi
acoperită de asigurarea noastră medicală. Recuperarea
a f ost mai lentă decât mă așteptam și, cu cât se apropia
data dispariției mele, cu atât mă îngrijoram mai mult de
cât de slăbit eram. Cu toate acestea, am mers înainte cu
planul.
În dimineața zilei de 22 august 1967, am
împachetat niște merinde pentru picnic și mi-am pregătit
bagajele pentru o escapadă de o zi. În portbagaj am
ascuns cu grijă valiza cu schimburi și acte false pe care
mi-o pregătisem. Părinții mei nu se treziseră încă și am
început să merg încetișor prin casă, uitându-mă cu
nostalgie la toate obiectele pe care nu aveam să le mai
văd vreodată.
Eram în camera de zi uitându-mă la poze cu
familia, când vocea mamei m-a f cut s tresar.
ă ă
- Unde te duci, Bruce?
- Mă duc cu Valerie la plajă, ne petrecem ziua
acolo, am răspuns cu nonșalanță, fără să mă întorc spre
ea, ca să nu-mi vadă lacrimile.
- Să nu intri în apă, m-a sfătuit ea cu îngrijorare.
Știu că înoți bine, dar corpul tău nu s-a refăcut complet
după operație.
- Normal ca n-o să intru, am asigurat-o. O să
stăm la plajă, poate ne plimbăm puțin pe faleză.
25
 M-am întors s-o sărut de plecare. Până în acel
moment, mi se păruse mereu o stană de piatră; acum mi
se părea dulce și fragilă. M-am simțit îngrozitor știind ce
urmează
să i-o produc. Mi-gâandindu-
să fac, mă la toat
trecut fugitiv prinăminte
suferința pe care oo
că probabil
să putrezesc în iad din cauza asta, dar mi-am luat la
revedere și am plecat s-o iau pe Valerie de acasă.
Valerie era entuziasmată de ziua minunată pe
care urma s-o petrecem la plajă. M-am simțit sinistru, ca
o creatură diabolică venită s-o bântuie pe prințesă. M-am
prefăcut relaxat, ba chiar jovial, și am intrat în rol de parcă
era numărul vieții mele.
Am luat la noi prosoapele și lotiunea de plajă și
am pornit la drum. Vremea era perfectă, iar muzica
rock’n’roll care răsuna la radio completa atmosfera de
vacanță. Pentru mine, însă, numai vacanță nu era.
Sufeream în tăcere, în sinea mea, în timp ce făceam
glume și discutam despre nuntă. Dimineaț a nu se mai
termina odată.
i am mers
Am parcat
pe jos câțiva mașina
pași. Curâ nd aproape de plajă
ne-am tolănit ș
pe nisipul pufos
ca o mantie. Sunetul valurilor, care înainte mă liniștea,
acum părea că-mi șoptește să am grijă, să nu duc până
la capăt scenariul pe care-l scrisesem.
L-am ignorat complet și, când a sosit momentul, i-
am spus lui Valerie:
- Iubito, mă întorc imediat. Trebuie să plătesc
parcarea. Apoi înotăm puțin...
Valerie se cam alarmă.

26
 - Nu poți intra în apă. Ești încă slăbit.
- N-o să mă forțez, stai liniștită, am asigurat-o.
Doar ne bălăcim puțin, sau mai degrabă mă stropești tu
cu apă. Ne vedem lângă ocean în câteva minute.
M-am ridicat hotărât, dar un val de amețeală m -a
făcut să cad în genunchi.
- Ești bine? m-a întrebat Valerie.
- Da, doar că m-am ridicat prea brusc, am
răspuns, nu prea convins.

pătură Mi-
și, am lăsatcuhainele,
doar slipul portofelul,
pe mine, cheile
m-amși îndreptat,
ceasul pe
clătinându-mă puțin, către toaleta de lângă faleză. Capul
îmi plesnea și mă cuprinsese o senzație de greață.
Intrând la toaletă, a trebuit să mijesc ochii ca să mă
orientez în întunericul ca de cavernă care ascundea
dulapurile, băile și chiuvetele. O nevoie urgentă de a -mi
ușura vezica m-a împins către un pisoar scârbos,
mirosind a pipi și dezinfectant. Pe când mă ușuram, m -
am uitat înSâjos
din mine. și am șivătremuram.
ngeram zut o dâră stacojie scurgându-se

- Ce nebunie, trebuie să încetez cu prostia asta.

Sunt bolnav, mai bine merg la doctor.
Deși semnele îmi arătau că nu sunt pe calea cea
bună, nu puteam da înapoi. Eram dispus să risc să ajung
în iad decât să mă întorc la viața care îmi provoca atâta
durere. Simțindu-mă ca o adevărată victimă, m-am

pe careși oamascunsesem
împleticit deschis portbagajul cude
o
cheie de până la mașină
rezervă sub bara
protecție. A trebuit să-mi adun toate forțele ca să scot
27
bagajul din ascunziș. L-am târât către un alt vestiar, unde
m-am schimbat în haine noi, mi-am pus ochelari de soare
și o șapcă pentru a-mi ascunde părul roșcat care ieșea
prea multleîn
pe care evidență. Am
ascunsesem în pus bine și câteva mii de dolari
buzunar.
Ajuns la stația de autobuz, știam că Valerie va
începe să se întrebe ce tot fac. Bănuiam că va fi
îngrijorată și afectată, dar în acel moment nu mă
preocupa decât persoana mea. Am aruncat o privire la
orar și apoi la ceas și m-am prins că mai am o oră de
așteptat. „O oră?” țipam în mintea mea. Eram sigur că
aveam doar vreo 15 minute de așteptat. Mi-am dat
seama că mă uitasem la programul din timpul săptămânii
iar acum era weekend. M-am rugat ca această întârziere
să nu mă facă să pierd zborul către California la care
aveam bilet pe numele nou.
Inima îmi bătea să-mi sară din piept și capul îmi
vâjâia fără încetare, când am observat rochia de plajă a
lui Valerie îndreptându-se cu pași hotărâți spre stația de
autobuz. „O, Doamne”, m-am gândit disperat. Încercând
să nu intru în panică, mi-am târât valiza în toaleta
bărbaților și m-am încuiat într-un WC liber. Am așteptat
acolo. Mi-a venit să fac pipi din nou și iar mi-a curs sânge,
înroșind apa din bazin. Tremuram, aveam o stare febrilă,
și eram lac de transpirație din cauza nervilor și a căldurii
sufocante de după-amiază. Trebuia să fiu mai hotărât ca
oricând.
După aproximativ zece minute, am ieșit din WC și

am deschis
arunc un ochiușa de laFemeia
afară. toaletapebărbaților suficient cât cu
care o confundasem să
Valerie își aștepta autobuzul liniștită și mai să mă

28
prăbușesc, de data asta de ușurare. Am rămas în toaletă
până la plecarea autobuzului către aeroportul din
Newark.
- Domnule, i-am spus unui tip musculos din
stație, mi-e rău și nu pot ridica valiza. Mă puteți ajuta s-o
urc în autobuz, vă rog?
M-a ajutat cu plăcere și curând eram în drum spre
aeroport.
Am prins zborul la mustață. Urma să devin John
Hughes. Ăsta era numele de pe biletul meu, nume pe
care- -
l alesesem
anonimatul; era și cu maredoctorului
numele grijă pentru
nostrua de
mi familie.
păstra
Toate temerile mele de până atunci mi s-au părut mizilic
când l-am văzut pe însuși doctorul John Hughes la coadă
la același zbor. Mi-am îngropat fața într-un ziar și m-am
ținut ascuns pe parcursul întregului voiaj de cinci ore. Nu
mi-am dat jos nici șapca, nici ochelarii de soare, și am
stat cu inima strânsă tot drumul pentru că nu aveam de
unde să știu dacă doctorul Hughes m-a recunoscut sau
nu.
N-ar fi trebuit să mă perpelesc atât. Planul meu
decursese mult prea bine. Sperasem ca autoritățile să
presupună că m-am înecat, dar am fost șocat să citesc în
ziare că fusese zărit un cadavru purtat de valuri chiar în
dimineața de după dispariția mea. Ba mai mult, fusese
observat la doar câțiva pași de unde fusesem văzut eu
ultima dată. Mai mult decât atât, se potrivea cu
semnalmentele mele, dar scafandrii nu l-au putut ajunge
înainte să se facă nevăzut din cauza curenților puternici.
Convinse că era vorba de mine, poliția și biserica au

29
recomandat familiei să-mi organizeze o slujbă de
pomenire. Trei sute de oameni s-au strâns la nefericitul
eveniment. La încheierea ceremoniei, consilierii locali au
anunțat
voluntar că, în cinstea
în folosul care i-am
anilor opesecțiune
comunității, dedicat
a noii ca
biblioteci
va purta numele meu. S-a înființat până și un fond al
bibliotecii, la care au contribuit oameni din toată țara;
oameni care mă văzuseră pe scenă au citit despre
moartea mea și au trimis contribuții deși se mutaseră de
mult din New Jersey. Am urmărit toate aceste
evenimente dintr-o cameră închiriată la o pensiune de
lângă Wilshire și Western din Los Angeles.
Aparent, totul a decurs lin. Pe lângă falsificarea
actelor pe alt nume, am avut grijă să-mi schimb și vârsta
în 21 de ani. Am putut obține astfel cărți de credit,
asigurare, un nou CNP și mi-am deschis conturi bancare.
După ce mi s-a oprit hemoragia, la aproape o săptămână,
m-am angajat ca vânzător de pantofi la Kinney’s in Santa
Monica, mi-am luat permisul auto de California, mi-am
cumpărat o motocicletă și am început să fac naveta 20
de km. Șase săptămâni mai târziu am fost promovat ca
asistent manager. Părea că sunt pe drumul către o viață
nouă și plină de succes ca John Hughes.
Doar că noaptea, vina că îl ucisesem pe fiul
mamei mele începea să-mi erodeze orice fărâmă de
bucurie izvorâtă din noua viață. Creșteau din nou în mine
frica și disperarea, până când am ajuns iarăși să sufăr
cumplit. Am descoperit pe pielea mea că, și dacă îți
schimbi numele, identitatea nu ți se schimbă.
Comportamentul meu psihotic se menținea, ba chiar se
agrava, mă condamnam pentru că fugisem, și mai ales

30
pentru felul în care o făcusem. Eram rușinat de mine; mă
uram. Nu găseam nimic bun la mine. Am început să sufăr
de migrene și de dureri de stomac groznice. Îmi
transpirau palmele
Aveam diaree. Eramși într-
eram tot timpul
o stare un lac .de sudoare .
deplorabilă
Am încercat să găsesc o explicație pentru starea
mea de spirit, dar mi-era imposibil să fiu obiectiv. Mi-am
imaginat toate nebuniile, de la homosexualitate latentă la
tendințe criminale reprimate. Aveam fantezii în care îi
omoram pe toți apropiații, punându-i sub acuzare pentru
problemele mele emoționale. Asta mă făcea să mă simt
și mai dezgustat de mine, și m -am convins curând că sunt
un neadaptat incurabil, un exemplar defect al speciei
umane, și că nu o să-mi găsesc niciodată liniștea în viața
aceasta. Am început să regret că nu m -am sinucis, în loc
să pornesc în călătoria asta nebună, soldată doar cu
iluzia morții mele.
Având atâtea reușite în viață, nu puteam să îmi
explic ce stătea la srcinea unei asemenea traume
emoționale. În mod clar, eram marfă stricată, și cel mai
bine era să fiu aruncat în concasor și refăcut de la zero.
Într-o dimineață, la două luni și jumătate după ce
ajunsesem în Los Angeles, m-am trezit într-un lac de
sudoare rece, iar capul îmi zvâcnea nebunește. Mă
simțeam atât de îngrozitor încât eram incapabil să
gândesc coerent. M-am îmbrăcat în mai puțin de un minut
și am alergat afară din casă în traficul infernal. Afară,
mașinile claxonau, frânau și virau brusc, disperate să nu
strivească
m gândacul
ijlocul străzii . Amețit,nebun careciudat
mă uitam țâșnise de nicăieri
la șoferii în
panicați,
furioși, pe bună dreptate, care îmi arătau pumnii. Am

31
făcut un semn obscen către un șofer de camion obez, m -
am întors și m-am pierdut în mulțimea de pietoni. Ceva
mai târziu, m-am trezit la Aeroportul Internațional din Los
Angeles.
unui avionÎntr- o oră,
către Jersey.în urmă tot, urcam la bordul
Newlăsând
Trecuseră două luni de la înmormântare, iar
familia și logodnica mea își reluaseră viața fără mine.
Mama era însă pe sedative și avea nevoie de somnifere
ca să poată dormi noaptea. Tata încă întorcea pe toate
părțile faptul că nu mi se găsise cadavrul și că nu exista
nicio dovadă palpabilă a morții mele. Acest lucru îl tortura
mai mult decât dacă aș fi fost omorât de fulger;
incertitudinea permanentă îl făcea să nu-și poată găsi
liniștea.
Am aflat mai târziu că, între timp, părinții mei
fuseseră sunați de un tip care citise despre mine și le
spusese că un băiat roșcat, cam de aceeași vârstă cu
mine, aplicase pentru o slujbă la magazinul său din New
York City. Le-a dat părinților mei adresa pe care băiatul o
trecuse în aplicație. Era în Mountain Lakes, New Jersey,
la doar 11 km de casa părinților mei. Mama și tata s -au
dus imediat acolo și au bătut la ușa casei respective. Ușa
le-a fost deschisă de o femeie care i-a recunoscut imediat
pe părinții mei din pozele din ziare. Dându-și seama de
ce veniseră, femeia a izbucnit în plâns. Și-au transmis
ceva dincolo de cuvinte, căci și părinții mei au început să
plângă. Nepotul femeii a venit să vadă ce s-a întâmplat.
Avea părul roșcat și era cam la fel de înalt ca mine. Puteai
să-ți dai seama ușor cum de-a fost confundat cu mine.
Dar nu era fiul părinților mei. Așa că s-au întors acasă
mai îndurerați ca niciodată.

32
 Bunicul meu, pensionar, trăsese de el să termine
pivnița părinților mei după ce am dispărut, ca să se
distragă de la suferință. Pe el a picat șocul produs de
intrarea
pivniță înmea pe ușa când
bucătărie, Aduceanepotului
casei.apariția niște cumpărături din
său decedat
l-a paralizat și l-a făcut să se albească. Se străduia să
îngaime ceva dar nu reușea, așa că a început s-o strige
pe mama. Mama, care era sus, la telefon, a întrebat ce
se întâmplă. „E Bruce!”, a țipat el. „Bruce e aici! E Bruce!”
Bunicul a început să tremure și să plângă și a căzut în
genunchi.
Mama a ajuns imediat în capul scărilor, cu
telefonul în mână, dar l-a scăpat pe jos. A rămas acolo
neîncrezătoare, apoi a strigat „Doamne Dumnezeule!”, a
zburat pe scări până la mine și m -a cuprins în brațe
suspinând incontrolabil. Bunicul a început să ne
îmbrățișeze pe amândoi. Timp de zece minute, nimeni n-
a scos un cuvânt. Am suspinat, ne-am pupat, ne-am
strâns în brațe până am rămas fără aer.
Emoțiile ne-au copleșit în continuare când frații
mei s-au întors de la școală, tata de la muncă și a venit și
Valerie. Spre marea mea mirare, deși le -am spus
adevărul despre motivele plecării mele, aceste ființe
incredibile mi-au arătat ce înseamnă dragostea
adevărată. Nu se simțea niciun pic de mânie, doar
recunoștință că cea mai profundă dorință a lor s-a
împlinit: nu eram mort. Abia în ziua aceea am realizat cât
de mult mă iubea tatăl meu. Nu am cerut să fiu iertat.
Pierdut, confuz, convins dincolo de orice îndoială de
nebunia mea și copleșit de dragostea necondiționată și

33
de acceptarea familiei mele, m-am lăsat total în mâinile
lor, fiind de acord să fac orice mă sfătuiesc.
S-a decis să caut un psihiatru care să fie capabil
să ajungă la mine. Dacă primul nu e în regulă, căutăm un
al doilea, dacă nici acesta nu e în regulă, atunci găsim
altul și așa mai departe. Se presupunea că trebuie să fie
pe undeva un doctor cu abilitățile și compasiunea
necesare să mă ajute. Până și Valerie avea un plan care
să ajute la recuperarea mea. În loc să mă respingă, așa
cum anticipasem, ea a sugerat să ne căsător im imediat
ca să poată trăi alături de mine și să mă poată susține cu
dragostea și grija ei. Gâtuit de sentimentul că nu merit
atâta bunătate, timp de trei zile nu am făcut altceva decât
să zac în pat și să plâng.
În mijlocul întregii tevaturi, o altă forță a jucat un
rol hotărâtor în întoarcerea mea: mass-media. Cineva m-
a recunoscut în drum spre casă și curând întreaga curte
mișuna de reporteri, fotografi și camere de luat vederi.
Când reporterii au cerut o explicație pentru aparenta mea
înviere, ne-am hotărât să spunem că sufăr de amnezie și
nu-mi mai amintesc nimic. Așa că nu a fost loc nici de
comentarii, nici de explicații sau justificări.
Bineînțeles că mass-media nu era mulțumită și nu
ne-a dat pace timp de săptămâni. Crezând că niște poze
alb-negru cu mine vor mai diminua presiunea din partea
reporterilor, am consimțit la câteva interviuri și sesiuni
foto. Nu am îndrăznit să apar la știri sau emisiuni TV, de
teamă că cineva din California m-ar recunoaște și ar
demonta
mele povestea
ca John amneziei,
Hughes. Nu aș dezvăluind
mai fi putut detalii
pretindealecăvieții
nu
făcusem alegeri conștiente dacă s-ar fi descoperit că

34
apărusem în Los Angeles înarmat cu acte false și cu o
altă vârstă.
Numele meu a apărut în ziarele din întreaga lume.
„Fiul se întoarce din mormânt” a fost știrea favorită a
redacțiilor de pretutindeni. Prietenii îmi trimiteau articole
publicate în Europa, Australia, chiar și Orientul Mijlociu.
Ce putea fi mai senzațional decât o știre despre primul
magician din istorie care s-a întors din mormânt. Nu am
dat nicio explicație pentru dispariția mea, așa că
propuneau ei teorii, din ce în ce mai nebunești. O revistă
a scris că fusesem răpit și dus la bordul unei farfurii
zburătoare, unde mi s-a șters memoria. Televiziunile și
producătorii au încercat să cumpere drepturile „poveștii”
mele și s-o transforme în scenariu de film; mi-au scris
chiar unii lideri religioși să depun mărturie că am înviat și
câțiva experți medicali au vrut să mă examineze pentru a
descoperi cauzele amneziei de care sufeream. I-am
refuzat pe toți și mi-am găsit refugiu în casa părinților mei.
Toată publicitatea era prea mult pentru mine.
Două luni mai târziu m-am căsătorit. Trei luni
după aceea am văzut pe cineva dresând un câine să nu-
și mai facă nevoile în casă. Câinele stătea afară,
deasupra unui ziar, chiar pe un articol despre mine. La un
moment dat, și-a făcut nevoile fix pe fața mea. Ce treabă
mare este faima. Faci ceva pe ea.

35
 5
Nu eram deloc în formă. Deși începusem să văd
un psihiatru, și discutam cu el aspecte din viața mea, nu
simțeam că mi se îmbunătățește starea. Încă o dată, așa
cum făcusem și înainte de dispariție, îmi ascundeam
simptomele nefericirii. Eram hotărât să fac orice ca să
potolesc temerile familiei vizavi de mine. Și, încă o dată,
mi-a ieșit foarte bine păcăleala: mă preocupam pentru
„sănătatea” mea ca să nu se vadă că starea mea
interioară rămânea neschimbată. Singurul motiv pentru
care mergeam la psihiatru era pentru că asta se aștepta
de la mine.
Ca să fie tabloul complet, trebuia resuscitată și
cariera mea înfloritoare. Vâlva generată de întoarcerea
mea crease atâta cerere pentru spectacolele mele de
Magician Clovn, încât nu am mai reluat școala. Curând
țineam spectacole nu doar în țară, ci și în străinătate,
încasând chiar și cinci sute de dolari pentru o jumătate de
oră. Țineam reprezentații pentru hoteluri, cluburi de
noapte, corporații, organizații și petreceri private.
Imaginea mea de succes era condimentată de cadourile
scumpe pe care le cumpăram: pentru Valerie, o haină de
blană și diamante, iar pentru mine, o mașină scumpă.
Astfel de bunuri nu îmi aduceau bucurie, dar păreau să

36
se potrivească cu stilul de viață pe care îl adoptasem, mai
ales că decisesem înainte de nuntă să nu precupețesc
niciun efort în a face ceea ce consideram eu ca fiind
„corect”.
Dar, cel mai adesea, simțeam că mă cufund în
aceeași rutină binecunoscută pe care jurasem să o evit și
încă nu vedeam niciun motiv pentru care să continuu așa,
în afara faptului că părea singura cale disponibilă. Un
lucru care mă deruta la situația mea era că, în timp ce toți
adulții pe care îi cunoșteam, inclusiv părinții mei, păreau
să muncească atât de mult pentru ceea ce aveau, eu
depuneam atât de puțin efort și culegeam atâtea roade.
Părea nedrept. Succesul meu nu făcea decât să -mi
întărească confuzia despre mine și locul meu în lume.
Dacă eram în continuare nefericit, cu tot ce aveam, iar
perspectiva de mai mult nu părea să promită mai multă
fericire, ce aș fi putut face să ajung vreodată fericit?
Această întrebare a continuat să joace un rol
central în viața mea interioară secretă.
La 20 de ani eram deja cu Valerie de
optsprezece luni – mi– s-a năzăritcăsătorit
că, dacă l-aș găsi pe
tatăl meu biologic, aș putea să-mi înțeleg mai bine
comportamentele pe care le acceptam atât de greu la
mine. Cum mama mi-a spus că nu știa unde este, am
început o anchetă. Menționase odată că fusese nevoită
să întrețină familia în prima sa căsnicie, când primul ei soț
mergea încă la facultate, pregătindu-se să devină
profesor. Așa că am început să sun la Ministere ale
Educației
cu din statele din nord, zăpăcindu-i pe funcționari
întrebări.

37
 Am descoperit curând că, departe de a fi un
incompetent incurabil, așa cum mi -l imaginasem, tatăl
meu biologic avea un doctorat și era directorul unei școli
din
dar Connecticut.
mi-am pierdutL-am
voceasunat
încă la
dinbirou într-clipe.
primele o dupăLa-amiază
celălalt
capăt al firului îl auzeam zicând „Alo? Alo? Alo!”
Am îngăimat într-un final:
- Bună, sunt Bruce Burkan.
Atunci și-a pierdut el vocea. Era rândul meu să
repet: „Alo? Alo? Alo!”

Când și-a mai revenit, a reușit să lege câteva

vorbe și să ne invite pe mine și pe Valerie în Connecticut
în weekend, să-l cunoaștem pe el, pe soția lui și pe cei
trei frați vitregi ai mei, de a căror existență nu aveam
habar: Mitchell, de 11 ani și gemenii Philip și Joey, de 9
ani.
Am luat prânzul și cina împreună, ne-am uitat prin
albume foto, am început să ne cunoaștem. Ca explicație
pentru
după celipsa lui de
fusese comunicare
de acord cu mine,
cu adopția mea,mi- a spus că,
a încercat să
dea de mine prin bunica mea, însă i s -a spus să nu se
interpună între mine și noul meu tată.
A fost o vizită extraordinară pentru mine, dar m-a
încercat totuși un resentiment că mi se ținuseră secret
atâtea lucruri. Aparent, mama mea știuse de ceva timp
unde locuia fostul ei soț, că se recăsătorise, că avea trei
fii și o poziție respectată în comun itatea sa. Când am aflat
și eu de toate acestea, mi-am imaginat că o relație cu

38
frații mei vitregi și cu noua familie putea fi o completare
plăcută la viața mea.
Dar până la urmă s-a dovedit a fi un coșmar. Frații
mei vitregi știau și mai puțin de existența mea decât știam
eu de a lor; nici măcar nu aveau habar că tatăl lor mai
fusese căsătorit. Când ne-am cunoscut în sfârșit,
tensiunea generată în familia lor, cauzată de apariția mea
bruscă, l- a făcut pe tatăl meu să înceteze orice legătură
cu mine. Dar deja mă implicasem suficient încât să mă
simt din nou respins.
Părinții mei s-au simțit ușurați când am încetat să
mă mai văd cu familia tatălui meu biologic. Ideea că
această familie ar putea deveni importantă pentru mine îi
rănea. Acum măcar nu mai era nevoie să se îngrijoreze
și asupra acestui aspect al vieții mele. Însă pentru mine
era încă o dezamăgire dintr-un șir lung. Faptul că tatăl
meu biologic nu era nebunul pe care mi-l imaginasem nu
mă consola, ci îmi cauza și mai multă suferință. Sufeream
și fiindcă nu era dispus să construiască o relație cu mine.
mi-a
agravatÎninstabilitatea.
această perioadă,
Deși îia eram
mai apărut ceva
fidel lui care am
Valerie,
început să am din ce în ce mai multe fantezii sexuale care
nu se potriveau cu aspirația la monogamie pe care o
avusesem până atunci. Adesea simțeam o dorință
arzătoare să fac sex cu oricine de care mă simțeam atras.
Dar încă eram de părere că ar trebui să fiu monogam,
așa că, în loc să-mi producă plăcere, aceste fantezii nu
făceau decât să îmi crească și mai mult stresul din

cinterior.
ontinuatMetoda mea
să fiu un de a face
maestru față a rămasșiaceeași:
în reprimarea am
disimularea
„bolii mele mintale”, căci așa o vedeam eu. Deci viața

39
mea continua să fie o înșelătorie, la fel cum fusese înainte
să dispar.
Stresul cauzat de faptul că mă controlam atât mă
făcea ca o oală sub presiune, iar tratamentul cu psihiatrul
nu mă ajuta deloc să elimin din tensiune. Din punctul meu
de vedere, el nu era decât un alt personaj de manipulat
în melodrama mea personală. Neavând încredere în
capacitatea lui de mă ajuta, nici nu i-am dat ocazia să
încerce. Îi vorbeam despre orice, mai puțin despre
disprețul pe care îl simțeam față de el și toată tagma lui.

40
 6
Trei ani se scurseseră de la întoarcerea mea din
morți și frica cea mai mare se înfăptuia: nu se schimbase
nimic, totul era la fel. Aveam mai mult succes, deveneam
mai cunoscut ca om de scenă. Călătoream mai mult și
cumpăram mai multe. Dar indiferent câte ingrediente
adăugam în viața mea, obiecte sau experiențe, „ceva” tot
lipsea. Încă nu mă simțeam împlinit, fericit. Mai bine zis,
după trei ani în care încercasem să-mi țin în frâu
„problema”, mă simțeam mizerabil. Disperarea de a nu
găsi o cale de ieșire din acest coșmar mă făcea să mă
gândesc mai mult ca niciodată la sinucidere.
Mi-am lăsat mintea să poposească asupra
gândurilor legate de moarte timp de luni de zile,

încercând
mă scoatăsă
dingăsesc
stareaînînacelași timp șiMăalte
care eram. soluții
aflam care să
împreună
cu Valerie într-o croazieră de două săptămâni în Caraibe,
la bordul navei S.S. Leonardo Da Vinci, când am decis că
vreau să divorțez. Am cedat nervos, am plâns, i -am spus
tot ce credeam că e în neregulă cu mine, concluzionând
că nu sunt destule lucruri în viață care să mă împlinească
sau să mă facă să vreau mai mult. I-am mărturisit, rușinat,
că mi-am imaginat cum ar fi să-mi dedic abilitățile de

magician unei
interesantă decâtvieți
viațacriminale, care ar fi oricum mai
noastră prozaică.

41
 Faptul că dădeam voie acestor fantezii să mi se
inculce în minte mă făcea să mă disprețuiesc și mai mult.
Credeam că trebuie să fiu perfect în ceea ce spun,
gândesc
imperfect sau
cumfac pentru
eram, a avea
simțeam dreptul
că nu meritsă exist.
nimic Așa
ș i asta
mă deprima îngrozitor. Pur și simplu nu mai puteam să
trăiesc cu stresul permanent de a încerca să fiu bărbatul
potrivit pentru Valerie. Oricum n-aș fi putut să fiu nici într-
o mie de ani.
I-am spus lui Valerie să păstreze toți banii și
bunurile noastre materiale, iar eu am să mă duc să
„trăiesc în pădure”. Deprinsesem abilități de supraviețuire
în pădure la Cercetași și eram convins că traiul acolo
reprezenta ultima mea speranță. Într-un final i-am
recunoscut lui Valerie că nu făcusem niciun progres la
psihiatru și că adesea aveam gânduri de sinucidere. I-am
explicat că, atâta timp cât nu vedeam niciun motiv
întemeiat pentru melancolia mea, cel mai probabil eram
dezaxat, poate chiar cu probleme la creier.
Valerie a fost distrusă. Pe lângă propria ei durere,
era și plină de compasiune față de mine. Am vorbit și am
tot vorbit, am plâns, ne-am îmbrățișat, dar amândoi ne-
am dat seama că era inevitabil: deși separarea noastră
va crea un gol în amândoi, eu aveam nevoie de timp ca
să mă vindec de „ceva”, iar ea va trebui curând să
trăiască singură. Am decis să mai rămânem împreună
încă două săptămâni, să mai explorăm diverse
alternative. Cum viețile noastre păreau strălucitoare din
exterior, mă îngrozea cât de șocate și dezamăgite vor fi
familiile noastre. Mi-era jenă mai ales de tatăl lui Valerie,
Paul, care rămăsese atât de apropiat de mine, chiar și

42
după ce fugisem, și care urma să ne întâmpine când
acostam la New York.
Dar, când am ajuns în sfârșit la New York, Paul
nu era acolo. Cu inima strânsă, ne -am întors acasă cu
autobuzul și Valerie a început imediat să -și sune familia
și prietenii ca să afle ce se întâmplă cu tatăl ei. Nu a
răspuns nimeni până nu a dat de Unchiul Otto, fratele lui
Paul. Otto a început să plângă la telefon și ne-a spus că
Paul e în spital.
Am mers să-l vedem în aceeași zi. Paul avea
cancer al sistemului nervos. Neoperabil.
Două săptămâni mai târziu, fratele lui Valerie,
Teddy, s-a căsătorit cu prietena lui, Linda; la câteva zile
după aceea, Paul a murit. După moartea sa, Valerie și cu
mine ne-am separat și am depus actele pentru divorț.
Despărțirea nu mi-a ridicat deloc moralul. Eram în
continuare supărat pe viață; mă simțeam ca ultima piesă
dintr-un puzzle imens care fusese asamblat cu greu, și în
care, deși mai rămăsese doar un singur spațiu lipsă, eu
nu încăpeam.
În toamna lui 1970, în primele două luni de la
despărțirea de Valerie, m-a sunat fratele meu Barry să-
mi spună că bunica are cancer. Nici nu l -am auzit când a
spus că e operabil și că doctorii sunt „optimiști”, eram așa
de copleșit de o senzație de pierdere, că nu am putut
decât să izbucnesc în lacrimi. Dar conversația nu s-a oprit
aici. Am aflat că mama lui Valerie, Dolores, era și ea
internată în spital. Avea niște probleme cu vederea și era
suspectă de o tumoare pe creier. Nici ea, nici bunica nu
știau că sunt în același spital, la același etaj, la doar

43
câteva saloane distanță. Mi s-a spus să nu pomenesc de
internarea bunicii dacă o sun pe mama lui Valerie și nici
invers dacă o sun pe bunica.
Când am închis, toată vina pe care o purtam că o
părăsisem pe Valerie și că fugisem în urmă cu trei ani mi-
a cuprins întreaga ființă, înfrângând și ultima rezistență
pe care o mai aveam la ideea de sinucidere. Ani de zile
mă simțisem negru pe dinăuntru și refuzasem să-i
împovărez pe cei apropiați împărtășind această negură
cu ei, dar în mod clar nu reușisem să-i țin departe de
efectele ei. Simțeam că eu sunt cancerul din viața lor, și
că, dacă îmi pun capăt zilelor, vor putea în timp să se
refacă cu toții. Încuindu-mă în garsoniera pe care o
închiriasem când mă despărțisem de Valerie, am luat o
doză de somnifere cât să omoare cinci oameni.
Nu-mi amintesc nimic din spital. Doctorii le-au
spus părinților mei că nu aveam cum să supraviețuiesc.
La un moment dat, inima mi s-a oprit. Deși medicii
reușiseră să mă salveze atunci, le-au spus totuși
părinților mei că nu aveam cum să trăiesc mai mult de
câteva ore.
Am supraviețuit totuși, după o săptămână în
comă, și am fost mutat de la terapie intensivă într -un
salon semi-privat, în același spital cu bunica și Dolores.
Valerie și părinții mei mă vizitau, apoi își puneau
paltoanele pe ei și mergeau în salonul lui Dolores, apoi
din nou se echipau ca și cum ar fi plecat din spital și
mergeau în salon la bunica. Erau copleșiți.

Dar pentru mine, deși încă nu o știam, ce era mai

greu abia începea.

44
 Imediat ce doctorii au considerat că sunt destul de
întremat, m-au trimis din spital direct într-o instituție
privată de boli mintale. Era considerată ca o oază la
modă, având
ferestre, în îngrijire nu
iar pacienților numai elita,
le era dar totsăavea
permis aibăgrilaje
asupra la
lor chibrite, lame de ras sau curele. Odată ajuns acolo,
am fost pus sub tratament, adică doze mari de
tranchilizante plus psihoterapie și mi s -a administrat o
serie de teste psihologice. Curând am fost diagnosticat
cu schizofrenie și programat la tratamente cu
electroșocuri. După câteva săptămâni de electroșocuri,
au început să-mi inducă o stare de comă cu insulină,
pentru a-micu„reteza
și, odată ” suișurile
ele, orice și coborâșurile
dorință de a mă mai personalității
sinucide,
ziceau ei.
În fiecare dimineață mă trezeau la 4:00 și mă
legau de o masă. Apoi îmi administrau o supradoză de
insulină, ca în câteva momente să intru în comă.
În prima zi am fost luat direct din pat și, încă
buimac, am fost cărat de-a lungul unor coridoare imense.
La capătul fiecăruia se descuia o ușă care apoi era
trântită în urma mea. Salonul de tratament era steril și
semăna cu un laborator, cu o draperie despărțitoare
subțirică, care separa bărbații de femei. Eram șapte în
total.
Au fost necesare mai multe zile de testare pentru
a determina cantitatea necesară de insulină care să mă
bage în comă. În prima dimineață nu am intrat suficient

de profund
cum așa îică,consuma
procedura pe jumătate treaz, am
pe pacienții de putut
lângă urmări
mine,
care trăiau cu această rutină de săptămâni întregi.

45
 Cum zăceam acolo, legat de masă, am auzit o
femeie țipând din spatele draperiei. Înainte să reacționez
în vreun fel, bărbatul de pe masa alăturată a început să
tremure și să
uitat înspre clatine
el și platforma
am văzut destrâmbă
cum se egat.spume
care erași lface M-am
la gură, cum își dă ochii peste cap, până i se vede doar
albul. Câteva momente mai târziu, într-un spasm, a
pierdut complet controlul intestinelor și s -a murdărit de
excremente. Îi ieșeau din gât sunete guturale care se
împleteau cu suspinele, țipetele și gemetele celorlalți
pacienți.
Am știut că o să intru și eu în rândurile lor imediat
ce va fi descoperită doza exactă de insulină care să mă
facă să trec pragul. Îngrozit, nu mă puteam gândi decât
la cum să mă omor cu succes înainte de a intra în „clubul
comatoșilor”, dar institutul avea, bineînțeles, un super
scut „anti-sinucidere”.
În fiecare dimineață mi se injecta o doză și mai
mare, până când, în a treia zi, insulina m -a învins și am
plonjat în teroare. Gura părea să-mi fie îndesată cu
bumbac și când am cerut niște apă mi s-a spus nu.
- Vă rog, i-am implorat.
- Nu!
- Vă rog, nu pot să înghit, nici măcar un strop?
- Nu!
În aer bâzâia un sunet ciudat și forma ob iectelor
din salonerasecând
schimba
uman,cucând
repeziciune. Infirmierul de
serviciu un demon monstruos,
imediat ce insulina își făcea efectul, și simpla lui prezență
46
mă făcea să tremur de groază. Câini nevăzuți lătrau de
sub masa de tratament și corpul mi se zbătea în hamurile
cu care eram legat.
Limba părea să-mi alunece pe gât și începeam să
mă înec. Dar nici nu apucam să mă îngrijorez. Deodată
capul îmi exploda și creierul mi se împrăștia pe faianța
albă de pe pereți și până la tavan. Totul se înnegrea și
mă prăbușeam în spațiul infinit, rămânând doar cu o
amețeală și o durere cruntă.
Pe la prânz, mi se administra un antidot numit
glucagon și mă trezeam din comă.
Am dus-o așa timp de trei luni, apoi doctorii le -au
spus părinților mei că m-am „vindecat” și m-au trimis
acasă.
Privind înapoi, îmi dau seama că am pornit pe
drumul către a doua mea tentativă de sinucidere în
primăvara lui 1971, exact când am fost externat din
spitalul de boli mintale. Eram supraponderal de la regimul
bogat în zaharuri pe care fusesem nevoit să-l țin în paralel
cu tratamentul pe bază de insulină și încă luam sedative
puternice. Semănam cu un zombie. Nu aveam de ce să
mă plâng: eram amorțit, amețit și complet neutralizat.
Personalitatea mea devenise de gumă și dormeam cea
mai mare parte din zi. Vindecarea era un blestem.
Și, ca și cum colții șarpelui nu se înfipseseră
suficient de adânc, la zece luni de la moartea lui Paul,
când am ieșit din spitalul de nebuni, Teddy, fratele lui
Valerie
accidentșidecelmașină.
mai bun prieten
A murit iar, soția
pe alloc,meu a murit
lui, într-un
Linda,
care era însărcinată în opt luni, a pierdut copilul și se afla
47
în stare critică. Durerea cauzată de disparițiile lui Paul,
respectiv Teddy, era atât de intensă pentru mine, încât
nu am îndrăznit să-mi dau voie să o simt; am început să
folosesc sedativele
încât să simt cât maiînpuțin
dozedin
dinorice.
ce în ce mai mari, astfel

Bunica părea să-și revină după operație și

pronosticurile erau bune. Dolores a fost operată pe creier
și tumoarea care-i încețoșa vederea a fost îndepărtată cu
succes. Recuperarea era promițătoare. Realitatea se
învârtea, se schimba, se rotea așa de repede că am trăit
luni de zile într-o buimăceală continuă.

Toți cei implicați făceau față în felul lor. Valerie, a

cărei povară era cea mai grea, a început să vadă un
terapeut; Dolores s-a întors la lucru; bunica și bunicul au
plecat într-o vacanță în Florida, iar părinții mei au
continuat să se ocupe de afacerea lor de asigurări și
imobiliare.
Câteva luni după ieșirea mea din spital, un prieten
care era director de croazieră s-a oferit să mă ia cu el la
bord, ca asistent. Era implicit
că viața pe
era mai liniștitoare ca orice medicament uninstitut.
sau vas deÎntr
lux-
adevăr, încă de la început, aveam valeți și menajere care
se ocupau de toate nevoile mele, de la a-mi pregăti
mâncarea și a-mi spăla rufele până la a -mi face pantofii
și patul. În acest mediu, departe de casă și familie, am
început să renunț treptat la Thorazine și la celelalte
medicamente, și am prins din nou puțină culoare.
În cei doi ani dintre prima tentativă de sinucidere
și petrecerea lui Taylor Caldwell de pe vasul Rotterdam
am fost numai pe drumuri. În cele douăzeci și patru de

48
luni, am stat doar douăzeci și două de zile în America.
Una din aceste douăzeci și două de zile, am petrecut-o la
tribunal, semnând actele de divorț. La acel moment,
aveam practic
orice care să măîn mâini o pânză
ducă spre goală,
o nouă viațăși. aș fi putut picta
Dar ce am făcut?
Fără noi revelații, m-am apucat să joc aceleași
scenarii vechi pe care le jucasem toată viața – și asta în
ciuda faptului că, între timp, întâlnisem o femeie
remarcabilă. Dacă aș fi fost capabil să o ascult cu
adevărat, cu inima, aș fi primit toate informațiile de care
aveam nevoie ca să găsesc fericirea pe care o căutasem
de atâtea ori în van.

