Disciplinele spirituale

pentru
viaţa creştină
Disciplinele spirituale
pentru
viaţa creştină

Donald S. Whitney
Introducere de J. I. Packer

2
 INTRODUCERE, PREFATA 4
MULŢUMIRI 6
C apitolul 1
DISCIPLINELE SPIRITUALE – SCOPUL: A FI EVLAVIOS 8

C apitolul 2
ASIMILAREA BIBLIEI (PARTEA I) – SCOPUL: A FI EVLAVIOS 15

Capitolul 3
ASIMILAREA BIBLIEI (PARTEA A II-A) - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 23

C apitolul 4
RUGACIUNEA - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 39

C apitolul 5
ÎNCHINAREA - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 51

C apitolul 6
EVANGHELIZAREA - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 59

C apitolul 7
SLUJIREA - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 69

C apitolul 8
ISPRĂVNICIA 79

C apitolul 9
POSTUL - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 96

C apitolul 10
LINIŞTEA ŞI SINGURĂTATEA - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 110

C apitolul 11
ŢINEREA JURNALULUI… - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 124

C apitolul 12
ÎNVĂŢAREA… - SCOPUL: A FI EVLAVIOS 135

C apitolul 13
PERSEVERENŢA ÎN DISCIPLINELE SPIRITUALE …- SCOPUL: A FI EVLAVIOS 142

3
Pentru slava Domnului şi Mântuitorului meu, Isus Cristos - ţelul disciplinelor spirituale
este ca noi să devenim asemenea Lui

Dedic această carte lui Don şi Dollie Whitney,

primii oameni care mi-au spus despre Cristos şi care
m-au învăţat multe dintre disciplinele spirituale

şi lui Caffy,
care m-a încurajat întotdeauna
să perseverez în împlinirea disciplinelor spirituale.

4
 Am fost rugat să scriu o prefaţă la această carte înainte de a fi citit-o. Am citit-o, în cele din urmă, şi m-aş
fi oferit singur să scriu o prefaţă, ca să-i îndemn pe toţi creştinii să citească această carte scrisă de Don Whitney;
într-adevăr, trebuie s-o citeşti de trei ori, de la început până la sfârşit, lăsând câte o lună interval între fiecare citire
a cărţii (cu siguranţă nici mai puţin, dar nici mai mult, după părerea mea). Acest lucru nu numai că te va ajuta să
aprofundezi lucrurile descrise în această carte, dar îţi va oferi şi o imagine reală despre propria ta seriozitate sau
lipsă de seriozitate, ca ucenic al lui Isus. Când vei citi această carte pentru prima dată, vei observa câteva
probleme grave pe care va trebui să începi să le rezolvi imediat. După următoarele două lecturări (alege data
după ce vei termina de citit cartea o dată), te rog să treci în revistă toate lucrurile pe care le-ai făcut şi cum ai
reuşit să-ţi rezolvi problemele. Acest lucru te va ajuta foarte mult, deşi această descoperire te va şoca un pic la
început.
Deoarece Richard Foster a scris deja o carte intitulată Celebration of Discipline (“Disciplinele spirituale”)
(1978), ocupându-se de diferitele discipline spirituale, acestea au început să marcheze din ce în ce mai mult viaţa
creştinilor conservatori din America de Nord. Mă bucur să aud acest lucru. Doctrina disciplinelor (disciplinele
latine care se ocupă de procesul de învăţare şi pregătire) reprezintă o adevărată confirmare şi extensie a
învăţăturilor protestante clasice despre har (Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, părtăşia, Cina Domnului).
Impresionanta descriere spirituală oferită de Don Whitney se bazează pe înţelepciunea Bibliei, aşa cum a fost
aceasta definită de către puritani şi evanghelici. El descrie foarte clar disciplinele spirituale. Temelia pusă de
acesta este evanghelică, nu legalistă. Cu alte cuvinte, el ne cheamă să căutăm evlavia, prin intermediul practicării
disciplinelor spirituale. El ne îndeamnă să fim mulţumitori pentru harul care ne-a mântuit, nu să căutăm să ne
considerăm neprihăniţi sau să ne străduim să facem toate lucrurile de unii singuri. El a construit pe această
temelie lucruri solide, folositoare. Cu adevărat, el ne arată calea pe care trebuie să mergem.
Dacă eşti creştin şi vrei să fii cinstit cu Dumnezeu şi să nu te mai joci de-a v-aţi ascunselea cu El,
această carte îţi va fi de mare ajutor. Acum un secol şi jumătate în urmă, profesorul şi “rabinul” scoţian Duncan şi-
a pus studenţii să-l citească pe puritanul John Owen. Iată ce a spus acesta despre păcat: “Domnilor, pregătiţi-vă
pentru cuţit”. După ce am citit cartea scrisă de Don Whitney, tot ce pot să vă spun este aceasta: “Prietenilor,
pregătiţi-vă să lucraţi din greu”. Acest lucru vă va însănătoşi sufletul.

J. I. Packer

5
 Când scoţianul Allan Wells a câştigat cursa de o sută metri garduri la Jocurile Olimpice din 1980, care au
avut loc la Moscova, el a rostit: “Dedic această medalie lui Eric Lidell”. Astfel, el a recunoscut inspiraţia şi influenţa
pe care a avut-o Eric Lidell asupra tuturor scoţienilor în urma Olimpiadei din 1924, care a avut loc în Paris. Lidell a
pierdut atunci ocazia de a câştiga cursa de o sută metri garduri pentru că ziua destinată întrecerii intra în conflict
cu credinţele sale creştine. A câştigat medalia de aur în altă zi, câştigând cursa de 400 de metri.
Wells a recunoscut influenţa unui om care murise cu patruzeci de ani în urmă. De aceea, vreau şi eu să
recunosc influenţa bărbaţilor pe care nu i-am cunoscut decât prin intermediul cărţilor sau articolelor scrise de
aceştia. Dar ei sunt nişte oameni ale căror gânduri şi vieţi m-au schimbat profund.
Vreau să le mulţumesc puritanilor. Astăzi, ei sunt batjocoriţi şi de creştini şi de necreştini, care, de cele
mai multe ori, nu ştiu nimic despre aceştia. Prejudecăţile pe care le avem despre ei scot la iveală faptul că nu
cunoaştem contribuţiile profunde pe care le-au avut pentru spiritualitate şi viaţa evlavioasă. Ei sunt uriaşii spirituali
pe care mă bazez.
Vreau să le mulţumesc lui Jonathan Edwards, C. H. Spurgeon şi Martyn Lloyd-Jones. Viaţa şi lucrarea
mea au propăşit foarte mult mulţumită acestora.
De asemenea, vreau să-mi arăt mulţumirea faţă de acei oameni din zilele de azi. Viaţa mea a fost
schimbată doar pentru că am citit cărţile scrise de ei.
Vreau să-i mulţumesc lui Ernie Reisinger pentru viziunea pe care a avut-o cu privire la reformă şi trezire
spirituală, pentru dorinţa lui de a ajuta un tânăr pastor pe care nu-l cunoştea şi pentru cărţile sale.
Vreau să le mulţumesc lui John Armstrong, Jom Elliff şi Tom Nettles pentru prietenia lor şi pentru că m-au
încurajat să gândesc.
Îi mulţumesc lui J. I. Packer pentru că a scris cărţi clare din punct de vedere teologic şi pentru că a
comunicat cu alţii rezultatele obţinute în urma cercetării îndelungate a vieţii puritanilor.
Îi mulţumesc lui Jim Rahtjen pentru entuziasmul adevărat, lipsit de egoism, pe care l-a arătat pentru
această carte. A fost o încântare să lucrez împreună cu el.
Îi mulţumesc lui Beth Mullins care m-a ajutat să tipăresc acest manuscris şi care mi-a oferit multe detalii.
Îi mulţumesc lui David Laersen pentru seminariile doctrinare, acestea fiind primele cursuri care m-au
îndemnat să adun materialul necesar pentru a scrie această carte.
Le mulţumesc lui Roger şi Jean Fleming, prietenii mei, care m-au încurajat. Fără ajutorul lor această carte
n-ar fi fost scrisă, nici publicată.
Îi mulţumesc lui Traci Mullins pentru că a fost un editor credincios de la început şi până la sfârşit.
Vreau să mulţumesc Bisericii Baptiste Glenfield care s-a rugat pentru mine şi care mi-a arătat mai multă
dragoste decât de obicei, cât timp am scris această carte.
Îi mulţumesc lui Caffy care m-a suportat cu răbdare până când am terminat de scris cartea de faţă.

6
 I Timotei 4:7

7
 Capitolul 1

DISCIPLINELE SPIRITUALE

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


TRĂIM ÎNTR-O EPOCĂ LIPSITĂ DE DISCIPLINĂ. VECHILE DISCIPLINE

au dispărut … Ba mai mult, disciplina harului divin este luată
în bătaie de joc de către legalişti sau este total necunoscută
acestei generaţii care nu cunoaşte deloc Scriptura. Avem nevoie
de un caracter creştin puternic care se formează numai în urma
trăirii unei vieţi disciplinate.
V. Raymond Edman, Disciplinele vieţii

Disciplina fără scop este o corvoadă.

Imaginează-ţi-l pe Kevin în vârstă de numai şase ani, pe care părinţii l-au înscris la nişte ore de muzică.
După-amiaza, după ce termină orele, el stă în sufragerie şi cântă nemulţumit “Home on the Range”, în timp ce
prietenii săi joacă basket pe partea cealaltă a străzii. Aceasta este o disciplinare fără scop. Este o corvoadă.
Acum, imaginează-ţi că un înger îl vizitează pe Kevin într-o după-amiază, pe când acesta exersează la
chitară. Îngerul îl “răpeşte pe copil şi îl duce în sala de concerte “Carnegie”. Aici, Kevin vede cum cântă la chitară
un cântăreţ faimos. Kevin este, de obicei, plictisit de muzica clasică, dar acum este uimit de cântecele pe care le
aude şi începe să plângă. Degetele chitaristului talentat aleargă pe strune, acesta ştiind foarte bine ce cântă.
Kevin se gândeşte acum cât de prost se descurcă el la chitară - degetele lui se opreau şi se încâlceau mereu
între coardele instrumentului. Chitara cântăreţului scoate nişte sunete clare, curate, muzica sa fiind o adevărată
încântare pentru audienţă. Kevin îşi aminteşte de lipsa de armonie şi de dezacordurile iritante pe care le scoate
chitara lui.
Totuşi, Kevin este încântat. Îşi mişcă capul în ritmul muzicii. Se bucură de toate sunetele. Nu şi-a
imaginat vreodată că cineva poate să cânte aşa de bine la chitară.
“Ce părere ai, Kevin?”, îl întreabă îngerul.
Copilul de şase ani a răspuns: “Vai, e nemaipomenit!”
Viziunea a dispărut. Îngerul a apărut din nou înaintea lui Kevin, în sufragerie. “Kevin”, spune îngerul,
“cântăreţul acela minunat pe care l-ai văzut vei fi tu peste câţiva ani”. Apoi, arătând către chitară, îi spune: “Dar
trebuie să exersezi!”
Îngerul dispare imediat, iar Kevin rămâne singur cu chitara. Crezi, oare, că el îşi va schimba atitudinea
faţă de lecţiile de chitară? Atâta timp cât îşi va aminti de ceea ce va deveni peste câţiva ani, disciplinarea lui Kevin
are un scop, un ţel care-l va îndemna să întrevadă viitorul cu bucurie. Da, va trebui să facă eforturi, dar lecţiile de
chitară nu vor fi mai o corvoadă pentru el.
Atunci când vine vorba despre disciplinarea vieţii creştine, mulţi credincioşi se simt la fel ca şi Kevin care
nu dorea să exerseze la chitară - disciplinarea nu are nici un scop. Rugăciunea ameninţă să devină o corvoadă.
Valoarea practică a meditaţiei asupra Scripturii este nesigură. Adevăratul scop al unei discipline, cum este postul,
este deseori neclar.
În primul rând, trebuie să înţelegem ce fel de oameni trebuie să devenim. Iată ce spune Romani 8:29
despre aleşii lui Dumnezeu: “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie
asemenea chipului Fiului Său”. Planul veşnic al lui Dumnezeu are în vedere ca fiecare creştin să devină, în cele
din urmă, asemenea chipului lui Cristos. Vom fi schimbaţi “ când va veni El” şi “vom fi ca El” (1 Ioan 3:2). Aceasta
nu este o viziune; aşa vei fi tu, creştine, după câţiva ani.
De ce trebuie să vorbim atât de mult despre disciplinare? Dacă Dumnezeu ne-a predestinat să ne
conformăm chipului lui Cristos, de ce trebuie să ne mai ocupăm şi de disciplinare?
Deşi Dumnezeu ne va face asemenea lui Cristos, când Isus Se va reîntoarce pe acest pământ, El
intenţionează până atunci să ne transforme ca să semănăm din ce în ce mai mult cu Cristos. Noi nu trebuie să

8
stăm cu mâinile în sân şi să aşteptăm să fim sfinţiţi, ci trebuie să urmărim sfinţirea. În Evrei 12:14 ni se
porunceşte: “Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul ”.
Acest lucru ne face să ne punem întrebarea pe care şi-o pune fiecare creştin: “Cum trebuie să urmărim
sfinţenia? Cum putem să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu?”
Găsim un răspuns clar în 1 Timotei 4:7: “ Caută să fii evlavios”.
Acest verset constituie tema întregii cărţi. În acest capitol, voi încerca să descifrez sensul acestui verset;
iar în celelalte capitole voi încerca să aplic acest verset în mod practic. Mă voi referi la metodele biblice cu
ajutorul cărora se pot disciplina creştinii, luând în considerare acest verset care vorbeşte despre disciplinele
spirituale. Voi continua să afirm că singura cale spre maturizarea creştină şi spre evlavie (termen biblic sinonim cu
sfinţenia şi cu transformarea noastră asemenea chipului lui Cristos) are de-a face cu practicarea disciplinelor
spirituale. Voi accentua faptul că evlavia este scopul disciplinării, iar atunci când ne reamintim acest lucru
disciplinele spirituale vor deveni o încântare, nu o corvoadă.

Disciplinele spirituale - ÎNSEAMNĂ EVLAVIE

Disciplinele spirituale sunt acele discipline personale care promovează creşterea spirituală. Ele constau
în acele obiceiuri ce ţin de devoţiune şi de creştinismul experimental, practicate de oamenii lui Dumnezeu din
timpuri imemoriale.
Această carte examinează disciplinele spirituale din Biblie şi anume: rugăciunea, închinarea,
evanghelizarea, slujirea, isprăvnicia, postul, meditaţia şi timpul devoţional, ţinerea jurnalului şi lecţiile învăţate.
Totuşi, această carte nu conţine o listă completă a disciplinelor vieţii creştine. O scurtă privire asupra literaturii
care se ocupă de acest subiect va arăta că mărturisirea, darea de socoteală, simplitatea, supunerea, călăuzirea
spirituală, celebrarea, afirmarea, sacrificiul, “vegherea” şi multe altele sunt denumite discipline spirituale.
Oricare ar fi disciplina despre care discutăm, cea mai importantă caracteristică a acesteia este scopul pe
care îl are în vedere. Exerciţiile de chitară sau de pian au prea puţină valoare dacă nu sunt folosite pentru a
învăţa să cânţi cât mai bine la instrumentul respectiv. La fel se întâmplă şi cu disciplinele spirituale. Acestea au o
mică valoare practică în afara scopului care le uneşte.(Coloseni 2:20-23; 1 Timotei 4:8). Iar scopul este evlavia.
De aceea ni se spune în 1 Timotei 4:7 că trebuie să ne disciplinăm şi “ să căutăm să fim evlavioşi” (sublinierea îmi
aparţine).
Disciplinele spirituale sunt nişte instrumente dăruite de Dumnezeu, instrumente pe care noi trebuie să le
folosim având în vedere scopul divin de a căuta să fim evlavioşi.
Oamenii evlavioşi sunt nişte oameni disciplinaţi. Întotdeauna a fost aşa. Să ne amintim câţiva dintre eroii
istoriei bisericii - Augustin, Martin Luther, John Calvin, John Bunyan, Susanna Wesley, George Whitefield, Lady
Huntingdon, Jonathan şi Sarah Edwards, Charles Spurgeon, George Muller - toţi au fost nişte oameni disciplinaţi.
În urma propriei mele experienţe ca pastor şi în cea personală, am observat că nu am cunoscut nici un bărbat şi
nici o femeie care să fi ajuns la maturitatea creştină fără să treacă mai întâi prin disciplinare. Evlavia este
rezultatul disciplinării.
De fapt, Dumnezeu Se foloseşte de trei catalizatori importanţi pentru a ne schimba în chipul lui Cristos,
dar numai unul dintre aceştia se află, în foarte mare măsură, sub controlul nostru. Unul dintre catalizatorii pe care
Domnul îi foloseşte pentru a ne schimba sunt oamenii. “ După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul aţâţă mânia
altui om” (Proverbe 27:17). Uneori, Dumnezeu Se foloseşte de prietenii noştri pentru a ne îndemna să ne trăim
mai frumos viaţa creştină, iar alteori Se foloseşte de duşmanii noştri pentru a cizela aspecte dure, lipsite de
armonie din viaţa noastră. Dumnezeu ne schimbă prin părinţi, copii, soţi, colegi de muncă, clienţi, profesori,
vecini, pastori.
Un alt agent al schimbării pe care îl foloseşte Dumnezeu în vieţile noastre este constituit de împrejurări.
Textul clasic este Romani 8:28: “ De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său ”. Presiunile financiare,
sănătatea, chiar şi vremea sunt folosite de mâinile Providenţei Divine pentru a-i îndrepta pe aleşii Săi spre
evlavie.
Celălalt catalizator constă în disciplinele spirituale. Acest catalizator diferă de primele două, deoarece
atunci când Dumnezeu Se foloseşte de ele lucrează din interior către exterior. Când El alege să ne schimbăm
prin intermediul oamenilor sau al împrejurărilor, acest proces are loc din exterior către interior. De asemenea,
9
disciplinele spirituale diferă de celelalte două metode de schimbare deoarece Dumnezeu ne acordă, prin
intermediul acestora, posibilitatea de a urma aceste discipline sau nu. Deseori, nu avem de ales în privinţa
oamenilor şi a împrejurărilor pe care Dumnezeu le aduce în viaţa noastră, dar putem decide, de exemplu, dacă
vom citi Biblia sau dacă vom posti astăzi.
Pe de o parte, trebuie să recunoaştem că şi cea mai strictă disciplinare nu ne va face mai sfinţi, deoarece
sfinţenia este un dar de la Dumnezeu (Ioan 17:17; 1 Tesaloniceni 5:23; Evrei 2:11). Pe de altă parte, putem face
ceva pentru a promova acest proces. Dumnezeu ne-a dăruit disciplinele spirituale ca să putem primi harul Său şi
ca să putem deveni din ce în ce mai evlavioşi. Prin intermediul acestora Îi oferi lui Dumnezeu posibilitatea de a
lucra în viaţa ta.
Noul Testament a fost scris prima dată în limba greacă. Cuvântul tradus prin “disciplină” în Biblia New
American Standard este cuvântul grecesc gymnasia de unde derivă cuvintele gimnaziu şi gimnastică. Acest
cuvânt înseamnă “a exersa” sau “a se disciplina singur”, iar Versiunea King James traduce astfel 1 Timotei 4:7:
“Caută să te disciplinezi în privinţa evlaviei”.
Gândeşte-te la disciplinele spirituale ca la nişte exerciţii spirituale. Mersul în cămăruţa ta favorită pentru a
trece în revistă lucrurile care ţi s-au întâmplat de-a lungul zilei sau pentru a te ruga, de exemplu, seamănă cu
mersul la o sală de gimnastică şi cu ridicarea greutăţilor. Disciplinarea fizică este o sursă de sănătate pentru trup,
iar disciplinele spirituale constituie o sursă pentru evlavie.
În Biblie există două povestiri care te îndeamnă să meditezi la rolul disciplinelor spirituale. În Luca 18:35-
43 citim povestea unui cerşetor orb pe nume Bartimeu şi despre întâlnirea dintre acesta şi Isus. Pe când Bartimeu
stătea pe marginea drumurilor din Ierihon, o mulţime de oameni entuziasmaţi se apropia de el. Când el i-a
întrebat ce se întâmpla, aceştia i-au spus că Isus din Nazaret trecea pe acolo. Chiar şi un paria al societăţii, cum
era Bartimeu, a auzit despre lucrurile incredibile pe care le-a făcut Isus în ultimii doi sau trei ani în Israel. A
început imediat să strige: “ Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! ”. Cei care conduceau procesiunea, probabil
câţiva dintre demnitarii din oraş, au fost stânjeniţi de întreruperea cerşetorului şi i-au spus, cu asprime, să tacă din
gură. Dar el a început să strige şi mai tare: “ Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! ” Spre uimirea tuturor, Isus S-a
oprit şi l-a chemat la El pe cel care-L strigase. Ca răspuns la credinţa acelui om sărman, Isus l-a vindecat de
boala sa într-un mod miraculos.
Cea de-a doua povestire biblică este paragraful din Scriptură care urmează imediat după acesta, Luca
19:1-10. Aici este vorba despre convertirea faimoasă a lui Zacheu, mai marele vameşilor. Probabil că acest lucru
a avut loc la câteva minute după vindecarea lui Bartimeu. Deoarece Zacheu nu era prea înalt, nu-L putea vedea
prea bine pe Isus care Se afla în mijlocul mulţimii. Aşa că a alergat înainte şi s-a căţărat într-un dud ca să-L vadă
pe Isus când va trece pe dedesubt. Când Isus a ajuns acolo, a privit în sus, l-a strigat pe Zacheu pe nume şi i-a
spus să se dea jos. Amândoi au mers acasă la mai marele vameşilor. Zacheu a crezut în Cristos şi a promis să
dea jumătate din averea sa săracilor şi să înapoieze cu dobândă banii acelora pe care îi nedreptăţise.
Gândeşte-te la darurile spirituale ca la nişte mijloace care ne conduc pe calea harului lui Dumnezeu, care
ne ajută să-L căutăm pe Isus aşa cum L-au căutat Bartimeu şi Zacheu şi s-au aşezat în calea Lui, căutându-L.
Dacă-L vom căuta la fel cum L-au căutat aceşti doi oameni, El va avea milă de noi şi va avea părtăşie cu noi. Şi,
de-a lungul vremii, vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui, trecând de la un nivel spiritual la altul (2 Corinteni
3:18).
Disciplinele spirituale sunt, de asemenea, nişte canale prin care Dumnezeu Îşi revarsă harul. Dacă ne
străduim să avem părtăşie cu Cristos, harul Său se va răsfrânge asupra noastră şi vom fi schimbaţi. Iată de ce
disciplinele spirituale trebuie să devină o prioritate pentru noi dacă ne dorim să rămânem în voia lui Dumnezeu.
Marele predicator englez baptist din secolul al XIX-lea, Charles Spurgeon, a pus un deosebit accent pe
acest lucru, rostind următoarele cuvinte: “Trebuie să le fac pe toate dacă vreau să-mi măresc părtăşia cu Cristos;
deşi ele nu-mi vor aduce pace - nu vă miraţi de această afirmaţie - ele vor constitui canalul prin care voi primi
pace”1. Disciplinele spirituale sunt nişte canale prin intermediul cărora Cristos ne dă pace şi tot ce avem nevoie
pentru a trăi vieţi evlavioase.
Tom Landry, antrenor al echipei de fotbal “Dallas Cowboys” de mai bine de treizeci de ani, a spus:
“Datoria antrenorului de fotbal este aceea de a-i obliga pe jucători să facă ceea ce nu le place, dacă doresc să
ajungă acolo unde-şi doresc” 2 La fel şi noi, creştinii, suntem chemaţi să facem unele lucruri de care nu vrem să ne

1
C. H. Spurgeon, “Peace by Believing” (“Dacă crezi vei avea pace”), în revista Metropolitan
Tabernacle Pulpit (Londra: Passmore and Alabaster, 1864; ediţia a II-a, Pasadena, TX: Pilgrim
Publications, 1970), vol. 9, pag. 283.
10
ocupăm - şi anume să împlinim disciplinele spirituale - dacă vrem să devenim ceea ce ne-am dorit dintotdeauna -
să ne asemănă din ce în ce mai mult cu Cristos. Scriptura spune: “Disciplinează-te ca să devii evlavios”.

Disciplinele spirituale - DOMNUL LE AŞTEAPTĂ

Limba originară a cuvintelor “disciplinează-te ca să devii evlavios” ne arată foarte clar că aceasta este o
poruncă a lui Dumnezeu, nu doar o simplă sugestie. Sfinţenia nu este o opţiune pentru aceia care pretind că sunt
copiii lui Dumnezeu (1 Petru 1:15-16); deci, nici mijlocul prin care ajungem la sfinţenie - şi anume prin intermediul
disciplinelor spirituale - nu reprezintă o opţiune.
Sfatul inspirat al lui Solomon din Proverbe 23:12 este următorul: “ Deschide-ţi inima la învăţătură ” (deşi
disciplina în cadrul cărţii Proverbe se referă, de cele mai multe ori, la pedeapsa lui Dumnezeu, aceste versete se
aplică şi la disciplinele spirituale atunci când ne dăm seama că Domnul ne disciplinează pentru ca să ne facă să
ne disciplinăm singuri). Atunci când întâlnesc cuvântul aplică mă gândesc la aplicarea unui abţibild pe maşină sau
la montarea unui paratrăznet pe casă. Cu alte cuvinte, Domnul Se aşteaptă ca noi să ne concentrăm permanent
asupra practicilor devoţionale care promovează evlavia.
În Matei 11:29 putem observa faptul că Domnul Se aşteaptă la o spiritualitate disciplinată: “ Luaţi jugul
Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ”. Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa ucenicizării: “ Apoi a zis
tuturor: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze ”
(Luca 9:23). Aceste versete ne arată că, pentru a fi ucenicul lui Isus, trebuie, în primul rând, să înveţi de la El şi
să-L urmezi. Pentru asta ai însă nevoie de disciplină, deoarece acei oameni care învaţă din greşeli şi cei care Îl
urmează pe Isus din întâmplare nu sunt nişte adevăraţi ucenici. Galateni 5:22-23 ne dovedeşte că disciplinarea
este esenţa uceniciei. Aici ni se spune că auto-disciplinarea spirituală (de exemplu: “înfrânarea”) este una dintre
dovezile cele mai palpabile că suntem călăuziţi de Duhul Sfânt.
Domnul Isus vrea nu numai ca noi să ne ocupăm de aceste discipline, ci le-a şi modelat în locul nostru. El
a fost un Om foarte disciplinat. S-a disciplinat pentru că a vrut să ducă o viaţă evlavioasă. Iar dacă vrem să fim
asemenea lui Cristos, atunci trebuie să trăim aşa cum a trăit El.
Iată mesajul cărţii lui Dallas Willard, The Spirit of the Disciplines (“Duhul disciplinelor”):
Eu vreau să afirm, în primul rând, că putem fi asemenea lui Cristos dacă facem un
singur lucru - dacă urmăm stilul de viaţă pe care El Şi l-a însuşit cât timp a trăit pe acest
pământ. Dacă avem credinţă în Cristos, trebuie să credem că El ştia cum trebuie să trăiască.
Putem, prin credinţă şi har, să devenim asemenea lui Cristos dacă practicăm acele activităţi pe
care le-a făcut şi El, dacă ne concentrăm viaţa în jurul activităţilor pe care El Însuşi le-a practicat
pentru a rămâne în părtăşie permanentă cu Tatăl Său şi pentru a Se simţi peste tot ca acasă 3.
Atât de mulţi creştini autentici sunt lipsiţi de disciplinare spirituală, încât ni se pare că au prea puţine
roade şi că viaţa lor este lipsită de putere. Am văzut bărbaţi şi femei care se disciplinau pentru a promova în
funcţie la locul lor de muncă, dar care nu se disciplinau deloc “pentru a deveni mai evlavioşi”. Am văzut creştini
care merg cu credincioşie la biserică, care demonstrează un entuziasm veritabil pentru lucrarea lui Dumnezeu,
care iubesc cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, dar care îşi micşorează oportunităţile de a sluji Împărăţia lui
Dumnezeu pentru că sunt indisciplinaţi. Din punct de vedere spiritual, ei nu sunt nişte oameni foarte profunzi. Nu
există nişte canale adânci, învechite de trecerea timpului, cu ajutorul cărora ei să aibă o părtăşie profundă cu
Dumnezeu. Ei s-au apucat de multe lucruri, dar nu le-au terminat deoarece nu au dat dovadă de disciplină.
Gândeşte-te la oamenii care se vor strădui foarte mult să înveţe să cânte la un instrument, deşi ştiu că
vor trece mulţi ani până când vor şti să-l folosească bine. Gândeşte-te la oamenii care exersează foarte mult
pentru a câştiga partidele de golf sau pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sportive, deşi ştiu că vor trebui să
lucrezi mulţi ani pentru a avea succes într-un anumit domeniu. Gândeşte-te la oamenii care se disciplinează
pentru a fi mai eficienţi la locul lor de muncă, deşi ştiu că trebuie să facă multe jertfe pentru a ajunge acolo unde
îşi doresc. Aceşti oameni vor renunţa cu uşurinţă la disciplinele spirituale atunci când li se vor părea grele,
deoarece şi-au imaginat că nu trebuie să lucreze foarte mult ca să devină asemenea lui Cristos.
2
Tom Laundry, citat de Ray Sterman în Preaching Today (“Predicarea astăzi”) (Carol Stream, IL:
Christianity Today, n.d.), caseta numărul 25.
3
Dallas Willard, The Spirit of the Disciplines (“Duhul disciplinelor”) (San Francisco, CA: Harper &
Row, 1988), pag. Ix.
11
 Cei indiscliplinaţi se aseamănă cu dramaturgul George Kaufman, care a avut multe de pătimit din cauza
unui bogat proprietar de mine. Vânzătorul lăuda productivitatea minelor cu speranţa că-l va convinge pe Kaufman
să cumpere o parte din acţiuni. “Vai, dar mina este atât de plină de aur, încât acesta se află în cantităţi uriaşe
chiar pe pământ, fără a mai fi nevoie să sapi după el”.
“Adică vrei să spui că trebuie să mă aplec ca să-l culeg?”, l-a întrebat Kaufman 4.
Aurul evlaviei nu se găseşte la suprafaţa creştinismului. Trebuie să sapi adânc, cu ajutorul uneltelor care
se numesc disciplinele spirituale. Iar cei care perseverează vor avea parte de bogăţii de nedescris.

APLICAŢII PRACTICE

Este periculos să neglijezi disciplinele spirituale. Un binecunoscut fragment din scrierile lui William
Barclay ilustrează puternic acest pericol. Iată ce a spus el despre diferenţa dintre disciplină şi indisciplină:
Nici un lucru nu poate fi dus la capăt dacă eşti indisciplinat; mulţi sportivi şi oameni de
afaceri au ajuns la faliment pentru că nu s-au disciplinat şi pentru că s-au lăsat pe tânjeală.
Coleridge este un exemplu tragic al indisciplinei. Mintea sa strălucită a dus foarte puţine lucruri
la bun sfârşit. A renunţat la studiile universităţii Cambridge pentru a intra în armată; a părăsit şi
armata deoarece, în ciuda erudiţiei sale, nu era în stare să ţesale un cal; s-a întors la Oxford,
dar nu a absolvit nici această facultate. A înfiinţat un ziar intitulat The Watcher (“Veghetorul”).
Ziarul a fost publicat timp de zece numere, după care a dispărut în neant. Iată ce s-a spus
despre el: “S-a pierdut atât de mult printre viziunile care îi arătau cum trebuie făcute lucrurile,
astfel încât acestea au rămas nefăcute. Coleridge a fost un poet extrem de talentat, căruia îi
lipsea un singur lucru - efortul concentrat şi permanent”. Se gândea, în mintea sa, la multe
subiecte de cărţi. Spunea că avea multe “cărţi în cap, gata să fie publicate”. “Sunt pe punctul de
a trimite la tipărit două volume de poezii”, spunea el. Dar aceste cărţi nu au văzut niciodată
lumina zilei, deoarece Coleridge era lipsit de disciplină. Nu s-a aşezat la masă pentru a le
aşterne pe hârtie. Nimeni nu se poate bucura de succes şi nici nu poate păstra succesul obţinut
dacă nu dă dovadă de disciplină5.
Dacă neglijăm disciplinele spirituale ne vom confrunta cu pericolul de a nu aduce roade. Puţini dintre noi
ne bucurăm de inteligenţa şi darurile poetice ale lui Coleridge, dar toţi creştinii au fost înzestraţi cu daruri
spirituale (1 Corinteni 12:4-7). Însă, simpla prezenţă a darurilor spirituale nu garantează că vei avea parte de
roade îmbelşugate, la fel cum darurile intelectuale ale lui Coleridge nu l-au făcut pe acesta să scrie mai multe
poezii. Asemeni darurilor naturale şi darurile spirituale trebuie dezvoltate, prin intermediul disciplinării, pentru a
putea aduce roade spirituale.
Există libertate în practicarea disciplinelor spirituale. . Cartea Celebration of Discipline (“Disciplinele
spirituale”), scrisă de Richard Foster, este cea mai populară carte din ultima jumătate a secolului al XX-lea care
descrie disciplinele spirituale. Această carte a fost de folos multora, deoarece ne aminteşte disciplinele spirituale
pe care mulţi le consideră restrictive şi obligatorii, dar care îţi oferă, de fapt, libertate spirituală. El numeşte aceste
discipline “Uşa spre libertate”.
Putem ilustra acest principiu luând în considerare libertatea pe care o poţi primi în urma împlinirii fiecărei
discipline în parte. Când i-am ascultat pe Christopher Parkening sau pe Chet Atkins cântând la chitară am avut
impresia că aceştia s-au născut cu chitara în braţe. Ei îşi cunosc foarte bine instrumentul, de aceea le este
nespus uşor să-l mânuiască. Cine a încercat să cânte la vreun instrument şi-a dat seama că uşurinţa de a cânta
se obţine în urma multor ani petrecuţi exersând într-un mod disciplinat. Libertatea care se obţine de pe urma
disciplinării se poate observa nu numai la cântăreţii străluciţi, ci şi la vânzătorii, tâmplarii cu experienţă, directorii
plini de succes, studenţii bine pregătiţi şi mamele care se ocupă toată ziua de îngrijirea familiei şi a casei.
Elton Trueblood demonstrează relaţia care există între disciplinare şi libertate, folosind următoarele
cuvinte:
4
George Kaufman, citat în The Little, Brown Book of Anecdotes (“Micuţa carte maro de anecdote”)
(Boston, MA: Little, Brown and Company, 1985), pag. 321.
5
William Barclay, The Gospel of Matthew (“Evanghelia după Matei”) (Philadelphia, PA:
Westminster, 1958), pag. 284.
12
 Nu am avansat prea mult în viaţa spirituală deoarece nu ne-am “întâlnit” cu paradoxul
fundamental al libertăţii … acela că suntem liberi atunci când suntem prinşi în lanţuri. Dar acest
lucru ne este de folos; ceea ce contează este caracterul acestei înlănţuiri. Cel care doreşte să
fie sportiv, dar nu doreşte să-şi jertfească trupul, prin abstinenţă şi exerciţii regulate, nu este
liber să fie cel mai bun de pe teren. Faptul că nu s-a pregătit cu seriozitate îi neagă libertatea de
a alerga cu viteza şi rezistenţa dorite. Giganţii vieţii devoţionale aplică acelaşi principiu în toate
domeniile vieţii lor: disciplinarea este preţul ce trebuie plătit pentru a fi liberi 6.
În timp ce Trueblood are perfectă dreptate când numeşte disciplinarea “preţul” libertăţii, Elisabeth Elliot ne
reaminteşte că “libertatea şi disciplinarea sunt considerate de mulţi oameni ca fiind total opuse una celeilalte; dar
libertatea nu este opusul disciplinării, ci răsplata finală”7. Deşi se pune accentul pe faptul că disciplinarea este
preţul plătit pentru libertate, nu trebuie să uităm că libertatea este răsplata care reiese de pe urma disciplinării.
Ce înseamnă să ai libertate în privinţa evlaviei? Gândeşte-te la ilustraţiile pe care le-am folosit până
acum. De exemplu, chitaristul este “liber” să cânte o cântare mai grea, scrisă de Segovia, pe când eu nu sunt
“liber” să fac acest lucru. De ce? Deoarece el a exersat foarte mulţi ani, într-un mod disciplinat. În mod
asemănător, aceia care sunt “liberi” să citeze din Scriptură s-au disciplinat să memoreze Cuvântul lui Dumnezeu.
S-ar putea să experimentăm un pic mai multă libertate şi să scăpăm de insensibilitatea spirituală cu ajutorul
disciplinei numite post. Dacă urmăm discipline ca: închinarea, slujirea şi evanghelizarea nu ne vom mai preocupa
numai de propria noastră persoană. Libertatea de a fi evlavios este acea libertate de a face ceea ce ne-a spus
Dumnezeu să facem, prin intermediul Scripturii, acea libertate de a exprima calităţile caracteristice ale lui Cristos,
prin personalitatea pe care o avem. Acest fel de libertate este “răsplata” sau rezultatul faptului că Dumnezeu a
binecuvântat angajamentul nostru de a urma disciplinele spirituale.
Dar trebuie să ne amintim că libertatea deplină a evlaviei, care se bazează numai pe Dumnezeu, nu se
dezvoltă peste noapte sau în timpul unui seminar de la sfârşitul săptămânii. Biblia ne aminteşte că auto-controlul,
care se dezvoltă pe măsură ce urmăm disciplinele spirituale, trebuie să se maturizeze înainte ca noi să aducem
roadele pe care le va culege evlavia. Observaţi cum decurg lucrurile în 2 Petru 1:6: “ Cu cunoştinţa, înfrânarea; cu
înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia ”. Evlavia se maturizează pe parcursul întregii vieţi.
Toţi creştinii sunt invitaţi să se bucure de disciplinele spirituale . Toţi creştinii în care locuieşte
Duhul Sfânt sunt invitaţi să se bucure de un mod de viaţă care îmbină disciplinele spirituale.
Îţi mai aduci aminte de Kevin şi chitara lui? Atitudinea cu care-şi făcea exerciţiile zilnice s-a schimbat
foarte mult după ce şi-a dat seama ce cântăreţ bun poate deveni peste câţiva ani. Disciplina exersării a devenit,
încetul cu încetul, mijlocul prin care el s-a bucurat de una dintre cele mai mari realizări ale vieţii sale.
Disciplinarea fără scop este o corvoadă. Dar disciplinele spirituale nu sunt niciodată o corvoadă atunci
când le practicăm cu scopul de a deveni mai evlavioşi. Greşeşti dacă îţi imaginezi că un credincios disciplinat
este un om trist, morocănos şi pe jumătate robot. Isus a fost cel mai disciplinat Om care a trăit vreodată, deşi a
dus o viaţă plină de bucurie şi pasiune. El este exemplul pe care trebuie să-l urmăm atunci când vine vorba
despre disciplinare. Haideţi să-L urmăm cu bucurie, cu ajutorul disciplinelor spirituale.

Capitolul 2

ASIMILAREA BIBLIEI (PARTEA I)

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Alternativa disciplinei este dezastrul. - Vance Havner, Citat de editorul John Blanchard în cartea
“MORE GATHERED GOLD”

6
Elton Trueblood, citat din Leadership (“Conducerea”), vol. 10, nr. 3, vara lui 1989, pag. 60.
7
Elisabeth Elliot, citat din Christianity Today (“Creştinismul azi”) 4 noiembrie 1988, pag. 33,
sublinierea îmi aparţine.
13
 În luna august a anului 1989 am avut privilegiul de a participa la o călătorie misionară într-o ţară
neînsemnată din Africa de Est. Împreună cu alţi patru oameni din biserica pe care o păstoresc am locuit în nişte
corturi ridicate în faţa unei biserici micuţe, neterminate, dar curate, care se afla la trei kilometri distanţă de cea
mai apropiată localitate.
Am călătorit deseori peste hotare şi am aflat că multe obiceiuri care seamănă cu cele creştine vor ajunge,
într-o bună zi, să se lovească de cultura gazdelor noastre. Am învăţat pe parcursul experienţei mele că trebuie să
renunţ la multe dintre aşteptările mele, exclusiv americane (ca să nu mai menţionez şi alte lucruri mai mărunte!),
cu privire la modul cum ar trebui să trăiască un creştin. Dar nu eram deloc pregătit pentru câteva dintre întâlnirile
pe care le-am avut cu unii creştini din ţările ecuatoriale. Minciuna, furtul şi imoralitatea erau nişte lucruri obişnuite
şi în cea mai mare parte acceptate, chiar şi de către liderii bisericii. Învăţăturile teologice erau la fel de străvezii ca
apa, iar boala erorilor doctrinare era la fel de des întâlnită ca malaria.
Am descoperit rapid unul dintre principalele motive din cauza cărora biserica aceasta arăta ca şi cum ar fi
fost înfiinţată de nişte misionari veniţi din Corint. Nimeni nu deţinea o Biblie - nici pastorul, nici diaconul, absolut
nimeni. Pastorul nu avea decât o duzină de predici, scrise din amintiri şi bazate pe câteva povestiri biblice. El
repeta aceeaşi predică o dată la şase săptămâni. Singurul contact adevărat cu Scriptura avea loc doar atunci
când erau vizitaţi, în mod ocazional, de către un misionar (cel mai apropiat venea de la 50 de kilometri distanţă)
sau atunci când le predica un lucrător dintr-o altă denominaţie. Membrii bisericii nu cunoşteau altceva decât
aceste întâlniri scurte, neregulate cu Biblia. Un singur om era mai spiritual şi asta pentru că trăise foarte multă
vreme în altă parte şi pentru că a participat la serviciile unei biserici care îi învăţa pe membrii săi învăţăturile
Bibliei.
Toţi patru ne-am chinuit să strângem bani şi să cumpărăm biblii ieftine pentru mulţi dintre membrii acestei
biserici. După întâlnirile evanghelistice, conduceam, în fiecare zi, studii biblice pentru membrii bisericii, după-
amiaza şi seara la lumina proiectoarelor. Terminam rugându-ne ca Duhul Sfânt să înrădăcineze Cuvântul lui
Dumnezeu adânc în inimile goale ale acestor oameni ai junglei.
Mulţi dintre noi ne mirăm când auzim în ce condiţii triste trăiesc unii oameni. Este greu să-ţi imaginezi că
noi avem mai multe biblii în casele noastre decât au toate bisericile din lumea a treia. Dar una este să nu cunoşti
Scriptura pentru că nu ai o Biblie şi alta este să n-o cunoşti deşi biblioteca ta geme de Biblii.
Nici o disciplină spirituală nu este mai importantă decât studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu vei avea
parte de o viaţă creştină sănătoasă dacă nu te hrăneşti cu laptele şi hrana tare a Scripturii. În Biblie, Dumnezeu
ne vorbeşte despre Sine şi, în special, despre Isus Cristos, întruparea lui Dumnezeu. Biblia ne descoperă Legea
lui Dumnezeu şi ne arată că noi toţi am încălcat-o. Din ea învăţăm că Cristos este Omul fără de păcat, Cel care
ne-a înlocuit pe cruce şi care a murit de bunăvoie pentru cei care au încălcat Legea lui Dumnezeu. Astfel aflăm că
trebuie să ne pocăim şi să credem în El pentru ca Dumnezeu să ne considere neprihăniţi. Învăţăm din Biblie care
este voia lui Dumnezeu şi modul în care Acesta acţionează. Din Scriptură vom afla cum trebuie să trăim ca să-I
fim plăcuţi lui Dumnezeu, şi cum să găsim împlinire pentru noi. Nu putem găsi nicăieri în altă parte aceste
informaţii veşnice şi fundamentale decât în Biblie. De aceea, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi dacă
vrem să fim evlavioşi, trebuie să cunoaştem foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu, într-un mod profund.
Totuşi, mulţi dintre cei care cască şi dau din cap încuviinţând aceste afirmaţii, nu petrec timp studiind
Cuvântul lui Dumnezeu, într-o zi obişnuită a vieţii lor, mai mult decât cei care nu au deloc Biblii. Experienţa mea
pastorală întăreşte afirmaţia de mai sus. Eu mi-am dat seama că foarte mulţi dintre cei care spun că sunt creştini
nu cunosc Biblia mai mult decât creştinii din lumea a treia care nu au nici măcar o pagină din Scriptură.
Unii au afirmat că cea mai mare furtună de praf din lume va avea loc atunci când toţi creştinii care şi-au
neglijat Bibliile le vor şterge de praf în acelaşi timp.
Aşa că, deşi onorăm Cuvântul lui Dumnezeu cu buzele, trebuie să mărturisim că inimile noastre - ca şi
mâinile, urechile, ochii şi minţile noastre, de altfel - sunt departe de Cuvânt. Creştinilor, indiferent cât de ocupaţi
suntem, trebuie să ne reamintim că cea mai bună auto-disciplinare de care vom avea parte vreodată constă în
asimilarea Scripturii.
Asimilarea Bibliei nu este numai cea mai importantă disciplină spirituală, ci şi cea mai vastă. Ea constă,
de fapt, în mai multe discipline şi se aseamănă cu o universitate alcătuită din mai multe facultăţi, fiecare
specializată pentru o altă ramură de studiu, dar care se reunesc sub deviza aceleaşi universităţi.
Să privim la “facultăţile” sau subdisciplinele asimilării Bibliei, începând cu cea mai uşoară.

AUZIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

14
 Cea mai uşoară disciplină a studiului Cuvântului lui Dumnezeu este, pur şi simplu, auzirea. De ce numim
auzirea disciplină? Deoarece dacă nu ne disciplinăm să auzim Cuvântul lui Dumnezeu cu regularitate, s-ar putea
să-l ascultăm din întâmplare, doar atunci când avem chef, sau s-ar putea să nu-l mai auzim niciodată. Pentru
mulţi dintre noi, disciplinarea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să mergem cât mai des la o biserică
nou-testamentală unde Cuvântul lui Dumnezeu este predicat cu credincioşie.
Odinioară, Isus a spus: “Ferice mai degrabă de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc! ”
(Luca 11:28). Nu este de ajuns doar să auzi cuvintele care au fost inspirate de Dumnezeu. Scopul tuturor
metodelor de studiu biblic este acela de a ne îndemna să împlinim ceea ce ne spune Dumnezeu şi să creştem în
credinţă. Dar Isus ne încurajează să auzim Cuvântul lui Dumnezeu.
Un alt pasaj care pune accentul pe importanţa auziri este Romani 10:17: “ Astfel, credinţa vine în urma
auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos ”. Acest lucru nu înseamnă că omul devine creştin numai dacă
aude Scriptura, deşi mulţi oameni au devenit creştini doar citind Biblia, aşa cum s-a întâmplat cu Jonathan
Edwards. Acest verset, însă, are legătură şi cu auzirea. Am putea adăuga, totuşi, că cei care s-au convertit în
urma citirii Scripturii, aşa cum s-a întâmplat cu Edwards, au auzit Cuvântul lui Dumnezeu proclamat înainte să se
convertească. Mai mult, acest pasaj ne învaţă că vom putea crede în Cristos doar după ce vom auzi Cuvântul
inspirat de Dumnezeu despre Persoana lui Isus Cristos. Este, totuşi, adevărat că trebuie să auzim în fiecare zi
mesajul Bibliei pentru a ne mări credinţa. Familia care se luptă cu greutăţi financiare poate găsi încurajare în
Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul trist îşi va întări credinţa după ce va auzi o predică biblică care vorbeşte
despre dragostea lui Cristos. Am ascultat de curând o casetă pe care Domnul a folosit-o pentru a mă întări să
perseverez într-o anumită lucrare. Darul credinţei este dat, deseori, celor care se disciplinează să audă Cuvântul
lui Dumnezeu.
Există şi alte modalităţi cu ajutorul cărora ne putem disciplina să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, în afara
acestei modalităţi extrem de importante - adică prin auzirea Cuvântului în cadrul serviciilor divine oferite de
biserica locală. (Spun acest lucru deoarece mi-am dat seama că unii oameni nu au ocazia de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu prin intermediul lucrării desfăşurate de o biserică locală.) Dar putem face acest lucru prin intermediul
casetelor şi posturilor creştine de radio. Poţi să le foloseşti într-un mod creativ în timp ce te îmbraci, găteşti,
călătoreşti, etc. Dacă nu dispui de aceste mijloace mass-media în zona ta, foloseşte undele radio scurte şi
librăriile care îţi oferă cărţile pe care le primesc prin intermediul poştei. Deşi undele radio scurte reprezintă un
lucru obişnuit în străinătate, majoritatea americanilor nu s-au gândit niciodată să le folosească. Mulţi dintre cei
mai buni învăţători biblici pot fi ascultaţi la posturile radio AM sau FM în Statele Unite, dar şi în orice altă parte a
lumii (inclusiv Statele Unite) prin intermediul posturilor radio care folosesc unde scurte puternice, dar de o calitate
mai slabă. Există şi foarte multe librării, fiecare deţinând mii de casete cu predici. Ele nu-ţi cer decât să plăteşti
taxele poştale sau o taxă modică pentru a împrumuta aceste casete. Uită-te în ziar şi vei găsi multe biblioteci care
îţi oferă casete. Contactează sediile misionare care distribuiesc casete audio sau interesează-te care sunt
bisericile locale care îţi pot oferi date despre aceste biblioteci.
Un alt text demn de atenţia noastră cu privire la acest subiect este 1 Timotei 4:13. Aici, apostolul Pavel îl
instruieşte pe colegul său mai tânăr în lucrare: “ Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la
învăţătura pe care o dai altora”. Deşi aş putea discuta foarte mult pe marginea acestui verset, este suficient să
spun că era deosebit de important pentru lucrarea lui Pavel şi pentru Domnul, care a inspirat aceste cuvinte, ca
oamenii lui Dumnezeu să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece aşa stau lucrurile, trebuie să facem din
ascultarea Cuvântului o prioritate disciplinară. Dacă cineva ne spune: “N-am nevoie să merg la biserică ca să mă
închin lui Dumnezeu; pot să-L slăvesc şi pe terenul de golf sau la pescuit la fel de bine, dacă nu cumva şi mai
bine, decât la biserică”, nu vom putea nega că Dumnezeu poate fi venerat şi în aceste locuri. Dar slăvirea
permanentă a lui Dumnezeu nu poate fi separată de Cuvântul lui Dumnezeu.
Vreau să spun câte ceva despre modul în care ne pregătim să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă
intri într-o biserică evanghelică obişnuită, cu două minute înainte de începerea serviciului divin, ţi se va părea că
ai intrat într-o sală de sport cu două minute înainte de începerea unui meci de baschet. O parte din mine
apreciază faptul că oamenii se bucură să se întâlnească şi să vorbească împreună. Atunci când familia lui
Dumnezeu se strânge laolaltă duhul unirii pluteşte în aer. Dar cred că cealaltă parte din mine tânjeşte ca cei care
au venit să asculte Cuvântul să-şi dorească să-L slăvească şi să-L caute pe Dumnezeu.
Timp de câteva luni, coreenii din oraşul nostru au folosit clădirea bisericii noastre pentru a se întâlni la
serviciile din timpul săptămânii. Am fost impresionat de modul în care ei au păşit în clădire. Fie că au sosit la timp,
fie că au venit după începerea programului, ei şi-au plecat capetele pentru a se ruga câteva clipe înainte de a se
dezbrăca, a se aşeza pe bancă şi înainte de a-i băga în seamă pe cei din jurul lor. Acest lucru le-a reamintit, într-
15
un mod eficient, care a fost principalul motiv al venirii lor acolo. Acest lucru nu se întâmplă în majoritatea
bisericilor pe care eu le cunosc.
Unul dintre puritanii englezi, pe nume Jeremiah Purroughs, a scris următoarele cuvinte în 1648 pentru a-i
îndemna pe creştini să se pregătească pentru disciplina ascultării Cuvântului lui Dumnezeu:
În primul rând, atunci când veniţi la biserică ca să ascultaţi Cuvântul, trebuie să sfinţiţi
Numele lui Dumnezeu, trebuie să faceţi linişte în inimile voastre ca să vă pregătiţi aşa cum se
cuvine pentru acest lucru. De-abia după aceea veţi putea asculta cu adevărat Cuvântul lui
Dumnezeu … Cu privire la acest lucru, iată ce le scrie apostolul tesalonicenilor, explicându-le
de ce le-a folosit atât de mult Cuvântul; pentru că el Îl împlineau. “ De aceea, mulţumim fără
încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi
primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu,
care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13)8.
Deci, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu nu este pur şi simplu o ascultare pasivă, ci o disciplină ce
trebuie cultivată.

8
Peter Lewis, The Genius of Puritanism (“Geniul puritanismului”) (Haywards Heath, Sussex,
England: Carey Publications, 1979), pag. 54.
16
 CITIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

Citeşte următoarele rânduri dacă tot te mai îndoieşti că oamenii lui Dumnezeu nu au nevoie să se
disciplineze pentru a citi Biblia: Ziarul USA Today a efectuat un sondaj de opinie cu trei luni înainte de publicarea
acestei cărţi. Acest sondaj arăta clar că doar 11% dintre americani citeau Biblia în fiecare zi. Mai mult de jumătate
dintre ei citeau Biblia mai puţin de o dată pe lună sau deloc 9.
Bineînţeles, încercăm să ne mângâiem spunându-ne că acest sondaj i-a avut în vedere pe toţi
americanii, nu numai pe creştini. Din nefericire, acest lucru nu este deloc în favoarea noastră. Un alt sondaj
efectuat acum şase luni de către Barna Research Group printre cei care pretindeau că sunt “creştini născuţi din
nou” a dat la iveală următoarele cifre descurajante: doar 18% - mai puţin de doi oameni din zece - citesc Biblia în
fiecare zi. Ba mai rău, 23% - aproape unul din patru creştini - spun că n-au citit niciodată Cuvântul lui
Dumnezeu10. Gândeşte-te la aceste cifre în lumina lui 1 Timotei 4:7: “ Caută să fii evlavios”.
Isus deseori îi întreba pe oameni dacă înţelegeau ce scrie în Scriptură, începând astfel: “ N-aţi citit
oare …?” El presupunea că cei care pretind că sunt oamenii lui Dumnezeu citesc din Cuvântul lui Dumnezeu. Se
poate spune că această întrebare implica o cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu în întregime.
Când Isus a spus: “Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ”
(Matei 4:4), El a intenţionat să spună că noi trebuie să auzim “toate cuvintele”.
Deoarece “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte,
să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16), nu trebuie oare s-o citim?
Apocalipsa 1:3 ne spune: “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape ”. Dumnezeu promite să-i binecuvinteze pe cei care citesc şi
împlinesc Cuvântul Său. Dar numai cei care se disciplinează să facă aceste lucruri vor fi binecuvântaţi.
Nu uita, principalul motiv pentru care trebuie să ne disciplinăm este evlavia. Am învăţat că disciplinele
spirituale sunt căile scripturale prin care putem primi harul transformator al lui Dumnezeu. Cea mai dificilă
disciplină este înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Un sondaj de opinie, efectuat în 1980 de către Christianity
Today şi de către Gallup Poll, a venit în sprijinul acestei afirmaţii. Acest sondaj a ajuns la concluzia că nici un alt
factor nu este mai important pentru dezvoltarea comportamentului moral şi social al oamenilor decât citirea
regulată a Bibliei11. Dacă vrei să te schimbi, dacă vrei să semeni din ce în ce mai mult cu Isus Cristos, atunci
disciplinează-te să citeşti Biblia.
Cât de des trebuie să citim din Biblie? Predicatorul britanic John Blanchard scrie următoarele cuvinte în
cartea sa, How to Enjoy Your Bible (“Cum să te bucuri de Biblia ta?”):
„Bineînţeles, trebuie să fim realişti şi cinstiţi cu noi înşine; trebuie să ştim cât de des
trebuie să citim din Biblie. Cât de des ne confruntăm cu probleme, ispite şi tracasări? În fiecare
zi! Atunci, cât de des avem nevoie de instruire, călăuzire şi încurajare? În fiecare zi! Pentru a nu
lungi prea mult vorba, cât de des trebuie să vedem faţa lui Dumnezeu, să-I auzim vocea, să-I
simţim atingerea, să-i cunoaştem puterea? Răspunsul la toate aceste întrebări este acelaşi: în
fiecare zi! Evanghelistul american D. L. Moody a spus: “Omul nu-şi poate face provizii de har
pentru viitor, după cum nu poate mânca azi pentru următoarele şase luni şi după cum nu poate
respira aer în plămâni care să-i ajungă pentru o săptămână întreagă. Trebuie să revenim la
harul nemăsurat al lui Dumnezeu în fiecare zi, deoarece avem nevoie de el mereu” 12.
Iată trei sugestii foarte practice pentru a avea succes permanent în citirea Bibliei. În primul rând, fă-ţi timp.
Probabil că unul dintre principalele motive pentru care creştinii nu citesc niciodată toată Scriptura este
descurajarea. Mulţi oameni n-au mai citit niciodată o carte atât de groasă şi se descurajează uşor când văd cât de
mare este Biblia. Biblia înregistrată pe casete a demonstrat că poţi să asculţi întreaga Scriptură în numai 71 de
ore. Omul obişnuit din Statele Unite petrece aceste 71 de ore privind la televizor în mai puţin de două săptămâni.
Dacă citeşti Biblia 15 minute zilnic o poţi termina în mai puţin de un an. Dacă citeşti din Biblie numai cinci minute

9
Princeton Religious Research Center, 100 Questions and Answers: Religion in America (“100 de
întrebări şi răspunsuri: Religia în America”), citat din USA Today, 1 februarie 1990.
10
Bookstore Journal, citat de Discipleship Journal, titlul 52, pag. 10.
11
Harold O. J. Brown, “What’s the Connection Between Faith and Works?” (“Care este legătura
dintre credinţă şi fapte?”), Christianity Today, 24 octombrie 1980, pag. 26.
12
John Blanchard, How to Enjoy Your Bible (“Cum să te bucuri de Biblia ta?”) (Colchester, England:
Evangelical Press, 1984), pag. 104.
17
pe zi, vei termina de citit Biblia în trei ani. Şi sunt foarte mulţi creştini care n-au citit niciodată Biblia de la un capăt
la celălalt. Deci, ajungem la concluzia că cititul Bibliei ţine în primul rând de motivaţie şi de disciplinare.
Disciplinează-te şi fă-ţi timp pentru asta. Încearcă să faci acest lucru în fiecare zi. Încearcă să citeşti
Scriptura în altă parte a zilei, nu atunci când te pregăteşti de culcare. Este important să citeşti Biblia chiar şi
atunci când cazi de oboseală, dar dacă acesta este singurul moment când îţi faci timp să citeşti din Scriptură ai
face mai bine să-ţi găseşti altul. Poţi să-ţi dau cel puţin două motive pentru a face acest lucru. În primul rând, vei
reţine foarte puţin din cele citite când eşti obosit sau pe jumătate adormit. Iar în al doilea rând, dacă semeni cu
mine, nu ai cum să faci prea mult rău când dormi. Trebuie să-L întâlneşti pe Cristos în Scriptură atunci când El Îţi
mai poate fi de folos pe parcursul zilei.
A doua sugestie practică este să-ţi faci un plan de citire a Bibliei. Nu este de mirare că cei care deschid
Biblia la întâmplare în fiecare zi nu reuşesc să se disciplineze. Există planuri ieftine de citire a Scripturii în toate
librăriile creştine. Multe studii biblice conţin programe de citire a Bibliei. Majoritatea bisericilor locale îţi pot oferi un
plan de citire zilnică a Bibliei.
Dar dacă nu ai la dispoziţie nici un plan şi dacă citeşti câte trei capitole în fiecare zi şi cinci duminica vei
termina de citit Biblia într-un an de zile. Citeşte trei capitole din Vechiul Testament şi trei din Noul Testament în
fiecare zi şi vei termina de citit Vechiul Testament o dată, iar Noul Testament de patru ori în acest răstimp.
Planul meu favorit este acela de a citi din cinci părţi diferite în fiecare zi. Încep cu Geneza (Cărţile Legii),
Iosua (Cărţile istorice), Iov (Cărţile poetice), Isaia (Cărţile profetice ) şi Matei (Noul Testament) şi citesc acelaşi
număr de capitole în fiecare secţiune. O variaţie a acestui plan ar fi aceea de a citi din trei locuri diferite în fiecare
zi, începând cu Geneza şi continuând cu Iov şi Matei. Aceste trei secţiuni au cam aceeaşi lungime, aşa că le vei
termina pe toate în acelaşi timp. Marele avantaj al unui astfel de plan este că-ţi oferă varietate. Mulţi creştini care
intenţionează să citească Biblia de la început până la sfârşit se împotmolesc la Levitic, se descurajează când
ajung la Numeri şi renunţă de tot când ajung la Deuteronom. Dar atunci când citeşti din mai multe părţi în fiecare
zi, îţi va fi mai uşor să păstrezi echilibrul.
Chiar dacă nu vei termina de citit Biblia într-un an de zile, notează-ţi cărţile pe care le-ai citit. Pune un
semn lângă fiecare capitol sau secţiune pe care ai citit-o. Astfel, indiferent de cât de mult timp ţi-a luat să le citeşti
sau de ordinea în care le-ai citit, vei şti la sfârşit că ai citit toate cărţile Bibliei.
A treia sugestie este să găseşti cel puţin un cuvânt, o frază sau un verset la care să meditezi de fiecare
dată când citeşti din Biblie. Voi descrie mai amănunţit meditaţia într-unul din capitolele următoare, dar trebuie să
recunoşti că, dacă nu meditezi la ceea ce ai citit, vei închide Biblia şi nu-ţi vei mai putea aminti nimic din ce ai citit.
Nu vei avea parte de nici o schimbare dacă-ţi citeşti Biblia astfel. Chiar dacă ai un plan bun, s-ar putea să ţi se
pară că cititul Bibliei este o corvoadă, nu o disciplină destinată să-ţi aducă bucurie. Alege un verset şi gândeşte-te
la el preţ de câteva momente. Astfel, vei înţelege mult mai bine Scriptura şi vei şti cum s-o aplici în viaţa ta de zi
cu zi. Cu cât aplici mai mult adevărul Scripturii cu atât te vei asemăna din ce în ce mai mult cu Isus.
Noi toţi trebuie să citim cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o şi protagonistul următoarei
povestiri. În cartea sa, The Wonder of the Word of God (“Frumuseţea Cuvântului lui Dumnezeu”), evanghelistul
Robert L. Summer povesteşte despre un bărbat din Kansas City care fusese grav rănit în timpul unei explozii.
Faţa i-a fost rău desfigurată, şi-a pierdut ambele mâini şi vederea. Devenise creştin cu puţin timp înaintea acestui
accident şi era foarte dezamăgit că nu mai poate citi din Biblie. Apoi, a auzit despre o doamnă din Anglia care
citea cu buzele cărţi scrise în braille. Sperând că poate face acelaşi lucru, i-a scris acestei femei cerându-i câteva
cărţi ale Bibliei scrise în limbajul braille. Dar, după puţină vreme, şi-a dat seama că centrii nervoşi din buzele sale
au fost şi ele serios avariate, aşa că nu putea distinge caracterele. Într-o bună zi, în timp ce-şi îndrepta o pagină
scrisă în braille spre buze, limba lui a atins câteva dintre caracterele ieşite în relief şi astfel a putut să le simtă. S-a
gândit imediat: “Pot să citesc Biblia cu limba”. Când Robert Summer terminase de scris această carte, acest
bărbat termina deja de citit Biblia a patra oară 13. Dacă el a putut face acest lucru, atunci tu de ce nu poţi să te
disciplinezi să citeşti din Biblie?

STUDIEREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

13
Robert L. Summer, citat în “Treasuring God’s Word” (“Preţuirea Cuvântului lui Dumnezeu”), Our
Daily Bread (“Pâinea noastră cea de toate zilele”), 5 octombrie 1988.
18
 Dacă cititul Bibliei poate fi comparat cu traversarea unui lac frumos şi întins într-o barcă cu motor, atunci
studierea Bibliei se compară cu traversarea aceluiaşi lac, dar de data aceasta într-o barcă cu vâsle.
Barca cu motor îţi îngăduie să-ţi faci o impresie rapidă despre lac şi despre întinderea acestuia. Dar barca
cu vâsle a studiului biblic te duce adânc în Scriptură ca să priveşti mai îndeaproape detaliile şi claritatea lucrurilor
care-ţi scapă la simpla citire a textului. Scriitorul Jerry Bridges spunea: “Cititul Bibliei ne oferă oxigen, dar
studierea acesteia ne oferă profunzime” 14.
Haideţi să privim la trei exemple care descriu modul în care trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu.
Primul exemplu este oferit de către Ezra, în Vechiul Testament: “ Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să
împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile ” (Ezra 7:10). Iată
împărţirea eficientă a acestui verset. Ezra (1) “ îşi pusese inima”, (2) “să adâncească”, (3) “şi să împlinească
Legea Domnului”, (4) “şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile ”. Înainte de a-i învăţa pe
oameni Cuvântul lui Dumnezeu, Ezra a început să-l studieze el primul. Şi a putut face acest lucru pentru că
studiase Scripturile în trecut. Pentru a putea adânci Cuvântul lui Dumnezeu, el trebuia să-l înveţe mai întâi. Cu
alte cuvinte, Ezra s-a disciplinat să studieze Cuvântul lui Dumnezeu.
Un al doilea exemplu este oferit de Faptele Apostolilor 17:11. Misionarii Pavel şi Sila de-abia
scăpaseră cu viaţa din Tesalonic, după ce lucrarea lor misionară plină de succes a provocat gelozia iudeilor. Când
au ajuns în Berea, iudeii de acolo au răspuns diferit la mesajul lor: “ Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât
cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se
spunea, este aşa”. Rezultatul lucrării lor din Berea este notat în versetul următor: “ Mulţi dintre iudei … au crezut”.
Dorinţa de a examina Scripturile este lăudabilă, deoarece are un caracter nobil.
Exemplul meu favorit, referitor la studierea adevărului lui Dumnezeu, se găseşte în 2 Timotei 4:13.
Apostolul Pavel se află în închisoare şi scrie ultimul capitol al epistolelor sale din Noul Testament. Aşteptând cu
nerăbdare sosirea tânărului său prieten Timotei, el scrie: “ Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în
Troa la Carp şi cărţile, mai ales pe cele de piele ”. Aceste cărţi de piele sau suluri pe care le dorea Pavel
includeau, cu siguranţă, şi copii ale Scripturilor. Înlănţuit într-o celulă rece şi mizerabilă, apostolul nu cerea decât
două lucruri: o manta cu care să-şi învelească trupul şi care să-i ţină de cald şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care
dorea să-l studieze pentru a-şi încălzi inima şi mintea. Pavel văzuse cerul (2 Corinteni 12:1-6) şi pe Cristosul cel
viu (Faptele Apostolilor 9:5), experimentase puterea Duhul Sfânt de a face minuni (Faptele Apostolilor 14:10) şi
de a scrie Sfânta Scriptură (2 Petru 3:16); totuşi, a continuat să studieze Cuvântul lui Dumnezeu până în ultima
clipă a vieţii. Dacă Pavel avea nevoie de acest lucru, atunci tu şi cu mine ar trebui să ne disciplinăm să studiem şi
mai mult Biblia.
Atunci de ce n-o facem? De ce există atât de mulţi creştini care neglijează studierea Cuvântului lui
Dumnezeu? Iată ce afirmă, cu multă durere, R. C. Sproul: “Iată adevăratul motiv al neglijenţei noastre.
Falimentăm în datoria noastră de a studia Cuvântul lui Dumnezeu nu pentru că acesta este dificil de înţeles, nu
pentru că este plictisitor şi enervant, ci pentru că presupune ca noi să muncim. Nouă nu ne lipseşte inteligenţa, ci
pasiunea. Adevărata problemă este că suntem puturoşi” 15.
Pe lângă lene, un alt aspect al problemei rezidă în faptul că nu ştim cu siguranţă cum trebuie să studiem
Biblia şi de unde să începem. De fapt, nu este greu să începi. Diferenţa fundamentală între cititul Bibliei şi
studierea Bibliei este reprezentată, pur şi simplu, de un creion şi o foaie de hârtie. Notează lucrurile pe care le-ai
observat în timp ce citeşti textul şi întrebările care-ţi apar în minte. Dacă ai o Biblie cu referinţe, caută-le pe acelea
care te pot îndruma spre versetele care-ţi pot oferi răspunsuri la întrebările pe care le ai, apoi scrie-ţi propriile
impresii despre textul citit. (Dacă nu ştii ce înseamnă cuvântul “referinţă” sau dacă nu ştii cum să le foloseşti,
întreabă-l pe pastorul tău sau pe un alt creştin în vârstă). Găseşte un cuvânt-cheie în timp ce citeşti şi foloseşte
concordanţa de la sfârşitul Bibliei pentru a citi şi alte referinţe care folosesc acelaşi cuvânt şi notează-ţi toate
lucrurile noi pe care le-ai aflat. Începe prin a face schiţa unui capitol, paragraf cu paragraf. Când termini capitolul,
treci la următorul capitol până când vei termina întreaga carte. Dacă combini cititul cu studierea Scripturii vei
putea înţelege mai bine o anumită secţiune.
După ce vei face mai multe progrese în studierea Cuvântul lui Dumnezeu, vei afla cât de important este
să studiezi cuvinte-cheie, personaje, teme şi cărţi. Vei descoperi că Biblia este deosebit de bogată şi vei înţelege
modul în care gramatica, istoria, cultura şi geografia din pasajul respectiv influenţează interpretarea acestuia.
14
Jerry Bridges, The Practice of Godliness (“Practicarea evlaviei”) (Colorado Springs, CO: NavPress,
1983), pag. 51.
15
R. C. Sproul, Knowing Scripture (“Cunoaşterea Scripturii”) (Downers Grove, IL: InterVarsity Press,
1977), pag. 17.
19
 Nu te lăsa descurajat de sentimentul de neputinţă şi continuă să studiezi Biblia de unul singur. Există
nenumărate cărţi, fie ele groase sau subţiri, care descriu cum trebuie să decurgă studiul biblic. Ele îţi oferă mai
multe informaţii cu privire la metode şi unelte de studiu decât îţi pot oferi eu în cadrul acestui capitol. Nu te baza
numai pe mâncarea spirituală care a fost “digerată” de alţii. Experimentează bucuria de a descoperi învăţături
biblice de prima mână printr-un studiu personal al Bibliei!

MAI MULTE APLICAŢII

Dacă creşterea evlaviei tale s-ar măsura după calitatea asimilării Bibliei, care ar fi rezultatul?
Aceasta este o întrebare importantă deoarece evlavia ta este afectată de calitatea studiului biblic pe care-l faci. În
magnifica Sa Rugăciune Preoţească din Ioan 17, Isus S-a rugat Tatălui pentru noi: “ Sfinţeşte-i prin adevărul Tău;
Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Deci, planul lui Dumnezeu este acela de a ne sfinţi şi de a ne face
evlavioşi. El împlineşte aceste lucruri prin intermediul “adevărului” - adică, prin intermediul Cuvântului Său. Dacă
ne mulţumim cu o calitate slabă în ceea ce priveşte ascultatul, cititul şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu,
restricţionăm foarte mult harul lui Dumnezeu care curge înspre noi şi care ne poate sfinţi.
Deşi rostesc aceste cuvinte, îmi dau seama că este mai uşor să vă fac să vă simţiţi vinovaţi (inclusiv pe
mine personal) de modul în care aţi studiat Cuvântul lui Dumnezeu în trecut şi de falimentele pe care le-aţi
experimentat. Dar, nu uitaţi că Uşa Cerului este deschisă pentru noi nu din pricina faptelor bune pe care le-am
făcut (ca, de exemplu, studierea Cuvântului lui Dumnezeu), ci din pricina lucrării făcute de Dumnezeu prin Isus
Cristos. Să aplicăm mesajul din Filipeni 3:13 şi să ne corectăm neglijenţa de a studia Biblia. Să începem “ să
uităm ce este în urmă şi să ne aruncăm spre ceea ce este înainte ”.
Acest verset mă face să-ţi pun o ultimă întrebare.
Ce poţi să faci pentru a-ţi îmbunătăţi studiul biblic? Dacă nu eşti împiedicat de divinitate, încearcă cel
puţin să te alături unui grup de credincioşi serioşi ca să auzi Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare săptămână. Multe
biserici care cred în Biblie îţi pot oferi nenumărate ocazii de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu de-a lungul unei
săptămâni. Dacă nu poţi să participi la serviciile unei biserici, ascultă casete audio care conţin Biblia sau predici.
Ascultă la radio studii biblice, o alternativă pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Fixează-ţi nişte ţeluri şi
încearcă cu toată sinceritatea să citeşti Biblia în fiecare zi şi s-o termeni în cel mai scurt timp posibil. De
asemenea, cumpără cărţi ieftine şi ghiduri de studiu biblic pentru fiecare carte din Biblie. Librăriile creştine îţi pot
oferi multe topici de studiu. Deşi e bine să studiezi Biblia de unul singur, alătură-te totuşi unui grup de studiu biblic
din biserica sau din comunitatea ta sau înfiinţează chiar tu un grup de studiu.
Indiferent de modalitatea pe care o vei alege, disciplinează-te pentru a deveni evlavios, încheind un
legământ de a-ţi îmbunătăţi stilul de studiere al Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Cei care îşi folosesc puţin
Bibliile nu sunt cu deloc mai buni decât cei care nu citesc deloc din Scriptură.
Să terminăm acest capitol cu o încurajare substanţială. Am citit, nu demult, o broşură interesantă,
intitulată Reading the Bible (“Citirea Bibliei”), scrisă de un pastor scoţian pe nume Geoffrey Thomas. Ori de câte
ori acesta menţionează citirea Bibliei, gândeşte-te şi la ascultarea şi studierea Scripturii.
„Nu te aştepta să stăpâneşti Biblia într-o singură zi, lună sau an. Ci, mai degrabă,
aşteaptă-te să fii bulversat, de nenumărate ori, de lucrurile pe care aceasta le afirmă. Mesajul ei
nu este întotdeauna clar. Marii oameni ai lui Dumnezeu se simţeau deseori ca nişte novici
atunci când citeau din Cuvânt. Apostolul Petru spunea că sunt multe lucruri dificil de înţeles în
epistolele lui Pavel (2 Petru 3:16). Mă bucur că Petru a scris aceste cuvinte, deoarece şi eu am
ajuns la această concluzie de multe ori. Aşa că nu te aştepta să te emoţionezi sau să te simţi
întotdeauna plin de pace şi linişte când citeşti din Scriptură. Prin harul lui Dumnezeu, te poţi
aştepta ca aceste lucruri să se întâmple des. De foarte multe ori nu vei primi nici un fel de
răspuns de natură emoţională. Lasă ca Cuvântul să-ţi înmoaie inima şi mintea şi, odată cu
trecerea timpului, vei fi martorul unor mari schimbări în atitudinea, comportamentul şi caracterul
tău. Vei fi, de cele mai multe ori, ultimul care va băga în seamă aceste schimbări. Deseori te vei
simţi foarte neînsemnat, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ţi se va părea uriaş şi minunat. Deci,
continuă să-l citeşti până când oboseşti, până când nu vei mai avea nevoie de Biblie. Atunci
când moartea îţi va închide ochii nu vei mai avea niciodată nevoie să citeşti Cuvântul lui
Dumnezeu în Scriptură pentru că vei vedea Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, pe Acelaşi Isus pe
20
 care L-ai cunoscut în Biblie şi în faţa Căruia vei sta într-o bună zi, când vei intra în casa Lui
veşnică pentru totdeauna”16.

Capitolul 3

ASIMILAREA BIBLIEI (PARTEA A II-A)

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Maturizarea creştină implică disciplină.

Rapiditatea cu care se maturizează un om, din punct de vedere spiritual,
şi limitele acestei maturizări depind de această disciplinare. Disciplina este
mijlocul prin care el se va maturiza.
Richard Halverson
CITAT DIN CARTEA LUI D. G. KEHL, CONTROLEAZĂ-TE! PRACTICAREA ARTEI AUTO-
DISCIPLINĂRII

Doi fraţi se plimbau pe moşia întinsă, plină de păduri a tatălui lor, dând peste un pom tânăr, plin de roade.
Au mâncat din fructele gustoase ale acestuia până s-au săturat. Înainte de a se întoarce acasă, unul dintre ei a
adunat toate fructele şi le-a luat cu el. Fratele său, însă, a scos pomul din pământ şi l-a plantat pe moşia sa.
Pomul a înflorit şi dădea mereu o recoltă bogată, aşa că cel de-al doilea frate se bucura permanent de savoarea
fructelor, în timp ce primul nu mai avea ce să culeagă.
Biblia seamănă cu pomul roditor din povestea de mai sus. Atunci când nu faci altceva decât să asculţi
Cuvântul lui Dumnezeu semeni cu primul frate. Poţi să aduni toate fructele din pom şi să le duci acasă, ca să-ţi
ajungă mai multe zile, dar, acest lucru nu se compară cu a avea un astfel de pom în grădina ta. Prin intermediul
cititului şi studierii, copacul devine al nostru şi ne putem bucura de roadele sale. Celelalte discipline spirituale care
te ajută să faci acest lucru sunt următoarele: memorarea, meditaţia şi aplicaţia. Aceste discipline te vor ajuta să
măreşti recolta de fructe.

MEMORAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU - BENEFICII ŞI METODE

Mulţi creştini echivalează disciplinele spirituale, care se referă la memorarea Cuvântului lui Dumnezeu, cu
martirajul post-modernist. Roagă-i pe cei mai mulţi dintre creştini să memoreze versete biblice şi vei observa că
vor reacţiona cu acelaşi entuziasm cu care se ofereau oamenii ca să-i înfrunte pe leii lui Nero. De ce oare?
Probabil, pentru că mulţi oameni asociază memorarea cu eforturile pe care le făceau ca să înveţe la unele materii
în timpul şcolii. Aceste eforturi erau dificile, de cele mai multe ori neinteresante şi lipsite de valoare viitoare. De
asemenea, aud de multe ori pe oameni spunând că nu învăţau mai bine pentru că nu aveau ţinere de minte. Dar
dacă ţi-aş oferi câte o mie de dolari pentru fiecare verset pe care-l memorezi în următoarele şapte zile? Crezi că
atitudinea ta faţă de memorarea Scripturii şi abilitatea ta de a memora se vor îmbunătăţi? Orice răsplătire
financiară este prea mică şi nu se poate compara cu acumularea importantă a comorilor din Cuvântul lui
Dumnezeu în mintea ta.

Memorarea îţi va oferi putere spirituală

16
Geoffrey Thomas, Reading the Bible (“Citirea Bibliei”) (Edinburgh, Scotland: The Banner of Truth
Trust, 1980), pag. 22
21
 Când stochezi Scriptura în minte, Duhul Sfânt va putea să ia versetele învăţate şi să le folosească pentru
a ţi le aduce aminte exact atunci când ai nevoie de ele cel mai mult. Iată de ce autorul Psalmului 119 scrie:
“Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! ” (versetul 11). Una este, de exemplu, să
priveşti sau să te gândeşti la lucrurile la care ştii că nu trebuie să te gândeşti; dar vei primi mai mult ajutor în
momentele de ispită dacă ştii un anumit verset, ca de exemplu Coloseni 3:2: “ Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la
cele de pe pământ”.
Când Duhul Sfânt îţi aduce aminte un astfel de verset, acest lucru ilustrează probabil Efeseni 6:17 care
vorbeşte despre “sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu ”. Un adevăr scriptural adecvat, care ne face să
conştientizăm prezenţa Duhului Sfânt exact în momentul când avem nevoie de Acesta, poate reprezenta arma
care ne va ajuta să câştigăm bătălia spirituală.
Nu există o ilustraţie mai bună pentru acest adevăr decât confruntarea lui Isus cu Satana în pustia Iudeii
(Matei 4:1-11). De fiecare dată, Duşmanul a încercat să-L ispitească pe Isus, dar Acesta i-a răspuns citând
versete din Scriptură. Faptul că Isus învăţase multe versete din părţi diferite ale Scripturii L-a ajutat pe Acesta să
câştige victoria. Şi noi putem experimenta mai multe victorii spirituale, la fel ca Isus – dacă memorăm Scriptura –
pentru ca versetele învăţate să poată fi folosite de Duhul Sfânt atunci când avem nevoie.

Memorarea îţi întăreşte credinţa

Vrei să-ţi întăreşti credinţa? Care creştin nu-şi doreşte acest lucru? Dacă vrei să-ţi întăreşti credinţa, unul
dintre lucrurile pe care le poţi face în acest sens este să memorezi Scriptura. Să privim la Proverbe 22:17-19 care
spune: “Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor şi ia învăţătura mea în inimă. Căci este bine să le
păstrezi înlăuntrul tău şi să-ţi fie toate deodată pe buze. Pentru ca să-ţi pui încrederea în Domnul, vreau să te
învăţ eu astăzi, da, pe tine ”. Pentru “a asculta” “cuvintele înţelepţilor” despre care se vorbeşte aici şi pentru “a le
păstra înlăuntrul tău” trebuie să memorezi versete din Scriptură. Observă motivul pentru care trebuie să păstrezi
în inima ta cuvintele înţelepţilor din Scriptură, motivul pentru care trebuie “să le ai pe toate deodată pe buze” –
“pentru ca să-ţi pui încrederea în Domnul”. Memorarea Scripturii îţi va întări credinţa, deoarece Ea va afirma
mereu şi mereu acelaşi adevăr – exact atunci când vei avea cea mai mare nevoie de acest lucru.
Biserica noastră a început să construiască un nou lăcaş de închinare. Am simţit în inima noastră că
trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu şi că trebuie să construim noua biserică fără a ne îngloda în datorii. Au existat
momente când credinţa mea în bunătatea Domnului a început să se clatine. De cele mai multe ori, credinţa mea
se întărea atunci când citeam promisiunea lui Dumnezeu din 1 Samuel 2:30: “ Căci voi cinsti pe cine Mă
cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi ”. Este deosebit de important să învăţăm versete din Biblie.

Memorarea, mărturisirea şi consilierea

De Ziua Cincizecimii (sărbătoare evreiască care a început să fie sărbătorită de creştini atunci când Duhul
Sfânt S-a coborât peste aceştia), apostolul Petru a fost chemat de Dumnezeu să se ridice şi să predice mulţimii
despre Isus. Cuvintele sale cuprindeau multe versete din Vechiul Testament (vezi Faptele Apostolilor 2:14-40).
Deşi există o diferenţă calitativă între predica lui Petru, care a fost inspirată de Dumnezeu şi discuţiilor noastre
călăuzite de Duhul Sfânt, experienţa acestuia ilustrează că memorarea Scripturii ne poate pregăti pentru
mărturisirea Evangheliei pe neaşteptate sau pentru oportunităţile de consiliere care se pot ivi în drumul nostru.
De curând, în timp ce prezentam mesajul lui Cristos unui bărbat, el mi-a spus ceva ce mi-a reamintit un
verset pe care-l învăţasem pe de rost. Am citat versetul respectiv, verset care a reprezentat o schimbare totală a
discuţiei, lucru care l-a convins pe omul respectiv să se predea în întregime lui Cristos. Deseori experimentez
acest lucru atunci când consiliez pe cineva. Dar dacă aceste versete nu sunt ascunse adânc în inimă, ele nu vor
putea fi folosite.

Mijlocul prin care Dumnezeu te călăuzeşte

Psalmistul a scris: “Învăţăturile Tale sunt desfătarea mea şi sfătuitorii mei ”. Duhul Sfânt scoate la iveală
adevărurile biblice pe care mintea noastră trebuie să le reţină, adevăruri care ne vor ajuta să-i sfătuim pe alţi
oameni. De asemenea, El ne va ajuta şi ne va oferi călăuzire personală.
De multe ori, când am încercat să iau o hotărâre într-o anumită situaţie sau când nu am ştiut ce cuvinte
să mai folosesc, Domnul mi-a vorbit prin intermediul lui Efeseni 4:29: “ Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din
22
gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud ”. Sunt sigur că uneori am înţeles
greşit vocea Duhului Sfânt, dar călăuzirea Sa este extrem de clară atunci când El îmi aduce aminte un astfel de
verset! Dar acest lucru va avea loc numai dacă sunt disciplinat în memorarea Scripturii.

Memorarea stimulează meditaţia

Unul dintre cele mai mari beneficii ale memorării Scripturii este acela că îţi dă motive asupra cărora să
meditezi. După ce ai memorat un verset din Scriptură poţi să meditezi la el oricând în timpul zilei sau nopţii. Dacă
iubeşti Cuvântul lui Dumnezeu îndeajuns de mult pentru a-l memora, te vei asemăna cu autorul Psalmului 119:97,
care a exclamat: “Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea ”. Fie că conduci maşina, fie că
mergi cu trenul, fie că eşti în aeroport, fie că stai la coadă, fie că îţi legeni copilul, fie că mănânci, poţi beneficia de
disciplina spirituală numită meditaţie numai dacă ai învăţat multe versete.
Cuvântul lui Dumnezeu este “sabia Duhului”, dar Duhul Sfânt nu-ţi poate oferi o armă pe care tu nu te-ai
străduit să o achiziţionezi. Imaginează-te într-o situaţie dificilă când trebuie să iei o decizie importantă şi când ai
nevoie de călăuzire sau când te lupţi cu o ispită grea şi ai nevoie de victorie. Duhul Sfânt îţi pune la dispoziţie
versetele pe care le-ai învăţat, deschizându-ţi uşa spre victorie, dar asta se va întâmpla numai dacă vei şti mai
multe versete, nu numai Ioan 3:16, Geneza 1:1 şi Marea Trimitere. Şi acestea sunt nişte arme foarte puternice,
dar nu le poţi folosi în toate bătăliile. Trebuie să ne umplem arsenalul, învăţând mai multe versete pe care Duhul
Sfânt să le poată folosi la momentul potrivit.

Tu poţi memora Scriptura

Mulţi oameni cred că ei nu au suficientă memorie, dar acest lucru nu este adevărat. După cum deja am
descoperit, memorarea versetelor ţine foarte mult de motivaţia pe care o ai. Dacă-ţi ţii minte ziua de naştere,
numărul de telefon şi adresa, dacă-ţi aminteşti numele prietenilor, atunci poţi învăţa şi versete din Scriptură.
Întrebarea este următoarea: “Vrei cu adevărat să te disciplinezi în această privinţă?”
Când Dawson Trotman, fondatorul organizaţiei creştine numite The Navigators (“Navigatorii”), a devenit
creştin în 1926, el a început să înveţe câte un verset biblic în fiecare zi. Pe atunci, el era şofer pe un camion şi
lucra într-un şantier din Los Angeles. În timp ce-şi conducea maşina prin oraş el se gândea la versetul pe care-l
învăţase în ziua respectivă. În primii trei ani de viaţă creştină, el a învăţat 1000 de versete. Dacă el a putut să
înveţe trei sute de versete pe an în timp ce-şi conducea camionul, atunci şi noi putem încerca să învăţăm măcar
câteva.

Alcătuieşte-ţi un plan
Există disponibile în librăriile creştine mai multe planuri bune, care te pot ajuta să înveţi versete biblice,.
Dar probabil că-ţi doreşti să alegi singur versete referitoare la o anumită temă prin care Domnul va putea lucra la
viaţa ta. Dacă nu ai o credinţă prea puternică, învaţă versete care vorbesc despre credinţă. Dacă ai probleme cu
un obicei prost, găseşte versete care să te ajute să experimentezi victoria. Cineva i-a spus lui Dawson Trotman
că se teme că va deveni mândru dacă va învăţa multe versete din Scriptură. Iată ce a răspuns Trotman: “Atunci
învaţă zece versete care vorbesc despre umilinţă” . De asemenea, este mai bine să înveţi o anumită secţiune din
Scriptură, de pildă un psalm, decât versete izolate.

Scrie aceste versete

Fă o listă cu versetele pe care le-ai învăţat şi alcătuieşte un index al acestora.

Desenează simboluri de aducere aminte

23
 Nu trebuie să faci nimic deosebit, doar să tragi câteva linii şi să pui câte o imagine în dreptul fiecărui
verset. Astfel, versetul va deveni “vizual”, iar imaginea aleasă de tine va lucra în locul tău. O imagine simplă îţi va
reaminti mai multe cuvinte. Acest lucru este în special adevărat cu privire la ilustraţiile care desemnează acţiunea
din versetul respectiv. De exemplu, în Psalmul 119:11, poţi să desenezi o inimă cu o Biblie înăuntru care să-ţi
amintească că trebuie să păstrezi Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta. În dreptul lui Efeseni 6:17, desenează o
sabie. Vei descoperi că această metodă îţi va fi de mare ajutor atunci când vei încerca să memorezi mai multe
versete consecutive. Îmi dau seama că nu eşti pictor, dar nimeni nu trebuie să vadă aceste imagini care te vor
ajuta să memorezi mai uşor din Scriptură.

Memorează corect versetele

Există o mare ispită, în special atunci când înveţi pentru prima dată un verset, să micşorezi standardul.
Nu te mulţumi doar cu o învăţare superficială, una care doar să semene cu versetul pe care încerci să-l înveţi.
Învaţă versetul cuvânt cu cuvânt şi învaţă şi referinţa. Dacă nu deţii un standard obiectiv cu care să-ţi măsori
împlinirile, ţelul pe care ţi l-ai propus va fi lipsit de claritate şi vei tinde mereu să micşorezi standardul până când
vei renunţa de-a binelea. Ba mai mult, dacă nu memorezi corect versetul, îţi pierzi încrederea şi nu-l vei putea
folosi atunci când vorbeşti cu cineva. Deşi este greu să înveţi versetele respectând fiecare virgulă şi punctuleţ de
la bun început, vei descoperi că acest lucru îţi va aduce multe beneficii, odată cu trecerea timpului. Din fericire,
versetele pe care le ştii corect, pe dinafară, sunt mai uşor de reamintit decât acelea pe care nu le-ai învăţat aşa
cum trebuie.

Găseşte o metodă prin care să poţi da socoteală altor creştini

Deoarece noi încercăm să găsim tot felul de portiţe pentru a amâna împlinirea lucrurilor necesare, trebuie
să dăm socoteală altor creştini de versetele pe care le-am memorat, lucru care este mult mai important decât la
celelalte discipline. Cu cât suntem mai ocupaţi, cu atât mai mult tindem să ne sustragem acestei îndatoriri. Unii
creştini, cum a fost Dawson Trotman, au pus la punct nişte mijloace prin care au putut să dea socoteală, iar
această disciplinare ii ajută să rămână credincioşi. Majoritatea creştinilor, însă, vor învăţa mai multe versete
atunci când vor putea să vorbească regulat cu cineva - nu întotdeauna un creştin - şi cu care pot recapitula
versetele învăţate.

Recapitulează versetele şi meditează la ele zilnic

Nici un alt principiu al memorării Scripturii nu este mai important decât principiul recapitulării. Dacă nu
recapitulezi într-un mod adecvat versetele învăţate vei uita foarte multe dintre ele. Dar odată ce ai învăţat un
verset, poţi să-l recapitulezi în minte tot atât de repede ca şi cum l-ai rosti cu voce tare. Iar atunci când ştii bine un
verset, nu trebuie să-l recapitulezi decât o dată pe săptămână sau pe lună sau chiar o dată la şase luni ca să te
asiguri că nu l-ai uitat. Totuşi, nu este un lucru neobişnuit să-ţi petreci 80% din timpul alocat învăţării versetelor
biblice recapitulând pe cele pe care le-ai învăţat deja. Nu te zgârci cu timpul pe care trebuie să-l petreci
recapitulând versetele învăţate. Bucură-te că ştii atât de multe versete!
Cel mai bun moment al zilei când poţi să recapitulezi versetele învăţate este atunci când te pregăteşti de
culcare. Deoarece nu trebuie să le ai scrise pe hârtie, le poţi repeta şi poţi medita la ele atunci când eşti aproape
adormit sau când ai insomnii. Dacă adormi prea repede, nu te îngrijora, deoarece oricum tu te pregăteşti să
adormi. Dar dacă nu poţi să adormi, atunci profită de acest timp cât mai mult şi recapitulează aceste versete,
pentru ca să te poţi bucura de pace şi linişte.
Când vei termina de citit această secţiune, care se referă la disciplina memorării Scripturii, aminteşte-ţi că
învăţatul versetelor nu este punctul terminus. Ţelul tău nu este acela de a vedea cât de multe versete poţi să
înveţi, ci de a deveni din ce în ce mai evlavios. Ţelul nostru este acela de a memora Cuvântul lui Dumnezeu,
astfel încât acesta să ne transforme minţile şi vieţile.
Dallas Willard obişnuia să spună: “Ca pastor, învăţător biblic şi consilier am fost deseori martorul unor
schimbări interioare şi exterioare care au avut loc în urma memorării şi meditării asupra Scripturii. Personal, eu nu
24
m-aş apuca niciodată să păstoresc o biserică sau să conduc un program de educaţie creştină care nu implică
memorarea permanentă a celor mai frumoase pasaje din Scriptură, programe destinate persoanelor de toate
vârstele”17.

MEDITAREA LA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU - BENEFICII ŞI METODE

Una dintre caracteristicile triste ale culturii noastre este că meditaţia este identificată tot mai mult cu
sistemul necreştin de gândire decât cu creştinismul biblic. Chiar şi printre creştini, practica meditaţiei este deseori
asociată cu yoga, meditaţia transcedentală, terapia de relaxare sau cu mişcarea New Age (Noua Eră). Deoarece
se pune un foarte mare accent pe meditaţie în cadrul multor grupări şi mişcări false din punct de vedere spiritual,
unii creştini se simt inconfortabil când cineva abordează acest subiect şi sunt suspicioşi, nedorind să se apuce de
meditaţie. Dar trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu ne porunceşte să medităm la Cuvântul Său şi că
meditaţia a fost practicată de oamenii evlavioşi ai Scripturii. Doar pentru că un anume cult foloseşte crucea ca
simbol asta nu înseamnă că Biserica trebuie să înceteze să-l mai folosească. Uneori, nu trebuie să subevaluăm
sau să ne temem de meditaţia biblică doar pentru societatea a adaptat-o pentru a-şi împlini propriile scopuri.
Tipul de meditaţie încurajat de Biblie diferă mult de celelalte tipuri de meditaţie. În timp ce unii spun că
trebuie să-ţi goleşti mintea de toate lucrurile pentru a putea medita, adevărul este că meditaţia creştină implică
umplerea minţii cu Dumnezeu şi adevărul Său. Pentru alţii, meditaţia reprezintă o încercare de a ajunge la o
pasivitate mentală completă, dar meditaţia biblică implică o activitate mentală constructivă. Meditaţia lumească
foloseşte mai multe tehnici de vizualizare care intenţionează să te ajute “să-ţi creezi propria realitate”. În timp ce
istoria creştinismului a pus la mare cinste folosirea sfântă a imaginaţiei dăruite de Dumnezeu în cadrul meditaţiei,
imaginaţia nu este altceva decât slujitorul care ne ajută să medităm la lucrurile care sunt adevărate (Filipeni 4:8).
Mai mult, în loc “să ne creem propria realitate” prin intermediul vizualizării, noi trebuie să unim meditaţia cu
rugăciunea şi cu acţiunea umană, călăuzită de Duhul Sfânt, pentru ca aceasta să aibă efectele scontate.
Având în vedere aceste particularităţi, haideţi să definim meditaţia ca fiind acea gândire profundă asupra
adevărurilor şi realităţilor spirituale revelate în Scriptură pentru ca noi să o putem înţelege şi aplica mai bine, în
urma rugăciunii. Meditaţia merge mână în mână cu ascultarea, citirea, studierea şi chiar memorarea Cuvântului
lui Dumnezeu. Voi folosi o analogie simplă - cana de ceai. Tu eşti cana cu apă fierbinte, iar memorarea Scripturii
este pliculeţul de ceai. Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu se aseamănă cu înmuierea pliculeţului de ceai în
cană. O parte din savoarea plantei este absorbită de apă, dar acest lucru nu va avea loc dacă pliculeţul nu va
rămâne mai mult timp în ceaşcă. În cadrul acestei analogii, citirea, studierea şi memorarea Cuvântului lui
Dumnezeu sunt reprezentate de cufundarea şi păstrarea pliculeţelui în cană. Cu cât vei ţine planta mai mult timp
în apă, cu atât ceaiul va fi mai eficient. Însă meditaţia seamănă cu scufundarea totală a pliculeţului pentru ca
toată savoarea plantei să fie absorbită de apa fierbinte, iar aceasta se va închide la culoare.

Iosua 1:8 - promisiunea succesului

Există o anumită legătură biblică între succes şi practicarea meditaţiei asupra Cuvântului lui Dumnezeu,
legătură care se regăseşte în Iosua 1:8. Domnul l-a numit pe Iosua succesorul lui Moise şi liderul poporului Său.
Iată ce i-a spus Dumnezeu lui Iosua: “ Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi
şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu
înţelepciune”.
Trebuie să ne reamintim că prosperitatea şi succesul despre care vorbeşte Domnul aici reprezintă
prosperitate şi succes numai în ochii Săi, nu şi în ochii lumii. Din perspectiva Noului Testament, ştim că cea mai
bună aplicaţie a acestei promisiuni se referă la prosperitatea sufletului şi la succesul spiritual (deşi cea mai mare
parte a succesului pe care îl experimentăm în viaţa noastră umană are loc doar atunci când trăim în conformitate
cu înţelepciunea lui Dumnezeu). Totuşi, deşi afirm cu tărie acest lucru, nu trebuie să pierdem din vedere relaţia
care există între meditaţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi succes.

17
Dallas Willard, The Spirit of the Disciplines (“Duhul disciplinelor”) (San Francisco, CA: Harper &
Row, 1988), pag. 150.
25
 Adevăratul succes este promis tuturor acelora care meditează la Cuvântul lui Dumnezeu, acelora care
meditează la adevărurile profunde ale Scripturii, nu doar în timpul zilei, ci în orice clipă din zi şi din noapte. Ei
meditează atât de mult la versetele învăţate, încât discuţia lor este saturată de Scriptură. Roadele meditaţiei se
văd în modul în care aceştia reacţionează. Ei împlinesc lucrurile pe care le află din Scriptură şi, ca rezultat,
Dumnezeu îi ajută şi le garantează succesul.
Dar cum ne poate schimba disciplina meditaţiei? Cum ne poate binecuvânta Dumnezeu prin intermediul
acesteia? David a spus în Psalmul 39:3: “ Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit
cuvântul pe limbă”. Cuvintele ebraice care au fost traduce în acest verset prin “a veni pe limbă” sunt în strânsă
legătură cu cuvântul tradus “a cugeta” din Iosua 1:8. Când ascultăm, citim, studiem sau memorăm Cuvântul lui
Dumnezeu (Ieremia 23:29), meditaţia va deveni instrumentul principal prin care vom aprofunda versetele învăţate.
Pe măsură ce vom învăţa tot mai multe versete, ele ne vor oferi din ce în ce mai multă lumină (înţelegere şi
pricepere) şi pasiune (dorinţa de a asculta). Doar “ atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi vei lucra cu
înţelepciune”, continuă Domnul.
De ce nu ne dorim să învăţăm versete biblice? De ce nu avem parte de mai mult succes în viaţa de
credinţă? Pastorul puritan Thomas Watson ne oferă răspunsul: “Motivul pentru care nu mai dorim să memorăm
Cuvântul este acela că nu dorim să ne încălzim inimile la focul meditaţiei” 18.

Psalmul 1:1-3 - Promisiunile

Promisiunile lui Dumnezeu din Psalmul 1:1-3, care au legătură cu meditaţia, sunt la fel de generoase ca
şi cele din Iosua 1:8:

Ferice de omul
care nu se duce la sfatul celor răi,
nu se opreşte pe calea celor păcătoşi
şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului
şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă,
care îşi dă rodul la vremea lui
şi ale cărui frunze nu se veştejesc:
tot ce începe, duce la bun sfârşit.