49
 7
Cu un an înainte de petrecerea lui Taylor
Caldwell, în primăvara lui 1972, fiind debarcat în New
York, i-am mărturisit fratelui meu Barry că încă aveam
gânduri de sinucidere. Barry m-a dus atunci să o cunosc
pe profesoara lui de meditație, Hilda Charlton.
Am intrat într-un apartament cu miros de tămâie
de la etajul șase al unui bloc din Upper West Side. Pereții
erau acoperiți cu poze ale sfinților lumii: Iisus, Buddha,
Krishna.
În jur de doisprezece oameni, în mod evident
devotați Hildei, stăteau pe jos turcește . M-am alăturat lor
și am fost surprins că mă simțeam în largul meu acolo,
eu, care abia dacă auzisem de meditație și nu o
practicasem niciodată.
Hilda mi s-a părut foarte bătrână. Am crezut că
are vreo șaptezeci de ani, deși acum mi-e clar că nu
putea să fi fost așa de bătrână. Purta un sari din mătase
și avea părul vopsit într-o culoare arămie. Mi s-a părut
amuzant că o femeie spirituală are părul vopsit. Dar ce
m-a frapat cel mai tare a fost că, în ciuda vârstei, avea o
vitalitate, o poftă de viață și un entuziasm pe care nu le
mai văzusem
infinită decât la
înțelepciune. Nucopii.
mai În ochii ei niciodată
văzusem adânci simțeam
astfel deo

50
ochi: erau de un albastru-cenușiu deschis, pătrunzători,
dar blajini.
Era o prezență care nu trecea neobservată, iar
atunci când spunea ceva, deși părea că sporovăiește,
vocea ei suna autoritar.
- Cum de te-ai gândit să te sinucizi? m-a întrebat
ea râzând.
- Pentru că sunt atât de nefericit că doare, am
răspuns.
- Unde te doare? La picioare, la mâini, poate în
piept? Aș putea găsi durerea cu un stetoscop? Te doare
capul? Poate durerea este în cap?”
Am crezut că Hilda mă ia la mișto.
Dintr-o dată, aproape că a strigat:
- Blegule! Nu vezi că durerea nu este în corp?
Ai putea să-ți ucizi corpul și tot ai fi nefericit. Așteaptă să
devii fericit și abia atunci sinucide-te!
După ce mi-a zis asta, mi-a râs în față cu
insolență.
Mintea mi s-a blocat. Am avut senzația că,
datorită Hildei, am văzut dintr-o dată LUMINA. Deși nu
știam exact ce anume văzusem și nu știam cum să mă
exprim, am avut senzația că am întrezărit un adevăr nou,
o filosofie nouă. Și simțind acest nou adevăr pe care nu
puteam să-l pun în cuvinte, viața nu mi s -a mai părut
lipsită de speranță. Am înțeles dintr -o dată că există
lucruri de care nu am habar, lecții pe care nu le -am

51
învățat, indiferent cât de bine mă descurcasem la școală
sau cât de multe realizasem ca magician. Erau oameni
ca Hilda, îmi dădeam seama acum, care aveau
răspunsuri
gândisem sălale întrebări
pun. pe care nici măcar nu mă
M-a lovit un val de entuziasm. Stând în fața
acestei femei fără vârstă pe nume Hilda, m-am simțit
pregătit să explorez o nouă realitate, o realitate care
promitea să adauge altă dimensiune și semnificație celei
pe care o luasem drept singura realitate. Hilda părea
conectată la un adevăr mai vast decât conceptele mele
limitate; acesta părea să fie secretul energiei și umorului
ei atât de special. Nu părea să fie blocată în aceleași
comportamente și emoții ca toți cei pe care îi cunoșteam.
Părea să aibă o capacitate de a vedea și a auzi lucruri pe
care alții, inclusiv eu, nu le puteau vedea sau auzi.
Cu Hilda, nu era vorba doar de respectul cuvenit
unei persoane mai în vârstă. Eram fascinat de ea. Imediat
am înțeles că magia pe care o practicam era doar o biată
copie a unui alt fel de magie – că exista magie adevărată.
Și asta era ceea ce îmi doream pentru mine în viitor.
Problema mai rămânea s-o găsesc.

52
 8
În afară de timpul pe care mi l-a acordat alături de
studenții săi, Hilda a mai făcut ceva pentru mine . A luat
telefonul în mână, a format un număr și a început imediat
o conversație la care am asistat cu toții.
- Bună, Ram Dass, am pe cineva aici cu care aș
vrea să discuți, pot să-l trimit la tine?...Perfect, va ajunge
curând.
Apoi i-a înmânat lui Barry o adresă și l-a instruit
să mă ducă să-l văd pe acest Ram Dass. Chiar dacă
acest lucru a fost făcut cu nonșalanță, eu l -am perceput
ca pe o aventură și mă întrebam entuziasmat ce se va
mai întâmpla. După un scurt drum cu taxiul am găsit
răspunsul.
Ram Dass s-a dovedit a fi un tip dezlânat la vreo
patruzeci de ani, cu ochii albaștri, barbă stufoasă și blugi
Levi’s. Ne-a îmbrățișat de bun-venit și ne-a condus într-o
cameră micuță unde ne-am așezat pe jos și am băut ceai.
Barry a fost rugat să se facă comod în altă cameră și Ram
Dass a rămas singur în fața mea.
Am fost impresionat de blândețea lui și de pacea
interioară care i se citea în ochi. Avea un efect liniștitor
asupra mea și curând îi dezvăluiam trecutul meu,

53
poposind asupra celor mai urâte aspecte din
comportamentul meu, atotprezente în mintea mea.
- Ești cu adevărat deschis, mi-a spus el cu o
sclipire în ochi. Ești cu adevărat frumos.
„Hmmm...mi-am spus, ăsta nu reușește să -mi
vadă psihoza”.
Am făcut tot ce-am putut să-mi dezvălui
personalitatea defectă, dar cu cât încercam să mă
înfățisez mai întunecat, cu atât el râdea și spunea:
- Ești frumos, ești atât de frumos.
„Ăsta nu se prinde”, m-am gândit din nou. I-am
redat cu înflorituri evenimentele de la înmormântarea
mea, tentativa de suicid și tot ce mi s-a părut că ilustrează
cât de vinovat și condamnabil sunt.
- Totul e melodramă, mi-a spus cu calm. E-
adevărat, pe măsură ce se desfășoară melodrama, poți
câștiga câte un premiu, dar tot melodramă rămâne.
Fiecare are propria sa melodramă. Și în spatele ei,
suntem noi.
Deși nu pricepeam prea bine ce vrea să spună,
începeam să simt ceva inexplicabil. Cuvintele lui Ram
Dass mi-au mai deschis o portiță spre realitatea pe care
o întrevăzusem la Hilda, o realitate care nu era
trupească, nici nu aparținea lumii pe care o cunoșteam
eu și de care eram atât de dezamăgit, cea în care nu
contau decât „însemnele” succesului. Când i-am spus lui
Ram Dasspovestea
că mi-e greu de azi, el
unuisă
mi-a spus
trăiesc
croitor peînnume
societatea
Zumbach.

54
 Se pare că Zumbach era renumit în toată lumea
pentru hainele sale croite perfect pe corp. Avea prețurile
cele mai piperate și cei care îi voiau serviciile se puneau
pe o lungă
venituri listăade
medii, așteptare.
decis Într-o zi, un om toți
să-și economisească obișnuit,
banii cu
ca
să-și poată permite un costum croit de Zumbach special
pentru el.
Omul nostru a pus bani deoparte până a strâns
cât avea nevoie. A mers la Zumbach de mai multe ori
pentru probă. Atunci când costumul a fost gata, a fost
sunat de Zumbach să vină să-l ridice. Bărbatul era în
culmea fericirii, dar când și-a pus costumul și s -a uitat în
oglindă, a observat imediat că o mânecă era mai lungă
decât cealaltă.
- Zumbach, spuse el, una din mâneci e prea
scurtă.
- O, nu, nu, nu, l-a asigurat Zumbach. Nu stai tu
cum trebuie. Ridică umărul și stai așa.
Bărbatul și-a contorsionat corpul așa cum i-a
arătat Zumbach, și, într-adevăr, mânecile stăteau bine.
Ram Dass își mișcă umerii ca să ilustreze
povestea și continuă.
- Zumbach, mai zise bărbatul, uitându-se în
oglindă, ai avut dreptate, dar când stau așa, gulerul nu
mai stă cum trebuie în jurul gâtului.
Zumbach i-a răspuns calm:
- Pentru că tot nu stai cum trebuie. Cocoșează-
te puțin și mișcă-ți corpul așa.

55
 Imitând noua postură demonstrată de croitor,
bărbatul privi în oglindă și observă cum gulerul venea
perfect. Dar, din cauza contorsiunilor, acum nasturii nu
mai erau aliniați cum trebuie.
Atunci Zumbach îl instrui pe om să se deformeze
și mai mult și, arătând spre oglindă, exclamă cu mândrie:
- Uite. Îți vine perfect!
Așa că bărbatul plecă de la croitor purtând noul
costum. Corpul îi era chircit într-o poziție ciudată și
șchiopătă până în stație, ca să aștepte autobuzul.

Trecând pe lângă el, un pieton exclamă cu admirație:

- Ce costum superb! Sigur e un Zumbach, nu?
- Da, da, e un costum Zumbach, spuse bărbatul,
mândru să poarte o asemenea notă de distincție. Cum v-
ați dat seama?
La care străinul replică:
- Domnule, doar un croitor de talia lui Zumbach
ar
pe fiunînschilod
stare să
cacroiască un costum
dumneavoastră . care să vină perfect
- Ești asemenea bărbatului care poartă costumul
lui Zumbach, mi-a spus Ram Dass. Te-ai contorsionat
până la agonie ca să încapi într-un costum care nu e croit
pentru tine. Fii tu însuți. Nu lăsa pe nimeni să-ți dicteze
cum să fii. Fii cine ești...Ești frumos. Îndepărtează toate
frânele pe care ți le pui pe emoții . Când te limitezi pe tine,
limitezi și experiențele pe care le-ai putea trăi. Lasă-te să
crești, fă un pas în spate și observă. Î n spatele tuturor

56
acestor lucruri, ești tu. Iubește-te pe tine indiferent ce faci.
Ești expresia perfectă a lui Dumnezeu.
Expresia perfectă a lui Dumnezeu?
Mă simțeam atât de imperfect, și asta de atâta
timp, încât nu-mi trecuse niciodată prin cap să mă accept
așa cum sunt. Era o idee complet nouă să mă privesc ca
fiind perfect – chiar și atunci când aveam în mine mânie
și durere; perfect, chiar și când îi uram pe cei dragi mie;
perfect, chiar și atunci când eram atât de rușinat de
emoțiile mele că nu mai puteam trăi cu ele; perfect, chiar
dacă încercasem să scap de mine.
Dintr-o dată, a fi în viață începea să mi se pară
perfect.
Ram Dass și-a luat rămas bun de la noi cu o
îmbrățișare și m-a invitat să-l vizitez ori de câte ori ajung
în port. M-a impresionat faptul că nici el, nici Hilda nu mi-
au luat niciun ban pentru serviciile lor și nici nu s-au uitat
vreodată la ceas. Cinci zile mai târziu, Barry mi -a dat un
exemplar din cartea lui Ram Dass, „Be here now2”, în
care povestește cum a devenit un pionier al transformării
de sine prin intermediul LSD și cum s-a convertit la
misticismul oriental. Am fost șocat să descopăr că omul
care fusese atât de modest și generos cu mine e un
maestru și o celebritate de renume mondial. Eram foarte
mișcat de cât de speciali sunt acești oameni care au intrat
de curând în viața mea.
Nu aș fi crezut atunci că, un an mai târziu, voi
ajunge la spital după o a doua tentativă de suicid. Nu va
2
„Fii aici acum”

57
mai fi o reacție pasională la o veste de nesuportat, ci se
va întâmpla după ore întregi de profundă reflecție,
convins fiind că acesta este următorul pas „logic”.

58
 9
În săptămânile de după întâlnirile cu Hilda și Ram
Dass, am cumpărat tone de cărți despre misticism și
filosofia orientală. Barry mi-a spus că Hilda trăise în India
19 ani și a studiat cu unii dintre cei mai renumiți învățători
spirituali, oameni de care nu auzisem în viața mea:
Nityananda, Mahatabananda, Sai Baba. Barry mi-a spus
și despre vindecări petrecute în India și fapte miraculoase
observate acolo, cum ar fi mersul pe foc, levitația și
materializarea sau dematerializarea obiectelor. Am decis
să fac un pelerinaj acolo, dorind să fiu atins și eu de
această magie. Știam însă că acest pelerinaj va trebui să
mai aștepte câteva luni, până îmi voi putea lua liber de la
munca de pe vas. Pentru moment, mă mulțumeam să
citesc cuvintele tipărite ale maeștrilor din volumele pe
care le purtam de-acum cu mine oriunde mergeam.
Cărțile despre Budism spuneau că „atașamentul”
este rădăcina tuturor suferințelor, așa că, am început să
mă lepăd de bogăția pe care o acumulasem, făcând
donații generoase. Înaltele mele valori nu erau însă
întotdeauna potrivite sau apreciate. Am dat cadouri atât
de scumpe unor străini, că beneficiarii erau mai degrabă
speriați decât încântați să le primească. Am cunoscut o
- - -
tânără în Danemarca
am făcut și, jucându
intrarea în Curtea mea mă debordul
de la a Făt Frumos,
navei, ami

59
plimbat-o în jurul lumii în pas de vals, delectându- mă cu
cât de multe îi puteam oferi „Cenușăresei” mele.
În călătoriile mele, am cumpărat cadouri pentru
toți cunoscuții. Nu mai voiam să păstrez niciun obiect sau
bănuț. Eram îmbătat și extaziat de ceea ce consideram a
fi fericire, dar care, bineînțeles, nu era. Chiar dacă nu
prinsesem sensul filosofiei pe care o studiam, măcar mă
distram, poate pentru prima dată din adolescență.
Credeam că sunt pe drumul spre „iluminare” – sau în
căutarea ei, dar adevărul e că nu eram în stare să
recunosc iluminarea dacă o întâlneam. Eram încă nebun.
Doar că-mi exprimam nebunia altfel. Cărțile pe care le
citeam îmi dădeau aripi și mă făceau să plutesc, dar nu
era fericire mistică, așa cum credeam, ci tot o
autoamăgire. În mijlocul acestei nebunii, bunica mea, pe
care o iubeam mai mult ca pe oricine, a murit. M-am trezit
brusc din beție.
Așa de rapid am trecut de la extaz la disperare că
m-am îndoit de tot ce citisem. Ce rost avea o Nirvana care
se poate evapora așa de ușor? Eram din nou confuz.
Toate învățăturile pe care încercasem să le urmez nu
apucaseră încă să ajungă de la minte la inimă.
Curând după moartea bunicii, am mers la Hilda în
New York. Mi-a spus că în India era un guru care mereu
râdea și exclama „Ce minunat” când i se spunea de
moartea cuiva.
- Bruce, când o să înțelegi cu-adevărat ce este
Dumnezeu, mi-a spus Hilda, o să înțelegi și că dispariția
cuiva este de fapt un motiv de sărbătoare. Este nunta sa
cu iubirea.

60
 Dar deocamdată nu înțelegeam, și mă simțeam
deprimat. Curând am avut un vis.
O tânără făcea autostopul pe o pasarelă de la
marginea unei autostrăzi. Era promiscuă, se culca cu
bărbații care o luau cu mașina. Într-o zi și-a dat seama că
trecuseră câteva luni de la ultima menstruație. Era
însărcinată. Neștiind ce să facă în situația asta, a decis
să nu se mai gândească și să continue să călătorească.
La un moment dat a intrat în travaliu. C almă, a plecat de
pe marginea autostrăzii unde făcea semn șoferilor și a
intrat într-o pădure din apropiere.

Ghemuită, și-a adus pe lume copilul. A fost o

naștere ușoară și a rupt cordonul ombilical cu dinții. Timp
de câteva minute, bebelușul a stat pe frunze sănătos, viu,
plângând. Fără emoție, fata și-a pus mâinile în jurul
gâtului bebelușului și l-a sugrumat. A acoperit apoi
corpușorul cu scoarță de copac, frunze și tufișuri, s -a
curățat și s-a întors pe autostradă. Și-a întins degetul
mare, a oprit o mașină și s-a dus.
M-
am trezit
Mă identificam dinmult
foarte acest vis agitat, supărat
cu bebelușul, și uimit.
dar nu reușeam
să interpretez visul. Au trecut câteva zile și am rămas
tulburat de puterea visului. Apoi s-a întâmplat ceva destul
de obișnuit, care însă a generat o sumedenie de gânduri
în mintea mea. Mă uitam la o cutie de chibrituri care se
afla pe masă și am închis un ochi ca să mă frec de niște
praf. După ce l-am deschis, l-am închis pe celălalt ca să-
l pot freca și pe el. Cutia de chibrituri a părut să se mișt e,

schimbându-și ușor poziția pe masă.

61
 Am început să mă uit peste tot prin cameră,
închizând când un ochi, când pe celălalt. Puteam face
orice din cameră să danseze închizând un ochi și privind
dintr-o
cu ideeaaltă„Care
perspectivă. Mintea mea
este adevărata a începutOchiul
imagine?” să se joace
drept
crease o cutie de chibrituri, cel stâng crease o alta. Deși
cutiile erau similare, era totuși o diferență între ceea ce
percepea fiecare ochi.
Mi-a trecut prin minte că, dacă ar intra altcineva în
cameră, ar percepe o cutie de chibrituri complet diferită
de cele două pe care le-am perceput eu. De fapt, dacă în
cameră ar fi o sumedenie de insecte zburătoare, ar fi mii
de cutii de chibrituri, atâtea mii câți ochi ar fi să le vadă.
Deși rațional înțelegeam că era doar o singură cutie de
chibrituri, o parte din mintea mea insista că vor fi tot
atâtea cutii de chibrituri câți observatori, că obiectul e
creat prin faptul că e perceput. Și iar m-am întrebat, doar
că acum din punctul de vedere al unui număr infinit de
cutii de chibrituri, care ar fi cutia de chibrituri „adevărată”?
Am început să am o viziune ciudată cum că
această cutie de chibrituri n-ar putea exista fără mine, că
de fapt eu o cream. Dintr-o dată mi-am amintit visul și într-
o străfulgerare am văzut un sens posibil, într-o
dimensiune care mi-a adus o revelație incredibilă. Până
în acel moment crezusem că planeta Pământ exista de
aproximativ 3 miliarde de ani și că eu eram doar un
vizitator, prezent aici pentru vreo șaptezeci de ani și apoi
gata. Presupusesem că Pământul și „realitatea”, așa cum
o știam, mă precedaseră și vor rămâne la fel după ce eu
voi pleca; acum eram copleșit de ideea că toată viața mea
înțelesesem greșit ceva esențial. În mod clar, pământul,

62
așa cum îl percepeam eu, nu era aici de miliarde de ani,
ci începuse cu ziua mea de naștere! Realitatea care mă
înconjoară și în care mă scufund este de fapt temporară,
prezentă pentruBebelușul
totul cu mine. vreo șaptezeci
din vis de
nu ani. Când
tră ise doarplec, iau
câteva
minute; întregul univers reprezentat de acel copil a venit
și a plecat în acele minute. La un alt nivel, nivelul pe care
Ram Dass îl plasa „în spatele acestor lucruri”, bebelușul
a existat dintotdeauna și va continua să existe.
Am simțit dintr-o dată că de fapt eu nu mă
născusem și nu aș putea muri niciodată, că am existat
dintotdeauna și voi exista pe vecie. Universul e etern;
doar că fiecare univers este temporar și există tot atâtea
universuri câte ființe există să le creeze. Mai mult, fiecare
univers e ușor diferit, ca și cutia de chibrituri privită
alternativ cu câte un ochi, așa că este stupid să pretinzi
că știi realitatea altcuiva.
Mintea mea nu se mai gândise la astfel de lucruri
niciodată, și capul începea să-mi bubuie. „Care este
adevărata cutie de chibrituri?” eram hotărât să aflu. „Ce
este realitatea asta de fapt? O zi jubilez, următoarea sunt
deprimat; care sunt eu cel adevărat?”
Cugetam că, dacă pun pe cineva să îmi arate
mașina sa, și îmi aduce doar o aripă, va trebui să-i spun:
„Nu, asta nu e mașina, adu-mi mașina”. Dacă se întoarce
cu un cauciuc, va trebui iar să spun: „Nu, nici asta nu e
mașina”. Curând voi avea în față o grămadă de părți :
carburator, ambreiaj, scaune, cadrane, dar tot nu va fi

mașina.
concluzionat; este adevărata
„Undeadevărata mașinămașină?” Nuunexistă,
nu e decât am
concept.
Cumva, întregul este mai mare decât suma părților.

63
 Ziua următoare mi-am continuat cercetarea
despre natura realității mergând la bibliotecă și
împrumutând câteva cărți despre Albert Einstein și teoria
relativității.
însumi cu Ca un aspirator,
întrebări, mintea
ghicitori și mă trăgea în Două
paradoxuri. mine
săptămâni mai târziu am plecat în India.
Aveam doar un singur obiectiv pentru această
călătorie: voiam să găsesc în sfârșit „iluminarea”. Cum nu
cunoșteam pe nimeni care să dețină această calitate
mult-râvnită, am recunoscut în sinea mea că nici măcar
nu știu ce caut. Intuitiv am simțit că trebuie să fie esența
vieții care îmi scăpase dintotdeauna – ingredientul lipsă
de care depindea fericirea mea. Mintea mea tulburată
avea nevoie cu disperare de o dovadă că iluminarea
există, că este accesibilă celor care o caută sincer.
Pentru mine, ajunsese să fie secretul suprem al vieții.
Dacă aș atinge-o, aș putea înțelege în sfârșit natura lui
Dumnezeu, care îmi era încă necunoscută.
Mă gândisem la Dumnezeu încă din copilărie, dar
nu avusesem cu adevărat vreo experiență cu el în cadrul
pregătirii mele religioase superficiale pentru Bar Mitzvah
sau după. Fiind doar un concept vag pentru mine, nu am
apelat niciodată la Dumnezeu atunci când am avut
nevoie. Însă cu cât citeam mai mult despre chestiuni
spirituale, cu atât mai mult voiam să am și eu parte de o
experiență cu Dumnezeu. Am privit India ca pe ultima
mea speranță, și m-am entuziasmat la gândul că o să-i
întâlnesc pe marii maeștri ai magiei reale a vieții, pe acei
guru care îmi vor transforma viața și mă vor ajuta să
strălucesc.

64
 În februarie 1973, la puțin timp după ce am ajuns
în India, am auzit zvonuri că, nu departe de Bombay, ar
trăi un om care ar deține toate calitățile lui Dumnezeu. Se
spunea
care o că făcea minuni
căutam. Era clarși era
un personificarea
„maestru”, așailuminăr ii pe
cum sunt
denumiți în Orient oamenii sfinți cu cea mai înaltă
evoluție. Se zvonea chiar că avea puterea să
îndeplinească aspirații și dorințe secrete, atâta timp cât
„căutătorul” avea sufletul curat. Am aflat că acest om al
lui Dumnezeu se numește Muktananda, adică „cel care
trăiește în libertate și fericire”.
În Bombay era o căldură infernală. Ca să ajung
acolo unde mi s-a spus că îl voi găsi pe Muktananda,
trebuia să schimb mai multe autobuze și trenuri. Dar,
înainte să mă aventurez acolo, am decis să merg pe
urmele unui alt zvon. Mi s-a spus că în inima orașului
locuia Mahatabananda, unul dintre cei cu care studiase
Hilda. Avea 171 de ani, dar avea aerul unui bărbat de 60.
Parcă mă pornisem să rezolv toate misterele lumii în
acest pelerinaj așa că, în ciuda căldurii înăbușitoare și a
duhorii emanate de aceste meleaguri atât de sărace încât
oamenii trăiau și mureau pe străzi, am decis să-l caut pe
bătrânul yoghin care deținea secretul tinereții veșnice.
Să te deplasezi în orașul acesta, parcă din altă
lume, era o adevărată tortură, dar nimic nu mă putea opri.
Mulțimea de oameni era copleșitoare. Pe străzi erau copii
mutilați care cerșeau la porțile caselor și leproși care
stresau toți turiștii pentru o rupie. Leproși! Eram șocat:
cum să fiu înconjurat de leproși? Cumva am ajuns la
adresa pe care o căutam. Fără ezitare, am început să bat
în poarta care stătea între mine și obiectul căutării mele

65
disperate. Un indian simpatic, cam de vârsta mea, a
deschis ușa și m-a întrebat de scopul vizitei. Când i l-am
zis, mi-a răspuns simplu:
- Oh, îmi pare tare rău, yoghinul tocmai și-a
părăsit corpul acum câteva zile.
- Și-a părăsit corpul? l-am întrebat neîncrezător.
Adică vrei să spui că a murit.
- Da, replică el.
- E adevărat că avea 171 de ani? l-am întrebat.

- un
Yogi a fost O, suflet
da. Foarte adevărat.
de maestru, mi-Cu toți dințiitânărul.
a răspuns în gură.
Am fost tentat pe moment să întreb dacă pot să
intru să vorbesc cu el mai pe îndelete, căci doar venisem
cu atât de multe întrebări, dar după ce-am reflectat puțin,
m-am scuzat pentru deranj și am plecat. Până la urmă,
nu venisem până în India doar ca să stau la povești
despre cineva care ar fi putut foarte bine să fie un mit.
Cum încă aveam obiceiul din copilărie de a lua foarte
personal absolut tot ce se întâmplă pe suprafața
pământului, m-am simțit indignat că Mahatabananda mi-
a făcut mie una ca asta și mi s -a știrbit încrederea în
puterile sale. Dacă tot era așa de măreț pe cât auzisem,
cum de nu a așteptat să mă întâlnească înainte să
moară? Faptul că îndurasem căldura intensă și mirosurile
pestilențiale nu mă durea nici pe departe cât mă durea
dezamăgirea.

La spre
scurtMuktananda.
timp, m-am urcat în trenul carea avea să
mă ducă Vagonul duhnea fecale,
urină, vomă, nu lipsea niciun miros dezgustător. Am
66
încercat să mă refugiez în cartea pe care o adusesem, o
explicație a teoriei relativității a lui Einstein pentru omul
de rând. Ce m-a impresionat profund a fost faptul că
Einstein a declaDeși
de imaginație”. rat căam
revelațiile le-a avut făcând
avut dintotdeauna un „salt
o imaginație
vie, mereu am considerat-o un instrument limitat. Însă,
după ce am descoperit metafizica, imaginația a căpătat
noi dimensiuni și posibilități. Citind despre Einstein, am
fost încântat să descopăr respectul său pentru abilitatea
imaginației de a merge dincolo de limite , chiar mai
departe decât navele spațiale care depășesc viteza
luminii sau saltul în hyperspațiu, întrucât imaginația nu
necesită niciun fel
câte înțelegeam eu,de
numișcare.
însemna „Saltul” luifiiEinstein,
decât „să acolo”. din
Cu cât citeam mai mult despre fizică, cu atât
realitatea mea devenea mai metafizică. Nu mai vedeam
lucrurile ca fiind împărțite în două categorii, energie și
materie. Eram din ce în ce mai convins că materia nu
există așa cum cred eu; e mai degrabă energie în diverse
forme și densități. Fiecare atom reprezintă un pachet de
energie, atâta tot. Mulți din acești atomi, luați împreună,
ar putea semăna cu un obiect solid, dar sunt tot energie,
doar că se mișcă la o viteză foarte redusă. Norul ciupercă
de deasupra Hiroshimei era pentru mine un memento
funebru că energia conținută într -un mic pachet de
„materie” poate avea atâta forță încât să distrugă un
întreg oraș.
Am început să intuiesc că totul este interconectat,
că orice lucru care pare diferit, are doar o densitate
diferită, dar face parte dintr-o energie unică, care se află
peste tot în jur. Nu am mai putut să privesc „materia” ca

67
pe o insulă „solidă” într-un ocean de energie, materia este
același lucru cu energia care o înconjoară, la fel ca
aisbergurile care plutesc în Oceanul Arctic.
Acest lucru mai însemna ceva pentru mine: cum
noi, ca ființe umane, știm sigur că suntem înzestrați cu
inteligență, la fel și câmpul energetic din care facem parte
e înzestrat cu inteligență. Deși fiecare individ dintr -un vis
are o existență separată de cea a celorlalte personaje din
vis, nimeni din vis nu există în afara minții visătorului.
„Realitatea” personajelor este generată de mintea
visătorului; niciunul din personaje nu e creat sau distrus;
niciunul nu se naște, niciunul nu moare; toate sunt doar
proiecții și absorbții ale unei singure minți. Prin analogie,
am început să percep mintea mea și mințile celor pe care
îi cunosc, atât ca minți de sine stătătoare, dar și ca
proiecții conținute în mintea lui Dumnezeu.
Cu aceste noi idei, am descoperit prin intermediul
metafizicii că totul este cuprins într-un singur câmp.
Pentru prima dată am înțeles cum au reușit oamenii să
mute obiecte fără să le atingă, în experimente de
laborator din America, Rusia și China (înainte de asta
crezusem că toți foloseau trucuri din manualele de
magie) și că telepatia e la fel de reală și logică ca legea
gravitației (înainte credeam că orice episod e pură
coincidență).
Nu căutam în India decât o dovadă că
fenomenele metafizice chiar există și că sunt la fel de
reale ca în imaginația mea. Și mai voiam să cunosc pe

cineva care
fenomene și săsă-miînțeleagă
arate cumlegile din înspatele
să le pun acestor
practică. Eram
convins că numai așa îmi puteam crea o existență

68
echilibrată și armonioasă. Puteam fi sigur că mi-am
însușit tot ce aflasem doar atunci când îmi vor fi
demonstrate dincolo de orice îndoială aceste legi și voi
învăța să le folosesc.
Simțeam că renumitul Swami Muktananda va
deține cheia fericirii mele.
Am ajuns la poarta sa epuizat, dar entuziast și
receptiv. Sătul de pastori, rabini și preoți care predau
misterele existenței ca pe o materie pământească, la fel
de neinteresantă ca algebra, și de profesorii a căror
înțelegere a vieții era desprinsă din manuale, eram
nerăbdător să întâlnesc un om care cunoaște de-
adevăratelea principiile ezoterice ale realității. Aveam
nevoie să văd cu ochii mei o ființă umană care prinsese
esența vieții și folosea această cunoaștere ca bază a
rutinei sale zilnice. Nu aveam de unde să știu ce fel de
om e Swami Muktananda, dar speram să întâlnesc o
ființă radioasă, veselă, care răspândește în jur o aură de
compasiune și înțelegere, care are toate răspunsurile,
mânuind toată puterea lui Dumnezeu, stăpânind toată
energia celui Unic.
Muktananda pe care l-am cunoscut în ziua aceea
nu era nici pe departe Vrăjitorul din Oz la care mă
așteptam. În ochii mei, arăta ca un bătrânel bolnăvicios,
șifonat, cu pielea ridată, lătrând povețe furioase la adepții
săi devotați, care păreau în extaz la fiecare croncănit al
său. Nici măcar engleză nu știa; eram șocat: un
atotcunoscător ar trebui clar să știe engleză!

Epuizat și mândru, așa l-aș fi descris pe acest om

sfânt, care atinsese sufletele a milioane de oameni din

69
întreaga lume, și-i deschisese către Dumnezeu. Faptul că
nu se ridica la înălțimea imaginii pe care mi-o făcusem
despre el m-a dezamăgit total și a umbrit orice strălucire
pe care pe
putere alții care
o percepeau la el. Mie
o are este datămide
se părea că singura
devotamentul și
puritatea adepților săi.
Cumva am supraviețuit expediției de întoarcere
către Bombay și am plecat din India trist și cu un gust
amar. Dezamăgirea a reușit să stingă lumina pe care mi-
o aprinsese speranța. Întorcându-mă la viața mea de pe
vas, deși râdeam și dansam pe vechile acorduri ale
spectacolului lui Tolly Magicianul Clovn, inima mi-era
amorțită și spiritul strivit. Încotro să mă mai îndrept? La
petrecerea lui Taylor Caldwell am fost profund marcat de
revelația că nu eram singurul pierdut și înstrăinat; în
spatele bogăției și prestigiului și în ciuda experienței care
vine cu vârsta, părea că mulți dintre invitați erau la fel de
pierduți ca și mine, și nici pe ei nu-i consolau „însemnele”
succesului.
Căutasem în toată lumea, încercând să găsesc
măcar o singură ființă care să întruchipeze iluminarea în
care credeam. Până și gândul la Hilda și Ram Dass mă
deprima. Ce bine de ei că vedeau atâta frumusețe în
viață, dar cum puteam să ajung și eu să privesc la fel?
Evident, răspunsul era că nu voi putea niciodată. Eram
obosit, confuz și atât de gâtuit de îndoială, că nu voiam
decât să dorm, să topesc aisbergul vieții mele într -o mare
metafizică. Acesta a fost momentul în care mi-am încuiat
ușa cabinei și m-am cufundat în somnul de pe urmă –
credeam eu.

70
 În loc de contopirea cu Universul la care speram,
m-am trezit la pat, infirm, victimă a celei de a doua
tentative de suicid eșuate, încercând să înțeleg cine sunt
i încotro
șnouă festă,măforțându acum,
îndrept,-mă să ocă viața încrudă
trăiesc îmi jucase
continuare o
. Cum
să mă port cu părinții mei, sărmane suflete frustrate, care
mă iubeau atât de mult? Cum să mai dau ochii cu Hilda,
care mă îndreptase atât de optimistă pe calea
descoperirilor? Ce lecție să extrag din faptul că sunt încă
în viață? De ce sunt pedepsit și pentru ce delict?
Singurele răspunsuri mi-au venit sub formă de
lacrimi și am plâns zile întregi.
Nu aveam nici cea mai vagă idee dacă voi mai
putea să-mi folosesc vreodată picioarele. Leziunile pe
care le aveam îmi povocau ulcerații, îmi supurau fluide
din escarele de decubit, iar pielea îmi era atât de distrusă
încât mi se vedeau oasele. Aceste răni nu-mi cauzau însă
nicio durere, deoarece aveam picioarele paralizate și
lipsite de orice simțământ.
-
La câteva
părinții mei, Barry azile
venitdupă ce meu
la patul m am
întrîntors acasă
-o noapte și mila-
a spus că fusese la New York, unde Hilda ține sesiuni de
rugăciune pentru însănătoșirea mea. M-a încurajat să mă
văd cu ea, dar chiar în momentul în care a spus-o și-a dat
seama că nu eram în stare să mă mișc.
Îmi brutalizasem corpul la începutul lui aprilie și,
spre surprinderea mea, la jumătatea lunii mai eram deja
în stare să șontâcăi cu ajutorul cârjelor. Hilda nu se lăsa
cu tratamentul ei prin rugăciune, iar în iunie, ajutat doar
de un baston, m-am dus să o văd în Manhattan. Plăgile

71
nu erau pe de-a-ntregul vindecate și porțiuni din fiecare
picior erau încă insensibile la atingere sau durere, dar nu
mai era niciun dubiu că mă voi însănătoși.
Hilda a dat din cap când am intrat șontâc -șontâc
pe ușă. M-a întrebat despre călătoria mea în India și m -
am plâns că nu avusesem parte de nicio minune. A râs.
- Prostuțule! Încă nu te-ai învățat minte!
I-am evitat ochii plini de compasiune și înțelegere
și m-am uitat țintă în podea.
- Uită-te la mine! a exclamat.
M-am supus. Ochii ei mi-au pătruns până în
străfundurile sufletului.
- Cauți minuni, nu? De ce nu te uiți în oglindă?
Viața ta e o minune. Ar trebui să fii mort. După toate legile
științei. Dar ești aici. Și uită -te la picioarele tale...
Am întrerupt-o cu sarcasm:
- Da, uită-te la ele.
- Ingratule! mi-a strigat. Am lucrat zi și noapte
să-ți vindecăm picioarele și se vor vindeca. Vrei o
minune? Ești așa de împotmolit în ideile și convingerile
tale că n-ai putea recunoaște o minune nici dacă te-ar
pocni în față. Uită-te aici, a adăugat, împingându-și inelul
în fața ochilor mei. Ce vezi? Se aștepta la un răspuns.
M-am uitat la inel și m-am trezit atras de el ca de
un magnet.
interiorul Eraera
pietrei unfața
inelunui
de om.
aur Era
cu ofața
piatră
unuineagră. În
negru, cu
buze groase și un nas mare și turtit. Purta ochelari și avea
72
părul scurt și creț. La început era nemișcat, apoi a început
să se miște încet și a zâmbit. Ca m agician, eram
familiarizat cu trucuri, holograme și alte dispozitive de
crearea
principiile iluziilor,
pe care ledar imaginea din inel sfida toate
cunoșteam.
- Pot să mă uit mai bine la el? am întrebat jenat.
Hilda și-a dat jos inelul și mi l-a aruncat ca să-l pot
analiza. Acum părea un inel obișnuit. Imaginea
dispăruse.
- Ce e? De unde e? am întrebat șocat și curios.

- Un magician adevărat a făcut acest inel, a

chicotit Hilda. Numele lui e Sai Baba. Pe el ar fi trebuit să-
l vezi când ai fost in India. Mă rog, toate la timpul lor ,
spuse ea simplu punându-și inelul înapoi pe deget.
A început să mă mângâie pe cap și mi-am adus
aminte de dragostea pe care o primeam de la bunica
mea.
- Hilda, am atâtea întrebări fără răsp uns.
Am început să plâng.
- Să pui întrebări este în sine o rezistență la
răspunsuri, replică Hilda. Trebuie să înveți să meditezi.
Răspunsurile vor veni. Du-te acasă acum. Întoarce-te
când o să poți merge fără baston.
Mi-am luat rămas-bun și, cu pași mărunți și
împiedicați, sprijinindu-mă în baston, am ieșit pe ușa pe
care mi-o ținea deschisă fratele meu.

73
 În mașină, pe drumul de întoarcere către New
Jersey, Barry a subliniat unul din lucrurile menționate de
Hilda chiar înainte să plecăm.
- Calea Hildei este meditația. E ceva ce nu poate
fi predat, trebuie furat.
- Adică?
- Lucrurile stau cam așa: nu te poți forța să te
relaxezi, mi-a explicat el cu răbdare, dar chiar dacă nu te
poți forța să te relaxezi, te poți pune într-un context
favorabil relaxării. Dacă te înconjori de oameni rigizi,
-
ajungi
curând șiveitudeveni
rigid. șiPetrece ți timpul
tu mai calm . cu oameni calmi și
N-am înțeles care era legătura cu meditația și,
tocmai când mă pregăteam să-i spun asta, s-a uitat la
mine și mi-a zâmbit.
- Respiră! mi-a spus ferm, cu o notă din
autoritatea Hildei.
Abia atunci am remarcat că abia dacă respirasem
în tot acest timp. Câți ani oare făcusem asta fără să -mi
dau seama, exercitasem asupra mea un control atât de
strâns și de rigid, că mă privasem de respirație? Oare de
asta îmi vorbea Barry de oameni rigizi? Oare de asta îmi
recomanda Hilda să „deprind” arta meditației?
Mi se dăduse viața înapoi și știam că Hilda avea
dreptate când spunea că asta e o minune. Ușor,
începeam să-mi dau seama că mi se dăduse viața înapoi
ca să mi-o pot schimba. Întrebarea rămânea: cum?

74
 10
În luna iulie, picioarele mi se vindecaseră aproape
complet. Erau încă slăbite și cu cicatrici severe, anumite
părți încă amorțite, dar erau funcți onale. Îmi petrecusem
luna precedentă încercând să meditez, dar n-aveam nicio
șansă. Mintea mi-o lua razna cu tot felul de gânduri și nu
reușeam s-o țin
pentru fratele meupeșiloc. Simțeam
pentru Hilda. că sunt o dezamăgire
Cu cât mă biciuiam mai mult să-mi stabilesc un
program strict de meditație, cu atât mai vinovat mă
simțeam când nu reușeam. Credeam că Barry și prietenii
lui care studiau cu Hilda erau genul „mai spiritual” decât
mine și nu mă simțeam niciodată în largul meu cu ei. La
orele săptămânale ale Hildei, care numărau adesea

câteva
de unu.sute de păreau
Ceilalți participanți,
să fiemă simțeam ca spiritualității:
personificarea o minoritate
meditau, se abțineau de la carne, se rugau – toate
aparent fără efort. Cu cât mă chinuiam mai mult, cu atât
auzeam mai des: „Nu împinge râul”, „Efortul strică totul”
și „Lasă-te în grija lui Dumnezeu ”. Aceste cuvinte nu
aveau cu adevărat sens pentru mine. Mă străduiam și mă
judecam atât pentru lipsa de progres că nu eram în stare
să „las în grija lui Dumnezeu” nimic.