Gândiţi-vă la lucrurile care vă fac cea mai mare plăcere. Doi tineri îndrăgostiţi se gândesc mereu unul la
celălalt. Când ne îndrăgostim de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să medităm asupra lui. Trebuie să medităm
asupra acestuia zi şi noapte. Iar rezultatele meditaţiei sunt următoarele: stabilitatea, roadele, perseverenţa şi
prosperitatea. Iată ce a spus un scriitor: “De obicei, cei care meditează cel mai mult la Cuvântul lui Dumnezeu
înfloresc”19.
Copacul vieţii tale spirituale va înflori doar atunci când vei medita şi absorbi “apa vie” a Cuvântului lui
Dumnezeu (Efeseni 5:26). Ascultarea şi citirea Bibliei, de exemplu, se aseamănă cu o ploaie scurtă, care cade pe
un sol secetos. Indiferent de intensitatea ploii şi de cantitatea de apă căzută, aceasta se va răspândi pe suprafaţa
solului, dar acesta nu va putea absorbi prea multă apă. Meditaţia permite pământului sufletului să se deschidă ca
să absoarbă din ce în ce mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu. Doar atunci vor avea creştinii parte de roade
extraordinare şi de prosperitate spirituală.
Autorul Psalmului 119 avea încredinţarea că era mai înţelept decât duşmanii săi (versetul 98). Ba mai
mult, acesta adaugă: “ Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei ” (versetul 99). Era oare mai deştept pentru că a
ascultat, a citit, a studiat şi a memorat Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât duşmanii şi învăţătorii lui? Probabil
că nu. Psalmistul era mai înţelept decât aceştia nu pentru că a învăţat mai multe versete decât ei, ci pentru că a
meditat la ele. Dar cum de a obţinut el mai multă înţelepciune şi pricepere decât ceilalţi oameni? Iată explicaţia pe
care acesta ne-o oferă:
18
Thomas Watson, “How We May Read the Scriptures with Most Spiritual Profit” (“Cum să profităm
cel mai bine, din punct de vedere spiritual, de citirea Scripturii”), în Puritan Sermons (“Predici
puritane”) (1674; ediţia a II-a, Wheaton, IL: Richard Owen Roberts, 1981), vol. 2, pag. 62.
19
Thomas Brook, citat din The Banner of Truth (“Steagul adevărului”), februarie 1989, pag. 26.
26
 Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei,
căci totdeauna le am cu mine.
Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei,
căci mă gândesc la învăţăturile Tale . (Psalmul 119:98-99)
Este posibil să întâlneşti foarte multe versete biblice, dar acestea nu te vor ajuta deloc dacă nu te
străduieşti să le memorezi. Meditaţia înseamnă absorbire.
Eu cred că meditaţia este mult mai importantă pentru prosperitatea şi roadele spirituale în zilele de azi
decât în timpul Israelului antic. Chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu s-ar fi schimbat, noi tot am fi experimentat o
avalanşă de informaţii pe care psalmistul nu şi-ar fi putut-o imagina niciodată. Combină acest adevăr cu câteva
dintre responsabilităţile noastre moderne şi vei observa că distragerea mentală şi irosirea ne împiedică să
absorbim din ce în ce mai multe versete biblice. Mi s-a spus că, din cauza exploziei informaţiilor, care dublează
cunoştinţele umane la fiecare doi ani, am ajuns până în punctul când ediţia săptămânală obişnuită a ziarului New
York Times conţine mai multe informaţii decât ar fi putut obţine Jonathan Edwards pe parcursul întregului secol al
XVIII-lea. Este evident că el a avut multe responsabilităţi care i-au răpit din timp (ca, de exemplu, grija sa pentru
cai), responsabilităţi de care noi nu ne mai interesăm. Pe de altă parte, el nu a folosit niciodată telefonul! În ciuda
acestei inconvenienţe, mintea sa, asemenea celei a psalmistului, nu a fost distrasă de ştirile de la televizor şi
radio, de telefoanele fixe sau mobile, de tot felul de aparate, de transportul rapid, de poştă şi aşa mai departe. Din
cauza acestor lucruri, astăzi nouă ne este din ce în ce mai greu să ne concentrăm gândurile, în special asupra lui
Dumnezeu şi asupra Scripturii, decât creştinilor care au trăit în trecut.
Eu am început să-mi clarific o mare parte din acest mister foarte vechi. Deseori, m-am întrebat cum au
putut oamenii care au trăit cu sute de ani în urmă să realizeze mai multe lucruri doar cu ajutorul creionului, în timp
ce omul modern se bucură de maşini de scris şi de computere. Am primit de curând o copie a cărţii Christian
Directory (“Cartea de telefon creştină”), scrisă de Richard Baxter, un ghid practic care are de-a face cu toate
aspectele vieţii creştine. Această uimitoare carte este alcătuită din aproape o mie de pagini acoperite cu un scris
foarte mic; ea conţine 1.250.000 de cuvinte. Dacă acest lucru nu te impresionează, gândeşte-te că Baxter a făcut
cercetări de unul singur şi că a scris de mână această carte în mai puţin de doi ani (1664-1665). Iar el nu s-a
bucurat de ajutorul luminii electrice, nici măcar de o maşină de scris electrică sau de un procesor de cuvinte. Îmi
dau seama că el avea responsabilitatea de a se îngriji de familia sa în toată această perioadă de doi ani, dar
această împlinire a sa este una uluitoare. Mi-am imaginat că nu aş putea face ce a făcut Baxter, chiar dacă nu aş
fi avut nici o altă responsabilitate în aceşti doi ani în afară de a face cercetări şi de a scrie. Ba mai mult, nu
cunosc pe nici un om care ar fi putut să facă aşa ceva. Dar cum a reuşit el? Oare oamenii care s-au născut
înaintea noastră erau mai deştepţi decât cei din generaţiile următoare? Nu cred.
Eu cred că oamenii asemănători lui Baxter au fost nişte excepţii chiar şi în timpul lor. Şi mai cred că
Domnul l-a uns pe acest om pentru această însărcinare dificilă, aşa cum l-a ajutat şi pe Handel să scrie Mesia în
mai puţin de o lună. Cred că există o diferenţă esenţială între oamenii care semănau cu Baxter şi cei care
seamănă cu noi. Mintea lui nu era distrasă de atât de multe lucruri aşa cum se întâmplă cu noi; el a avut parte de
informaţii şi acţiuni care nu-i rămâneau întipărite în minte.
Deci, ce trebuie să facem? Nu ne putem întoarce în zilele lui Richard Baxter decât dacă decidem să ne
mutăm în junglele din Papua Noua Guinee. Şi chiar şi aşa, am trăit prea mult timp în această epocă a informaţiilor
şi nu mai putem scăpa de sub influenţa acesteia. Dar ne putem restaura şi face ordine în minţile noastre şi putem
să recâştigăm abilitatea de a ne concentra - în special asupra adevărului divin - cu ajutorul meditaţiei biblice.
De fapt, acesta este mijlocul prin care oameni ca Baxter şi Edwards au reuşit să se disciplineze. Iată ce
a spus Elisabeth Dodds în biografia pe care a scris-o despre Sarah Edwards cu privire la Jonathan:
Când era tânăr, în timpul călătoriilor. Edwards s-a gândit foarte mult la modul în care
putea folosi cel mai bine timpul. După ce s-a mutat la Northampton, el a alcătuit un plan - a
agăţat o bucăţică de hârtie de haina lui, iar pe acea bucată de hârtie a scris un număr, pe care l-
a asociat cu un anume subiect. După o călătorie de trei zile la Boston haina îi era acoperită de
bileţele. Când s-a apucat de studiu, scotea hârtiile metodic şi le scria aşa cum îşi aducea
aminte de ele20.
Noi nu trebuie să ne umplem de hârtii şi să arătăm ca nişte arici, dar putem fi transformaţi prin înnoirea
minţii (Romani 12:2) cu ajutorul disciplinei meditaţiei asupra Scripturii. Poate nu vom fi la fel de buni ca Baxter şi
poate nu ne vom bucura de acelaşi succes spiritual de care a avut parte Jonathan Edwards. Dar putem fi mai
20
Elisabeth D. Dodds, Marriage to a Difficult Man (“Mariajul cu un bărbat dificil”) (Philadelphia, PA:
Westminster Press, 1971), pag. 67-68.
27
înţelepţi decât vrăjmaşii noştri, mai inteligenţi decât învăţătorii noştri, putem experimenta toate promisiunile din
Iosua 1:8 şi din Psalmul 1, putem fi mai evlavioşi dacă medităm într-un mod biblic.
Dar cum trebuie să decurgă meditaţia creştină?

Alege un pasaj potrivit

Cel mai uşor mod de a începe să meditezi este să alegi un verset (sau mai multe versete), o propoziţie
sau un cuvânt care te-a impresionat atunci când l-ai întâlnit în Scriptură. Evident, aceasta este o abordare
subiectivă, dar orice abordare este, până la urmă, subiectivă. În plus, meditaţia este, în esenţă, o activitate
subiectivă, un lucru care nu are în vedere numai Scriptura, care este resursa obiectivă perfectă 21.
Atunci când înţelegem lucrarea Duhului Sfânt, ne dăm seama că El ne călăuzeşte să credem că, de
multe ori, El, Autorul Cărţii, ne va aduce aminte anumite pasaje din Scriptură la care El doreşte să medităm într-o
anumită zi. Fără îndoială, această abordare poate fi folosită greşit sau poate crea probleme. Trebuie să folosim
înţelepciunea şi să ne asigurăm că nu vom falimenta în meditarea la Persoana şi lucrarea lui Isus Cristos şi la
marile teme ale Bibliei.
Versetele care se referă, în mod evident, la îngrijorările şi nevoile tale personale sunt cu siguranţă lucruri
la care trebuie să meditezi. Deşi nu vrem să ne apropiem de Biblie considerând-o o carte de sfaturi înţelepte, o
colecţie de promisiuni sau o altă “carte cu răspunsuri”, Dumnezeu doreşte ca noi să acordăm atenţie acelor
lucruri pe care El le-a scris şi care se referă direct la circumstanţele în care ne aflăm. Dacă te-ai luptat mult timp
cu gândurile care-ţi trec prin cap şi dacă ai citit cartea Filipeni, atunci ar fi mai bine să meditezi la 4:8: “ Încolo,
fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească ”. Te gândeşti la
mântuirea unui prieten sau a unui membru al familiei tale? Dacă citeşti din Ioan 4, atunci meditează la modul în
care Isus a comunicat cu oamenii şi aplică ceea ce ai învăţat la propria ta situaţie. Simţi că eşti departe de
Dumnezeu şi că starea ta spirituală nu este prea bună? Caută indicii despre caracterul lui Dumnezeu şi
meditează asupra lor; nu vei regreta.

21
Biblia se referă la patru aspecte generale ale meditaţiei. Cel care este menţionat cel mai des
este meditaţia asupra conţinutului Scripturii. Cel de-al doilea aspect al meditaţiei este meditaţia
asupra creaţiei lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu trebuie să deţinem o Biblie pentru a medita la
gloria lui Dumnezeu, când privim un apus de soare, sau la abilităţile creatoare ale lui Dumnezeu,
când Acesta a creat o floare, această meditaţie asupra creaţiei trebuie să se bazeze întotdeauna
pe Scriptură. De asemenea, Biblia vorbeşte despre meditaţia asupra bunătăţii şi caracterului lui
Dumnezeu. Ambele pot fi observate în mijlocul circumstanţelor din jurul nostru, dar sunt relevate
într-un mod infailibil numai în Scriptură. Eu vreau să vă arăt că Biblia nu limitează meditaţia doar
la principiile biblice. Totuşi, toată meditaţia trebuie să se concentreze fie asupra lucrurilor revelate
în Scriptură, fie asupra lucrurilor care se bazează pe Scriptură. Următorul tabel vorbeşte despre
toate versetele biblice care se referă, în mod explicit, numai la aspectele meditaţiei:
Cuvântul lui Dumnezeu: Iosua 1:8 “asupra ei”
Psalmul 1:2 “la Legea Lui”
Psalmul 119:15 “la poruncile Tale”
Psalmul 119:15 “la cărările Tale”
Psalmul 119:23 “la orânduirile Tale”
Psalmul 119:48 “la orânduirile Tale”
Psalmul 119:78 “la poruncile Tale”
Psalmul 119:97 “la Legea Ta”
Psalmul 119:99 “la învăţăturile Tale”
Psalmul 119:148 “la Cuvântul Tău”
Creaţia lui Dumnezeu: Psalmul 143:5 “la lucrarea mâinilor Tale”
Călăuzirea lui Dumnezeu: Psalmul 77:12 “la toate isprăvile Tale”
Psalmul 77:12 “la toate lucrările Tale”
Psalmul 119:27 “la lucrările Tale cele minunate”
Psalmul 143:5 “la toate lucrările Tale”
Psalmul 145:5 “strălucirea slăvită a măreţiei Tale”
Caracterul lui Dumnezeu: Psalmul 63:6 “Tu”
Psalmul 145:5 “la lucrarea mâinilor Tale”
28
 Unul dintre cele mai folositoare moduri de a alege un pasaj asupra căruia să meditezi este să discerni
mesajul principal al acestuia sau al celorlalte pasaje pe care le citeşti din Scriptură şi să meditezi asupra lui,
căutând să-l aplici în viaţa de zi cu zi. De exemplu, am citit de curând Luca 11. Acest capitol este alcătuit din zece
paragrafe în traducerea pe care eu o folosesc. Am ales o secţiune - versetele 5-13. Principala temă a acestui
paragraf este stăruinţa în rugăciune. Am reflectat la această idee, în special la versetele 9 şi 10, care ne sfătuiesc
să căutăm, să găsim şi să batem la uşă. Mi-a fost mai greu să fac acest lucru în cartea Proverbe unde versetele
sunt izolate unele de altele. Deseori, acestea exprimă fiecare în parte câte o învăţătură şi nu fac parte dintr-un
anumit paragraf. Când citeşti astfel de secţiuni, trebuie să te bazezi pe metodele menţionate mai sus pentru a
alege textul asupra căruia să meditezi.

Repetă în moduri diferite

Această metodă ia mai multe versete sau propoziţii din Scriptură şi le întoarce pe toate părţile, încercând
să scoată la iveală toate învăţăturile cele mai importante.
Iată cum arată meditaţia asupra cuvintelor pe care le-a rostit Isus în Ioan 11:25:
“Eu sunt învierea şi viaţa”.
“Eu sunt învierea şi viaţa”.
“Eu sunt învierea şi viaţa”.
“Eu sunt învierea şi viaţa”.
“Eu sunt învierea şi viaţa”.
Bineînţeles, nu îţi este de nici un folos să repeţi la nesfârşit fiecare cuvânt din verset dacă nu le înţelegi. Ţelul

acestei metode este acela de a medita profund la acest verset de fiecare dată când ţi-l aminteşti. Este simplu,

dar eficient. Pe mine m-a ajutat foarte mult când nu am putut să mă concentrez asupra unui pasaj sau când nu

înţelegeam la ce anume se referă acesta.

Rescrie pasajul folosind propriile cuvinte

Încă din primii săi ani de şcoală, Jonathan Edwards a fost învăţat de tatăl său să-şi aştearnă gândurile pe
hârtie, un obicei la care acesta nu a renunţat niciodată. Acest obicei te poate ajuta să-ţi concentrezi atenţia
asupra lucrului de care te ocupi în momentul respectiv şi îţi va stimula gândirea. Parafrazarea versetului
(versetelor) la care te gândeşti este un mod bun de a te asigura că le pricepi sensul. Am un prieten care spune că
parafrazarea versetelor folosită de traducerea Amplified Bible este cea mai eficientă metodă care-l ajută să
înţeleagă un anumit text. O altă metodă de meditaţie foarte eficientă este să găseşti sinonime sau alte moduri prin
care să exprimi sensul unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu.

Caută aplicaţii ale textului

Pune-ţi întrebarea: “Cum trebuie să aplic acest text? Ce vrea Dumnezeu să fac după ce voi înţelege
învăţăturile din această parte a Cuvântului Său?”
Rezultatul meditaţiei este aplicaţia. Dacă înghiţi mâncarea fără să o mesteci acest lucru nu este sănătos
pentru sănătatea ta. La fel, şi meditaţia este incompletă dacă nu cauţi metode prin care să aplici lucrurile învăţate.
Este deosebit de important să încerci să aplici lucrurile pe care le-ai învăţat din întreg pasajul biblic pe care l-ai
studiat.

Roagă-te prin textul citit

29
 Iată ce citim în Psalmul 119:18: “ Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale ”. Duhul
Sfânt este Cel care ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 14:26). Meditaţia înseamnă mai mult decât străduinţa de a
înţelege anumite lucruri, mai mult decât energia mentală creativă. Roagă-te atunci când citeşti din Scriptură şi
supune-ţi mintea, lăsând-o să fie iluminată de Duhul Sfânt, lucru care te va ajuta să înţelegi mai bine spiritul
pasajului studiat. Biblia a fost scrisă şi inspirată de Duhul Sfânt; roagă-te ca El să te ajute să meditezi la Cuvânt.
Am meditat de curând la Psalmul 119:50: “ Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa
Ta îmi dă iarăşi viaţă”. M-am rugat astfel pe când meditam la acest verset:
Doamne, Tu ştii necazul prin care trec acum. Cuvântul Tău promite că mă va mângâia
în nenorocirea mea. Cuvântul Tău îmi dă iarăşi viaţă în mijlocul necazului. Cred din toată inima
că acest lucru este adevărat. Cuvântul Tău mi-a dat viaţă în mijlocul necazurilor pe care le-am
experimentat în trecut şi îmi pun toată încrederea în Tine că mă vei ajuta şi acum. Mă rog ca Tu
să-mi dai iarăşi viaţă şi să mă mângâi prin Cuvântul Tău.
Pe când mă rugam, Duhul Sfânt a început să-mi aducă aminte adevăruri din Scriptură cu privire la
suveranitatea lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale, la modul în care El m-a călăuzit mai înainte, la puterea Sa, la
prezenţa şi dragostea Sa constante şi aşa mai departe. Pe când meditam la acest verset şi mă rugam, sufletul
meu s-a întărit şi m-am simţit mângâiat de către Mângâietor.
Meditaţia implică întotdeauna două persoane - creştinul şi Duhul Sfânt. Rugăciunea este modul prin care
Duhul Sfânt te invită să mediteze asupra cuvintelor din Scriptură în cadrul luminii Sale divine. El vrea să-ţi arate
lucruri pe care tu nu le poţi vedea fără ajutorul Său.

30
 Nu te grăbi - fă-ţi timp!
Este oare important să citeşti unul, trei sau mai multe capitole din Scriptură numai ca să afli, în cele din
urmă, că nu-ţi mai aduci aminte nimic din ce-ai citit? Este mai bine să citeşti câteva versete biblice şi să meditezi
asupra lor decât să citeşti mult fără să meditezi.
Iată ce scria Maurice Roberts în Scoţia, în 1990:
Epoca noastră este lipsită de măreţie spirituală. Iar vinovată de acest lucru este
superficialitatea. Suntem prea nerăbdători să medităm la credinţa cu care ne mândrim … Dar
nu citirea rapidă a cărţilor religioase sau împlinirea superficială a îndatoririlor religioase întăresc
credinţa creştină. Ci, mai degrabă, meditaţia permanentă asupra adevărurilor Evangheliei şi
învăţarea acestora vor produce roade într-un caracter sfinţit 22.
Citeşte mai puţin şi meditează mai mult. Deşi mulţi creştini trebuie să-şi facă timp pentru a putea citi
Biblia, există şi creştini care îşi petrec tot timpul citind şi meditând asupra Cuvântului. Dacă nu poţi să-ţi măreşti
timpul alocat devoţiunii ca să meditezi la versetele citite, citeşte mai puţin ca să poţi medita la ele fără să te
grăbeşti. Deşi, probabil, îţi vei face timp, pe parcursul zilei, să meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Psalmul
119:97), cel mai bine vei medita atunci când îţi faci timp să citeşti zilnic din Biblie.
Fie ca experienţa noastră cu privire la meditaţia biblică să fie la fel de plină de bucurii şi la fel de roditoare
ca cea a lui Jonathan Edwards, care a notat aceste cuvinte în jurnalul său, la puţin timp după ce a devenit creştin:
“Am fost luminat de atât de multe versete, care m-au încurajat, aşa că nu mă mai puteam opri din citit; deseori,
meditam foarte mult asupra unui singur verset pentru a descoperi toate frumuseţile pe care le conţinea şi am
descoperit că fiecare propoziţie conţinea lucruri minunate” 23.

APLICAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU -

BENEFICII ŞI METODE

În cadrul unui studiu sponsorizat de Holman Bibles, adulţii au fost rugaţi să spună cu ce greutăţi se confruntau

atunci când doreau să citească din Biblie. Iată răspunsul lor: “Aplicarea Scripturii în anumite situaţii” 24. În ciuda

ocazionalelor noastre probleme de a înţelege anumite pasaje din Scriptură, cea mai mare problemă cu care

ne confruntăm nu este neînţelegerea unui pasaj oarecare. Dificultatea constă în faptul că nu ştim cum să

aplicăm pasajele din Scriptură pe care le-am înţeles în viaţa de zi cu zi. Cum trebuie să-mi cresc copiii? În

ce mod ar trebui ca Scriptura să-mi influenţeze deciziile şi relaţiile de la locul de muncă? Care este

perspectiva biblică cu privire la decizia pe care trebuie s-o iau? Cum pot să-L cunosc mai bine pe Dumnezeu?

Cititorii Bibliei îşi pun deseori întrebări de genul acesta; ele ne dovedesc că este deosebit de important să

învăţăm disciplina aplicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Importanţa aplicării Cuvântului lui Dumnezeu

22
Maurice Roberts, “O the Depth!”, The Banner of Truth (“O, adâncimea”, Steagul adevărului)
(iulie 1990), pag. 2.
23
Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards (“Opera lui Jonathan Edwards”), rev. Edward
Hickman (1834; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1974), vol. 1, pag. xiv.
24
Citat de Philip Yancey în “Breaking the Bible Barrier” (“Cum să îndepărtezi barierele din calea
Bibliei”), Moody, iulie/august 1986, pag. 30.
31
 Biblia promite că Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei care aplică Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile lor.
Versetele clasice din Noul Testament care afirmă importanţa integrării vieţii spirituale în viaţa cotidiană este Iacov
1:22-25: “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva
Cuvântul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglidă; şi, după ce s-a
privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea
slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui ”. Şi
cuvintele rostite de Isus sunt puternice şi de neclintit: “ Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi ” (Ioan
13:17).
Aceste versete ne spun că te înşeli dacă tot ce faci este numai să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă
minimalizezi importanţa Scripturii şi dacă nu citeşti decât rareori din Scriptură, puterea Duhului Sfânt nu se va
putea revărsa, iar noi nu vom cunoaşte niciodată impactul pe care-l poate avea Scriptura în vieţile noastre. Luând
în considerare versetele din Iacov, putem experimenta adevărul lui Dumnezeu cu atâta tărie încât vom şti clar ce
doreşte Domnul de la noi. Dar dacă nu aplicăm adevărul atunci când îl întâlnim, ne înşelăm singuri crezând că
am câştigat ceva valoros, indiferent cât de minunată este experienţa descoperirii acelor adevăruri. Cel “ de care
va fi ferice, dacă le face” este cel care face ce îi spune Scriptura.
Versetul care spune că “cineva va fi binecuvântat în lucrurile pe care le face” este echivalentul
promisiunilor de succes, binecuvântare şi prosperitate din Iosua 1:8 şi din Psalmul 1:1-3. El se aplică doar
acelora care meditează la Cuvântul lui Dumnezeu. Meditaţia ne ajută să aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu. Când
Dumnezeu l-a instruit pe Iosua să mediteze la Cuvântul Său zi şi noapte, i-a spus că rezultatul acestei meditaţii
era următorul: “căci atunci vei îzbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune ”. Promisiunea de a
“izbândi în toate lucrurile şi de a lucra cu înţelepciune” va fi împlinită nu doar pentru că medităm, ci pentru că
Dumnezeu va binecuvânta meditaţiile noastre şi ne va ajuta să le punem în aplicare.

Aşteaptă-te să descoperi o aplicaţie

Deoarece Dumnezeu doreşte ca tu să fii un împlinitor al Cuvântului Său, poţi să ai încredere că El
doreşte ca tu să aplici lucrurile pe care le-ai învăţat din Scriptură. Din acelaşi motiv, poţi să crezi că Duhul Sfânt
doreşte să te ajute să discerni între lucrurile pe care le-ai aflat. De aceea, deschide Biblia aşteptându-te să aibă
loc ceva minunat. Aşteaptă-te să descoperi aplicaţia practică la adevărul lui Dumnezeu. Una este să te apropii de
Scriptură cu credinţa că vei afla cum să aplici lucrurile învăţate şi alta este când nu ai această încredinţare.
Pastorul şi scriitorul puritan Thomas Watson, a cărui influenţă a fost atât de mare încât el a fost numit
“doica marilor teologi evanghelici”, a încurajat acest sentiment de anticipare a aplicaţiilor practice, spunând:
Meditează la fiecare cuvânt pe care-l întâlneşti. Când acel cuvânt îţi vorbeşte despre
păcat, spune-ţi: “Dumnezeu Se referă la păcatul meu”; când vorbeşte despre o anumită
însărcinare, spune-ţi: “Dumnezeu vrea ca eu să fac lucrul acesta”. Mulţi cred că versetele
respective nu se aplică în cazul lor, ci numai acelor oameni pentru care acele versete au fost
scrise; dar dacă vrei să profiţi de cuvântul respectiv, meditează la el: medicamentele nu sunt de
nici un folos dacă nu le înghiţi25.
Deoarece Scriptura a fost inspirată de Dumnezeu, trebuie să crezi că lucrurile pe care le citeşti în ea au
fost scrise şi pentru tine, nu numai pentru cei cărora le-a fost destinată ea la început. Dacă nu ai această atitudine
nu vei putea aplica decât rareori un pasaj biblic la circumstanţele vieţii tale.

Înţelege textul
Dacă înţelegi greşit un anumit verset nu-l vei putea pune corect în aplicare. De exemplu, unii au aplicat
greşit poruncile din Coloseni 2:21 - “ Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru ” - pentru a interzice orice lucru
imaginabil. Deşi uneori este bine să te abţii să faci unele lucruri la care se referă acest verset, acest text nu a fost
bine înţeles şi a fost folosit greşit pentru că nu a fost înţeles aşa cum trebuie. Scoase din contextul lor, este clar
că aceste cuvinte constituiau sloganul grupului de asceţi pe care apostolul Pavel îi numea vrăjmaşii Evangheliei.
Dacă citeşti acest verset şi vrei să-l aplici ca să slăbeşti, probabil că-ţi dai seama că aceasta este o aplicaţie
greşită a unei interpretări greşite. (Totuşi, s-ar putea ca Duhul Sfânt să te călăuzească să adopţi o dietă diferită
dacă vei citi 1 Corinteni 9:27).
25
Watson, pag. 65.
32
 Watson a avut dreptate când spunea: “Meditează la fiecare cuvânt pe care-l întâlneşti”. Dar nu putem
face acest lucru dacă nu înţelegem mai întâi care este interpetrarea corectă. Dacă iei pentru tine cuvintele rostite
de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 12:1-7, în curând te vei muta în Israel. Dar dacă înţelegi că aceasta a fost o
chemare unică făcută unui om unic, Avraam, atunci vei descoperi adevărurile veşnice din aceste versete şi vei
aplica fiecare cuvânt la propria ta viaţă. Ai împlinit chemarea lui Dumnezeu de a-L urma pe Cristos? Eşti gata să
asculţi de vocea lui Dumnezeu atunci când te cheamă la un nou loc de muncă, într-o altă localitate, într-o nouă
misiune, etc.?
Trebuie să înţelegem cum se aplica pasajul respectiv atunci când a fost scris ca să înţelegem cum
trebuie să-l aplicăm. Când Isus a spus: “ Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai ”, acest verset s-a aplicat
tâlharului de pe cruce. Deoarece aceste cuvinte fac parte din Scriptură, totuşi, şi deoarece “ toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos”, Domnul intenţionează ca toate versetele să se aplice tuturor credincioşilor.
Evident, aplicaţia contemporană a acestui verset nu înseamnă că trebuie să mori ca să ajungi cu Isus în paradis.
Putem aplica acest verset dacă ne pregătim aşa cum trebuie pentru moarte. Ne dăm seama că se poate să
murim chiar azi; de aceea, trebuie să ne examinăm şi să ne pregătim pentru ea. De asemenea, acest verset se
aplică şi cu privire la prezenţa lui Cristos. Ca şi creştini, noi ştim că Cristos este întotdeauna aproape de noi; El
trăieşte în noi azi deşi nu suntem cu El în rai. Te ajută acest verset să fii mai atent la prezenţa lui Cristos din viaţa
ta, te îndeamnă să te rogi mai mult sau să fii atent la ce faci în restul zilei?
Promisiunea făcută de Isus tâlharului de pe cruce este un exemplu care scoate în evidentă că nu toate
promisiunile sunt aplicabile în toate situaţiile. Totuşi, multe alte promisiuni sunt generale, universale şi veşnice în
aplicaţiile lor. Un exemplu evident este Ioan 3:16. Un altul este 1 Ioan 1:9. Dar cum putem fi siguri că aceste
pasaje trebuie aplicate altfel decât la început? Aici intervine cunoaşterea Scripturii, cunoaştere pe care am
dobândit-o prin intermediul ascultării, citirii şi, în special, a studierii Bibliei. Cu cât înţelegem mai bine Biblia, cu
atât vom fi mai bine echipaţi ca s-o aplicăm.
Deşi am făcut toate aceste afirmaţii, eu încă mai cred că Scriptura este uşor de înţeles. Noi ne
confruntăm cu probleme, deoarece nu ne străduim să o înţelegem mai bine. Cuvintele Scripturii trebuie înţelese
pentru a putea fi aplicate, dar dacă nu le aplicăm, nu le putem înţelege cu adevărat.

Meditează la discernerea aplicaţiilor

Am observat deja că meditaţia nu este un scop în sine. Meditarea profundă la adevărurile şi realităţile
spirituale din Scriptură constituie cheia pentru punerea acestora în practică. Prin intermediul meditaţiei vom putea
să punem în aplicarea adevărurile biblice.
Dacă citim, ascultăm sau studiem Cuvântul lui Dumnezeu fără să medităm asupra lui, nu trebuie să ne
mai mirăm că ne va fi greu “să aplicăm Scriptura în anumite situaţii”. Probabil vom reuşi să învăţăm un papagal
să memoreze versetele din Biblie, dar dacă nu aplicăm aceste versete în viaţă, ele nu vor fi de nici un folos nici
nouă, nici papagalului. Dar, cum trebuie să punem în practică versetele biblice după ce le-am învăţat? Acest lucru
are loc cu ajutorul meditaţiei.
Majoritatea informaţiilor, chiar şi informaţiile biblice, ne trec pe lângă urechi, la fel cum trece apa prin sită.
De obicei, obţinem atât de multe informaţii încât reţinem prea puţine. Dar când medităm la acestea, vom
descoperi adevărul şi-l vom pune în practică. Îi vom putea descoperi aroma şi ne vom bucura mai mult timp de
aceasta. Când vom medita la un anumit verset, acesta se va întipări mai bine în mintea noastră. Inima noastră se
va întări cu ajutorul meditaţiei, iar adevărurile reci se vor topi la căldura acţiunii pline de pasiune.
Psalmul 119:15 spune astfel: “ Mă gândesc adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi ”.
Psalmistul a ştiut care sunt cărările lui Dumnezeu pentru că a meditat la ele; el a fost un împlinitor al Cuvântului.
La fel trebuie să fim şi noi. Dacă vrem să ştim cum trebuie aplicate versetele pe care le-am învăţat în situaţii
concrete, trebuie să medităm asupra lor.
Când studiezi un text pune întrebări orientate spre aplicare
A pune întrebări textului este una dintre cele mai bune căi de a medita. Cu cât pui mai multe întrebări şi
capeţi cât mai multe răspunsuri din Scriptură, cu atât vei înţelege mai bine şi mai clar cum trebuie să aplici pasajul
respectiv.
Iată câteva exemple de întrebări orientate către aplicare, care te pot ajuta să împlineşti Cuvântul lui
Dumnezeu:
 Ce îmi revelează acest verset despre Dumnezeu, ca eu să Îl laud?
33
  Îmi revelează acest verset ceva pentru care eu să-L laud, să-I mulţumesc sau să mă încred în El?
 Îmi revelează acest verset ceva care mă îndeamnă să mă rog mai mult pentru mine şi pentru alţi
oameni?
 Îmi revelează acest verset ceva care mă îndeamnă la schimbare?
 Îmi revelează acest verset ceva care mă îndeamnă să iau vreo decizie?
 Îmi revelează acest verset ceva care mă îndeamnă să fac ceva de dragul lui Cristos pentru alţii sau
pentru mine însumi?
Există momente când un anumit verset din Scriptură este clar în privinţa aplicaţiei din viaţa ta. El va ieşi
clar în evidenţă şi pur şi simplu te va îndemna să faci ceea ce îţi spune. Dar, de foarte multe ori, totuşi, trebuie să
meditezi asupra versetului, să pui întrebări cu multă răbdare până când răspunsul va fi evident.

Răspunde la obiect
Atunci când Îl întâlneşti pe Dumnezeu în Cuvântul Său vei avea parte de cel puţin un răspuns sigur. Cu
alte cuvinte, după ce-ai terminat să studiezi pasajul citit, ar trebui să poţi să dai cel puţin un răspuns clar pe care l-
ai desprins din text. Trebuie să împlineşti lucrurile pe care le-ai aflat. Acest răspuns poate fi un act explicit care
ţine de credinţă, închinare, laudă, mulţumire, dăruire sau rugăciune. Probabil va trebui să ceri cuiva iertare sau să
spui un cuvânt de încurajare. Răspunsul poate implica renunţarea la un păcat sau facerea unui bine, cu dragoste.
Indiferent de natura răspunsului obţinut, tu trebuie să începi să împlineşti cel puţin unul dintre lucrurile pe care le-
ai învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu.
Cât de important este acest lucru? De câte ori ai închis Biblia numai ca să-ţi dai seama că nu îţi mai
aminteşti nimic din cele citite? La câte studii biblice ai participat, cât de multe predici ai ascultat, dar care nu ţi-au
folosit la nimic? Am cunoscut mulţi oameni care au căpătat numai informaţii adiţionale din studiile biblice la care
au participat; ei nu au devenit mai evlavioşi pentru că nu au încercat să aplice lucrurile pe care le-au descoperit în
Biblie. Rugăciunile lor nu sunt suficient de puternice, ei nu au prea multă influenţă asupra necreştinilor, viaţa de
familie nu este una ordonată. Dacă vrem să începem să ne disciplinăm să găsim răspunsuri specifice din textul
studiat atunci trebuie să medităm asupra acestuia; numai aşa vom creşte în credinţă şi vom experimenta harul.
Dacă nu aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu nu suntem împlinitori ai Cuvântului.

MAI MULTE APLICAŢII

Îţi vei face un plan să memorezi Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă eşti creştin de multă vreme,
probabil că cunoşti deja mai multe versete decât îţi dai seama. Unul dintre versetele pe care le cunoşti este şi
Filipeni 4:13: “Pot totul în Cristos care mă întăreşte ”. Crezi că acest verset este adevărat? Crezi că “totul” se
referă şi la memorarea Scripturii? Deoarece poţi să faci acest lucru, vei dori să-l faci? Când vei începe?
Vei cultiva disciplina meditaţiei asupra Cuvântului lui Dumnezeu? Meditaţia ocazională la
Dumnezeu nu este meditaţie. “Cineva se poate gândi toată ziua la Dumnezeu”, spunea William Bridge, “dar asta
nu înseamnă că meditează la El”26. Dumnezeu ne cheamă, prin intermediul Scripturii, să practicăm meditarea
asupra Lui.
Sunt sigur că până acum ţi-ai dat şi singur seama că îmbunătăţirea disciplinei meditaţiei implică un
legământ în privinţa timpului. Bridge, unul dintre cele mai vechi, dar şi cel mai bun dintre autorii evanghelici care
au scris despre meditaţie, anticipează această problemă - găsirea unui timp pentru a medita.
“Vai”, spunea cineva, “mă gândesc la Dumnezeu din toată inima, dar nu-mi găsesc
suficient timp pentru a medita la El; nu pot să-mi fac timp pentru că nu am timp liber; sunt atât
de ocupat cu afacerile mele şi cu angajaţii mei încât nu am timp să meditez. Meditaţia nu este o
răsfoire inconştientă a Bibliei; trebuie să-ţi faci timp pentru acest lucru, mult timp, iar eu, pur şi
simplu, nu am timp”. Iată ce a spus psalmistul în Psalmul 119: “ Doamne, ajută-mă să împlinesc
poruncile Tale” - cum? “Ia-mi privirea de la lucrurile zadarnice ”. Dacă vrei să împlineşti poruncile
lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunţi la lucrurile lipsite de valoare. De aceea, te sfătuiesc să
26
William Bridge, The Works of the Reverend William Bridge (“Opera reverendului William Bridge”)
(retipărit în 1845 de către Beaver Falls, PA: Soli Deo Gloria, 1989), vol. 3, pag. 126.
34
 începi să meditezi la Dumnezeu şi la lucrările lui Dumnezeu, apoi ia aminte la ce faci cu mâinile
tale şi cu inima ta; nu te preocupa numai de lucrurile lumeşti şi de afacerile tale … Prieteni,
meditaţia este o artă şi o abilitate divină, pe care nimeni în afara lui Dumnezeu nu te poate
învăţa. Dacă vrei să o stăpâneşti, du-te la Dumnezeu şi roagă-L să-ţi dea aceste lucruri 27.
Iată întrebarea pe care tindem să ne-o punem când ajungem în acest punct: “Oare disciplina meditaţiei
merită atâta timp din partea mea?” Bridge este cel care ne răspunde cel mai bine la această întrebare.
„Este foarte bine să ştii multe lucruri; aşa că încearcă să afli cât mai multe. Astfel,
memoria ta se va întări. Inima ta se va încălzi, iar tu vei fi eliberat de gândurile păcătoase. Te
vei concentra asupra împlinirii datoriilor pe care le ai. Vei creşte în credinţă, cu ajutorul harului.
Vei putea umple toate golurile şi lipsurile din viaţa ta, vei şti cum să foloseşti timpul liber şi-l vei
folosi numai pentru Dumnezeu. Vei începe să faci binele în locul răului. Vei putea discuta cu
Dumnezeu, vei putea avea părtăşie cu El, te vei putea bucura de prezenţa Lui. Şi mă rog ca
acestea să nu fie singurele beneficii ale călătoriei pe care o vei face în lumea meditaţiei 28”.
Când te gândeşti la lucrurile pe care le afirmă Scriptura despre meditaţie şi când cântăreşti mărturiile
bărbaţilor şi femeilor evlavioase care au trăit de-a lungul istoriei Bisericii, nu vei mai putea nega importanţa şi
valoarea meditaţiei creştine pentru progresul maturizării spirituale.
Caută mai multe citate care vorbesc despre acest subiect. Ele te vor provoca să meditezi. Cel mai mult te
va provoca Richard Baxter, cel mai practic dintre toţi scriitorii puritani. Mă alătur acestuia şi te provoc să cultivi
disciplina meditaţiei.
„Dacă, atunci când practici meditaţia, nu vei putea să măreşti harul în viaţa ta, dacă nu
vei creşte mai mult în credinţă şi în asemănarea cu alţi creştini obişnuiţi, dacă nu slujeşti mai
mult pe alţii la locul de muncă, dacă nu ştii să faci deosebire între oameni, dacă sufletul tău nu
doreşte să aibă parte de mai multe întâlniri cu Dumnezeu, dacă viaţa ta este plină de confort şi
dacă nu vrei să faci lucrurile pe care ai fost chemat să le faci: atunci începe să te uiţi în altă
direcţie şi numeşte-mă un mincinos29”.
Te vei dovedi a fi un “împlinitor” al Cuvântului? Ai întâlnit multe versete din Cuvântul lui Dumnezeu
în acest capitol. Cum vei răspunde îndemnurilor pe care le-ai aflat din acest pasaje ale Scripturii?
Mulţi dintre noi ne considerăm împlinitori ai Cuvântului, nu numai nişte simpli ascultători. Dar nu uita că
Iacov 1:22 începe cu cuvintele: “ Fiţi împlinitori”. Iată ce afirmă acest verset: “ Fiţi împlinitori ai Cuvântului ”. Cum vei
dovedi că împlineşti Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a fost acesta prezentat în cadrul acestui capitol?
Disciplina studierii Bibliei, în special disciplina aplicării Cuvântului lui Dumnezeu, este dificil de disecat din
mai multe motive, dintre care cel mai important este opoziţia spirituală. Iată ce a spus J. I. Packer cu privire la
acest lucru:
„Dacă eu aş fi fost diavolul, prima mea ţintă ar fi fost aceea de a-i împiedica pe creştini
să mai citească din Biblie. Deoarece ştiu că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, care îi învaţă pe
oameni să cunoască, să iubească şi să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu, eu aş fi îngrădit
această cunoaştere cu echivalenţii spirituali ai gropilor, spinilor, prăpăstiilor, pentru a-i
înspăimânta pe oameni … M-aş strădui din răsputeri să-i ţin departe de Cuvânt pentru ca ei
să nu-l poată folosi pentru a-şi disciplina minţile, pentru ca ei să nu-i poată înţelege mesajul 30”.
În ciuda problemelor iscate de opoziţia spirituală, doreşti tu cu orice preţ să-ţi disciplinezi mintea printr-o
hrănire permanentă din Cuvântul lui Dumnezeu “pentru a căuta să fii mai evlavios”?

27
Bridge, pag. 152.
28
Bridge, pag. 135.
29
Richard Baxter, The Practical Works of Richard Baxter: Select Treatieses (“Operele practice ale
lui Richard Baxter: Pagini Alese”) (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1981), pag. 90.
30
J. I. Packer, introducere la cartea Knowing Scripture (“Cunoaşterea Scripturii”), scrisă de R. C.
Sproul (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1979), pag. 9-10.
35
 Capitolul 4

RUGĂCIUNEA

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Noi, protestanţii, suntem nişte oameni nedisciplinaţi. Acesta

este motivul pentru care suntem lipsiţi
de spiritualitate şi putere morală.
Albert Edward Day
CITAT DIN CARTEA LUI RONALD KLUG, CUM SĂ ŢII UN JURNAL SPIRITUAL

Cel mai mare receptor radio de pe planeta noastră se află în New Mexico. Piloţii îl numesc “câmpul de
ciuperci”. Însă adevăratul său nume este “Very Large Array” (“Un Sistem Foarte Mare”). “VLA” este alcătuit din
mai multe antene parabolice uriaşe care se întind pe o distanţă de 38 de mile. Toate aceste antene alcătuiesc un
singur telescop, care are mărimea oraşului Washington, D.C. Astronomi din toate colţurile lumii au venit la VLA ca
să analizeze imaginile optice ale boltei înstelate, cu ajutorul undelor radio primite din spaţiu. De ce este oare
nevoie de acest aparat gigantic? Pentru că undele radio, deseori emise de la distanţe de milioane de ani lumină,
sunt foarte slabe. Energia totală a tuturor undelor radio care au fost înregistrate până acum de-abia atinge forţa
unui singur fulg de zăpadă care cade pe pământ 31.
Oamenii sunt în stare să parcurgă mii de kilometri pentru a capta un mesaj slab din spaţiu, deşi
Dumnezeu le-a vorbit clar prin Fiul Său şi prin Cuvântul Său! Îşi holbează ochii prin lentilele telescoapelor şi îşi
ciulesc urechile ca să capteze undele radio de la VLA, bâjbâie prin întunericul de nepătruns pentru a auzi un
singur semnal din spaţiu. Dar noi: “ Avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte,
ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de
dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19).
Nu numai că Dumnezeu ne-a vorbit clar şi cu putere prin Cristos şi prin intermediul Scripturii, dar El încă
mai are O Ureche Foarte Mare cu care ne ascultă mereu. El va auzi toate rugăciunile făcute de copiii Săi, chiar şi
atunci când acestea sunt mai uşoare decât fulgul de zăpadă. Iată de ce rugăciunea este cea de-a doua disciplină
spirituală. Ca importanţă, ea urmează după disciplina care se ocupă de studierea Cuvântului lui Dumnezeu.
Relaţia dinamică dintre rugăciune şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu şi preeminenţa acestora în cadrul
celorlalte discipline spirituale sunt ilustrate în istoria creştină de către Carl Lundquist:
„Biserica Noului Testament a zidit alte două discipline spirituale pe rugăciune şi pe
studiul biblic, Cina Domnului şi grupele-celulă. John Wesley a pus accentul pe cinci lucrări ale
pietăţii, adăugând şi postul. Mistica medievală punea accentul pe nouă discipline care se bazau
pe trei experienţe: ştergerea păcatului, iluminarea spiritului şi unirea cu Dumnezeu. Mai târziu,
Convenţia de la Kewswick a grupat sfinţirea în jurul a cinci exerciţii religioase diferite. Astăzi,
cartea lui Richard Foster, Celebration of Discipline (“Disciplinele spirituale”), enumeră
douăsprezece discipline - toate fiind relevante pentru creştinismul contemporan. Dar indiferent
câte exerciţii religioase am practica, fără cele două de bază din Emaus - rugăciunea şi citirea
Bibliei - celelalte sunt goale şi fără putere 32”.
Dacă Lundquist are dreptate, iar eu cred că are, unul dintre cele mai importante motive pentru care
suntem lipsiţi de evlavie este lipsa rugăciunii.
În timpul anilor ’80, au fost intervievaţi peste 17.000 dintre membrii unei mari denominaţii evanghelice cu
privire la modul în care se roagă în timp ce participau la seminarii care-i învăţau cum să se roage pentru a
experimenta trezirea spirituală. Deoarece ei au participat la aceste seminarii, presupunem că aceşti creştini erau
mult mai interesaţi de rugăciune decât ceilalţi. Şi, totuşi, sondajul de opinie a scos la iveală că ei se rugau mai
31
Programul “Infinite Voyage” (“Călătoria fără de sfârşit”) din februarie 1990, găzduită de postul
WTTW, staţia de televiziune publică din Chicago.
32
Carl Lundquist, The Burning Hurt (“Inima în flăcări”) (St. Paul, MN: Evangelical Order of the
Burning Heart, noiembrie 1984), pag. 2.
36
puţin de cinci minute în fiecare zi. La aceste seminarii au participat peste 2000 de pastori şi soţiile lor. Ei au
recunoscut, de bunăvoie, că se rugau mai puţin de şapte minute zilnic. Este foarte uşor să-i faci pe oameni să se
simtă vinovaţi pentru că nu se roagă, dar nu acesta este scopul capitolului de faţă. Trebuie să înţelegem că dacă
vrem să ne asemănăm cu Isus trebuie să ne rugăm.

DUMNEZEU vrea CA TU SĂ TE ROGI

Îmi dau seama că rostind aceste cuvinte îi voi face pe mulţi dintre copiii acestei epoci non-conformiste,
care se împotrivesc autorităţii, să se zburlească. Dar cei care se supun autorităţii lui Cristos şi autorităţii Bibliei
ştiu că voia lui Dumnezeu este aceea ca noi să ne rugăm. De asemenea, noi credem că această voie a Sa este
bună.

Isus aşteaptă ca noi să ne rugăm

Să nu crezi că rugăciunea este o cerinţă impersonală. Trebuie să-ţi dai seama că o Persoană, Domnul
Isus Cristos, cu toată autoritatea şi cu toată dragostea pe care le are, Se aşteaptă ca noi să ne rugăm. Aceste
citate ne arată că El Se aşteaptă ca noi să ne rugăm:

 Matei 6:5: “Când vă rugaţi …”;

 Matei 6:6: “Ci tu, când te rogi, …”;
 Matei 6:7: “Când vă rugaţi …”;
 Matei 6:9: “Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: … ”;
 Luca 11:9: “De aceea şi Eu vă spun: Cereţi …; căutaţi …; bateţi … ”;
 Luca 18:1: “Isus le-a spus o pildă ca să le arate cum trebuie să se roage. ”

Să presupunem că Isus ţi se arată, aşa cum i s-a arătat apostolului Ioan pe insula Patmos pe când
acesta scria Apocalipsa 1, spunându-ţi că Se aşteaptă ca tu să te rogi. Nu ai deveni mai credincios în privinţa
rugăciunii, ştiind clar acum că Isus aşteaptă acest lucru de la tine? Ei bine, cuvintele rostite de Isus şi citate mai
sus reprezintă voia Lui pentru tine, deşi nu te-a strigat pe nume şi nici nu ţi-a spus acest lucru în mod personal.

Cuvântul lui Dumnezeu arată clar acest lucru

Pe lângă cuvintele rostite de Isus, în Noul Testament mai există şi porunca expresă a lui Dumnezeu ca
noi să ne rugăm.
Coloseni 4:2: “Stăruiţi în rugăciune ”. Toţi oamenii se dedică unui anumit lucru. Noi ne dedicăm multor
lucruri. Când transformi un anumit lucru în prioritate, când faci sacrificii pentru acesta, când îţi faci timp pentru el,
atunci ştii cu siguranţă că eşti devotat în întregime lucrului pe care-l faci. Dumnezeu Se aşteaptă ca adevăraţii
creştini să fie devotaţi rugăciunii.
1 Tesaloniceni 5:17: “ Rugaţi-vă neîncetat ”. În timp ce versetul: “ Stăruiţi în rugăciune” descrie
rugăciunea ca pe o activitate, versetul: “ Rugaţi-vă neîncetat” ne aminteşte că rugăciunea este o relaţie.
Rugăciunea este, într-un anumit sens, expresia relaţiei de neclintit a creştinului cu Tatăl.
Dar acest verset nu înseamnă că nu trebuie să facem altceva decât să ne rugăm. Biblia ne spune să
facem multe alte lucruri în afară de rugăciune, inclusiv să ne odihnim atunci când nu ne putem ruga cu
conştiinciozitate. Acest verset îţi arată că dacă nu poţi să vorbeşti cu Dumnezeu şi să faci din acest lucru o
prioritate, vei fi distras de multe alte lucruri şi nu vei putea să te mai concentrezi să te rogi. Probabil îţi imaginezi
că rugăciunea înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu la telefon, dar să răspunzi şi la celelalte apeluri. Chiar dacă
vorbeşti cu alţii la telefon, nu trebuie să uiţi niciodată că trebuie să îţi îndrepţi atenţia spre Domnul din nou.
Rugăciunea neîncetată înseamnă o convorbire permanentă cu Dumnezeu; deşi vei fi deseori întrerupt.
Aş fi putut alege alte pasaje din Noul Legământ care să vorbească despre dorinţa lui Dumnezeu ca noi
să ne rugăm, dar aceste două versete sunt deosebit de importante, deoarece sunt nişte porunci directe. Acest
37
lucru înseamnă că timpul limitat, responsabilităţile prea mari, copiii, munca, dorinţele sau experienţa puţină nu
sunt nişte motive să renunţăm să ne rugăm. Dumnezeu Se aşteaptă ca fiecare creştin să se dedice rugăciunii şi
să se roage neîncetat.
Om al rugăciunii, dar şi reformator al Bisericii, Martin Luther a exprimat astfel dorinţa lui Dumnezeu ca noi
să ne rugăm: “Treaba croitorului este să facă haine, treaba cizmarului este să repare încălţămintea, iar treaba
creştinului este să se roage”33.
Trebuie, însă, să observăm că această dorinţă ca noi să ne rugăm nu este numai o poruncă divină, ci şi o
invitaţie regală. Autorul cărţii Evrei ne spune: “ Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să
căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie ” (4:16). Putem fi pesimişti în privinţa
rugăciunii şi să considerăm rugăciunea o obligaţie sau putem fi optimiştişi s-o considerăm o oportunitate de a
primi har şi milă de la Dumnezeu.
Soţia mea, Caffy, se aşteaptă să o sun la telefon atunci când nu sunt acasă. Dar această dorinţă vine din
dragoste. Ea mă roagă să o sun deoarece doreşte să-mi audă vocea. Dumnezeu doreşte ca noi să ne rugăm.
Porunca Lui de a ne ruga este o poruncă plină de dragoste. În dragostea Sa, El doreşte să comunice cu noi şi să
ne binecuvinteze.
De asemenea, Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să ne rugăm, la fel cum generalul doreşte ca soldaţii săi să
participe la bătălie. Un scriitor mi-a reamintit că “rugăciunea este arma care ne ajută în luptă, nu un mijloc de
comunicaţie domestic pe care-l folosim pentru împlinirea propriilor noastre nevoi” 34.
Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să folosim rugăciunea, deoarece aceasta reprezintă mijlocul pe care El l-a
pus la dispoziţia noastră nu numai în privinţa evlaviei, ci şi în privinţa bătăliilor spirituale care au loc între
Împărăţia Sa şi împărăţia duşmanului Său. Dacă renunţăm la rugăciune înseamnă că ne luptăm lipsiţi de cea mai
bună resursă, iar urmarea logică este că ne vom pierde interesul pentru bătăliile spirituale.
Iată tot ce ştim - Isus S-a rugat. Luca ne spune: “ Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga ” (Luca 5:16).
Dacă Isus avea nevoie să se roage, noi avem nevoie disperată să ne rugăm. Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să ne
rugăm pentru că avem nevoie de acest lucru. Nu vom putea să ne asemănăm cu Isus dacă nu ne rugăm.
Atunci, de ce atât de mulţi credincioşi mărturisesc că nu se roagă atât cât ar trebui? Uneori, problema
constă doar în lipsa disciplinării: rugăciunea nu este niciodată planificată; nu ne facem timp suficient pentru a ne
ruga. Deşi spunem că rugăciunea este o prioritate în viaţa noastră, realitatea este că, de multe ori, ne lăsăm
copleşiţi de lucrurile care ni se par mult mai urgente.
Deseori, nu ne rugăm pentru că ne îndoim că vom primi lucrurile pe care le cerem. Bineînţeles, nu
recunoaştem acest lucru în public. Dar dacă ar primi rapid răspunsuri la rugăciuni, pantalonii creştinilor ar fi plini
de găuri! Evident, Biblia nu ne promite aşa ceva, deşi Dumnezeu promite că ne va răspunde la rugăciuni.
Rugăciunea implică comunicarea în realitatea spirituală. Multe rugăciuni primesc răspunsuri în moduri care nu pot
fi observate în realitatea lumească. Primim răspunsuri la multe dintre rugăciunile noastre în moduri la care nu ne-
am aşteptat. Din foarte multe motive, deschidem ochii prea târziu şi nu observăm dovezile tangibile ale
răspunsurilor rugăciunilor noastre. Atunci când nu suntem atenţi, acest lucru ne ispiteşte să ne îndoim de puterea
lui Dumnezeu de a ne răspunde la rugăciunile făcute.
Atunci când nu simţim prezenţa lui Dumnezeu suntem descurajaţi şi nu ne mai rugăm. Există momente
minunate când se pare că Domnul este foarte aproape de noi, atât de aproape încât ne aşteptăm să-I auzim
vocea. Nimeni nu trebuie îndemnat să se roage în astfel de clipe de mare intimitate cu Dumnezeu. De obicei,
însă, noi nu ne simţim întotdeauna aşa. De fapt, uneori, noi nu putem simţi deloc prezenţa lui Dumnezeu. Deşi
este adevărat că rugăciunile noastre (ca şi celelalte aspecte ale vieţii creştine) trebuie guvernate de adevărul
Scripturii, nu de sentimente, totuşi acestea micşorează dorinţa noastră de a ne ruga. Atunci când nu ne dorim să
ne rugăm, găsim alte lucruri de care să ne ocupăm.
Dacă nu ne dăm seama că avem mare nevoie de rugăciune nu ne vom ruga. Unele împrejurări, însă, ne
vor obliga să ne punem pe genunchi. Există perioade în viaţă când ne descurcăm de unii singuri. Deşi Isus a
spus: “Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic ” (Ioan 15:5), acest adevăr nu ne loveşte prea des. Pentru că
suntem mândri şi independenţi, trăim mult timp cu încredinţarea că nu avem nevoie de rugăciune. Apelăm la ea

33
John Blanchard, comp., Gathered Gold (“Aur adunat”) (Welwyn, Hertfordshire, England:
Evangelical Press, 1984), pag. 227.
34
Citat din cartea Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist (“Dorul după Dumnezeu:
Meditaţiile unui creştin hedonist”), scrisă de John Piper, copyright 1986 de Multnomah Press.
Publicată de Multnomah Press, Portland, Oregon 97266. Folosit cu permisiune, pag. 147.
38
numai atunci când se întâmplă un lucru pe care noi nu-l putem rezolva de unii singuri. Până când nu vom
observa pericolul şi prostia acestei atitudini, dorinţa lui Dumnezeu de a ne ruga ni se pare irelevantă.
Atunci când nu luăm aminte la măreţia lui Dumnezeu şi la Evanghelie, nu ne vom ruga decât foarte puţin.
Cu cât ne gândim mai puţin la natura şi caracterul lui Dumnezeu, cu atât ne aducem aminte mai rar de ce a făcut
Isus Cristos pentru noi pe cruce, cu atât ne vom ruga mai puţin. Într-o zi, mă aflam la volanul maşinii şi ascultam
un program radio. Invitatul emisiunii era un astrofizician care a vorbit despre miliardele de galaxii din univers.
După ce am meditat puţin la cuvintele acestuia, am izbucnit în laudă şi am început să mă rog. De ce? Deoarece
mi-am dat seama de măreţia lui Dumnezeu. Şi când mă gândesc la câte a făcut Cristos pentru a mă mântui, când
îmi amintesc câte a îndurat El de dragul meu, când îmi amintesc ce înseamnă cu adevărat că am fost mântuit, nu
mi-este deloc greu să mă rog. Cu cât te gândeşti mai mult la aceste lucruri, cu atât îţi va fi mai uşor să te rogi.
Un alt motiv pentru care creştinii se roagă atât de puţin este acela că ei nu au învăţat cum să se roage.

ÎNVAŢĂ SĂ TE ROGI

Dacă eşti descurajat de porunca de a te ruga deoarece simţi că nu ştii cum trebuie să te rogi corect, vei
căpăta puţină speranţă dacă vei afla că poţi să înveţi să te rogi. Asta înseamnă că nu este greşit să-ţi începi viaţa
de credinţă fără să ai nici o cunoştinţă despre rugăciune şi dacă nu ai experimentat-o. Nu contează cât de
puternică sau cât de slabă este viaţa ta de rugăciune; poţi învăţa să te rogi.
Copilul lui Dumnezeu trebuie să înveţe cum să se roage, la fel cum bebeluşul trebuie să înveţe să
plângă. Bebeluşul plânge când doreşte să-i fie împlinite nevoile fundamentale. Acest plâns reprezintă un mijloc de
comunicaţie foarte slab, iar noi trebuie să depăşim momentul copilăriei. Biblia ne spune că trebuie să ne rugăm
pentru slava lui Dumnezeu, pentru voia Lui, pentru credinţă, pentru Numele lui Isus, pentru stăruinţă, şi aşa mai
departe. Copilul lui Dumnezeu va învăţa, încetul cu încetul, cum să se roage, la fel cum copiii învaţă să
vorbească. Pentru ca să putem să ne rugăm eficient, ca nişte creştini maturi, trebuie să rostim cuvintele ucenicilor
din Luca 11:1: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”.

Rugându-te
Dacă ai învăţat vreodată o limbă străină atunci ştii că o înveţi cel mai bine atunci când o foloseşti vorbind
cu alţii. Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa “limbii străine” a rugăciunii. Există multe resurse bune care te pot
ajuta să înveţi cum să te rogi, dar cea mai bună metodă este să te rogi.
Andrew Murray, misionar din Africa de Sud şi autor al cărţii With Christ in the School of Prayer (“Cu
Cristos în şcoala rugăciunii”), a scris: “Poţi să citeşti o carte despre rugăciune, poţi să asculţi o predică care
vorbeşte despre acelaşi subiect, dar acestea nu-ţi vor fi de nici un folos dacă nu te rogi. Dacă nu exersezi, dacă
nu practici, nu vei dobândi nimic. Pot să ascult un an de zile un profesor de muzică cântând cele mai bune opere,
dar acest lucru nu mă va ajuta să cânt la un instrument” 35.
Duhul Sfânt îi învaţă pe oameni cum trebuie să se roage mai bine. Aceasta este una dintre aplicaţiile lui
Ioan 16:13, când Isus a spus: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzeasxă în tot
adevărul”. Avionul este pilotat mai bine atunci când se află în aer, decât atunci când se află pe pământ, cu
motoarele oprite. La fel, şi Duhul Sfânt ne călăuzeşte să ne rugăm mai bine atunci când ne rugăm, nu atunci când
nu ne rugăm.

Meditând asupra Scripturii

Acesta este unul dintre cele mai bune concepte despre rugăciune pe care l-am învăţat până acum.
Meditaţia este legătura care lipseşte între studiul biblic şi rugăciune. Aceste două discipline sunt, de cele mai
multe ori, despărţite una de cealaltă, deşi ar fi trebuit să constituie un tot unitar. Citim Biblia, apoi o închidem,
încercând să ne rugăm. Dar, de multe ori, se pare că rugăciunea este împiedicată de ceva. De fapt, deşi
progresăm în studiul Cuvântului, ni se pare greu să ne concentrăm asupra rugăciunii şi ne izolăm într-o rezervă
neutră. Ar trebui să existe o tranziţie blândă, aproape imperceptibilă, între studiul biblic şi rugăciune, pentru ca să

35
Andrew Murray, citat din Christianity Today (“Creştinismul astăzi”), 5 februarie 1990, pag. 38.
39
ne putem apropia mai bine de Dumnezeu atunci când ne rugăm. Acest lucru se întâmplă numai atunci când
medităm la lucrurile aflate din Scriptură.
Cel puţin două versete vorbesc clar despre acest lucru. David s-a rugat în Psalmul 5:1: “ Pleacă-Ţi
urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinurile mele! ” Cuvântul evreiesc tradus prin “suspin” poate fi
tradus şi prin cuvântul “meditaţie”. De fapt, acelaşi cuvânt este folosit în alt pasaj, Psalmul 19:14: “ Primeşte cu
bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu! ”. Observă că
aceste două versete sunt nişte rugăciuni. Ambele se referă la alte “cuvinte” rostite în timpul rugăciunii. Dar, în
fiecare caz, meditaţia a fost catalizatorul care l-a îndemnat pe David să treacă de la adevărul lui Dumnezeu la
convorbirea cu Dumnezeu. În Psalmul 5:1, el medita, iar în Psalmul 19:14 el Îl roagă pe Dumnezeu să asculte
cugetele sale şi să-i răspundă la rugăciuni. În Psalmul 19 găsim una dintre cele mai cunoscute afirmaţii ale
Scripturii, afirmaţie care începe cu minunatele cuvinte ale versetului 7: “ Legea Domnului este desăvârşită şi
înviorează sufletul”. Această secţiune continuă până la versetul 11, iar David se roagă în versetul 14. Rugăciunea
lui este rezultatul meditaţiilor şi cugetărilor sale.
Iată cum funcţionează acest proces: după ce ne familiarizăm cu un pasaj din Scriptură, meditaţia ne va
îngădui să aflăm ce doreşte Dumnezeu de la noi în timp ce vom aprofunda pasajul respectiv, disecându-l bucată
cu bucată. Apoi trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu prin intermediul unei rugăciuni pline de înţeles. Drept
rezultat, noi trebuie să ne rugăm pentru lucrurile pe care le-am învăţat din Biblie şi pe care le-am personalizat prin
intermediul meditaţiei. Nu numai că avem foarte multe lucruri pentru care trebuie să ne rugăm, având încredere
că gândurile noastre sunt şi gândurile lui Dumnezeu, dar vom face tranziţia blândă spre disciplina rugăciunii şi
vom începe să ne rugăm cu pasiune pentru lucrurile la care am meditat. Cu cât vom progresa mai mult în
domeniul rugăciunii, cu atât vom fi mai încrezători şi vom lupta mai bine deoarece am experimentat rugăciunea.
Se pare că oamenii care au cunoscut cel mai bine secretul rugăciunii au fost puritanii englezi care au trăit
între anii 1550-1700. Daţi-mi voie să citez din operele mai multor scriitori puritani, ca să vă dovedesc că această
legătură remarcabilă dintre meditaţie şi rugăciune era foarte bine cunoscută de aceştia. Fac acest lucru ca să vă
arăt că şi voi vă puteţi bucura de o viaţă de rugăciune foarte bună. Sunt foarte multe lucruri de zis despre această
legătură care acum ne scoate din minţi.
Richard Baxter, pastor şi autor al operei clasice The Reformed Pastor (“Pastorul reformat”), scria:
Trebuie să integrăm în meditaţiile noastre, rugăciunea şi monologul; uneori, trebuie să
vorbim cu noi înşine, alteori cu Dumnezeu; după părerea mea, acesta este cel mai bun pas pe
care-l vom putea face vreodată. Nu trebuie să ne imaginăm că este mai bine să ne rugăm şi să
renunţăm la meditaţie; deşi ele sunt nişte activităţi total diferite, trebuie să le facem pe
amândouă. Avem nevoie şi de una şi de cealaltă; greşim dacă neglijăm oricare din aceste două
îndatoriri. În plus, meditaţiile ne vor ajuta să le îmbinăm; amândouă ne ajută să ne ordonăm
viaţa. Vorbim cu noi înşine în cadrul meditaţiei, apoi mergem înaintea lui Dumnezeu prin
intermediul rugăciunii36.
John Owen, capelanul lui Oliver Cromwell şi unul dintre cei mai mari teologi puritani, a spus: “Roagă-te în
timp ce meditezi. Păstrează în inima ta toate adevărurile şi toate învăţăturile pe care le-ai descoperit. Mulţumeşte-
I lui Dumnezeu şi roagă-te ca necazurile care te lovesc să te facă din ce în ce mai puternic” 37.
Pastorul puritan şi comentatorul biblic Matthew Henry a spus următoarele cuvinte cu privire la Psalmul
19:14: “Rugăciunile lui David nu constau numai în cuvintele pe care le-a rostit, ci şi în meditaţiile acestuia;
meditaţia este cea care ne pregăteşte cel mai bine pentru rugăciune; iar rugăciunea este rezultatul meditaţiei.
Meditaţia şi rugăciunea merg mână în mână” 38.
Unul dintre cei mai prolifici predicatori şi învăţători biblici puritani a fost Thomas Manton. Vorbind despre
meditaţiile lui Isaac când acesta se afla în plin câmp (Geneza 24:63), acesta ne arată clar că meditaţia este
legătura dintre studiul biblic şi rugăciune. El a scris:
Meditaţia este legătura care lipseşte între studierea Cuvântului şi rugăciune şi care le
respectă pe amândouă. Cuvântul hrăneşte meditaţia, iar meditaţia hrăneşte rugăciunea.
Acestea două trebuie să meargă mână în mână; meditaţia trebuie să urmeze ascultării şi să

36
Richard Baxter, The Practical Works of Richard Baxter: Select Treatises (“Opera practică a lui
Richard Baxter: Pagini alese”) (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1981), pag. 103.
37
John Owen, citat în The Banner of Truth (“Stindardul Adevărului”), august-septembrie 1986, pag.
58.
38
Matthew Henry, Commentary on the Whole Bible (“Comentariul întregii Biblii”) (Old Tappan, NJ:
Revell, n.d.), vol. 3, pag. 255.
40
 preceadă rugăciunea. Dacă asculţi fără să meditezi nu vei avea parte de roade. Putem asculta
cât de multe versete vrem, dar acest lucru nu ne va ajuta prea mult … Nu te grăbi să te rogi fără
ca mai întâi să meditezi. Meditează la lucrurile pe care le-ai aflat şi apoi roagă-te. Aceste trei
îndatoriri trebuie să fie disciplinate dacă vrem să avem succes. Oamenii sunt uscaţi, neroditori
şi nu ştiu cum să se roage pentru că nu se gândesc la lucrurile duhovniceşti 39.
William Bates, numit “cel mai cultivat şi cel mai contemporan dintre ultimii predicatori puritani”, a spus:
“Care este motivul pentru care dorinţele noastre se aseamănă cu o săgeată care nu-şi atinge niciodată ţinta? Iată
motivul - nu medităm înainte de a ne ruga … Acesta este motivul principal pentru care rugăciunile noastre nu au
efect - nu ne facem timp să medităm înainte de a ne ruga” 40.
Una dintre cele mai bune opere puritane practice a fost scrisă de către William Bridge. Iată ce a scris
acesta cu privire la meditaţie:
Meditaţia este sora studiului biblic şi mama rugăciunii. Deşi omului nu îi prea place să
se roage, totuşi, dacă el nu meditează la Dumnezeu şi la lucrările lui Dumnezeu, el nu va putea
să se roage … Începe să asculţi sau să citeşti. Apoi continuă cu meditaţie; sfârşeşte cu
rugăciune … Studiul biblic neînsoţit de meditaţie este lipsit de roade; meditaţia fără studiu biblic
este periculoasă; iar meditaţia şi studiul biblic neînsoţite de rugăciune nu vor aduce
binecuvântare41.
Scriitorul britanic contemporan Peter Toon sumarizează în cartea sa From Mind to Heart (“De la minte la
inimă”) toate învăţăturile puritanilor cu privire la aceste lucruri:
Să citeşti Biblia fără să meditezi la ea constituie un exerciţiu lipsit de roade: este mai
bine să citeşti un singur capitol la care să meditezi după aceea, decât să citeşti mai multe
capitole fără să meditezi la ele. La fel, meditaţia care nu este însoţită de rugăciune seamănă cu
pregătirea pentru un concurs de atletism, dar fără trecerea liniei de start. Aceste trei îndatoriri -
citirea Scripturii, meditaţia şi rugăciunea - se îmbină reciproc. Deşi putem să le împlinim, uneori,
separat, ca pe nişte îndatoriri formale înaintea lui Dumnezeu, ele funcţionează cel mai bine
dacă sunt unite42.
La două sute de ani după apariţia puritanilor, a apărut cel mai mare om al rugăciunii pe care l-a văzut
vreodată lumea noastră, George Muller. El a condus un orfelinat în Bristol, Anglia, mai mult de 50 de ani.
Bazându-se numai pe credinţă şi pe rugăciune, fără să-şi facă cunoscute nevoile şi fără a se îngloda în datorii, el
a îngrijit peste două mii de orfani în acelaşi timp şi a sprijinit lucrarea de misiune din întreaga lume. Milioane de
dolari au trecut prin mâinile sale, iar zecile de mii de răspunsuri pe care le-a primit la rugăciuni sunt legendare.
Cei care cunosc povestea lui George Muller ştiu că secretul vieţii sale pline de eficienţă a constat în
puterea rugăciunii. Deşi unii spun că “secretul” lui Muller a fost altul, eu cred că noi trebuie să atribuim succesul
său uluitor vieţii sale de rugăciune şi suveranităţii lui Dumnezeu. Dacă vrei să înveţi ceva de la acest om, te
îndemn să iei pentru tine un lucru pe care mulţi oameni nu-l cunosc.
În primăvara anului 1841, George Muller a făcut o descoperire cu privire la legătura dintre meditaţie şi
rugăciune, descoperire care pur şi simplu i-a schimbat viaţa spirituală. Iată ce a rostit el cu privire la acest lucru:
Înainte de a descoperi acest lucru, eu obişnuiam, cel puţin în ultimii zece ani, să mă
dedic rugăciunii imediat ce mă trezeam din somn. Dar, acum, am observat că este mult mai
important să citesc din Cuvântul lui Dumnezeu şi de-abia după aceea să meditez asupra Lui .
Făcând astfel, eu puteam primi mângâiere, încurajare, avertizare, mustrare şi învăţătură; astfel,
prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce meditam la Acesta , puteam să
experimentez părtăşia cu Domnul.
De aceea, am început să meditez la Noul Testament, devreme, în fiecare dimineaţă.
Primul lucru pe care îl făceam, după ce ceream binecuvântarea Domnului în rugăciune, a fost
să încep să meditez la Cuvântul lui Dumnezeu , căutând să găsesc binecuvântări în fiecare
39
Thomas Manton, The Works of Thomas Manton (“Opera lui Thomas Manton”) (retipărit,
Worthington, PA: Maranatha Publications, n.d.), pag. 272-273.
40
William Bates, The Whole Works of the Rev. W. Bates (“Întreaga operă a reverendului W.
Bates”), scrisă de către reverendul W. Farmer (retipărit, Harrisburg, PA: Sprinkle, 1990), vol. 3,
pag. 130.
41
William Bridge, The Works of the Reverend William Bridge (“Opera reverendului William Bridge”)
(retipărit în 1845; retipărit, Beaver Falls, PA: Soli Deo Gloria, 1989), vol. 3, pag. 132, 154.
42
Peter Toon, From Mind to Heart: Christian Meditation Today (“De la minte la inimă: Meditaţia
creştină astăzi”) (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1987), pag. 93.
41
 verset pe care-l citeam; şi făceam acest lucru nu de dragul propovăduirii publice a Cuvântului,
nu de dragul predicării pasajelor pe care trebuia să le pregătesc, ci de dragul meu, pentru a
obţine hrană pentru suflet.
Iată la ce concluzie am ajuns: după ce-am petrecut câteva momente meditând, lucrul
pe care mi l-am dorit din toată inima a fost să-mi mărturisesc păcatele, să-I mulţumesc lui
Dumnezeu, să mă rog pentru cineva; de aceea, deşi încă nu mă dedicasem din toată inima
rugăciunii, ci meditaţiei, acest lucru m-a condus, mai mult sau mai puţin, la rugăciune. După ce
petreceam ceva timp în mărturisire, mulţumire sau rugăciune, continuam să citesc versetele
următoare, după care începeam din nou să mă rog pentru mine sau pentru alţii, după cum mă
conducea Cuvântul, dar nu uitam că ţelul urmărit de meditaţie era acela de a obţine hrană
pentru suflet. Acest lucru m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc modul de a-mi mărturisi păcatele, de a
mulţumi, de a mă ruga şi de a medita , iar omul dinlăuntru a fost hrănit şi întărit. Până la micul
dejun, eu eram deja plin de bucurie şi linişte sufletească.
Totuşi, diferenţa dintre fostele mele obiceiuri şi cele prezente era următoarea: mai
demult, eu începeam să mă rog imediat ce mă trezeam din somn şi nu mai făceam nimic
altceva până la micul dejun. Întotdeauna începeam ziua prin rugăciune … Dar care a fost
rezultatul? Petreceam jumătate de oră sau un sfert de oră sau chiar o oră pe genunchi, dar nu
primeam nici mângâiere, nici încurajare şi nici nu mă smeream; deseori, mintea îmi era în alte
locuri în primele zece sau cincisprezece minute, sau chiar în prima jumătate de oră, până când
începeam să mă rog cu adevărat.
Dar acum nu mai fac deloc aşa. Deoarece doresc să-mi hrănesc sufletul cu adevărul
Scripturii şi pentru că vreau să am părtăşie cu Dumnezeu, acum vorbesc cu Tatăl şi cu Prietenul
meu (deşi nu sunt deloc demn de acest lucru) despre lucrurile pe care El vrea ca eu să le învăţ
din Cuvântul Său preţios. Acum mă întreb uimit de ce n-am făcut acest lucru dinainte … Şi,
totuşi, Dumnezeu m-a învăţat ce trebuie să fac şi mi se pare perfect logic ca primul lucru pe
care trebuie să-l facă copilul lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă este acela de a obţine hrană
pentru omul lăuntric.
Dar care este hrana pentru omul lăuntric? Nu rugăciunea, ci Cuvântul lui Dumnezeu; şi,
din nou, nu mă refer la simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece uităm foarte repede
lucrurile citite, ci la meditaţie şi la aplicarea lucrurilor pe care le-am învăţat.
Atunci când ne rugăm noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea, pentru a putea fi eficientă
o bucată lungă de timp, trebuie să fie însoţită de dorinţa noastră de a fi evlavioşi. Cel mai bun
moment pentru rugăciune are loc atunci când omul lăuntric a fost hrănit din Cuvântul lui
Dumnezeu prin meditaţie. Prin intermediul rugăciunii, Tatăl ne va vorbi, ne va încuraja, ne va
mângâia, ne va învăţa, ne va smeri şi ne va mustra. Iată de ce trebuie să medităm la Cuvântul
lui Dumnezeu - pentru că meditaţia ne va întări din punct de vedere spiritual; cu cât suntem mai
slabi, cu atât avem mai mult nevoie de meditaţie pentru ca să ne putem întări în omul
dinlăuntru. Dacă nu ai petrecut timp meditând la Cuvântul lui Dumnezeu, este mai uşor să baţi
câmpii atunci când te încerci să te rogi.
Pun foarte mult accentul pe meditaţie deoarece aceasta mi-a oferit nenumărate
beneficii spirituale şi încurajări; de aceea, doresc să-i îndemn din toată inima pe toţi credincioşii
să înceapă să mediteze. Am fost binecuvântat de Dumnezeu pentru că am folosit meditaţia
pentru a primi ajutor şi tărie. Am avut parte de pace şi linişte în mijlocul necazurilor, mai mult
decât înainte; urmez de 14 ani această metodă şi vi-o recomand din toată inima, cu frică de
Domnul.43
Cum vom învăţa să ne rugăm? Cum vom învăţa să ne rugăm ca David, ca puritanii, ca George Muller?
Vom învăţă să ne rugăm dacă vom medita mai întâi la Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece meditaţia este legătura
care lipseşte între studiul biblic şi rugăciune.

43
Citat din Spiritual Secrets of George Muller (“Secretele spirituale ale lui George Muller”), ©
1985, de Roger Steer. Drepturile americane acordate de către Harold Shaw Publishers, Wheaton,
IL 60189. Pag. 60-62, sublinierea îmi aparţine.
42
Rugându-te cu alţii
Ucenicii au învăţat să se roage nu numai pentru că L-au auzit pe Isus când Acesta i-a învăţat despre
rugăciune, ci şi pentru că au fost de multe ori lângă El când S-a rugat. Cuvintele “ Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm” au fost rostite după ce ucenicii au petrecut timp împreună cu Isus în rugăciune (Luca 11:1). Într-un mod
similar, şi noi putem învăţa să ne rugăm atunci când ne rugăm cu alţi oameni care ne pot arăta ce înseamnă să te
rogi cu adevărat.
Nu vreau să spun că trebuie să înveţi cuvinte noi sau fraze noi pe care să le foloseşti în rugăciune. Ca
toate celelalte lucruri care pot fi învăţate cu ajutorul exemplelor, noi putem învăţa obiceiuri rele sau obiceiuri bune.
Ştiu că unii oameni nu pot spune o rugăciune autentică. De fiecare dată ei se roagă pentru aceleaşi lucruri. Este
evident că ei folosesc nişte fraze bombastice pe care le-au învăţat de la alţii de-a lungul timpului. Isus a spus:
“Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe ” (Matei 6:7). Acest fel de rugăciuni nu vin din inimă. Dumnezeu
nu ia aminte la ele. În realitate, aceste rugăciuni sunt spuse pentru a-i impresiona pe ceilalţi oameni care ascultă.
Există mereu creştini care ne pot ajuta să învăţăm cum trebuie să ne rugăm. Dar ne vom ruga împreună
cu ei numai pentru a învăţa principiile rugăciunii, nu şi cuvintele pe care aceştia le folosesc. Un creştin Îi poate
oferi Domnului nenumărate motive biblice pentru care ar trebui să primească răspuns la rugăciunile sale. Un altul
ne poate arăta cum trebuie să ne rugăm folosind anumite pasaje din Scriptură. Când te rogi pentru alţi oameni,
vei învăţa cum să te rogi pentru lucrarea de misiune. Este foarte important să te rogi regulat împreună cu alţi
creştini, acest lucru constituind cea mai minunată aventură a vieţii creştine. Multe dintre marile treziri pe care
Dumnezeu le-a punctat în istorie au început pentru că un grup mic de creştini s-au unit în rugăciune.

Citind cărţi despre rugăciune

Dacă citeşti cărţi despre rugăciune şi nu te rogi, acest lucru nu-ţi va fi de prea mare folos. Acest lucru
poate constitui o modalitate adiţională care te va ajuta să înveţi să te rogi. Proverbe 27:17 spune: “ După cum
fierul ascute fierul, tot aşa şi omul influenţează alt om ”. Citeşte cărţi despre bărbaţi şi femei înţelepte care s-au
rugat mult. Aceste cărţi ne oferă privilegiul de “a păşi” alături de aceştia şi de a învăţa de la ei cum trebuie să ne
rugăm.
Am învăţat din experienţă că alţi creştini descoperă în Scriptură lucruri pe care noi nu le putem vedea. Ei pot

explica o doctrină bine cunoscută într-un mod nou care ne ajută să o înţelegem mai bine. În acelaşi timp, dacă

citim astfel de cărţi putem afla ce lucruri au învăţat ei despre rugăciune din Scriptură, iar pelerinajului lor poate

fi instrumentul prin care Dumnezeu ne va învăţa ce trebuie să ştim despre acest subiect. Veţi învăţa foarte

multe lucruri despre rugăciune după ce veţi citi despre modul în care se ruga George Muller. Veţi fi motivaţi să

vă rugaţi după ce veţi citi biografia lui David Brainerd. Sper ca acest capitol care vorbeşte despre disciplina

numită rugăciune să te convingă că este atât de important să te rogi şi să citeşti despre rugăciune!

Lasă-mă să adaug un cuvânt de încurajare. Indiferent cât de grea ţi se pare rugăciunea, trebuie să
perseverezi şi să înveţi să te rogi. Când vei vedea că Dumnezeu răspunde la rugăciunile tale vei fi plin de
speranţă.

RUGĂCIUNEA ESTE ASCULTATĂ

Îmi place cum s-a rugat David lui Dumnezeu în Psalmul 65:2: “ Tu asculţi rugăciunea”.
Nici un alt principiu al rugăciunii nu este mai bine cunoscut decât acesta - răspunsul la rugăciuni.
Încearcă să citeşti această promisiune a lui Isus ca şi cum ai auzi-o azi pentru prima oară: “ Cereţi şi vi se va da;
43
căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i
se deschide” (Matei 7:7-8).
Andrew Murray comentează cu îndrăzneală, şi eu cred că pe drept cuvânt, această promisiune a lui
Cristos.
“Cereţi şi vi se va da; căci ori şi cine cere, capătă”. Aceasta este legea veşnică a
Împărăţiei: dacă ceri şi nu capeţi, s-ar putea să-ţi lipsească ceva sau să nu te fi rugat suficient;
lasă Cuvântul şi Duhul Sfânt să te înveţe cum să te rogi corect. Nu renunţa la încrederea pe
care El ţi-o oferă: Oricine cere, capătă … Fie ca toţi ucenicii din Şcoala lui Cristos să urmeze în
totalitate sfaturile Stăpânului … Nu trebuie să minimalizăm Cuvântul folosindu-ne de
înţelepciunea lumească44.
Deoarece Dumnezeu răspunde la rugăciuni, atunci când “cerem şi nu căpătăm” trebuie să ne gândim la
posibilitatea că “ceva nu este în regulă sau că ceva lipseşte” din rugăciunea noastră. Nu uita, s-ar putea ca
Dumnezeu să-ţi fi răspuns deja la rugăciuni, iar tu n-ai observat. Mai este posibil ca rugăciunile noastre să fie în
regulă, iar noi să nu fi primit nici un răspuns la rugăciune deoarece Dumnezeu intenţionează să ne înveţe să ne
rugăm mai mult pentru un anumit lucru. Trebuie, de asemenea, să ne examinăm rugăciunile. Cerem lucruri care
nu sunt după voia lui Dumnezeu sau care nu-I aduc slavă? Ne rugăm din motive egoiste? Eşuăm în eradicarea
unui păcat strigător la cer care-L face pe Dumnezeu să nu răspundă la rugăciunile noastre? Indiferent de
răspunsurile pe care le primim, totuşi, nu trebuie să ne obişnuim să nu ne rugăm la timp. Nu trebuie să ne
pierdem credinţa în puterea promisiunilor lui Isus atunci când cerem şi nu primim nimic. Vei primi răspuns la
rugăciunile tale.
Soţia mea, Caffy, lucrează acasă, într-un mic birou, ca desenator. Deşi ea a desenat mii de imagini
pentru multe organizaţii creştine, aceste slujbe ale ei erau ocazionale. Deseori, ne-am rugat împreună Domnului
să deschidă o uşă şi să o ajute. Deoarece nu mai desenase nimic de ceva timp, i-am spus că ar trebui să
începem să ne rugăm pentru nişte proiecte noi. A doua zi dimineaţa, Caffi m-a sunat şi mi-a spus: “Te rog, nu te
mai ruga să primesc mai mult de muncă! Am primit atât de multe oferte în această dimineaţă încât îmi vor trebui
luni întregi să le duc la bun sfârşit!” Nu mai avusese niciodată atât de mult de muncă. Eu mă rugasem pentru
nenumărate lucruri Domnului (pentru mine, pentru biserică, pentru alţii), iar El ar fi putut alege să răspundă la
oricare dintre acestea. Nu ştiu de ce a dorit să-mi răspundă la rugăciunile pe care le-am făcut pentru soţia mea.
Au fost aceste oportunităţi de lucrare răspunsul la rugăciunile noastre sau doar nişte simple coincidenţe? Numai
Dumnezeu ştie. Dar sunt de acord cu omul care a spus următoarele cuvinte: “Dacă este o coincidenţă, atunci eu
am parte de coincidenţe numai când mă rog lui Dumnezeu”.
Dumnezeu nu-şi bate joc de noi atunci când ne promite să ne răspundă la rugăciuni. C. H. Spurgeon
spunea:
Nu pot să-mi imaginez că vreunul dintre voi v-aţi îndemna copilul să facă un lucru cu
care nu sunteţi de acord. Ar fi foarte urât din partea dumneavoastră să vă prefaceţi că vreţi să
daţi de pomană unui cerşetor, iar atunci când acesta întinde mâna, să vă bateţi joc de el,
nedându-i ce i-aţi promis. Ar fi crud din partea dumneavoastră să duceţi un bolnav sărac la
spital, doar ca să-l lăsaţi acolo să moară fără îngrijire medicală şi fără atenţia cuvenită. Când
Dumnezeu te îndeamnă să te rogi, El intenţionează să-ţi răspundă 45.
Prin intermediul Scripturii, al rugăciunii şi al Duhului Sfânt, Dumnezeu ne călăuzeşte să ne rugăm. El nu
vrea ca noi să ne rugăm plini de frustrare; El nu vrea să ne trântească în faţă uşa Cerului. Haideţi să ne
disciplinăm să ne rugăm. Haideţi să învăţăm să ne rugăm pentru a semăna din ce în ce mai mult cu Isus şi pentru
a experimenta bucuria de a primi răspunsuri la rugăciuni.

44
Andrew Murray, With Christ in the School of Prayer (“Cu Cristos în Şcoala Rugăciunii”) (Old
Tappan, NJ: Spire Books, 1975), pag. 33.
45
C. H. Spurgeon, “Thought-Reading Extraordinary” (“Meditaţii extraordinare”), Metropolitan
Tabernacle Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1885; retipărit, Pasadena, TX: Pilgrim
Publications, 1973), vol. 30, pag. 539-540.
44
 MAI MULTE APLICAŢII

Deoarece Dumnezeu aşteaptă ca tu să te rogi, vei începe să te rogi? Te provoc în această

direcţie deoarece eu cred că noi trebuie să luăm nişte decizii hotărâtoare cu privire la viaţa noastră de rugăciune.
A sosit timpul ca intenţiile generale să fie transformate în nişte planuri specifice. Unul dintre pastorii care este de
acord cu această afirmaţie a spus:
Dacă nu mă înşel prea tare, unul dintre principalele motive pentru care atât de mulţi din
copiii lui Dumnezeu au nişte vieţi nesemnificative din punct de vedere al rugăciunii nu se
datorează faptului că nu doresc să se roage, ci faptului că nu ştiu cum să-şi planifice aceste
momente. Dacă vrei să iei o vacanţă de patru săptămâni, nu te trezeşti, într-o dimineaţă,
spunându-ţi: “Hai, plecăm chiar acum!” Nu vei asta pentru că nu eşti pregătit. Nu vei şti încotro
să te îndrepţi. Nu ţi-ai planificat nimic. Dar aşa tratăm noi, de cele mai multe ori, rugăciunea. Ne
sculăm în fiecare dimineaţă, ştiind clar că rugăciunea ar trebui să fie o parte integrantă a vieţii
noastre, dar nu facem nimic în acest sens. Nu ştim încotro să mergem. Nu ne-am planificat
absolut nimic. Nu avem timp. Nu ştim ce loc să alegem. Nu ne-am alcătuit nici un plan. Dar ştim
că, dacă nu ne vom planifica să ne rugăm, nu ne vom ruga. Oposul planificării este haosul.
Dacă nu-ţi organizezi concediul, vei sta acasă şi te vei uita la televizor. Şi vei uita să-ţi
îmbunătăţeşti viaţa spirituală. Dar tu trebuie să termini o întrecere şi să câştigi o bătălie. Dacă
vrei să-ţi reînnoieşti viaţa de rugăciune atunci trebuie s-o planifici46.
Te vei ruga să devii mai evlavios? Când vei începe? Astăzi? Mâine? Poimâine?
Deoarece poţi să înveţi să te rogi, vei face acest lucru? Atunci când înveţi cum trebuie să te rogi,
viaţa ta de rugăciune se va îmbunătăţi. Dar ai nevoie de planificare şi atunci când te rogi şi atunci când înveţi să
te rogi. Vei învăţa să te rogi făcând legătura între studiul biblic şi meditaţie? Îţi planifici să te rogi împreună cu alţi
oameni? Eşti dispus să înveţi mai multe despre rugăciune, citind cărţi care tratează acest subiect? Ce fel de cărţi
vei citi? Există nenumărate cărţi despre rugăciune şi biografii despre marii oameni ai rugăciunii. Pe lângă sursele
despre care am vorbit în cadrul acestui capitol, te rog să vorbeşti cu pastorul tău sau să te duci la o librărie
creştină pentru a obţine mai multe informaţii. Deci, cu ce vei începe?
Deoarece Dumnezeu răspunde la rugăciuni, vei stărui în rugăciune? Nu uita că următoarele
cuvinte din Matei 7:7-8 sunt la timpul prezent, nu la trecut: “ Cere; caută; bate”. Acest lucru înseamnă că noi
trebuie să stăruim în rugăciune până când vom primi răspuns. În Luca 18:1, Isus le spune ucenicilor o pildă “ ca
să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase ”. Uneori, falimentăm în încercarea de a stărui în
rugăciune, acest lucru dovedind că nu suntem serioşi cu privire la lucrul pe care îl cerem. Alteori, Dumnezeu vrea
ca noi să stăruim în rugăciune pentru a ne întări credinţa în El. Credinţa noastră nu va creşte niciodată dacă
primim repede răspunsuri la rugăciunile făcute. Stăruinţa în rugăciune ne va face să fim mai mulţumitori. Bucuria
aniversării zilei de naştere a copilului este mai mare atunci când te gândeşti la lunile care au mai rămas până
atunci. Iar bucuria pe care o vei avea atunci când vei primi un răspuns la rugăciune va fi mai mare dacă stăruieşti
în rugăciune. Această generaţie, care măsoară timpul în fracţiuni de secunde, nu doreşte să recunoască că are
nevoie de rugăciune. Dumnezeu vrea să ne modeleze, cu răbdare, în asemănarea cu Cristos, şi ne îndeamnă să
stăruim în rugăciune.
George Muller spunea:
Cea mai mare greşeală pe care o fac copiii lui Dumnezeu este aceea că nu stăruiesc în
rugăciune; ei nu se roagă neîncetat; nu perseverează în rugăciune . Dacă doresc ceva pentru
gloria lui Dumnezeu, ei ar trebui să se roage până când vor obţine acest lucru. O, cât de bun,
de mare şi de milos este Cel cu Care avem noi de-a face! El mi-a dat, mie, nevrednicul, mult
mai multe binecuvântări decât mi-aş fi putut închipui vreodată! 47
Probabil că motivul pentru care aceste mărturii nu reprezintă un lucru obişnuit este acela că atât de puţini
creştini stăruiesc în rugăciune. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Trebuie să ne vărsăm frustrarea şi

46
Piper, pag. 150-151, folosit cu permisiune.
47
Roger Steer, George Muller: Delighted in God! (“George Muller: Încântat de Dumnezeu”)
(Wheaton, IL: Harold Shaw, 1975), pag. 310.
45
descurajarea la piciorul crucii, prin intermediul rugăciunii. Nu-l lăsa pe duşman să te ispitească să devii cinic cu
privire la dorinţa lui Dumnezeu de a-ţi răspunde la rugăciuni. Lasă dragostea lui Dumnezeu să te îndemne să te
rogi din ce în ce mai mult Aceluia care te iubeşte, chiar dacă nu poţi înţelege toate cărările şi gândurile Sale
(Romani 11:33).
Haideţi să ne oprim un pic şi să privim în urmă. De ce este important să ne rugăm? Pentru că rugăciunea
ne va ajuta “să devenim mai evlavioşi”. Acolo unde există evlavie, există şi rugăciune. Spurgeon a rostit
următoarele cuvinte, într-o manieră pitorească: “Aşa cum luna influenţează valurile mării, la fel şi rugăciunea …
influenţează valurile evlaviei” 48.
Bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu sunt întodeauna nişte oameni ai rugăciunii. Experienţa mea pastorală
este de acord cu cuvintele lui J. C. Ryle: “Care este motivul pentru care unii creştini sunt mai sfinţi şi mai evlavioşi
decât alţii? Eu cred că diferenţa, în 19 cazuri din 20, constă în viaţa de rugăciune. Eu cred că cei care nu
urmăresc sfinţenia se roagă puţin, iar cei care doresc să se sfinţească din ce în ce mai mult se roagă mult”49.
Vrei să semeni cu Cristos? Atunci fă ce a făcut Acesta - disciplinează-te şi fii un om al rugăciunii.

Capitolul 5

ÎNCHINAREA

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Adevărata auto-disciplinare spirituală îi limitează pe creştini,

dar nu-i ţine niciodată în lanţuri; aceasta urmăreşte
să-i elibereze şi să le ofere noi ocazii de slujire.
D. G. Kehl
CONTROLEAZĂ-TE! PRACTICAREA ARTEI AUTO-DISCIPLINĂRII

Cea mai tristă experienţă a copilăriei mele a avut loc când am împlinit zece ani. Am trimis invitaţii la opt
prieteni. Aceasta urma să fie cea mai frumoasă aniversare, îmi spuneam eu. Ei au sosit la mine acasă după
terminarea orelor. Am jucat fotbal şi baschet până la căderea întunericului. Tata a făcut nişte hamburgeri şi nişte
hot dog-uri, iar mama a terminat de ornat tortul. După ce-am mâncat îngheţată şi tort, a sosit timpul să-mi desfac
cadourile. Sincer să fiu, nu-mi amintesc cadourile pe care le-am primit la acea aniversare, dar îmi amintesc timpul
minunat pe care l-am petrecut împreună cu prietenii mei. Nu aveam fraţi şi mă bucuram foarte mult când puteam
să mă joc cu alţi băieţi de vârsta mea.
Punctul culminant al acestei petreceri a fost cadoul pe care eu l-am făcut acestor băieţi. Vroiam să le ofer
ce era mai bun prietenilor mei. Mai ales că nu cheltuisem prea mulţi bani. Urma să le plătesc biletele la cel mai
emoţionant eveniment care avea loc pe atunci în oraş - meciul de baschet al liceului. Încă îmi mai amintesc cum
am coborât din maşina părinţilor mei, plin de bucurie, alergând spre stadionul liceului. Am plătit 25 de cenţi pentru
toate biletele. Să stau la fereastră, înconjurat de toţi prietenii mei - ce moment unic, minunat! Aceasta era
imaginea pe care mi-o făcusem despre petrecerea reuşită a unui băieţel de zece ani: patru dintre prietenii mei vor
sta la dreapta mea, iar ceilalţi patru în stânga. Iar eu voi sta la mijloc. Vom mânca pop-corn, vom bea suc şi îi vom
ovaţiona pe eroii liceului nostru. Când am intrat în arenă, mă simţeam mai fericit decât Jimmy Stewart, actorul din
It’s a Wonderful Life (“Ce viaţă minunată!”).
Apoi a sosit momentul cel mai greu. Când am intrat în arenă, toţi prietenii mei s-au împrăştiat, iar eu nu i-
am mai văzut toată seara. Nu mi-au mulţumit pentru distracţie, pentru mâncare, pentru bilete. Nici măcar nu mi-au
48
C. H. Spurgeon, “Prayer - The Forrerunner of Mercy” (“Rugăciunea - Predecesoarea Milei”), în
New Park Street Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1858; retipărit, Pasadena, TX: Pilgrim
Publications, 1981), vol. 3, pag. 251.
49
J. C. Ryle, A Call to Prayer (“Chemare la rugăciune”) (Grand Rapids, MI: Baker Book House,
1979), pag. 35.
46
spus: “La Mulţi Ani!” “Am să stau lângă altcineva”, mi-am spus eu. Ei mi-au întors spatele fără nici un regret, fără
să-mi mulţumească şi fără să-mi spună la revedere. Aşa că mi-am petrecut cea de-a zecea aniversare stând
singur pe o bancă. Îmi amintesc că acela a fost cel mai prost meci pe care l-am văzut vreodată.
Am povestit acest lucru nu pentru că-mi doresc să câştig simpatia voastră, ci pentru că acest lucru îmi
reaminteşte că aşa Îl tratăm noi pe Dumnezeu de cele mai multe ori când vine vorba despre închinare. Deşi noi
participăm la un eveniment unde El este Oaspetele de Onoare, Îi oferim cadouri lipsite de valoare, Îi cântăm
aceleaşi cântece răsuflate şi Îl negăm aproape cu desăvârşire, concentrându-ne atenţia asupra programului sau
asupra acelora care vorbesc de la amvon. La fel ca şi prietenii mei de odinioară, plecăm de la biserică fără
mustrări de conştiinţă, insensibili şi convinşi că ne-am făcut datoria.
Însuşi Isus a pus accentul pe următoarea poruncă din Vechiul Testament: Domnului, Dumnezeului tău să
te închini (Matei 4:10). Este datoria (şi privilegiul) fiecărui om să se închine Creatorului său. Psalmul 95:6 spune:
Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru .
Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să I ne închinăm. Aceasta este datoria noastră! Evlavia nu este completă dacă nu
este însoţită de închinarea pe care I-o datorăm lui Dumnezeu. Cei care urmăresc evlavia îşi dau seama că
uneori închinarea lor înaintea lui Dumnezeu este zadarnică. Isus a citat un alt pasaj din Vechiul Testament pentru
a ne avertiza să nu ne închinăm zadarnic lui Dumnezeu: Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte
porunci omeneşti (Matei 15:8-9).
Dar cum putem să ne închinăm corect lui Dumnezeu? Trebuie să învăţăm un lucru esenţial dacă vrem să
ne asemănăm cu Isus - disciplina spirituală numită închinarea.