Într-o zi, o cunoștință de la fosta mea școală, Tom,

a trecut pe la mine în drum spre aeroport. Peste câteva

75
ore pleca spre San Francisco. De când ne văzuserăm
ultima dată își lăsase părul lung, mai jos de umeri, în stil
hippie, iar barba îi ajungea până aproape de piept. Când
aîntrebându-
intrat în mă
sufrageria părinților
dacă n-ar fi bine sămei, citeam
-mi reiau contracte,
activitatea ca
Tolly Clovnul. Aveam suficiente contracte cât să mă
susțin încă un an dacă asta era ceea ce îmi doream.
- Dă-le-n mă-sa de contracte, m-a sfătuit Tom.
Vino cu mine la San Francisco. Acolo-i acțiunea, omule!,
a continuat în jargonul lui hippie. Ia-ți tălpășița de-aici.
A pus un joint pe masă.
- Gândește-te bine, a adăugat, făcându-mi cu
ochiul în drum spre ieșire.
Timp de zece ani, fusesem Tolly Magicianul Clovn
în 52 de țări de pe 5 continente, și, reflectând asupra
sfatului lui Tom, mi-am dat seama că avea dreptate:
partea aceasta din viața mea se terminase. Am luat
jointul de pe masă, l-am aprins și am tras un fum. Nu era
prima dată când încercam marijuana, dar niciodată nu
avusese un efect atât de puternic asupra mea. O stare de
bine m-a furnicat prin tot corpul și am simțit că am atins
mult râvnita stare de conștiință pentru care Hilda
recomanda meditația. „Hmmmm”, m -am gândit, „dacă mi-
e așa de greu să ajung la starea asta prin meditație, de
ce nu aș folosi alternative?” Mi l-am imaginat pe Tom
făcându-mi din nou cu ochiul și am început să râd.
Impulsiv ca-ntotdeauna, am plecat la San
Francisco
aeroport și48mde
-a ore
dus mai târziu.
într-un Tom m- aaproape
apartament așteptat de
la
intersecția dintre Haight și Ashbury. Apartamentul era
76
mobilat în stil „funk” modern, cu bobine mari de cablu pe
post de mese și tăieturi din reviste pe post de tapet. Zece
persoane locuiau în cele cinci camere, și, ca oaspete al
lui
dinTom, eu urma
sufragerie. superpeîncântat
să dorm
Eram o salteasă
demă
aerintegrez
pe podeaua
așa
ușor în raiul hippioților.
Tom era ospitalier, dar avea viața lui, trăia la
viteză maximă, și-l vedeam destul de rar. Ceilalți colegi
de apartament erau fie studenți, fie renunțaseră la școală,
fie primeau ajutor social. Doar unul avea un job stabil.
Încercând să recuperez timpul pierdut – aveam deja 24
de ani și la vârsta asta aș fi putut fi hippiot de cel puțin 5
ani dacă aș fi prin s startul la momentul potrivit – mi-am
cumpărat o pereche nouă de blugi, i-am băgat la clor și i-
am tăiat pe ici pe colo ca să le dau un aer hippie.
Ca și ceilalți locatari din noua mea casă, am
început să fumez iarbă zilnic, chiar de mai multe ori pe zi.
Am încetat să mă bărbieresc și să mă tund. În câteva
săptămâni mă integrasem perfect ca înfățișare dar mă
simțeam tot singur. Toată lumea din apartament era
cordială, dar nimeni nu venea către mine cu vreun gest
de reală prietenie, așa că mi -am petrecut majoritatea
zilelor explorând San Francisco, umblând prin labirintul
de frunziș din Golden Gate Park. Cu cât mă străduiam
mai mult să mă împrietenesc cu colegii mei de
apartament, cu atât mai mult aceștia mă evitau. Într-o zi,
Jon, cel mai tânăr membru al noii mele familii, m-a
întrebat direct:

- Ce-ai, omule, de ești așa crispat?

77
 M-a lăsat mască. Nu mă gândeam că este așa de
evident. Mi se părea că noua mea înfățișare îmi camufla
stresul de pe interior, dar în mod clar nu era așa.
Mi-am făcut un joint și, fumându -l cu Jon, i-am
împărtășit povestea vieții mele deprimante. Cei care o
mai auziseră până atunci au crezut c-am născocit-o – mai
ales partea cu secțiunea de la bibliotecă pe numele meu
– dar Jon m-a ascultat cu atenție, cu reală compasiune.
Într-un final, a spus doar:
- Ai avut vreodată un trip?
- Un trip?
- Acid, ciuperci, peyote? Știi tu, psihedelice, m-
a întrebat el cu nonșalanță.
- Nu, niciodată, am răspuns, tremurând de frică,
entuziasm și curiozitate.
Jon s-a dus la frigider și a scos un pachet de folie
de aluminiu. Din ea a produs o foiță pătrată minusculă ce
părea de plastic.
- Asta e LSD-25, marfă pură, zise el. Nu știu,
poate o să te ajute. Cum n-ai mai făcut asta până acum,
ia o treime. Asta e o doză cam mare.
A ridicat din umeri și mi-a dat foița cam nesigur,
avertizându-mă din nou:
- Nu o lua pe toată. O treime, maxim jumătate .

palmă. M-am
Ce aeruitat la pătrățica
nevinovat pe care
avea. Doar vreo mi-a pus-o pe
3 milimetri în
fiecare latură. Părea stupid să o faci mai mică , dar am
78
luat o lamă și am tăiat-o în două părți egale, am pus una
pe limbă și pe cealaltă pe un raft în bucătărie. Gândindu -
mă că cel mai bine ar fi să -mi fac tripul cosmic în brațele
Mamei
Golden Natură, am plecat
Gate Park. M-amdin apartament
plimbat m-am duscu
printreșiîntinderile în
ferigi și curcubeele de flori. A trecut rapid o oră și, deși
plimbarea fusese magnifică, nu se str ecurase nicio
senzație nouă în experiența pe care o trăiam.
„Ce stupid”, m-am gândit. „Cuiva de înălțimea și
greutatea mea sigur îi trebuie mai mult decât doza
microscopică pe care am luat-o eu. La 1m80 și 75 de kg
trebuie clar întreaga pătrățică!”
M-am întors în apartament și am luat și ce mai
rămăsese din pătrățica misterioasă. Deja eram un pic
sceptic, dar tot așteptam ceva. Stăteam pe canapeaua
din camera de zi și răsfoiam paginile unei reviste când
am observat dintr-o dată că piciorul meu drept îmi
tremura violent. Jon tocmai intrase în cameră și vedeam
că îmi spune ceva, posibil legat de picior, dar nu
înțelegeam niciun cuvânt. O senzație de frică mi-a
străbătut creierul și partea de sus a corpului. Voiam să
țip, să plâng, să strig după ajutor, dar corzile vocale îmi
erau blocate.
Eram sigur că am luat o supradoză și că o să mor.
A apărut și fața familiară a lui Tom și -mi dădeam seama
că Jon îi explica ce se întâmplase. Mi s-a părut că Tom
s-a înfuriat pe Jon, și că amândoi se simțeau neajutorați.
Dintr-o dată, maxilarul a început să-mi funcționeze:

- Nu pot să respir!, am strigat. Nu pot să respir!

Ajutați-mă! Ajutați-mă!

79
 Tom s-a așezat lângă mine și a încercat să-mi
explice că nu se poate face nimic, trebuia să aștept ca
substanța chimică să-și facă efectul și să-mi iasă din
corp. Mi-a spus
halucinație, și că să
voi nu uit că
fi bine tripul Asigurându-
la final. LSD este doar o
mă că
respir normal, mi-a dat să sorb niște suc de portocale și
a subliniat:
- Ține minte că totul e halucinație.
- Cât o să dureze? am întrebat cu speranță.
- În jur de șase-șapte ore, a venit replica.

- Nuuuuuuuuu, am strigat. Fiecare mușchi din

corp îmi era cuprins de un spasm. Vreau să se oprească!
Faceți-l să se oprească!
Tom m-a dus într-un dormitor și m-a așezat pe un
pat de apă. A pus niște muzică lentă, a aprins un cui și
m-a ajutat să-l duc la gură. Între fumuri, mi-a dat niște
vitamina C și m-a asigurat că totul va fi bine, că toată
durerea va trece.
Am închis ochii și am încercat să mă relaxez,
respirând prelung, lent, profund. Nu eram prea sigur cât
timp trecuse când am deschis ochii din nou. M-am uitat
în jur dar nu puteam vedea absolut nimic. Nu era nimeni
acolo în afară de mine, iar în cameră era întuneric beznă.
Muzica lentă nu se mai auzea, nemișcarea era totală;
nimic nu întrerupea liniștea, nici măcar sunetele traficului
sau alte zgomote de afară. „Sunt mort?” m -am întrebat.

Teama a început -mi cuprindă tot să

corpul când,
dintr-o dată, o lumină albăsăorbitoare a făcut mă doară
ochii. Lumina era atât de intensă că nu mai vedeam
80
nimic. Am clipit și am încercat să focalizez. Când au
început în sfârșit să apară niște imagini, am realizat că
timpul se juca cu mine: nu mai eram în San Francisco, ci
în Denville,
tentativă New șiJersey;
de suicid zăceamera chiar ladupă
în comă spital,prima mea
cu bunica
și mama lui Valerie pe același coridor. Tatăl meu stătea
la capul patului și inima încetase să -mi mai bată.
- I s-a oprit inima! l-am auzit strigând pe tatăl
meu.
Amintirea era așa de vie că nu mai era o amintire;
o trăiam din nou, complet. Simțurile îmi erau atât de
accentuate că părea că sunt din nou în comă, exact în
momentul când inima mi s-a oprit. Dar acum, deși
păream în comă, am devenit complet conștient de tot ce
se întâmplase acum doi ani și jumătate cât am zăcut
„inconștient” în spitalul St Clare.
Zăcând acolo, am văzut un tunel lung care pornea
din buric și care devenea din ce în ce mai îngust pe
măsură ce se depărta de mine. La capătul tunelului era o
fantă atâtpedeacolo;
încăpea micuță că altceva
orice numai conștiința
trebuia să mea putea
rămână în
urmă.
Cu băgare de seamă, i-am dat voie conștiinței să
mi se separe de corp și să se miște către acea fantă
microscopică. În secunda în care conștiința a încercat să
arunce o privire dincolo de acel prag, am fost copleșit de
senzația că SUNT o ferigă. Eram o ferigă: nu mai exista
niciun „eu” conștient separat de această experiență; nu
mai exista niciun gând, nici măcar o reflecție asupra a cât
de surprinzător, derutant sau ridicol era totul, pentru că

81
de fapt nu era nimeni care să se gândească la ce se
întâmplă. Nici măcar nu eram conștient că „eu” trăiesc o
experiență. Devenisem „feriginos”, căpătasem natura
supremă a ferigii.caStarea
probabil descrisă în care
fiind calm, pacemă
sauaflam ar puteadar
bine interior, fi
eram dincolo până și de aceste stări. Era ca și cum Bruce
Tolly Burkan nici măcar nu ar fi existat vreodată, ca și
cum m-aș fi întors la o stare dinainte, fără să fi fost
vreodată om și nu aș fi avut niciun cadru de referință
pentru umanitate.
Până atunci nu-mi trecuse prin cap că o ferigă,
fără minte și sistem nervos, ar putea avea conștiință.
Acum aflam adevărul FIIND o ferigă. Cât timp am fost în
starea de ferigă, nu mă gândeam „SUNT o ferigă”;
intelectul meu pur și simplu nu funcționa. Abia după tripul
LSD, amintindu-mi experiența „feriginoasă” prin care
trecusem în timpul comei, am putut să privesc în urmă cu
mintea și să reflectez: „Deci asta înseamnă de fapt să fii
ferigă”.
Un alt aspect al acestei experiențe m-a ajutat să-
mi extind înțelegerea despre multiplele niveluri de
conștiință cu care suntem înzestrați cu toții. Când
conștiința mi-a ieșit din fanta micuță a tunelului, am
conștientizat brusc că sunt conștient și apoi, la fel de
brusc, am conștientizat că sunt conștient de faptul că sunt
conștient. Dacă „eu” eram cel care privea ce se întâmplă,
atunci un alt privitor privea privitorul. Am știut atunci, în
străfundul meu, că un martor impersonal, diferit de orice
trăisem până atunci, sălășluia cumva în locul misterios al
FIINȚEI de a cărui existență știusem înainte doar din
citirile mele metafizice. Pe măsură ce mă cuprindea

82
senzația aceasta că știu, am auzit ușor, în depărtare,
ecoul vocii lui Ram Dass: „În spatele acestor lucruri,
suntem noi!”
Această conștientizare a durat o clipă. Apoi,
pentru următoarele șapte ore, cu corpul plutind pe patul
de apă, am rămas complet scufundat în starea de ferigă
pe care o mai trăisem, îmi amintesc acum, în timpul ce
eram în comă după cele două încercări de suicid, apoi
din nou în spitalul de boli mintale unde am fost tratat cu
electroșocuri și insulină.
Când am devenit din nou conștient de faptul că
mă aflam pe patul de apă – și că aveam un corp – Tom
și Jon erau în cameră. Au răsuflat ușurați când am
răspuns cu un rânjet la moacele lor îngrijorate. Niciunul
dintre ei nu a vorbit, dar aprobările lor tăcute păreau să
transmită că făceam acum parte dintr-un fel de club
ezoteric. Copleșit încă de magia substanțelor chimice, nu
puteam spune nimic; rânjetul era cam singura rămășiță
de comunicare care îmi mai ieșea. M-au lăsat singur să
reflectez la călătoria pe care o făcusem și să integrez
experiența stării alterate de conștiință în credințele și
gândurile mele despre viață.
Primele mele gânduri au fost legate de cărțile pe
care le citisem despre misticismul oriental. Un cuvânt
care apăruse des în lecturile mele era maya. Pentru mine
maya fusese doar un sinonim pentru „iluzie” sau
„iluzoriu”. Mi-a venit din nou în minte analogia cu un vis.
Personajele dintr-un vis nu au cu adevărat substanță,

suntecran
un doar imaginar
niște filmepeproiectate din mintea
care se observă visătorului
acțiunea pe
din vis.
Filosofii orientali consideră martorul sau privitorul visului

83
ca fiind „real” și orice altceva ca fiind maya. La fel, viețile
noastre de zi cu zi nu sunt decât proiecții ale Minții
Universale și, ceea ce noi percepem în mod greșit ca fiind
„realitate”, este de fapt doar maya.
Acest lucru căpăta acum o nouă însemnătate
pentru mine. Teoria relativității a lui Einstein mă
convinsese deja că energia și materia sunt de fapt două
forme ale aceluiași lucru, și că mot ivul pentru care
fizicienii nu au văzut încă o particulă subatomică este că
aceste particule nu există ca și entități „solide”, ci mai
degrabă ca forme de energie ale căror mișcări pot fi
observate doar într-o cameră de ceață. Dacă poți ajunge
până la acest miez sub-sub-sub-sub atomic al
Universului metafizic atunci îți poți da seama de maya.
Până să iau LSD, înțelegeam aceste concepte
doar la nivel intelectului; acum, pentru prima dată, aveam
experiența de A FI martorul, de a privi totul cum vine și
pleacă în timp ce conștiința mea rămâne pe loc, privind
doar cum spuma-maya se formează și se dizolvă ca
bulele dintr-un ocean – născându-se, murind,
schimbându-se mereu, dar rămânând mereu la fel; acum
totul poate părea solid, în momentul următor totul poate
deveni eterul tulbure al unui vis.
Deși LSD-ul îmi activase la început o teroare
imensă, acum simțeam că reușisem să câștig ceva
important din această experiență. Nu doar că vedeam cu
alți ochi conceptul mistic de maya, ci și simțeam în toate
celulele corpului că maya este esența oricărei manifestări

fizice,
mi- iar încunoștință
a făcut spatele eișise
cu află Unitatea
partea Universală
nemuritoare . LSD
a FIINȚEI
din mine, care e mereu acolo, „în spatele acestor lucruri”,

84
ca să folosesc cuvintele lui Ram Dass – „aceste lucruri”
fiind maya propriului meu corp și lumea materială în care
trăiesc.
LSD-ul m-a făcut să „să mă predau” total – nu am
putut decât să mă las în voia substanțelor chimice – și
când am trecut la starea de ferigă, am trăit experiența de
a nu face nimic, de a FI pur și simplu, și de a -mi da voie
să observ multiplele straturi de conștiință din mine. A fost
o răscruce importantă în viața mea. Experiențele care să-
mi releve cine sunt și care e sensul vieții erau de -acum
deschise și în continuă expansiune. Dintr-o dată am știut
că este vorba de ceva mai profund, la care fusesem total
orb până atunci.

85
 11
În aceeași lună în care am avut parte de inițierea
în LSD, fratele meu Barry, mereu preocupat de starea
mea, a venit la San Francisco. Entuziasmat, i-am
împărtășit aventurile mele psihedelice. Și el era un
membru al „clubului”, și nici nu m-a criticat, nici nu m-a
felicitat pentru plonjonul pe care l-am făcut. Într-o zi, pe
când ne plimbam, ne-a atras atenția un poster colorat de
pe un stâlp. „ÎNTÂLNIREA CĂILOR!” era titlul , și mai jos
era o invitație la un simpozion de trezire a conștiinței,
cuprinzând o pleiadă de vorbitori, ateliere, activități și
expoziții. Evenimentul avea loc în câteva zile. Barry a
sugerat să mergem și noi, și am fost de acord.
Continuându-ne plimbarea prin oraș, am găsit o librărie
metafizică, cu o colecție impresionantă de cărți la mân a
doua. Barry și-a luat o carte cu 15 cenți și ne-am întors
aacasă.

Cartea, „Handbook to Higher Consciousness3”,

m-a fascinat. Era scrisă de Ken Keyes și autorul oferea o
gamă largă de rețete pentru fericire: noțiuni minimale de
budism, hinduism și alte filosofii orientale, precum și o
varietate de alte concepte, care îmi erau cunoscute, în

3
Ghid practic de înălțare a conștiinței

86
mare parte. Noutatea era felul practic în care integrase
aceste idei în situațiile cotidiene.
O parte importantă din lucrarea lui Ken Keyes se
concentra pe cum să nu mai fim așa stresați în viața de
zi cu zi. Pentru mine era extrem de relevant, având în
vedere că, în trecut, vedeam orice greșeală ca fiind gravă
și orice problemă ca fiind o traumă distrugătoare de vieți.
Cartea mi s-a părut sinceră și inovatoare și am simțit că
autorul este un înțelept cu multe de împărtășit. Când m -
am uitat mai târziu la posterul cu simpozionul „Întâlnirea
căilor”, am fost încântat să-l găsesc pe Ken Keyes printre
vorbitori.
A venit și ziua simpozionului, care a coincis cu
Echinocțiul de Toamnă din 1973, și m-am gândit atunci
că echinocțiul nu va marca doar tranziția către o nouă
toamnă, ci și către un nou anotimp din viața mea.
„Întâlnirea Căilor” s-a dovedit a fi un circ format
din diferite grupuri de trezire a conștiinței din vestul
Statelor Unite. Oameni spirituali de tot felul aveau

standuri
ale la care
Sfinților, vindeau cărți,
Maeștrilor tămâie, statui
și Iluminaților. și fotografii
Atmosfera de
carnaval mi-a adus zâmbetul pe buze de mai multe ori.
„Asta chiar e genul meu de biserică”, mi-am spus amuzat.
Mai târziu Ken Keyes a ținut un discurs scurt,
esența căruia era „Îți creezi propria realitate”. Ascultându-
l cum explică această simplă afirmație, inima a început
să-mi bată mai tare. Am înțeles că „ingredientul” care
lipsea și pe care-l căutam de atâta timp se materializa
chiar acum în fața mea. Ken efectiv îmi dădea pe tavă
acel lucru pe care nu reușisem să-l găsesc singur și fără

87
de care decisesem de două ori că viața nu merită trăită.
El spunea simplu că pot alege orice doresc iar acel lucru
va veni către mine deoarece, de fapt, eu îmi creez propria
experiență
situațiile în cu mine.
care mă Indiferent
aflu, eu șidenumai
circumstanțele sau
eu îmi creez
răspunsurile și reacțiile și asta înseamnă că eu și numai
eu – fie că sunt conștient sau nu – îmi creez propria
experiență a acestor situații sau circumstanțe.
Mă uitasem mereu în afara mea, atât pentru
răspunsurile la probleme, cât și pentru vina creării lor.
Dacă eram nefericit, credeam că este vina
circumstanțelor externe care mă făceau să mă simt
astfel; dacă eram în căutarea iluminării, mă așteptam să
fie tot undeva „în afară”. De aceea mă dusesem în India
să-i caut pe maeștri – voiam ca ei să mă ilumineze. Nu-
mi trecuse niciodată prin cap că atitudinea mea era cea
care-mi prelungea nefericirea, chiar și atunci când
circumstanțele externe mi-ar fi putut aduce bucurie; la fel,
nu-mi trecuse prin cap că, dacă mă interesează
iluminarea, va trebui să o caut doar în mine.

Cum stăteam așa în auditorium, în semi-întuneric,

am început să văd că pot avea orice de la viață, doar că
mai întâi trebuie să-mi fie clar ce vreau. Odată ce mi -am
clarificat intenția, pot obține orice: eu voi deveni magnetul
care să atragă totul. Dacă vreau să fiu spiritual, trebuie
să încep cu conștientizarea că sunt deja, și să las
procesul de dezvăluire a naturii mele spirituale să se
petreacă în timpul cuvenit.

situație Ken ne-aînamintit

ne aflăm tuturor
viață, noi că,ceiindiferent
suntem în ce
care au creat -o
astfel. Odată ce începem să ne vedem rolul în crearea

88
propriei vieți și încetăm să-i mai învinovățim pe ceilalți –
și încetăm să ne mai considerăm vict ime – abia atunci
putem începe să vedem cum ne-o facem cu mâna

convin. și cum putem schimba lucrurile care nu ne

noastră
Ken a încheiat subliniind că producem la fel de
multă suferință în lume atunci când ne lăsăm ofensați ca
atunci când ofensăm. Cât de ciudat, m-am gândit, că nu
realizasem până atunci câtă suferință îmi cream de
fiecare dată când mă lăsam ofensat de ceea ce spunea
sau făcea altcineva. Părea că de fiecare dată când
întrezăream o posibilitate să sufăr, mă îndreptam într-
acolo ca peștele la momeală. Ken nu părea să aibă
această problemă. Pe parcursul întregului său discurs,
emana un aer de fericire autentică. Impactul acestei
fericiri era cu atât mai copleșitor, cu cât era paralizat de
la gât în jos și ne vorbea dintr-un scaun cu rotile. Avea
cincizeci și trei de ani și își petrecuse jumătate din viață
într-un scaun cu rotile din cauza poliomelitei. Trebuia să
fie spălat, îmbrăcat, mișcat și hrănit de alții. Simpla lui
prezență a avut un asemenea efect asupra mea, că m-
am hotărât să-l văd din nou cât mai curând.

89
 12
Săptămâna următoare, împreună cu Barry, am
luat un autobuz către Centrul „Living Love4”, o casă
imensă care aparținuse la un moment dat unei fraternități
a Universității California, și care acum servea drept birou
și sală de training pentru Ken și drept locuință pentru el și
câțiva studenți de-ai săi. Cu ocazia vizitei, am aflat că
Centrul avea nevoie de un grădinar. M -am rugat imediat
de ei să îmi dea mie postul. Zece zile mai târziu, Barry se
întorcea la New Jersey iar eu mă mutam cu Ken ca
student și grădinar al său.
Pentru că își petrecuse tinerețea în Marină și apoi
la bordul unui yacht, Ken conducea Centrul asemenea
unui vas. Totul se realiza fără efort cu ajutorul unei rutine
relaxant. Ne trezeam
zilnice. Mi se
dimineață, părea un
făceam mediumatinale,
exerciții foarte făceam curățenie,
apoi luam loc în sala de training unde Ken ne învăța
diverse aspecte ale filosofiei orientale din perspectiva sa.
Lecția zilnică era utilă și practică, niciodată abstractă.
Zilele se făceau săptămâni și simțeam că ce era încordat
în mine începe să se destindă...în sfârșit! După două
tentative de suicid, terapie cu electroșocuri, terapie cu
insulină și kilograme de medicamente, cu ajutorul acestui

4
Living Love (Trăind cu iubire), metodă de dezvoltare personală, de
auto-vindecare, creată de Ken Keyes (1921 -1995)

90
om sclipitor și iubitor în scaun cu rotile , îmi lăsam în sfârșit
garda jos și mă transformam în persoana care visa sem
mereu să ajung.
Pentru asta, era important să învăț cum să-mi
folosesc mintea ca în fiecare zi când mă trezesc să aleg
ce experiență vreau să trăiesc. Puteam decide ca,
indiferent de circumstanțe, să le întâmpin pozitiv. Am
început să văd că puteam fie să mă bucur de tot ceea ce
mi se întâmpla într-o zi, fie să învăț o lecție. Și nu erau
doar cuvinte: cu cât le puneam mai mult în aplicare, cu
atât vedeam mai mult cât de adevărate su nt. Chiar ținea
de mine cum reacționam la evenimentele din viața mea
și conta dacă voiam să învăț din „greșeli” sau din lucrurile
care „nu ieșeau” sau dacă preferam să sufăr și să găsesc
vinovați.
Am început să mă folosesc de un proces de
vizualizare pentru a-mi atinge obiectivele. Îmi concentram
puterea minții închizând ochii și respirând profund pentru
câteva minute, până atingeam o stare de relaxare; apoi,
în imaginație, „vedeam” ceea ce voiam să se întâmple ca
și cum se întâmpla deja. Procesul îmi amintea de citatul
din Biblie „precum în cer, așa și pe pământ”; dacă puteam
vedea cu ochii minții în cerul imaginației mele, puteam să
manifest acel lucru și în lumea fizică de pe pământ.
Era minunat să vizualizez lucrurile ce voiam să se
întâmple. Înainte, ca mulți alții, îmi imaginam lucruri de
care mă temeam, fără să-mi pun vreodată problema că
așa contribuiam la a le transforma în realitate. De unde
înainte
învățat îmi
să concentra m imaginația
îmi concentrez pe negativ,
gândurile Ken m-a
pe dragoste,
contribuție, sănătate, armonie și fericire. Cu cât făceam

91
mai mult asta, cu atât înțelegeam mai bine ce adevărată
fusese prima prelegere pe care o auzisem la el – că felul
în care mă percepeam pe mine și lumea din jurul meu
determina întru totul viața mea de zi cu zi.
După lecții, mergeam afară să-mi îndeplinesc
sarcinile de grădinar rezident. Îi spusesem inițial lui Ken
că nu știu nimic despre grădinărit, dar promisesem să mă
informez, să pun întrebări dacă sunt nesigur pe ceva și
să muncesc din greu. Terenul nu fusese îngrijit de ani de
zile. Am curățat gunoiul din pârâiașul care străbătea
proprietatea, am adunat sticla spartă care intrase în
pământ, am tăiat țepii de la arbuști, am scos buruienile
din rădăcină, și am pregătit zone pentru plantat. Deși
toată treaba era ternă și obositoare, eram în extaz. Mă
simțeam de parcă îmi îndeplineam un vis de -o viață.
Până la urmă, e o mai mare binecuvântare să fii gunoier
în Rai decât cel mai bogat om din Iad.
O dată pe lună, Ken invita publicul larg să
petreacă un weekend la el acasă și să participe la un
seminar pe care îl concepuse pentru a ilustra învățăturile
din cartea sa. La unul din primele astfel de seminarii la
care am participat, Ken ne-a cerut tuturor celor prezenți,
eram cam douăzeci, să ne dezbrăcăm și să ne așezăm
într-un cerc. Pe rând, trebuia să pășim în mijloc și să le
spunem celorlalți un lucru care ne place la corpul nostru
și unul care ne place mai puțin.
Am fost șocat de cererea lui. Am încercat să par
nepăsător, dar pe dinăuntru tremuram. Nu mai făcusem
niciodată
mi ceva atât
pun problema de nu
dacă cumva ceșifacem
scandalos, m-am etrezit
ilegalchiar că-
și dacă
n-o să ajungem la închisoare cu toții. M-am întrebat dacă

92
eram singurul șocat sau mai erau și alții care se temeau
de acest exercițiu avangardist. Până la urmă, eram un
băiat din New Jersey; nimic atât de îndrăzneț nu se ivise
vreodată pe tărâmul
erau mai obișnuiți existenței
să se dezbracemele. Poate
de față californienii
cu toată lumea?
Mi-am ținut privirea în jos, dar am sesizat curând că și alții
erau la fel de stânjeniți ca și mine; simțeam după miros
că se transpiră abundent.
Unul câte unul, participanții au pășit în centru și
au declarat că nu le place forma burții lor sau mărimea
penisului, nu le convenea chelia, cocoașa, coapsele,
sânii prea mari sau prea mici, nasul strâmb. Unora le
plăcea zâmbetul lor, altora barba, ochii sau urechile. A
fost ciudat să auzi de la două femei, care au vorbit una
după alta, că uneia nu-i plac sânii ei pentru că sunt prea
mari, pe când celeilalte, cu aceeași constituție, nu -i plac
pentru că sunt prea mici.
Ken era și el gol și, văzându-l cum își acceptă
membrele veștejite, a devenit mai greu pentru mine și
pentru ceilalți să nu ne acceptăm propriile corpuri. După
fiecare prezentare făcea un comentariu amuzant, și ceea
ce am crezut că va fi o experiență „dură”, s-a dovedit a fi
ușoară și chiar comică. Concluzia exercițiului întărea ce-
mi spusese Ram Dass: că în spatele corpurilor noastre,
„suntem noi”.
Treptat, observându-ne pe noi din perspectiva lui
Ken, am început să descoperim cine eram cu adevărat,
nu cine fuseserăm programați să credem că suntem.
Întregul
fost proces
o lecție de dar
simplă „arată și spune”
profundă a durat
și până camtoți,
la final, o oră. A
până
și eu, am ajuns să ne simțim în largul nostru goi în fața

93
celorlalți. Am râs cu poftă la revelația că de fapt suntem
mereu goi. Sentimentele noastre, sufletele noastre sunt
expuse permanent, indiferent cât încercăm să le
ascundem. Nu se
fapt, chiar dacă prinsesepeJon
dormeam cât de
o saltea încordat
într-un eram de
apartament
hippie, aveam părul lung și blugii prespălați?
La câteva săptămâni după ce mă mutasem în
„Centrul Living Love”, mă simțeam deja alt om. Eram
deschis la idei noi, la puncte de vedere noi , și -mi plăcea
viața mai mult decât oricând. Sub oblăduirea lui Ken,
înțelegeam altfel multe lucruri pe care le citisem. Ușor-
ușor, am trecut dincolo de rolurile învățător-elev și am
devenit prieteni. Înainte să studieze Budismul și să-și dea
seama că voia să devină învățător, Ken fusese un agent
imobiliar de succes. Cum și părinții mei erau tot agenți
imobiliari, ne trezeam adesea că discutăm, cu ironie, pe
subiectul imobiliarelor. În astfel de momente, aveam o
complicitate care ne făcea să ne apreciem într -un mod
foarte personal. Cu trecerea lunilor, Ken mi-a redus
responsabilitățile în grădină și m-a invitat să lucrez cu el
la planificarea următoarelor sale workshopuri.
Preluând din experiența în showbiz, i-am
împărtășit lui Ken părerea mea că seminarul său era un
pic cam anost și m -am oferit să-l ajut să-l condimenteze
puțin. A fost încântat să aibă și aport teatral și curând
seminarul a devenit un adevărat spectacol. Au apărut
afișe și monitoare colorate și pilule comice care să
ilustreze conceptele predate de Ken. Eu făceam
„încălzirea”, sunam colopoțelul pentru cină, administram
orarul și mă ocupam de logistică. În câteva luni
ajunsesem să fac totul în afară de a ține trainingurile. Cu

94
această nouă energie de spectacol, Ken însuși a devenit
un vorbitor mai puternic și mai amuzant.
Bucuria din relația noastră și formatul recroșetat
avea impact asupra tuturor celor care participau la
seminar. Curând ni s-a dus vorba, creându-se o listă
lungă de așteptare pentru seminarii. Până la urmă, Ken a
început să-mi aloce timp în care să vorbesc și eu.
Trecutul meu nefericit contrasta puternic cu fericirea mea
prezentă, lucru care demonstra foarte bine posibilitatea
schimbării, lucru care mișca și inspira oamenii. Mă
simțeam bine să-mi împărtășesc experiențele, știind că
astfel le dădeam oamenilor curajul să -și creeze un viitor
mai pozitiv.
Curând am plecat în turneu prin California și
seminarul a fost întâmpinat cu ovații. A poi am scris
împreună o carte, „How to Make Your Life Work or Why
Aren’t You Happy?5”, care a devenit bestseller. L-am
presat apoi pe Ken să formeze o rețea la nivel național cu
învățăturile sale, care să cuprindă newslettere, seminarii
și prelegeri prin toată țara. Pe măsură ce ni se extindea
organizația, începusem să simt o libertate la care doar
visasem înainte. Îl iubeam pe Ken, iubeam viața și, pentru
prima oară, aproape că mă iubeam și pe mine. Uitându -
mă în urmă acum, îmi dau seama că acesta a fost punctul
din viața mea după care nu am mai avut niciodată gânduri
de sinucidere – și trebuie subliniat că schimbarea de la o
persoană hotărâtă să se sinucidă la o persoană care
niciodată nu s-a mai gândit la sinucidere este o
transformare monumentală. Ken îmi dăduse într-adevăr

5
Cum să-ți faci viața mai frumoasă sau de ce nu ești fericit?

95
ingredientul lipsă: mi-a arătat cum să-mi creez viața ca
pe o experiență pozitivă.
Organizarea mea plină de entuziasm a avut efect
și, curând, Centrul Living Love atrăgea participanți la
workshopuri din New York, Florida, chiar și Europa. Urma
un an incredibil pentru mine ca mâna dre aptă a lui Ken.
În sfârșit, mă bucuram de ceea ce părea o fericire
durabilă.
Evoluția mea a fost influențată și de apropierea de
alți oameni dedicați creșterii spirituale. Trăitul la grămadă
în Centrul Living Love m-a ajutat să integrez mai ușor
revelațiile pe care le aveam despre propriile mele
comportamente. Faptul că Ken punea la dispoziție
mediul, structura și instrumentele prin care să mă
transform și să evoluez cu adevărat mă făcea să -i fiu
profund recunoscător. Uneltele sale erau cu atât mai
eficiente pentru mine, cu cât se adresau intelectului meu,
iar eu eram obișnuit să trec lucrurile prin filtrul intelectului
mai degrabă decât prin filtrul emoțiilor. Deși înțelesesem
instinctiv încotro intenționaseră să mă ghideze Hilda și
Ram Dass, abia când am început să studiez cu Ken m-
am simțit în stare să ajung acolo singur. Hilda și Ram
Dass îmi oferiseră o cale a inimii, dar inima mea era prea
închisă atunci ca să pot face progrese; calea minții a lui
Ken mi-a permis într-un final să-mi deschid inima ca să
pot primi ce aveau de oferit Ram Dass și Hilda.
Eram, de asemenea, profund recunoscător că
reușisem să găsesc în Ken pe cineva cu care îmi doream
într-adevăr săîmi
și contribuție semăn, cineva
serveau a căruiCucarieră,
ca model. cât măstil de viață
schimbam
mai mult, cu atât simțeam mai adesea că voiam să

96
împărtășesc cu alții ceea ce învățam, din postura de
trainer, deși știam că pentru moment eram încă un
învățăcel.

97
 13
Acum mi-era clar că voiam să am o carieră în
training, dar trebuia să mă lupt în primul rând cu propriul
scepticism. Până la urmă, nu trecuse decât un an de când
fusesem un sinucigaș cronic. „Cum ar putea cineva atât
de vraiște să-i învețe ceva pe alții?” mă întrebam. Din
fericire, Ken era expert în formarea de traineri, chiar și din
foști zănateci. M-a învățat, și nu doar pe mine, pe oricine
era dornic să cunoască, cum să folosesc un instrument
străvechi care măsoară, susține și asigură trasarea unei
hărți de creștere spirituală.
Ken a numit acest concept „cele șapte centre ale
conștiinței”. Mai auzisem de ele de la Hilda, Ram Dass și
Barry, dar sub denumirea de chakre. Fiecare chakră, mi

se explicase,
spirituală. eraacestea
Toate legată îmi
de păruseră
o undă diferită de energie
prea mistice. Felul
în care le explica Ken mă făcea să înțeleg mai bine
legătura lor cu mine și cu viața mea. Era extraordinar
pentru mine să văd că evoluția spirituală, care înainte mă
copleșise prin complexitatea ei, putea fi descrisă cu
ajutorul unui sistem din șapte puncte care îmi permitea
să identific în orice moment unde mă aflu din punct de
vedere spiritual.

De atunci, am ajuns să văd aceste șapte puncte

ca Dimensiuni ale Vieții pentru oricine vrea să-și dezvolte

98
tot potențialul ca ființă umană. Enumerate în ordine
ascendentă, aceste Dimensiuni sunt: 1) Siguranță
Financiară; 2) Emoții Pozitive; 3) Stimă de sine; 4)
Compasiune activă;
conștientă și 7) 5) Exprimare
Conectare continuăcreativă;
. 6) Prezență
În trainingurile mele de astăzi vorbesc despre
ceea ce am învățat din propria experiență: nu avem
nevoie de toate cele 7 Dimensiuni ca să fim fericiți, dar
viața este mai mult decât doar fericire. Până la vârsta de
25 de ani, credeam că fericirea este peste ce pot eu să
sper, dar prin munca mea cu Ken am înțeles că fericirea
nu este chiar așa de greu de obținut atâta timp cât înțelegi
câteva reguli de bază. Dincolo de fericire, însă, este
componenta spirituală. Cu cât atingem mai multe din cele
7 Dimensiuni, cu atât devenim mai iluminați spiritual. Cu
cât devenim mai iluminați spiritual, cu atât mai aproape
ajungem de adevărata bucurie.
Mai în detaliu, aceste trepte de pe scara spirituală
arată cam așa:
1) . Pentru aceia dintre noi care nu
Siguranța
sunt sfinți, Financiară
este imposibil să rămâi într-o stare de spirit
pozitivă dacă nu ai bani pentru nevoile de bază:
hrană, haine, adăpost. Cum poate să fie fericită o
persoană care are tot timpul grija zilei de mâine?
Înainte de orice altceva, trebuie să găsim mijloace să
ne întreținem.
2) Emoții Pozitive. Odată ce nu mai suntem preocupați
de siguranță la nivel material, avem nevoie de
senzații plăcute
împlinească, în viețile muzică,
mâncare, noastre. Prietenii care săsau
sex, plimbări, ne

99
 orice ne face să ne simțim bine fizic și emoțional și ne
dă senzația că viața merită trăită.
3) Stima de sine. După satisfacerea nevoilor de
siguranță
stimă față șideemoții pozitive,
noi înșine, fără avem
să ne nevoie să simțim
mai învinuim sau
devalorizăm. Stima de sine nu trebuie confundată cu
egocentrismul sau mândria exagerată; este mai
degrabă o recunoaștere profundă a propriei noastre
valori, unicități și a capacității de a obține
performanțe. Oamenii care nu au o imagine de sine
pozitivă nu se simt în stare să-și controleze propriile
destine. Pot avea toți banii și senzațiile e xtraordinare
din
stimă lume, că tot
de sine, nu se în
ne simțim simt fericiți. Când
permanență nu avem
amenințați de
oamenii și situațiile din jurul nostru, și încercăm tot
timpul să ne apărăm pe noi sau să ne apărăm
teritoriul. Fie că o arătăm sau nu, ajungem să ne
enervăm ușor; ne ridicăm moralul minimizându-i pe
alții – verbal sau în mintea noastră – și cu toate astea
continuăm să ne simțim prost față de noi înșine.
4) Compasiune activă. Această calitate izvorăște din
iubire – nu
dragoste , civorbim de stereotipurile
de iubirea care circulă îndin
noiromanele de
și care duce
la fapte bune față de alții.
Iubirea care ne face inima s-o ia razna și care ne încinge ,
nu e iubire, e doar o senzație, și aparține celei de-a doua
categorii, Emoții pozitive. Iubirea care stă la baza
Compasiunii Active ne permite să iertăm trecutul, atât al
nostru, cât și al celorlalți. Ne permite să uităm
meschinăria și trauma de ieri. Iubirea noastră pentru
partenerii
doar începutul; pentru copii
noștri, iubirea carei noștri,
stă lapentru
baza prieteni, este
Compasiunii
Active este o întruchipare a reușitei primelor trei
100
Dimensiuni ale Vieții, precum și a faptului că ne iubim pe
noi înșine suficient cât să lăsăm să curgă energia inimii.
Odată ce înflorește în interiorul nostru această stare,
smerenia și compasiunea
Compasiunea vineste
activă natural.
sinonimă cu contribuția.
Este un mijloc prin care să primești oferind. Înseamnă să-
i servim pe ceilalți doar pentru că avem sentimente
pozitive față de oameni; să știm că ceilalți ne fac un
serviciu permițându-ne să-i servim. Odată am văzut un
poster pe care scria: A iubi este un verb de acțiune. Până
nu începem să facem fapte bune de dragul faptelor bune,
nu pentru a fi lăudați sau pentru a obține alte recompense
personale,
drumul cătresau pentru Este
iluminare. că trebuie,
posibil nu putemmomente
să trăim înainta pe
de
plăcere în viață dacă atingem doar primele trei
Dimensiuni, dar bucuria cu B m are vine doar după ce
reușim să vedem nevoile altcuiva ca fiind la fel de
importante ca ale noastre. Aici Ken mi-a oferit
nenumărate ocazii: l-am servit cu toată ființa mea și
făcând asta am trăit această Bucurie izvorâtă din a fi de
folos. Sarcini severe și obositoare fizic, dacă erau făcute
pentru el,
Deșimăam
umpleau deani
petrecut recunoștință.
de zile servindu-i pe alții ca
voluntar în spitale, am învățat de la Ken că mai întâi
trebuie să mă iubesc pe mine însumi, ca să nu -i mai
servesc pe alții pentru a compensa sentimentul de
insuficiență pe care-l aveam. Descoperirea Compasiunii
Active, a iubirii pe care o poți revărsa prin contribuție, a
fost o lecție extraordinară pentru mine.
5) Exprimarea creativă. Fie că această creativitate vine
sub formă
hobby sau de muzică,
vocație, dans,
până artă, cântec,
și afaceri, scris,
trebuie alt
să ne
deznodăm cumva capacitatea creativă. Altfel, chiar
101
 dacă toate celelalte patru Dimensiuni ale Vieții au fost
îndeplinite, vom ajunge să ne plictisim. Nevoia
noastră de Exprimare creativă este atât de subtilă
încât
seama, atunci
undecând e lipsește,
problema.niciDar
nu ne putemcând
atunci da
creativitatea înflorește, ea își răspândește parfumul
asupra vieții ca prin magie.
Este posibil ca Dimensiunile Vieții să se
suprapună sau să coincidă: modul în care ne canalizăm
creativitatea poate fi și modul în care îi servim pe alții sau
în care ne câștigăm existența. Când se întâmplă asta,
viața devine un corn al abundenței din care avem mereu
mai mult decât ne trebuie. Senzația este de abundență și
împlinire; viața devine ea însăși Exprimarea noastră
creativă.
6) Prezența conștientă. Înainte de acest punct, se poate
să ne simțim suficient de fericiți încât să nu fim
motivați să explorăm ultimele două zone de creștere.
Dar prezența conștientă aduce o nouă dimensiune,
mai profundă, a fericirii, care ne conectează direct cu
natura noastră spirituală adâncă. Dacă atingem doar
primele cinci puncte, deși ne simțim împliniți, e posibil
să ne afecteze subiecte precum nașterea, moartea,
Dumnezeu sau fenomene inexplicabile.
Prezența conștientă înseamnă să fim prezenți în
fiecare moment.
Folosind Prezența conștientă, fiecare persoană
poate privi în sine și descoperi propriul său adevăr
interior. Fiind atenți la cine suntem în interior, la faptul că
„în spatele acestor lucruri suntem noi”, de care mi-a vorbit

102
Ram Dass, putem evolua spiritual. Prezența conștientă
determină o trezire spirituală care face ca momente
„nesemnificative” să nu mai pară nesemnificative.
Dacă reușim să fim atenți, putem să facem față
naturii aparent paradoxale sau contradictorii a vieții.
Putem să fim conștienți de ego -ul nostru și să-l vedem
clar. Putem să facem un pas înapoi din melodrama vieții
noastre și să o privim derulându-se ca pe un ecran de
cinema. Căpătăm mult doritul detașament care ne
permite să râdem de propriile noastre slăbiciuni și
excentricități.