ÎNCHINAREA … ConcentreazĂ-te ASUPRA LUI DUMNEZEU Şi RĂspunde-I Lui

Este dificil să definesc corect închinarea. Să o analizăm un pic. În Ioan 20:28, când Isus cel înviat i se
arată lui Toma şi îi arată rănile din mâini şi din coastă, Toma se închină lui Isus şi Îi spune: Domnul meu şi
Dumnezeul meu! În Apocalipsa 4:8, ni se spune că cele patru fiinţe care se aflau lângă tronul lui Dumnezeu I se
închinau zi şi noapte fără încetare, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care
era, care este, care vine! Apoi, în versetul 11, cei 24 de bătrâni din jurul tronului lui Dumnezeu din Cer I s-au
închinat aruncându-şi coroanele la picioarele Lui, căzând în genunchi în faţa Acestuia şi spunând: Vrednic eşti
Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta
stau în fiinţă şi au fost făcute . În următorul capitol, mii şi mii de îngeri, bătrâni şi fiinţe din jurul tronului lui Isus
Cristos, Mielul lui Dumnezeu, strigau cu voce tare, în adorare: Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să
primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda! (5:12). Imediat după aceea, este
înregistrată lauda adusă de toate făpturile vii: “ A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda,
cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! ” (5:13).
Să descriem ceea ce am aflat până acum. Cuvântul închinare vine din cuvântul saxon weorthscype, care
mai târziu a devenit demn de laudă. A te închina lui Dumnezeu înseamnă să-I dai lauda care I se cuvine,
înseamnă să preamăreşti vrednicia Sa prin laudă sau, mai bine zis, înseamnă să I te adresezi lui Dumnezeu aşa
cum merită El. El este Dumnezeul cel mare şi atotputernic, Creatorul şi Susţinătorul Universului, Judecătorul
Suveran Căruia va trebui să-I dăm socoteală într-o bună zi, El este demn de toată lauda şi cinstea pe care I-o
putem da şi de mult mai mult. Observaţi, de exemplu, că fiinţele care se aflau în jurul tronului lui Dumnezeu în
Apocalipsa 4:11 şi 5:12 Îl numesc pe Dumnezeu “vrednic” de multe lucruri.
Cu cât ne concentrăm mai mult asupra lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom înţelege cât de vrednic este
El de laudele noastre. Atunci când înţelegem acest lucru, singurul nostru răspuns va fi să I ne închinăm. Suntem
uimiţi de un minunat răsărit de soare atunci când ne aflăm pe vârful unui munte. Dar atunci când observăm
măreţia lui Dumnezeu nu putem face altceva decât să-I aducem laudă. Dacă ai putea să-L vezi pe Dumnezeu în
aceste momente, ai putea înţelege pe deplin că El este vrednic de laudele noastre, ai cădea în genunchi şi I te-ai
închina. Iată de ce citim în Apocalipsa că cei care se aflau în jurul tronului lui Dumnezeu cădeau cu feţele la
pământ în închinare, iar creaturile care se aflau aproape de El erau atât de uimite de măreţia lui Dumnezeu încât I
Se închinau neîncetat, spunând: Sfânt, Sfânt, Sfânt. Deci închinarea înseamnă să te concentrezi asupra lui
Dumnezeu şi să-I aduci laude.

47
 Dar noi nu suntem acum în cer ca să-L vedem pe Domnul aşa cum este. Cum ni S-a revelat Dumnezeu
pentru ca noi să putem să ne concentrăm atenţia asupra Lui? El ni S-a descoperit prin Creaţie (Romani 1:20);
atunci când eşti martorul unui minunat răsărit de soare trebuie să te închini Creatorului. Ba mai mult, Dumnezeu
ni S-a revelat prin Cuvântul Său, Biblia (2 Timotei 3:16; 2 Petru 1:20-21) şi prin Fiul Său, Isus Cristos (Ioan 1:1,
14; Evrei 1:1-2). De aceea, responsabilitatea noastră este aceea de a-L căuta pe Dumnezeu prin intermediul lui
Cristos şi al Bibliei. Duhul Sfânt ne deschide ochii ca să înţelegem şi să-L vedem pe Dumnezeu revelat în
Scriptură şi să I ne închinăm. De exemplu, tocmai am citit în Biblie că Dumnezeu este sfânt. Dacă medităm la
acest lucru, vom descoperi ce înseamnă că Dumnezeu este sfânt, iar dorinţa de a I ne închina va deveni
copleşitoare. Dumnezeu S-a revelat cel mai clar în Isus Cristos, deoarece Isus este Dumnezeu. Trebuie să
medităm la Persoana şi lucrarea lui Cristos aşa cum sunt acestea înregistrate în Biblie şi vom înţelege cine este
Dumnezeu, deoarece Isus L-a făcut cunoscut (Ioan. 1:18). Dacă vom înţelege cine este Dumnezeu cu adevărat,
vom dori să I ne închinăm.
Iată de ce închinarea publică şi privată înaintea lui Dumnezeu trebuie să se bazeze pe Biblie. Biblia ne
descoperă pe Dumnezeu ca noi să I ne putem închina. Citirea Bibliei şi predicarea sunt cele mai importante
momente din închinarea publică, deoarece ele sunt cele mai clare, cele mai directe şi cele mai bune prezentări
ale lui Dumnezeu. Din acelaşi motiv, studiul biblic şi meditaţia stau în centrul închinării private. Psalmii, imnurile şi
cântările spirituale exprimă fie adevăruri despre Dumnezeu, fie ne îndeamnă să ne închinăm lui Dumnezeu.
Rugăciunea şi dăruirea constituie răspunsul la măreţia lui Dumnezeu aşa cum este aceasta revelată în Scriptură.
Deoarece închinarea înseamnă să ne concentrăm atenţia asupra lui Dumnezeu şi să-I aducem laude,
indiferent de celelalte lucruri pe care trebuie să le facem, nu ne închinăm cu adevărat dacă nu ne gândim la
Dumnezeu. Poţi să asculţi o predică, dar dacă nu vrei să pui în practică adevărurile lui Dumnezeu pentru a-ţi
îmbunătăţi relaţia cu El, atunci tu nu te închini cu adevărat. Poţi să cânţi: “Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul”, dar dacă
nu te gândeşti la Dumnezeu în timp ce cânţi, nu te închini cu adevărat. Poţi să asculţi rugăciunea altui frate, dar
dacă nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu te rogi împreună cu el, atunci tu nu te închini cu adevărat. Trebuie să faci
toate lucrurile în ascultare de Domnul, în fiecare zi, acasă şi la muncă, să faci din ele nişte acte de închinare. Dar
aceste lucruri nu trebuie să înlocuiască închinarea pe care I-o datorezi lui Dumnezeu.
Închinarea deseori include cuvinte şi acţiuni, dar trece peste acestea şi se concentrează asupra minţii şi
inimii. Închinarea se concentrează asupra lui Dumnezeu şi cere un răspuns de la omul lăuntric; ea se preocupă
numai de Dumnezeu. Aşa că nu contează ce spui, ce cânţi sau ce faci într-un anumit moment; te închini lui
Dumnezeu numai atunci când te concentrezi asupra Lui şi când te gândeşti la El. Ori de câte ori te concentrezi
asupra măreţiei lui Dumnezeu, vei fi îndemnat să I te închini, la fel cum luna reflectă lumina soarelui. Acest fel de
închinare nu este zadarnică. Acelaşi lucru este adevărat şi când …

ÎNCHINAREA SE FACE … ÎN DUH ŞI ÎN ADEVĂR

Cel mai profund pasaj din Noul Testament care tratează subiectul închinării este Ioan 4:23-24. Aici, Isus a
spus: Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr;
fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I Se închine în
duh şi în adevăr.
Înainte de a ne închina în duh şi în adevăr, noi trebuie să fim stăpâniţi de Cel care se numeşte Duhul
Sfânt şi “Duhul adevărului” (Ioan 14:17). El locuieşte numai în aceia care L-au primit pe Cristos, prin credinţă,
numai în cei care s-au pocăit. Dacă El nu locuieşte în inima noastră, noi nu ne putem închina cu adevărat. În 1
Corinteni 12:3 ni se spune că nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decât prin Duhul Sfânt . Acest lucru nu
înseamnă că unii oameni nu pot rosti aceste cuvinte dacă nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, ci înseamnă că nimeni
nu se poate închina cu adevărat dacă nu este motivat de Duhul Sfânt. El este Acela care ni-L descoperă pe
Dumnezeu şi pe Cristos, care ne învaţă adevărurile Scripturii, care aduce la viaţă oamenii care erau morţi pentru
Dumnezeu. El este Acela care înmoaie inima şi o umple cu pasiune şi dragoste pentru Cristos.
Faptul că Duhul Sfânt locuieşte în noi nu ne garantează că ne vom închina întotdeauna în duh şi în
adevăr, deşi putem. A te închina lui Dumnezeu înseamnă să I te închini cu toată inima ta. Înseamnă să fim sinceri
atunci când ne închinăm. Nu contează cât de spirituale sunt cântecele pe care le cânţi, nu contează cât de
frumoase sunt rugăciunile tale, dacă nu faci totul din inimă, eşti un ipocrit.
Dacă vrei să fii echilibrat trebuie să te închini în adevăr. Noi trebuie să ne închinăm potrivit adevărului din
Scriptură. Noi ne închinăm Dumnezeului care este revelat în Scriptură, nu Dumnezeului pe care ni-L imaginăm.
48
Noi ne închinăm unui Dumnezeu plin de milă şi dreptate, de dragoste şi mânie, unui Dumnezeu care îi duce pe
unii în rai, iar pe alţii îi trimite în iad. Noi trebuie să ne închinăm în adevăr. Dacă nu facem aşa, atunci închinarea
noastră este inutilă.
Deoarece am spus mai înainte că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în adevăr, vreau să vorbesc
acum puţin despre închinarea în duh. Fie că ne închinăm acasă, fie în biserică, noi trebuie să ne dăm seama că
nu ne putem închina lui Dumnezeu dacă inima noastră nu este în ordine. Un pastor şi scriitor contemporan a
spus: “Atunci când sentimentele pentru Dumnezeu nu mai există, nici închinarea nu mai există” 50.
Iată ce spune acesta:
Închinarea este modalitatea prin care noi trimitem înapoi lui Dumnezeu strălucirea
măreţiei Sale. Acest lucru nu poate fi făcut ca orice altă simplă îndatorire. Închinarea are loc
numai într-o inimă plină de afecţiune.
Gândeşte-te la analogia aniversării unei nunţi. Eu îmi sărbătoresc această aniversare
pe 21 decembrie. să ne imaginăm că vin acasă cu un buchet de trandafiri minunaţi pentru Noel.
Ea mă întâmpină la uşă, iar eu îi dau trandafirii. Ea îmi spune: “O, Johnny, ce frumoşi sunt,
mulţumesc”. După care mă îmbrăţişează. Să presupunem că-i răspund astfel: “Vai, dar asta-i
datoria mea”.
Ce se va întâmpla? Oare datoria nu-i un lucru nobil? Nu îi cinstim noi oare pe cei pe
care îi slujim? Nu prea. Nu îi cinstim, dacă nu îi iubim. Aceşti trandafiri oferiţi soţiei din datorie
reprezintă o contradicţie de termeni. Dacă eu nu am fost îndemnat de dragostea pe care i-o port
soţiei să-i cumpăr trandafiri, aceşti trandafiri nu o vor bucura. De fapt, se va simţi umilită. Aceşti
trandafiri îi amintesc că ea nu are nici o valoare în ochii mei, că nu o iubesc. Tot ce am vrut eu a
fost să-mi împlinesc “datoria” de soţ …
Adevărata îndatorire a închinării nu este o datorie exterioară - de a spune ceva sau de
a participa la serviciile bisericii. Ci este o datorie interioară, este porunca care spune: Domnul
să-ţi fie desfătarea! (Psalmul 37:4) ...
Adevărata însărcinare a închinării este aceea de a-L onora pe Dumnezeu, deoarece
ritualurile lipsite de conţinut nu pot face acest lucru. Dacă îmi scot soţia la un restaurant, în ziua
când sărbătorim cununia noastră, şi ea mă întreabă: “De ce faci asta?”, răspunsul care-i va face
cea mai mare bucurie va fi următorul: “Pentru că îmi face enormă plăcere să petrec această
seară împreună cu tine”.
Dacă-i răspunzi: “Este datoria mea” o vei umili.
Dar dacă-i răspunzi: “Este plăcerea mea” o vei cinsti.
Deci, cum trebuie să-L cinstim noi pe Dumnezeu în închinare? Spunându-I: “Aceasta
este datoria mea” sau “Aceasta este plăcerea mea” 51.
Deci, trebuie să ne închinăm şi în duh şi în adevăr şi cu inima şi cu mintea noastră şi cu sentimentele şi
cu gândurile noastre. Dacă ne închinăm prea mult în duh nu vom acorda prea multă atenţie adevărului, ci ne vom
călăuzi după sentimentele noastre. Acest lucru ne va face să devenim toleranţi cu lucrurile pe care n-ar trebui să
le acceptăm. Cealaltă extremă constă în a fi plini de o pasiune spirituală scăpată de sub control. Dar dacă ne
închinăm în adevăr şi ne lipseşte duhul, atunci închinarea noastră este gri, molatică şi foarte previzibilă.
De fapt, această echilibrare a închinării în duh şi a închinării în adevăr este complementară. Este
important să ne dăm seama de acest lucru, deoarece, sincer să fiu, noi toţi suntem ispitiţi să ne angajăm în
închinarea publică sau privată fără ca inima noastră să fie plină de pasiune pentru Dumnezeu. Meditaţia corectă
asupra adevărului poate să aprindă sentimentele potrivite pentru a ne putea închina. Dimpotrivă, inima care
tânjeşte după Dumnezeu este călăuzită de adevăr. Trebuie să le avem pe amândouă. Isus a spus că cea mai
mare poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima şi cu tot cugetul (Marcu 12:30). Altfel
închinarea noastră este zadarnică.
Dar trebuie oare să renunţăm la închinare şi la celelalte activităţi devoţionale zilnice doar pentru că ni se
pare că nu putem echilibra corect adevărul cu duhul? Oare trecem printr-o perioadă lungă de uscăciune
spirituală, când închinarea ni se pare un act de ipocrizie? De ce să mai continuăm să ne închinăm dacă
închinarea noastră este zadarnică?
50
Din cartea Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist (“Dorul după Dumnezeu:
Meditaţiile unui creştin hedonist”), scrisă de John Piper, copyright 1986, deţinut de Multnomah
Press. Publicată de Multnomah Press, Portland, Oregon 97266. Folosit cu permisiune, pag. 70.
51
Piper, pag. 72-73, folosit cu permisiune.
49
 Nu, nu trebuie să ne oprim numai pentru că nu avem dispoziţie să ne închinăm. Există anumite lucruri în
care trebuie să perseverăm chiar şi atunci când nu avem dispoziţie, pentru că aşa trebuie să facem şi pentru că
aşa este corect. Nu uita că şi “cea mai bună” închinare este imperfectă din mai multe puncte de vedere, oricât de
mici ar fi aceste imperfecţiuni. Eu nu sunt de acord ca tu să nu te mai închini numai pentru că nu ai dispoziţie. Ba
mai mult, probabil că această “încercare” de a restaura bucuria şi libertatea închinării nu va avea loc decât în
contextul închinării. Oamenii îmi spun de multe ori că nu aveau dispoziţie să vină la biserică la un anumit serviciu
şi că tocmai serviciul respectiv le-a oferit bucurie şi le-a redat perspectiva biblică.
Fiecare credincios trebuie să parcurgă un deşertul spiritual în călătoria sa spre Oraşul Ceresc. Unele
locuri aride pot fi traversate într-o oră sau în câteva zile. Din când în când, totuşi, vei avea nevoie de săptămâni
întregi pentru a trece deşertul, deoarece sufletul tău este gol. Continuă să te închini. Strigă la Dumnezeu să-ţi
înnoiască duhul şi să-ţi transforme inima “în izvoare de apă vie” (lucru ce este făcut de Duhul Sfânt), promisiune
făcută de Isus în Ioan 7:38. Dar continuă să te închini. Nu renunţa niciodată să te închini, chiar dacă te afli în
deşert. S-ar putea ca deşertul tău să fie mai mic decât îţi imaginezi şi să mai ai puţin până ajungi la capătul
drumului.

ÎNCHINAREA TREBUIE SĂ AIBĂ LOC ÎN PUBLIC ŞI PRIVAT

Creştinii trebuie să se închine regulat în adunare. Acest lucru este afirmat clar în Evrei 10:25: Să nu
părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei . Primul exerciţiu al disciplinei numite închinare este acela de a-ţi
dezvolta obiceiul de a te închina împreună cu ceilalţi fraţi în cadrul serviciilor bisericii tale, având ca prim scop
închinarea înaintea lui Dumnezeu.
Creştinismul nu este o religie izolată. Noul Testament descrie biserica folosind următoarele metafore:
Trup (1 Corinteni 12:12), clădire (Efeseni 2:21), casă (Efeseni 2:19), fiecare dintre aceste cuvinte referindu-se la
relaţiile dintre indivizi şi întreg. A exprima şi experimenta creştinismul la nivel individual (sau la nivelul unui grup-
celulă) înseamnă să pierzi foarte multe din binecuvântările şi puterea pe care Dumnezeu le revarsă asupra
bisericii. Acest verset ne învaţă că cei care “renunţă” la “obiceiul” disciplinat de a veni la biserică pentru a fi
împreună cu alţi creştini au dezvoltat un obicei care nu este creştin.
Nu putem nega faptul că “închinarea făcută cu toţii” înseamnă să ne închinăm lui Dumnezeu, fiind cu toţii
prezenţi în biserică. Nu numai că aceste cuvinte nu ne permit să interpretăm altfel versetele, dar această epistolă
a fost scrisă pentru evreii care pe atunci nu aveau altă alternativă. Prin urmare, nu ne putem întâlni şi închina cu
alţi creştini stând acasă în faţa televizorului, urmărindu-i pe alţii cum se roagă sau se închină lui Dumnezeu.
Există motive pentru care serviciile de închinare sunt înregistrate pe casete audio sau video şi apoi difuzate la
radio sau la televizor, dar acestea nu trebuie să înlocuiască participarea şi închinarea în biserică a creştinilor care
pot face acest lucru.
Calitatea vieţii noastre devoţionale private nu ne scuteşte de participarea la serviciile bisericii. Noi trebuie
să ne închinăm împreună cu ceilalţi creştini. Poţi să ai o viaţă devoţională la fel de bună ca cea a lui George
Muller, dar tot trebuie să te închini împreună cu alţi credincioşi, aşa cum a făcut acesta, aşa cum au făcut şi evreii.
Există un anumit aspect al închinării şi al creştinismului care nu poate fi experimentat atunci când te închini în
cămăruţa ta sau când priveşti programe creştine la televizor. Există binecuvântări pe care Dumnezeu nu ţi le
poate da decât dacă te închini împreună cu alţi creştini în biserică.
Predicatorul puritan David Clarkson a explicat acest lucru în cadrul unei predici intitulate “Închinarea
publică trebuie preferată celei în particular”:
„Cele mai minunate lucrări care se fac acum pe pământ au fost iniţiate de nişte
ordonanţe publice, deşi măreţia şi spiritualitatea acestor lucrări nu le fac să pară mai puţin
minunate … Aici Domnul dă viaţă oaselor uscate şi învie sufletele din mormânt şi din coşciugul
păcatului … Dincolo morţii aud vocea Fiului lui Dumnezeu şi a mesagerilor Săi, iar cei care aud
această voce revin la viaţă. Aici El dă vedere orbilor; acesta fiind efectul Evangheliei predicate
pentru a deschide ochii păcătoşilor şi de a-i întoarce din întuneric la lumină. Dincolo El vindecă
sufletele bolnave cu un singur cuvânt, suflete care altfel n-ar fi putut fi îngrijite nici de oameni,
nici de îngeri … Aici El îl învinge pe Satana şi aruncă afară duhurile necurate din sufletele
păcătoşilor, care au fost îndelung chinuite de draci. Dincolo El învinge căpeteniile şi puterile
drăceşti, călcând în picioare forţele întunericului, făcându-l pe Satana să cadă din cer ca un
fulger. Aici El schimbă total inimile păcătoşilor, făcând ca lucrurile vechi să treacă şi să fie
50
 înlocuite de lucruri noi. Acestea sunt nişte minuni şi trebuie considerate ca atare, deoarece ele
nu reprezintă o lucrare obişnuită. Este adevărat, Domnul continuă să facă mari minuni în lumea
noastră; totuşi, lucrarea publică este mijlocul prin care El face aceste minuni 52”.
Pe de altă parte, indiferent cât de împlinitoare şi eficiente sunt clipele de închinare în biserică, există
experienţe cu Dumnezeu pe care El nu ni le poate da decât atunci când ne închinăm în particular. Isus S-a
închinat lui Dumnezeu în sinagogă în fiecare zi de Sabat şi în Templul din Ierusalim. În plus, Luca ne spune că: El
Se ducea în locuri pustii şi Se ruga (5:16). Binecunoscutul comentator biblic puritan Matthew Henry a spus:
“Închinarea publică nu este o scuză pentru ca să nu te închini în ascuns” 53.
Este oare posibil să ne închinăm lui Dumnezeu în mod public o dată sau de două ori pe săptămână dacă
nu I ne-am închinat în fiecare zi, în ascuns, de-a lungul întregii săptămâni? Ne putem aştepta ca flăcările
închinării să ardă în biserică în Ziua Domnului dacă noi nu-I acordăm nici o atenţie în timpul săptămânii? Pentru
că nu ne închinăm aşa cum trebuie în particular suntem total nesatisfăcuţi de închinarea care are loc în cadrul
serviciilor publice. Geoffrey Thomas, un scoţian baptist, a spus: “Cei care neglijează închinarea în cămăruţa
proprie nu au părtăşie cu Dumnezeu în timpul serviciilor de duminică” 54.
Totuşi, nu trebuie să uităm că Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să I ne închinăm în secret pentru ca El să
ne poată binecuvânta. Ne lipsim singuri de bucurie atunci când neglijăm să ne închinăm lui Dumnezeu pe ascuns.
Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii - Dumnezeu nu ne limitează accesul la Persoana Sa
şi nu ne bucură cu prezenţa Sa doar o dată pe săptămână! El ne oferă putere, călăuzire şi încurajare în fiecare zi.
El ne invită să avem părtăşie cu Isus Cristos în fiecare zi.
Gândeşte-te la acest lucru: Domnul Isus Cristos vrea să Se întâlnească cu tine cât timp vrei tu; El doreşte
- şi este foarte nerăbdător - să se întâlnească cu tine în fiecare zi! Să ne imaginăm că tu eşti unul dintre miile de
oameni care Îl urmau pe Isus peste tot unde a mers Acesta în timpul celor trei ani de lucrare publică. Imaginează-
ţi cât de bucuros ai fi dacă unul dintre ucenicii Săi ţi-ar fi spus: “Stăpânul doreşte ca noi să-ţi spunem că El
doreşte să Se întâlnească cu tine oricând vrei tu, cât timp vrei tu şi că te aşteaptă toată ziua”. Ce privilegiu
minunat! Cine s-ar fi plâns de această invitaţie? Ei bine, acest minunat privilegiu este al nostru. Foloseşte-te de el
şi adu-I slavă lui Dumnezeu.

52
David Clarkson, The Works of David Clarkson (“Opera lui David Clarkson”) (Londra: James
Nichol, 1864; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1988), vol. 3, pag. 193-194.
53
John Blanchard, comp., Gathered Gold (“Aur adunat”) (Welwyn, Hertforshire, Anglia: Evangelical
Press, 1984), pag. 342.
54
Geoffrey Thomas, “Worship in Spirit” (“Închinarea în duh”), The Banner of Truth (“Stindardul
Adevărului”), august-septembrie 1987, pag. 8.
51
 ÎNCHINAREA ESTE … O DISCIPLINĂ CE TREBUIE CULTIVATĂ

Isus a spus: Domnului, Dumnezeului tău să I te închini (Matei 4:10). Dar ai nevoie de disciplină pentru a
te putea închina mereu lui Dumnezeu. Fără disciplină, închinarea noastră va fi inconsistentă şi superficială.
Când am spus că închinarea înseamnă să te concentrezi asupra lui Dumnezeu şi să I te închini, am vrut
să-ţi transmit părerea că închinarea adevărată vine întotdeauna din inimă. Închinarea nu poate fi schematizată
sau calculată; ea reprezintă răspunsul unei inimi pline de dragoste pentru Dumnezeu. Şi, totuşi, trebuie să ne
gândim la închinare ca la o disciplină, o disciplină ce trebuie cultivată, dacă vrem ca ea să rămână sănătoasă şi
să crească.
Închinarea este o disciplină spirituală deoarece aceasta are un început şi un sfârşit. Ea are un sfârşit
deoarece închinarea, aşa cum am definit-o noi, înseamnă să te concentrezi asupra lui Dumnezeu şi să I te
închini. Nu există un mai mare ţel decât acela de a ne concentra atenţia numai asupra lui Dumnezeu şi de a-I
aduce laudele noastre. Dar închinarea reprezintă şi instrumentul prin care Dumnezeu ne conduce la evlavie. Cu
cât ne vom închina mai mult lui Dumnezeu, cu atât vom deveni mai evlavioşi.
Oamenii se aseamănă cu ţelurile pe care le urmăresc. Noi spunem ce gândim. Copiii pretind că sunt eroii
pe care îi visează. Adolescenţii se îmbracă la fel ca staturile sau cântăreţii pe care îi admiră, devotându-le
acestora toată atenţia lor. Dar aceste tendinţe dispar atunci când devenim adulţi. Acei oameni care nu-şi doresc
altceva decât “să ajungă în vârf” citesc cărţi despre cei care “se află în vârf”, după care încep să le copieze stilul
de afaceri sau obiceiurile personale. Pentru a ilustra un pic mai dur acest adevăr, cei care se preocupă de
pornografie mimează ceea ce văd. Dacă te concentrezi asupra lumii şi nu asupra lui Dumnezeu, tu vei deveni
lumesc, nu evlavios. Dar dacă vrem să fim evlavioşi, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra lui
Dumnezeu. Evlavia trebuie însoţită de o închinare disciplinată.
“Dar am încercat asta”, spun unii, plini de frustrare, “şi n-a mers! Merg cu credincioşie la biserică. Am
încercat să citesc din Biblie şi să mă rog în fiecare zi, dar nu am experimentat rezultatele la care m-am aşteptat.
Degeaba mă străduiesc, nu voi deveni niciodată mai evlavios”. Rutina nu este acelaşi lucru cu practicarea corectă
a disciplinelor spirituale. Faptul că citeşti din Biblie în fiecare zi nu te va transforma într-un om plin de evlavie, aşa
cum cititul secţiunii de afaceri din ziarul Chicago Tribune nu te va transforma într-un om de afaceri. Eşecul de a
experimenta ceea ce dorim atunci când dorim nu dovedeşte că mijloacele prin care Dumnezeu vrea să ne
transforme după chipul şi asemănarea lui Cristos sunt ineficiente. Obţine sfaturi de la creştinii care au crescut în
credinţă şi evlavie şi care se închină şi în public şi în privat. Vorbeşte cu un creştin matur despre viaţa devoţională
plină de satisfacţii. Reciteşte capitolele din această carte, în special pe cele care vorbesc despre meditaţie şi
rugăciune. Pentru a dezvolta o disciplină, indiferent că este vorba despre cântatul la pian sau folosirea crosei de
golf, ai nevoie de ajutor din partea acelora care au mai multă experienţă decât tine. Nu te arăta surprins de faptul
că ai nevoie de ajutor ca să dezvolţi disciplinele care te conduc la Cristos şi nu te teme să ceri ajutor.
Un scriitor a descris astfel omul modern: “El se închină când munceşte, munceşte când se joacă şi se
joacă când se închină”. Având în vedere acest lucru, nu-i aşa că vei începe să dezvolţi disciplina închinării?

MAI MULTE APLICAŢII

Te vei dedica mai mult acestei discipline, închinându-te în fiecare zi? A. W. Tozer spunea: “Dacă
nu I te închini lui Dumnezeu şapte zile pe săptămână, nu I te poţi închina în ziua a şaptea” 55. Să nu ne ascundem
după deget. Închinarea nu este un eveniment care are loc o dată pe săptămână. Nu ne putem închina duminica
în biserică dacă buzele noastre au tăcut în cursul săptămânii. Închinarea ar trebui să fie o activitate continuă a
inimilor noastre, deoarece Dumnezeu este întotdeauna Dumnezeu şi El este întotdeauna vrednic de închinarea
noastră. Închinarea trebuie călăuzită şi efectuată în fiecare zi prin intermediul actelor individuale de închinare.
Există oameni care doresc să practice disciplinele spirituale singuri, izolaţi de ceilalţi credincioşi. Ei cred
că viaţa lor devoţională este superioară închinării împreună cu alţi creştini, aşa că neglijează închinarea publică
descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să fim atenţi la pericolul de a deveni lipsiţi de echilibru în această
privinţă. În lucrarea mea pastorală, totuşi, m-am întâlnit cu mulţi creştini care mergeau la cealaltă extremă. Ei se
disciplinau să participe cu credincioşie la serviciile publice, dar neglijau practicarea regulată a închinării în ascuns.
55
John Blanchard, comp., More Gathered Gold (“Mai mult aur adunat”) (Welwyn, Hertfordshire,
Anglia: Evangelical Press, 1984), pag. 344.
52
Aceasta este una dintre marile prăpăstii care se află pe drumul care duce la evlavie. Mulţi creştini nu devin
evlavioşi pentru că falimentează şi nu reuşesc să se disciplineze în acest punct. Nu lăsa ca acelaşi lucru să ţi se
întâmple şi ţie.
Vei transforma închinarea ta în acte de închinare? Lucrurile pe care le-a spus David Clarkson cu
privire la închinarea publică se aplică tuturor actelor de închinare, fie ele publice, fie private:
„Atunci când te închini în public, închină-te din toată inima. Renunţă la caracterul tău
neglijent, căldicel, pe care Dumnezeu îl urăşte atât de mult … Gândeşte-te cum poţi să-ţi aduci
trupul ca jertfă înaintea lui Dumnezeu … Închinarea tru-pului este numai spoiala de la suprafaţa
închinării; închinarea sufletului este esenţa închinării. Cei care se apropie de Dumnezeu numai
cu buzele, vor afla că Dumnezeu este tare departe; noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu nu
cu numai buzele, ci şi cu gura, limba, mintea, inima şi sentimentele noastre; nu numai
genunchii, ci şi mâinile, ochii, inima, conştiinţa şi amintirile noastre trebuie prezentate lui
Dumnezeu când ne închinăm în public. David spune: Nu numai trupul meu tânjeşte după Tine,
ci şi sufletul meu. Numai atunci când omul tău lăuntric se jertfeşte pe altar, Domnul Se va
apropia de tine; numai atunci când Îl cauţi din toată inima ta Îl vei găsi pe Dumnezeu 56”.
Actul închinării neînsoţit de închinarea propriu-zisă este un act mizerabil, o experienţă plină de făţărnicie.
Dacă oboseşti atunci când te închini înseamnă că nu te închini cu adevărat. Imaginează-ţi că una dintre făpturile
care stau lângă tronul lui Dumnezeu spune: “Vai, ce-am mai obosit!” Acesta este un gând care nu le-a trecut
niciodată prin cap şi care nici nu le va trece vreodată. În schimb, noi citim că aceste făpturi erau atât de copleşite
de gloria lui Dumnezeu încât “ zi şi noapte, nu încetau” să se închine Domnului (Apocalipsa 4:8). Bineînţeles, noi
nu putem vedea toată gloria lui Dumnezeu şi nici nu ne putem bucura de aceleaşi lucruri pe care le experimentau
acele fiinţe, dar trebuie să învăţăm de la ele că închinarea adevărată este o contradicţie de termeni. Subiectul
închinării noastre este Dumnezeul plin de slavă şi măreţie al Cerurilor, iar dacă închinarea noastră este lipsită de
sens, atunci problema este la noi, nu la Dumnezeu. El este vrednic de toată închinarea noastră, de cea mai bună
închinare pe care I-o putem oferi, o închinare care vine din inimă.
Disciplina spirituală a lăudării lui Dumnezeu în public şi în privat constituie unul dintre mijloacele prin care
El ne face din ce în ce mai asemănători cu Cristos. Cu cât creştem în slăvirea lui Dumnezeu, cu atât ne vom
asemăna din ce în ce mai mult cu Cristos. Iată ce a spus preşedintele Calvin Coolidge: “Creştinul va începe să
crească doar atunci când va avea o viaţă de închinare serioasă” 57.

Capitolul 6

EVANGHELIZAREA

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Beneficiul actual al disciplinei spirituale este împlinit,

binecuvântat de Dumnezeu, roditor şi folositor în viaţă. Dacă
te implici în gimnastica spirituală, binecuvântările
evlaviei vor dura toată veşnicia. Deşi mulţi
oameni îşi petrec majoritatea timpului exersându-şi mai mult corpul
decât sufletul, slujitorul desăvârşit al lui Isus Cristos
îşi dă seama că disciplina spirituală trebuie să beneficieze de prioritate.
John MacArthur, Jr.
CALITĂŢILE SLUJITORULUI DESĂVÂRŞIT

56
Clarkson, pag. 209.
57
Lewis C. Henry, ed., 5000 Quatations for All Ocasions (“5000 de citate pentru toate ocaziile”)
(Philadelphia, PA: The Blakiston Company, 1945), pag. 319.
53
 Numai o închinare plină de extaz în faţa lui Dumnezeu este tot aşa de încântătoare ca a spune altora
despre Domnul Isus.
Timpul petrecut în călătoriile misionare, când zile întregi nu făceam altceva decât să vorbesc despre
Domnul Isus cu oameni, pe stradă sau în case, cu oameni individual sau în grupuri, a fost cel mai răsplătit, cel
mai binecuvântat timp din viaţa mea. Acelaşi lucru este adevărat şi în oraşul meu - nimic nu mă pasionează mai
mult decât să vorbesc despre Cristos cu un om care nu-L cunoaşte pe Domnul. De această experienţă
binecuvântată poate avea parte orice credincios.
Totuşi ne este foarte greu să vorbim despre responsabilitatea evanghelizării. Cunosc mulţi creştini care
cred din toată inima că ascultă de Domnul atunci când vine vorba despre studiul Scripturii, dăruire sau slujire, dar
sunt sigur că nu cunosc nici măcar un singur creştin care poate spune cu îndrăzneală: “Sunt un bun evanghelist”.
Evanghelizarea este un domeniu foarte stufos. Sunt multe lucrurile de care eu nu mă voi putea ocupa în
cadrul acestui capitol. Ideea principală pe care vreau s-o comunic este aceea că avem nevoie să ne disciplinăm
şi să practicăm evanghelizarea pentru a fi evlavioşi. Unul dintre motivele pentru care noi nu-L propovăduim pe
Cristos este frica. Vom vorbi despre aceasta un pic mai târziu. Dar sunt convins că principalul motiv pentru care
mulţi dintre noi nu-L mărturisim pe Cristos, într-un mod eficient, este frica. Ne este frică pentru că nu ne-am
disciplinat.

Trebuie sĂ facem evanghelizare

Cei mai mulţi credincioşi care citesc această carte nu trebuie să fie convinşi că Domnul aşteaptă ca ei să
facă evanghelizare. Nu toţi trebuie să folosească aceleaşi metode de evanghelizare, dar toţi creştinii trebuie să
facă evanghelizare.
Înainte de a trece mai departe, vreau să definesc câţiva termeni. Ce este evanghelizarea? Dacă vrem să
definim complet acest termen, am putea spune că evanghelizarea înseamnă să-L prezinţi pe Cristos, prin puterea
Duhului Sfânt, oamenilor păcătoşi, pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu prin El, pentru ca
aceştia să-L primească ca Mântuitor şi să-L slujească ca Domn, în părtăşia Bisericii Lui 58. Dacă vrem să dăm o
definiţie mai simplă, am putea spune că evanghelizarea nou-testamentală înseamnă să transmiţi Vestea Bună.
Oricine relatează cu credincioşie elementele esenţiale ale salvării lui Dumnezeu prin Isus Cristos face
evanghelizare. Acest lucru este adevărat indiferent dacă cuvintele tale sunt scrise, vorbite sau înregistrate,
indiferent dacă vorbeşti în faţa unei mulţimi sau cu un singur om.
Ce fel de evanghelizare trebuie să facem noi? Domnul Isus Cristos Însuşi ne-a poruncit să ducem Vestea
Bună. Ia în considerare autoritatea Lui, meditând la următoarele texte:
“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin.” (Matei 28:19-20).
“Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură ” (Marcu 16:15).
“Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din
Ierusalim” (Luca 24:47).
“Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi! ” (Ioan 20:21).
“Ci voi veţi primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în
toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului ” (Faptele Apostolilor 1:8).
Toate aceste porunci nu au fost date numai pentru apostoli. De exemplu, apostolii nu au venit niciodată la
acest popor. Pentru ca porunca lui Isus să fie împlinită şi pentru ca America să audă despre Cristos, Evanghelia a
fost adusă aici de alţi creştini. Iar apostolii nu vor veni niciodată acasă la tine, nici în cartierul tău, nici la locul tău
de muncă. Pentru ca Marea Poruncă să fie împlinită aici, pentru ca Cristos să fie mărturisit “până la marginile
pământului”, un creştin trebuie să-şi planifice timpul şi să facă evanghelizare.
Unii creştini cred că evanghelizarea este un dar şi o responsabilitate numai pentru cei care au acest dar.
Ei se bazează pe Efeseni 4:11: “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori
şi învăţători”. Este adevărat că Dumnezeu le-a dat unora darul evanghelizării pentru slujba de evanghelist, dar El
îi cheamă pe toţi credincioşii să fie martorii Lui şi le oferă prin Duhul Sfânt şi prin Evanghelie puterea de-a
58
Vezi J. I. Packer, Evangelism and the Sovereignity of God (“Evanghelizarea şi suveranitatea lui
Dumnezeu”) (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1979), pag. 35-37.
54
mărturisi un mesaj puternic! Fiecare evanghelist este chemat să fie un martor, dar numai câţiva martori sunt
chemaţi să fie evanghelişti. Orice creştin, îndiferent de darurile spirituale sau de lucrarea pe care o face, trebuie
să-i iubească pe oameni şi trebuie să-i evanghelizeze, fie că are fie că nu are darul evanghelizării.
Gândeşte-te la această responsabilitate de a face evanghelizare meditând la 1 Petru 2:9: “ Voi însă
sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca
să fie al Lui”. Mulţi creştini sunt familiari cu această parte a versetului, dar n-au habar cum se termină. Versetul
spune că aceste privilegii sunt ale tale, creştinule, “ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată ”. De obicei, noi credem că acest verset vorbeşte despre doctrina preoţiei tuturor
credincioşilor. Dar este la fel de corect să spunem că acest verset ne îndeamnă să ne gândim la propovăduirea
Evangheliei de către toţi credincioşii. Dumnezeu doreşte ca noi “să vestim puterile minunate” ale lui Isus Cristos.

VEI PRIMI PUTERE SĂ FACI EVANGHELIZARE

Dacă este clar celor mai mulţi că toţi creştinii trebuie să facă evanghelizare, atunci cum se face că nu toţi
creştinii împlinesc întotdeauna această poruncă?
Unii cred că au nevoie de multă pregătire pentru a mărturisi Evanghelia într-un mod eficient. Ei se tem să
discute cu cineva despre Cristos până nu se simt încrezători că au o cunoaştere adevărată a Bibliei ca să poată
răspunde la orice întrebare şi obiecţie potenţială. De aceea, ei încearcă să afle cât mai multe lucruri din Biblie ca
să poată răspundă la orice întrebare şi la orice obiecţie. Problema este că această zi a încrederii depline nu vine
niciodată. De ce se aşteaptă să facem evanghelizare? Ce s-ar fi întâmplat dacă orbul vindecat de Isus în Ioan 9
ar fi gândit la fel? Ar fi fost el gata să stea în faţa învăţaţilor, în faţa fariseilor înrăiţi, pentru a li-L mărturisi pe
Cristos? Şi, totuşi, după câteva ore sau poate după câteva minute de la întâlnirea cu Isus, el stă plin de
îndrăzneală în faţa acestora şi le spune că L-a cunoscut pe Isus.
Uneori, noi nu vorbim despre Cristos deoarece ne este teamă că oamenii vor crede că suntem nişte
ciudaţi şi că ne vor respinge. Când am fost la facultatea de drept, m-am împrietenit cu un coleg din grupa mea.
Când am realizat că el nu este creştin, am devenit conştient de responsabilitatea de a-i vesti Evanghelia. Am
căutat să-L reprezint cât mai bine pe Isus şi m-am rugat pentru nenumărate ocazii de a fi martor. Într-o zi,
aproape de sfârşitul anului şcolar, când a sunat clopoţelul, el m-a surprins punându-mi următoarea întrebare: “De
ce eşti întotdeauna atât de fericit?” Deşi ora trebuia să înceapă, aş fi putut să-i răspund simplu prietenului meu.
Aş fi putut să-i spun: “Sunt fericit mulţumită lui Isus Cristos”. Sau: “Am să-ţi spun după ore”. Dar când ocazia
pentru care mă rugasem de atâtea ori sosise, am îngheţat de spaimă când mi-am dat seama că el mă va
dispreţui dacă-i mărturisesc despre credinţa mea şi i-am răspuns: “Nu ştiu”.
În unele cazuri, metoda mărturiei impuse cauzează o evangheliofobie (frica de evanghelizare). Dacă li se
spune să abordeze pe cineva necunoscut şi să înceapă să-i vorbească despre Cristos, majoritatea creştinilor ar fi
îngroziţi şi s-ar remarca printr-o strălucită absenţă. Prea puţini oameni se bucură de a face evanghelizare de la
uşă la uşă, cei mai mulţi tremură la gândul de-a face aşa ceva. Chiar şi metodele care ne cheamă să mărturisim
Evanghelia prietenilor şi familiei ne umplu de teamă atunci când implică o abordare fortaţă, confruntaţională,
lipsită de naturaleţe, deşi ne dorim atât de mult să împărtăşim Evanghelia acelora pe care îi iubim cel mai mult.
Nu am auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, dar cred că seriozitatea evanghelizării este principalul
motiv care ne înspăimântă. Ne dăm seama că atunci când trebuie să-L mărturisim pe Cristos, iadul şi raiul sunt
cele mai importante lucruri despre care trebuie să vorbim. Este în joc destinul veşnic al unui om. Şi chiar atunci
când credem, pe bună dreptate, că rezultatele oricărei evanghelizări se află în mâinile lui Dumnezeu şi că nu
suntem responsabili de răspunsul persoanei respective la mesajul Evangheliei, totuşi simţim datoria solemnă de a
comunica acest mesaj cu credincioşie, deşi ne temem foarte tare că nu vom spune cuvintele corecte şi că acest
lucru îl va face pe om să dea înapoi şi să nu primească mântuirea. Mulţi creştini se simt nepregătiţi pentru
această provocare sau pur şi simplu au puţină credinţă şi sunt îngroziţi de o astfel de situaţie care implică locul
unde-şi va petrece un om veşnicia.
Cercetărorul George Barna a oferit o altă explicaţie pentru teama creştinilor de a face evanghelizare.
“Unul dintre motivele dominante, care subliniază şi măresc şovăirea creştinilor de a-şi
împărtăşi credinţa cu necreştinii, are de-a face cu faptul că se simt necorespunzători. Când i-am
întrebat pe creştini despre activitatea lor de mărturisire, am aflat că nouă din zece creştini care
încearcă să le spună altora despre credinţa şi teologia lor au sentimentul că au falimentat …
55
 Realitatea comportamentului uman este aceea că mulţi vor evita aceste activităţi deoarece cred
că nu vor avea succes. Deoarece suntem nişte fiinţe care caută plăcere şi confort, punem
accentul pe acele dimensiuni şi activităţi în care ne simţim puternici şi siguri de succes. De
aceea, în ciuda poruncii divine de-a răspândi Cuvântul, mulţi creştini îşi redirecţionează energia
în acele activităţi spirituale care le aduc cea mai mare satisfacţie şi pe care le vor putea împlini
cu succes59”.
Ce înseamnă să ai succes în evanghelizare? Ai succes atunci când persoana cu care ai vorbit despre
Cristos Îl primeşte pe Acesta în inimă? Cu siguranţă, asta vrem să se întâmple. Dar dacă acesta este succes,
oare putem numi faliment faptul că oamenii refuză să creadă în Evanghelie? Oare Isus a fost un “evanghelist
ratat” când oamenii I-au întors spatele Lui şi mesajului Său? Evident că nu. Nici noi nu suntem nişte rataţi atunci
când Îl propovăduim pe Cristos şi mesajul Său, iar oamenii pleacă. Noi trebuie să învăţăm că mărturisirea
Evangheliei reprezintă succesul evanghelizării. Ar trebui să fim obsedaţi de mântuirea a cât mai multor suflete şi
să strigăm la Dumnezeu pentru ca din ce în ce mai mulţi oameni să vină la credinţă, deoarece numai Dumnezeu
poate face acest lucru.
În această privinţă, noi ne asemănăm cu serviciul poştal. Succesul este măsurat prin prisma unei livrări
corecte, la timp, a mesajului şi nu de răspunsul destinatarului. Ori de câte ori mărturisim Evanghelia (lucru care
implică pocăinţa şi credinţa) noi am avut succes. În cel mai adevărat sens al cuvântului, toate evanghelizările
biblice sunt pline de succes, indiferent de rezultat.
Puterea din spatele evanghelizării este Duhul Sfânt. Din clipa în care El vine să locuiască în noi, El ne dă
puterea de a mărturisi. Isus a pus accentul pe acest lucru în Faptele Apostolilor 1:8, atunci când a spus: “ Ci voi
veţi primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în
Samaria şi până la marginile pământului ”. Evanghelizarea este aşteptată de la fiecare creştin, deoarece fiecare
creştin a primit puterea de a evangheliza. Dar această putere de a-L mărturisi pe Isus, promisă în Faptele
Apostolilor 1:8, este deseori înţeleasă greşit. Nu toţi creştinii primesc puterea de a evangheliza în aceeaşi
măsură, dar toţi credincioşii primesc puterea de a-L mărturisi pe Isus Cristos. Dovada că tu ai această putere este
viaţa ta schimbată. Aceeaşi putere a Duhului Sfânt, care a schimbat viaţa ta pentru Cristos, este puterea de a
mărturisi pe Cristos. Deci, dacă Dumnezeu ţi-a schimbat viaţa prin Duhul Său cel Sfânt, atunci crede din toată
inima că Dumnezeu ţi-a dat puterea despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor 1:8. Asta înseamnă că tu deţii
moduri şi metode compatibile cu personalitatea, temperamentul, darurile spirituale şi oportunităţile pe care le ai.
Înseamnă că ai puterea de a împărtăşi Evanghelia cu ceilalţi oameni. Puterea din Faptele Apostolilor 1:8
înseamnă că Dumnezeu îţi va împuternici viaţa şi cuvintele pentru ca tu să poţi să propovăduieşti Evanghelia aşa
cum nu ai făcut-o înainte. Să spunem cu alte cuvinte, Duhul Sfânt îţi poate garanta multă putere în a mărturisi
într-o întâlnire evanghelistică, fără să-ţi dea nici un sentiment sau simţ al acestei puteri.
Evanghelia pe care noi o propovăduim poartă în sine puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Apostolul
Pavel a spus în Romani 1:16: “ Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului ”. Iată de ce oamenii pot deveni
creştini indiferent dacă Evanghelia le este propovăduită de un tânăr învăţător în cadrul unei tabere creştine sau
de un evanghelist ce a absolvit seminarul. Ei pot deveni creştini indiferent dacă au citit o carte scrisă de un
profesor de la Oxford, cum este C. S. Lewis, sau o simplă broşură. Dumnezeu binecuvintează Evanghelia în orice
formă ar fi aceasta prezentată.
Asta nu înseamnă că Evanghelia este o baghetă magică pe care noi o putem fâlfâi în faţa necreştinilor.
Puterea lui Dumnezeu nu va ieşi imediat la iveală pentru ca aceştia să se pocăiască. Probabil că ai auzit
Evanghelia de multe ori înainte de a fi mântuit, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine. Fără îndoială, îţi aminteşti de
mulţi oameni care au auzit de nenumărate ori Evanghelia, dar care nu au experimentat încă naşterea din nou.
Dumnezeu oferă credinţă acelora care ascultă evanghelia “ fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiecăruia care crede ” (Efeseni 2:8-9). Însă, numai prin intermediul Evangheliei, aceşti oameni vor primi
putere ca să creadă, putere ce vine de la Dumnezeu. Acesta este sensul din Romani 10:17: “ Astfel, credinţa vine
în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos ”.
Când împărtăşeşti Evanghelia, tu împărtăşeşti “ puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care
crede”. Împărtăşirea Evangheliei seamănă cu mersul printr-o furtună, deoarece te călăuzeşti numai după lumina
dată de fulgere. Nu ştii unde va cădea următorul trăznet sau pe cine îl va lovi acesta, tot ce ştii este cine va face
acest lucru - trăznetul strălucitor al Evangheliei. Şi când acesta cade pe pământ, va fi plin de puterea lui
Dumnezeu, iar persoana lovită de el va crede.
59
Citat din Discipleship Journal (“Jurnalul ucenicizării”), paragraful 49, pag. 40.
56
 De aceea, trebuie să credem că unii oameni vor veni la credinţă numai dacă noi continuăm să
împărtăşim Evanghelia cu credincioşie şi cu tenacitate. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, şi
nu puterea elocvenţei noastre sau puterea noastră de convingere. Are aleşii Lui pe care îi cheamă prin
intermediul Evangheliei (Romani 8:29-30; 10:17). Dacă lucrurile ar fi stat altfel, noi ne-am lăsa cuprinşi de
disperare când am vedea că oamenii resping Evanghelia şi, astfel, am avea motive pentru a înceta vestirea
acesteia. Dar puterea care îi face pe oameni să se împace cu Dumnezeu vine doar dacă aud mesajul despre Fiul
Său. Dacă vom propovădui acest mesaj putem fi siguri că unii oameni vor răspunde pozitiv.
Atunci când trăieşti o viaţă creştină sinceră vei dispune de această putere. Această putere, oricât de
ciudat ţi s-ar părea, poate fi ilustrată de restaurantul de pe Şoseaua 71, aflat la nord de oraşul de baştină a lui
Caffy, Springdale, statul Arkansas. Acest restaurant nu se foloseşte de publicitate pentru a ajunge la ochii şi
urechile oamenilor. Ei îşi fac reclamă recurgând la simţul olfactiv. Fripturile de vacă şi de porc sunt atât de
savuroase, încât mirosul acestora ajunge până departe. În fiecare zi, oamenii care trec pe acolo, chiar dacă nu se
gândesc la mâncare devin interesaţi de mesaj, de mesajul restaurantului deoarece îi simt mirosul puternic.
Pavel descrie puterea evlaviei în 2 Corinteni 2:14-17: “ Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne poartă
totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Cristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În
adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi
printre cei ce sunt pe calea pierzaniei: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o
mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri? Căci noi nu stricăm Cuvântul lui
Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în
Cristos.” Domnul dă viaţă (versete 14-16), iar cuvintele credinciosului sunt pline de putere şi atracţie spirituală.
Este acea putere a miresmei îmbietoare pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a-i atrage pe oameni cu mesajul
despre Fiul Său.
Cea mai bună modalitate de a fi un martor bun este aceea de a vorbi din Cuvântul lui Dumnezeu, de a
trăi Cuvântul lui Dumnezeu. În anii ’80, Caffy a început acasă la noi un studiu biblic pentru femei, după ce a fost
încurajată de două creştine născute din nou de puţină vreme. La a doua întâlnire a participat şi prietena acestor
două surori în credinţă, Janet, care dispreţuia toate lucrurile duhovniceşti. Într-un cântec compus de aceasta şi în
care vorbea despre călătoria ei spirituală, ea a scris ulterior: “Sexul, drogurile şi rock-and-roll-ul erau trinitatea
mea”. A avut multe de pătimit pentru că s-a implicat şi în ocultism. Dar în acea seară când a venit la studiul biblic
a avut loc un lucru despre care nu a ştiut nimeni altcineva decât ea. După câteva luni ea ne-a povestit că aroma
trăirii creştine a lui Caffy, şi în special a casei ei, combinate cu întâlnirile pentru studiu biblic, a fost aceea care a
făcut-o să-şi dorească mai mult. Ea nu se mai sătura să audă mesajul biblic care îi transforma pe oameni şi îi
schimba total. Astăzi, Janet este o “mireasmă proaspătă şi vie a lui Cristos printre aceia care au fost mântuiţi şi
printre aceia care se vor pierde”.
Evanghelizarea are putere datorită naturii Duhului Sfânt şi a Sfintei Scripturi.