Mai simplu, prezența ne ajută să fim conștienți că

suntem conștienți. Acest lucru creează o punte către
dimensiunea spirituală și ne permite să ne vedem
adevărata natură, ca ceva separat de ciclul naștere, lupta
vieții, moarte. Împlinirea care vine o dată cu Prezența
conștientă este mult peste satisfacția oferită de primele
cinci Dimensiuni ale Vieții, este ca și cum ai compara
omida cu fluturele.
mul pentru care Hilda recomanda
Acesta
meditația, și peera
caretărâ
eu l-am descoperit inițial prin droguri.
Odată găsit, te poți întoarce acolo pr intr-o serie de
metode care nu dau greș, cum ar fi dispozitive de
biofeedback, traininguri de sensibilizare, și revelații
spontane. Metoda mea principală de astăzi este
meditația.
7) Conectarea continuă. Această a șaptea Dimensiune
a Vieții este cea mai subtilă, și deci cel mai greu de
descris. Atât de puțini oameni o incorporează în viața
lor, încât rar poți găsi un model potrivit. În cea de-a

103
 doua călătorie pe care am făcut -o în India, la patru ani
după ce m-am separat de Ken și de Centrul Living
Love, l-am întâlnit pe Swami Sathya Sai Baba, a cărui
existență
acestei a mi -a arătat
șaptea pentru prima
Dimensiuni. Atuncidată semnificația
când ajungi să
trăiești în Conectare – adică te simți conectat în
fiecare moment cu orice persoană și lucru de pe
planetă, fiind racordat la puterea întregului Univers –
poți percepe nu doar lumea obiectelor concrete, ci și
maya, adică energia și particulele îmbrăcate într-o
formă. Totul poate fi înțeles dacă descoperim și
dezvoltăm acest aspect al naturii noastre. Ca ucenici
ai vieții,
nostru Conectarea
ca ființe umane, și Continuă relevă pe
explică puterile potențialul
care le-
au avut sfinții și înțelepții din istorie.
Am învățat să folosesc acest sistem în șapte
puncte la Centrul Living Love într-un mod foarte simplu.
Ken ne amintea pe parcursul zilei să fim atenți la ce se
petrece în mintea noastră. Ne învăța că ego-ul este acea
parte a minții care ne ține blocați în încercarea de a
satisface doar primele trei Dimensiuni ale Vieții:
Siguranță Financiară, Emoții Pozitive și Stimă de Sine.
Observând care este aspectul care ne domină cel mai
mult mintea, putem ști unde ne situăm pe calea spirituală.
Dacă mintea mea se preocupă de bani și facturi, cu
siguranță încerc să satisfac prima Dimensiune a Vieții,
Siguranța Financiară. Dacă mă gândesc câte ore pe
săptămână pot dedica muncii în folosul comunității,
atunci mă implic în a patra Dimensiune a Vieții,
Compasiunea Activă. Ori de câte ori mă simțeam
neîmplinit, trebuia doar să fiu atent ce Dimensiune
treceam cu vederea.

104
 Folosind această metodă, am reușit să văd nu
doar în ce punct mă aflam acum, de când mă alăturasem
lui Ken, dar și unde se aflase conștiința mea în trecut,
când
rău cufusesem deprimat
mine însumi, mă grav. Cândnumai
gândeam mă simțisem
la bani, cel mai
lucruri,
senzații, imaginea mea despre mine.
Fără stimă de sine, nu mă putusem bucura cu
adevărat de siguranța materială și nici măcar de
senzațiile fizice, ca sexul, decât punctual; nu puteam
aprecia cu adevărat frumosul, indiferent câte locuri
vizitam în excursiile mele în jurul lumii. Bineînțeles, nu
învățasem să folosesc Prezența Conștientă pentru a
identifica ce făceam ca să perpetuez această stare.
Judecățile și preconcepțiile despre cum ar trebui să mă
comport mă împiedicau să fiu suficient de atent la cum
mă comportam de fapt și să învăț ceva din asta.
După aproape un an în comunitatea lui Ken, eram
o altă persoană. Mă simțeam în sfârșit în stare să joc
orice mână îmi rezerva viața, căci foloseam din ce în ce
mai des orice situație ca pe o ocazie să cresc.
Cât despre dorința mea de a deveni trainer, Ken
mă promovase într-o poziție care-mi permitea să conduc
eu majoritatea seminariilor, el apărând doar ocazional,
pentru un scurt discurs. Visul meu se înde plinea și eram
mândru; prea mândru.
Evident, am fost ultimul care a observat problema.
Eram atât de îmbătat de emoțiile plăcute și de respectul
crescut față de mine, că nu am observat că ego -ul meu
începuse să-și dea prea multă importanță. Eu eram cel
care conducea un seminar menit să-i ajute pe oameni să-

105
și reducă ego-ul. Oamenii îmi respectau capacitatea de
a-i ajuta să elimine tiparele limitative ale ego-ului, dar,
precum un medicament care poate deveni otravă într -o
doză
nu seprea
opreamare, amafara
nici în devenit un personaj
seminariilor. intimidant
În ochii care
mei, eram
un nobil servitor în cadrul seminariilor și un prieten sincer
în afara lor.
Prins în capcana propriului meu ego, am început
curând să mă folosesc de oameni pentru propria-mi
plăcere. Am abuzat de autoritate a mea ca trainer și am
sedus deseori participantele, invitându-le la mine în
dormitor, după încheierea seminarului, „să vedem apusul
împreună”. Am încercat orice drog mi-a picat în mână și
nu am avut nicio reținere. Uneori am acționat corect dar
cu intenții greșite. De exemplu am început să postesc, nu
pentru că am înțeles că-mi va curăța corpul de toxinele
acumulate din mâncatul nesănătos sau din drogurile
ingerate de-a lungul anilor, ci pentru că mi se părea
apanajul oamenilor spirituali. Când posteam, îi anun țam
mândru pe ceilalți că sunt în „a noua zi”, știind că vor
reacționa cu venerație la „spiritualitatea” mea. Ba chiar
m-am bucurat auzind un zvon – pe care nu m-am deranjat
să-l contrazic – cum că eu nu dorm niciodată.
Eram îmbătat de putere de luni de zile când mi s-
a atras atenția. Euforia drogurilor și plăcerea
promiscuității mă împiedicau să văd clar. Ocazional mă
mai atingea adevărul, dar îmi pierdeam atenția rapid și
deci nu am avut niciodată o conștientizare durabilă. S-a
scris că „Cel care nu știe, dar nu știe că nu știe, este un
prost; cel care nu știe, dar știe că nu știe, este un student;
cel care știe, dar nu știe că știe, este un adormit; cel care

106
știe și știe că știe, este un înțelept”. Conform definiției,
eram un prost.
A fost nevoie de șocul unei boli neașteptate ca să
conștientizez de-adevăratelea unde mă împotmolisem pe
parcurs. Doar când m-am îmbolnăvit atât de tare că nu
mă mai puteam da jos din pat să mă umflu în pene, am
putut să aud în sfârșit ce încercau să-mi spună oamenii
de ceva timp: că nu făceam seminariile pentru ceilalți,
pentru a-i servi, ci pentru prea-mărirea mea. Am văzut
dintr-o dată cât de orb fusesem – și chiar și așa, smerenia
era o lecție pe care nici nu-mi dădeam seama că o am de
învățat.
Mă îmbolnăvisem de ceea ce credeam că e gripă,
dar care refuza să treacă, chiar după ce mă chinuise timp
de săptămâni. Slăbeam din ce în ce mai mult și simțeam
nevoia să dorm toată ziua. Înainte de a se întâmpla asta,
mă înscrisesem la trainingul EST la re comandarea lui
Ken. Îl impresionase foarte mult și voia să mă bucur și eu
de el. Și, bineînțeles, orice urma să învăț acolo, ar fi fost
un beneficiu pentru calitatea atelierelor noastre. În
apropierea datei trainingului, eram încă bolnav la pat.
Totuși, neîndrăznind să „încalc un angajament”, și mai
ales nu cu Werner Erhard și Organizația EST, am
participat la primul weekend, care a fost pe cât de
minunat îmi povestise Ken. La mijlocul săptămânii, pe
când așteptam rezultatele analizelor pentru boala mea
misterioasă și persistentă, mi s-a descoperit o tumoare
considerabilă la scrot.

plăcut Doctorul m-a chemat

care probabil la el la cabinet.
se considera Era pentru
un părinte un tip
pacienții săi. Bătea câmpii despre o tumoare și nevoia

107
urgentă de operație. Eu mă gândeam la cât de mult mă
iubește Dumnezeu de mă pune tot timpul în posturi cu
atâta potențial de creștere. Din afară, reacția mea era
complet
și o urmădiferită de cum
de zâmbet pe se
fațăaștepta doctorul,
gândindu -mă laaveam chiar
melodrama
mea fenomenală.
Desigur, situația era destul de ironică. Înainte,
când eram nefericit, încercasem să mă sinucid. Acum,
când eram fericit și îmi doream să trăiesc, mă vedeam
nevoit să înfrunt moartea. Stăteam în cabinetul
doctorului, gândindu-mă: „Hmmm...mă întreb ce o să se
întâmple”.
Presupunând că reacția mea înseamnă că nu am
înțeles, doctorul mi-a spus, cu o expresie extrem de
gravă:
- Ai cancer. Trebuie să te operez de urgență.
Când am ajuns acasă, m-am trezit sunându-i pe
cei de la Organizația EST să le spun că nu mai pot ajunge
la al doilea modul pentru că urmează să mă operez de
cancer.
Vocea de la capătul firului a replicat:
- Ești dispus să recunoști că ai creat această
situație ca să eviți finalizarea trainingului EST?

108
109
 14
M-am întors în New Jersey pentru operație. Barry
a insistat imediat să mă văd cu Hilda.
- A vindecat atâția oameni de cancer, mi-a spus
el încurajator.

Dar a doua zi după ce am ajuns, m-am și internat.

Mi-a sunat telefonul din salon înainte să apuc să mă
schimb în hainele de spital. Era Hilda.
- Nu te îngrijora, mi-a spus cu seninătate.
Cancerul este specialitatea mea.
De fapt, nu eram cu mult mai îngrijorat decât
atunci când am auzit prima dată cuvintele „Ai cancer”.
Între timp, mă uitasem adânc în mine și concluzionasem
că moartea nu e o amenințare prea mare. Dacă muream,
muream. Și dacă supraviețuiam, simțeam înăuntrul meu
că pot să aduc ceva bun în lume și să ajut viețile unor
oameni disperați. Văzusem efectul prelegerilor și
seminariilor mele asupra oamenilor și era benefic.
Punctul meu slab în munca de trainer era ego-ul meu.
Simțeam că dacă voi trăi, acest lucru nu va mai fi o
problemă. Zilele liniștite pe care le petrecusem singur
înainte de a mă duce la spital fuseseră revelatoare.
Creșteam, evoluam în sfârșit într-o persoană pe care să
o pot stima.

110
 Chiar dacă vedeam cât de încrezut devenisem,
nu mă condamnam; pur și simplu îmi dădeam seama că
e ceva ce trebuie să depășesc dacă vreau să cresc. Ken
îmi dăduse
creez chiar șiși ocum
realitatea metodă
o potprin care săAnalizându-
schimba. observ cummă,
îmi
puteam observa cum exagerasem cu a treia Dimensiun a
Vieții. Atât de mulți ani fusesem însetat după o fărâmă de
stimă de sine, că imediat ce am început s-o gust, nu mă
mai puteam sătura. Scopul era să ating un echilibru în
care, pe lângă stimă de sine, să am și smerenie.
Pe patul de spital, mă gândeam adesea la Hilda,
a cărei viață era un model de Compasiune Activă. Nu
numai că refuza să primească bani pentru învățăturile ei
– și grupurile ei săptămânale numărau adesea 800 de
persoane – dar mai era disponibilă și 24 de ore din 24
pentru oricine era în impas. Încet-încet, începeam să mă
dumiresc care era de fapt scopul vieții mele.
Dacă alesesem de două ori să-mi arunc viața la
gunoi, viața pe care o trăiam acum nu-mi mai aparținea
de fapt. Dacă aveam de gând s-o folosesc egoist, pentru
câștigul meu personal sau pentru a-mi satisface ego-ul,
atunci cu siguranță avea să-mi fie luată. Am știut intuitiv
că, dacă eram dispus că accept cu toată sinceritatea că
viața pe care o aveam acum aparținea umanității, dacă o
dedicam pentru a servi și a face bine, nu -mi va mai fi
luată. Mai mult decât oricând, aveam un sentiment că
Dumnezeu este înăuntrul meu, și, deși situația mea părea
critică, m-am relaxat, si m-am lăsat „în grija lui
Dumnezeu”.
Eu nu-l vedeam pe Dumnezeu ca pe o entitate cu
barbă și cu figură umană. Mai degrabă, mă simțeam ca

111
un bebeluș în plin haos și zgomot de război: arme,
bombe, țipete peste tot, dar bebelușul care suge la țâța
mamei nu cunoaște decât căldură, pace, siguranță și o
senzație de legătură
mine, Dumnezeu eracu
unSursa, de carecare
sân nevăzut e protejat. Pentru
mă hrănea în
permanență.
Am auzit o poveste despre un judecător local al
cărui fiu comisese o crimă. Înainte de proces, soția
judecătorului s-a rugat de el să-și aducă aminte că
acuzatul este fiul lor.
- Dar eu sunt Judecătorul, a murmurat bărbatul.
- Dar el e fiul tău, i-a amintit soția.
- Dar eu sunt judecătorul, veni iar replica.
- Dar el e fiul tău, a repetat femeia.
Presupun că, pentru mulți, Dumnezeu este ca
tatăl din poveste, însă pentru mine, Dumnezeu este ca
mama, plină de infinită compasiune, care nu judecă
niciodată. Dumnezeu îmi dădea un sentiment cald,
prietenos, iubitor, iertător. Nu mă simțeam niciodată
amenințat de el. În timpul bolii mele, eram pătruns de
încredere în Divinitate și nu am simțit nicio teamă cu
privire la „păcatele” mele din trecut.
După o zi de analize și radiografii intense, eram
extenuat. Doctorul a venit pe seară la mine în salon și m-
a informat că operația va avea loc a doua zi. Am observat
că veselia mea îl dezarma. Veselia nu era decât o
reflectare a fericirii
mine. E ușor să fiipemulțumit
care o descoperisem
când totul în în sfârșit
jurul tău în
e
comod; fericirea pe care o simțeam eu acum era însă
112
indepedentă de circumstanțe externe. Pentru mine chiar
nu conta care va fi rezultatul operației. Eram în stare să
privesc totul ca și cum ar fi un serial la TV; eram interesat
de
princum
zonăse. Frustrându-se
va termina episodul, însă
din ce în cedoar
maipentru că eram
mult, doctorul
mă informă că, indiferent cât de mult se răspândise
cancerul, va fi nevoit să-mi înlăture testiculele. Spera să
nu fi ajuns până la sistemul limfatic. Oricum, prima
operație va fi la abdomen, pentru a verifica canelele
limfatice și a le prinde înainte de a începe operația la
scrot. Mi-a întins un formular de consimțământ pe care
să-l semnez.
- Înainte să semnez, doctore, am o întrebare.
După ce îmi înlăturați testiculele, nu mi le înlocuiți cu un
substitut din plastic, ceva?
- Adică o proteză, vreți să spuneți, răspunse
doctorul. Nu, suntem un spital mic și nu avem genul ăsta
de proteză.
- Dar furnizorul vostru? Sigur aveți acces la el,
am întrebat.
- De obicei avem, dar acum este weekend și
furnizorul chirurgical nu lucrează, a spus, nu prea
convingător.
- Domnule doctor, să vă explic ceva ce poate vă
e g reu să înțelegeți. Eu trăiesc într-o comunitate în care
ne dezbrăcăm adesea în fața celorlalți. Aș vrea ca trupul
meu să pară întreg. Ce încerc să vă spun este că sunt
mai
trebuiatașat de proteză
să așteptăm pânădecât de viața
luni pentru mea, așa că va
operație.

113
 Am împins formularul de consimțământ nesemnat
înapoi către el.
Doctorul, cutremurat în mod vizibil de felul în care
priveam lucrurile, a încercat să mă convingă.
- Domnule Burkan, două zile de așteptare pot
însemna diferența dintre un cancer la nivel local și unul
extins în sistemul dvs limfatic. Nu cred că înțelegeți...
- Domnule doctor, l-am întrerupt eu.
Dumneavoastră nu cred că înțelegeți. Până nu văd
proteza cu ochii mei, nu semnez niciun consimțământ.

A ieșit din cameră, bulversat.

În mai puțin de o oră, îmi suna telefonul. Era
maică-mea. Fusese sunată de doctor și însărcinată să -l
ajute să obțină semnătura mea pe valoroasa hârtie care
îl absolvea pe el de orice vină în caz de nereușită a
operației. Maică-mea s-a rugat de mine, dar eram de
neclintit.
A doua zi dimineață, un tânăr infirmier a venit la
mine în salon cu un aparat de ras.
- Am venit să te pregătesc pentru operație, mi-a
spus, prezentându-se.
Glumind, i-am răspuns arătând către aparatul de
ras.
- Ai de gând să-mi tai ouăle?

Asta l-a făcut să râdă.

- Nu, am venit să vă rad și să vă dau cu iod.

114
 - Cred că e o neînțelegere. Nu am semnat niciun
formular de consimțământ.
- Am auzit, zâmbi infirmierul. Cu toții am auzit.
Domnul doctor a dat câteva telefoane și a gă sit un spital
la vreo sută de kilometri de aici care are proteză. Trebuie
să ajungă din clipă în clipă.
Se auzi telefonul și vocea suavă a Hildei îmi sună
în ureche.
- Tolly, dragule, ne-am rugat cu toții pentru tine.
Acum trebuie să te folosești de puterea minții tale. Toate
particulele ii din univers sunt inter . Cea
și atom
mai mare forță conectați
care există îți este la îndemână : gândirea.
Folosește-ți mintea să-ți reconfigurezi atomii din corp.
- Să-mi reconfigurez atomii? Adică cum? am
întrebat.
- Pur și simplu prefă-te că-ți reconfigurezi atomii
cu ajutorul imaginației. Folosește-ți mintea ca să te
vizualizezi sănătos și întreg. Începe să -ți imaginezi că
excrescența canceroasă
diminuează, până se dim
ce ajunge inuează,
la zero; că îțidiminue ază,
părăsește
corpul pentru totdeauna. Atomii se vor reconfigura
singuri. Du vibrație în țesuturile interne ale organismului
incantând Om-m-m. Lasă sunetul să rezoneze în tine.
Transformă tumoarea în apă și elimin -o prin rinichi.
Reconfigurează-ți atomii! a repetat ea.
Infirmierul și-a terminat treaba și mi-am umplut
cavitatea abdominală cu aer. „Om -m-m-m-m-m-m”, am
intonat, lăsând zumzetul sunetului să-mi rezoneze în tot
corpul. „Om-m-m-m-m-m”. Deși aveam îndoieli că un

115
proces așa de simplu ar putea avea re zultatele atât de
profunde promise de Hilda, mi-am concentrat imaginația
și am început să vizualizez cum mi se reconfigurează
atomii.
Mama și cu tata au intrat în salon chiar când
terminasem de făcut Om-m-m-m-m și deschisesem ochii.
- Ai semnat hârtia aia? m-a implorat taică-meu.
- N-o semnez până nu văd proteza , i-am
răspuns eu, nevoind să-l supăr, dar neștiind cum să evit
asta.

Fusese adusă o targă lângă patul meu și am

întrebat dacă nu era prea devreme, ținând cont că nu
semnasem consimțământul. Asistenta mi-a spus că atât
proteza cât și formularul vor ajunge în sala de operație o
dată cu mine, și am fost măturat de-acolo în foșnet de
uniforme albe, apretate.
Când am ajuns în sala de operație, doctorul și
echipa de intervenție mă așteptau. Mi-au plasat sub nas
o cutiuță și doctorul m-a anunțat mândru:
- Proteza!
M-am uitat în cutie și am văzut două ouă
cauciucate, puțin mai mari ca niște bomboane de jeleu.
- O, nu, domnule doctor, l-am mustrat. Nu sunt
bune, nu sunt mărimea mea.
Doctorul s-a albit, în timp ce echipa lui încerca să-
și ascundă zâmbetele.

116
 -Domnule Burkan, mi-a spus, încercând să
rămână calm, vă asigur că o să fie o acumulare de țesut.
Nimeni nu va observa. Vă rooog să semnați hârtia. Am
făcut -o până
de ferigă . Mi-la
amurmă și anestezia
pierdut m-acutrimis
cunoștința iar în starea
„Om-m-m- m” pe
buze...
Câteva ore mai târziu, am deschis ochii. Aveam o
incizie pe abdomen și pe scrot. Nu voi face decât să
consemnez faptele din acea sâmbătă dimineață a anului
1974. La operație, tumoarea care fusese observată clar
la radiografie și care pusese în mișcare toată melodrama
nu mai era de găsit. Mai mult, inciziile făcute sâmbătă s -
au vindecat complet până marțea următoare și vineri am
sărbătorit mergând la munte. Ouăle de cauciuc nu au mai
părăsit cutia de carton.
În două săptămâni, eram înapoi în California.
Doctorul care mă diagnosticase la început și care se
ocupa de recuperarea mea post-operatorie m-a felicitat
pentru remisia spontană. Am fost surprins că nu a fost
mai surprins, dar mi-a explicat că există multe, multe
cazuri documentate foarte asemănătoare cu al meu. M -
am întrebat câți dintre acești oameni atribuiau vindecarea
lor unei conectări cu Sursa, prin intermediul propriei lor
minți.

117
 15
M-am întors la Centrul Living Love jubilând,
hotărât să nu mai repet greșelile trecutului. Viața mea, pe
care în trecut o considerasem mizerabilă, acum mă
inspira și am simțit un fel de obligație să împărtășesc
procesul meu de transformare pentru a-i încuraja și pe
alții. Cumva, aveam
că „terminasem” ceva.sentimentul că amgând
Nebunia acestui „ajuns”
aveaundeva,
să mă
prindă din urmă mai târziu, dar, pentru moment, eram
lipsit de griji, recunoscător, în extaz.
Mi-am reluat rolul de trainer în organizația în
continuă creștere a lui Ken. Revelațiile pe care le
avusesem erau dificil de comunicat, așa că am inventat
jocuri, discuții, activități și alte proceduri pentru a -i duce
pe oameni dintr-
un stadiurevelații
ajungă singuri la aceleași al conștiinței
pe careînle-am
altul,avut
ca eu
să
de când i-am cunoscut pe Hilda, Ram Dass și Ken.
Judecând după creșterea constantă a numărului de
participanți la workshopuri, se pare că îmi ieșea. Îmi luam
munca foarte în serios; era cariera pe care nici nu
visasem s-o am.
„Atașamentul este rădăcina tuturor suferințelor”,
le spuneam, citându-l pe Buddha cu o altfel de înțelegere.
Din cauză că suntem prea atașați de idei, modele
și așteptări rigide, îi cerem vieții să se conformeze la
118
ideile noastre preconcepute. Suntem dependenți de
control, și când ceva se întâmplă altfel decât am vrea,
imediat respingem acel lucru. Dacă am putea să nu
respingem
experiență, nimic, să primim
fie bucurându cu ea,
-ne de brațele deschisedinorice
fie învățând ea,
suferința s-ar evapora din viața noastră. Fiecare
experiență de viață este o ocazie să creștem – chiar și
durerea, descoperisem eu.
Am vorbit despre durerea fizică pe care am
resimțit-o după operație, și cum mă hotărâsem să
folosesc Prezența Conștientă pentru a o diminua, în loc
să iau medicamente. Durerea, bineînțeles, este un lucru
pe care nimeni nu-l acceptă ușor. I-am făcut față
spunându-mi că ce simțeam era doar o senzație. Mai
întâi, am vizualizat durerea ca având culori, apoi mi-am
imaginat-o în forme minuscule, ca niște spiriduș i sau
dragoni în miniatură, care-mi umblau prin corp. Curând,
durerea dansa în mine ca la un spectacol. Apoi m-am
contopit cu durerea folosindu-mă de prezență totală.
Foloseam durerea ca pe un punct pe care să mă
concentrez. În loc să o resping, îi dădeam atenție,
acceptând-o, trăind-o. Comutatorul din mintea mea a
schimbat-o din „a suferi” în „a fi”. Ceea ce este doar este;
nu e nici bine, nici rău. Doar punctul nostru de vedere
face ca ceva să fie pozitiv sau negativ, așa cum, pe timp
de război, fiecare tabără se crede „de partea bună” iar
tabăra opusă e considerată „inamicul”.
Reacționând la durere ca la ceva negativ, și
luptând cu ea, nu facem decât să o amplificăm. Tratând-
o ca pe un fapt și nereacționând la ea, doar lăsând-o să
fie acolo, predându-ne în fața ei ca în fața unei emoții, o

119
lăsăm să treacă mai ușor. Reacționând și judecând
devenim rigizi, iar rigiditatea o ține prizonieră în loc să-i
dea drumul. Asta este ceea ce învățasem pe pielea mea
și ceea ce împărtășeam în seminariile mele.
Ori de câte ori simțeam că oamenii nu prindeau
esența mesajului meu, îmi băgam entuziasmul la
înaintare, în speranța că unii dintre ei vor percepe măcar
intuitiv ceea ce nu puteau înțelege cu mintea. „Există
ceva minunat în viață care nu se găsește la piață, la
școală sau la teatru!” spuneam eu. „Este ceva atât de
important că, dacă nu ai acest ceva, atunci nimic din ce
ai nu contează”. În Biblie, este formulat așa: „Căutați mai
întâi Împărăția lui Dumnezeu; și toate aceste lucruri vi se
vor da cu vârf și îndesat”. În sfârșit, unele din mesajele
biblice căpătau sens pentru mine și voiam să le
împărtășesc și altora înțelepciunea lor.
Adesea, oamenii erau neîncrezători în conceptele
prezentate în seminarii. Din fericire , nu trebuie să credem
în gheizere pentru ca ele să existe; tot la fel, minunile
metafizice, oricât de intangibile, nu au nevoie de acordul
nostru ca să existe.
La început, ai nevoie de încredere ca să pornești
la drum în căutarea invizibilului. Încrederea este încă și
mai puternică decât credința. De exemplu, am putea
crede în abilitățile unui echilibrist de la circ. Această
credință ne ajută să gândim că echilibristul nu va cădea
de pe sârmă, chiar dacă sârma se clatină și se zgâlțâie.
Dacă însă ne-ar cere să stăm pe umerii lui pe parcursul
traversării – asta ar presupune să avem încredere.

120
 Un om înfometat nu se va sătura dacă -i dai să
mănânce meniul din hârtie, oricât de bine ar fi descrise
felurile de mâncare, oricât de apetisante ar fi pozele. Tot
așa,
ticsițimulți dintre participanții
de cuvinte și imagini,ladar
seminariile nu le erau
acesteanoastre erau
îndeajuns ca să aibă încredere și răbdare să urmeze un
țel intangibil. Era nevoie să le dovedim că au în ei
capacitatea de a-și potoli foamea dinăuntru.
La seminarii, am început să ilustrez felul în care
ne punem armuri și nu permitem să ajungă la noi
informații care ar putea fi benefice pentru noi. Un rege stă
în mijlocul fortăreței sale, explicam eu. Este răspunzător
pentru întreg imperiul și nu poate fi deranjat cu lucruri
mărunte, așa că se protejează pentru a nu fi abordat.
Dacă vrem să vedem regele, mai întâi suntem opriți de
portar. Dacă nu trecem de portar, nu putem înainta. Dacă
ne este permis accesul în castel, suntem apoi filtrați de
secretari și miniștri. Într-un final, chiar dacă nu ne este
permis să-l vedem pe suveran, s-ar putea să ni se
promită că mesajul nostru va fi transmis de unul din
asistenții săi. Creierul nostru, ca și regele, este
bombardat permanent de stimuli: sunete, imagini,
mirosuri. Ca să ne putem concentra, trebuie să găsim o
cale să filtrăm acești stimuli. Acest lucru se realizează
printr-un proces denumit de specialiști sistemul reticulat
activator. Profanii îl numesc ego. Acesta este condiționat
de impulsuri biochimice încă de când ne naștem, și este
de fapt un program prin care operează creierul. Acest
program ne creionează personalitatea, precum și
întreaga noastră realitate.

121
 Dacă un copil o aude pe mama sa țipând și în
același timp vede un păiajen, ego-ul înregistrează acel
moment și de atunci înainte păianjenii vor avea asupra sa

activatorefect
același pe care l-astimulat
este deopotrivă avut țipătul. Sistemul
de circuite reticulat
nervoase din
creier, și astfel i se pot imprima atât gânduri cât și acțiuni.
Deci ego-ul este ca portarul de la palatul regelui. Îi
permite creierului să vadă doar anumite lucruri. Este un
filtru eficace: orice nu vrea ego-ul să vedem, nu vedem;
orice nu vrea ego-ul să auzim, nu auzim.
Activitățile ego-ului sunt necesare, dar, din
păcate, uneori credem că suntem ego-ul. Și ego-ul
nostru, preluând din ce în ce mai multă putere, devine
uneori atât de selectiv că împiedică informații foarte
importante să ajungă la mintea noastră conștientă,
privându-ne de posibilitatea de a alege. În seminarii, i-am
însoțit pe participanți să-și înfrunte ego-ul, ca să poată
deveni stăpânii acestuia și nu sclavii lui. Un exercițiu care
testa receptivitatea la înfruntarea ego-ului și la
îndepărtarea armurii sale era legarea participanților, doi
câte doi, de încheietura mâinii, cu o sfoară de lână de un
metru.
- Acesta este partenerul vostru pentru tot restul
zilei, îi anunțam. Oriunde mergeți, partenerul vostru nu va
fi mai departe de un metru.
Nu toți partenerii erau de același sex și o dată o
femeie m-a întrebat îngrozită:
- Și ce fac când mă duc la baie?
- De ce ți-e teamă? i-am răspuns nonșalant.

122
 Și-a analizat toate rezervele și în acest proces și-
a dat seama cât de neîntemeiate sunt de fapt temerile ei.
Până la urmă îi era teamă ca partenerul ei să n -o vadă
așa
unulcum e decelălalt
pentru fapt: umană. Astfel,
și se ajut ă săpartenerii
-și observedevin oglinzi
modul de
funcționare al ego-ului.
Cu cât ne apropiem mai mult unii de alții, cu atât
mai asemănători suntem. Seminarul ne permite să ne
concentrăm pe asemănările noastre ca membri ai
aceleași specii, și nu pe diferențe. Nimeni nu a leșinat în
urma acestei descoperiri. Nimeni nu a plecat de la
seminar într-o stare de șoc. Putem crește în ciuda
rezistenței ego-ului. Sistemele de credințe se pot lepăda
precum pielea uscată, solzoasă, a șerpilor care
năpârlesc. Prin intermediul seminarului, oamenii reușeau
să se elibereze de frici și condiționări vechi, și se simțeau
ușurați.
Când știm cine suntem cu adevărat, frica nu mai
are putere. Ne e frică pentru că avem senzația că putem
pierde ceva. Când ne dăm seama că nu ne poate fi luat
nimic, că nu avem nimic valoros de pierdut, atunci frica
se evaporă. Cine suntem în esența noastră, „în spatele”
ego-ului și programărilor noastre, are atâta forță încât
merita să folosesc orice șoc pentru ca participanții să se
descopere ca ființe perfecte, iubitoare, ce sunt.
Pe măsură ce a crescut dramatismul seminariilor
de la Centrul Living Love, acestea au devenit mai
populare ca niciodată. Ca trainer, nu m-am dat înapoi de
la un exercițiu
beneficiul controversat
participanților și cădacă am simțit
se poate că oeste
învăța în
lecție
importantă. La un moment dat, pentru a demonstra

123
puterea minții, am dat din mână în mână o cutie de
substanțe urât mirositoare.
- E doar un miros – nu e nici urât nici frumos,
spuneam eu. Mintea voastră poate să-l confrunte fără să
lase programele anterioare să declanșeze automat o
reacție de respingere.
Cutia a trecut pe la fiecare participant. Unii nu au
dat-o mai departe până nu i-au savurat buchetul unic.
Nimeni nu a fost scârbit, nimeni n-a strâmbat măcar din
nas. Einstein a observat că ne folosim doar o mică parte
din creier, și nu ne accesăm întreg potențialul. Îmi plăcea
cel mai mult în seminarii când reușeam să dovedesc
puterea extraordinară a minții.
Am citit cu toții despre oameni care își controlează
bătăile inimii, opresc sângerarea dintr-o rană deschisă
sau mută obiecte cu mintea. Ni se spune că Iisus a mers
pe apă și a vindecat orbi. Cât de mult să îmbătrânim până
să descoperim că toți, ca ființe umane, suntem înzestrați
din naștere cu aceste puteri? De ce își dau voie atât de
darurile sec
puțini operație
După să folosească
, am descoperit perete pe care
pielea mea lecâtdeținem?
de ușor
poate mintea să influențeze materia. La seminarii,
încercam să le arăt oamenilor câte pot face dacă își
propun.
Coaja unei nuci verzi e greu de îndepărtat.
Trebuie să te chinui. Însă coaja unei nuci coapte poate fi
îndepărtată cu o singură lovitură. Îmi luaseră ani de zile
să mă coc și Hilda, Ram Dass și Ken s-au chinuit mult cu
mine. Nu știam cât de verzi sau coapte erau nucile din
seminarii, dar era posibil ca mulți să fi ajuns la momentul

124
de coacere. N-am folosit niciodată un obiect ascuțit
pentru a culege miezul, dar uneori m-am servit de un
ciocan ca să sparg învelișul tare.
De exemplu, când o femeie a izbucnit în plâns,
suspinând că nu poate face un anumit exercițiu, am
refuzat să mă las impresionat de plânsul ei și să o las să
scape. Tiparul ăsta al său, de a se prăbuși atunci când
trebuia să execute o sarcină care cerea concentrare, o
controlase întreaga viață.
Deși suspinele erau foarte convingătoare, și toată
lumea din sală simțea nevoia să o consoleze, instinctul
m-a făcut să strig:
- Nu, așa nu mai merge!
Folosindu-mă de toate abilitățile mele de actor, m-
am prefăcut furios.
- E momentul să recunoști că ceea ce faci te
împiedică să ai succes. Poți alege să te desprinzi de
acest tipar chiar acum!
Participanții, mirați, au reacționat de parcă eram
un căpcăun, dar femeia a înțeles imediat că e adevărat.
Dacă toată lumea o consola, primea confirmarea că
plânsul e soluția, și convingea pe toată lumea, inclusiv pe
ea, că e neajutorată. În loc să mai facă asta, a tras aer în
piept și s-a purtat ca o învingătoare, surprinzând pe toată
lumea, inclusiv pe ea însăși. A ales să câștige, iar victoria
avea să se reflecte în toate ariile vieții sale.

Înainte
loc liniștit și măde fiecare
rugam ca seminar, mă retrăgeam
orgoliul meu într-un
să nu intervină în

125
prezentarea materialelor. Îmi încheiam rugăciunea cu
vorbele lui Francis de Assisi:
„Ajută-mă să fiu o unealtă a păcii. Acolo unde e
ură, ajută-mă să semăn dragoste; acolo unde e îndoială,
credință; acolo unde e disperare, speranță; acolo unde e
întuneric, lumină; și acolo unde e tristețe, bucurie. Ajută-
mă să caut nu atât să fiu consolat, cât să consolez; nu
atât să fiu înțeles, cât să înțeleg; nu atât să fiu iubit, cât
să iubesc. Căci atunci când dai, primești, atunci când
ierți, ești iertat, și atunci când mori te naști întru viață
veșnică”.

126
 16
În perioada pe care am petrecut-o cu Ken,
organizația lui a crescut până la câteva sute de mii de
dolari pe an. Uitându-mă în jur, am observat că și alte
organizații de training făceau bani frumoși. Cum
devenisem deja un punct cheie în rețeaua lui Ken și
inovasem multe dintre tehnicile de training care
avuseseră succes, am început să mă gândesc dacă n-ar
fi poate mai bine să încep ceva pe cont propriu. Nu-mi
dau seama dacă aceste gânduri erau generate de
lăcomie sau grandoare, dar bănuiesc că ambele
ingrediente erau prezente într-o anumită măsură atunci
când am luat decizia să mă despart de Ken.

Cum California era suprasaturată de cur suri de

dezvoltare personală, traininguri de eficiență, seminarii
de creștere și ateliere de atingerea potențialului, am decis
să mă întorc în estul Statelor Unite. Chiar înainte de a
pleca din California, l-am vizitat pe Ram Dass, care
venise în Berkeley cu ocazia unui seminar pe care îl ținea
pe Coasta de Vest. Deși am corespondat permanent, nu-
l mai văzusem de un an. Cînd i-am spus despre munca
mea ca trainer și despre vindecările fizice și psihologice
pe care le trăisem de ultima dată când ne -am văzut, m-a
avertizat: „Nu te concentra prea mult pe starea ta psihică.

127
Dumnezeu ar trebui să fie preocuparea ta principală.
Odată cu binele spiritual vine de la sine și binele psihic”.
Sfatul său m-a ajutat și atunci când m-am întors
în New Jersey am înființat Organizația pentru
Dezvoltarea Sensibilității. Reacțiile au fost imediate și
pozitive. Doctori, avocați, preoți, chiar și psihiatri, se
înghesuiau la seminariile mele.
Uneori mi se părea incredibil că fusesem atât de
aproape de sinucidere. Frenezia tinereții te poate duce în
pragul nebuniei, dar timpul are o putere de vindecare
incredibilă. Dacă tinerii ar putea să aibă încredere în
capacitatea vindecătoare a trecerii timpului, poate
sufletele lor s-ar mai liniști și ar supraviețui altfel iureșului
zilnic. „Totul trece”, se spune în Kabala, Koran și în alte
texte filosofice și religioase. Ce bine ar fi dacă orice
persoană cu gânduri de sinucidere și-ar repeta afirmația
aceasta pentru a scăpa de durerea emoțională. Când
totul e întunecat, e greu să-ți imaginezi că va fi mai bine,
și e încă și mai greu să pricepi că nu trebuie să faci nimic
ca să fie mai bine, ci doar să aștepți și să ai răbdare.
„Răbdarea” e cea mai importantă lecție pentru mine, încă
mai am de învățat la capitolul ăsta, dar am făcut progrese
și mă rog de orice suflet deznădăjduit să aștepte, doar să
aștepte...Cât timp așteaptă, cel mai bine ar fi să
găsească o metodă prin care să-i servească pe alții, ca
să-și ia mintea de la problema care-i aduce atâta
suferință.
Suntem acum în aprilie 1975. Dacă am creat

cumva
de anulimpresia că totul ecăroz
trecut, recunosc nuîne viața
delocmea
așa.de
Aulafos
operația
t dese
momentele de îndoială. Zilele nu mi -au fost tot timpul

128
pline de euforie. Chiar dacă marea vieții a mai fost
agitată, iar valurile m-au tras de multe ori în jos, m-am
ținut mereu la suprafață, pentru că am avut cu mine o
vestă
am maideajuns
salvare: la fund. pe care le învățasem. Nu
toate lucrurile
niciodată
Mă măcinau încă două lucruri.
Unul era perioada în care fusesem atât de
promiscuu din punct de vedere sexual. Înțelegeam că a
fost o etapă necesară în dezvoltarea mea, în căutarea
identității mele, dar nu reușeam să mă eliberez de
vinovăția că-i folosisem pe alții pentru scopurile mele. Ca
să fii fericit, e important să ai Stimă de Sine, a treia
Dimensiune a Vieții. Amintirile exploatărilor mele sexuale
trezeau însă în mine sentimente puternice de
devalorizare și adesea mă prăbușeam din cauza asta.
Cealaltă problemă cu care mă confruntam era
legată de bani. Deși oamenii erau dispuși să plătească
pentru seminariile mele, iar aici în America e ceva
obișnuit să plătești pentru servicii, nu mă simțeam în
m
largul meu
senzația căsăle cer bani pentru
vindeam oamenilorceeaceva
ce făceam.
ce aveauAvea
deja.
Hilda nu cerea bani niciodată, nici Ram Dass, și deși Ken
primea bani pentru serviciile sale, nu luase niciodată bani
de la mine. Fusesem însoțit gratuit pe calea
descoperirilor și mă simțeam obligat să dau mai departe
învățăturile în același spirit în care le primisem. În sinea
mea, știam că adevărata spiritualitate nu era un bun de
vânzare la piață. Să-l simți pe Dumnezeu este un dar
divin, iar efortur
puritatea schimbul de bani
ilor. Mai mult, părea că-mi murdărește
îmi aminteam citatul „ ne
câștigăm doar un trai prin banii pe care îi facem, dar ne

129
câștigăm o viață prin ceea ce oferim”. La vremea când
mă confruntam cu această dilemă, nu mai aveam bani
deloc, mă întorsesem acasă la părinții mei, și trecuseră
doi ani Deveneam
Clovn. de când nudinmaiceprestasem
în ce maicaobsedat
Tolly Magicianul
de prima
Dimensiune a Vieții, Siguranța Financiară. Confuz, am
sunat-o pe Hilda să-i cer sfatul.
- Ai încredere în Dumnezeu, dragule, m-a liniștit
vocea ei suavă, amintindu-mi de cuvintele lui Iisus. Uită-
te la păsări. Se îngrijorează ele în legătură cu mâncarea?
Sunt hrănite. Uită-te la crini. Se preocupă ei de straie?
Dumnezeu are mereu grijă de creațiile sale și totul se
rezolvă în ordinea divină a Universului. Adu-ți aminte,
necunoscute sunt căile Domnului. Vino să mă vezi și se
va ivi o soluție.
Ca de obicei, Hilda mi-a dat încredere și mi -am
propus să o văd a doua zi, știind că se va face cumva
lumină în căile Domnului. Dar nu a trebuit să aștept până
a doua zi, căci seara respectivă s-a încheiat cu unul dintre
cele mai stranii evenimente din viața mea.
Am luat cina acasă la un prieten din Manhattan.
Stătea pe aceeași stradă cu Hilda pe West End Avenue.
După ce am mâncat și ne-am bucurat de vizită, i-am urat
noapte bună și am plecat. Era în jur de 22:30, și începuse
o ploaie torențială. Trotuarele și străzile erau alunecoase
și nu am îndrăznit să alerg de teamă să nu cad. La colț,
semaforul era roșu și a trebuit să aștept în ploaia
torențială. Într-un final s-a făcut verde și am pășit pe
stradă. Brusc, m-am trezit din nou în starea de ferigă.

130
 New York dispăruse. Ploaia nu mai era. O
conștiință tăcută, fixă, observa cum corpul mi se învârte.
Au trecut doar trei secunde, însă acele trei secunde au
fost
ce amatâtvăzut
de intense mi-ar lua oMi-au
, cămomente.
în acele să povestesc
viață trecut prin captoto
sumedenie de gânduri: „Oi fi murit”; „O, nu, oi fi luat prea
multe droguri psihedelice”; „Am un atac cerebral”.
Singurul gând care nu mi-a trecut prin minte a fost că
fusesem lovit din spate de un Pontiac Grand Prix 1972 și
că mă învârteam cu picioarele în sus la șapte metri
deasupra pământului.
Toate gândurile au încetat brusc când m-am
prăbușit la sol. După un timp am auzit o voce în
întuneric...„cred că e mort...” Mi s-au deschis ochii
instant. Am văzut la câțiva centimetri de nas urma
distinctă a unui cauciuc și am știut imediat că fusesem
lovit de o mașină. Un val de durere mi-a cuprins întregul
corp și mi-am pierdut din nou cunoștința. Mi-amintesc că
am mai deschis o dată ochii, în ambulanță, dar vedeam
în ceață. Mi-am recăpătat total cunoștința mult mai târziu,
în spital.
De fapt, fusesem destul de norocos. Dacă aș fi
văzut că se apropie mașina înainte de momentul
impactului, mușchii mi s-ar fi încordat, corpul mi-ar fi
devenit țeapăn, rigid, și asta m-ar fi făcut praf. Dar, pentru
că am fost lovit din spate, fără să îmi dau seama ce se
întâmplă, corpul mi-a rămas relaxat, a zburat grațios în
aer și viața mi-a fost cruțată. Totuși, rănile pe care le
suferisem erau mai mult decât eram pregătit să suport. În
ciuda dezvoltării mele personale, spiritul mi-a fost
temporar strivit. Durerea fizică nu era localizată și era

131
greu de îndurat; chiar și cu medicamente, întregul corp
îmi era bombardat permanent de tunete și fulgere.
Telefonul de la capătul patului a sunat și am auzit
vocea consolatoare a Hildei.
- Cum te simți, dragule?
Vocea ei m-a emoționat până la lacrimi. Am
bălmăjit ceva incoerent la început, apoi am reușit să
spun:
- Parcă îmi dă cineva flash-uri în ochi.

care se -ridică
Ce de
frumos, exclamă
la baza Hilda,
coloanei e energia
vertebrale. Se spirituală
numește
Kundalini. Ești norocos că se trezește Kundalini în tine, fii
recunoscător pentru asta.
Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de
la Hilda a fost să-mi creez viața astfel încât să fie mereu
o victorie de sărbătorit. Absurditatea felicitărilor sale m-a
făcut să trec de la p lâns la râs. Hilda mi-a gângurit în
ureche și durerea s-a evaporat precum băltoacele după
o ploaie scurtă în Sahara. A încheiat spunându-mi: „O să
ne rugăm pentru tine” și, amintindu-mi de puterea
rugăciunilor Hildei, am simțit alinare în fiecare celulă din
corpu-mi zdrobit.
Au trecut câteva săptămâni și parcă mă vindecam
în ciuda îngrijirilor celor din spital. Asistentele supra-
aglomerate și prost plătite aveau prea puțin timp și prea
puțină motivație să aibă grijă de mine. Toată noapte a se
auzeau
s-a rupt pe
coridoare
punga voci nu
cu gheață, zgomotoase. O dată,
mi-a răspuns nimenicând mi
la apel
și mi-am petrecut toată noaptea învelit în cearșafuri reci
132
și umede. Până la urmă am decis că mi-a ajuns, și când
au venit niște prieteni să mă viziteze în drum spre ora de
meditație cu Hilda, i-am convins să mă scoată din spital
și
și să mă ia și peam
asistentelor, mine Ignorând protestele doctorilor
cuînei.noapte.
fugit
Hilda își începuse deja seminarul care se ținea pe
atunci la Biserica St Luke din Greenwich Village. Am
apărut și eu, sfrijit, în pijamale și susținut din toate părțile
de prietenii mei. Am fost așezat pe scaun și Hilda a venit
către mine. Seminariile sale deveniseră din ce în ce mai
populare și se strânseseră în jur de 1000 de persoane în
seara respectivă. Marea de oameni s-a despărțit precum
Marea Roșie ca să-i facă loc să ajungă la mine. Pe când
se apropia, a dat din cap și a început să râdă cu râsul ei
molipsitor.
- Copii, a rostit Hilda adresându-se mulțimii
formate din tineri și bătrâni. Trebuie să vindecăm acest
copil. Îndreptați-vă palmele către Tolly și haideți să
spunem Ommmm...Haideți să chemăm energia infinită a
Universului și să amplificăm puterea vindecătoare din noi
toți. Să o lăsăm să vină acum, copii.
Hilda mi-a pus o mână pe cap și una pe inimă. O
mie de voci au murmurat un Om-m-m-m-m care a răsunat
în toată biserica, făcând să bubuie pereții până la tavan.
Scaunul în care stăteam începuse să vibreze de la forța
și intensitatea vuietului. În ureche încă mai auzeam sfatul
Hildei din trecut: „Reconfigurează-ți atomii,
reconfigurează-ți atomii. O, da, atomii se reconfigurează”.
Vuietul Om-m-m-m a devenit și mai puternic, ca
un tunet. Hilda nu a intervenit cu nimic să -l controleze sau

133
să-l oprească. Au trecut câteva minute, dar în mine timpul
s-a oprit. Creierul îmi era invadat de culori. Impactul
sunetului îmi dădea senzația că o să mă prăbușesc. Hilda
mi-a simțit starea și mi-a spus:
- Conține forța asta, n-o lăsa să te copleșească,
las-o să te umple! Folosește-o! Absoarbe-o!
Sala s-a zdruncinat ca la cutremur, ca și cum s-ar
fi declanșat toată furia topită a planetei. Mintea îmi era
goală iar creierul îmi rătăcea printre stele și galaxii. Am
uitat cine eram, unde eram, ce mi se întâmplase. Am
simțit că nu mai am formă, nici conținut. Totul în mine s-
a dezintegrat, a fost spulberat de forța lui Om-m-m-m. A
mai rămas doar feriga. La final, după aproape o veșnicie,
zgomotul s-a liniștit și am revenit în corp. Hilda s -a
adresat prietenilor care mă aduseseră de la spital,
instruindu-i să mă ducă acasă și să mă bage în pat. Am
dormit ca un prunc în noaptea aceea.
În următoarele săptămâni, am fost îngrijit cu
tandrețe și afecțiune de prietenul meu Alan Cohen. Casa
lui mi-a devenit spital dec rapid.
și am
În iunie eram deja apt să începutșisăam
călătoresc mămers
vin în Florida
să petrec timp cu bunicul, care trăia într-o comunitate de
pensionari....Am profitat la maxim de piscina încălzită și
de spa, înotând în fiecare zi ca să-mi refac organismul. În
urma impactului cu mașina suferisem o comoție
puternică, mi se dislocase șoldul drept, mi se perforase
unul din rinichi, aveam vânătăi și răni pe tot corpul și
leziuni serioase la coloana vertebrală. Simțeam iubirea

Hildei
luni peste
, mai puțintotlaîncoloană
jur și m-am vindecat
. Cu coloana complet
urma să maiînam
patru
de

134
tras. Mai aveam multe lecții de învățat pe calea spre
vindecare.
Asigurarea de handicap m-a ajutat să mă întrețin
până când Tribunalul hotăra sentința în cazul meu. Mi-
am amintit de vorbele rostite de Hilda, „Necunoscute sunt
căile Domnului”, când o sunasem pentru sfaturi legate de
situația mea financiară, chiar în ziua accidentului. Era clar
că nu mai trebuia să cer bani pentru activitatea mea de
training, cel puțin nu deocamdată. Oricum, să fac training
devenise acum o realitate îndepărtată: mai întâi era
nevoie să mă vindec profund.

Mi-am petrecut vara cu bunicul și m -am bucurat

de confortul satului de vacanță. Toamna, am revenit pe
Coasta de Vest, am cumpărat o mică rulotă și m-am
instalat în pădurea de lângă Columbia, un orășel de
munte din nordul Californiei. Acolo, la marginea Pădurii
Naționale Stanislaus, mi-am amenajat un cămin. Fără
electricitate și facilități moderne, m-am izolat în mica mea
sihăstrie și am încercat să-mi pun la punct viitorul.
Nu mai gândeam limpede aveam adesea dureri
și singurul pe care mă
fizice cumplite. Rolul de pustnic era
simțeam pregătit să-l joc. Era o imagine care-mi plutea în
minte de ani de zile. Când divorțasem de Valerie și viața
mi se destrăma, mă închipuiam refugiindu-mă singur
printre copaci și stânci pline de mușchi. Fusesem atras
dintotdeauna de romane în care personajul principal trăia
într-un cătun în mijlocul pădurii. Era personajul cu care
mă identificam cel mai bine, pe car e-l invidiam cel mai
mult. Nu se putea
nenumărate ca acest
învățăminte stil de viață să nu-mi aducă
și conștientizări.

135
 Să trăiesc în pădure a fost un vis devenit realitate
– și nu am fost deloc dezamăgit. Decorul tăcut mi-a servit
de maestru în arta subtilă a meditației. De când așteptam
asta. Fără să
s-au scurs subleochii
grăbesc
mei sau
și aisă încerc să le opresc , lunile
Naturii.

136
 17
Până la accident, mă preocupam doar de minte și
spirit. Am învățat să mă împrietenesc cu trupul și cu
nevoile sale în urma accidentului. A fost o lecție dură, ca
majoritatea din viața mea.
Coloana vertebrală a avut cel mai mult de îndurat
și nu s-a reparat ușor. Suferisem vătămări grave la nivelul
nervilor și discurilor, și puteam suporta durererea doar cu
ajutorul morfinei. Mă simțeam mai bine când aveam
coloana perfect verticală sau orizontală. Ca să stea așa,
a trebuit să port luni de zile o proteză care îmi cuprindea
mandibula, gâtul, ceafa și cobora pe șira spinării până la
fese. Când îmi dădeam jos proteza să mă spăl, poziția
aplecată îmi dădea dureri insuportabile. Să stau pe
ezlonguri sau pe perne era agonie. Puteam dormi doar
ș o placă de lemn cu saltea ortopedică din spumă. Nu
pe
era cale de mijloc: trebuia să fiu perfect drept, în picioare
sau întins pe spate. Nu puteam sta pe burtă sau pe o
parte și trebuia să mă concentrez la orice mișcare.
Explorând durerile și tensiunile din corp,
descopeream în egală măsură emoțiile din mine. Mi-am
vindecat în pădure nu doar corpul, ci și aspe cte din
trecutul meu. Mi-a fost clar câtă furie purtam în mine și
câți oameni mai aveam de iertat. Am înțeles că nu poți fi
perfect sănătos până nu-ți cureți corpul, mintea și spiritul

137
de mânie. Frica era o altă emoție cu care aveam de furcă.
Pădurea îmi oferea nenumărate ocazii să-mi explorez
fricile. Peste tot se găseau scorpioni, păianjeni văduva
neagră, tarantule
îngrozeau. Aici, amșirefuzat
șerpi să
cu mai
clopoței, care atunci
dau înapoi înaintecând
mă
întâlneam astfel de creaturi; din contră, mă apropiam, ca
să aflu mai mult e despre ele și despre mine în relație cu
ele.
Am avut ocazia să văd că erau mai speriate de
mine decât eram eu de ele. Am citit la bibliotecă despre
obiceiurile lor și curând au devenit obiecte de studiu.
Astăzi îmi vine să râd de temerile pe care le dobândisem
față de orice membru al familiei Naturii. Prima dată când
am întâlnit un șarpe cu clopoței am înțeles că nu scotea
sunetul acela ca să mă amenințe, ci doar ca să mă
avertizeze de prezența lui și să nu-l calc. Am aflat că, în
relație cu creaturile veninoase, tot ce trebuie să fac e să
le învăț obiceiurile și să le respect.
Viața în pădure a fost o perioadă de auto-
cunoaștere. Eram rareori vizitat de prieteni și încă și mai
rar se întâmpla să treacă pe lângă schitul meu vreun
străin căruia să-i ofer găzduire.
În prima primăvară acolo, când doctorii începeau
să mă „dezbrace” ușor-ușor de proteză, m-a vizitat o
veche prietenă, iar scurta ei ședere mi-a schimbat radical
cursul vieții. Numele său e Linda și o cunoșteam de la
seminariile din Centrul Living Love. Doar că Linda pe care
am întâmpinat-o în ziua aceea la ușa rulotei, era cu totul

alta decât Linda pe care o știam eu.

138
 - Linda? Tu ești Linda pe care credeam că o
cunosc? a fost tot ce am putut îngăima când am văzut-o.
Am rămas cu gura căscată. În fața mea se afla o
femeie atrăgătoare, pe care eu o știam cu părul până la
fund, și care acum era cheală.
- Linda? ...eram stupefiat. Ce-ai pățit?
- Trec printr-o perioadă în care mă rad în cap.
M-a îmbrățișat cu căldură și m -a pupat cu
tandrețe. Răspunsul ei scurt m-a făcut dintr-o dată să mă
simt stânjenit, emoție pe care o simțeam rar.
- Dar de ce? a fost tot ce am putut rosti.
- Dacă-mi pui întrebări care încep cu De ce,
singurul meu răspuns va fi De-aia. Întrebările cu De ce nu
merită decât răspunsul De-aia!
Și cu asta a pus punct discuției.
După cină, am întrebat-o cu tupeu:

- Pot să te mângâi pe chelie?

Nu mă puteam abține. Am izbucnit amândoi în
râs. Mi-a luat o mână și mi-a pus-o ușor pe creștetul său.
- Ohh...a tors ea ca o pisicuță, ce bine eeee...
Am chicotit și am mângâiat-o încă o dată pe cap.
- N-o să știi cum e până nu te razi și tu, surâse
ea. Vrei?

139
 - De ce nu? mi-a ieșit pe gură fără să -mi dau
seama.
În ultimii trei ani făcusem mai multe schimbări: îmi
lăsasem părul lung, apoi l-am tuns; îmi lăsasem barbă,
apoi am tuns-o, apoi am ras-o de tot. Acum, ceva nou.
- De ce nu? am repetat, de data asta cu
convingere.
O oră mai târziu, părul meu roșcat se dusese pe
apa sâmbetei. Era acum rândul meu să mă las mângâiat
pe scalp și a trebuit să fiu de acord: senzația era

minunată.
- Facem o plimbare să privim apusul? am propus
eu.
- Desigur, a răspuns ea.
Braț la braț, ne-am plimbat pe cărarea mea
favorită, care ducea la o carieră de marmură abandonată,
ascunsă în inima pădurii. Zeci de blocuri de marmură
imense, abandonate, creau impresia unui templu
străvechi. Fiecare piatră cântărea aproape zece tone și
ne simțeam ca niște spiriduși în apropierea lor. Pădurea
năpădise templul și la apus, când vântul sufla în carieră,
combinația de frunziș și piatră, lumină și sunet, crea o
atmosferă misterioasă, ca de trecut mitologic.
- E superb, a șoptit Linda.
Am dat din cap că da.

Printre blocurile de piatră îmi făcusem un culcuș

din paie, perfect drept, ca să mă pot lungi fără să mă

140
doară spatele. Dormeam adesea în cuibul de piatră, dar
mereu singur. În noaptea aceea, cuibul a fost plin: eu,
Linda, și cu omul de pe lună, un adevărat menage a trois,
toți cu chelia strălucitoare.
A doua zi, Linda a insistat să cumpărăm film
pentru aparatul ei ca să ne pozăm în carieră. Apariția
noastră în oraș a atras multe priviri. Capetele noastre
rase păreau să-i intimideze pe locuitorii orășelului
Columbia care vedeau rar ceva ieșit din comun, i ar noi
eram clar ceva ieșit din comun.
Am intrat într-o cafenea micuță să bem un ceai,
iar chelnerița s-a cutremurat, am avut impresia că o să
înceapă să plângă. Ce ciudat, m-am gândit. Când am
văzut-o pe Linda prima dată am fost intrigat, în niciun caz
speriat. Empatizând acum cu chelnerița, am încercat să -
i înțeleg reacția. Probabil că ea nu știa cine e cu adevărat,
așa că se identifica cu imaginea din oglindă. Dincolo de
această formă fizică, nu se putea imagina . Nu-și dădea
seama că cine credea că este n-avea nicio legătură cu
cine e de fapt. Ideea de a-și strica imaginea exterioară
pentru a învăța ceva despre sine nu făcea parte din
realitatea ei. Așa că a interpretat capetele noastre rase
ca pe un act de sfidare și ne -a catalogat automat ca ostili.
Încălcaserăm convenția socială prin care oamenii trebuie
să se integreze în decor cu politețe. De ce le e oamenilor
atât de greu să înțeleagă cât poate fi de distractiv să fii
un trandafir de altă culoare? Ne-am întrebat amândoi...
Linda i-a vorbit foarte dulce:

- Ceva te supără văd...Vrei să-ți explic...?

141
 - Nu, a răspuns scurt chelnerița și s-a îndepărtat
ca și cum ar fi fost urmărită de demoni. Comportamentul
ei m-a pus pe gânduri...
În acea după-amiază am făcut 72 de poze în
carieră. Ca niște copii, ne-am dezbrăcat de haine și ne-
am zbenguit printre pietrele uriașe. Linda se legăna pe
crengile copacilor, iar eu strigam la cer.
Seara i-am împărtășit Lindei entuziasmul meu.
- Mă simt atât de ușor și proaspăt . Odată cu
părul, parcă am scăpat de o povară neștiută , poate

povara convenienței,
mereu ce trebuie...îmi poate povara
place la încercării de a face
nebunie.
- Vrei mai mult? m-a întrebat.
- Da, de ce nu?
Atât a așteptat Linda, că s-a și apucat să adune
lemn de foc.
- Nu sta acolo pironit. Pune mâna și adună și tu.
Curând, un foc învolburat trosnea în aerul
proaspăt al nopții. Tăceam amândoi privind buștenii
robuști consumați de flăcări. Cuprins de mulțumire,
mirare și curiozitate, o observam pe prietena mea
sprintenă cum hrănește focul cu lemne, cum își țese
pânza misterioasă. De la accident, nu mai eram așa de
disperat să dețin controlul, poate obosisem să lupt, să
atac, să rezolv probleme, să fac paradă, să port cruciade:
era o adevărată relaxare ca Linda să conducă și eu să
urmez.

142
 A trecut o oră, poate două. Am stat într-o
îmbrățișare strânsă, încălzindu-ne la flăcările aproape
stinse. Eram în transă. Când focul s-a dus, și în loc a
rămas doar
rămurică jăraticul
dintr roșiatic
-un copac. , Linda s-în
A aruncat-o a jar
ridicat și ainstant.
și a ars rupt o
Fără să spună un cuvânt, și-a dat jos încălțările, apoi
șosetele, apoi a pășit ușor pe jar.
- Linda! am strigat.
Nici măcar nu a tresărit, a continuat să pună un
picior înaintea celuilat pe cărarea incandescentă.
Înlemnisem. Inima îmi gonea nebunește. Visam? Care-i
faza?
Când a ajuns dincolo, m-am trezit că spun:
- Dacă tu poți, pot și eu...nu?
A zâmbit. Știam în sufletul meu că pot face asta și
eram sigur că Linda m-ar fi oprit dacă ar fi crezut că nu
sunt în stare.
Mi-am aruncat cât-colo adidașii și șosetele și m -
am avântat pe pista de foc. Era fierbinte! Era foarte
fierbinte!! Deși mintea răcnea și se împotrivea la nebunia
pe care o făceam, inima îmi dansa cu exuberanță, corpul
îmi furnica de încântare și eram sigur că n-o să pățesc
nimic. Am râs și-am chiuit când am ajuns la capăt. Până
ca mintea să-mi spună să mă caut de bășici, am făcut
cale-ntoarsă și am pășit din nou pe cărbuni. O parte di n
mine a murit chiar atunci, o altă parte s-a născut. A murit
un sistem de credințe care mă încorseta și s-a născut un
sentiment că viața nu are limite.

143
 - Cum? Cum e posibil? am întrebat într-un final,
când mi-am controlat tălpile și nu aveam nimic.
Linda, calmă ca întotdeauna, mi-a răspuns
simplu:
-Nu știu. Și nici nu-mi pasă. Ce contează? Nu
e nevoie de nicio explicație. E posibil și cu asta basta. Ce
altceva mai contează?
- Linda, ești incredibilă! am spus râzând. Am
simțit că mi-a oferit un dar neprețuit. Ani de zile m -am
târât, apoi m-am împiedicat, iar în final am învățat să

merg, chiar
să zbor. să alerg
Faptul că mășivindecasem
să dansez. Acum ea mă învățase
după încercările mele
de suicid, apoi după diagnosticul de cancer, m-a convins
că, atunci când ți se pare că se încalcă legile științei, de
fapt nu e vorba de o încălcare a legilor naturale, ci mai
degrabă știința nu înțelege toate legile Universului.
Credeam că sunt imun la surprize după ce m-am vindecat
după accident. Dar călcând pe jar am văzut câtă putere
e în mine și în noi toți . M-am simțit ca un prizonier iertat
cu cât
eva clipe înainte de execuție.
Mulțumesc, i-am spus Lindei. Mulțumesc pentru
ce m-ai învățat. N-o să te uit niciodată.
- Nu te-am învățat nimic. Pur și simplu m -ai
văzut făcând ceva, ți-ai dat seama că nu e nicio diferență
între noi și ți-ai dat voie să faci și tu. E simplu.
A doua zi, Linda a plecat în propria ei călătorie, și-
a luat un atestat de infirmieră, apoi a început să studieze
cu vracii amerindieni. Înainte să vină să mă vadă trăise

144
alături de un maestru tibetan, de la care a învățat să
meargă pe foc. Eu am fost doar un popas în drumul ei.
Din nou singur, m-am afundat în studiu asupra
fenomenul mersului pe foc. Creierul meu nu se putea
liniști până nu afla cum de era posibil. Deși trăisem
vindecări miraculoase și supraviețuisem unor tentative de
suicid care ar fi trebuit să-mi fie fatale, mintea încă avea
nevoie de o explicație rațională pentru faptul că putusem
să merg pe jar fără să mă ard. Am găsit la bibliotecă o
mulțime de explicații. Am descoperit că jarul încins
variază în temperatură de la 650 la 1000 de grade
Celsius, în funcție de lemnul folosit și de condițiile în care
este ars. Am aflat că aluminiul topit este turnat la 600 de
grade Celsius și că mersul pe foc în Orientul Îndepărtat și
în America de Sud a cauzat de-a lungul timpului răni
grave, ba chiar și moarte.
În căutările mele, am găsit numeroase teorii
pentru a explica mersul pe foc, bazate pe schimbări în
tensiunea arterială sau pe legi ale fizicii. Cu cât citeam
mai mult, cu atât mi-era mai clar că oamenii de știință și
medicii se contraziceau. Până la urmă, toți concluzionau
că nu e posibil: carnea ar trebui să ardă instant la
asemenea temperaturi.
Am părăsit cercetările cu certitudinea că mersul
pe foc rămâne un mister: nu înseamnă că se încalcă
legile Universului prin mersul pe foc, ci mai degrabă,
mersul pe foc este încă un exemplu că nu cunoaștem pe
deplin toate legile Universului. Am rămas cu propria

experiență,
întreaga o experiență care știam că-mi va schimba
viață.

145
 Nu știam pe atunci că în anii următori voi călători
în toată lumea predând mersul pe foc, că seminariile
mele vor fi atât de căutate încât voi fi nevoit să pregătesc
zeci de traineri
din pădure carenusăîntrezăream
, nici se ocupe de asta. Din -media
că mass rulota mea
va
descoperi atelierele mele, le va aduce un renume
mondial, și mă va promova ca persoana care a deschis
mersul pe foc publicului larg. Știam atunci doar că mersul
pe foc mă schimbase, că mă simțeam mai liber și ma i
vesel și că-i eram recunoscător Lindei pentru această
schimbare.
A mai trecut un an. Nu simțeam nicio dorință să
plec din pădurea mea. Încă mai aveam dureri de la
accident și mă simțeam îngrijit și protejat în templul meu
de piatră. Eram recunoscător pentru toate darurile pe
care le primeam, pe care eram din ce în ce mai pregătit
să le apreciez. Unul din aceste daruri a fost muzica. Ar
trebui să menționez că nu învățasem niciodată să cânt la
un instrument. Ajunsesem la 29 de ani și eram convins
că nu am nicio fărâmă de talent muzical. Cu toate astea,
într-o dimineață însorită, stând la plajă pe una din pietrele
templului meu, s-a format în mintea mea un cântec și nu-
mi mai dădea pace. Era o melodie atât de molipsitoare că
nu mi-am putut-o scoate din cap toată ziua. Îmi părea
cunoscută și am încercat cu disperare să -mi amintesc
unde o mai auzisem. Dintr-o dată m-a lovit revelația că
nu o mai auzisem niciodată; că venea din mine.
Am început s-o cânt cu voce tare. Mi-am dat
seama cât de mult îmi place melodia și cât de mult îmi
place să cânt. Îmi venea să fredonez încontinuu. M-a
cuprins o bucurie imensă când mi-am dat seama că am

146
compus primul meu cântec. „Acu-i acu”, m-am gândit.
„Oare aș îndrăzni să învăț să-l cânt la un instrument?”
O voce veche și binecunoscută mi-a șoptit. „N-ai
niciun pic de talent muzical. Uită”.
Apoi mi-am amintit de prietenul meu, Randy
Preiser, care cântă la chitară și muzicuță, și care -mi
spusese o dată că orice om e capabil să cânte la un
instrument muzical. „ORICE om”, subliniase el cu
emfază. Randy era de părere că uneori ne înfrânăm
talentul muzical din cauza unei persoane din trecut care
ne-a descurajat ridiculizându-ne încercările de a face
muzică. Momente „nesemnificative” din copilăria mea mi-
au revenit în minte. În gimnaziu încercasem în fiecare an
să dau la cor și fusesem respins de fiecare dată. Într-un
final profesorul de muzică m -a acceptat din milă, dar cu
condiția să „nu cânt prea tare”. O altă experiență a fost
faptul că nu am putut ține pasul cu colegii mei atunci când
am încercat să bat la tobe. Tot ce-mi rămâne de făcut
acum, mi-am spus, este să arunc la gunoi programările
astea expirate și să-mi dau voie să fiu „muzical”. Doar
mersesem pe foc, nu?
Când trăia bunica mea, una din dorințele ei
arzătoare fusese să cânt la chitară. Dar de fiecare dată
când luam instrumentul în mână, mă simțeam de parcă
dintr-o dată mi se îmbârligau degetele și mintea mi se
împietrea. Nu eram dispus să mă chinui să învăț, și nu
mi-a trecut vreodată prin cap că nu trebuie să mă c hinui.
Bunica fusese dezamăgită că nu putusem să -i cânt ceva.
Acum îi simțeam
când mi- prezența
am cumpărat din oraș -a părut
și mio schitară că se abucură
la mâna doua
și am adus-o cu mine în cariera de marmură. O cărticică

147
pentru amatori m-a învățat unde să țin degetele. Am
ciupit corzile până am făcut bășici. Într-un final, după luni
de zile de repetiții și experimente, am fost în stare să cânt
cântecul pe singur
acompaniez care îlla descoperisem
chitară. în mine și să mă
Melodia era lentă, duioasă și gingașă. Versurile
erau:

Când un copac prăvale

Și nu-i nimeni în zare
Există speculații
Că sunetul dispare

Pădurea îmi e casa

Sunt pomul solitar

De soarta mea aicea

Nimeni n-are habar

Când cânt în codru singur

Și nu-i picior de om
Nu știu ce se întâmplă
Dar sunetele dorm

148
 Un curcubeu n-apare
De n-are cin’ să-l vază,

Dacă nu-l vede nimeni

Rămâne doar o rază

Știu că trăiesc în ceruri

Știut numai de mine
Cântând într-o pădure
Ferit de voci străine.

Într-o seară, după o zi întreagă de cântat printre

pietre, m-am întors la rulotă și m -am dus la culcare
devreme. Stând în pat în așteptarea somnului, un
mormăit înfricoșător a străpuns liniștea nopții. Părea
aproape, prea aproape. Mi se părea că era la câțiva pași
de animal,
un rulotă dar
darnucereușeam
animal? să -mi dau
Sunetul seama
stăruia și ce e. Părea
devenea din
ce în ce mai intens. „Să fie un urs?” m -am întrebat. La
acest gând, inima a început să-mi bată nebunește și m-
au trecut toate transpirațiile.
Fără să vreau, mi-a apărut în minte cântecul. Mi -
am dat seama imediat că eram speriat doar pentru că
eram acolo să aud, eram martor la sunetul ciudat. Dacă
n-aș fi fost acolo, frica n-ar fi existat. M-am cufundat din
nou în starea de ferigă. M-am trezit când s-a luminat de
ziuă, după un somn adânc, cu un nou c ântec în minte:

149
Un lucru doar e sigur

Că toate se preschimbă
Nimic nu e mereu la fel.

Am întâlnit un om ce șchiopăta,
Peste un an el alerga
Trecutul e trecut, viitorul a-nceput.

După orice turbulență, soarele răsare

Fără îndoieli,
Nici claritatea nu apare.

Sunt zile când suntem tari

Și zile când suntem slabi
Uneori curajoși, alteori sperioși.

De la plăcere la durere, câștig la declin,

De la renume la rușine
Soare la întunecime.

150
 Un lucru doar e sigur

Că toate se preschimbă
Nimic nu e mereu la fel.

Am lăsat cuvintele să țâșnească din mine cântând

cu voce tare, umplând rulota cu noul cântec. Încă
dezbrăcat, mi-am luat chitara, am țâșnit pe ușă și am
alergat către carieră. Mi-am petrecut acolo toată
dimineața,
reproducă până când
melodia ce degetele mele au în
mi se zămislise fostminte.
în stare să
Chiar
dacă îmi lipsea încă încrederea ca muzician, m -am uitat
către cer și mi-am dedicat melodiile bunicii mele.
A trecut și anul 1977, iar eu încă părăseam rar
pădurea. Meditam, compuneam cântece, mă plimbam ,
mă vindecam și eram recunoscător pentru tot ce trăiam.
Abia acum începeam să înțeleg cu adevărat ce înseamnă
acele fraze pe care le tot auzisem „Lasă-te în grija lui
Dumnezeu”, „Nu împinge râul”, „Efortul strică totul” –
toate au de-a face cu încrederea în Dumnezeu.
Anul următor a adus cu el primele semințe de
nemulțumire. O parte din mine simțea că misticii montani,
izolați în peșteri, erau printre sufletele cele mai înalte din
lume, însă o altă parte critica oarecum această izolare, în
condițiile în care lumea e într-o stare atât de deplorabilă.
Cuvintele care mă urmăreau adesea erau „Pentru ca răul
să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă
nimic”.

151
 Două școli de budism abordează această temă.
Una dintre ele, cunoscută ca Hinayana, se concentrează
pe atingerea iluminării personale. Cealaltă, Mahayana,
se concentrează
înțelege mai căi
aceste două multdivergente
pe servirea umanității.
dacă Putem
ne imaginăm o
persoană în căutarea unui Paradis legendar. Pe măsură
ce căutătorul pășește prin pădure sau prin junglă, dă
dintr-o dată de un zid înalt. Cu ceva efort, se cațără pe
perete și vede pe cealaltă parte mult-râvnitul Paradis.
Hinayana ne învață să coborâm în Paradis și să ne
bucurăm de recompensele căutării noastre laborioase.
Mahayana pune problema: oare cât de mult ne putem
bucura de Paradis,
de cealaltă știind ,că
parte a zidului frații și căutând
suferind, surorile noastre sunt-
și zbătându
se? Această școală ne sfătuiește să ne întoarcem în lume
și să-i învățăm și pe alții să găsească Paradisul,
arătându-le direcția și ajutându-i să sară zidul. De-abia la
finalul vieții ne-am putea retrage și noi în Grădina Fericită.
Auzisem multe povești care avertizau împotriva
traiului în izolare, deoarece izolarea de lumea care ne
supune la încercări ne poate amăgi, dându-ne un fals
sentiment de realizare. Sfântul indian, Sai Baba, de care
Hilda îmi vorbise atât, spunea că avem nevoie de
șmirghelul abraziv al lumii cotidiene ca să ne șlefuiască
ego-ul până nu mai avem asperități. Doar atunci putem
să strălucim cu adevărat.
Multe povești indiene ilustrează acest adevăr.
Una care-mi place în mod special este despre un yoghin
care a petrecut ani de zile ascuns într-o peșteră. Când a
ieșit din nou în lume, radia de spiritualitate. Însă, cum s-a
apropiat de piață, un om l-a călcat din greșeală pe picior.

152
Radiosul yoghin a strigat un blestem și i -a ars una peste
ureche.
O altă poveste este despre un om care s-a retras
din lume și a studiat practici ezoterice până când a ajuns
să aibă puteri nebănuite. A revenit în lume lăudându-se
cu realizările sale. Într-un final, a făcut prinsoare cu
regele că poate fi îngropat de viu pentru șase luni și tot
va supraviețui.
- Dacă îți reușește asta, îți dau cel mai scump
armăsar al meu, i-a promis regele.
fu închis într-o cutie de lemn
în cuie,Așa
și că omul la doi metri sub pământ. Curând
îngropat bătută
izbucni un război și oamenii uitară de el. Războiul a durat
câțiva ani și granițele celor două națiuni în conflict au fost
reajustate. Așa că locul în care fusese îngropat omul
nostru aparținea acum unui alt regat.
Mulți ani mai târziu, construindu-se un drum,
muncitorii au dezgropat o cutie mare din lemn. Când
deschiseră capacul, bărbatul nostru se ridică. Primele lui
cuvinte fură:
- Unde mi-e calul?
În ciuda priceperii de a înfăptui isprave
extraordinare, bărbatul era încă atașat fără speranță de
banalitățile lumești. Izolarea nu l-a ajutat nicicum să se
elibereze de tentațiile permanente ale lumii, de stresul și
încercările la care ne supune viața.

am știutÎncă
ciuda efectelor
, la un moment
benefice
dat, vaale
traiului
fi cazul săînreintru
pădure,
în
societate. Aveam lucruri de împărtășit și de învățat. Mi -a
153
devenit din ce în ce mai clar că asta este calea, așa că
am început să-mi fac planuri să părăsesc sihăstria și să-
mi reiau viața printre oameni.