EVANGHELIZAREA ESTE O DISCIPLINĂ SPIRITUALĂ

Evanghelizarea este o revărsare naturală a vieţii creştine. Noi toţi ar trebui să fim în stare să vestim altora
ce a făcut Domnul pentru noi şi ce înseamnă El pentru noi. Dar evanghelizarea este, de asemenea, şi o
disciplină, deoarece trebuie să ne disciplinăm şi să facem evanghelizare, nu trebuie doar să aşteptăm momentele
potrivite care se ivesc pentru a face evanghelizare.
Isus a spus în Matei 5:16: “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri ”. “A lăsa” lumina să strălucească înaintea
altora înseamnă mai mult decât “a îndepărta celelalte lucruri care te împiedică să luminezi”. Gândeşte-te la
îndemnurile Sale astfel: “ Lasă lumina faptelor tale bune să lumineze, dovedeşte că Dumnezeu te-a schimbat. Fă
loc pentru această lumină!”
De ce nu suntem mult mai activi în a face evanghelizare? După cum am menţionat mai înainte, unii
oameni spun că acest lucru se întâmplă pentru că mulţi creştini nu sunt pregătiţi aşa cum trebuie să-şi
împărtăşească credinţa. Există o brumă de adevăr în această afirmaţie. Sunt câteva avantaje demne de luat în
considerare care ne ajută să ne gândim la aspectele propovăduirii Evangheliei. Dar atunci când ne gândim la
orbul vindecat de Isus în Ioan 9:25 ar trebui să ne dăm imediat seama că noi nu putem atribui lipsa evanghelizării
faptului că nu suntem pregătiţi. Deşi acest om devenise creştin de câteva minute şi era evident că nu mai făcuse
niciodată evanghelizare până atunci, el era gata să spună altora despre lucrurile pe care le-a făcut Isus pentru el
57
(“Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb şi acum văd ”). Mai mult, orice creştin care a auzit
Cuvântul predicat, care a participat la studii biblice, care a citit Scriptura şi alte cărţi creştine ar trebui să fi înţeles
până acum mesajul esenţial al creştinismului - că trebuie să mărturisească Evanghelia şi altor oameni.
Bineînţeles, dacă am înţeles destul Biblia pentru a ne converti, atunci am înţeles-o suficient de mult pentru a
putea să împărtăşim şi altora Vestea Bună, pentru ca şi aceştia să fie mântuiţi (chiar dacă nu ştim foarte multe
lucruri despre credinţă).
Trebuie să renunţăm şi la scuza că nu avem suficient timp pentru a face evanghelizare. Prinşi între
muncă, familie şi responsabilităţile bisericeşti, nu mai avem timp suficient pentru “a mărturisi Evanghelia ”. Înainte
de a adopta această obiecţie cu privire la evanghelizare, trebuie să medităm la următoarea întrebare: oare
suntem atât de ocupaţi încât nu putem împlini Marea Trimitere a lui Isus Cristos de a face ucenici din necreştini
(Matei 28:19-20)? Ne aşteptăm ca în Ziua Judecăţii Isus să ne scuze pentru că nu am împlinit cea mai mare
responsabilitate pe care El ne-a dat-o - spunându-I: “Nu am avut timp”?
Trebuie să presupunem că cele mai multe, dacă nu toate, responsabilităţile consumatoare de timp pe
care noi, creştinii, le avem de împlinit, ne-au fost date de Dumnezeu. Şi, de dragul argumentelor, haideţi să
acceptăm explicaţia că nu am avut timp pentru această activitate în calendarul nostru. Dar chiar dacă Dumnezeu
este Cel care ne-a dat aceste responsabilităţi, El este Autorul Marii Trimiteri; El încă intenţionează ca fiecare
urmaş al Său să găsească modalităţi cu ajutorul cărora să împărtăşească Evanghelia altor oameni. Indiferent de
contextul în care Domnul ne-a pus să trăim, Dumnezeu ne cheamă să găsim modalităţi prin care să împlinim
Marea Trimitere în contextul în care ne aflăm, oricât de limitate ar fi acestea. Creşterea copiilor “ în mustrarea şi
învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4) este una dintre modalităţile prin care putem împlini Marea Trimitere. Un alt
mod este acela de a sprijini lucrarea bisericii şi misiunea. Dar ce vom face cu necreştinii care nu fac parte din
familiile noastre? Şi cine va face lucrarea de evanghelizare a bisericii dacă nu oamenii ca tine care fac parte dintr-
o biserică?
Noi nu mărturisim eficient Evanghelia pentru că nu suntem disciplinaţi. Da, există oportunităţi minunate,
neplanificate când trebuie să “ daţi socoteală de nădejdea care este în voi ” (1 Petru 3:15), oportunităţi pe care
numai Dumnezeu ţi le va scoate în cale. Dar eu cred că noi toţi trebuie să facem din evanghelizare o disciplină
spirituală.
Ca pastor, eu pot petrece 24 de ore pe zi şi şapte zile pe săptămână împreună cu alţi creştini şi tot nu voi
termina lucrarea pe care o am de făcut. Când mă pregătesc să predic, să ofer consiliere, să particip la unele
întâlnire de comitet, la studii biblice, să vizitez bolnavi la spital, petrec timp numai cu creştini (cu excepţia unor
întâlniri mari la care participă şi necreştini sau atunci când necreştinii mă invită să vorbesc cu ei în particular).
Deoarece lucrarea mea cu oamenii lui Dumnezeu nu poate fi terminată niciodată, eu m-aş putea “scuza” spunând
că eu nu am foarte multe legături cu necreştinii. Dar care va fi potenţialul meu pentru evanghelizare personală
dacă nu petrec niciodată timp cu alţi necreştini? Zero. Când voi putea împărtăşi Evanghelia unui suflet pierdut
dacă nu renunţ la unele lucruri pe care le fac? Niciodată. Şi ăsta nu este un lucru bun.
Casnica creştină care-şi petrece cea mai mare parte din timp împreună cu copiii şi cu prietenele din
biserică se află în aceeaşi situaţie.
“Asta nu-i treaba mea!”, mi-a spus cineva. “La muncă sunt toată ziua înconjurat de cei mai răi păgâni pe
care şi-i poate imagina cineva vreodată”. Presupunând că nu ai încercat să vesteşti Evanghelia atunci când eşti la
muncă, când o vei face? Nu contează cu câţi necreştini te vezi în fiecare zi, contează dacă foloseşti contextul
creat pentru a le vesti Evanghelia. În ciuda importanţei conversaţiilor despre muncă pe care le-ai putea avea cu
ei, cât de dese sunt acele conversaţii despre lucrurile spirituale? Dacă nu ai avut niciodată ocazia să le vorbeşti
despre Cristos, nu contează cât de mulţi necreştini sunt în jurul tău; potenţialul tău de evanghelizare nu este mai
bun decât al meu dacă nu-mi doresc să-i evanghelizez pe alţii.
Iată de ce spun că evanghelizarea este o disciplină spirituală. Dacă nu ne disciplinăm în această direcţie,
este foarte uşor să găsim scuze pentru că nu împărtăşim Evanghelia altor oameni.
Observă că în Coloseni 4:5-6 terminologia folosită indică că evanghelizarea trebuie însoţită de gândirea
disciplinată şi de planificare: “ Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară: răscumpăraţi vremea. Vorbirea
voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia ” (sublinierea îmi
aparţine). Trebuie să ne gândim la evanghelizare ori de câte ori vorbim cu oamenii - trebuie să ne folosim cu
înţelepciune de orice ocazie ivită în calea noastră. Vom şti cum trebuie să răspundem oamenilor dacă folosim
meditaţia şi dacă ne pregătim pentru acest lucru. Aceste principii pot fi aplicate în moduri specifice, deoarece
acestea sunt nişte oportunităţi de vestire a Evangheliei. Dar, în general, ele sprijină ideea că evanghelizarea este
rezultatul disciplinării spirituale, nu numai un element spontan.
58
 Pentru mine acest lucru înseamnă că trebuie să mă disciplinez să petrec vreme şi cu alţi necreştini.
Uneori, Caffy şi cu mine organizăm nişte mese pentru vecinii care nu-L cunosc pe Cristos. Ne asigurăm că ducem
alimente sau cadouri noii familii care s-a mutat pe strada noastră şi petrecem timp cu ei ca să-i cunoaştem. Eu
încerc să-mi concentrez atenţia asupra necreştinilor care participă la evenimentele sociale organizate de biserica
noastră, deşi am mai multe lucruri în comun cu creştinii care participă la aceste evenimente, deoarece primesc
mai multă încurajare de la aceştia. Din nou, nu vei avea succes dacă tot ce faci este să petreci timp cu necreştinii.
Trebuie să vorbeşti cu aceştia pentru ca mesajul tău să ajungă la inimile lor şi pentru ca ei să primească vestea
Evangheliei.
Evanghelizarea disciplinată poate implica şi prânzuri în familie cu vecinii sau cu colegii de muncă, din
când în când, timp în care vei putea să le pui întrebări personale cu privire la viaţa lor. Aceleaşi tipuri de
oportunităţi se pot ivi în cadrul evenimentelor sociale sau sportive, în timpul unor călătorii de afaceri făcute
împreună cu alţi colegi. Dacă vorbeşti cu ei şi îi asculţi cu atenţie, vei descoperi care sunt nevoile lor şi, propabil,
vei explora împreună cu ei cea mai adâncă nevoie pe care o au aceştia: nevoia de Cristos.
Indiferent dacă am petrecut sau nu mult timp cu necreştinii din jurul meu, indiferent dacă am întâlnit
persoana respectivă pentru prima oară, eu am început conversaţia despre lucrurile personale, întrebând
persoana respectivă dacă pot să mă rog pentru ea şi care sunt nevoile cu care se confruntă. Deşi creştinii s-au
obişnuit cu acest lucru, necreştinii nici măcar nu ştiu că cineva se poate ruga pentru ei. Am descoperit că
necreştinii sunt deseori adânc mişcaţi atunci când li se arată un interes ieşit din comun. Am avut un vecin căruia i-
am vorbit timp de şapte ani despre lucrurile lui Dumnezeu, dar fără nici un succes. Dar când i-am spus că mă
rugam frecvent pentru el şi că doream să mă rog pentru problemele specifice cu care se confruntă, el a început
să-mi relateze câteva probleme familiale pe care eu nu le cunoşteam. Am colindat odată cartierul meu
întrebându-i pe oameni cu ce probleme şi nevoi se confruntă, pentru ca biserica noastră să se roage pentru
acestea în timpul unui program special. Aproape în fiecare casă am fost uimit să descopăr că oamenii
răspundeau pozitiv şi că erau mai deschişi să vorbească despre problemele spirituale.
Dar problema este că tu va trebui să te disciplinezi ca să te poţi folosi de aceste oportunităţi. Ele nu vor
apărea din senin. Va trebui să te disciplinezi să-ţi întrebi vecinii pentru ce să te rogi sau poţi să-i inviţi la masă,
acasă la tine. Va trebui să te disciplinezi să vorbeşti cu colegii tăi în afara orelor de muncă. Multe din oportunităţile
de evanghelizare nu se vor ivi din senin dacă tu le aştepţi stând cu mâinile în sân. Lumea, firea şi diavolul vor
face tot ce pot ca să te împiedice să-i evanghelizezi pe alţii. Totuşi, însoţit de puterea invincibilă a Duhului Sfânt,
trebuie să te asiguri că aceşti duşmani ai Evangheliei nu vor câştiga.
Aşa cum am menţionat mai înainte, nu vreau să creez impresia că disciplina evanghelizării necesită ca
noi să împărtăşim Evanghelia în acelaşi mod. În cadrul acestui capitol am descris câteva metode care te-au
înspăimântat. Dar stilul plin de preconcepţii al evanghelizării de care te temi atât de tare nu este, probabil, cea
mai bună cale care te va ajuta să faci ucenici pentru Cristos.
Într-una dintre epistolele sale, apostolul Petru împarte toate darurile spirituale în două mari categorii:
darurile slujirii şi darurile vorbirii (1 Petru 4:10-11). Unii vor afla că evanghelizează mai bine atunci când îi slujesc
pe alţii, în timp ce alţii evanghelizează mai bine atunci când se folosesc de cuvinte. Slujirea evanghelistică implică
să pregăteşti o masă şi să trăieşti aşa cum spune Scriptura înaintea vecinilor tăi. Ei vor observa că tu şi familia ta
sunteţi diferiţi şi, astfel, vei putea să te foloseşti şi de oportunitatea de a verbaliza Evanghelia. Poţi să pregăteşti
prânzul sau să coci câţiva hamburgeri pentru ca soţul sau soţia ta să-şi poată împărtăşi credinţa altor oameni. Am
aflat că fiecare familie trece printr-o “criză” o dată la fiecare şase luni. Dacă familia respectivă are probleme de
sănătate, dacă membrii acesteia şi-au pierdut locul de muncă, dacă au probleme financiare, dacă li s-a născut un
copil sau dacă cineva drag le-a murit, etc., faptul că tu slujeşti acea familie va fi o demonstraţie a realităţii
credinţei tale, iar această demonstraţie le va atrage atenţia. Dacă slujeşti pe cineva, vei avea oportunitatea de a
le oferi literatură de evanghelizare şi vei putea împlini Marea Trimitere în moduri creative.
În ultimii ani, membrii din biserica noastră s-au ocupat de multe programe de evanghelizare. Ei şi-au
invitat vecinii, colegii de muncă şi prietenii în casele lor pentru ca aceştia să audă un musafir vorbind despre Isus
Cristos. Acesta le răspundea la întrebările pe care le aveau cu privire la creştinism şi Biblie. Gazdele nu se
simţeau în largul lor să vestească Evanghelia, în special mai multor oameni, dar ei au slujit oferind ospitalitate şi o
oportunitate pentru evanghelizare, cuiva a cărui putere stă în prezentarea verbală a Evangheliei. Ei şi-au deschis
casele şi au cooperat cu ceilalţi creştini, dând astfel naştere unor oportunităţi de evanghelizare care nu s-ar fi ivit
de la sine. Dar acest fel de slujire evanghelistică cere mai multă disciplinare decât alte metode. Ai nevoie de
disciplină ca să fixezi o zi în calendar pentru acest lucru, să inviţi oameni, să pregăteşti o masă, să te rogi pentru
această întâlnire şi aşa mai departe. Fără această disciplinare, slujirea evanghelistică nu poate avea loc.
59
 Pe de altă parte, unii oameni comunică mai bine Evanghelia prin vorbe. După cum am mai spus şi
înainte, dacă te pricepi mai bine la vorbe decât la slujire, atunci cooperează cu cineva care este specializat în
slujirea evanghelistică. Acesta îţi va oferi ocaziile pe care nu le-ai putut avea înainte. Totuşi, slujitorii trebuie să
slujească pentru a le putea oferi evangheliştilor ocazia de a vorbi, iar aceştia din urmă trebuie să se disciplineze
să slujească mai mult pentru ca să aibă mai multe oportunităţi pentru a vorbi. Pe scurt, cei care vorbesc trebuie
să slujească ca să poată împărtăşi Evanghelia, iar slujitorii trebuie să se disciplineze să vorbească. Nu contează
dacă suntem timizi sau dacă nu ne simţim pregătiţi. Nu trebuie să credem că nu putem împărtăşi Evanghelia în
orice împrejurare.
Am auzit povestea unui om care a devenit creştin în timpul unei evanghelizări ţinute într-un oraş din
Pacific Northwest. Când acesta i-a mărturisit şefului său că este creştin, acesta i-a răspuns: “Minunat! Şi eu sunt
creştin şi m-am rugat pentru tine mulţi ani!”
Noul creştin a rămas trăznit. “De ce nu mi-aţi spus niciodată?, şi-a întrebat el şeful. “Tocmai
dumneavoastră sunteţi motivul pentru care eu nu am fost interesat de Evanghelie în toţi aceşti ani”.
“Cum adică?”, l-a întrebat celălalt. “Eu am făcut tot ce am putut ca să trăiesc aşa cum se cuvine înaintea
oamenilor”.
“Tocmai asta-i problema”, i-a răspuns angajatul. “Dumneavoastră aţi trăit o viaţă model fără să-mi spuneţi
că Cristos este Acela care v-a schimbat, iar eu mi-am imaginat că pot trăi la fel, dar fără Cristos”.
Biblia spune în 1 Corinteni 1:21 că “ Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia
propovăduirii crucii”. Dumnezeu Se foloseşte de mesajul Crucii pentru a deschide inimile oamenilor să asculte
Evanghelia, dar proclamarea mesajului Crucii reprezintă puterea care îi mântuieşte pe oameni. Nu contează cât
de bine ne trăim viaţa de credinţă (deşi trebuie s-o trăim bine, ca să nu împiedicăm primirea Evangheliei), dar mai
devreme sau mai târziu va trebui să comunicăm conţinutul Evangheliei pentru ca cineva să poată deveni un
ucenic al lui Isus.
Înainte de a termina acest capitol, vreau să accentuez faptul că disciplina evanghelizării se aplică şi
pentru sprijinirea misiunilor. Din acelaşi motiv, noi ar trebui să ne disciplinăm să împărtăşim mesajul lui Cristos
oamenilor din jurul nostru, trebuie să ne disciplinăm să-i ajutăm pe cei care împlinesc Marea Trimitere în locuri
depărtate. Trebuie să ne disciplinăm să sprijinim lucrarea de misiune dăruind, rugându-ne şi obţinând cât mai
multe informaţii. Trebuie să fim deschişi atunci când Dumnezeu ne cheamă (sau să-i lăsăm pe copiii noştri să
meargă în misiune atunci când Dumnezeu îi cheamă). Acestea sunt nişte activităţi pe care Isus cu siguranţă le-ar
fi făcut.

MAI MULTE APLICAŢII

Deoarece trebuie să faci evanghelizare, vei asculta această poruncă a Domnului şi vei
mărturisi Evanghelia? Într-un anume sens, desigur, fiecare creştin este întotdeauna un mărturisitor. Prin cuvinte
şi prin viaţă noi suntem în fiecare moment o mărturie - bună sau rea - a puterii lui Isus. Dar vreau să vorbesc
acum despre mărturisirea care se face după un plan, nu din întâmplare.
Eşti tu gata să asculţi de Isus Cristos şi să începi să mărturiseşti Evanghelia de bună voie?
Evanghelizarea intenţionată necesită toate darurile, toate talentele tale, personalitatea ta, timpul pe care-l ai,
situaţiile familiale, locul în care trăieşti, etc. Luând în considerare toate aceste lucruri, fiecare creştin trebuie să-şi
dea seama că nu este un păcat să caute noi moduri de a răspândi mesajul despre Domnul nostru Isus Cristos.
Te rog, nu te lăsa impresionat de ceea ce am scris în acest capitol şi de experienţele pe care le-am
împărtăşit, că eu aş fi un super evanghelist. Mi-este ruşine să recunosc că de multe ori nu am vorbit despre
Cristos atunci când trebuia pentru că mi-a fost teamă. Dar cred că putem găsi soluţii pe termen lung la falimentele
noastre şi la lipsa frecventă a mărturisirii dacă vrem să ne disciplinăm în ceea ce priveşte evanghelizarea.
Deoarece ai primit putere să-i evanghelizezi pe alţii, crezi că Dumnezeu Se va folosi de
cuvintele tale pentru a-i mântui pe oameni? Dumnezeu binecuvintează cuvintele, cuvintele Evangheliei.
Dumnezeu a binecuvântat cuvintele Domnului Isus, cuvintele lui Petru şi cuvintele lui Pavel pentru a-i putea
mântui pe oameni în perioada scrierii Noului Testament. El încă mai binecuvintează şi astăzi cuvintele. El va
binecuvânta cuvintele tale dacă foloseşti cuvintele Evangheliei Sale pline de putere.
Unii se tem să-şi împărtăşească credinţa şi nu se simt destul de încrezători să-şi folosească puterea de
convingere sau abilitatea de a răspunde la toate obiecţiile imaginabile faţă de Evanghelie. Dar puterea de a face
evanghelizare nu constă în abilitatea noastră, ci în Evanghelia Lui. Probabil că ţi-ai imaginat vreodată că un
60
necreştin poate deveni creştin doar dacă aude mărturia despre Cristos de pe buzele tale. Dar aici nu este vorba
despre smerenie. Ci despre îndoială, despre negarea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le revarsă asupra
Evangheliei, chiar dacă aceasta este propovăduită de tine. Nu te îndoi de puterea lui Dumnezeu care adaugă
binecuvântarea Lui peste cuvintele tale atunci când vorbeşti despre Cristos.
În timpul vieţii sale, John Bunyan, autorul cărţii The Pilgrim’s Progress (“Călătoria creştinului”), a insistat
asupra unei conversaţii între două femei sărace, care vorbeau despre Dumnezeu în timp ce stăteau afară,
bucurându-se de lumina şi căldura soarelui. Punctul culminant al discuţiei a fost venirea la Cristos. Crede că
Domnul va folosi ceea ce tu spui ca pe un catalizator într-o conversaţie.
Îmi imaginez că mulţi creştini doresc să vorbească altora despre Domnul Isus, dar nu o fac pentru că se
tem că păcatele zilnice din vieţile lor intră în contradicţie cu cuvintele lor. “Cum să mărturisesc Evanghelia şefului
meu”, îşi poate spune cineva, “dacă l-am mâniat atât de tare?” Sau “Vai, n-am să pot niciodată să-i spun vecinei
mele despre puterea lui Cristos deoarece m-a văzut ţipând la copii”.
Dacă Dumnezeu nu Se foloseşte de aceşti oameni - ca noi! - nici un om nu va mai auzi Evanghelia. Nu
există oameni perfecţi şi nici mărturii perfecte. Acest lucru nu schimbă însă faptul că vieţile noastre trebuie să se
asemene din ce în ce mai mult cu viaţa lui Cristos şi că noi trebuie să vorbim despre El. Trebuie să facem tot ce
ne stă în putinţă pentru a elimina păcatul din viaţa noastră pentru ca mărturia noastră să nu mai fie lipsită de
consistenţă. Făcând acest lucru trebuie să fim convinşi că nu trebuie să amânăm împărtăşirea Evangheliei până
când vom atinge perfecţiunea lipsită de păcat. Altfel, n-am mai propovădui niciodată Evanghelia! Partea frumoasă
a mesajului nostru este că Dumnezeu mântuieşte oameni păcătoşi, păcătoşi la fel cum am fost şi noi. De fapt,
Duhul Sfânt poate face posibilă schimbarea unei stări păcătoase într-o oportunitate în care putem vorbi despre
Mântuitorul nostru. Cunosc creştini care, întorcându-se, după ce au păcătuit la Dumnezeu, s-au dus la victimele
lor şi mărturisindu-şi păcatul şi cerând iertare, au fost o mărturie puternică. Aceasta este evidenţa că viaţa poate fi
schimbată atrage atenţia necreştinilor. Şeful are mulţi angajaţi care îl mânie, vecina vede multe femei care ţipă la
copiii lor, dar atunci când te smereşti şi recunoşti că ai păcătuit, vei da dovadă că eşti diferit de ceilalţi oameni. Ai
înţeles ce vreau să-ţi spun? Practicarea unei vieţi creştine împuterniceşte evanghelizarea, iar atunci când renunţi
la păcat şi începi să trăieşti din nou aşa cum se cuvine, devii credibil. Cristos ne face mai puternici atunci când
trecem prin falimente şi slăbiciuni.
Deoarece evanghelizarea este o disciplină, vei începe să faci nişte planuri în această privinţă?
În timp ce predica adunării sale din Londra în anul 1869 despre responsabilitatea evanghelizării, C. H. Spurgeon
spunea:
„Dacă n-aş fi câştigat niciodată suflete pentru Cristos, aş fi plâns până aş fi reuşit. Aş fi
plâns până aş fi reuşit să le înmoi inimile. Deşi înţeleg că cel care seamănă s-ar putea să nu
secere niciodată, dar nu-l pot înţelege pe semănătorul plin de râvnă să se mulţumească să nu
secere. Nu-i pot înţelege pe creştinii care încearcă să câştige suflete, dar nu au nici un rezultat
şi se mulţumesc cu această stare60”.
Dacă nu eşti mulţumit de numărul de suflete pe care l-ai adus la credinţă, de dragul lui Cristos, îţi vei face
un plan pentru mai multă disciplină în mărturie? Vei nota data în calendar în care vei fi dedicat evanghelizării? Vei
pregăti masa pentru a invita un coleg sau un prieten la tine acasă? Vei organiza întâlniri de evanghelizare la tine
acasă? Vei face rost de literatură creştină pe care s-o dai altora? Te vei ruga pentru cineva? Îţi vei dedica timp cel
puţin unei singure activităţi de evanghelizare în viitorul apropiat?
Următorul paragraf este o parafrazare a capitolului 13 din 1 Corinteni, făcută de Dr. Joseph Clark,
preluată de către Ernie Reisinger din Today’s Evangelism (Evanghelizarea azi):
„Chiar dacă aş vorbi în limba învăţaţilor, chiar dacă aş folosi alte metode de educaţie
recunoscute de stat şi aş falimenta în încercarea de a-i câştiga pe alţii pentru Cristos sau să-i
ajut să-şi dezvolte caracterul creştin, sunt o pală de vânt în deşertul sirian.
Şi chiar dacă aş dispune de cele mai bune metode şi aş cunoaşte toate misterele
psihologiei religiei; chiar dacă aş cunoaşte toată Biblia şi n-aş reuşi să-i câştig pe alţii pentru
Cristos, nu sunt nimic altceva decât un nor de ceaţă pe mare.
Şi chiar dacă aş citi toată literatura pentru Şcoală Duminicală, chiar dacă aş participa la
toate convenţiile Şcolii Duminicale, la toate prelegerile, la toate taberele şcolare, şi sunt

60
C. H. Spurgeon, “Tearful Sowing and Joyful Reaping” (“Seamănă cu lacrimi şi adună roadele cu
bucurie”) în Metropolitan Tabernacle Pulpit (Londra: Passmore and Alabaster, 1869, retipărit,
Pasadena, TX: Pilgrim Publications, 1970), vol. 15, pag. 237.
61
 satisfăcut cu mai puţin decât câştigarea sufletelor pentru Cristos şi zidirea altora în caracter şi
slujire creştină, nu-mi foloseşte la nimic.
Slujitorul care câştigă suflete, slujitorul care zideşte caractere este îndelung răbdător şi
plin de bunătate; el nu-i pizmuieşte pe cei care nu se simt liberi să slujească; el nu se laudă, nu
se umflă de mândrie cu faptul că este deştept.
Un astfel de slujitor nu se comportă diferit, între duminici, nu-şi caută propriul confort,
nu se mânie uşor. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Acum dar rămân acestea trei: cunoştinţa, metodele şi Mesajul: dar cel mai mare dintre
ele este Mesajul61”.
Cu cât ne asemănăm mai mult cu Cristos, cu atât vom mărturisi mai mult despre Cristos şi mesajul lui
Cristos. Dar trebuie să ne planificăm să facem acest lucru. Să începem să ne disciplinăm pentru a trăi în aşa fel
încât să putem spune cuvintele pe care le-a rostit şi apostolul Pavel: “ Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu
parte de ea” (1 Corinteni 9:23).

Capitolul 7
SLUJIREA

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Disciplinele spirituale nu trebuie considerate

un pretext pentru a te izola şi separa de lume.
Mai degrabă, ele trebuie privite ca nişte mijloace
pentru a cuceri lumea. Nu renunţa
la lume, ci slujeşte-o - acesta este scopul
disciplinelor duhovniceşti descrise în Biblie.
Donald G. Bloesch, Criza pietăţii

Dacă nu ar fi existat publicitatea, mai mulţi oameni ar fi auzit despre Pony Express şi nu despre Federal
Express. Această firmă a dispărut de mai bine de un secol.
Pony Express era o companie privată de curierat care ducea poşta cu ajutorul cailor. Ea funcţiona între
oraşele St. Louis din Missouri şi Sacramento, California. Ca să trimiţi o scrisoare cu acest serviciu trebuia să
plăteşti 2.50$ pentru fiecare uncie. Dacă vremea era bună, dacă caii nu păţeau nimic şi indienii nu-şi făceau
apariţia, scrisoarea parcurgea cele 2000 de mile în zece zile - ne informează Discursul Inaugural al lui Lincoln.
S-ar putea să te surprindă acest lucru, dar firma Pony Express a funcţionat numai 16 luni - între 3 aprilie
1860 şi 18 noiembrie 1861. Când cele două oraşe au fost unite prin cabluri telegrafice, nu a mai fost nevoie de
serviciile acestei firme.
Era greu să lucrezi la firma Pony Express. Mergeai pe cal 75 sau 100 de mile pe zi, schimbând caii la
fiecare 15 sau 20 de mile. În afară de scrisori, angajaţii mai purtau cu sine şi câteva provizii: puţină făină, porumb
şi şuncă. În caz de pericol, aveai şi o trusă medicală ce conţinea borax, cremă de tartru şi terebentină. Atunci
când călătoreau în timpul zilei, încercând să se ferească de atacurile indienilor, bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine cu
mânecă scurtă, chiar şi în timpul celei mai crunte ierni.
Cum erau recrutaţi voluntari pentru această meserie plină de primejdii? În 1860, ziarul din San Francisco
a tipărit un anunţ din partea firmei Pony Express: “SE CAUTĂ: Bărbaţi tineri, slabi şi agili, care să nu depăşească
vârsta de 18 ani. Călăreţi experimentaţi, care nu se tem să-şi asume riscurile meseriei. De preferinţă, orfani”.

61
Citat de către Ernest Reisinger, Today’s Evangelism: Its Message and Methods (“Evanghelizarea
azi: Mesajul şi metodele folosite de aceasta”) (Philipsburg, NJ: Craig Press, 1982), pag. 142-143.
62
 Acestea erau cerinţele sincere de care era nevoie pentru a căpăta această slujbă, dar firma Pony
Express nu a dus niciodată lipsă de angajaţi.
Trebuie să fim cinstiţi cu aspectele disciplinei slujirii lui Dumnezeu. Ca şi lucrul la firma Pony Express,
slujirea lui Dumnezeu nu este o meserie ocazională pentru cei interesaţi. Este o slujire pentru care va trebui să
faci sacrificii. Dumnezeu îţi va cere uneori să-ţi dai viaţa. El îţi va cere să faci din slujirea Lui o prioritate, nu un
amuzament. El nu doreşte să aibă parte de slujitori care-I oferă doar rămăşiţe. Nu poţi să-L slujeşti pe Dumnezeu
cu jumătate de normă. Împărăţia Lui, care este foarte diferită de firma Pony Express, nu va da faliment niciodată,
indiferent de noile tehnologii care vor mai fi puse la punct în viitor.
Imaginea mentală pe care ne-o formăm despre Pony Express se aseamănă cu imaginea pe care şi-au
făcut-o tinerii care au citit anunţul din ziar, în 1860. Scene pline de pericol, camaraderia şi entuziasmul aventurii le
umpleau inimile în timp ce se îndreptau spre Pony Express să-şi depună dosarul de angajare. Totuşi, puţini dintre
ei îşi imaginau că entuziasmul de la început va fi punctat de foarte multă rutină, de ore lungi şi grele, petrecute în
singurătate.
La fel se întâmplă şi cu disciplina slujirii. Deşi chemarea lui Cristos de a sluji este cea mai nobilă şi
spirituală modalitate de a-ţi trăi viaţa, ea se aseamănă cu chemarea de a spăla picioarele. Iată ce spune Richard
Foster: “În unele cazuri, noi ne-am dori mai degrabă ca Isus să ne cheme să ne abandonăm părinţii, casele şi
averea de dragul Evangheliei, decât să împlinim porunca Lui de a spăla picioarele altora. Spiritul de sacrificiu este
cel care ne oferă sentimentul de aventură. Dacă renunţăm la toate lucrurile, vom avea chiar şansa să murim ca
martiri. Dar slujirea implică lucruri obişnuite, lipsite de spectaculozitate” 62.
Lucrarea de slujire poate fi publică, aşa cum este predicarea sau învăţarea, dar, de cele mai multe ori,
aceasta va fi făcută în particular. Ea poate fi vizibilă, atunci când cânţi o cântare în biserică, dar, de obicei, va
trece neobservată dacă tu eşti cel care se ocupă de sunet şi de instrumente. Slujirea poate fi apreciată, ca fiind o
bună mărturie, în timpul programului de închinare, dar, de cele mai multe ori, nu vei primi nici o apreciere, mai
ales dacă rămâi să speli vasele după terminarea unei agape. Slujirea, chiar şi cea care pare să aibă un succes
enorm, se aseamănă cu un aisberg. Doar ochiul lui Dumnezeu e de partea cea mai mare care este ascunsă în
apă.
În afara zidurilor bisericii, slujirea înseamnă să ai grijă de copiii vecinilor atunci când aceştia sunt plecaţi
de acasă pentru câteva ore, înseamnă să pregăteşti ceva de mâncare pentru familiile nevoiaşe, înseamnă să faci
cumpărături pentru cei bolnavi, înseamnă să oferi ajutor oamenilor ale căror maşini s-au stricat, înseamnă să
hrăneşti animalele sau să uzi plantele celor plecaţi în concediu şi - ceea ce este mai important - să slujeşti
înseamnă să ai o inimă de slujitor. Slujirea este la fel de necesară ca şi nevoile care o provoacă.
Iată de ce slujirea a devenit o disciplină spirituală. Trebuie să luptăm împotriva firii noastre ascunse şi
urâte. Două păcate mortale - mândria şi lenea - ne împiedică să slujim. Ele ne închid ochii şi ne înlănţuiesc de
mâini şi de picioare ca să nu slujim atunci când ar trebui şi când putem. Dacă nu ne disciplinăm să slujim pe alţii
de dragul lui Cristos şi al Împărăţiei Sale (pentru a putea deveni mai evlavioşi) vom “sluji” ocazional, atunci când
ne convine sau ne vom sluji pe noi înşine. Iar când va veni Ziua Judecăţii ne va părea rău de clipele când am fi
putut sluji şi nu am făcut-o.
În cartea sa The Spirit of the Disciplines (“Duhul disciplinelor”), Dallas Willard spune, pe bună dreptate, că
slujirea trebuie să fie disciplinată. Totuşi, cei care-şi doresc să se pregătească pentru a deveni mai spirituali vor
afla că slujirea este cel mai sigur şi mai practic mod de a creşte în har.
„Nu fiecare acţiune pe care eu o fac ca o disciplină are nevoie să fie făcută ca o
disciplină. Eu foarte adesea pot fi în stare să slujesc pe alţii ca un act al neprihănirii şi dragostei,
fără a da atenţie la cum pot să-mi sporesc abilităţile mele de a-L urma pe Cristos. Nu este nimic
greşit cu aceasta şi poate incidentul mă va întări spiritual. Dar eu pot de asemenea, să slujesc
pe alţii pentru a mă antrena pe mine să mă depărtez de aroganţă, posesivitate, invidie,
resentimente sau lăcomie. În acest sens, slujirea mea este o încercare de disciplinare a vieţii
mele spirituale.63”
Trebuie să începem să ne gândim la slujire nu ca la o opţiune, ci ca la piatra de temelie a vieţii creştine.

62
Richard Foster, Celebration of Discipline (“Disciplinele spirituale”) (San Francisco, CA: Harper &
Row, 1978), pag. 110.
63
Dallas Willard, The Spirit of Disciplines (“Duhul disciplinelor”) (San Francisco, CA: Harper & Row,
1989), pag. 182.
63
ORICE CREŞTIN TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ

Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni la Sine, El nu îi cheamă la comoditate. Când ne naştem din nou şi
când am fost iertaţi de păcate, sângele lui Cristos ne curăţă conştiinţa, potrivit lui Evrei 9:14, pentru ca “ să slujim
Dumnezeului celui viu”. “Slujiţi Domnului cu veselie ” (Psalmul 100:2). Aceasta este îndatorirea fiecărui creştin în
parte. Nu există şomaj spiritual sau pensionare spirituală în Împărăţia lui Dumnezeu.
Bineînţeles, motivele pentru care slujim contează înaintea lui Dumnezeu. Biblia menţionează cel puţin
şase motive pentru care trebuie să slujim.

Fii motivat de ascultare

În Deuteronom 13:4 Moise scrie: “ Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru şi de El să vă temeţi;
poruncile Lui să le păziţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă alipiţi ”. Acest verset ne vorbeşte despre ascultarea pe care I-
o datorăm lui Dumnezeu. În mijlocul acestor porunci de a asculta de Dumnezeu, se află şi porunca de “a-L sluji”.
Noi trebuie să-L slujim pe Domnul dacă vrem să ascultăm de El.
John Newton, vânzătorul de sclavi care a devenit pastor după ce a devenit creştin şi care a compus
imnuri ca “Măreţul har”, a ilustrat astfel slujirea plină de ascultare:
„Dacă doi îngeri primesc o poruncă de la Dumnezeu în acelaşi timp - unul trebuie să
meargă pe pământ şi să conducă cel mai mare imperiu, iar celălalt trebuie să meargă pe
pământ ca să măture străzile unui sătuleţ lipsit de importanţă - lor nu le-ar păsa deloc ce fel de
muncă prestează - aceea de împărat sau aceea de măturător; îngerii se bucură foarte mult
atunci când împlinesc voia lui Dumnezeu 64”.
Îţi imaginezi că unul dintre îngeri va renunţa să-L slujească pe Dumnezeu? Ar fi de neimaginat.
Răzvrătirea împotriva ascultării de Dumnezeu i-a făcut pe unii îngeri să devină demoni. Deci, cum poate să-şi
imagineze creştinul că nu face nimic rău dacă stă la locul său, privindu-i pe alţii cum fac lucrarea Împărăţiei?
Orice creştin autentic spune că îşi doreşte să-L slujească pe Dumnezeu. Dar noi n-ascultăm de Dumnezeu când
nu-L slujim. A nu-L sluji pe Dumnezeu este păcat!

Fii motivat de mulţumire

Profetul Samuel i-a îndemnat pe oamenii lui Dumnezeu să-L slujească: “ Temeţi-vă numai de Domnul şi
slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşoară El printre noi ” (1 Samuel 12:24).
Nu este o povară să-L slujim pe Dumnezeu atunci când ne gândim la lucrurile mari şi minunate pe care El le-a
făcut pentru noi.
Îţi aminteşti cum ai fost când nu-L cunoşteai pe Cristos, când ai fost fără Dumnezeu şi fără speranţă? Îţi
aminteşti cum este să fii vinovat înaintea lui Dumnezeu şi neiertat? Îţi aminteşti cum este să-L ofensezi pe
Dumnezeu şi să ai mânia Lui arzând, îndreptată spre tine? Îţi aminteşti cum îţi bătea inima când ai fost smuls din
iad? Dar acum îţi aminteşti cum a fost când L-ai văzut pe Isus cu ochii credinţei şi-ai înţeles pentru prima oară
cine este El cu adevărat şi ce a făcut El pentru tine prin moartea şi învierea Lui? Îţi aduci aminte de clipa când ai
experimentat iertarea de păcate şi eliberarea de sub puterea iadului şi a judecăţii? Îţi aminteşti ce ai simţit atunci
când ai avut pentru prima dată în viaţă siguranţa cerului şi a vieţii veşnice? Când focul slujirii faţă de Dumnezeu
începe să se stingă, gândeşte-te la lucrurile măreţe pe care le-a făcut Domnul pentru tine.
El n-a făcut ceva mai măreţ pentru altcineva nici nu putea să facă ceva mai mare pentru tine - decât să te
aducă la Sine. Să presupunem că El ar pune 10.000 de dolari în contul tău bancar, în fiecare dimineaţă pentru tot
restul vieţii tale, dar El nu te-a mântuit? Să presupunem că El ţi-ar da cel mai frumos chip şi cel mai frumos trup în
comparaţie cu al oricărei fiinţe care a trăit vreodată, un trup care nu îmbătrâneşte pentru 1000 de ani, dar apoi, la
moarte, El ţi-ar închide poarta cerului în faţă şi te-ar trimite în iad pentru eternitate. Ce a dat Dumnezeu vreodată
altor oameni decât salvarea pe care ţi-a dat-o şi ţie când ai crezut? Nu vezi tu că Dumnezeu a dat ce a avut mai
de preţ - asta pentru că ţi-a făcut cel mai mare cadou care poate exista vreodată: propria Sa Persoană. Dacă noi

64
E. M. Bounds, The Essentials of Prayer (“Esenţa rugăciunii”) (Grand Rapids, MI: Baker Book
House, 1979), pag. 19.
64
nu putem fi slujitori plini de mulţumire faţă de Acela care este totul şi în care noi avem totul, ce ne va face pe noi
mulţumitori?

Fii motivat de bucurie

Aceasta este porunca pe care o găsim în Psalmul 100:2: “ Slujiţi Domnului cu bucurie”. Nu trebuie să-L
slujim pe Dumnezeu cu tristeţe sau bombănind, ci trebuie să-L slujim cu bucurie.
În palatele regilor antici, slujitorii erau deseori executaţi pentru că erau trişti atunci când îl slujeau pe rege.
Neemia, în Neemia 2:2, era trist din pricina veştilor rele pe care le auzise despre Ierusalimul care mai era încă în
ruine în ciuda faptului că mulţi evrei s-au reîntors în patrie din exilul babilonian. În timp ce îl slujea pe regele
Artaxerxes, acesta i-a spus: “Pentru ce ai faţa tristă? Totuşi, nu eşti bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii ”.
Deoarece ştia ce i se poate întâmpla, Neemia scrie: “ Atunci m-a apucat o mare frică ”. Nu trebuie să fii trist când
slujeşti un rege. Nu numai că acest lucru dă impresia că nu vrei să-l slujeşti pe rege, ci poate fi interpretată ca o
lipsă de respect.
Ceva este greşit în viaţa ta dacă nu poţi să-L slujeşti pe Domnul cu bucurie. Eu pot înţelege de ce o
persoană care-L slujeşte pe Dumnezeu numai din obligaţie nu-L slujeşte cu bucurie. Eu pot înţelege de ce o
persoană care-L slujeşte pe Dumnezeu în încercarea de a merita cerul, nu-L serveşte cu bucurie. Dar creştinul
care recunoaşte plin de mulţumire ce Dumnezeu a făcut pentru el, pentru eternitatea lui, va fi în stare să-L
slujească pe Dumnezeu cu veselie şi bucurie.
Pentru credincios, slujirea lui Dumnezeu nu este o povară, ci un privilegiu. Poţi presupune că Dumnezeu
te lasă să slujeşti în oricare poziţie politică sau de afaceri în lume, dar nu te lasă să serveşti în împărăţia Lui? Poţi
tu presupune că El te lasă să alegi orice slujire în lume şi s-o cunoşti foarte bine, dar nu-ţi permite să-L slujeşti pe
El? Sau să presupunem că El te lasă să te slujeşti pe tine şi te lasă să faci orice doreşti cu viaţa ta, scutindu-te de
probleme şi îngrijorări, dar tu să nu-L poţi cunoaşte niciodată pe Dumnezeu? Chiar cele mai bune din aceste
lucruri sunt o sclavie mizerabilă în comparaţie cu bucuria privilegiului de a-L sluji pe Dumnezeu. Iată de ce
psalmistul a spus: “Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în
pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii! ” (Psalmul 84:10).
Slujeşti cu bucurie sau cu tristeţe în comitetul bisericii? Îţi slujeşti vecinii de bună voie sau fără tragere de
inimă? Copiii tăi au impresia că slujirea ta faţă de Dumnezeu este ceva plin de bucurie sau doar o altă povară în
viaţa ta?

Fii motivat de iertare, nu de vinovăţie

Citeşte viziunea pe care a avut-o Isaia şi observă ce răspuns I-a dat el lui Dumnezeu, după ce a aflat că
Acesta l-a iertat: “Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu
cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: “Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea
ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit. Am auzit glasul Domnului, întrebând: “Pe cine să trimit şi cine va
merge pentru Noi?” Eu am răspuns: “Iată-mă, trimite-mă! ” (Isaia 6:6-8). Asemeni unui câine care se zbate în lanţ
ca să apere casa, Isaia se străduia din răsputeri să-L slujească pe Dumnezeu. Pentru că se simţea vinovat? Nu!
Pentru că Dumnezeu i-a iertat vinovăţia!
Prinţul predicatorilor din Londra, C.H. Spurgeon, mişcat de sentimentele pe care le experimentase Isaia,
a spus într-o predică pe 8 septembrie 1867:
„Moştenitorul cerului, Îl slujeşte pe Dumnezeu din simplă recunoştinţă; el nu mai are nici o
mântuire de câştigat, nici un rai de pierdut; … acum, cu o dragoste care se revarsă pentru
Dumnezeul care l-a ales şi care a plătit un preţ atât de mare pentru răscumpărarea lui, el
doreşte să se pună în întregime în slujba Stăpânului său.. O, tu, care cauţi mântuirea prin
faptele Legii, ce viaţă mizerabilă poţi avea!.... Te trudesti, te trudeşti, dar niciodată nu ai
rezultate şi nici nu vei avea vreodată pentru că “ nimeni nu este considerat neprihănit prin
faptele Legii”...Copilul lui Dumnezeu nu lucrează pentru ca să câştige viaţa veşnică, ci el
lucrează pentru că a primit viaţa veşnică; el nu slujeşte ca să fie mântuit, el slujeşte pentru că a
fost mântuit65”.
65
C. H. Spurgeon, “Serving the Lord with Gladness” (“Slujeşte-L pe Domnul cu bucurie”), din
Metropolitan Tabernacle Pulpit (Londra: Passmore and Alabaster, 1868; retipărit, Pasadena, TX:
65
 Oamenii lui Dumnezeu nu-L slujesc pe El pentru a fi iertaţi, ci Îl slujesc pe El pentru că au fost deja iertaţi.
Când credincioşii slujesc doar pentru că se simt vinovaţi dacă nu o fac, atunci ei slujesc ca şi când ar târî o bilă şi
un lanţ de gleznele lor. Nu există dragoste într-o astfel de slujire, nu există bucurie, doar obligaţie şi trudă.Dar
creştinii nu sunt nişte prizonieri care trebuie să slujească în Împărăţia lui Dumnezeu din vinovăţie, bombănind
întruna. Noi putem sluji de bunăvoie deoarece Cristos a murit pentru a ne elibera de vină.

Fii motivat de smerenie

Isus a fost Slujitorul desăvârşit. El a fost măreţ pentru că a fost dispus să Se umilească, ca să poată împlini

nevoile celor doisprezece ucenici ai Săi.

“După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis:
“Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?” Voi mă numiţi: “Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt.
Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă
spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.
Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai
mare decât cel ce l-a trimis” (Ioan 13:12-16).
Cu o mare smerenie, Isus, Domnul şi Învăţătorul lor, le-a spălat picioarele ucenicilor ca să le dea un
exemplu cum trebuie să slujească şi ei cu umilinţă.
În această viaţă, există întotdeauna o parte din noi (Biblia o numeşte firea pământească) care va
spune: “Dacă eu slujesc, atunci doresc să primesc ceva pentru aceasta. Dacă eu pot fi răsplătit sau să câştig o
reputaţie din umilinţă, sau cumva să se întoarcă în avantajul meu, atunci voi lăsa impresia smereniei şi a slujirii”.
Dar acesta nu este slujirea creştină, aceasta este ipocrizie. Richard Foster o numeşte “slujirea autoneprihănirii”:
„Slujirea autoneprihănirii cere răsplată externă. Ea are nevoie să ştie că oamenii văd şi
apreciază efortul. Ea caută aplauze umane – desigur, cu propria modestie religioasă....
Autoneprihănirea slujirii se concentrează pe rezultate. Ea doresşte să vadă dacă persoana
servită, îi va sluji la fel… Firea se împotriveşte slujirii, dar mai ales celei făcute în ascuns. Ea se
zbate şi trage sforile pentru ca să fie recunoscută şi onorată. Se va folosi de cele mai subtile
mijloace religioase pentru a atrage atenţia asupra răsplăţii serviciului făcut 66”.
Dar în puterea Duhului Sfânt, noi trebuie să respingem autoneprihănirea slujirii ca o motivaţie păcătoasă
şi să slujim în „umilinţă”, considerând pe alţii „mai buni” decât noi înşine. (Filipeni 2:3).
Poţi să-i slujeşti pe colegii de muncă şi pe şeful tău, poţi să-i ajuţi să aibă succes şi să fie fericiţi, chiar
dacă ei sunt promovaţi în funcţii înalte şi tu nu? Poţi să-i ajuţi pe oameni să arate bine, fără să ai nici cea mai
mică urmă de invidie în inimă? Poţi tu sluji nevoilor acelora pe care Dumnezeu îi înalţă şi oamenii îi onorează,
când tu însuţi eşti neglijat? Te poţi ruga pentru ca slujirea altora să prospere, când aceasta va arunca umbră
asupra ta?
În disciplina slujirii, problema nu constă întotdeauna în cât de bine slujeşti, deoarece chiar lumea slujeşte
bine când aceasta le aduce profit. Dar creştinul slujeşte cu umilinţă, pentru că aceasta îl ajută să fie asemenea
lui Cristos.