154
 18
După peste doi ani de trăit în pădure, m-am mutat
înapoi în Berkeley, unde am închiriat un apartament. Deși
scăpasem de proteză, tot mai aveam dureri de spate, gât,
brațe și umeri, care nu mă lăsau să uit accidentul pe care-
l suferisem în urmă cu trei ani. Uneori, aveam dureri atât
de groaznice că nu mă puteam da jos din pat. Când se
întâmpla asta, nu rezistam fără morfină, unicul
medicament ce-mi aducea puțină alinare. În ciuda
greutăților de funcționare, conștiința îmi cerea să aduc
cumva o contibuție pozitivă în lume, așa că mi-am promis
să reîncep să țin traininguri și seminarii.
Marilyn Ferguson, în Conspirația Vărsătorului,
descrie evoluția conștiinței ca având patru stadii. Primul
stadiu este punctul de intrare. Acest punct de intrare
poate fi orice experiență sau idee care pune sub semnul
întrebării întregul nostru sistem de credințe și moduri de
operare din trecut. Inițial, o persoană poate fi atât de
tulburată de această nouă experiență încât negarea
devine singurul mijloc de a-i face față. Curând însă,
devine greu să te prefaci că ce s-a întâmplat nu s-a
întâmplat de fapt: cineva poate insista că pământul e plat
doar pentru scurt timp, în fața dovezilor copleșitoare că

de fapt
rigid e rotund.
la puncte dePentru
vederemulți dintre
înguste, aceia care
spargerea au în
bulei aderat
care
au trăit poate avea ca efect o cădere nervoasă în

155
adevăratul sens al cuvântului. După ce i -am întâlnit pe
Hilda și pe Ram Dass, între tentativele de suicid, starea
mea de spirit reflecta exact această dificultate de la
punctul de intrare.
Al doilea stadiu în evoluția conștiinței este o
perioadă de explorare și educare. Se caracterizează prin
citirea de cărți, participarea la seminarii, căutarea unor
maeștri și înfăptuirea de pelerinaje. Această a doua etapă
creează cadrul pentru multe revelații, pe care adesea le
interpretăm ca iluminarea supremă. Pare că am ajuns
foarte sus, la ceva unic. Ținem predici și căutăm să-i
convertim pe ceilalți, adesea crezând că trebuie să -i
salvăm pe fraierii adormiți și ignoranți de pe lume.
Bineînțeles, prostia noastră este vizibilă pentru oricine în
afară de noi, până când propria pompoșenie atârnă atât
de greu că ne prăbușim sub povara ei. Apoi ne ridicăm
din nou ca să explorăm un alt tărâm, să citim o nouă
carte, să participăm la un alt weekend de iluminare sau
să pupăm picioarele unui alt guru.
Etapa de explorare și educare poate dura ani de
zile, chiar și o viață. E posibil să nu o absolvi niciodată. Și
totuși, la un moment dat, dacă suntem vreun pic atenți,
începem să observăm că viețile noastre exterioare nu
reflectă cu adevărat noile noastre credințe și emoții
interioare. La acest semnal începe tranziția înspre al
treilea stadiu de creștere, integrarea.
În timpul procesului de integrare, începem să
„facem curățenie”. Începem să vedem contradicții între
acțiunile inacceptabile
treptat și cuvintele noastre,
pentruși noi.
aceste contradicții
Eu, devin
de exemplu,
credeam în respectul față de planetă dar nu reciclam

156
niciodată. Pe măsură ce am integrat mai mult noile mele
credințe, mi-am asumat mai multă răspundere în acest
domeniu. Intrând în etapa de integrare, am început să
reciclez acasă,
nu reciclau, și când
în loc să lasmergeam
cutiile de în vizită lasau
aluminiu prieteni care
sticlele la
ei în gunoi, le luam acasă și le reciclam eu însumi.
Reciclarea este un gest mărunt, dar este încă o cale prin
care să-mi aliniez viața internă cu cea externă și să mă
simt în armonie cu mine. Cei trei de R pe care am învățat
să-i practic pentru o viață ecologică sunt: să Reduc cât
folosesc, să Refolosesc ce pot, să Reciclez ceea ce nu
pot refolosi.
Al patrulea stadiu al creșterii conștiinței se
suprapune adesea peste al treilea, așa cum al treilea se
poate suprapune peste al doilea. Implică unirea eforturilor
noastre cu ale altora pentru binele comun, prin „crearea
de rețele” sau împărțirea resurselor.
După ce m-am întors din pădure, eram conștient
că venise vremea să trec de la explorare la integrare,
incluzând tot ceea ce învățasem în viața de zi cu zi. Cum
meditația devenise o resursă atât de importantă pentru
mine, și o priveam ca pe o adevărată magi e, simțeam
nevoia să o împărtășesc cu ceilalți. Am început să
concep un nou workshop, și cea mai potrivită temă părea
„magia minții”. Îmi doream foarte mult să dau mai departe
lecțiile pe care le învățasem în urma accidentului și să
povestesc despre magia adevărată pe care am trăit-o pe
parcursul vieții mele. Workshopul urma să includă un
exercițiu de mers pe foc, ca toți participanții să aibă
ocazia să descopere adevărata magie. Mă umpleam de
exaltatare și exuberanță doar gândindu-mă la asta.

157
 Planul mi s-a materializat foarte repede. Îmi
formasem deja o reputație bună în zonă prin munca mea
la Centrul Living Love, iar vestea că revenisem a atras
mulți
să fieparticipanți
hotărât devechi și noi.
fiecare înAm decisDuminică
parte. ca prețul de intrare
sear a, în
ultima zi a workshopului de trei zile, participanții erau
rugați să completeze un cec cu ce sumă considerau ei că
reflectă valoarea pe care o primiseră de la workshop. Mi-
am ținut promisiunea de a nu lua bani din training atâta
timp cât îmi permiteam să nu o fac și le-am cerut
participanților să treacă pe cec o organizație caritabilă.
Motivul pentru care percepeam totuși o taxă
venea din observațiile mele că oamenii nu valorizează
ceva dacă nu trebuie să plătească pentru acel ceva.
Dacă obiectivul este să încurajezi oamenii să se dedice
cu totul într-un seminar, atunci ei trebuie în primul rând
să-l privească ca pe un lucru de valoare. Când oamenii
plătesc, dau valoare. Metoda de plată pe care o găsisem
reflecta atât dorința mea de a face training ca serviciu
pentru comunitate, dar și dorința de a-i angrena pe
participanți în mod real în experiența seminariilor.
De obicei workshopurile începeau vineri la 19:00.
Deși fiecare weekend era diferit, începeam mereu într-un
cerc, așezați pe perne. Ținându-ne de mână, intonam
„Om” pentru câteva minute, ca instrumentele dintr-o
orchestră, contribuind fiecare cu sunetul propriei voci,
așa încât din toate vocile reieșea o simfonie, un ton unic
care plutea deasupra cercului.

- identitățile
dizolvăm Suntem un tot unitar,
personale, spuneam
putem eu. Dacă
da naștere ne
la ceva

158
cu totul nou weekendul acesta. Întregul poate fi mai mare
decât suma părților.
- Am fost învățați să gândim în termeni de
separare în loc de unitate, am explicat eu. Planeta este
una, iar ideea de națiuni distincte este o crimă care ne
face să credem că un dezastru într -o parte a globului nu
are nimic de-a face cu cei care trăiesc de cealaltă parte a
globului. Este ca și cum ochiul s -ar disocia de dilema
ficatului suferind de cancer.
- Evident, dacă o explozie nucleară într -o țară
trimite radioactivitate în atmosferă, acest lucru va afecta
până la urmă întregul organism al Pământului, dar nu
avem nevoie de o catastrofă așa de mare ca să observăm
că totul e interconectat. Deja, efectele poluante ale
industriei dintr-o țară creează ploaie acidă în țări situate
la mii de kilometri distanță. La fel, reacțiile noastre de
mânie, frustrare și anxietate îi afectează pe toți cei cu
care intrăm în contact și se propagă în societate și în
lume. N-ar fi mai bine să propagăm în lume unde de
iubire, acceptare, armonie și unitate? Pacea mondială
începe de la individ, atâta timp cât acesta are înăuntru o
dorință de pace pe care vrea s-o împărtășească cu toți
de pe planetă.
După discursul introductiv, începeam să-i învăț pe
oameni despre Prezența Conștientă. Dar nu făceam asta
printr-un alt discurs. Începeam cu un show de magie,
explicând că treaba magicianului este să demonstreze
cum ne limităm percepțiile și îi rugam pe participanți să
fie atenți.

159
 După ce toată lumea rămânea de-a dreptul uimită
de numere, încălcam regula de aur a magicienilor
profesioniști și le dezvăluiam trucurile care stăteau în
spatele iluziilor.
Pe vremuri, oamenii puneau pe seama magiei
multe evenimente obișnuite. De exemplu, o șopârlă își
pierde coada și alta îi crește în loc, iar oamenii primitivi
credeau că e ceva magic. Și touși, după ani de atenție,
„magia” s-a transformat în „informații” despre procesul
biologic prin care șopârlei îi crește o altă coadă.
Copiii varsă laptele pentru că nu sunt atenți.
Cădem pe scări doar pentru că nu suntem atenți.
Accidentele de mașină, gunoiul, chiar și războaiele, toate
rezultă dintr-o lipsă de atenție. Când ajungem să
stăpânim arta atenției, orice situație din viață poate fi o
ocazie de creștere și învățare și orice individ poate deveni
propriul învățător, pentru că, prin Prezență Conștientă, se
naște în noi un guru interior care ne ghidează pe calea
celor mai bune rezultate.

arătam Dezvăluind
că trucurile potdedesubturile
fi realizate doartrucurilor
pentru că magice,
cei care
le privesc nu sunt atenți. Reluând trucurile în slow motion,
la un moment dat mă opream și spuneam: „Uite, aici nu
ați fost atenți”. Oamenii erau mereu surprinși, dar sunt
multe arii ale vieții noastre în care de obicei nu suntem
atenți. Adesea, dăm pe gât o mâncare și nu suntem atenți
la aroma ei. Dacă dăm atenție cu adevărat gustului unei
stafide, limbile noastre pot avea un orgasm. Așa că, dacă
începem viața
moment, să dăm
însășiatenție fiecărui
se poate detaliudintr
transforma din-ofiecare
rutină
banală într-o experiență magică și încântătoare. Să

160
practici Prezența Conștientă de-a lungul zilei devine o
meditație în mișcare.
După o oră de trucuri magice, invitam toată lumea
afară și începeam să construiesc un foc...un foc MARE!
Le explicam că, atunci când focul se transformă în jar,
vom construi o pistă și fiecare va avea ocazia rară de a
păși pe jarul roșiatic fierbinte. Evident că oamenii
deveneau agitați, iar rezervele și limitările lor începeau să
iasă la suprafață.
În loc să croiesc ușurel calea către mersul pe foc
și să folosesc momentul ca pe un punct culminant al
workshopului, eu îl prezentam imediat, astfel încât,
trecând prin asta, oamenii să observe cum credințele lor,
chiar și credințele pe care le-au cultivat o viață întreagă,
pot fi demontate într-o clipită. Odată ce treceau prin
această experiență, în ciuda oricărei convingeri că e
imposibil, puteau apoi să-și deschidă mintea către alte
posibilități și să se predea la celelalte activități care
urmau.
Cât timp focu
l ardea, ne întorceam în sală.
- Nimeni nu va fi forțat weekendul ăsta să facă
ceva împotriva voinței sale, îi asiguram eu. Participarea
la orice activitate este exclusiv voluntară.
La unul din aceste seminarii, îmi amintesc cum
mai mulți oameni au declarat convinși:
- Nici nu se pune problema ca eu să merg pe
cărbuni încinși!
Le-am cerut să scrie pe o foaie de hârtie toate
motivele pentru care nu ar merge pe foc. Când listele au
161
fost gata, i-am rugat să pună fiecare motiv pe o bucată
de hârtie separată. Din fiecare motiv, a reieșit o nouă
listă, generată de cuvântul-cheie de pe foaie. Uite așa
trecea pe nesimțite
transcriau o orășiîntreagă
programările temerileînpe
care participanții
hârtie. Numeam își
acest proces Harta Minții, și mă bazam pe observația că
temerile se dizolvă cel mai bine examinându-le și
confruntându-le direct.
Când harta era gata și oamenii știau exact de ce
le e frică, le prezentam câteva informații de bază des pre
fenomenul mersului pe foc.

- Focul este fierbinte, foarte fierbinte, în jur de

700 de grade Celsius. Când pășești pe jar, ți se pare că
arde. Creierul tău va începe să strige „ Ce faci? Te arzi?!”
Dar ignoră-l și FII ATENT. Dacă ești atent, vei observa că
e la fel de intens ca atunci când mergi vara desculț pe
asfalt. Nu te arzi. Cheia e să nu intri în panică și să nu
întrerupi presiunea uniformă a tălpilor tale pe jar pe
măsură ce înaintezi constant.
e
Continuam
comentarii instrucțiunile
asupra încrederii: și concluzionam
încredere cu niștîn
în Dumnezeu,
propria voce interioară, în mine ca facilitator. Până la
urmă, ce fel de om aș fi dacă le -aș cere oamenilor să
meargă pe foc, deplin conștient că se vor arde?
În acest weekend de care vorbesc, se afla printre
participanți un băiețel de 8 ani care venise împreună cu
părinții săi.

- Fiecare
foc, i-am să-și
avertizat. Susumetece
metecați-i pantalonii
chiar dacăca săsunteți
nu ia
hotărâți să nu mergeți pe foc.
162
 Am pășit pe pista de jăratec și am parcurs-o
ușurel. Băiețelul a mers imediat după mine. La vederea
unui copil inocent care merge pe jar atât de calm, toți cei
prezenți,
impulsuluifără excepție,
unul au văzând
câte unul, urmat. Fără
mai presiune, au cedat
întâi un copil, apoi
alți adulți obișnuiți că pot s-o facă. Ca de fiecare dată, a
fost o demonstrație extraordinară a puterii minții, iar
energia grupului a atins culmea euforiei.
Dar acesta era doar începutul; nu făcuserăm
decât să ne „încălzim” puțin.
Străinii care supraviețuiesc unor dezastre
împreună, cum ar fi un accident de avion sau un
cutremur, ajung să se apropie într -un mod care de obicei
e rezervat doar familiei sau prietenilor de-o viață. Același
lucru se întâmplă la un seminar care începe cu mersul pe
foc. Oamenii ajung instant să interacționeze intim,
deschis. Nu am întâlnit niciodată o tehnică mai eficace de
a construi punți între străini încă din prima zi a unui
workshop. Știu alți traineri care au încercat să obțină asta
folosind nuditatea, dar din experiența mea, profunzimea
probei mersului pe foc este cu mult mai puternică dacă
vrei să creezi o legătură autentică și plină de bucurie.
Ziua de sâmbătă a fost un amestec de prezentări,
demonstrații, exerciții de atenție, împărtășiri, atin gere,
joacă. În cadrul discuțiilor și a sesiunilor de întrebări-
răspunsuri, a apărut subiectul folosirii unor droguri
precum marijuana, LSD, cocaină. Cum participanții erau
foarte diferiți, oameni de afaceri, casnice, studenți și chiar
copii, atitudinile
participanți față de droguri
consumaseră droguri,variau
alții nicifoarte
nu-șimult. Unii
puseseră
vreodată problema să încerce. Le-am vorbit și eu despre

163
experiențele mele, și după ce fiecare și-a împărtășit
opinia sau experiența, le-am dat un timp în care să se
conecteze cu ei înșiși și să-și caute propriile răspunsuri
sau îndrumări.
Eu încercasem toate drogurile de care auzisem
că modifică conștiința. Concluzia mea fusese că am
obținut aceleași efecte învățându-mă să mă relaxez și să -
mi extind percepția, iar drogurile au fost precum niște
plute care te trec râul, mi-au servit doar temporar. Ar fi
stupid să cari după tine pluta odată ce ai traversat apa.
Eu m-am bazat mereu pe școala vieții, uneori dură,
pentru a-mi învăța lecțiile. Am învățat să fiu mai puțin rigid
de la fumatul de iarbă. Am învățat însă și că -ți poate
afecta corpul fizic. Plămânii noștri n-au fost construiți
pentru fumat, și după ce am fumat suficient ca să am
dureri în piept, am văzut că iarba devenise dăunătoare
pentru sănătatea mea. Concluzia era că drogurile, ca
orice medicament, pot fi folosite pentru un scop precis,
temporar; devin periculoase când le lași să ajungă un
obicei sau o rutină.

Uneori în workshopuri se ivea subiectul

sexualității, și atunci împărtășeam cum îmi schimbasem
atitudinea la 180 de grade. Dacă înainte mă lăcomeam
căutând plăcere sexuală peste tot, acum priveam
fidelitatea ca abordarea cea mai stabilă și reconfortantă
emoțional a sexualității și relațiilor. Dar bineînțeles că
oamenii trebuie să-și formuleze propriile concluzii, bazate
pe propriile experiențe, subliniam eu; nu ne putem lăsa
ghidați de experiența sau sfatul altora. Fiecare trebuie să
treacă prin suficiente încercări și reflecții personale
pentru a-și forma propriile valori în legătură cu asta. În

164
cadrul discuțiilor libere am observat că cei care
cochetaseră cu promiscuitatea ajunseseră la aceleași
concluzii ca și mine.
Prin astfel de împărtășiri sincere de experiențe și
emoții, până sâmbătă după-amiază ajungeam la un nivel
și mai profund de intimit ate și încredere. Scena era
pregătită pentru încă puțină magie. Prezentasem cele
șapte Dimensiuni ale Vieții mai devreme și era momentul
ca oamenii să guste din a șaptea dimensiune, care e mai
greu de cuprins. Pe mine mă ajutase experiența cu starea
de Ferigă să mă dumiresc asupra Conectării Continue.
Dar cum să fac să ajungă și participanții mei la o iluminare
cosmică asemănătoare? Trebuia să concep un exercițiu
nou pentru workshopul meu de „magia minții”. Șmecheria
era să reușesc să-i aduc în acea stare fără un accident
de mașină sau alte mijloace violen te de modificare a
conștiinței.
Wilhelm Reich descoperise ceva ce vechii yoghini
știau de ani de zile: respirația face legătura între corp și
conștiință. Controlul respirației poate ridica nivelul de
conștiință de la fizic la metafizic. Așa că sâmbătă după -
amiază am inclus un exercițiu de respirație care, făcut
bine, produce ceea ce numesc eu Natura de Ferigă.
Luam în general un prânz frugal și până să
începem acest exercițiu aveam stomacurile goale. Era
important să fie așa. Toată lumea se schimba în haine
ușoare sau pijamale. Noi pregăteam saltele de izopren
pentru toată lumea. Participanții se întindeau pe spate, cu
fața la tavan.
expire imediat.Îi instruiam să tragă
Atât de simplu adânc
era totul aer în
. Doar căpiept și să
respirația

165
profundă trebuia să continue – în mod constant – uneori
câteva ore.
Efectul este în general același pentru toată lumea.
După aproximativ zece minute, ego-ul începe să-ți
submineze hotărârea și îți strecoară gânduri de genul
„Dar de ce să fac asta?” „E chiar plictisitor. Doar nu
trebuie să fac ce spune el, pot să fac ce vreau eu”. În
acest punct le spun:
- Forțează rezistența ego-ului. Continuă să
respiri.
i se face sete, gura i s e ca de
Ț
bumbac. ț e usucă, devin
- Forțează și mai mult. Continuă să respiri.
Uneori, din cauza hiperventilării, creierul devi ne
amețit și mintea se sperie.
- Forțează rezistența. Continuă să respiri.
Uneori poți simți disconfort în corp și atunci
trebuie să-ți înd
către martorul repți
„din atențiaacestor
spatele către cine ești. cu adevărat:
lucruri!”
Nu a spus nimeni că drumu l spre iluminare este
ușor. S-a spus, în schimb, că, dacă nu e anevoios,
înseamnă că nu e drumul potrivit. Și s-a mai spus și că
orice medicament care nu face rău e un placebo, și deci
nu poate face nici bine. Doctoriile care vindecă cu-
adevărat trebuie folosite cu cap, pentru că pot fi și
dăunătoare. Înțelepții ne învață să folosim cu inteligență
și moderație metodele de vindecare puternice.

166
 Respiratul în sine este un remediu incredibil și
este la îndemână. Participanții erau adesea surprinși că
doar respirând puteau transpira atât de abundent. Dar
până la urmă transpirația
gurii, spasmele musculare dispare, la felșișio uscăciunea
și amețeala, furnicătură
plăcută îți învăluie tot corpul.
- Continuă să respiri...Află cine ești .
Unii încep să plângă, alții să râdă, alții să geamă.
- Continuă să respiri...Află cine ești.
O oră trece într-o clipă. Conștiința cu C mare iese
la suprafață din hăurile adâncului inconștient. Fiecare
individ trăiește o experiență diferită, personală. Unii văd
culori, alții retrăiesc amintiri din trecutul îndepărtat.
Adesea, oamenii se așează în poziția fetusului și se
întorc la o experiență din copilăria timpurie. Procesul e un
catharsis care descătușează mintea și te ușurează de
povara stresului acumulat. Din când în când, un strigăt
acoperă sunetul respirației, dar nu este un strigăt de chin
și durere, ci unul de extaz și eliberare, ca punctul
culminant de dinainte de orgasm.
După două ore, grupul ajunge la destinație. Unul
câte unul, participanții se relaxează într-un somn liniștitor,
plutind pe ocean, fără gânduri, fără vise, fiecare
conectându-se cu Universul în felul lui, contopindu-se cu
starea de dinainte de naștere.
În mai puțin de trei ore, toată lumea a ajuns la
finalul procesului. Am pus pe fundal o muzică blândă care
să trezească grupul și să-l împământeze în realitatea

167
sălii. Ne-am așezat în cerc și am început să vorbim
despre experiența pe care am trăit -o.
- Nu-mi vine să cred că au trecut trei ore, a spus
o femeie. Au părut doar vreo 15 minute.
Mai mulți au aprobat.
Un bărbat a declarat:
- Ce greu a fost la început; am văzut în sfârșit
cum opune rezistență ego-ul și era gata să mă las păcălit
din nou. Dar nu, am decis că e vremea să fiu stăpânul
vieții mele și să nu las să se întâmple asta. După aceea,
m-am trezit că devin o mașină de respirat și am continuat
pe pilot automat.
Din nou, câțiva au aprobat.
- Cred că e prima dată când am simțit cu
adevărat iubire, a adăugat un alt domn. A fost un miracol.
O senzație ciudată mi-a străbătut tot corpul. Era atât de
străină și de nefamiliară. Dintr-o dată mi s-a încălzit
pieptul și inima îmi părea de patru-cinci ori mai mare.
Dintr-o dată mi-a venit să râd de bucurie – dar în loc de
asta am început să plâng, pentru că mi-am dat seama că
simțeam de fapt iubire, pentru prima dată la cei 45 de ani
ai mei.
După încuviințările celorlalți, nu era singurul cu o
astfel de experiență.
Participanții au descris apoi cum au făcut
cunoștință cu starea de ferigă, cum au călătorit într-un loc
fără gânduri. Toți au ajuns dincolo de mintea rațională.
Toți vorbeau în termeni pe care îi mai auzisem în ziua

168
aceea: magie, sentiment de unitate, iubire, evlavie,
putere. Nimeni nu putea reda în cuvinte ce se întâmplase,
dar pentru că fuseserăm acolo cu toții, nu mai era nevoie
de cuvinte. Toți înțelegeam.
Am mâncat la cină doar supă clară. Dar
workshopul nu se încheiase încă; seara ne rezerva și alte
surprize.
- Totul e unitate. Un univers, O minte cu toate
gândurile noastre mărunte. Este doar O culoare
universală cu multe nuanțe. Am întins cinci degete. Ce
vedeți?
- Cinci degete, a zis cineva.
- Nu! E o mână.
Ca să ne putem conștientiza imortalita tea, trebuie
să descoperim acea unitate din care am făcut parte
dintotdeauna, facem încă parte și vom face parte mereu.
Până să înțelegem adevărata natură a existenței, ne
împiedicăm orbește în viață, ca niște personaje din
desene animate
în băltoace cu care
noroi.dau
Totmereu peste în
ce există obstacole
Universși este
cad
interconectat și noi suntem parte din ASTA. Nu suntem
în niciun moment separați de Sursa creației . Această
revelație este de bază în evoluția pe calea cunoașterii.
Este o iluzie că suntem separați. Suntem una cu Creația,
una cu Creatorul. Creatorul ascultă păsările prin urechile
noastre și vede apusul prin ochii noștri. Suntem organele
de simț care îi permit lui Dumnezeu să asiste la propria
Creație și să participe la derularea ei.

169
 Conectarea permanentă la acest sentiment de
Unitate se poate atinge prin a șaptea dimensiune a vieții:
Conectare Continuă. Când reușim să cultivăm în sfârșit
acest aspect
totdeauna al naturii
și putem noastre,
trece prin viață canestăpâni
eliberăm pentru
ai propriului
destin. Puțini oameni obțin asta. Am vrut să concep un
exercițiu care să ne ajute să întrezărim acest loc magic,
pentru că cel mai mult și mai mult mi-am dorit să fiu un
catalizator al creșterii oamenilor, și am simțit că până și
un singur moment de Conectare Continuă poate fi
transformator.
Mă rugam tot timpul: „Folosește -te de mine,
Doamne. Arată-mi cum e mai bine să servesc și să-i ajut
pe oameni să crească”. Mi s -au arătat astfel niște metode
de creștere neașteptate și radicale. Unele dintre ele, ca
mersul pe foc, erau dificil de prezentat. Cum nimeni
altcineva nu folosea astfel de tehnici extreme în contextul
unui seminar, nu aveam la cine să apelez pentru un sfat
sau o ghidare, în afară de Sinele meu interior.
Pentru a ajunge la Conectare Continuă, ceva îmi
spunea că e foarte important ca oamenii să depășească
orice aversiune față de atingerea celolalți. Cei ce caută
adevărul în mod sincer trebuie să-și forțeze limitele și să
se poată uni cu alte ființe umane într -un mod ne-sexual.
De obicei doar actul sexual ne permite să ne unim
profund cu altcineva.
Indienii Americani au un ritual sacru pe care îl
desfășoară într-un cort construit ca o saună. Sauna este
un
mic,dom cu diametrul
întunecat, potîngust
intra și șitavanul jos. În acestoameni
cincisprezece spațiu
înghesuiți unii într-alții. Intensitatea provocată de

170
înghesuială face să nu mai știi unde se termină corpul tău
și unde începe corpul persoanelor de lângă tine. Din
atâtea trupuri presate laolaltă rezultă o unică respirație, o
unică masă
ritualului de carne.
desfășurat în Unitatea fizică sporește
cort. În workshopuri maiefectul
lungi,
participanții au ocazia să-și construiască ei un astfel de
cort, dar când e vorba doar de un weekend, am găsit un
alt mod de a simți pe pielea noastră Conectare a
Continuă.
Participanții sunt profund marcați de astfel de
exerciții. E nevoie de un angajament profund ca să-și
depășească propriile bariere – frici profunde, unele pe
care le au de când se știu, care-i limitează în mai multe
segmente ale vieții. Ca să-și poată forța limitele e nevoie
să creez un mediu ocrotitor, în care să se simtă în
siguranță. E nevoie de asemenea ca participanții să
capete încredere în mine că le pot facilita procesul de
creștere, ca să se poată bucura în voie de ei și de emoțiile
lor. Sâmbătă seara, târziu, ne-am dat jos hainele și am
intrat într-o cameră atât de mică că trebuia să ne
înghesuim unii într-alții ca să încăpem. Aer era suficient,
dar nu era lumină și nici destul spațiu să-ți schimbi poziția
corpului odată ce toată lumea intra înăuntru.
- Ora următoare vom cânta Om, cu pasiunea și
intensitatea unui copil pierdut care-și caută mama.
Acestea au fost singurele instrucțiuni pe care le-
am dat.
A început Om. Apoi s-a îngroșat și ne-a învăluit.
Sunetul alterna: uneori ușor, alteori puternic, dar mereu
acolo. Curând, barierele puse de piele s-au dizolvat. Era

171
imposibil să-ți dai seama unde se termină corpul tău și
unde începe cel al vecinului. La un moment dat devenim
unul și același. Nimeni nu se poate mișca. Nu e loc nici
măcar să leșini, dacă vrei.
Incantația Om devine un vuiet. Ocazional se mai
aude un țipăt, un scâncet, un râset. Și „în spatele tuturor
lucrurilor” ne aflăm noi: observatori tăcuți a ceea ce
colcăie în întunericul din mintea noastră.
După o oră, mulțimea de oameni storși de ego se
scurge din cămăruță.
Nimeni nu scoate un cuvânt. Nimeni nu mai simte
nevoia.
Ziua de sâmbătă a luat sfârșit.
- Somn ușor, le-am urat. O să vă trezesc mâine
dimineață la șapte.
Duminică, grupul era transformat. Oamenii
interacționau fără măști: ideile și emoțiile se exprimau
fără înfloriturile determinate de ego, care se străduiește
mereu să iasă cumva în evidență. Oamenii nu se mai
percepeau ca fiind separați unii de alții. Sala era
dominată de o pace pe care puțini o mai simțiseră înainte
de acel moment.
Am început ziua povestind câteva incidente din
viața mea. M-am concentrat mai ales pe tratamentele cu
electroșocuri, pe terapia cu insulină, pe anestezia
chirurgicală, adică pe experiențele care mă dezbrăcaseră
de conștiința obișnuită cu care trăiam zi de zi.

172
 - Există un tunel prin care trecem toți, spuneam
eu. Majoritatea oamenilor intră în el doar la sfârșitul vieții,
și-l numesc moarte. Tunelul e foarte strâmt și nu poți
pătrunde
am intrat în
în el decât
acest cu un
tunel, singur
când lucru.
inima Întâia să
a încetat dată
-micând
mai
bată, îmi amintesc de o găurică mică, cât o gămălie de
ac, prin care trebuia să mă strecor, către capătul
îndepărtat al tunelului. Trebuia să las totul în urmă, mai
puțin o comoară foarte prețioasă...prezența. Este
important să încetezi să identifici Sinele cu podoabele
exterioare. Niciuna dintre ele nu a venit pe lume
împreună cu tine.
Nici nu ne dăm seama câtă presiune punem pe
noi în fiecare zi din cauză că ne identificăm atât de mult
cu realitatea externă – temporară. Ne concentrăm pe
aparențe în loc să ne identificăm doar cu ceea ce putem
lua cu noi prin tunelul strâmt. Ca exercițiu prin care să ne
disociem de ce este în afara noastră, putem renunța la
atașamentul față de înfățișarea fizică.
Am luat o pereche de foarfece și mi-am tăiat părul,
lăsându-l să cadă pe podea. Am scos apoi un aparat de
ras și am explicat că mă voi rade în cap pentru a ilustra
dorința mea de a mă dezbăra de imaginile pe care mi le-
am făcut despre mine. Am lansat o invitație oricui dorește
să mă însoțească în această operațiune.
Așezați fiind într-un cerc, foarfeca a trecut pe la
fiecare. Dacă cineva alegea să se radă în cap, foarfeca îl
ajuta să îndepărteze grosul părului, dar nu înainte ca
persoana
asta. Aceiasăcare
ne spună motivul
alegeau să nupentru
o facă care a ales
spuneau să „facă
doar Nu”
și dădeau foarfeca mai departe.

173
 Este interesant de observat că au fost weekenduri
în care toți participanții au riscat să meargă pe foc dar nici
jumătate nu s-au ras în cap. Este ironic că oamenii sunt
mai dispuși
posibilă să suporte
vătămare a egoo -ului.
durereAcest
fizicălucru
decâtdezvăluie
să permită
atâto
de mult despre natura umană. Un alt lucru interesant este
că, de-a lungul timpului, numărul de femei care au decis
să-și radă părul a fost de trei ori mai mare decât numărul
de bărbați.
Printre motivele invocate de oameni pentru gestul
de a se rade în cap, cel mai adesea s-a menționat dorința
de a încheia cu trecutul și de a porni pe un nou drum. Alții
simțeau că se aliniau astfel la o tradiție spirituală care
datează de mii de ani, și că această aliniere îi va ajuta să
se concentreze asupra propriei naturi spirituale. Uneori
oamenii declarau că nu știau exact de ce o făceau, dar
că simțeau instinctiv că asta îi va face să crească.
Adesea, femeile declarau că își doreau ca ceilalți să le
vadă așa cum sunt cu adevărat.
După ce am terminat cu rasul în cap și am luat
prânzul, ne-am strâns laolaltă pentru încă un act de
magie. Pregătisem dinainte un altar imens pe care erau
prinse fotografii ai unora dintre cei mai mari sfinți din
lume. Aprinsesem lumânări, bețișoare parfumate,
aranjasem niște flori superbe și pusesem o muzică lină
pe fundal. Ce nu era vizibil nimănui din grup era că
instalasem o oglindă de un metru pe doi metri în spatele
altarului.

Am ghidat
în cinstea grupul
Domnului să să
care cânte
neundeschidă
cântec deinima
devoțiune
către
iubire necondiționată. Ne-am dat jos hainele și ne -am

174
așezat cântând în fața altarului. Am luat de mână fiecare
persoană, pe rând, și am condus-o în spatele altarului.
- Este momentul să-ți întâlnești maestrul, am
șoptit, așezând fiecare persoană pe o imensă pernă mov
dinaintea oglinzii ascunse.
Perna era înconjurată de ghirlande de flori, fructe
colorate, lumânări și bețișoare parfumate. Acestea nu se
vedeau de acolo de unde stăteau ceilalți participanți la
workshop. Ei vedeau doar capul și umerii persoanei din
spatele altarului. Așa că niciunul dintre neinițiați nu știa la
ce să se aștepte.
Odată așezat pe perna mov, după cum
promisesem, fiecare își întâlnea maestrul: se vedea pe
sine, gol, în oglindă. Putea vedea privirea iubitoare a
celorlalți...și putea auzi cântecul de glorie cântat de ei.
Cei mai mulți izbucneau în plâns . Fiecare își vedea
frumusețea, făcea cunoștință cu el însuși, iar lacrimile
curgeau șiroaie. Pentru mine, era cea mai mare
satisfacție din tot weekendul.
Pe măsură ce se lăsa seara , se apropia sfârșitul
călătoriei. Participanții se cunoscuseră cu doar două zile
în urmă, când erau niște străini, iar acum se apropiaseră
mai mult unii de alții decât de oameni pe care îi cunoșteau
de ani de zile. Le dispăruseră stresul și anxietatea de pe
față; arătau mai tineri cu câțiva ani.
Deși fiecare seminar era diferit, un element
comun era că-i îndemnam pe cei prezenți să facă o
acțiune
de ușor în slujba
este comunității.
să dăruiești, i-amPentru
rugat apeletoți
demonstra cât
să se așeze
pe scaune în cerc. Apoi, din doi în doi, să se ridice și să
175
formeze un al doilea cerc, în interiorul celui dintâi, cu fața
la cei din cercul exterior. Am pus în mijloc un lighean cu
apă călduță și le-am dat celor din cercul interior câte un
burete, cu instrucțiunile:
- Uită-te în ochii persoanei din fața ta, spune -i
„Servește-mă lăsându-mă să te servesc”, apoi umezește
buretele și spală-i picioarele. Când ai terminat, sărută-i
picioarele și treci la următoarea persoană, repetând
succesiunea până când ai spălat picioarele tuturor.
La finalul acestui proces, ne strângeam să
împărtășim experiențele. Fără excepție, oamenii aveau
revelația că le-a fost mai ușor să ofere decât să
primească.
Workshopul se încheia cu promisiunea fiec ăruia
de a face un serviciu semnificativ în folosul comunității,
descriind grupului exact despre ce e vorba. I-am încurajat
pe participanți să se folosească de talentele și abilitățile
lor înnăscute, astfel încât să îndeplinească sarcina cu
naturalețe și fără efort. Și uite așa, un weekend care ar fi
putut fi banal, devenise spectacol
un „ de magie”.

176
 19
În următorii doi ani, am tot ținut workshopuri în
Berkeley și mi-am extins rețeaua în toată California. A
fost o perioadă plină de satisfacții. Cu doar câțiva ani în
urmă aveam gânduri de sinucidere și iată că, o dată ce
am decis să trăiesc, toate păreau să se aranjeze – mă
rog, mai puțin durerea stăruitoare de coloană. Puteau să
treacă trei săptămâni fără niciun simptom, apoi mă
trezeam dintr-o dată într-o agonie de nedescris, de nu mă
puteam da jos din pat cinci zile. Am consultat o mulțime
de doctori și toți îmi spuneau același lucru: mi se
fisuraseră mai multe discuri din coloana vertebrală care
nu se puteau vindeca, deci era nevoie să fie îndepărtate

chirurgical.
va dispăreaDar niciun
după doctor nu putea garanta că durerea
operație.
Nu știam ce să fac. Uneori mi se părea că, la o
așa prognoză sumbră, mai bine să trăiesc cu durerea
decât să risc să „ajung la bisturiu”. Mai știam din
experiențele anterioare că m-aș putea vindeca fără
operație –dar începusem să-mi pierd răbdarea. Când am
privit înăuntrul meu pentru un răspuns, am primit nu unul,
nu două, ci mii de sfaturi conflictuale. O voce îmi spunea:
„Ascultă-mă pe mine”, alta îmi striga: „Nu te lăsa păcălit,
ăla e ego-ul, ascultă-mă pe mine!” Apoi alta „Eu sunt

177
vocea adevărată, urmează ce zic eu”. Curând am devenit
mai confuz ca niciodată.
Ani de zile fusesem convins că avem în noi o
călăuză interioară, dar pentru că nu reușisem niciodată
să mă conectez cu ea, începea să mă macine îndoiala.
Când mă rugam, îl imploram pe Dumnezeu să mă
binecuvânteze cu acest dar. La scurt timp, am avut prima
mea experiență cu „raza roz”.
Într-o dimineață mă simțeam extrem de fericit. Mi-
am spus că, dacă mi-aș trăi așa fiecare moment al vieții,
aș fi un om norocos. Nu-mi puteam imagina o stare mai
frumoasă. Chiar în acel moment, o rază roz strălucitoare
mi-a străfulgerat creierul chiar în spatele frunții. Am văzut
această rază roz atât de clar, ca și cum ar fi fost o imagine
pe un ecran color în interiorul craniului meu.
Această experiență mi-a trezit curiozitatea, dar
am uitat curând de ea. Mai târziu în ziua respectivă, am
căzut într-o stare de depresie. Mă apăsa o tristețe imensă
și o amintire întunecată pe care n-o puteam identifica, îmi
-
umbrea de
conștient buna dispoziție.
o altă Dintrdeo pedată
imagine clară am dindevenit
ecranul capul
meu. Am văzut ceva care semăna cu o minge de golf, cu
niște viermi negri colcăind înăuntru. Era o imagine
stranie, clară și similară cu desenele animate.
De atunci, tot observ raza roz atunci când sunt
într-o stare pozitivă, în timp ce negativismul îmi produce
mereu mingea de golf cu viermii negri. Făcând aceste
corelații, am început să folosesc raza roz ca pe un ghid.
Când trebuie să iau o decizie importantă, nu fac decât să
mă concentrez pe mine și să aștept semnalul non-verbal.

178
Dacă-mi apare mingea de golf cu viermi, atunci e un
semn negativ; dacă-mi apare raza roz, atunci e un semn
pozitiv. N-am fost niciodată dezamăgit de această
tehnică, pe careaceasta
mine. Călăuza o privesc
mi-acasporit
pe o starea
legătură
deautentică
bine și micu
-a
dat încredere și forță în toate demersurile.
Am folosit prima dată tehnica razei roz în decizia
de a mă opera sau nu. De câte ori mă gândeam la
operație mă concentram pe mine și vedeam mereu
mingea colcăind cu viermi. După ce am primit acest
semnal de mai multe ori, m-am împăcat cu decizia de a
nu mă supune operației.
Când am văzut cât de utilă îmi e metoda razei roz
și cum îmi ușurează viața, am început să o includ în
workshopurile mele. Fiecare se poate conecta cu propria
călăuză interioară. Pentru unii, e o imagine vizuală: o
figură, o culoare, un semn extern – poate o pasăre care
zboară deasupra capului la momentul potrivit. Pentru alții,
e o voce interioară care verbalizează un anumit mesaj,
sau poate un cuvânt care iese în evidență pe o pagină,
sau poate o relaxare care le cuprinde tot corpul atunci
când se gândesc la o direcție de acțiune versus alta. Mi-
am împărtășit experiența cu participanții și am subliniat
că, dacă insiști să primești un semn, îl vei primi.
Mi se părea important să prezint aceste tehnici la
începutul seminarului, pentru ca participanții să dezvolte
o metodă de a verifica cu ei înșiși cât de potrivit este un
anumit exercițiu pentru ei. Le spuneam de la bun început
că vreauînsă
câștigă -și asume
acel toată
weekend răspunderea
– adică nimeni nupentru ceea
trebuie ce
să-mi
urmeze instrucțiunile orbește. Conectarea cu călăuza

179
mea interioară m-a ajutat să respect și călăuza celorlalți,
și-i încurajez mereu pe participanți să se conecteze cu
ea, cu resursa lor cea mai de preț. În felul acesta, nu mă
urm eză pe mine, ca trainer, ci își urmează propria
călăuză.
O veche povestire sufită vorbește despre cum
Diavolul s-a apropiat de un om talentat și i-a spus că își
irosește darurile dacă nu ajută umanitatea în suferință.
- Ești atât de capabil, îl laudă Diavolul, este de
datoria ta să împărtășești din înțelepciunea pe care o ai.
Apoi Diavolul îi recomandă să-și vândă talentele pentru
ca oamenii să creadă că sunt cu adevărat valoroase.
Curând, Diavolul creează un egoist plin de sine care se
amăgește cu iluzia propriei importanțe. Omul nostru își
trăiește viața convins că este în serviciul lui Dumnezeu,
când de fapt este angrenat într-o goană după faimă și
recunoaștere.
După ce trecusem printr-o experiență similară, și
știam cât de parșiv poate fi ego-ul, aveam grijă să nu mă
las dus de val. Când am oamenii
învață de fapt singuri, m-amdevenit
liniștit. conștient că
- Încă mai am ego, le aminteam participanților la
seminar. Și chiar dacă mă străduiesc, știu că ego-ul îmi
poate sta în cale și mă poate împiedica uneori să transmit
cel mai potrivit mesaj. Până la urmă, călăuza voastră
interioară este singurul maestru adevărat.
Învățarea este de fapt un proces de conectare cu
ceva ce știmcălăuza,
descoperim deja, dar nu știm
oricine sau că știm.
orice O datăservi
ne poate ce ne
de
învățător. Așa că un trainer, un maestru, nu e decât un
180
factor declanșator – dar nu întotdeauna avem nevoie de
un maestru ca să învățăm. Adesea, nu trebuie decât să
facem conexiuni – cu ceva ce am auzit sau văzut – și
înțelepciunea începe să ne ghideze.
În cazul meu, durerea de după accident mi-a dat
multe lecții. M-a ajutat să ajung la călăuza mea interioară,
și la siguranța că există o astfel de călăuză în fiecare, m-
a făcut să văd cât de avut sunt de fapt. Învățasem de la
Ken că orice experiență neplăcută poate fi folosită ca
lecție, și confruntându-mă cu durerea mea de coloană,
îmi spuneam constant:

- Câți oameni bolnavi ar da poate orice să facă

schimb de suferință cu mine ...
Nu mi-a luat mult ca să observ că alții purtau cruci
mult mai grele ca a mea. Până la urmă am hotărât să-mi
privesc durerea altfel, să înlocuiesc sentimentul de
nedreptate cu unul de victorie și să îmi continuu munca
de trainer.
Fuseseră dăți când îi dădusem durerii prea multă
putere asupra mea. Uneori, durerea era concentrată într-
un loc și puteam folosi Prezența Conștientă ca să mă
contopesc cu ea, ca să n-o simt ca pe un intrus, dar toată
povestea îmi cerea atâta concentrare încât nu mai
puteam face nimic altceva. Și cum erau atâtea lucruri pe
care doream să le fac, am recurs la o altă abordare: m-
am hotărât să cresc cu mult mai mare decât durerea,
până când aceasta devine minusculă comparativ cu
vastitatea ființei mele. Pentru asta, am folosit Prezența
Conștientă să mă distanțez de durere, să observ că nu
sunt durerea, că ea e doar o particulă conținută în

181
conștiința mea infinită. Când am devenit dispus să trăiesc
cu durerea în ciuda intensității sale, a devenit cu mult mai
ușor de suportat.
Auzisem o poveste care îmi lăsase o impresie
puternică. Era despre trei oameni care primesc câte un
dar de la Dumnezeu. Primul își întrebuințează darul în
mod egoist, în folosul propriu. Al doilea și-l întrebuințează
ca să-i exploateze pe alții, și ajunge să facă rău. Al treilea
se teme să nu-l piardă sau să nu i se fure, așa că îl
îngroapă. După un timp, Dumnezeu vrea să vadă ce au
făcut oamenii cu darurile de la el. Când vede că primul îl
folosește cu egoism, este dezamăgit. Când vede că al
doilea face rău cu el, este și mai dezamăgit. Când vede
că al treilea nici măcar nu-l folosește, îl ia inapoi. Pentru
mine, morala poveștii este „dacă nu faci nimic cu atuurile
tale, o să le pierzi”.
Gândindu-mă la mine, mi-am dat seama că, în
ultimii ani, chiar dacă am ținut cursuri, mi -am îngropat
multe daruri. Simțind că scopul vieții mele era să
împărtășesc tot ce puteam, mi-am propus să dezgrop
aceste daruri și să le folosesc în serviciul comunității. Am
început să mă duc iar în spitale și să dau reprezentații de
magie. Îmbrăcat în costum de clovn, cu o perucă roșie pe
cap, îmi dedicam câteva ore, trecând din salon în salon,
și făceam câte un mini-spectacol de magie de cinci
minute. Pe lângă bucuria pe care o aduceam pacienților,
acțiunea asta îmi aducea bucurie și mie. Am trăit din nou
pe pielea mea satisfacția Compasiunii Active: atunci când
îi servești pe alții, te servești și pe tine. Ca adolescent
făcusem aceeași muncă, dar pornită mai mult dintr -o
nevoie de a compensa lipsa de încredere în mine; acum

182
izvora dintr-un sentiment profund de Stimă de Sine. Așa
am reușit să fac mai mult decât doar să-i amuz pe ceilalți:
doctorii, asistentele, pacienții îmi spuneau adesea că
munca mea devenise
trimis deseori la terapieointensivă
metodă pentru
de vindecare, și eram
a vizita pacienți
în stare gravă.
Am găsit și alte moduri de a servi. Am început să-
i citesc de mai multe ori pe zi unui bătrân orb de 80 de
ani care stătea pe aceeași stradă cu mine și să duc o
vecină, văduvă de curând, cu mașina să -și facă
cumpărăturile. La spital am întâlnit și o bătrânică foarte
simpatică de 84 de ani care era imobilizată într-un scaun
cu rotile de zece ani. Aflând că nu mai ieșise afară în tot
acest timp, am început să o scot la plimbare când aveam
ocazia. O altă activitate din tinerețe pe care am
resuscitat-o era lucrul cu Cercetașii. Ca Cercetaș Vultur,
aveam multe abilități de împărtășit cu trupa locală de
cercetași. Era surprinzător de ușor să fac toate astea, iar
bucuria produsă atât în ceilalți cât și în mine compensa
din plin efortul pe care îl făceam.

Recent, devenise populară o altă formă de

contribuție în care m-am implicat și eu cât am lo cuit în
Berkeley: mișcarea de educare a populației în
Resuscitarea Cardio-Pulmonară. Am aflat despre ea
întâmplător. Într-o seară, era pe la mine prietenul meu
Tony Cantea. Am încercat să înghit niște vitamine cam
mari, iar una din ele mi s-a blocat în trahee și am început
să mă sufoc. Auzisem deseori de oameni care au murit
în urma astupării căilor respiratorii, dar mie nu mi se
întâmplase decât maxim să-mi rămână ceva în gât și să
rezolv imediat tușind. Dintr-o dată, nu mai puteam

183
respira. Nici să vorbesc nu mai puteam. Am încercat să
zic ceva, dar nu am reușit. Mi -am pus mâna la gât și am
început să mă lovesc peste piept, dar tot nu puteam să
respir.
situației.Dintr-
Tonyomdată mi-am dat seama de gravitatea
-a întrebat:
- Te sufoci?
Nu puteam să-i răspund.
A întrebat încă o dată:
- Te sufoci?

Am dat din cap disperat.

Imediat, s-a dus în spatele meu, și-a împreunat
mâinile în jurul diafragmei mele și a făcut o manevră prin
care mi-a presat cavitatea superioară. Fără succes. A
mai făcut manevra o dată și tabletele mi -au sărit din gură
ca niște gloanțe. Când l-am întrebat unde a învățat
tehnica, Tony mi-a spus că era parte dintr-o lecție gratuită
de prim ajutor oferită de serviciul de pompieri de la el din
oraș. A doua zi, m-am interesat dacă se organizează
lecții de prim ajutor și la mine în oraș și am aflat că da,
așa că m-am înscris imediat. Învățând tehnicile de
resuscitare, inclusiv manevra Heimlich, folosită de
prietenul meu cu mine, am înțeles că până și un copil își
poate însuși niște metode atât de ușoare de salvat vieți.
Oamenii echipați cu astfel de cunoștințe sunt resurse
extraordinare pentru familiile, prietenii și comunitățile lor.
I-am învățat tehnicile și pe participanții la workshopurile
mele. I-am sunat pe părinții mei, pe fratele meu Barry și
pe prietenii mei, și toți s-au înscris la cursurile de prim
ajutor.

184
 Uitându-mă la condițiile descurajante din lume, m-
am simțit adesea copleșit și incapabil să schimb cev a.
Însă, cu cât mă dedicam mai mult serviciului în folosul
comunității,
mișcat. Trebuiacu atât
doarvedeam maila clar
să mă uit că ceva tot
un segment mic, șifi
maipoate
anume doar la comunitatea din care făceam parte, ca să
văd imediat unde puteam să fac o schimbare. Imediat ce
am început să fac o astfel de muncă în cartierul meu, m-
am simțit conectat la rețeaua de oameni de pretutindeni
care își aduc contribuția în felul lor, fără să aibă nevoie
de un lider, și mi-am dat seama că toate aceste
contribuții, luate în ansamblu, produc un efect global.
Prea des m-am plâns de starea lumii, de liderii și
comunitățile din care făceam parte. Nu vedeam
nicidecum că soluția ar fi la mine. Dacă-mi doream cu-
adevărat un mediu mai bun în care să trăiesc și în care
să-mi cresc mai târziu copiii, trebuia să încetez să mă
plâng și să încep să fac ce -mi stă mie în putere ca să-mi
cresc calitatea vieții. Am putut să văd cu ochii mei că
întreaga comunitate se transformă atunci când sunt mai
mulți oameni care se preocupă de ordinea, frumusețea și
curățenia zonei în care trăiesc. Îmi dădeam seama că
orașele supraaglomerate nu trebuie neapărat să fie așa
o pacoste: dacă locuitorii lor s-ar preocupa de folosul
comunității, ar putea deveni un paradis!
Cu cât mă dedicam mai mult, cu atât mi se părea
că am descoperit un secret care-mi transforma întreaga
viață, care-mi garanta că voi fi mereu liber și niciodată
singur, primind mereu din abundență tot ce-mi dorea
inima. Crescând ca nivel de conștiință, mi-a crescut și
înțelegerea nevoilor și emoțiilor celorlalți. Acest lucru m-

185
a ajutat să înaintez către un alt scop pe care mi-l
propusesem: să nu iau niciodată mai mult decât dau și
nici mai mult decât am nevoie.
Aflasem că problema cu economia noastră este
că noi, oamenii, consumăm mai mult decât producem;
aveam grijă să nu cad și eu în aceeași capcană. Mi se
părea că acest consum compulsiv era de vină pentru
stresul vieții moderne. Consumând mai puțin, mă
simțeam mai bine știind că rămâne mai mult pentru alții.
Problema cea mai mare în zilele noastre este că 80% din
resursele planetei sunt consumate de 20% din populație.
Lăsând la o parte impactul economic, un astfel de
dezechilibru are un impact major asupra nivelului de stres
din lume.
În workshopurile mele, am început să pun mai
mult accent pe valoarea inestimabilă a contribuției. Când
oamenii îmi spuneau că se simt izolați sau că n-au
prieteni, aflam de fiecare dată că petreceau mult timp în
fața televizorului, jucând jocuri sau bând. Când erau loviți
de vreo boală, de divorț sau de orice schimbare în viață,
nu aveau la cine să apeleze. Îi încurajam mereu pe
participanți să nu mai petreacă atât de mult timp singuri,
să devină voluntari în cel puțin o organizație de servire a
comunității.
Când primeam obiecții că timpul le este limitat, le
spuneam că orice fel de contribuție, oricât de mică, poate
face diferența. Să ai grijă de un vecin bolnav sau de
copilul unei prietene într-o seară ca ea să poată să-și facă

cumpărăturile,
aduni gunoaielesădintr-un
vizitezi parc
pe cineva care egesturi
sunt toate la pat extrem
sau să
de utile. Chiar și doar să înveți să dai primul ajutor și să

186
fii pregătit pentru o situație de urgență este o contribuție
semnificativă. Eu am descoperit că sunt atâtea posibilități
de a-ți aduce contribuția, trebuie doar să vrei să le
găsești.
Trecuseră patru ani de la accident și, în ciuda
durerilor de spate, mă bucuram de multe dintre cele șapte
Dimensiuni ale Vieții. Emoțional însă, mă simțeam uneori
frustrat în relația cu o femeie pe nume Norma. O
cunoscusem pe Norma în 1973 și de-atunci ajunseserăm
extrem de apropiați. Eram prieteni și amanți. Ea era
singura persoană care se bucura odată cu mine când mă
hotăram să-mi pun costumul și masca de clovn doar până
la cumpărături, știind că asta va însenina ziua celor cu
care ne vom întâlni. Numai ea putea să sară în avion și
să vină la mii de kilometri depărtare, într-un orășel în care
aveam workshop, ca să ne putem întoarce împreună cu
mașina. Când durerea devenea atât de insuportabilă că
nu mă puteam ridica din pat, Norma era cea care mă
îngrijea. Era o femeie inteligentă, sofisticată, frumoasă,
plină de compasiune și de spirit, senzuală și cu 25 de ani
mai în vârstă ca mine.
De când mă întors esem în Berkeley, ne
implicaserăm și mai mult emoțional. Am cerut-o în
căsătorie de mai multe ori în anul respectiv – și am primit
întotdeauna același răspuns:
- Tolly, n-o să te las să te însori cu cine va mai
în vârstă ca maică-ta.
Oricât de frustrantă era situația, dragostea mea
pentru ea nu a scăzut niciun moment, și m -am resemnat
să mă bucur de relație fără căsătorie. Când mi -am

187
consultat călăuza interioară în legătură cu Norma și cu
perspectivele noastre împreună, nu am văzut raza roz
oricât de mult mi-aș fi dorit, dar am auzit totuși o voce
care mi-a șoptit: „Nu-ți face griji. Perechea ta e pe drum”.

188
 20
Într-o dimineață, pe când mă durea spatele atât
de tare că nu mă puteam da jos din spat, mi-a ajuns o
scrisoare de la fratele meu Barry. Se pare că Hilda se
întorcea în India pentru prima dată după nouă ani, și eram
invitat să merg și eu. Scopul călătoriei era întâlnirea cu
maestrul Hildei, Sai Baba. Citindu-i numele, mi-am
amintit automat de toate poveștile pe care le auzisem
despre el, despre capacitatea lui de a materializa obiecte
din nimic și a vindeca orice infirmitate.
Când eram mai tânăr, nu mă interesa decât ce pot
obține de la viață. Cu timpul, devenind mai înțelept , am
început să mă preocup mai puțin de mine și mai mult de
ceilalți. Chiar dacă durerea mea de spate era în general
ce-mi doream.
suportabilă,
Citind despremă împiedica
călătoria să realizez
în India, tot să sper că Sai
am început
Baba mi-ar putea alina durerea, atât pentru binele meu,
dar și pentru că mi-ar elibera energia ca să-i pot servi mai
bine pe ceilalți.
În aceeași după-amiază, când m-a sunat Norma,
am întrebat-o dacă vrea să vină cu mine în India, dar mi-
a spus:

- o femeie
întâlnești Nu, nu,maiTolly dragă,
tânără du-te
cu care să singur și poate
te poți însura.

189
 Învățând de-a lungul timpului că nu are rost să mă
străduiesc s-o conving pe Norma să se răzgândească,
am început să-mi fac planurile de călătorie singur. Din
fericire,
săptămâni eram
amliber în următoarea
reușit perioadă și vizele
să obțin pașaportul, în două
și
vaccinările necesare ca să mă alătur Hildei în New York.
Călătoria în India a fost un adevărat pelerinaj și a
durat aproape trei luni. Cincisprezece discipoli o însoțeau
pe Hilda, unii plecau mai devreme să onoreze diferite
angajamente la job, alții veneau mai târziu din același
motiv. Inițial ne-am dus în Grecia, apoi Egipt, Ierusalim și
Sri Lanka. Motivul pentru care am vizitat Grecia a fost
convingerea Hildei că într-una din viețile ei anterioare a
fost Aspasia, consoarta lui Pericle. Pericle e considerat
„părintele democrației”, iar Hilda a atribuit inovațiile sale
politice faptului că s-ar fi iluminat. Cum nu fusesem
niciodată în Grecia, am fost încântat de ocazia de a
ajunge acolo, deși eram cam sceptic în legătură cu
reincarnarea de care vorbea Hilda.
Pe drum, Hilda se oprea la ruinele unor temple
antice și ne așezam să medităm. Ne explica că pietrele
năruite păstrau în ele puterea conferită de vechile
ritualuri. Erau precum niște baterii; în piatră se încastrase
vibrația rugăciunilor și cânturilor, precum și energia
transmisă de sute de minți de mult uitate. Pentru ea,
templele și altarele vechi erau „centre de putere”, și ne
încuraja să fim receptivi la puterea pe care o emanau în
timpul meditației.

Eu pornisem
să cresc. Așa că înam
această
lăsat călătorie
deoparteca credințele
să învăț și ca
și
judecățile mele, și m-am deschis către orice apare.

190
Mintea mi s-a relaxat, am reușit să-mi abandonez ego-ul,
și am urmat-o pe Hilda cu inima.
Când am ajuns la Acropole, centrul Imperiului
Greciei Antice, ni s-a spus că Parthenonul este închis
pentru turiști.
Fusese supus la prea multă uzură, și nu mai era
sigur pentru public. Gardienii erau așezați strategic ca să-
i țină pe oameni la distanță, așa că ne-am adunat la un
capăt al templului și l-am studiat cât am putut. Dintr-o
dată, unul din gardieni s-a uitat la Hilda și a venit grăbit
spre noi. Sfios, i-a luat mâna, s-a înclinat și i s-a adresat
cu Aspasia, pronunțând numele în greacă, cu un i lung,
Aspasiia, într-un fel în care nu-l mai auzisem.
Am amuțit cu toții, iar Hilda, ca o regină ce era, a
închis ochii și a zâmbit. Când a deschis ochii, gardianul,
încă ținând-o de mână, a condus-o pe treptele templului
și a mers cu ea până în centrul semețului Parthenon.
Cum pe-acolo mișunau sute de turiști cărora le era
interzis să intre în templu, această paradă a făcut mai
-
multe , capete
cască să asecondus-
gardianul întoarcă. Cu o audiență
o încetișor pe Hildade
în gură
toate
colțurile structurii gigantice de marmură albă, și a adus-o
înapoi la noi.
Cum nici el, nici Hilda, nu știau limba celuilat,
toată scena s-a desfășurat în tăcere. Când i-a dat drumul
la mână într-un final, Hilda s-a aplecat și i-a atins
picioarele omului, spunând doar:

- Mulțumesc.

191
 A fost un moment foarte emoționant și o lecție
uimitoare de smerenie. Nu reușeam să mă dumiresc ce
se întâmplase; chiar dacă Hilda fusese Aspasia, cine
fusese gardianul?
După Grecia, am vizitat Cairo. Hilda voia să se
roage pentru pace atât în Egipt cât și în Israel. Cum
tensiunile din Orientul Mijlociu reprezentau de mult timp
un stres pentru întreaga planetă, Hilda s-a simțit obligată
să ducă munca ei de vindecare și în acest colț al lumii.
Când agentul nostru de turism a fost informat accidental
de scopul călătoriei noastre în Egipt, a refuzat să accepte
banii de bilet de la Atena la Cairo pentru Hilda.
- Plătesc eu pentru ea. Asta va fi contribuția
mea.
Felul devotat și sincer în care s-a purtat Hilda în
Marea Piramidă, și mai apoi la Zidul Plângerii din Templul
lui Solomon, mi-a rămas puternic întipărit în minte.
Rugăciunile ei calde păreau să țină soarta lumii în
echilibru. După întoarcerea noastră în America, Egiptul și
Israelul au înche oi, cei
din grupul Hildei,iatl-am
în sfârșit
privituncaacord
pe oderăsplată
pace. Npentru
eforturile făcute de noi în numele păcii mondiale.
Pe parcursul pelerinajului, ritmul a fost epuizant.
Din cauza orarelor de zbor, ne duceam adesea la culcare
la trei dimineața și ne trezeam după doar două ore. Era
incredibil câtă prospețime și vitalitate avea Hilda în
comparație cu noi, care eram mult mai tineri, unii chiar cu
cincizeci de ani. Mereu ne moșmondeam în urma ei. Nu
mânca de obicei decât ceai, prăjiturele și pâine prăjită,
dar părea hrănită de o energie invizbilă, care o întinerea.

192
Eu unul eram atât de extenuat de ritmul ei, că m -am
gândit adesea să părăsesc grupul și să mă duc direct în
India.
În Sri Lanka, am petrecut o după-amiază extrem
de toridă la o Grădină Zoologică. Lângă țarcul de urși, am
încercat să ațâț urșii care dormeau strigând către ei.
Zidurile de beton au făcut ca vocea mea să răsune cu
ecou, dar urșii, doborâți de arșiță, nu s-au clintit.
Hilda s-a uitat la mormanele de blană din țarc și a
arătat către cel mai vânjos.
- Fii atent, mi-
a șoptit.
Într-o voce de-abia aud ibilă, a început să repete,
„Jambavat, Jambavat, Jambavat”, spre muntele de
blană. După ce a șoptit această incantație misterioasă de
vreo cinci-șase ori, ursul imens a sărit de parcă fusese
zdruncinat din somn de o săgeată în flăcări. S -a ridicat pe
labele din spate și și-a întins imensele labe din față către
Hilda. A scos dintr-o dată un mormăit care a răsunat în
toată Grădina Zoologică. Noi am râs, dar Hilda l-a fixat cu
privirea în tăcere, radiind o iubire pe care o vezi doar pe
fața mamei care-și alăptează bebelușul.
Continuând să facem turul Grădinii, ne -am dat
seama, în retrospectivă, că ar fi fost mai bine să ajungem
dimineața, când era mai răcoare și animalele aveau mai
multă energie. Acum toate păreau să -și facă siesta. Când
am ajuns la țarcul leilor, i-am găsit pe regi culcați la
pământ. Câțiva erau ascunși, bucurându-se de umbră
într-o peșteră
scoale de ciment.
pisicuțele strigândUnii dintre noi cu
și aruncând au floricele
încerc at de
să

193
porumb. Bineînțeles că lor nu le păsa, și nu li s-a clintit un
mușchi.
Hilda a zâmbit și a șoptit ușor „Durga, Durga,
Durga”. A făcut o înfloritură din mână și imediat toți leii s-
au ridicat în picioare, răgând. În același timp, un vuiet de
răgete din caverna care ascundea ceilalți lei s -a făcut
auzit și intensitatea lor ne-a speriat. Hilda a râs și a spus:
„O, nu, e prea multă forță”. A dat din cealaltă mână și
sunetul a încetat. Toți leii s -au întins din nou pe pământ
și-au adormit imediat.
Eram dezorientat de femeia aceasta neobișnuită.
Refuza să se conformeze la ideea mea de ființă
iluminată, așa că n-am reușit niciodată s-o înțeleg cu-
adevărat. Eu priveam iluminarea ca pe o stare lipsită de
ego și asta nu se potrivea deloc cu faptul că folosea
vopsea de păr și machiaj. Uneori mi se părea excentrică.
Alteori mi se părea aproape comună. Când se întâmplau
lucruri extraordinare în preajma ei, cum a fost cazul de
atâtea ori în această excursie, mă trezeam că încerc să
le raționalizez și să le iau ca simple coincidențe. Până la
urmă, cum era să tratez un specimen ca Hilda, când nu
mai cunoscusem niciodată pe cineva ca ea? Îmi era atât
de accesibilă, încât nu pute am să o încadrez în pleiada
oamenilor remarcabili cărora li se spune Maeștri sau
Sfinți. Câteodată părea narcisistă; mult mai des, exact
opusul. Odată, când am întrebat-o despre percepțiile
mele contradictorii, a râs și mi-a răspus:
- Narcisistă? Hm, păi, până la urmă, și eu o
iubesc pe Hilda.

194
 Călătorind împreună, am petrecut mai mult timp
ca oricând în compania ei și am înțeles că nu poate fi
inclusă în nicio categorie. Treptat, m-am resemnat să o
accept și să am încredere în ea fără să mai încerc s-o
descifrez.
Înainte să plecăm din Sri Lanka, am făcut o
excursie de două zile în junglă. Destinația era Templul
Sacru din Kataragama, lăcașul altarului zeului hindus
Skanda. Acest templu este cel mai sfânt dintre templele
sfinte din Sri Lanka. Este singurul templu buddhist din
lume unde sunt venerați zei hinduși. Este cu atât mai
neobișnuit cu cât buddhiștii nu venerează niciun zeu.
Tot ce pot să spun e că ce am văzut și trăit la
Kataragama a fost de domeniul fantasticului. Am aflat
între timp că oamenii de știință și jurnaliștii au tot
documentat fenomenul de la Kataragama fără să-l poată
explica. Cu mult înainte ca oamenii de știință și jurnaliștii
să-și înceapă incursiunile, când puteai ajunge la
Kataragama doar pe o cărare lungă, periculoasă și
accidentată, Hilda făcuse nenumărate drumuri până
acolo în cei nouăsprezece ani în care studiase
spiritualitatea în Orient. Ne-a explicat că pelerinii merg la
Kataragama ca să ardă vechea karma, karma fiind legea
orientală conform căreia fiecare acțiune în viață are
obligatoriu și o reacțiune. Crezând că adversitățile fizice
le vor aduce o recompensă, în această idee de
echilibrare a energiilor, mulți pelerini în Kataragama își
supun pielea la tortură, străpungându-se cu țepușe sau
stând atârnați câteva zile de un cârlig de oțel care le
străpunge umerii, penetrând până pe partea cealaltă, și
rămân atârnați în aer de o sfoară.

195
 Nu-mi puteam imagina ce faptă ar putea fi atât de
reprobabilă încât să merite o pedeapsă așa extremă.
Când îmi amintesc ce am văzut acolo, sunt încă plin de
stupefacție și mă așa
răstoarnă karma, înfior.
cumChiar și dacă împiedicând
se pretinde, tortura cărniio
consecință negativă în prezentul cuiva din cauza vreunei
nedreptăți săvârșite într-o viață anterioară, tot mi se pare
că leacul e mai rău ca boala. E un fel de echivalent
oriental al „terapiei” occidentale cu electroșocuri.
Fascinant era că oamenii găuriți sau agățați în cârlig
arătau toate semnele de fericire transcedentală. Nu era
nici urmă de sânge și nici vreun indiciu că ar simți durere.
Înainte să ne permită accesul în templu, angajații
ne-au cerut să ne îmbăiem în Râul Sfânt. După ce
făceam asta, trebuia să cumpărăm nuci de cocos pe care
să le aducem cu noi la templu. La accesul pe terenul
templului, ca și condiție de intrare, fiecare trebuia să
sfărâme o nucă de cocos de o piatră masivă, așezată
acolo în acest scop. Nuca de cocos simbolizează capul,
iar gestul reprezintă consimțământul fiecăruia de a se
lăsa în voia ritualurilor săvârșite în sânul locașului sfânt și
de a lăsa ego-ul să moară.
În curtea din Kataragama, diferite temple
găzduiesc diferite rituri. Sfios, am intrat într-unul din
temple. Un șuvoi neîntrerupt de oameni se bulucea în
spatele meu. Un elefant era condus la un altar. Imediat
ce a ajuns la altar, au început să răsune niște clopote
zgomotoase. Intensitatea sunetului era de neîndurat; era
de cel puțin o sută de ori mai puternic decât zăngănitul
oricărui clopot de biserică pe care îl auzisem vreodată.

196
Era un vacarm de nedescris. Mă simțeam minuscul și
neimportant, ca o furnică pe Everest.
Capul părea să mi se umfle din cauza presiunii și
durerii. Voiam s-o tulesc, dar mulțimea de oameni care
se buluceau permanent înăuntru făcea imposibilă orice
mișcare. Simțeam că leșin, dar nu aveam loc nici să cad.
Deși participasem de atâtea ori la exercițiul în care ne
îngrămădeam cu toții într-un spațiu restrâns, această
experiență era cu mult mai intensă. Stors pe verticală, mi-
a venit să țip, dar în loc de asta am început să plâng. În
jurul meu se aflau buddhiști cu pielea măslinie, cu ochii
dați peste cap în extaz și cu fețele luminate de fericire.
Mi-a venit din nou să țip; dar de data asta am devenit o
Ferigă.
Din acea zi la Kataragama, înțelegerea mea cu
privire la această stare misterioasă a făcut un salt imens.
Înainte, mi se părea că are legătură cu Conectarea
Continuă, și că persoana care o trăiește ajunge să se
simtă conectată cu tot ce există în Univers și să perceapă
particule de energie acolo unde alții văd materie. Și totuși,
când eram în starea de ferigă, mă simțeam afară din corp.
Nu-mi trecuse prin cap că aș putea funcționa în această
stare. Dar Kataragama a reprezentat o evoluție
interesantă a Naturii de Ferigă într-o altă stare, în care
era evident că puteam funcționa.
Trecerea la starea de Ferigă venise când
simțeam nevoia să țip ca reacție la clopotele stridente.
Odată ce am trecut în această stare, nu mi-a mai venit să
ip, totul mi se părea benign, și nici nu mai auzeam
țclopotele.

197
 În trecut, mă „trezeam” din această stare
modificată de conștiință și totul părea să fie la fel ca
înainte să „plec”; de data asta, Natura de Ferigă a durat
câteva
Fiecare minute
fragmentși aapoi a început
îmbrăcat o altăsă se fragmenteze.
formă și culoare, și
curând Feriga a făcut loc unui alt model, motivul Boteh6:
imagini abstracte, forme ca niște parameci care prind
viață, se mișcă, zumzăie ca albine le. Când am auzit din
nou sunetul clopotelor, deși era la fel, eu nu mai eram la
fel. Cumva, acum zgomotul mă alina.
În tot acest timp, eram conștient că imaginile erau
eul meu, că devenisem cumva una cu ele, sau poate
fusesem mereu așa, în spatele iluziei, a mayei, ființei
mele. Cum starea de ferigă era golită de orice conștiință
de sine, această conștiință era ceva nou. Aveam o
senzație plăcută de iubire, compasiune și bucurie. A
trecut, fără să-mi dau seama, o jumătate de oră.
Experiența m-a alinat, m-a liniștit, m-a făcut să mă simt
în siguranță. Când dăngănitul clopotelor a încetat, și
gloata de oameni s-a împrăștiat, eu am rămas în templu,
iar motivul Boteh a continuat să se succeadă. Eram
conștient de sunetele și imaginile lumii din jurul meu, dar
undeva în fundal vedeam dansul tăcut al unor parameci
colorați, fără formă, care se învârteau, nu în fața ochilor
mei, ci în mintea mea. Era ca un orgasm care nu se mai
oprea.
Ceva mai târziu am încercat să mă mișc și am
observat că merg cu băgare de seamă prin curtea

6
Motiv vegetal de srcine persană, simbol al vieții și eternității, cu
formă asemănătoare unor stropi de apă suflați în vânt, sau a unor
jumătăți de Yin-Yang. În engleză, Paisley

198
templului. Pe dinafară nu mi se schimbase înfățișarea ,
dar pe interior nu mai semănam cu Bruce Tolly Burkan
de acum o oră, așa cum un păun n -are nimic de-a face
cu o pitulice. Probabil
metamorfoză, doar căcăstarea
aș fi fost mirat de odeasemenea
de conștiință care mă
bucuram excludea o reacție așa de superficială. Deși
nou, era un loc familiar, pe care l-am recunoscut imediat.
Până la urmă, fusese obiectul unic al căutării mele de -o
viață. Forma eului meu fizic era acolo, dar înăuntru era
un vid – un vid, da, dar nu un gol, căci modelele Boteh pe
care le vedeam se întindeau la infinit. Mergeam,
vorbeam, rătăceam în afara templului și pe străzile
satului,
eu eramdar nu privitorul.
doar eram eu cel care făcea
Acțiunea toate
venea aceste
prin mine,lucruri,
nu de
la mine.
Într-un final m-am întors în cameră, m-am întins și
am adormit. Când m-am trezit pentru cină, motivul Boteh
dispăruse. Totul arăta aproape la fel de banal ca înainte
de călătoria asta extraordinară într-o nouă conștiință, dar
pentru că eu eram altul, tot ce mă înconjura era de
asemenea puțin diferit. Cerul nu mai era doar albastru,
era de un albastru tridimensional; frunzele nu mai erau
doar verzi, aveau o mie de nuanțe de verde. Totul era
subtil, dar profunzimea acestei mici diferențe m-a lovit ca
o explozie surdă. Nu am mai vorbit tot restul zilei. Am stat
singur, reflectând la tot ce se întâmplase.
Dimineața următoare, grupul nostru s -a pregătit
să plece în India. Ni s-a spus că drumul până la ashramul
lui Sai Baba va dura câteva zile. Pe drum, totul părea un
vis. Făceam parte din grup, dar nu eram acolo.

199
 Am ajuns la ashram pe 4 iulie. „Ziua
Independenței”, meditam eu, „ce splendid!” Deși era
destinația finală a pelerinajului nostru, tot ceea ce
precedase
semnificativsosirea noastră
că, și dacă n-amlamai
Saifi Baba
ajuns fusese atât
acolo, tot mide
s-
ar fi părut că am avut mult de câștigat. Dar, așa cum ne
promisese Hilda, încă nu văzusem nimic.
Spre deosebire de un templu, care găzduiește
doar altare, un ashram asigură rezidență pentru un Lider
Spiritual, sau Sfânt, cunoscut în India și ca un „Maestru
Iluminat”. Unele ashramuri au existat de secole, dar cel
al lui Sai Baba a fost ridicat special pentru el în
Putaparthi, unde se născuse el în 1926, ș i-i servea drept
rezidență și centru. La momentul în care ne-a adus Hilda
să-l vedem, Sai Baba devenise deja cel mai renumit guru
din India. Ashramul lui era așa de mare că putea găzdui
mii de oameni pe zi. Fuseseră construite pentru cazarea
vizitatorilor colibe dotate cu robineți de apă și toalete ,
plătite de devotații care le foloseau doar de câteva ori pe
an. În schimbul folosirii unei colibe libere, vizitatorii donau
15 cenți pe zi. Li se punea la dispoziție masa, tot contra
unei donații modice. Aceste contribuții ajutau nu doar la
întreținerea ashramului, ci și la susținerea mai multor
activități în slujba comunității, inclusiv hrănirea gloatelor
de cerșetori de la porțile lor.
Indienii consideră că e de bun augur să fii în
preajma unui Lider Spiritual. Ei spun că primesc darshan.
Sai Baba oferea darshan de două ori pe zi mergând în
mijlocul oamenilor adunați în jurul templului. Era anunțat
dinainte un orar. În fiecare zi cât am fost acolo, se adunau
cel puțin o mie de oameni pentru darshan, și adesea chiar

200
mai mulți. Oameni cu diformități, boli, handicapuri, se
rugau să fie vindecați; vânători de senzații veneau să
filmeze; cei în căutare de minuni așteptau și observau.
Eu mă încadram în toate cele trei categorii.
Prima dată când l-am văzut pe Sai Baba am fost
șocat. Avea doar vreun metru cincizeci și trei de
centimentri. În poze părea cu mult mai înalt. Oricum,
fiindcă toți stăteam turcește pe jos iar el mergea printre
noi, ne uitam în sus către el. La primul darshan la care
am participat, s-a oprit în dreptul meu și m -a privit direct
în ochi. Mi s-a părut că ochii îi erau ca niște găuri
cavernoase – și nimeni nu părea să privească afară. Era
ca și cum nu era nimeni acolo; semăna cu o barcă goală.
Peste un moment a trecut mai departe dar, chiar și după
ce a trecut, am simțit un fior rece pe șira spinării. În sfârșit,
cunoscusem o persoană fără ego, o ființă car e se află
într-o stare continuă de Conectare. „Am fost și eu pe -
acolo”, striga o voce în mine. „Recunosc locul ăsta!” . În
acel moment am știut că Sai Baba se trezește, mănâncă,
vorbește și respiră în acest tărâm al conștiinței. Nu e ceva
după care umblă sau ceva ce trăiește din când în când;
este natura lui; acolo locuiește. Strălucește ca un far,
amintindu-ne ce potențial avem, e un exemplu viu că
Divinitatea în formă umană nu este doar un mit. Mi-a venit
mai ușor să înțeleg de-atunci ființe divine precum Iisus și
Buddha, pentru că întâlnisem pe cineva care sălășluia în
acea stare de Conectare Continuă cu Universul.
Cum era imposibil ca Sai Baba să dea atenție
individual fiecărei persoane, ni s-a sugerat să-i înmânăm
maestrului o scrisoare cu ce ne dorim, atunci când trece
prin mulțime. Deși primea nenumărate plicuri de două ori

201
pe zi, se spunea că citește fiecare scrisoare. Am aflat și
că Sai Baba își amintea fața fiecărei persoane care -i
dăduse un plic și că, dacă simțea nevoia, vorbea cu
autorul scrisorii data viitoare când oferea darshan.
Asta era șansa mea. I-am scris o scrisoare în care
descriam cele două lucruri pe care le voiam: să mă
eliberez de durere și să fiu martor la magia pe care o
săvârșește! Hilda însăși mă uimise în permanență de
când începusem călătoria, iar acum aveam ocazia să fiu
aproape de maestrul cu care a învățat ea, bărbatul pe
care nu doar ea, ci și mulți doctori și cercetători, îl
numeau un „magician adevărat”.
Sai Baba mi-a acceptat scrisoarea luni seara.
Marți dimineața, pe când înainta prin mulțime, s -a oprit în
fața mea. Și-a sumetecat mâneca de la veșmânt până la
cot și a întins mâna cu palma deschisă, cu fața în jos,
cam la 15 cm deasupra ochilor mei. Într-un moment avea
mâna goală, în câteva clipe i-a apărut din palmă un
norișor mititel, din care a plouat un fel de pudră gri,
stropind ca un izvor de sare. Am prins pudra în mâini, cu
ochii ațintiți asupra pielii palmelor sale. Când s-a finalizat
materializarea, a arătat către mormanul de pudră din
mâinile mele și mi-a spus:
- Mănânc-o!
Am băgat-o imediat în gură și mi-am lins urmele
de pe mâini. Sai Baba a zâmbit și a mers mai departe. M-
a lăsat mut.

Maivindecătoare
proprietăți târziu, am speculat
și am că pudra că
anticipat magică deținea
îmi va trece
durerea sâcâitoare care-mi tortura corpul. Dar, spre

202
marea mea întristare, durerea s-a înrăutățit. Umerii, gâtul
și brațele mi-au fost străpunse de fulgere sfâșietoare. Mi-
am purtat durerea în tăcere. Au trecut câteva săptămâni
și,
nu deși
s-a diminuat la darshan
mergeamniciun de două
pic. Eram uimitoridepesuccesiunea
zi, durerea
aparent contradictorie a evenimentelor. Până la urmă,
durerea m-a extenuat și am ajuns să-mi petrec
majoritatea zilelor în pat.
Într-o dimineață, m-am trezit cu un păianjen imens
care țesea o pânză la fereastra colibei mele. „Deci se
pare că și tu locuiești aici”, m-am gândit. Mă fascina să
privesc grația și agilitatea creaturii cu opt picioare, așa că
m-am apropiat să văd mai bine. Păianjenul părea să fie
conștient de nasul meu care aproape că-i atingea pânza.
S-a oprit puțin înainte să-și continue lucrul. „Deci tu ești
creatura de care m-am temut mai toată viața”, mi-am zis
zâmbind. Mi-am dat seama cât de departe ajunsesem pe
calea maturizării. Îmi venea să întind mâna și să mângâi
creatura asta fragilă, dar m-am hotărât să-i respect
delicatețea și pânza mătăsoasă și i-am mângâiat în gând
burtica, cu afecțiune.
Am rămas în pat privind păianjenul, observând
cum mă distrează și mă bucură prezența sa. În acel
moment, trupul îmi era supus unor dureri groaznice, și m-
a izbit capacitatea creierului de a trăi simultan durerea și
serenitatea. Mai mult, serenitatea și bucuria îmi veneau
dintr-o situație care altă dată mi-ar fi produs o mare frică.
„Ce mister, ce minune extraordinară este creierul ăsta”,
m-am gândit. „E atâta magie în lume, cum am putut s -o
ratez de atâtea ori?”