Fii motivat de dragoste

Inima slujirii în acord cu Galateni 5:13, este dragostea: “ Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai,
nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste ”.
Nu există combustibil mai bun pentru slujire, care să înflăcăreze şi să producă mai multă energie, decât
dragostea! Sunt lucruri pe care eu le fac în slujirea lui Dumnezeu şi pe care nu le-aş face pentru bani. Vreau să le
fac din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru alţi oameni. Am citit o carte despre un misionar din Africa care a fost

Pilgrim Publications, 1989), vol. 13, pag. 495-496.

66
Foster, pag. 112, 114.
66
întrebat dacă-i place ce face. Răspunsul lui este şocant: “Dacă-mi place ce fac?”, a întrebat el. “Nu, nu-mi place.
Mie şi soţiei mele nu ne place praful. Suntem foarte sensibili. Nu ne place să ne strecurăm prin văi ca nişte capre
… Dar oare nu mai trebuie să facem nimic pentru Cristos pentru că nu ne plac unele lucruri? Dumnezeu să aibă
milă de noi, dacă nu-L slujim. Dacă-mi place sau nu ce fac, n-are nici o legătură cu slujirea. Noi am primit
porunca: “Duceţi-vă” şi ne-am dus. Dragostea ne-a constrâns ”.
Când dragostea lui Cristos îi controlează sau îi constrânge pe oameni, iată rezultatul logic care urmează:
“pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei ” (2
Corinteni 5:14-15). Ei Îl slujesc pe Dumnezeu şi pe alţii, dar slujirea lor este motivată de dragoste. Isus a spus în
Marcu 12:28-31 că cea mai mare poruncă este a-L iubi pe Dumnezeu cu tot ceea ce eşti şi următoarea
poruncă, la fel de importantă, este aceea de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi. În lumina acestor cuvinte, cu
siguranţă, cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu cu atât mai mult Îl vom sluji şi vom trăi pentru El şi cu cât îi iubim
mai mult pe oamenii de lângă noi, cu atât mai mult vom căuta să-i slujim.

FIECARE CREŞTIN A PRIMIT DARURI PENTRU SLUJIRE

Darurile spirituale.
Când am fost mântuiţi, Duhul Sfânt a venit să locuiască în noi, aducând cu Sine daruri. În 1 Corinteni
12:4, 11 ni se spune că sunt felurite daruri, dar Duhul Sfânt, în suveranitatea lui, hotărăşte ce dar să dea fiecărui
credincios: “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh … Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care
dă fiecăruia în parte, cum voieşte ”. Chiar mai specific, este textul din 1 Petru 4:10 care certifică că fiecare
credincios primeşte daruri speciale şi scopul primirii acestora, este slujirea altora: “ Ca nişte buni ispravnici ai
harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit ”.
Poate că ştii deja că subiectul darurilor spirituale este o controversă permanentă între unele biserici.
Încredinţarea mea personală este aceea că fiecare creştin are cel puţin unul dintre cele şapte daruri spirituale
enumerate în Romani 12:4-8. Lucrările pe care Dumnezeu ni le dă, sunt de asemenea, nişte daruri (1 Corinteni
12:5; Efeseni 4:7-13). În timp ce slujim folosindu-ne darurile spirituale, efectele binefăcătoare ale Duhului Sfânt
lucrează în vieţile altor oameni care au alte daruri spirituale (1 Corinteni 12:6-11) Alte pasaje semnificative, care
vorbesc despre darurile spirituale, sunt: 1 Corinteni 12:27-31; 1 Corinteni 14 şi 1 Petru 4:11. Te încurajez să le
citeşti cu atenţie şi să te rogi.
Indiferent de teologia pe care ţi-ai format-o despre darurile spirituale, cele mai importante două aspecte le
găsim în 1 Petru 4:10. Iată care sunt acestea: (1) dacă eşti creştin, atunci ai cu siguranţă un dar spiritual; (2)
scopul lui Dumnezeu în dăruirea acestui dar, este acela ca tu să slujeşti cu el pentru Împărăţia Sa.
Dacă azi este prima dată când auzi vorbindu-se despre darurile spirituale, probabil nu ai nici cea mai
mică idee despre ce este vorba. Relaxează-te. Mulţi creştini Îl slujesc pe Dumnezeu cu credincioşie şi au roade,
deşi nu-şi dau seama că au nişte daruri care-i ajută să facă acest lucru. Nu îţi sugerez că nu trebuie să-ţi identifici
darurile: vreau doar să-ţi spun că nu trebuie să stai cu mâinile în sân şi să şomezi în Împărăţia lui Dumnezeu
dacă nu-ţi cunoşti încă darurile. Studiază versetele biblice care vorbesc despre darurile spirituale şi alege cu
atenţie cele mai bune cărţi din sutele de cărţi care tratează acest subiect. Te îndemn să nu te descurajezi şi să nu
încetezi să slujeşti, deoarece slujirea este mult mai importantă decât identificarea darurilor pe care le ai. J. I.
Packer ne aminteşte: “Cele mai semnificative daruri în viaţa bisericii în fiecare epocă, sunt abilităţile naturale
obişnuite, sfinţite”67.
Păstrează echilibrul. Dumnezeu ţi-a dat daruri spirituale; ele nu se aseamănă deloc cu abilităţile naturale.
Talentele naturale, sfinţite de Dumnezeu, deseori scot în evidenţă un dar şi te ajută să-l identifici. Tu trebuie să afli
care este acel dar special cu care Dumnezeu te-a înzestrat ca să slujeşti. Trebuie să-l afli cât mai urgent, chiar
dacă nu ai toate informaţiile necesare. De fapt, în afară de studierea Scripturii, cea mai bună modalitate de a
descoperi şi confirma care sunt darurile tale spirituale, este slujirea. Dacă ai înclinaţia de a învăţa pe alţii, tu nu
vei şti niciodată dacă darul tău este învăţarea, până nu intri într-o clasă ca să predai. Poţi descoperi prin slujirea
oamenilor răniţi, că darul tău este darul milei. Pe de altă parte, dacă te implici într-o anumită lucrare, îţi poţi da

67
John Blanchard, comp., More Gathered Gold (“Mai mult aur adunat”) (Welwyn, Hertfordshire,
Anglia: Evangelical Press, 1986), pag. 291.
67
seama care nu sunt darurile tale spirituale. Cu ani în urmă, eu credeam că am un anumit dar. Când am început să
slujesc, mi-am dat seama cu tristeţe că aveam cu totul alt dar.
Te încurajez să te disciplinezi să slujeşti în mod regulat, în cadrul lucrărilor pe care le întreprinde biserica
ta. Nu este necesar să fii într-o poziţie recunoscută sau aleasă. Găseşte o cale de a învinge ispita să-i slujeşti pe
alţii doar când îţi convine. Aceasta nu este o slujire disciplinată. Aceia care au inimă şi ochi de slujitor, vor fi siliţi
de dragoste, să slujească în moduri şi perioade, dincolo de hotarele „slujirii lor oficiale”. Ei nu vor neglija slujirea
continuă din biserica locală.
S-ar putea să te simţi trecut cu vederea, limitat de program, s-ar putea să ai incapacitate fizică pentru o

anumită lucrare dar încă se mai pot găsi moduri pentru a sluji. Oameni cu programe neobişnuite sau cu limitări

fizice, devin adesea mijlocitori puternici în slujirea prin rugăciune. În ciuda limitărilor, cei ce au o inimă de a

sluji, întotdeauna găsesc o cale să facă acest lucru.

O însoţitoare de bord din biserica noastră lucrează în zboruri internaţionale. Când pleacă la muncă,
lipseşte mai multe zile la rând. Ea nu are un program bătut în cuie - de luni până vineri. Dar scria mereu scrisori
lungi de încurajare şi dădea cărţi - acesta era darul ei. Când a început să participe la serviciile bisericii noastre, ea
a căutat un mod disciplinat de a sluji împreună cu alţi credincioşi, mai degrabă decât individual. Dar cum să
slujească într-un mod organizat când avea o meserie lipsită de organizare? Curând, şi-a dat seama că are darul
împlinirii unor nevoi specifice. Ea este o femeie foarte primitoare. Acum face parte dintr-o echipă care se ocupă
cu organizarea diferitor evenimente în biserica noastră, specializată în ospitalitate. Deoarece aceasta este o
lucrare făcută de mai mulţi creştini, ea nu trebuie să fie întotdeauna prezentă. Contribuie atunci când este în oraş.
Darurile spirituale trebuie folosite în slujire. Dacă Dumnezeu nu ar fi intenţionat pentru ca darul tău să fie
folosit, atunci El n-ar avea un scop pentru viaţa ta. De ce-ar îngădui Dumnezeu ca să trăim, dacă viaţa noastră
nu ar fi folositoare pentru El? În înţelepciunea şi providenţa Sa, El a dat daruri fiecărui credincios să-L slujească
şi să-l ţină pe fiecare într-o slujire vie.
Acest capitol este o chemare la slujire disciplinată, iar ţelul nostru este asemănarea din ce în ce mai mare
cu Isus. Unele daruri spirituale înclină spre o slujire care nu este sub lumina reflectoarelor şi adesea neapreciate
de mase. Şi, totuşi, ca şi la Isus, nu contează câtă recunoaştere publică primim în slujire, noi suntem de
asemenea chemaţi să slujim, de cele mai multe ori, în ascuns. Jerry White scrie: “Unii au darul ajutorării, de
aceea le este aşa de uşor să-i ajute pe alţii. Mulţi creştini trebuie să depună eforturi considerabile pentru a putea
sluji”68. El ar fi putut spune astfel: “Slujirea are nevoie de disciplinare”.

68
Jerry White, Choosing Plan A in a Plan B World (“Alege planul A, deşi lumea foloseşte planul B”)
(Colorado Springs, CO: NavPress, 1986), pag. 97.
68
Slujirea este adesea o lucrare grea
Odată ce îţi descoperi şi când te implici în lucrare cu darul spiritual, atunci slujirea nu devine nimic altceva
decât o bucurie, fără efort. Dar acesta nu este creştinismul descris în Noul Testament. Apostolul Pavel scria în
Efeseni 4:12 despre “desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire” (sublinierea îmi aparţine). Uneori slujirea
lui Dumnezeu şi a altora, este o slujire grea.
În Scriptură, creştinii sunt numiţi nu numai copiii lui Dumnezeu, ci şi slujitorii lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte
că Pavel îşi începe deseori epistolele referindu-se la sine ca fiind robul lui Dumnezeu (de pildă, în Romani 1:1).
Toţi creştinii sunt slujitorii lui Dumnezeu, iar slujitorii lucrează.
Pavel descrie slujba pe care o făcea pentru Dumnezeu cu următoarele cuvinte: “ Iată la ce lucrez eu şi
mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine ” (Coloseni 1:29). Cuvântul lucrez înseamnă să
munceşti până la epuizare totală, în timp ce cuvântul grecesc “mă lupt” vine de la cuvântul a agoniza. Pentru
Pavel, a-L sluji pe Dumnezeu însemna “să agonizeze până la epuizare”. Acest lucru nu înseamnă că el era
nefericit în slujba sa; de fapt, motivul pentru care Pavel lucra din greu era acela că singurul lucru pe care el îl
iubea mai mult decât slujirea lui Dumnezeu, era Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu ne oferă putere ca să-L slujim pe
El. Noi ne luptăm în slujire “ după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie ” în noi. Adevărata slujire nu este
niciodată iniţiată de firea noastră pământească. Rezultatul puterii Sale care lucrează în noi este “lucrarea”.
Aceasta înseamnă că atunci când slujeşti pe Domnul în biserica locală sau în orice tip de slujire, adesea va fi
greu. Dacă tu vei fi ca Pavel, uneori vei agoniza şi te vei simţi epuizat; aceasta necesită timp. Întotdeauna vor fi
multe lucruri distractive de făcut. Şi dacă nu din alte raţiuni, slujirea lui Dumnezeu este o lucrare grea, deoarece
asta înseamnă să-i slujeşti pe oameni.
Dar, adu-ţi aminte că, slujirea care nu te costă nimic, nu împlineşte nimic. Şi chiar dacă slujirea lui
Dumnezeu este o lucrare epuizantă şi agonizantă, ea este de asemenea cel mai împlinit şi răsplătit mod de a
lucra. Citim în Ioan 4:34 că Isus vorbea la fântână cu o femeie din Samaria. El umblase toată ziua. Era obosit,
flămând şi însetat. Şi toate acestea, deoarece El slujise pe Tatăl. În timp ce se odihnea lângă fântâna din Sihar,
această femeie samariteancă vine la fântână. Ei au început să vorbească, iar viaţa ei a fost schimbată pentru
totdeauna. Ea s-a întors înapoi în Sihar şi le-a spus celorlalţi oameni despre Isus. Ucenicii Lui s-au întors din
cetate, unde au fost să cumpere hrană. Când Îi oferă ceva şi Lui, El spune: “ Mâncarea Mea este să fac voia
Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (sublinierea îmi aparţine).
Lucrarea de slujire a lui Dumnezeu a fost atât de satisfăcătoare şi I-a adus împlinire, încât Isus o
numeşte „mâncarea” Sa. Slujind pe Dumnezeu, adesea EL a obosit, şi a adormit într-o corabie, în timpul furtunii.
Altădată, El a postit patruzeci de zile. Slujirea pentru Isus a însemnat nopţi petrecute dormind pe pământ. Se
scula înainte de revărsarea zorilor, ca să petreacă singur un timp de rugăciune cu Dumnezeu. În ciuda faptului că
era copleşit de oboseală, foame, sete, durere şi lipsuri, Isus a spus că slujirea lui Dumnezeu este atât de
împlinitoare pentru El încât a numit-o mâncare! Aceasta Îl hrănea, Îl întărea, Îl satisfăcea, iar El a “devorat-o”.
Slujirea lui Dumnezeu este o lucrare grea, dar nu este o altă lucrare care să-ţi ofere o răsplată mai mare.
Slujirea disciplinată este de asemenea cel mai greu mod de lucru. Deşi unele lucruri pe care le facem pot
fi neplăcute, slujirea lui Dumnezeu nu este niciodată în van. Acelaşi Pavel care a agonizat până la epuizare în
timpul slujirii lui Dumnezeu, ne aminteşte: “ De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în
lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică ” (1 Corinteni 15:58).
Nu trebuie să-L slujeşti pe Dumnezeu dacă eşti ispitit să gândeşti că lucrarea ta este zadarnică. Să nu
crezi că lucrarea ta este o pierdere de vreme. Rezultatele apar cu foarte mare greutate. Indiferent de ceea ce
crezi şi vezi, Dumnezeu promite că osteneala ta nu este zadarnică. Acest lucru nu înseamnă că vei vedea toate
roadele muncii tale după care ai nădăjduit. Sau că nu vei simţi uneori că nimic nu se întâmplă în urma eforturilor
tale. Dar aceasta nu înseamnă că dacă nu poţi vedea dovada, slujirea ta faţă de Dumnezeu nu este niciodată
zadarnică.
Dumnezeu vede şi cunoaşte slujirea ta faţă de El şi El niciodată nu o va uita. El îţi va răsplăti în ceruri
pentru ea, deoarece El este un Dumnezeu credincios şi drept. Eu iubesc textul din Evrei 6:10 care spune: “ Căci
Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi,
care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi ”.
Slujirea disciplinată faţă de Dumnezeu este o lucrare grea şi costisitoare uneori, dar care va fi răsplătită
în veşnicie.

69
MAI MULTE APLICAŢII

Închinarea te împuterniceşte pentru slujire; slujirea exprimă închinarea. Evlavia cere o

disciplină echilibrată între cele două. Cei care pot menţine slujirea fără o închinare regulată personală şi
corporată, sunt slujitori în firea pământească. Nu contează de cât timp slujesc, nu contează părerea celorlalţi
despre slujirea lor. Ei nu lucrează folosindu-se de puterea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Pavel, ci de puterea lor
proprie.
În închinare noi găsim raţiuni şi dorinţe proaspete de a-L sluji pe Dumnezeu. Isaia nu a spus: “ Iată-mă!
Trimite-mă!” decât după ce L-a văzut pe Dumnezeu. Aceasta este ordinea - închinarea şi apoi închinarea
împuterniceşte slujirea. A. W. Tozer spune: “Părtăşia cu Dumnezeu ne îndeamnă să ascultăm de El şi să facem
fapte bune. Aceasta este ordinea divină care nu trebuie niciodată schimbată” 69. Lucrarea de slujire este de
asemenea grea, fără puterea pe care o primim prin închinare..
În acelaşi timp, ceea ce măsoară autenticitatea închinării noastre (din nou, vorbim despre închinarea în
public şi în particular) este rezultată într-o dorinţă mai mare de a-L sluji. Isaia este, din nou, exemplul clasic. Tozer
spune aceasta cel mai bine: “Nimeni nu tânjeşte să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr înainte ca
obligaţia unei slujiri sfinte să devină atât de puternică încât să-i reziste” 70.
De aceea, noi trebuie să reţinem, că pentru a fi evlavioşi, trebuie să ne disciplinăm pe noi însine, atât în
închinare cât şi în slujire. A ne angaja în una fără cealaltă, în realitate nu experimentăm pe nici una dintre ele.
Domnul ţi-a dat daruri ca să slujeşti şi aşteaptă de la tine ca să slujeşti; dar vrei tu cu adevărat să
slujeşti?
Israeliţii ştiau, fără îndoială, că Dumnezeu aştepta ca ei să-L slujească. Dar Iosua a privit în ochii lor şi i-
a provocat să aleagă să vrea să slujească pe Domnul: “ Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi
astăzi cui vreţi să slujiţi … Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului ” (Iosua 24:15).
Când mă gândesc la voinţa de a sluji cu credincioşie, îmi aduc aminte de un frate mic de statură şi tăcut
din biserica în care am fost membru în comitet. Duminicile, el sosea întotdeauna primul. Îşi parca vechea lui
maşină într-un colţ ascuns al parcării, pentru a lăsa cele mai bune locuri altora. El descuia toate uşile, aducea
buletinele bisericii cu programul şi apoi aştepta afară. Când veneai, el îţi oferea zâmbind programul bisericii din
acea zi. Dar el nu putea vorbi. Era jenat când noii veniţi îi puneau întrebări. Se întâmplase ceva cu vocea lui, cu
mult timp în urmă. Când l-am întâlnit pentru prima dată avea deja peste 60 de ani şi locuia singur. Când a avut
probleme cu maşina, lucru care se întâmpla de multe ori, nu spunea nimănui şi venea pe jos kilometri întregi
până la biserică. Din cauza vulnerabilităţii sale, a fost jefuit şi bătut de multe ori, cel puţin de două ori în cei trei ani
pe care eu i-am petrecut în acea biserică. Cu ceva timp în urmă, membrii bisericii mi-au spus că bănuiau că
omul acela îşi pierduse vocea în timpul unei bătăi pe care o primise cu mulţi ani în urmă. Suferea de artrită acută,
boală care-l împiedica să-şi mişte umerii şi să întoarcă gâtul. Se chinuia mult timp să-şi deschidă uşile maşinii şi
să scoată lucrurile de care avea nevoie. Dar era mereu acolo, întotdeauna zâmbind, chiar dacă nu putea să
rostească nici măcar un singur cuvânt. Totul din viaţa, trecutul lui şi chiar numele său - Jimmy Small (Jimmy cel
mic) îl făceau să pară mai neînsemnat. În ciuda dezavantajelor, a piedicilor şi a handicapurilor sale, îşi făcea o
mulţime de scuze potenţiale, el voia să-L slujească şi Îl slujea pe Dumnezeu. Şi el slujea într-un mod disciplinat,
care în ochii lui Dumnezeu nu era un lucru mic sau un lucru făcut în van.
Domnul Isus a slujit întotdeauna. El a fost Slujitorul tuturor, Slujitorul slujitorilor, Slujitorul prin excelenţă.
El a spus: “Şi Eu, totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte. ” (Luca 22:27). Dacă vrem să ne asemănăm cu
Isus Cristos, atunci trebuie să ne disciplinăm să slujim cum a slujit Isus.

SE CAUTĂ: Voluntari dăruiţi pentru slujiri dificile, ca o expresie locală a

Împărăţiei lui Dumnezeu. Motivarea slujirii va fi: ascultarea de Dumnezeu,
gratitudinea, bucuria, iertarea, umilinţa şi dragostea. Slujirea va fi rareori glorioasă.
Ispita de a renunţa la slujire va fi uneori foarte puternică. Voluntarii trebuie să fie
plini de credincioşie în ciuda orelor multe, a rezultatelor prea puţine sau deloc
vizibile, şi este posibil ca lucrarea lor să nu fie recunoscută şi răsplătită, decât de
Dumnezeu, în eternitate.
69
Harry Verploegh, comp., Signposts: A Collection of Sayings from A. W. Tozer (“Semne de
aducere aminte: O colecţie a spuselor lui A. W. Tozer”) (Wheaton, IL: Victor Books, 1988), pag.
183.
70
Verploegh, pag. 183.
70
 Capitolul 8

ISPRĂVNICIA
SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Cât de des auzim vorbindu-se despre disciplinele vieţii

creştine astăzi? Cât de des discutăm despre acest subiect ? Cât de des se află ele cu
adevărat în inima trăirii noastre evanghelice?
A fost un timp în Biserica Creştină când
disciplinele se aflau la loc de frunte şi eu cred că neglijarea acestor
discipline a făcut ca biserica să se afle în starea în care se găseşte astăzi.
Într-adevăr, nu văd nici o speranţă de revitalizare şi înviorare spirituală
dacă nu ne reîntoarcem la ele.
D. Martyn Lloyd-Jones, Credinţa: Încercat şi Biruitor

Gândeşte-te o clipă la acest lucru. Ce evenimente te-au stresat cel mai mult astăzi? Dar săptămâna
trecută? Nu aşa că te-ai simţit copleşit de responsabilităţile pe care le ai acasă, la muncă, la şcoală, la biserică,
peste tot? Plata taxelor, întârzierea la o întâlnire, verificarea cheltuielilor, aşteptarea într-un baraj rutier pe
autostradă, confruntarea cu cheltuieli neprevăzute pentru maşină sau pentru sănătate, odihnă prea puţină? Nu-i
aşa că ai rămas fără bani cu mult înainte de a-ţi lua salariul?
Toţi aceşti factori producători de anxietate au de-a face fie cu timpul, fie cu banii. Gândeşte-te câte
probleme zilnice implică unul dintre aceşti doi factori. Ceasul şi banii sunt factorii esenţiali din viaţa noastră. Rolul
lor trebuie luat în considerare foarte serios atunci când vine vorba despre trăirea evlaviei.

71
FOLOSIREA DISCIPLINATĂ A TIMPULUI

Evlavia este rezultatul unei vieţi spirituale disciplinate. Dar partea cea mai importantă a unei vieţi
spirituale disciplinate are de-a face cu disciplina timpului.
Dacă vrem să fim ca Isus, trebuie să vedem şi să folosim timpul ca o disciplină spirituală. Deoarece Şi-a
disciplinat foarte bine clipele de viaţă, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Isus a putut să se roage Tatălui: “ Eu Te-
am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac ” (Ioan 17:4). Dumnezeu ne dă şi darul
timpului şi darul banilor, la fel cum a făcut şi cu Isus. Cu cât ne asemănăm mai mult cu Isus, cu atât mai mult vom
înţelege de ce este atât de importantă folosirea disciplinată a timpului pe care ni l-a dat Dumnezeu. Iată zece
raţiuni biblice pentru disciplinarea timpului (am înţeles multe dintre acestea citind predicile lui Jonathan Edwards
despre “Importanţa timpului şi a răscumpărării acestuia) 71.

Foloseşte cu înţelelpciune timpul “pentru că zilele sunt rele”

A folosi timpul cu înţelepciune “pentru că vremurile sunt rele” este o frază curioasă, folosită de limbajul
inspirat al apostolului Pavel în Efeseni 5:15-16: “ Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte
neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele ”. Pavel îi îndeamnă pe creştinii din
Efes să-şi folosească cât mai bine timpul pe care-l au la dispoziţie pentru că ei treceau printr-o perioadă de
persecuţie (la fel ca cea descrisă în Faptele Apostolilor 19:23-20:1). În orice caz, noi trebuie să folosim fiecare
clipă cu înţelepciune deoarece “zilele încă sunt rele”.
Chiar şi fără persecuţia şi opoziţia cunoscute de creştini în zilele lui Pavel, lumea în care trăim nu doreşte
să folosească timpul cu înţelepciune, mai ales în ceea ce priveşte spiritualitatea şi evlavia. De fapt, zilele noastre
sunt zile în care activează răul. Există hoţi care ne răpesc cea mai mare parte a timpului: lumea, firea şi
Diavolul. Ele variază în formă: de la înalta tehnologie, la preocupările sociale acceptabile, de la simple vorbe
goale la gânduri rătăcitoare. Dar cursul natural al minţilor, al trupurilor, al lumii şi al zilelor noastre, ne conduce
într-o direcţie rea şi nu spre o trăire evlavioasă.
Gândurile trebuie disciplinate. Altfel, ca apa, ele au tendinţa de a inunda sau de a stagna. Iată de ce în
Coloseni 3:2 ni se porunceşte: “Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ ”. Fără această conştientă,
activă şi clară disciplină, gândurile noastre vor fi neproductive şi chiar mai rău. Trupurile noastre sunt înclinate
spre confort, plăcere, lăcomie şi trândăvie! Până nu începem să practicăm auto-controlul, trupurile noastre vor
începe să-l slujească mai degrabă pe diavol, decât pe Dumnezeu. Noi trebuie să fim atenţi la disciplinarea
noastră şi la modul în care “umblăm” în această lume. Dacă nu facem acest lucru ne vom asemăna tot mai mult
cu lumea, în loc dă ne asemănăm tot mai mult cu Isus Cristos. În cele din urmă, zilele noastre sunt zile în care
răul este activ, datorită ispitelor şi a forţelor răului care sunt active astăzi. Folosirea cu înţelepciune a timpului
este importantă deoarece timpul este „materialul” din care sunt alcătuite zilele. Dacă nu ne disciplinăm să folosim
timpul pe care-l avem la dispoziţie pentru a deveni mai evlavioşi în aceste zile rele, ele ne vor îndepărta de
evlavie.

71
Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards (“Opera lui Jonathan Edwards”), rev. Edward
Hickman (1834; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1974), vol. 2, pag. 233-
236.
72
 Folosirea cu înţelepciune a timpului este o pregătire pentru eternitate
Trebuie să te pregăteşti pentru eternitate. Această afirmaţie are două sensuri, amândouă fiind adevărate.
Înseamnă că în tot acest timp (adică atâta timp cât trăieşti) trebuie să te pregăteşti pentru veşnicie, deoarece nu
vei avea o a doua şansă de a te pregăti pentru eternitate, odată ce ai trecut pragul acestei vieţi pământeşti.
De curând am avut un vis care m-a adus cu picioarele pe pământ. (Eu nu acord nici o valoare viselor; dar
am vrut să menţionez acest lucru pentru că mi l-am amintit). Mă aflam într-un loc unde eram persecutat împreună
cu alţi creştini. După ce am fost torturaţi, am fost duşi într-o cameră unde am fost injectaţi cu o substanţă letală. În
timp ce aşteptam să-mi vină rândul, am fost copleşit când mi-am dat seama că trebuie să păşesc în eternitate şi
că toate pregătirile mele urmau să se sfârşească în curând. Am căzut pe genunchi şi am început să mă rog ultima
rugăciune, încredinţându-mi duhul Domnului Isus Cristos. În acest moment din vis, m-am trezit brusc. Prin vene
îmi pulsa puternic adrenalina care curge prin venele condamnatului la moarte. Primul gând conştient care mi-a
trecut prin minte după ce mi-am dat seama că totul fusese un simplu vis a fost că într-o zi aceste lucruri se vor
întâmpla cu adevărat. Va exista o anumită zi în calendar care va pune capăt tuturor pregătirilor pe care le fac
pentru veşnicie. Şi, deoarece această zi poate avea loc oricând, eu trebuie să-mi folosesc cu înţelepciune timpul,
deoarece când voi fi mort nu mă voi mai putea pregăti pentru lumea cealaltă.
Dacă vei experimenta o bucurie profundă sau o agonie veşnică, depinde de modul în care te-ai pregătit
pentru veşnicie. Ce lucru este mai preţios decât timpul? Aşa cum un mic val imprimă direcţia celorlalte valuri din
ocean, la fel şi lucrurile pe care le facem pe pământ influenţează veşnicia.
Acest lucru ne conduce la cel de-al doilea sens al pregătirii pentru eternitate - trebuie să ne pregătim
până nu este prea târziu. Porunca clasică se găseşte în 2 Corinteni 6:2: “ Iată că acum este vremea potrivită; iată
că acum este ziua mântuirii”. Acum este momentul potrivit ca să te pregăteşti pentru eternitate. Dacă mai ai de
rezolvat câte ceva în viaţa ta, acum este momentul prielnic s-o faci. Dacă nu eşti sigur că ai suficient timp ca să te
pregăteşti pentru veşnicie, nu trebuie să amâni să-I răspunzi pozitiv Celui care te-a făcut şi care-ţi dă timp din
belşug. Pregăteşte-te pentru eternitate, venind la credinţa în Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, Isus Cristos. Vino la El
cât mai este timp, iar El te va conduce în eternitate.

Timpul este scurt

Lucrul care este greu de obţinut este foarte valoros. Aurul şi diamantele ar fi inutile dacă s-ar găsi în
praful drumului. Timpul n-ar fi atât de preţios dacă noi n-am muri. Dar pentru că suntem foarte aproape de moarte
şi de veşnicie, folosirea timpului capătă o semnificaţie eternă.
Chiar dacă ţi-ar mai rămâne mulţi ani de trăit, acesta este adevărul: “ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de
mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere ” (Iacov 4:14).
Chiar şi cea mai lungă viaţă este scurtă în comparaţie cu veşnicia. În ciuda timpului care a trecut, îţi aminteşti
evenimentele tragice sau pline de bucurie ale copilăriei şi adolescenţei tale la fel de bine ca şi când acestea ar fi
avut loc ieri. Şi asta nu numai pentru că ai o memorie bună, ci pentru că aceste lucruri nu s-au întâmplat cu foarte
mulţi ani în urmă. Când te gândeşti că o decadă este compusă din 120 de luni, viaţa ţi se pare foarte scurtă. Chiar
dacă este foarte lungă, viaţa nu este niciodată suficient de lungă. Indiferent de timpul pe care-l ai la dispoziţie
pentru a-ţi dezvolta caracterul creştin, tot nu dispui de prea mult timp. Foloseşte-l bine!

Timpul zboară

Nu numai că timpul este scurt, dar ceea ce a mai rămas din el, zboară cu o viteză uimitoare. Restul vieţii
tale nu seamănă cu o bucată mare de gheaţă pe care o scoţi din frigider şi o foloseşti atunci când ai nevoie.

73
Dimpotrivă, timpul trece la fel de repede ca nisipul prin clepsidră - ce a mai rămas din el zboară foarte repede.
Apostolul Ioan ne spune clar: “Şi lumea şi pofta ei trece” (1 Ioan 2:17).
Noi vorbim că „salvăm timp”, „cumpărăm timp”, „ne facem timp” s.a.m.d., dar toate acestea sunt iluzii,
pentru că timpul este trecător. Ar trebui să folosim timpul cu înţelepciune. Chiar şi cea mai bună folosire a
timpului, nu poate da înapoi paginilie din calendar.
Când eşti copil, ţi se pare că timpul trece foarte greu. Astăzi, eu rostesc exact cuvintele pe care le
spuneau părinţii mei: “Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an! Când a trecut aşa de repede?” Cu cât înaintez
mai mult în vârstă, cu atât mai mult simt ca şi cum aş naviga pe fluviul Niagara - cu cât mă apropii mai mult de
sfârşit, cu atât mai mult îmi dau seama de cascada care îmi stă înainte. Dacă nu mă disciplinez să folosesc timpul
cu înţelepciune pentru a deveni mai evlavios, nu-mi va fi deloc mai uşor mai târziu.

Timpul care a rămas este nesigur

Nu numai că timpul este scurt şi trece repede. Noi nici măcar nu ne dăm seama cât de scurt este timpul
şi cât de repede trece acesta. Iată ce spune Proverbe 27:1: “ Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate
aduce o zi”. Sunt mii de oameni care au murit azi, mulţi dintre ei fiind mai tineri decât tine, oameni care ieri habar
n-aveau că azi va fi ultima zi din viaţa lor. Dacă ei ar fi ştiut acest lucru, şi-ar fi folosit timpul cu mai multă
înţelepciune.
Moartea subită a unui mare jucător de fotbal de la echipa “Chicago Bears” a şocat lumea sportivă. Luna
trecută, doi elevi de liceu din biserica noastră au fost zguduiţi de moartea celui mai bun prieten al lor. Nici
tinereţea, nici puterea, nici celebritatea, nici statura noastră spirituală nu-L obligă pe Dumnezeu să ne mai acorde
o oră în plus. Indiferent cât de mult vrem să trăim sau ne aşteptăm să trăim, viaţa noastră se află în mâinile Lui
(Psalmul 31:15).
Cu siguranţă, noi trebuie să ne facem planuri ca şi cum am trăi mulţi ani de acum înainte. Dar într-un
anume sens, trebuie să ne folosim timpul pe care-l mai avem pentru a deveni mai evlavioşi, deoarece nu ştim
dacă vom mai apuca ziua de mâine - care este o zi nesigură.

Timpul pierdut nu mai poate fi recîştigat

Sunt multe lucruri pe care le pierzi şi pe care, după un timp, le poţi recâştiga. Mulţi oameni şi-au declarat
falimentul, pentru ca după câţiva ani să fie mai bogaţi decât au fost mai înainte. Cu timpul, situaţia este diferită.
Odată ce a trecut, el este trecut pentru totdeauna şi nu mai poate fi redobândit. Chiar dacă ar fi să strângi toţi
oamenii de pe pământ, toate eforturile lumii, toată tehnologia şi toată bogăţia şi tot n-ai putea aduce înapoi un
minut pierdur!
Dumnezeu ţi-a oferit timp ca să te disciplinezi, pentru a deveni mai evlavios. Isus a spus în Ioan 9:4: “ Cât
este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze ”.
Timpul potrivit pentru lucrarea lui Dumnezeu, adică, pentru o viaţă plină de evlavie, este acum, “astăzi”. Pentru
fiecare dintre noi “va sosi o noapte” şi nici unul dintre noi nu va putea opri soarele şi luna pe cer, aşa cum a făcut-
o Iosua (Iosua 10:12-14). Dacă foloseşti greşit timpul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, El nu-ţi va mai oferi acel timp
din nou.
Mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, poate că au experimentat întristarea pentru anii irosiţi; au avut
parte numai de necazuri în anii care au trecut. În ciuda irosirii timpului în trecut, tu poţi să-ţi îmbunătăţeşti
folosirea timpului rămas. Voia lui Dumnezeu pentru tine se găseşte în cuvintele rostite de apostolul Pavel: “ Uitând
ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui
Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:13-14). Prin lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru credincioşii care s-au
pocăit, Dumnezeu doreşte să ierte toate milisecundele folosite greşit în trecut. Şi este plăcerea Lui să îţi foloseşti
cu înţelepciune timpul, cu scopul de a deveni evlavios..

Trebuie să-I dai socoteală lui Dumnezeu de timpul tău

74
 În Scriptură, nu există o avertizare mai sobră în această privinţă decât Romani 14:12: “ Aşa că fiecare
dintre noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu ”. Cuvintele “fiecare dintre noi” se aplică şi
creştinilor şi necreştinilor deopotrivă. Deşi credincioşii vor fi mântuiţi prin har şi nu prin fapte, odată ajunşi în cer,
răsplata lor va fi determinată de faptele făcute de aceştia. Domnul “va testa calitatea lucrării fiecărui om” şi fiecare
creştin fie “îşi va primi răsplata”, fie “ îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc ” (1
Corinteni 3:13-15). Nu numai că va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu de modul în care ne-am folosit timpul,
ci şi răsplata noastră veşnică depinde în întregime de modul în care am folosit timpul pe pământ.
Că Dumnezeu ne va cere socoteală în Ziua Judecăţii pentru folosirea timpului în disciplinarea noastră
pentru a deveni evlavioşi, este ilustrat în Evrei 5:12. În acest pasaj, Dumnezeu îi mustră pe evreii creştini care nu
şi-au folosit corect timpul ca să se maturizeze din punct de vedere spiritual: “ În adevăr, voi, care de mult trebuia
să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi
aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare ”. Dacă El îi face pe credincioşi responsabili pe pământ pentru
că nu şi-ai folosit timpul pentru a deveni evlavioşi, fără îndoială că le va cere socoteală la Judecata din ceruri.
Acest lucru va avea loc în cer, în Ziua Judecăţii. Isus a spus: “ Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da
socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit ” (Matei 12:36). Dacă trebuie să-I dăm socoteală lui
Dumnezeu de orice cuvânt rostit, cu siguranţă trebuie să-I dăm socoteală de orice oră pierdută fără nici un
rezultat (adică, din neglijenţă, din neveghere). Isus a mai spus în Matei 25:14-30 că trebuie să dăm socoteală şi
de talanţii pe care i-am primit şi de modul în care i-am folosit de dragul Stăpânului nostru. Dacă Dumnezeu ne
cere socoteală pentru talanţii pe care ni i-a dat, cu siguranţă, El ne va cere socoteală şi de folosirea unui astfel de
talant preţios, care este timpul.
Un răspuns înţelept faţă de acest adevăr, este să evaluăm folosirea timpului şi să-l cheltuim într-un mod
benefic. Şi dacă nu poţi răspunde înaintea conştiinţei tale de modul în care-ţi foloseşti timpul în creşterea ta în
evlavie acum, cum vei fi în stare să-I răspunzi lui Dumnezeu atunci? Jonathan Edwards ne sugerează să trăim în
fiecare zi ca şi cum aceasta ar fi ultima zi pe care o mai avem de trăit, ca şi cum după aceea trebuie să-I dăm
socoteală lui Dumnezeu de modul în care ne-am folosit timpul.
Decizia de a te disciplina pe tine, în folosirea timpului pentru a trăi în evlavie, nu este un subiect care
suferă amânare. Pentru fiecare oră care trece, tu trebuie să dai socoteală.

Timpul se pierde atât de uşor

Nici un alt personaj din cartea Proverbe nu este batjocorit mai mult decât “nebunul” şi “leneşul”. Motivul?
Acesta este un leneş care-şi iroseşte timpul. Când vine vorba să găsească scuze pentru lenea sa, când încearcă
să evite asumarea responsabilităţii de a-şi folosi timpul aşa cum trebuie, inteligenţa creativă a leneşului nu poate
fi întrecută de nimeni. “Leneşul zice: “Afară este un leu, pe uliţe este un leu! Cum se învârteşte uşa pe ţâţânile ei,
aşa se învârteşte leneşul în patul lui ” (Proverbe 26:13-14). Leneşul modern este acea persoană care nu vrea să
muncească sau să meargă la biserică şi care-şi spune: “Mii de oameni mor în fiecare zi pe stradă; aş putea muri
dacă ies pe stradă!” Sau care-şi spune: “Dacă mă disciplinez şi încep să-mi folosesc timpul pentru a deveni mai
evlavios, s-ar putea să pierd lucrurile interesante de la televizor, s-ar putea să devin atât de ocupat încât să nu
mai am timp suficient pentru a mă odihni”. Şi se întoarce pe partea cealaltă în pat. Se pare că leneşul nu are
niciodată timp pentru lucrurile care contează cu adevărat, în special pentru lucrurile care cer disciplină. Dar
înainte ca el să realizeze, timpul a zburat şi oportunităţile au dispărut. În Proverbe 24:33-34 ni se spune: “ Să mai
dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc! Şi sărăcia vine peste tine pe
neaşteptate, ca un hoţ şi lipsa, ca un om înarmat ”. Observă că omul acesta a falimentat în privinţa folosirii cu
înţelepciune a timpului şi a oportunităţilor pentru slujire deoarece a dormit “puţin”, a aţipit “puţin” şi şi-a mai
încrucişat “puţin” mâinile. Este aşa de uşor să pierzi timpul de pomană. Nu trebuie să faci nimic ca să-ţi iroseşti
timpul.
Mulţi oameni consideră timpul un factor deosebit de valoros, la fel cum era şi argintul în zilele lui
Solomon. Iată ce se spune despre acesta în 1 Împăraţi 10:27: “ Împăratul a făcut ca argintul să fie tot aşa de
75
obişnuit la Ierusalim ca pietrele ”. Timpul este atât de important încât nu ne putem permite deloc să-l irosim de
pomană. Dar şi banii pot fi cheltuiţi aiurea. Noi îi considerăm nebuni pe oamenii care îşi risipesc banii pe nimicuri
şi care îşi irosesc timpul. Totuşi, timpul este mult mai preţios decât banii pentru că banii nu pot cumpăra timpul.
Poţi, însă, să micşorezi pierderea şi irosirea timpului, prin disciplinarea ta pentru a deveni evlavios.
.

Noi preţuim timpul la moarte

La fel cum cel rămas fără bani îi preţuieşte atunci când nu îi mai are, la fel facem şi noi cu timpul atunci
când ne apropiem de moarte.
Această afirmaţie este mai tragică pentru unii decât pentru alţii, în special pentru cei care L-au respins
pe Cristos. Pe când se afla pe patul de moarte, faimosul scriitor francez Voltaire i-a spus doctorului său: “Îţi dau
jumătate din averea mea dacă îmi mai dai şase luni de viaţă”. Strigătele sale erau atât de disperate încât
asistenta care îl îngrijea i-a spus: “Aş da toată averea din lume numai să nu văd un alt necredincios mergând în
iad”72. Într-un mod asemănător, scepticul englez Thomas Hobbes a spus: “Dacă aş avea la picioare toată lumea,
aş da-o pe toată doar ca să mai trăiesc o zi” 73.
Cel mai important lucru pe care-l putem învăţa din scenele amintite mai sus este să venim la Cristos cât
mai este timp, după cum am menţionat mai înainte. Iar cei care şi-au predat viaţa lui Cristos ar trebui să înţeleagă
următorul lucru: dacă ar fi ca Dumnezeu să ne mai ofere câţiva ani de viaţă atunci când ar fi trebuit să murim,
acest lucru nu ne-ar ajuta cu nimic dacă nu schimbăm modul în care folosim timpul acordat. Timpul este preţios
acum, nu în clipa morţii. Acum este momentul să ne maturizăm din punct de vedere spiritual. Dumnezeu ne-a dat
disciplinele spirituale nouă, celor iertaţi prin har, pentru a ne ajuta să facem acest lucru.
Biblia îi avertizează pe creştinii care merg pe calea plăcerilor şi nu se îndeletnicesc cu practicarea
disciplinelor lui Dumnezeu că vor regreta într-o bună zi timpul pierdut. Imaginează-ţi cât de dureros ar fi să mori
astfel: “Ca nu cumva să gemi, la urmă, când carnea şi trupul ţi se vor istovi şi să zici: “Cum am putut eu să urăsc
certarea şi cum a dispreţuit inima mea mustrarea? Cum am putut să n-ascult glasul învăţătorilor mei şi să nu iau
aminte la cei ce mă învăţau? ” (Proverbe 5:11-13). Dacă-ţi dai seama că nu mai ai timp, vei regreta oare faptul că
ţi-ai irosit timpul în trecut? Vei începe să-ţi foloseşti timpul altfel decât ai făcut înainte? Modul în care îţi vei folosi
timpul rămas de acum înainte îţi va oferi o mare mângâiere în ultimele ore de viaţă. Nu te bucuri de modul în care
ţi-ai folosit timpul până acum, dar încearcă să te foloseşti de timpul care-ţi stă înainte ca să trăieşti o viaţă plină de
credinţă şi să asculţi de Cristos. Nu-i aşa că îţi vei aduce aminte cu bucurie de clipele pe care le-ai petrecut citind
din Scriptură, rugându-te, închinându-te lui Dumnezeu, făcând evanghelizare, postind, slujind etc., având ca
singur scop asemănarea din ce în ce mai mare cu Acela în faţa Căruia vei sta într-o bună zi ca să fii judecat (Ioan
5:22-29)? Jonathan Edwards a fost unul dintre creştinii care şi-a trăit viaţa cu multă înţelepciune: “Mi-aş dori să
trăiesc în aşa fel încât să nu regret nici măcar o singură clipă care a trecut pe lângă mine” 74.
De ce nu încerci să faci ceva în această privinţă cât mai ai timp?

Valoarea timpului pentru eternitate

Singurul lucru pe care-l vei regreta în cer este faptul că nu ţi-ai folosit corect timpul de care ai dispus pe
pământ pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru propria ta maturizare spirituală, prin harul Său. Dacă vei ajunge să
regreţi acest lucru, atunci acesta va fi singurul amănunt care va face ca cerul să ţi se pară un iad, deoarece vei
plânge după clipele pe care le-ai irosit prosteşte.
În Luca 16:25, Biblia descrie durerea omului care şi-a irosit viaţa, folosindu-se de povestea bogatului care
a murit şi s-a dus în iad şi a lui Lazăr care s-a dus în “sânul lui Avraam” după ce a închis ochii. Isus ne spune că
72
Herbert Lockyer, Last Words of Saints and Sinners (“Ultimele cuvinte rostite de sfinţi şi
păcătoşi”) (Grand Rapids, MI: Kregel, 1969), pag. 133.
73
Lockyer, pag. 132.
74
Edwards, vol. 1, pag. xxi.
76
bogatul, care era chinuit, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Lazăr, bucuros în sânul lui Avraam. Bogatul l-
a rugat pe Avraam să-l lase pe Lazăr să-i aducă puţină apă. Dar Avraam i-a răspuns: “ Fiule, adu-ţi aminte că, în
viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit ”.
Câtă valoare a acordat acest om timpului de care noi ne bucurăm acum? Acest om şi-a pierdut toate
oportunităţile pe care le-a avut la dispoziţie pentru a obţine viaţa veşnică. Pastorul şi teologul englez Richard
Baxter şi-a pus următoarea întrebare: “Nu-i aşa că oamenii aceştia regretă nespus faptul că şi-au pierdut timpul
degeaba, timp pe care l-ar fi putut folosi pentru a se pregăti pentru mântuire? Nu-i aşa că cei care se află în iad
acum îi consideră nişte proşti pe cei care-şi irosesc timpul pe pământ şi care nu se roagă?” 75 Dacă cei care au
murit deja ar avea toate bogăţiile din lume, ar renunţa bucuroşi la toate (dacă ar putea) ca să mai primească o zi
de viaţă. Ei au învăţat importanţa timpului pe propria lor piele. Trebuie să învăţăm şi noi acest adevăr. Trebuie să
ne disciplinăm timpul ca să devenim mai evlavioşi.

FOLOSIREA DISCIPLINATĂ A BANILOR

Biblia se ocupă nu numai de legătura care există între starea noastră spirituală şi modul în care ne
folosim timpul, ci şi de modul în care ne folosim banii. Folosirea disciplinată a banilor ne obligă să îi folosim astfel
încât aceştia să ne împlinească nevoile pe care le avem noi şi familiile noastre. De fapt, Biblia îl mustră pe
creştinul care nu se îngrijeşte de nevoile fizice ale familiei sale, pe creştinul care nu ştie să-şi drămuiască banii,
pe creştinul care îşi iroseşte banii, pe creştinul care este un făţarnic. 1 Timotei 5:8 este foarte clar în această
privinţă: “Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai
rău decât un necredincios”. Modul în care ne folosim banii pentru a împlini nevoile noastre şi ale altora, de dragul
Împărăţiei lui Dumnezeu, este de la început şi până la sfârşit o problemă spirituală.
De ce este atât de important să ne folosim banii şi resursele într-un mod biblic, pentru a deveni din ce în
ce mai evlavioşi? În primul rând, acest lucru are de-a face cu ascultarea necondiţionată. Foarte multe versete din
Scriptură se ocupă de avere şi bogăţii. Dacă le ignorăm sau dacă le desconsiderăm, “evlavia” noastră este o
prefăcătorie. De aceea, folosirea înţeleaptă a banilor şi a lucrurilor pe care le cumpărăm cu aceştia este cel mai
bun indiciu al maturităţii noastre spirituale şi al evlaviei. Ar trebui să ne schimbăm total părerea pe care o avem
despre folosirea banilor care ne aparţin. Deoarece petrecem cea mai mare parte din zi muncind ca să câştigăm
bani, banii ne reprezintă în cel mai strict sens. De aceea, modul în care ne folosim banii dovedesc cine suntem
noi cu adevărat, care sunt priorităţile şi gândurile noastre. Dacă ne folosim banii şi resursele pentru cauza lui
Cristos, dovedim că suntem maturi din punct de vedere spiritual.
Tot ce s-a spus despre folosirea disciplinată a timpului se aplică şi pentru folosirea disciplinată a banilor şi
a lucrurilor pe care le deţinem (cu excepţia faptului că lucrurile pierdute pot fi redobândite, pe când timpul pierdut
nu mai poate fi adus înapoi). Ar fi de prisos să recapitulezi adevărurile despre folosirea timpului şi să le relaţionezi
la folosirea generală a banilor. Dimpotrivă, trebuie să privim ce spune Scriptura despre disciplinarea noastră care
are ca scop “căutarea evlaviei” în domeniul specific al dăruirii banilor pentru Cristos şi Împărăţiei Lui.
Te vei maturiza şi vei deveni mai evlavios după ce vei înţelege mai bine următoarele zece principii despre
dărnicie, pe care le găsim în Noul Testament.