203
 Hilda făcea minuni în prezența mea cu mult
înainte să-l întâlnesc pe Sai Baba, dar adesea n-am
reușit să le percep ca atare. Iar cea mai mare magie a lui
Sai
aer,Baba nu era
ci însăși abilitatea
natura lui. Înlui de amiilor
ciuda materializa obiecte
de oameni din-i
care
înconjurau casa permanent și care trăgeau de el cu
diverse cereri, el rămânea blând, iubitor, plin de
compasiune și răbdare. În mijlocul haosului, el rămânea
centrat și stăpân pe sine. Se trezea înainte de răsăritul
soarelui și se retrăgea după miezul nopții. Era consultant
pentru guvern, doctori, preoți, se dăruia cu altruism
tuturor, nu părea să obosească niciodată. Contrar
așteptărilor
impresionantămele anterioare,
magie, de departe,vedeam că cea
era că putea mai
funcționa
încontinuu în starea de conștiință pe care eu o gustasem
doar ocazional. Simpla prezență a lui Sai Baba te trezea,
îți aducea noi înțelegeri și îți vindeca mintea.
Stând întins în pat și urmărind păianjenul, mă
simțeam profund recunoscător. Gândindu-mă la câtă
durere îmi provocase atâția ani simplul act de a trăi, ceea
ce numeam eu durere în acel moment nici nu suferea
comparație. Mi se părea ironic cum călătorisem peste
16000 de kilometri, sperând să mă vindec de o durere cu
care fusesem în stare să trăiesc până atunci, ca acum,
departe de casă, să mă trezesc zvârcolindu-mă într-o
agonie mai gravă decât am trăit vreodată de la accident.
Ce glumă de proporții! Adesea Sai Baba a fost citat
spunând:
- Nu vă dau mereu ceea ce vreți, dar vă dau
mereu ceea ce aveți nevoie.

204
 Dintr-o dată, viața mi s-a părut atât de absurdă că
am izbucnit în râs.
M-am hotărât să mă întorc în America a doua zi.
Zborul de întoarcere a durat douăzeci și cinci de ore, cu
numeroase escale. Imediat ce am început să râd în coliba
mea din ashram, durerea a început să cedeze; cu fiecare
zi după, părea să se evapore din ce în ce mai mult, până
când, după câteva luni, aproape a dispărut. Sai Baba a
făcut magia în termenii lui, nu ai mei, și astfel m -a învățat
încă o dată să „mă las în grija lui Dumnezeu”.

205
 21
Pe drumul de întoarcere din India, mi-am reînnoit
angajamentul, poate mai puternic ca niciodată, față de
scopul vieții mele: să contribui la vindecarea planetei, în
orice fel pot. Chiar dacă mi se părea că planeta este pe
calea spre distrugere, și-mi dădeam seama că ne purtam
la fel de crud
convins că potcuface
ceilalți ca acum două mii de ani, tot eram
o diferență.
Vedeam cum, în propria mea țară, corporațiile
pun în pericol calitatea vieții oamenilor pentru a-și crește
profiturile; poluarea este practic de necontrolat; resursele
sunt devastate și tehnologia nucleară produce deșeuri
mortale, nu mai vorbim de armele de distrugere în masă.
Știam în sinea mea că, dacă nu devin parte din soluție,
atunci sunt eu
și parte din problemă.
Tot ce făcusem în viața mea până atunci fusese
rezultatul unor alegeri, conștiente sau inconștiente, și mi-
era clar că viitorul meu va reflecta alegerile pe care le voi
face de acum încolo. Știind că, indiferent ce fac, efectul
va fi nu doar asupra mea, ci și asupra lumii în care trăiesc,
era important să mă conectez cu cel mai înalt nivel din
mine.

furiei. DRăzboiul
acă nu eși decât
acționez o excrescen
reacționez din frică ță a friciinușifaca
și furie,
decât să contribui la elanul colectiv care a dus la toate
206
războaiele purtate vreodată. Dacă acționez în schimb cu
iubire și compasiune, contribui în felul meu la rezolvarea
problemei războaielor. Știam, bineînțeles, că nu e
suficient
și muncădoar
ca să
să spun asta;
răzbat. va fiodată
Dar, nevoiecedene
multă dedicare
hotărâm să
devenim stăpânii propriei vieți, și să ne dedicăm total,
putem să ne scriem rolurile oricum vrem. Reflectând din
nou la misiunea vieții mele, mi-am promis să trăiesc în
armonie și caritate și să fac un efort susținut să influențez
cât mai mulți oameni în același spirit. Până la urmă, e în
joc salvarea planetei.
Din nou în California, mă simțeam entuziasmat,
inspirat și fericit. Nu aveam nevoie de niciun model pentru
fericire; aveam atâta suferință anterioară cu care s-o
compar, încât eram recunoscător pentru schimbarea
radicală. În loc să mă întorc la Berkeley, m -am mutat din
nou în pădurea de care eram atât de atașat, însă de data
asta nu într-o rulotă, ci într-un tipi7. Nu voiam să fiu din
nou pustnic, din contră: simțeam că pot să -mi simplific
viața într-un astfel de cadru, și să rămân, în același timp,
fidel angajamentului meu de a-i servi pe alții. Am echipat
cortul cu un robot telefonic pe baterie, am cumpărat
câteva mii de metri de coardă și m -am conectat la lume
prin telefon fix. Sursa mea de căldură era o vatră săpată
în pământ. Deși am petrecut cea mai severă iarnă în 96
de ani în conul ăsta de pânză, nu-mi amintesc să fi trăit o
perioadă mai fericită și mai relaxantă toată viața mea.
Simplitatea asta m-a hrănit și m-a conectat la
sursa ființei mele. Am încetat să mai strâng lucruri despre
7
Corturi în formă de con, făcute în general din piei de animale,
folosite de Indienii Americani

207
care știam că nu au cum să încapă în tunelul strâmt în
care vom ajunge cu toții la final. Era reconfortant să nu
trăiești la distanță de resursele naturale. Îmi adunam
singur
toaletă,lemnele, și de fiecare
mă duceam afară dată când aveam
și săpam nevoieAm
o groapă. la
continuat să-mi simplific viața: simplificare, simplificare,
simplificare. Nu mă puteam gândi la o metodă mai bună
de a trăi în vremurile acelea schimbătoare, haotice.
Trăind pe pielea mea beneficiile incredibile aduse
de simplitate, am început să văd cât de benefică ar fi
direcția asta pentru națiuni în general. Cea mai bună
mașină este cea cu tehnologia mai simplă. Cu cât un
automobil se încarcă cu mai multe gadget-uri și părți
interdependente, cu atât mai multe ocazii sunt să se
strice și să deruteze mecanicii. Națiunea noastră se
mândrește cu complexitatea și cu înalta sa tehnologie –
dar noi, americanii, facem mai multe atacuri de cord și
cancere decât orice altă națiune de pe glob. Trăind la
mine în tipi, și bucurându -mă de o stare de spirit și de o
sănătate mai bune ca oricând , m-am întrebat dacă nu ar
alege mai mulți oameni să-și simplifice viețile – poate nu
să ajungă până acolo încât să trăiască într-un tipi – dacă
ar înțelege prețul pe care îl plătește societatea pentru
complexitatea sa: probleme de sănătate, relații nefericite
și foamete spirituală.
Într-o seară, pe când zăpada acoperea în strat
gros pereții cortului, fumul se strecura prin clapa
deschisă, iar eu scoteam o sticlă de Sake care se
încălzise în foc, sună telefonul. Cineva mă întreba dacă
sunt dispus să țin un workshop în Ukiah, California, la

208
cinci ore de mers cu mașina. Numai ce-am spus „Da” și
undeva în mine am început să mă simt nedemn.
După ce petrecusem atât de mult timp cu Hilda și
Sai Baba în India, văzusem că acești mari Maeștri se
eliberaseră complet de frică. Această eliberare le dăduse
puterea de a mișca și vindeca viețile oamenilor. Eu
avusesem dintotdeauna o teroare absolută despre care
nu vorbisem cu nimeni. Deși predam și pledam despre
puterea minții de a depăși orice, frica mea secretă nu
cedase nici cu terapie, hipnoză, meditație sau afirmații.
E vorba de frica de înălțime. Nu mă puteam urca
în copaci, nu mă puteam uita pe fereastra unui zgârie -
nori, nu puteam nici măcar să stau pe o scară mai înaltă.
Imediat ce mă uitam în jos amețeam, începeau să -mi
tremure genunchii, apoi îmi înțepeneau toți mușchii și mă
simțeam paralizat. Adesea nici nu mai eram în stare să
vorbesc. Trauma fizică provenită din această fobie era la
fel de intensă ca cea mai gravă durere pe care am simțit-
o vreodată. Cât am stat în India, nici nu mi -a trecut prin
cap să-l rog pe Sai Baba să mă vindece de această frică,
iar acum iată-mă din nou în America, cât pe ce să predau
despre puterea gândirii pozitive, dar trăind în minciună.
Așa ceva era exclus.
Dintr-o dată mi-am amintit fraza: „Doar cei care
riscă să meargă prea departe descoperă cât de departe
pot merge”. Următorul gând în capul meu a fost: „Salt cu
parașuta!”. A doua zi dimineață m-am înscris la un curs
pentru asta.

A venit ziua cursului și m-am îmbrăcat fără teamă.

Am condus către adresă și eram tot calm. Mi s-a spus că

209
formatul includea două ore de instruire, o oră de practică
pentru sărit și căzut și la final, săritura. M-am uitat în jur
la ceilalți zece elevi. Cu siguranță fiecare avea motivul lui
să fie acolo, dar părea că sunt singurul cu teamă de
înălțime.
Procedura nu era intimidantă. Am fost doar atent
la informațiile predate. Instructorul și-a terminat discursul
cu o glumă:
- Dacă oamenii arată ca furnicile, e de bine.
Dacă furnicile sunt cât oamenii, trebuia să fi tras de
coardă cu cinci minute mai devreme.
Apoi am fost duși afară, într -o zonă unde ne-am
ghemuit pe o platformă și am practicat săritura într -o
groapă de nisip. Aici a început să se facă simțită teroarea.
Deși saltul la groapa de nisip implica o cădere de
nici un metru, inima îmi bătea să -mi sară din piept când
mă ghemuiam pe platforma de lemn. M-am uitat în jos la
nisipul de sub mine și am înțe les: putea la fel de bine să
fie la o mie cinci sute de metri distanță în loc de un metru,
senzația era aceeași.
Toate manifestările fobiei mele au înflorit. Mă
treceau toate transpirațiile; inima o lua la sănătoasa;
capul îmi zvâcnea. Amețit, m-am apucat de balustradă cu
o ferocitate care mi-a blocat toți mușchii mâinii.
Deși îmi mai rămăsese o frântură de rațional care
îmi amintea că suntem la doar un metru de pământ,
agonia nu ceda.
- Sari, îmi zise instructorul.

210
 Eram paralizat.
- Sari, îmi zise din nou.

Mă simțeam slăbit.
- Sari, se auzi vocea a treia oară.
E incredibil cum funcționează mintea omului.
Stăteam acolo, la doar nouăzeci de centimetri de nisipul
mătăsos, și eram îngrozit. Am sărit, aparent în liniște, dar
pe interior am scos un răcnet de-ți îngheța sângele în
vene.

- Din nou, veni vocea.

A doua oară a fost mai ușor.
Până să mă dezmeticesc, cineva mă echipa cu o
parașută și mă suiam la bordul avionului. Eram hotărât.
În capul meu erau o mie de voci: „Dar dacă nu se
deschide parașuta?” „Dar dacă mi se înțepenesc mușchii
și nu pot sări?” „Dar dacă uit cum se aterizează?” „Dar
dacă...” „Dar dacă...” „Dar dacă...”
Am devenit dintr-o dată conștient cum vorbele
astea mortale mă șfichiuiau pe dinăuntru: „DAR DACĂ...”
Iată deci, rădăcina tuturor fricilor mele, rădăcina fricilor
oricui...cele două cuvinte „Dar dacă...” Mi-a venit în ajutor
această revelație și am refuzat să mai las cele două
cuvinte să mi se strecoare în minte. Fără ele, eram în
siguranță; cu ele, eram piftie.
Fie că erau generate de amintiri vechi ale unor
povești citite, fie de vise de demult, sau poate doar de
semințele propriei mele imaginații, secvențele de „Dar

211
dacă...” cu imaginile lor înfricoșătoare, erau cauza întregii
mele terori. Devenind conștient de asta, și gestionându-
mi cu succes gândurile la decolarea avionului, am avut
parte de hormonii
Am putut să mă potriviți -mi nou
gândescsădin aline lacorpul tensionat.
Dumnezeu, la
desăvârșire și la încrederea în necunoscut.
Când m-am așezat în ușa deschisă a avionului și
mi-am lăsat picioarele să atârne în aer, mi -am văzut din
nou teama, de data asta așezată pe umăr ca o maimuță
de companie. I se schimbase forma. Nu mă mai
împungea cu ghearele ei mortale; acum doar îmi
propunea să am un respect sănătos pentru poziția mea
precară. Mă sfătuia să fiu atent, să rămân în alertă, să fiu
pregătit pentru orice. Îmi cerea să -mi amintesc tot ce
învățasem și să evaluez riscurile la care mă înhămam.
Am început să admir această nouă teamă care e de fapt
un reflex automat de precauție de care omul are nevoie
ca să funcționeze la capacitate maximă în situații de viață
și de moarte.
- Bună, prietene drag, i-am spus maimuței
grijulii.
- Sari!, veni un strigăt.
M-am imaginat înconjurat de o lumină albă,
protectoare, și am sărit.
Când mâinile mele s-au desprins de ușă și m-au
împins în aer liber, m-am simțit învăluit de motivul Boteh
și am fost propulsat în spațiu cu un sentiment puternic de
Conectare
viitor. Nu eraContinuă. Fără șigânduri.
decât ACUM, Fără etern
în momentul trecut.„acum”
Fără
nu mai exista nimic altceva.

212
 Căderea liberă s-a produs în afara timpului. În
mine dansa motivul Boteh, iar Simfonia a cincea a lui
Beethoven îmi duduia în urechi sunetul victoriei! Pe când
trupul
se urcameu muritor se
împotriva îndreptașivertiginos
gravitației se avânta în spre
jos, spiritul
stele. mi
O
smucitură la subraț făcu să mi se deschidă parașuta și
apropierea de pământ încetini, ajungând la un ritm plăcut.
Totul era cuprins de o tăcere vastă, trăiam o senzație
nemaiîntâlnită. La o altitudine de aproximativ șaizeci de
metri, m-am pregătit de aterizare. Pământul venea mai
aproape, din ce în ce mai aproape. Șaizeci de metri,
treizeci, douăzeci, zece, contact. Gata.
- Yuhuuuuuuuu, am strigat, râzând tumultos. În
sfârșit liber!
A doua zi am intrat într-un zgârie-nori și am luat
liftul până pe acoperiș. Trebuia să mă verific, să văd dacă
sunt vindecat sau nu. M-am uitat în jos. „ Doamne,
aproape că ating solul”, m -am gândit. Comparativ cu
unde fusesem cu o zi înainte, nicio înălțime nu mai părea
prea sus. Am respirat adânc, am simțit încă o dată că mă
eliberasem, și mi-am dat seama că nu era absolut nimic
ce nu puteam să fac dacă-mi puneam în cap.
Eliberat de ultima din temerile mele obsedante,
mă simțeam pregătit să înfrunt orice. Workshopul din
Ukiah s-a dovedit a fi cel mai bun workshop pe care l-am
ținut vreodată. Puteam să-mi folosesc, în sfârșit, darurile
sută la sută. Dumnezeu era la curent, desigur, și a doua
zi mi s-a prezentat o nouă ocazie de a servi: un apel prin

care eram caritabil

eveniment invitat să fiu maestru
în New de ceremonii
York, în beneficiul la un
milioanelor
de oameni care mor de foame în Cambodgia. Mi-am făcut

213
bagajul, mi-am pus peruca roșcată, costumul de clovn și
trucurile magice și am plecat către New York, să mă
alătur lui Leonard Bernstein, Bette Midler, Odetta și
celorlalți
fac parte interpreți din de
dintr-o rețea noaptea aceea,
oameni recunoscător
care ajută să
lumea, așa
cum visasem.
În urma spectacolului, au fost trimise în
Cambodgia și în taberele de refugiați de la granița cu
Thailanda ajutoare medicale și mâncare. Încă o dată mi
se confirma că putem într-adevăr să facem o diferență.
M-am întors în California, simțind că am primit cu mult
mai mult decât am oferit.
De când mă întorsesem în pădure, începusem să
ofer aceleași servicii ca și în Berkeley – să fac vizite în
spitale, să lucrez cu trupele de cercetași, să vin în ajutorul
vecinilor – doar că acum le făceam în Sonora, cel mai
apropiat oraș. După ce m -am întors din New York, am
început să contribui și în alte forme: lucrând într-un
adăpost pentru femei și copii abuzați; lucrând cu bolnavi
în stare terminală și donând zece la sută din veniturile
mele organizațiilor caritabile. Cum eram stăpân pe
programul meu, iar workshopurile pe care le țineam erau
în weekend, am reușit să dedic voluntariatului între
douăzeci și douăzeci și cinci de ore pe săptămână. Am
început să includ în seminariile mele credința că fiecare
om în putere își poate dedica zece la sută din timp servirii
comunității. Dacă ne petrecem patruzeci de ore pe
săptămână ca să ne câștigăm existența, putem să
dedicăm patru ore pe săptămână unei slujbe în folosul
comunității. Aceste patru ore sunt extrem de importante
pentru cei ajutați, și reprezintă o satisfacție imensă pentru

214
cel care ajută; se pot crea prietenii, iar calitatea vieții în
imediata vecinătate crește. Așa cum am învățat pe pielea
mea, ne câștigăm doar un trai prin banii pe care îi facem,
dar ne câștigăm o viață prin ceea ce oferim.
George Bernard Shaw a spus odată: „Unii oameni
văd lucrurile așa cum sunt și se întreabă De ce? Eu visez
la lucruri care nu au existat vreodată și mă întreb De ce
nu?” Eu îmi imaginez o lume armonioasă, fără foamete,
prejudecată, lăcomie și război. De ce nu?
Conform celui de-al treilea nivel de creștere,
Integrarea, dacă vrem cu adevărat să fie pace în lume,
trebuie să încetăm să ne batem proprii i copii.
Mentalitatea lui „Fă ce zice popa, nu ce face el” ne va
pierde. Toți putem avea o contribuție la crearea unei lumi
guvernate de pace, iubire, bucurie, sănătate și
prosperitate, trăindu-ne viața după aceste valori – și
trimițând astfel de crezuri pozitive în Univers.
Altfel spus, „un crez” este o imagine mentală. De
obicei nu recunoaștem puterea enormă a acestor imagini
u
mentale.
nu există,Dar faptulne
ci doar căîmpied
n o recunoaștem nu înseamnă
ică să o folosim că
în favoarea
noastră. Să gândești înseamnă să creezi; fiind animale
gânditoare, noi, oamenii, trăim într-o lume creată de noi
– și de aici crezurile dobândesc putere. În loc să mă
gândesc că lumea e oribilă, e mult mai sănătos pentru
mine să mă gândesc la lume așa cum aș vrea să fie – și
automat aceste gânduri mă inspiră să întreprind acțiuni
pentru a ajuta la crearea unei astfel de lumi.

Simplificându-mi viața, străduindu-mă să fiu la

înălțimea promisiunii de a da mai mult decât iau și de a

215
mă lăsa ghidat de Prezența Conștientă în viața de zi cu
zi, fac tot ce pot pentru a contribui la realizarea acestei
viziuni. Asta implică să-mi observ propriul comportament,
să -mi înfrunt
ascult limitele,
feedbackul și să -mi un
săfac rezolv
efortrelațiile
sincer cu
săceilalți, să le
cresc, chiar
și atunci când ar fi mai ușor să nu îl fac. Înseamnă să fiu
capabil să-i iert pe ceilalți și să mă iert pe mine.
Vindecarea planetei este un drum lung, dar orice
călătorie, chiar și de mii de kilometri, începe cu primul
pas. Acest prim pas este la îndemâna oricui.
Cu cât am mai multe activități în care să mă
implic, cu atât devin mai organizat și lucrurile se mișcă
mai ușor. Chiar dacă uneori mi-e greu, am mai multă
energie dacă ego-ul îmi dă pace. Cu cât ego-ul e mai
redus, cu atât conștiința e mai evoluată; dacă vreau să
văd cât de prezent sunt în orice moment, pot folosi
Prezența Conștientă pentru a mă da un pas în spate și a
observa cât de mult mă controlează ego -ul în momentul
respectiv.
Odată ce m-am implicat activ în procesul de
integrare, să creez rețele a venit de la sine. Se pare că
acțiunile și visurile noastre atrag ca un magnet oameni
care gândesc la fel ca noi. Cine se-aseamănă se-adună.
Dintre toate exemplele pe care le- aș putea da din
viața mea, unul mi se par e cel mai relevant. Ani de zile
am fost rugat să aștern pe hârtie povestea vieții mele pe
care o citești acum. Așa că, la mine în cort, între
workshopuri și muncă în folosul comunității, am scris o
primă variantă.
prieteni Neștiind
în speranța ce am
de a primi produs,
sugestii am dat-o Într
și feedback. unor-o

216
zi, prietena mea Shelley a venit să -mi dea înapoi
manuscrisul. Radia de încântare.
- Trebuie neapărat să-i arăți ce-ai scris unei
femei pe care am întâlnit-o la orele de cățărare! îmi spuse
Shelley pe nerăsuflate. Când am întrebat-o ce a făcut-o
să se apuce de alpinism, mi-a spus că a vrut să-și
depășească disconfortul pe care îl are când este la
înălțime. Eu i-am spus că tocmai citesc cartea ta și că tu
ai sărit cu parașuta pentru a-ți confrunta fobia de înălțime.
Și n-o să-ți vină să crezi, și ea a sărit cu parașuta ca să-
și confrunte teama de înălțime. Și mai mult decât at ât,
tocmai s-a întors din India...
- Din India? am întrerupt-o eu.
- Unde a fost ca să-l vadă pe Sai Baba!
- E singură?
- Da. Și ghici cu ce se ocupă! Ține seminarii de
autocunoaștere.
Cum a plecat Shelley, am pus mâna pe telefon și
am sunat-o pe prietena ei. În timp ce formam, mi-am
amintit mesajul interior pe care-l primisem – „Partenera ta
e pe drum” – și cu același sentiment de siguranță și uimire
pe care l-am trăit atunci când am primit mesajul, am știut
că femeia pe care o voi suna va deveni soția mea.

217
 22
Peggy predase ani de zile în Europa și
introdusese seminariile de autocunoaștere în țările
scandinave la mijlocul anilor șaptezeci. S-a născut în
America, dar are descendență nordică și aspectul său
este tipic nordicilor: înaltă și robustă, cu umeri largi, obraji
rozalii și pomeți înalți. Cea mai deosebită caracteristică a
ei e zâmbetul larg, care lasă să i se vadă toți dinții.
Zâmbetul ei m-a inspirat imediat să scriu un cântec
despre ea.
Ne-am cunoscut în mai și ne -am căsătorit în
octombrie. Visul meu de a avea o familie s-a îndeplinit
instant, deoarece Peggy avea deja o fiică, Taya, de
unsprezece ani și un fiu, Aaron, de opt ani.

În timpul perioadei noastre de curtare de cinci

luni, am însoțit-o în Europa, unde avea deja planificate
câteva seminarii. Am fost șocat să observ cât de
apropiată era abordarea ei de a mea. Uneori țineam
cursurile împreună, alteori separat. Curând am înțeles
amândoi că eram mai buni ca echipă, că puterea pe care
o avea fiecare dintre noi, ca traineri, se amplifica atunci
când lucram împreună.

observatToamna, când
că existau ne-am
puține întors
echipe din Europa,
de traineri am
soț și soție.
Curând am aflat și de ce.
218
 Deși filosofiile și tehnicile noastre de predare erau
asemănătoare, existau momente când se căsca o
prăpastie imensă între noi. Prima noastră ceartă s-a iscat
în plin seminar,
Peggy ne-am trezit
și Tolly –șitrainerii, incapabili
de Peggy să-–i separăm
și Tolly din relațiepe
.
Adesea soțul sau soția reprezintă cel mai bun
abraziv pentru ego-ul cuiva, deoarece sunt atâtea ocazii
în care ego-urile li se ating. Soții care predau cot la cot au
ocazia să trăiască astfel de fricțiuni chiar mai des, mai
ales că trebuie să învețe să împartă puterea și să se
susțină reciproc în fața unor grupe de oameni care învață
de la ei. Iar când soții mai predau și conștiința de sine,
experiența devine încă și mai acută, pentru că sunt
permanent obligați să se uite de unde le izvorăsc
conflictele și unde sunt în contradicție cu propria lor
integritate. Cum poate să susțină o echipă de traineri, soț
și soție, creșterea participanților, când ei fac
compromisuri în privința propriei lor creșteri?
După ani de zile în care nu am fost nevoit să
împart scena cu nimeni, uneori mi-era așa de neplăcută
presiunea generată de situația noastră – și mi se părea
atât de greu să împart puterea – că voiam să dau bir cu
fugiții. Dar când mi-am dat seama că eram devotat sută
la sută creșterii personale, mi-am amintit că nu aveam
unde să fug. Dacă eram hotărât să elimin jocurile ego -
ului meu și să ajung în viață, dar și în training, la cel mai
înalt nivel de conștiință, cum puteam să fug de ocazia de
a vedea jocurile pe care încă le jucam, de a observa
situațiile care încă mă făceau să reacționez?
Maeștrii spun că învață atât cât ucenicii lor. Sunt
profund recunoscător pentru lecțiile pe care le -am învățat

219
din workshopurile susținute alături de Peggy, pentru
sprijinul pe care l-am primit amândoi de la elevii noștri,
dar și pentru dragostea mai bogată care curge între noi
datorită muncii
regla orice noastre
conflict din asta. și a promisiunii de a
rezultăîmpreună
Sunt recunoscător și pentru influența pe care a
avut-o Peggy asupra formei seminariilor noastre. Deși
sugestiile ei au fost făcute adesea în cel mai lejer mod,
de multe ori au dus la schimbări profunde și benefice.
De exemplu, într-o dimineață la micul dejun, la
aproape o lună de la căsătorie, s-a întors către mine:
- Tolly, te-ai gândit vreodată să predai mersul
pe foc ca pe un seminar de sine stătător?
- Ăăă, nu, i-am răspuns.
- Păcat, e o experiență atât de puternică.
Oamenii se transformă efectiv. Ar trebui să aibă acces la
ea cât mai mulți. Gândește-te la asta, m-a încurajat.
Așa că, în 1982, după ce ani de zile predasem
mersul pe foc ca parte din alte seminarii, am creat un
atelier de patru ore de mers pe foc. Atelierul era menit să-
i ajute pe oameni să-și depășească temerile și
convingerile limitative, doi factori extrem de restrictivi,
atât în viața mea cât și a altora. După ce participau la
acest atelier de mers pe foc, oamenii urmau să se simtă
eliberați, poate pentru tot restul vieții, de dubii și frici
cărora până atunci le permiseseră să -i țină prizonieri.

Deșicăneputea
dădeam seama ce țel aveam,
eram siguri fi atins. Mersul pe ambițios
foc era metafora
perfectă pentru orice aspect al vieții: de la agonie la extaz.
220
Era instrumentul perfect pentru a trezi frici și îndoieli, dar
și pentru a pune sub semnul întrebării concepțiile
oamenilor despre realitatea fizică, despre ce e posibil și
ce e imposibil.
Formatul pe care l-am conceput se rotea în jurul
temerilor, a pericolelor care ne par reale dar care sunt de
fapt altfel decât ni le imaginăm și purta denumirea de
F.E.A.R. (False Evidence Appearing Real)8. Prima dată
le ceream participanților să noteze cele ma i grave lucruri
care s-ar putea întâmpla, apoi le spuneam să se aștepte
la ce-i mai bun. Să te aștepți la ce-i mai bun, le explicam
noi, nu e doar un mod de a te pregăti pentru a merge pe
foc, ci și un mod de a -ți trăi viața și a-ți atinge potențialul
maxim.
Abilitatea de a merge pe foc este un exemplu
perfect de minte contra materie. Sunt două tipuri de
oameni, cei care merg pe foc și cei care nu o fac. Fiecare
trebuie să decidă singur din ce categorie face parte.
Oricine poate să meargă pe foc; întrebarea pe care
trebuie să ți-o pui este: „Cred și eu, la rândul meu, că
pot?”
Înainte să vină la seminariile nostre, participanții
știu deja, măcar teoretic, că mersul pe jar este posibil.
Rolul nostru nu e să-i convingem că e imposibil să se
rănească. Din contră, le spunem că, din punctul de
vedere al doctorului Ron Sato, cadru didactic la
Facultatea de Medicină din cadrul Universității Stanford
și Director la Secțiunea de Arși a Spitalului din vecinătate,
carnea umană expusă pentru scurt timp la o temperatură
8
False Evidence Appearing Real – False Evidențe ce Apar Reale

221
de 600 de grade Celsius va suferi arsuri de gradul trei.
Într-adevăr, Dr. Sato a tratat pacienți care au călcat din
greșeală pe cărbuni și s-au ars atât de tare că au avut
nevoie
te arzi,deDr.grefe
Satodespune
piele. Cât
că despre a păși
„Nu există pe jar
nicio fără să
explicație
logică”.
Pentru cei care vor să-și ocupe mintea cu o
posibilă explicație, le voi oferi singura informație pe care
am descoperit-o ca fiind grăitoare. Ani de zile, s -a crezut
că în creier există doar două glande: glanda pituitară și
cea pineală. Recent, cercetătorii au descoperit o întreagă
rețea de glande care înainte fuseseră luate drept
ganglioni limfatici. Aceste glande reacționează la
gândurile din mintea noastră și secretă niște substanțe
denumite neuropeptide. Gândurile pozitive fac glandele
să modifice chimia creierului într-o direcție, pe când
gândurile negative stimulează o altă modificare chimică.
Când se modifică chimia creierului, acest lucru
afectează chimia întregului corp. Vindecările miraculoase
sunt cel mai probabil rezultatul unei influențe pozitive a
minții asupra chimiei corpului. Simplul act de a păși pe jar
demonstrează că mintea e convinsă că nu vom fi răniți,
iar acest gând pozitiv modifică întreaga chimie a corpului
într-un mod care-i permite corpului să se protejeze.
Desigur, dacă oamenii chiar cred că se vor arde grav, cu
siguranță nu vor pune niciun picior pe jar.
Așa că neuropeptidele ar putea fi responsabile
pentru felul în care ne creăm, la propriu, realitatea prin
credințeleși noastre,
pozitive negative pentru modul în încare
sunt transpuse gândurile
lumea fizică,
începând cu propriul nostru corp. Mersul pe foc începe cu

222
primul pas; primul pas începe cu un gând. Cine nu poate
face primul pas nu poate merge pe foc – și ca să mergi
pe foc nu trebuie decât să faci primul pas!
La început oamenii veneau la atelierele noastre
prin recomandări. Curând au început să participe și
jurnaliști care scriau despre experiențele pe care le
trăiau. Au urmat apariții în reviste. Până să ne dezmeticim
noi, mii de oameni se înscriau la atelierele noastre vrând
să meargă pe foc. Pe lângă asta, am început să fim
invitați la talk-show-uri de televiziune atât în Europa cât și
în America. Inspirația lui Peggy de la micul dejun a avut
un efect mai mare decât prevăzuse ea.
Călătorind prin țară de la un atelier la altul, am
scris prima noastră carte împreună, Fii propriul tău ghid
spiritual. Ne trezeam în fiecare dimineață la 3 și meditam
timp de o oră. Apoi îl rugam pe Dumnezeu să ne permită
să-l slujim și puneam pixul pe hârtie timp de încă o oră.
Procesul a continuat douăzeci de zile, la finalul cărora a
ieșit o carte ce conținea esența a tot ceea ce predam în
cursurile noastre, inclusiv în atelierul de mers pe foc.
În vara lui 1984 a trebuit să ne deschidem un birou
pentru a face față interesului imens arătat de public față
de munca noastră. Tot Peggy a fost cea care și -a dat
seama că, pentru a beneficia cât mai mulți oameni de
experiența mersului pe foc, trebuia să pregătim și alți
traineri care să se ocupe de asta. Așa că am început să
adunăm persoane interesate să predea mersul pe foc și
i-am învățat tot ce învățaserăm noi, pentru a putea duce

mai departe
avea efectul incredibil pe care mersul pe foc îl
asupra oamenilor.

223
 Perspectiva de a depăși temerile atrage pe
oricine, am observat noi. E ca un magnet pentru curioși,
pentru spirituali, pentru conservatori dar și pentru cei care
vor să încerce
domeniul lucruri dar
vindecării noi, pentru cei care
și pentru cei activează
care cautăîn
vindecarea, pentru elevi și profesori, oameni de orice
statut social, vârstă, venit sau educație. Mersul pe foc
poate servi pe oricine și fiecare primește ce are nevoie
din această experiență.
Nu am căutat să fiu cunoscut ca părintele mișcării
de mers pe foc. Și totuși, zeci de oameni care au studiat
cu noi predau acum mersul pe foc pe cont propriu și în
stilul lor și mă privesc ca atare. Scopul meu și al lui Peggy
este de fapt să-i învățăm pe oameni cum să -și trăiască
viața mai bine și cum să iubească mai mult. D epășindu-
și fricile prin mersul pe foc, oamenii pot face planeta un
loc mai pașnic. Ca și saltul cu parașuta sau rasul în cap,
mersul pe foc îi impinge pe oameni dincolo de limitele pe
care și le pun singuri. Dar, spre deosebire de saltul cu
parașuta, mersul pe foc este înconjurat de o aură de
supranatural. Orice explicații am oferi, fenomenul nu -și
pierde din conotația miraculoasă. Poate de aceea sunt
atâția oameni atrași de el. Mersul pe foc ne obligă să
reflectăm la natura miraculoasă a noastră și a universului
din care facem parte – și odată ce am mers pe foc, ne
putem racorda la acest simț al miraculosului în viața
cotidiană.
Ultimii doi ani, de când sunt cu Peggy, au fost cei
mai intenși și productivi ani din viața mea. Am mers pe jar
constant, iar satisfacția a fost imensă, atât pentru că am
însoțit mii de oameni să-și depășească limitele, dar și

224
pentru bucuria pe care o simt în viața mea. Acum când
scriu aceste rânduri, Peggy și cu mine așteptăm primul
nostru copil. În fiecare zi, gândurile noastre creează viața
pe carerealitate
propria o trăim.–Îno fiecare
realitateclipă observ
pentru care cum
sunt îmi cr eez
extrem de
recunoscător.

225
 23
Uitându-mă la cine sunt și cu ce mă ocup astăzi,
observ că, în anumite privințe, lucrurile nu s -au schimbat
deloc: călătoresc în continuare în jurul lumii și fac numere
de magie – doar că acum magia este transformarea
personală. Asemănările dintre viața mea de azi și viața
mea de dinainte, de când am început căutările, mă duc
cu gândul la povestea cioplitorului în piatră.
Demult, tare demult, era un om care cioplise
piatră toată viața lui. Munca lui era să dăltuiască bucăți
dintr-un munte de granit și să le trimită la piață pentru a fi
cumpărate de zidari și constructori. Într -o zi, pe când
stătea topit de arșița soarelui, regele trecu într-o caleașcă
umbrită, însoțit de servitorii și gărzile sale.

„Ce om norocos e regele”, se gândi bătrânul

cioplitor. „În arșița soarelui, el se plimbă falnic, comod, la
umbră, îngrijit de servitori. Ce mi -ar plăcea să fiu în locul
lui”, se gândi cu invidie.
Dintr-o dată se auzi un tunet, un fulger străbătu
cerul și omul nostru leșină. Când se trezi, se afla sprijinit
pe niște perne moi, înconjurat de fecioare care -i făceau
vânt cu frunze de palmier, și de servitori care se
îngrămădeau
regele! să-i pregătească o baie fierbinte. Era

226
 Fără să se întrebe cum se petrecuse această
transformare miraculoasă, și-a preluat rolul cu plăcere și
entuziasm. Într-o zi, regele cioplitor a ordonat să i se
pregătească trăsura
ardea cu putere, pentruseo plânse
și regele călătorie
căînnici
pădure. umbrae
măcarSoarel
din caleașcă nu-l protejează de arșița mistuitoare.
Pe drum, se confrunta peste tot cu semnele
secetei. „Uită-te la mine”, se gândi el, „sunt cel mai
puternic om de pe pământ și tot nu am puterea să mă
feresc de efectele devastatoare ale soarelui. Mereu am
crezut că nimeni nu are mai multă putere ca regele, dar
m-am înșelat. Soarele este atotputernic. Ce mi-ar plăcea
să fiu soarele”.
Dintr-o dată, regele simți o volbură în cap, și când
i se diminuă amețeala, descoperi că nu mai era un
muritor, ci devenise însuși soarele.
„A-ha”, jubilă el, „acum sunt cea mai puternică
forță existentă!”
Așa că își petrecu zilele radiind spre pământ,
țintind cu razele sale și arzând câmpurile aride. Oamenii
fugeau de strălucirea sa, se protejau ascunzându-se la
umbră și se rugau întruna să plouă.
Într-un final, după luni de secetă, începură ploile.
Oricât ar fi încercat, soarele nu putea penetra norii de
ploaie, și apa cădea șuvoaie pe pământ, potolindu-i setea
și punând capăt prăpădului înfăptuit de soarele înfocat.
„Hmmm....”, reflectă soarele. „Credeam că nu e
nimic mai puternic decât focul și arșița, dar acum văd că,

227
pe lângă apă, sunt neputincios. E cu mult mai bine să fii
un fluviu dezlănțuit decât să fii soarele”.
Nici nu trecu o clipă, că nu se mai afla în aer, ci
clipocea și se rostogolea năpustindu -se către mare, ca
un fluviu învolburat ce era. „A-h-h-h, acum sunt
atotputernic”.
Ploaia neîncetată îi umflă malurile, și curând
fluviul inundă câmpiile. Casele fură măturate de furia
apelor și numeroși oameni se înecară. Potopul dislocă
bolovani uriași, pe care îi purtă fără efort în tumultul său
distrugător. „Minunat. Nimic nu-mi poate sta în cale”,
gândi fluviul.
Dintr-o dată însă fluviul se lovi de un munte d e
granit. Oricât se străduia, fluviul nu putea mișca sau
eroda uriașul monolit de granit.
„O, nu”, zise fluviul cu obidă, „piatra e mai
puternică ca mine. Mai bine alegeam să fiu un munte.”
Dorința, bineînțeles, i se îndeplini imediat, și
deveni un munte. „Acum sunt indestructibil”, se gândi
satisfăcut.
Dar după câteva zile, spre surpriza muntelui, își
făcu apariția un cioplitor cu o daltă și un ciocan în mână.
Pac pac. Pac pac. Ușurel, bucăți imense de piatră erau
tăiate din munte. Bloc cu bloc, cioplitorul tăia granitul și îl
aranja frumos ca să-l vândă zidarilor și constructorilor.
„Mda”, zise muntele, „acest cioplitor are puterea
să mă descompună
puternic dar omul ăstadupă bunul
e mai plac.caCredeam
puternic mine. Mică
-așsunt
dori
să fiu un cioplitor”. Și așa fu.
228
 În trecut, ca și cioplitorul, mă întrebam de ce nu
sunt norocos și de ce nu am o viață mai bună. Dar, mai
ales, mă întrebam de ce trebuie să sufăr așa de mult.
Acum
mi s-a îmi dau seama
întâmplat a fostcă durerea
necesar a fosta necesară;
pentru crea ceea orice
ce a
urmat. Sunt recunoscător că durerea nu m -a anihilat
complet și că, până la urmă, am fost în stare să trec
dincolo de ea. Unul din motoarele vieții mele a fost dorința
mea de schimbare, și adesea dorința a fost generată de
durere. Am înțeles într-un final că, dacă nu învăț din
experiențele dureroase, le voi repeta. Atunci am devenit
suficient de conștient să mă întreb: „De ce îmi construiesc
viața în posibilă.
devenit felul ăsta?” Și în acel moment, schimbarea a

Așa cum eu am fost ajutat să-mi depășesc

durerea, sper ca această carte să-i ajute pe alții. Așa cum
Hilda, Ram Dass, Ken și Sai Baba au fost ghizii care m-
au ajutat să învăț din durerea mea, sper ca această carte
să fie un ghid pentru ca alții să poată învăța din du rerea
lor. Suntem cu toții cioplitori, aș teptând iluminarea care
să ne arate câtă bucurie poate izvorî din a fi noi înșine.
„După îndelungi căutări, de colo-colo, în temple și
biserici, pe pământ și în ceruri, te întorci în sfârșit.
Încheind cercul acolo de unde ai pornit, din propriul tău
suflet, descoperi că Acela, pentru care ai plâns și te -ai
rugat în biserici și temple, spre care te -ai uitat ca la
misterul misterelor, învăluit în nori, în apropierea
apropierii, ești chiar tu. Ești realitatea vieții tale, trup și
suflet. Asta este adevărata ta natură”.
- SATHYA SAI BABA

229
230