Dumnezeu este proprietarul lucrurilor pe care le deţii

În 1 Corinteni 10:26, apostolul Pavel citează Psalmul 24:1: “ Căci “al Domnului este pământul şi tot ce
cuprinde el”. Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor, inclusiv al posesiunilor tale, deoarece El a creat toate
75
Richard Baxter, The Practical Works of Richard Baxter in Four Volumes, A Christian Directory
(“Opera practică a lu Richard Baxter în patru volume: Registrul creştin”) (1673; retipărit, Ligonier,
PA: Soli Deo Gloria Publications, 1990), vol. 1, pag. 237.
77
lucrurile. În Exod 19:5 Domnul spune: “ Căci tot pământul este al Meu ”. Iar în Iov 41:11 Acesta ne spune: “ Sub cer
totul este al Meu”.
Acest lucru înseamnă că noi suntem administratorii sau, ca să folosim un cuvânt biblic, ispravnicii
lucrurilor care ne-au fost date de Dumnezeu. Cât timp a fost sclav, Iosif a fost ispravnicul lui Potifar care l-a pus să
aibă grijă de toată casa sa. El nu avea nimic, deoarece era sclav. Dar se ocupa de toate averile lui Potifar pentru
că fusese însărcinat de către acesta. El s-a ocupat de averea lui Potifar şi pentru a-şi împlini nevoile personale,
dar cea mai mare responsabilitate pe care o avea Iosif era aceea de a folosi această avere pentru interesele lui
Potifar. La fel trebuie să facem şi noi. Dumnezeu vrea ca noi să folosim şi să ne bucurăm de lucrurile pe care El ni
le-a dat, dar, ca ispravnici, trebuie să ne amintim că aceste lucruri Îi aparţin lui Dumnezeu şi că trebuie folosite în
primul rând pentru Împărăţia Sa.
Casa sau apartamentul în care locuieşti este casa sau apartamentul lui Dumnezeu. Copacii din grădina
ta sunt copacii lui Dumnezeu. Iarba pe care o tai este iarba lui Dumnezeu. Grădina în care ai plantat legume este
grădina lui Dumnezeu. Maşina pe care o conduci este maşina lui Dumnezeu. Hainele pe care le porţi şi cele care
stau pe umeraşe în şifonierul tău Îi aparţin lui Dumnezeu. Mâncarea din frigiderul tău este mâncarea lui
Dumnezeu. Cărţile din biblioteca ta sunt cărţile lui Dumnezeu. Toată mobila şi lucrurile din casă Îi aparţin lui
Dumnezeu.
Noi nu avem nimic al nostru. Dumnezeu posedă toate lucrurile, iar noi suntem ispravnicii Săi. Pentru mulţi
dintre noi, casa pe care noi o numim acum “casa noastră” a fost numită “casa noastră” de altcineva, cu mulţi ani
în urmă. Eşti tu oare proprietarul casei tale? După câţiva ani, altcineva o va numi “casa mea”. Noi suntem mai
mult decât nişte simpli ispravnici ai lucrurilor care Îi aparţin lui Dumnezeu. Probabil crezi acest lucru, din punct de
vedere teoretic, dar dărnicia ta va dovedi cât de mult crezi tu acest lucru din punct de vedere practic.
Dumnezeu a spus foarte clar că El este nu numai proprietarul lucrurilor pe care le deţinem, dar şi al
banilor pe care-i avem în bancă şi în portofele. Iată ce ne spune El în Hagai 2:8: “ Al Meu este argintul şi al Meu
este aurul, zice Domnul oştirilor”.
Nu trebuie să ne întrebăm: “Cât de mulţi bani trebuie să-I dau lui Dumnezeu?”, ci, mai degrabă, trebuie
să ne întrebăm: “Câţi bani trebuie să păstrez pentru mine din suma pe care mi-a dat-o Domnul?”
Când punem banii sau fila de cec în coşul de colectă, trebuie să-i dăm cu credinţa că tot ce avem noi
este al lui Dumnezeu. Trebuie să încheiem legământul de a folosi tot ce avem aşa cum El Îşi doreşte.

Dărnicia este un act de închinare

În Filipeni 4:18, apostolul Pavel mulţumeşte creştinilor din oraşul grecesc Filipi pentru darul financiar pe
care aceştia i l-au făcut, pentru a sprijini lucrarea acestuia. El scrie: “ Am de toate şi sunt în belşug. Sunt bogat de
când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis … un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui
Dumnezeu”. El numeşte banii primiţi de la aceştia “ un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui
Dumnezeu”, comparând-o cu jertfele din Vechiul Testament pe care evreii I le ofereau lui Dumnezeu ca semn de
închinare. Cu alte cuvinte, Pavel spune că darul lor era un act de închinare înaintea lui Dumnezeu.
Te-ai gândit vreodată că dărnicia este un act de închinare? Atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu, când ne
rugăm, când Îi aducem mulţumiri şi când Îl ascultăm vorbindu-ne Cuvintele Sale noi, de fapt, ne închinăm înaintea
Lui. Dar te-ai gândit că a dărui lui Dumnezeu, este un mod biblic şi tangibil de a-L adora şi a te închina Lui?
În cartea sa The Gift of Giving (“Darul milosteniei”), Wayne Watts scrie:
„În timp ce căutam în Biblie principii care să vorbească despre dărnicie, m-am gândit
la închinare. Sincer să fiu, nu mai studiasem niciodată cu atenţie închinarea din punctul de
vedere al lui Dumnezeu. Am ajuns la concluzia că dărnicia, împreună cu mulţumirea şi lauda,
constituie un act de închinare. Mai demult, dădeam bani la colectă mereu. În fiecare lună,
scriam un cec pe care-l puneam în coşul pentru colectă. Alteori, trimiteam un cec de la biroul
meu. Obiectivul meu era să îndemn biserica să facă la fel. Deşi experimentasem bucuria
dăruirii, acest act avea prea puţin de-a face cu închinarea. În timp ce scriam această carte,
Dumnezeu m-a convins să încep să dau bani de fiecare dată când mergeam la biserică.
Versetul prin care El mi-a vorbit cel mai clar este Deuteronom 16:16: “ Să nu se înfăţişeze cu
mâinile goale înaintea Domnului”. Când am început să fac acest lucru în mod regulat, dădeam
78
 bani gheaţă, dacă nu aveam la îndemână un cec. La început, am vrut să ţin socoteala banilor
pe care i-am dat. Dar Dumnezeu a lucrat din nou la inima mea. Se părea că El îmi spune: “Nu
trebuie să ţii socoteala banilor pe care Mi i-ai dat. Dă-Mi-i din dragoste şi vei vedea cât de mult
te vei bucura slujindu-Mă”. Mi-am schimbat obiceiurile, iar bucuria mea a crescut în timpul
serviciilor de închinare76”.
Noi obişnuim să strângem colecta în cadrul grupelor mici de studiu biblic înaintea începerii serviciului de
închinare. Dacă şi voi faceţi la fel, veţi descoperi că vă veţi bucura mai mult când daţi bani la colectă înainte de
începerea programului de închinare propriu-zis, decât în timpul acestuia.
Mulţi oameni dau zeciuiala atunci când iau salariul. Cu alte cuvinte, dacă primesc salariul la începutul
lunii, ei îşi dau zeciuiala o dată pe lună, în prima duminică. Dacă sunt plătiţi pe 1 şi 15 ale lunii, atunci ei dau
zeciuială de două ori. Luând în considerare cuvintele Domnului de a nu ne înfăţişa cu mâinile goale înaintea Sa,
trebuie să-ţi doreşti să dai zeciuială în fiecare săptămână, nu numai în duminica care urmează zilei în care-ţi
primeşti salariul. Bineînţeles, dacă nu dai toată zeciuiala atunci când trebuie, te afli în pericolul de a-ţi cheltui banii
pe care intenţionai să-i dai în duminica imediat următoare. Unii oameni evită acest lucru scriind suma întreagă pe
mai multe file de cec pe care le pun în Biblie până duminica. Apoi, le dau în fiecare săptămână, închinându-se
astfel Domnului.
Dăruirea înseamnă mai mult decât o datorie sau o obligaţie, este un act de închinare adus Domnului.

Dăruirea reflectă credinţa în proviziile lui Dumnezeu

Procentul de bani pe care I-l dai înapoi lui Dumnezeu indică cât de mult te încrezi tu în cuvintele lui
Dumnezeu, pentru că El a promis că Se va îngriji de nevoile tale.
În Marcu 12:41-44 ni se relatează povestea unei femei sărace care a avut o credinţă neobişnuită şi care
şi-a dăruit cei din urmă bănuţi.
„Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum arunca norodul bani în
vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi
bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: “Adevărat vă spun
că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi
au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese
ca să trăiască”.
Această văduvă săracă a fost gata “să dea tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” deoarece avea credinţa
că Dumnezeu Se va îngriji de ea.
Noi vom dărui, în măsura în care noi credem că Dumnezeu ne va purta de grijă. Cu cât credem mai mult
că Dumnezeu Se va ocupa de nevoile noastre, cu atât mai mult vom risca să-I dăm din ce în ce mai mulţi bani. Şi
cu cât ne încredem mai puţin în Dumnezeu, cu atât mai puţin vom fi dispuşi să-I dăruim din banii “noştri”.
Am un prieten care este pastor. Acesta, împreună cu soţia sa, s-a decis într-o bună zi să-şi dea tot
salariul Domnului şi să Se încreadă în El că le va împlini nevoile. Rămăseseră fără mâncare când o femeie le-a
adus mai multe pungi cu alimente. “Dar cum de ştiaţi despre acest lucru?”, au întrebat-o ei, deoarece nu au spus
nimănui ce-au făcut. Această femeie nu ştiuse însă nimic. Ea a simţit pur şi simplu că Domnul dorea ca ea să
cumpere nişte alimente pentru pastorul ei.
Banii pe care-i dăruieşti dovedesc în mod clar cât de multă credinţă ai în promisiunile lui Dumnezeu de a-
ţi purta de grijă.

Dărnicia va fi făcută în spirit de jertfă şi generos

76
Wayne Watts, The Gift of Giving (“Darul milosteniei”) (Colorado Springs, CO: NavPress, 1982),
pag. 35-36.
79
 Văduva pe care Isus a lăudat-o reprezintă unul dintre exemplele care ne arată că dărnicia nu este
valabilă, aşa cum spune lumea, numai pentru cei “care-şi permit”. Apostolul Pavel ne oferă alt exemplu în 2
Corinteni 8:1-5 când povesteşte despre cum creştinii săraci din Macedonia au sacrificat pentru a dărui generos:
„Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile
Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare
şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au
dat de bună voie, după puterea lor şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe
pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu
numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui
Dumnezeu”.
Aceşti macedoneni erau oamenii despre care Pavel spune că trăiau “ într-o sărăcie lucie”. Iar “sărăcia lor
lucie a dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor ”. Ei nu dădeau numai “cât puteau”, ci dădeau “ peste
puterile lor”. Aceşti oameni jertfeau din banii lor şi dădeau în spirit de sacrificiu şi cu generozitate.
Dă-mi voie să amintesc că dărnicia este zadarnică dacă nu constituie o jertfă. Puţini creştini însă dau cât
ar trebui, dar un număr şi mai mic de credincioşi dau, jertfindu-se.
Un sondaj de opinie efectuat în luna octombrie a anului 1988 arată că, deşi noi, americanii, câştigăm
foarte mulţi bani, nu mai jertfim nici un bănuţ. Cei care câştigă 10.000 de dolari dau 2,8% din aceştia bisericii sau
altor organizaţii de caritate sau non-profit. Cei care câştigă între 10.000 şi 30.000 de dolari dau 2.5%, iar cei care
câştigă între 30.000 şi 50.000 de dolari dau numai 2%. Cei care câştigă între 50.000 şi 75.000 de dolari dau
numai 1,5% bisericilor şi organizaţiilor non-profit 77.
Nu-i aşa că eşti de acord că nu jertfeşti deloc din banii tăi atunci când dai aceeaşi sumă de bani pe care
o dădeai înainte, deşi câştigi mult mai mult decât în trecut? S-ar putea să dăm mai mulţi bani decât făceam
înainte, dar să nu facem nici un sacrificiu financiar pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Nu cunosc nici un om care să-şi jertfească banii şi să-i pară rău după aceea - indiferent că face o donaţie
generoasă în mod regulat sau că dă mai mulţi bani deodată. Bineînţeles, ei nu şi-au putut cumpăra lucrurile pe
care şi le-au dorit dacă ar fi cheltuit aceşti bani pentru nevoile personale. Dar bucuria şi împlinirea pe care au
câştigat-o de pe urma dărniciei lor a meritat sacrificiul pe care l-au făcut. Există oameni care-şi spun: “N-am făcut
nici o jertfă, procedând astfel. Ştiu că Dumnezeu mă va răsplăti însutit”.
Imaginează-ţi o mamă sau un tată care-şi vede băiatul sau fata absolvind liceul sau facultatea,
căsătorindu-se cu un partener de viaţă evlavios sau făcând orice alt lucru care îi face să le dea lacrimile şi să se
umple de bucurie. Dacă îi spui acelei mame sau acelui tată: “Ei, gândeşte-te la nopţile nedormite pe care le-ai
petrecut lângă acest copil, la toate scutecele murdare, la zecile de mii de dolari pe care le-ai cheltuit cu acesta,
bani pe care i-ai fi putut cheltui pentru tine. Gândeşte-te la timpul pe care ţi l-a răpit acest copil, timp pe care l-ai fi
putut petrece văzându-ţi de propriile nevoi”, el sau ea ţi-ar răspunde: “S-a meritat să fac toate aceste aşa-zise
sacrificii, deoarece ceea ce am primit în schimbul lor, m-a răplătit”. La fel se întâmplă şi atunci când jertfeşti cu
generozitate din banii pe care îi ai. Nu vei regreta niciodată acest lucru.

Dărnicia reflectă credincioşia ta

Iată ce ne spune Isus despre modul uimitor în care funcţionează Împărăţia lui Dumnezeu, în Luca 16:10-
13:
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine
este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Deci, dacă n-aţi fost
credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost
credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru? Nici o slugă nu poate sluji la doi
stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti
pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” .
Observaţi din nou ce se spune în versetul 11: “ Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine
vă va încredinţa adevăratele bogăţii? ”.

77
“Plain Talk” (“O discuţie sinceră”), USA Today, 23 decembrie 1988.
80
 Dacă nu suntem credincioşi atunci când folosim banii noştri, lucru care include şi dărnicia noastră faţă de
Împărăţia lui Cristos, Biblia ne spune că Dumnezeu ne va considera nedemni şi că El nu ne va încredinţa
adevăratele bogăţii.
Daţi-mi voie să explic ce înseamnă acest lucru: patronul unei companii de cherestea a pus ochii pe unul
dintre angajaţii săi, pe care dorea să-l numească director, cândva, în viitor. Bineînţeles, patronul va dori să afle
dacă angajatul său se descurcă bine în lucrurile pe care le face. De aceea, îl pune şef peste jumătate din
companie şi îi spune să inspecteze şi să verifice noua cherestea, ca să vadă dacă vor putea scoate ceva profit de
pe urma acesteia. Apoi, el urmăreşte foarte atent modul în care angajatul său îşi îndeplineşte lucrarea
încredinţată, mai multe luni la rând, nu de dragul banilor, ci pentru a se asigura că acesta este demn de încredere
şi că are abilităţile necesare pentru această funcţie. Dacă acesta nu se dovedeşte demn de încredere în ceea ce
face pentru compania de cherestea, patronul nu-i va încredinţa alte lucruri. Dar dacă dovedeşte că se poate avea
încredere în el, patronul îi va da mai multe lucruri de făcut - şi anume, îi va încredinţa adevăratele bogăţii ale
companiei.
Modul în care îţi foloseşti banii şi modul în care tu dai, reprezintă cea mai bună cale prin care poţi să-ţi
evaluezi relaţia pe care o ai cu Cristos. Astfel, poţi să-ţi dai singur seama dacă eşti demn de încredere. Dacă-L
iubeşti pe Cristos din toată inima, dărnicia ta va reflecta acest lucru. Dacă-L iubeşti pe Cristos şi lucrarea Sa mai
mult decât orice altceva, dărnicia ta va reflecta acest adevăr. Dacă eşti cu adevărat supus stăpânirii lui Cristos,
dacă eşti cu adevărat gata să-L asculţi în toate aspectele vieţii tale, dărnicia ta va reflecta acest lucru. Vom face
multe lucruri înainte de a da cuiva, chiar şi lui Cristos dreptul asupra fiecărui ban pe care îl avem acum şi pe
care-l vom avea. Dacă ai făcut deja acest lucru, dărnicia ta va reflecta acest adevăr.
Iată de ce se spune că, carnetul tău de cecuri vorbeşte despre tine mai multe decât oricare alt lucru.
Dacă după moartea ta un biograf sau copiii tăi îţi vor scana carnetul de cecuri cu scopul de a vedea ce fel de
creştin ai fost, ce fel de concluzie vor trage despre tine? Ce le va spune aceasta despre umblarea ta cu Cristos?
Oare acele file de cec dovedesc că eşti demn să ţi se încredinţeze lucrurile spirituale?

Dărnicia trebuie făcută din dragoste, nu din legalism

Dumnezeu nu-ţi trimite note de plată. Biserica nu-ţi trimite note de plată. Atunci când Îi dai ceva lui
Dumnezeu şi când sprijini lucrarea Împărăţiei Sale nu împlineşti “a 11-a poruncă”. Dărnicia ta trebuie motivată de
dragostea pe care o simţi faţă de Dumnezeu. Banii pe care-I dăruieşti lui Dumnezeu dovedesc cât de mult Îl
iubeşti.
În 2 Corinteni 8, apostolul Pavel le povesteşte primilor destinatari ai epistolei sale, creştinii din Corint,
despre credincioşia cu care dădeau bani creştinii greci din Macedonia. În versetul 7, Pavel le spune corintenilor:
După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă şi în dragostea voastră
pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere . Cu alte cuvinte, “excelaţi în harul dărniciei la fel cum o fac şi
cei din Macedonia”. Observaţi însă ce spune acesta în versetul 8: Nu spunem lucrul acesta ca să vă dau o
poruncă; ci pentru râvna altora şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre . El nu şi-a folosit autoritatea pe
care o avea ca apostol (mesager special) al lui Isus ca să le poruncească corintenilor să fie generoşi. Dimpotrivă,
în loc să dea porunci, el le spune că prin dărnicia de care dau dovadă ei vor putea să-şi dovedească dragostea
pe care o simt pentru Dumnezeu.
El a descris mai pe larg acest principiu în capitolul următor. Observaţi absenţa unei porunci în 2 Corinteni
9:7 unde Pavel spune: Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui .
Pavel a spus mai multe despre dărnicie în 1 Corinteni 16:2 când i-a învăţat pe fiecare în parte să
dăruiască din ce are, fiecare “după câştigul lui”.
Pavel n-a folosit niciodată o măsură exterioară cu care să măsoare dărnicia. El a spus că dărnicia faţă de
Dumnezeu trebuie măsurată cu inima şi că etalonul pe care trebuie să-l folosească creştinii pentru a-şi măsura
dărnicia este dragostea pentru Dumnezeu.
Dă-mi voie să adaptez o ilustraţie folosită anterior şi s-o aplic de această dată pentru a vă motiva să fiţi
mai darnici. Să presupunem că aş veni acasă de Ziua Îndrăgostiţilor, aducându-i un buchet imens de trandafiri
galbeni soţiei mele, Caffy. “La mulţi ani de Sfântul Valentin!”, îi urez eu. La care ea îmi răspunde: “Vai! Ce frumoşi
sunt! Mulţumesc! Nu trebuia să cheltui atâţia bani”. Atunci, eu îi răspund tăindu-i tot elanul: “A, nu te îngrijora.
81
Astăzi este Ziua Îndrăgostiţilor şi este datoria mea, ca soţ, să-ţi fac un cadou”. Cum crezi că se va simţi? Nu-i aşa
că mi-ar trânti trandafirii în faţă? Acum, haideţi să presupunem că-i spun: “Îmi face cea mai mare plăcere să-mi
cheltuiesc banii cumpărându-ţi ceva, deoarece te iubesc foarte mult”. Aceeaşi bani. Acelaşi cadou. Dar unul dintre
ele a fost motivat de datorie, pe când celălalt a fost făcut din dragoste. Şi acest lucru contează foarte mult.
La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. El vrea ca noi să fim darnici pentru că-L iubim, nu din legalism.

Dăruieşte de bunăvoie, cu bucurie şi mulţumire

Voi folosi din nou versetul 2 Corinteni 9:7: “ Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere
de rău sau de silă, căci “pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Domnul ”.
Dumnezeu nu vrea ca tu să dăruieşti de silă - adică, să dai bani fără să-ţi doreşti acest lucru –
murmurând, cu o inimă care nu este în regulă, indiferent de mulţimea banilor pe care-i dai. El nu este un stăpân
ceresc care-Şi întinde mâinile cu lăcomie, cerând ce i se cuvinte. El nu vrea ca tu să dăruieşti nimic din bunurile
tale dacă o faci din obligaţie, deoarece El oricum este Stăpânul tuturor lucrurilor. El vrea ca tu să dăruieşti pentru
că-ţi doreşti acest lucru din toată inima.
Cineva spunea: “Există trei feluri de dărnicie: cea făcută murmurând, cea făcută din obligaţie şi cea
făcută cu dragoste. Cel care dăruieşte murmurând, spune: “Trebuie să fac acest lucru”; cel care dăruieşte din
obligaţie, spune: “N-am altă alternativă”; dar cel care dă cu dragoste spune: “O fac cu cea mai mare bucurie” 78.
Dumnezeu vrea ca tu să dăruieşti cu bucurie.
Unii oamenii Îi dau bani lui Dumnezeu ca şi cum îşi plătesc taxele fiscale. Alţii Îi dau bani lui Dumnezeu
ca şi cum şi-ar plăti taxa la electricitate. Puţini oameni Îi dau bani lui Dumnezeu cu aceeaşi bucurie cu care îi dau
un inel de logodnă tinerei iubite sau copilului lor un cadou, în ziua de Crăciun.
Unii dau bani pentru că spun că nu pot păstra ce este al Domnului. Alţii dau bani pentru că se simt datori
să facă asta.
Îmi dau seama că avem nevoie de un motiv care să ne îndemne să dăruim cu bucurie şi cu mulţumire.
Dacă nu dăruim cu bucurie, semănăm cu omul care vine şi-ţi spune: “Hai, înveseleşte-te!”, deşi vede că eşti
foarte amărât. Ei bine, când eşti trist ai nevoie de un motiv ca să te înveseleşti. Nu trebuie să cauţi prea mult timp
motive care să te îndemne la o dăruire făcută cu bucurie şi mulţumire. Când te gândeşti că Dumnezeu ţi-a făcut
cel mai mare cadou care a existat vreodată - Fiul Său, Isus Cristos - când te gândeşti la mila şi harul pe care El ţi
le-a dat, când te gândeşti la modul în care Acesta ţi-a purtat de grijă, când te gândeşti că tu, de fapt, Îi dăruieşti
ceva lui Dumnezeu, ar trebui să faci acest lucru cu bucurie şi cu mulţumire.
Dacă într-o duminică dimineaţă, pastorul tău şi-ar anunţa biserica: “Şeful celui mai mare cartel de droguri
se află astăzi în mijlocul nostru, iar noi vom strânge o colectă specială pentru armata lui”, s-ar putea să nu dai
bani cu bucurie şi cu mulţumire. Dar dacă ţi s-ar spune: “Domnul Isus Cristos este afară în hol şi trebuie să-I dai
azi tot ce ai, pentru ca El să-Şi poată face lucrarea în Împărăţia Sa”, cel mai uşor lucru, după inima ta, va fi
portofelul, deoarece ştii că Îi dăruieşti bani lui Dumnezeu.
Când îţi dai seama că Îi dăruieşti bani lui Dumnezeu vei face acest lucru de bună voie şi nesilit de nimeni.
Vei da de bună voie, cu bucurie şi cu mulţumire.

Dărnicia este răspunsul potrivit pentru nevoile reale

Există situaţii când nevoile mari, reale sunt făcute de cunoscut prin biserică iar membrii bisericii dăruiesc
spontan, pentru împlinirea acestor nevoi.
Există cel puţin trei exemple în Faptele Apostolilor care ne relatează că de multe ori creştinii au dăruit
bani bisericilor care se confruntau cu nevoi specifice.

78
Robert Rodenmeyer, citat de către John Blanchard, comp., Gathered Gold (“Aur adunat”)
(Welwyn, Hertfordshire, Anglia: Evangelical Press, 1984), pag. 113.
82
 Primul exemplu a avut loc în zilele care au urmat înfiinţării Bisericii. În Faptele Apostolilor 2:43-45 citim:
Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau erau împreună la un
loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între ei toţi, după nevoile fiecăruia .
În Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât peste cei care credeau în Cristos şi când Biserica a
luat brusc fiinţă, erau mii de evrei în Ierusalim, veniţi de pe cuprinsul întregului Imperiu Roman pentru a sărbători
Paştele. Trei mii de oameni, mulţi dintre ei noi în oraş, au devenit creştini în Ziua Cincizecimii. După puţin timp, li
s-au mai adăugat încă 2000. Mulţi dintre aceşti vizitatori au rămas în Ierusalim, datorită noii credinţe în Cristos.
Nu aveau nici case, nici locuri de muncă în Ierusalim şi lucrul acesta demonstrează că nu aveau cum să-şi
împlinească nevoile reale. În această situaţie, credincioşii şi-au pus la dispoziţia celor aflaţi în nevoi resursele lor,
unii chiar vânzându-şi proprietăţile pentru împlinirea acestor nevoi.
Întâlnim o situaţie similară în Faptele Apostolilor 4:32-35.
Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui
sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea
Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă:
toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la
picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum era nevoie .
Aici a fost un răspuns potrivit din partea bisericii, ca să dăruiască pentru împlinirea acestor nevoi reale..
Găsim un alt exemplu tot în cartea Faptele Apostolilor, dar de data aceasta nu ni se mai vorbeşte despre
o nevoie existentă pe plan local. De data aceasta, cei care dăruiau bani nu-i vedeau pe cei aflaţi în nevoi. Citeşte
Faptele Apostolilor 11:27-30: În vremea aceea, s-au coborât nişte prooroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei,
numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a şi fost, în adevăr, în
zilele împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor, care locuiau în
Iudea, ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor la presbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul . Creştinii din
Antiohia, care se aflau la trei sute de mile la Nord de Ierusalim, au dat bani pentru a ajuta la hrănirea şi
împlinirea altor nevoi ale unor creştini din Ierusalim, pe care ei nu-i cunoşteau personal.
Iată motivul biblic pentru care trebuie să strângem bani ca şi biserică - ca de pildă colectele pentru
misiunile din ţară şi străinătate, colecte pentru săraci şi aşa mai departe - noi trebuie să împlinim nevoile
existente. Observă că în nici unul dintre aceste cazuri nu li s-a spus cât să dea.
Mai sunt şi alte călăuziri pentru dărnicie, ca răspuns la nevoi speciale, pe care nu am timp să le discut
aici – dar vreau să în acest caz trebuie să fim siguri că aceste nevoi există iar banii se folosesc pentru împlinirea
acestor nevoi. Este legitimă o astfel de dărnicie spontană, dar de cele mai multe ori, dărnicia noastră nu este de
acest tip.

Dărnicia trebuie planificată şi făcută sistematic

Observaţi cum în 1 Corinteni 16:1-2, apostolul Pavel îi îndeamnă pe creştini să dăruiască: Cât priveşte
strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii,
fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi
veni eu.
Această “strângere de ajutoare pentru sfinţi” a fost o colectă specială pentru creştinii săraci care sufereau
în Ierusalim, datorită foametei. Deşi această colectă a fost făcută pentru a împlini o nevoie specifică, Pavel i-a
îndemnat să strângă bani în fiecare săptămână pentru a fi gata atunci când el va veni la ei. El ştia că este mai
bine să se strângă bani într-un mod sistematic şi ordonat atunci când apar nevoi. Deoarece multe nevoi sunt
presante - ca de exemplu misiunea sau hrănirea celor flămânzi, menţinerea lucrării în biserica locală - este mai
bine să dăm bani sistematic şi să avem colecte speciale, ocazionale, decât să avem pentru fiecare nevoie în
parte colecte speciale.
Haideţi să analizăm rapid cele trei aspecte ale dărniciei sistematice, planificate. Pavel le-a spus: În ziua
dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea . Aceşti oameni erau probabil plătiţi în
fiecare zi, nu în fiecare săptămână. Mulţi dintre noi suntem plătiţi o dată pe săptămână, de două ori pe lună sau o
dată pe lună. Nu există o justificare biblică care ne iartă de faptul că noi “nu punem deoparte bani în fiecare
săptămână” ca să nu venim cu mâinile goale înaintea Domnului când ne închinăm! Asta înseamnă că trebuie să-ţi
83
împarţi zeciuiala în patru şi să dai aceeaşi sumă de bani în fiecare duminică sau să dai alţi bani în fiecare
duminică în afară de zeciuială.
În al doilea rând, Pavel le spune: Să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei . Toţi cei care pretind
că sunt creştini trebuie să fie nişte buni ispravnici ai banilor primiţi de la Dumnezeu. Asta nu înseamnă că ne
putem scuza, spunând că am dat din darurile şi timpul nostru. Asta înseamnă doar că ne-am administrat bine
talentele şi timpul, nu şi banii. Nu ne putem scuza spunând că ne confruntăm cu o situaţie financiară gravă, că
ne-am pensionat, că suntem adolescenţi sau că lucrăm cu jumătate de normă. Să nu uităm: Dumnezeu este
posesorul tuturor lucrurilor pe care le deţinem. Chiar dacă El nu ne-a dat prea multe lucruri de care să ne
ocupăm, El este Acela care ne spune ce trebuie să facem cu ele. Şi nu uita: vom fi mai fericiţi când ne folosim
lucrurile aşa cum vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să dăm bani într-un mod sistematic, planificat.
În al treilea rând, el le spune să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui . Cu cât ai mai mulţi
bani, cu atât ar trebui să fii mai darnic. Nu există un procent prea mic în privinţa dărniciei. Atunci când dai 10% din
salariul tău nu înseamnă că ai împlinit voia lui Dumnezeu. Acesta este punctul cel mai mic de la care ar trebui să
pornească dărnicia ta.
N-am văzut cât dau oamenii din biserica mea, dar vorbind cu unii dintre aceştia, am aflat că o familie dă
aproape 20% din banii câştigaţi Domnului, iar alta dă regulat între 20 şi 25%. Nici una dintre aceste familii nu este
considerată bogată de către vecinii lor sau de către ceilalţi membri ai bisericii. Eu cred că mai există mulţi alţi
membri în biserica mea care dau atât de mult. Ei au copii, au de plătit aceleaşi taxe pentru casă şi aceleaşi
impozite pe care le plătim cu toţii. Ei nu au dat întotdeauna aşa de mult. De-a lungul anilor, ei s-au hotărât să
mărească treptat suma de bani pe care o dau Domnului, pe măsură ce ei prosperau.
Caffy are o mătuşă care nu avea prea mulţi bani, dar nici prea multe taxe de plătit. Ea trăia cu 10% din
banii pe care îi câştiga şi dădea 90%. R. G. LeTourneau din Peoria, Illinois, era un om de afaceri creştin foarte
bogat, care deţinea o fabrică de echipamente pentru construcţii. Domnul l-a binecuvântat nespus, iar el a început
să dea 90% din banii săi pentru lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Crezi că unul dintre ei va regreta acest lucru
când va ajunge în cer?
George Muller a pus întrebarea:
„Dai tu sistematic bani pentru lucrarea Domnului sau laşi acest lucru pe seama
sentimentelor, pe seama impresiilor create asupra ta de anumite circumstanţe sau a unor
apeluri stringente? Dacă nu dăm bani într-un mod sistematic, vom afla într-o bună zi că viaţa
noastră, foarte scurtă, va trece înainte ca noi să ne dăm seama de acest lucru şi că nu am făcut
prea multe pentru Acela care ne-a cumpărat cu sângele Său scump şi Căruia Îi aparţine tot ce
avem noi şi tot ce suntem noi79”.
Dai mai mulţi bani atunci când primeşti o mărire de salariu, asta bineînţeles, dacă nu te confrunţi cu
situaţii financiare neobşinuite? S-ar putea ca salariul tău să nu se mărească prea mult, dar tu trebuie să dai bani
într-un mod sistematic de fiecare dată când primeşti mai mulţi bani.
Părinţii mei m-au învăţat să dau zeciuială încă de mic. Ei îmi dădeau ca bani de buzunar 15 cenţi în
fiecare săptămână. Apoi, îmi dădeau trei cutiuţe - una era pentru “zeciuială”, alta pentru “economii”, iar pe a treia
scria “cheltuieli”. În fiecare săptămână, eu puneam câte 5 cenţi în fiecare cutie - banii rămâneau acolo până
duminica viitoare. Banii pentru “cheltuială” nu rămâneau în cutie prea mult timp. Cu primii bani, m-am dus cu
bicicleta până la magazinul Sterling şi am cumpărat o cutie cu cartonaşe cu jucători de baseball! Astfel, am
învăţat să dăruiesc sistematic din banii pe care îi primeam.
Iată ce spune Muller:
„De aceea, eu caut mereu să îi îndemn pe fraţii mei în credinţă să nu uite acest lucru.
Ei nu trebuie să creadă că vor pierde marile binecuvântări spirituale dacă nu au urmat principiul
dărniciei sistematice. Ei trebuie să dea din banii din care Dumnezeu le-a făcut parte potrivit unui
plan; nu pe baza unui impuls, nu pentru că au fost emoţionaţi de predica unui misionar sau de
vorbele unui om care strânge bani pentru tot felul de fonduri de caritate. Ei trebuie să dăruiască
pe baza unui principiu sistematic, deoarece Dumnezeu doreşte acest lucru. Dacă El le-a
încredinţat o liră, ei trebuie să-I dea înapoi ceea ce I se cuvine; dacă au primit o moştenire de
1000 de lire, atunci ei trebuie să dea ceea ce se cuvine; dacă El le încredinţează 10.000 de lire
sau orice altă sumă, ei trebuie să dea ceea ce se cuvine. Fraţii mei, eu cred că dacă ne-am da
seama de binecuvântările pe care le putem primi ca urmare a dărniciei noastre, am da mereu
79
Roger Steer, ed., The George Muller Treasury (“Opera lui George Muller”) (Westchester, IL:
Crossway Books, 1987), pag. 183.
84
 bani; dacă ne-am da seama de acest lucru, noi am dărui de o sută de ori mai mult decât facem
acum80”.

Dărnicia generoasă dă naştere la binecuvântări îmbelşugate

Domnul nostru Isus a spus în Luca 6:38: Daţi şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună,
îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura .
Această idee se mai întâlneşte şi în alte părţi în Noul Testament. În 2 Corinteni 9:6-8 citim promisiunea lui
Dumnezeu: Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea
după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci “pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte
Dumnezeu. Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul,
să prisosiţi în orice faptă bună.
Dacă dai ceva lui Dumnezeu, El te va binecuvânta. Dacă-i dai mai mult decât poţi, El te va binecuvânta
înmiit.
Eu cred că “teologia prosperităţii”, atât de populară în zilele de azi, este o erezie. Eu nu cred că dacă-I
dai mulţi bani lui Dumnezeu, El te va transforma în cel mai bogat om de pe faţa pământului. Eu cred că aceste
pasaje biblice şi multe altele demonstrează că binecuvântările pământeşti, de orice natură ar fi ele, sunt date
numai acelora care sunt nişte buni ispravnici ai banilor lui Dumnezeu. Versetul 8 spune astfel: având totdeauna în
toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună . Acest lucru se referă în mod clar la binecuvântări
pământeşti. Dumnezeu n-a spus niciodată că dacă-I vei da mulţi bani, El îţi va da şi mai mulţi bani sau alte
binecuvântări materiale. El a spus că te va binecuvânta în această viaţă dacă-L iubeşti suficient de mult, dacă ai
destulă încredere în El ca să fii generos în dărnicia ta faţă de El.
Dacă Dumnezeu te iubeşte cu adevărat aşa cum spune (El a demonstrat profunzimea acestei iubiri pe
Cruce), atunci noi trebuie să credem că El ne va spune cum trebuie să ne folosim banii în aşa fel încât ei să ne
aducă cel mai mare beneficiu şi ne va aduce o mai mare bucurie decât i-am folosi pentru noi în mod egoist. Dar
lumea doreşte banii lui Dumnezeu. Aflăm acest lucru şi din reclame. Şi noi avem aceeaşi dorinţă - de a cheltui
banii numai pentru noi. Biblia numeşte această dorinţă “firea pământească”. Diavolul ne va îndemna să cheltuim
banii pe lucruri lipsite de importanţă pentru că el este duşmanul nostru şi duşmanul Împărăţiei lui Dumnezeu. El
vrea să ne ruineze viaţa. El vrea să ruineze lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, însă, ne spune cum trebuie să
administrăm banii Lui, într-un mod în care beneficiul ultim va fi mai mare şi va aduce o mai mare bucurie decât
cheltuindu-i pentru noi.
Cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu, ca urmare a dărniciei noastre, nu vor avea loc în această
viaţă. Avem nevoie de multă credinţă ca să dăm bani aici pe pământ şi, astfel, să ne strângem comori în ceruri.
Avem nevoie de multă credinţă ca să credem cuvintele pe care le-a rostit Isus: Este mai ferice să dai decât să
primeşti (Faptele Apostolilor 20:35). Dar dacă aceste pasaje sunt adevărate (şi chiar sunt!), noi trebuie să credem
că va sosi timpul când Dumnezeu ne va răsplăti cu mărinimie, pentru ceea ce am dat cu generozitate şi cu
bucurie.
Indiferent de modul în care interpretezi aceste pasaje, indiferent de modul în care Dumnezeu te va
răsplăti aici şi în cer pentru banii pe care i-ai dăruit pentru El, un lucru este foarte clar: Dumnezeu te va
binecuvânta cu mărinimie dacă tu dai cu generozitate.

80
Roger Steer, ed., Spiritual Secrets of George Muller (“Secretele spirituale ale lui George Muller”)
(Wheaton, IL: Harold Shaw; şi Robesonia, PA: OMF Books, 1985), pag. 103.
85
 MAI MULTE APLICAŢII

Eşti pregătit pentru sfârşitul veacurilor? Jim Croce a fost un binecunoscut compozitor al anilor ’70.
Una dintre cele mai faimoase melodii compuse de către acesta a fost “Time in a Bottle” (“Timpul într-o sticlă”), un
cântec de dragoste care vorbea despre dorinţa sa de a păstra timpul într-o sticlă pentru a-l putea petrece mai
târziu cu persoana iubită. Dar lucrul cel mai ciudat care s-a întâmplat cu această piesă este următorul: când acest
cântec a fost difuzat de posturile de radio pentru prima dată, Jim Croce era deja mort. Dacă el ar fi putut păstra
timpul într-o sticlă, sunt sigur că l-ar fi folosit ca să-şi prelungească viaţa. Bineînţeles, el n-a putut face acest
lucru. Şi chiar dacă ar fi putut, viaţa lui n-ar fi putut continua la nesfîrşit.
Noi toţi avem un număr de zile pe care trebuie să-l trăim şi acestea vor ajunge, în cele din urmă, la capăt.
Pe când scriam acest capitol am fost chemat acasă la cineva căruia îi murise tatăl. Dacă Cristos nu va veni, într-o
zi va sosi timpul tău ca tu să mergi la El. Te-ai pregătit pentru acest lucru? Poate că ţi-ai scris deja testamentul,
poate că ţi-ai planificat înmormântarea şi ai plătit toate cheltuielile, poate că eşti asigurat, dar nu te-ai pregătit
pentru moarte dacă nu ţi-ai rezolvat problema păcatului, dacă păcatele tale nu au fost iertate de Dumnezeu. Tu
nu eşti pregătit, de fapt nu poţi fi pregătit, să dai socoteală de timpul pe care l-ai petrecut trăind pentru tine şi nu
pentru Dumnezeu, de timpul pe care l-ai trăit în neascultare de Dumnezeu, de timpul pe care l-ai risipit în
căutarea plăcerilor lumeşti care sunt destinate să piară împreună cu lumea aceasta, de timpul pe care l-ai fi putut
petrece lucrând pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Tu nu eşti pregătit să stai înaintea lui Dumnezeu dacă nu ţi-ai făcut timp să vii la Cristos şi să mărturiseşti
faptul că ţi-ai irosit viaţa de până acum. Nu eşti pregătit să mori dacă nu L-ai rugat pe Dumnezeu să te ierte, pe
baza morţii lui Cristos. Nu eşti pregătit pentru ultima clipă a vieţii dacă nu L-ai lăsat pe Cristos să controleze
timpul care ţi-a mai rămas de trăit.
Evrei 4:7 spune: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile . Iadul este plin cu oameni care şi-au
împietrit inimile, deşi au avut timp să se pocăiască şi să creadă în Cristos. Iadul este plin cu oameni care şi-au
împietrit inimile deoarece credeau că au timp suficient, deoarece credeau că pot veni la Cristos altădată. Iadul
este plin de oameni care nu şi-ar fi împietrit inimile dacă ar fi avut oportunitatea pe care o ai tu acum. Iadul este
plin de oameni care ar fi renunţat la această lume dacă ar mai fi avut încă o oportunitate de a răspunde
Evangheliei, ocazie pe care tu o ai acum. Iadul este plin de oameni care strigă în acord cu Evrei 4:7, acelora care
sunt în afara Împărăţiei lui Cristos: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile .
Îţi foloseşti timpul aşa cum şi-ar fi dorit Dumnezeu? Evaluează modul în care-ţi petreci timpul şi
întreabă-te dacă-l foloseşti aşa cum şi-ar fi dorit Dumnezeu (nu uita că există extreme): la locul de muncă, acasă,
atunci când te ocupi de hobby-urile tale, atunci când priveşti la televizor, atunci când faci sport, atunci când te
duci la biserică în Ziua Domnului, când petreci timp cu familia, când faci exerciţii, când te odihneşti, când dormi,
când studiezi Scriptura, când te rogi, când faci duş, când te pregăteşti pentru o nouă zi.
Probabil va trebui să începi să-ţi foloseşti timpul cu mai mult folos. Este posibil ca Dumnezeu să te
cheme să faci o schimbare radicală. Dar nu uita că o viaţă disciplinată este imposibilă dacă nu-ţi disciplinezi
timpul. Nu pierde implicaţiile pozitive ale acestor ocazii. O viaţă disciplinată este posibilă doar dacă te disciplinezi
în privinţa timpului.
Lasă-mă să spun câteva cuvinte ca să corectez impresiile greşite pe care ţi le-ai făcut citind acest capitol.
Nu trebuie să crezi că folosirea disciplinată a timpului descrisă în aceste pagini te încurajează la un mod de viaţă
plin de acţiune, lipsit de odihnă şi linişte. După ce am citit biografia lui Jonathan Edwards, m-am convins că el a
trăit în concordanţă cu principiile biblice privitoare la timp despre care am discutat în acest capitol. Totuşi,
biografia sa nu-l descrie niciodată ca pe un om distras şi veşnic ocupat, care nu ştia ce să mai facă, un om care
rămâne mereu în urmă. El nu a fost rece şi calculat, mai puţin preocupat de oameni decât de „realizări”. El
obişnuia să se plimbe foarte mult cu Sarah sau să meargă singur seara în pădure pentru a se ruga. El şi-a
petrecut timpul cu copiii săi şi ştia cum să râdă cu aceştia. El a făcut toate aceste lucruri pentru că ele erau bune
şi pentru că Dumnezeu dorea ca el să le facă.
Esenţa disciplinei timpului este să faci voia lui Dumnezeu la momentul potrivit. Eclesiastul 3:1 spune:
Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are ceasul lui . Disciplinele menţionate în această carte îşi
au vremea lor, dar noi trebuie să ne disciplinăm şi să ne odihnim, trebuie să ne înnoim resursele fizice şi
emoţionale, prin intermediul cultivării de relaţii, recreeindu-ne ori de câte ori este posibil. Isus a slujit multe ore,
86
deseori în nişte condiţii care-L solicitau şi epuizau, dar cu toate acestea El a fost un Om care S-a odihnit, S-a
recreat şi a cultivat relaţii. El niciodată n-a irosit vreo oră. Niciodată nu citim că El se grăbea să facă un anumit
lucru. El este Modelul nostru şi de la El trebuie să învăţăm cum trebuie să ne folosim timpul.
Este posibil, prin umplerea cu Duhul Sfânt, să trăieşti o viaţă creştină eficientă dacă te disciplinezi în
privinţa timpului. Dumnezeu nu te amăgeşte, fâlfâind nişte binecuvântări spirituale înaintea ochilor tăi - de care tu
să fii conştient că există, dar de care să nu te poţi bucura vreodată. El a spus că maturizarea ta în ceea ce
priveşte evlavia este posibilă prin intermediul disciplinelor spirituale. Pasul practic care se află în spatele
disciplinelor spirituale şi pe care tu trebuie să-l faci este disciplinarea timpului de care dispui.
Eşti tu gata să accepţi principiile lui Dumnezeu despre dărnicie? Le-ai citit, te-ai gândit la ele, dar
crezi în acestea, le accepţi ca fiind voia lui Dumnezeu pentru tine?
Dăruieşti bani aşa cum ar trebui s-o faci? Îţi foloseşti banii - care te ajută atât de mult să trăieşti -
astfel încât să se ştie că tu-L urmezi pe Cristos şi că vrei să devii din ce în ce mai evlavios? Vei începe să faci
acest lucru de azi înainte ca să arăţi că Isus Cristos este centrul vieţii tale?
În cadrul Ediţiei Centenare a ziarului The Wall Street Journal (23 iunie 1989) a existat un articol intitulat
“Galeria celebrităţilor”. Era vorba despre câţiva oameni de afaceri cu un succes răsunător, ca de pildă: Andrew
Carnegie, Henry Ford, J.P. Morgan şi alţii. În ciuda zecilor de milioane de dolari pe care-i aveau, în ciuda faptului
că dădeau sume uriaşe de bani unor organizaţii filantropice şi de caritate, aceşti oameni nu-şi foloseau banii aşa
cum dorea Dumnezeu. Dar tu poţi. Pentru ei este prea târziu, dar nu şi pentru tine. Nu contează dacă ai bani mulţi
sau puţini. Ca şi credincios, tu trebuie să te disciplinezi să-ţi foloseşti banii pentru cea mai mare cauză de pe
acest pământ: pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a deveni evlavios.

Capitolul 9

POSTUL

SCOPUL - A FI EVLAVIOS


Îngăduinţa prea mare faţă de sine este duşmanul gratitudinii,

iar auto-disciplinarea este, de obicei, prietenul şi generatorul ei.
Iată de ce lăcomia este un păcat de moarte. Creştinii care au trăit
în deşert credeau că poftele omului sunt în strânsă legătură unele cu celelalte:
stomacul plin şi palatele plictisitoare, ne răpesc foamea şi setea după neprihănire.
Ele îndepărtează apetitul pentru Dumnezeu.
Cornelius Plantinga, Jr.
CITAT DIN THE REFORMED JOURNAL (NOIEMBRIE 1988)

Spune-mi repede. cum arată oamenii care postesc? La ce fel de oameni te gândeşti când îţi apare în
minte cuvântul “post”? Ţi se par un pic cam ciudaţi? Seamănă cu Ioan Botezătorul? Sunt legalişti?

87
 Când te gândeşti la cuvântul “post” şi la cei care “postesc” te gândeşti oare la Isus? Isus a practicat şi a
propovăduit postul. Da, postul este practica cea mai de temut şi cea mai neînţeleasă dintre toate disciplinele
spirituale.
Unul dintre motivele pentru care ne temem de post este acela că mulţi creştini cred că postul îi va
transforma în ceva ce n-ar dori să fie şi va face să se întâmple ceva ce ei nu ar dori să se întâmple. Ne temem că
postul ne va transforma în nişte fanatici, în nişte oameni care nu mai ştiu nimic altceva decât să vorbească
despre Dumnezeu. Ne este teamă că postul ne va face să suferim enorm şi că vom experimenta lucruri negative.
Pentru unii creştini, postul pentru scopuri spirituale, este atât de neacceptat, ca rasul pe cap sau a umbla desculţ
pe cărbuni aprinşi.
Postul este greşit înţeles, pentru că noi nu mai ştim ce înseamnă să posteşti cu adevărat. Deşi astăzi
există mai mult interes pentru post decât în ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al
XX-lea, câţi oameni practică în mod regulat postul? Cât de multe predici ai auzit tu despre post? În majoritatea
cercurilor creştine vei auzi foarte rar menţionându-se cuvântul “post” şi foarte puţini creştini au citit vreodată o
carte care să trateze acest subiect. Totuşi, postul este menţionat în Scriptură de foarte multe ori, mai mult decât
botezul (postul este pomenit de 77 de ori, iar botezul de 75 de ori).
Creştinii care trăiesc într-o societate lacomă, preocupată de sine şi egoistă, se luptă să accepte şi să
înceapă practicarea postului. Prea puţine discipline se ocupă atât de mult ca postul, de firea pământească şi de
cultura modernă. Nu trebuie, însă, să trecem cu vederea semnificaţia biblică a postului. Bineînţeles, unii oameni,
din motive de sănătate, nu pot posti. Dar mulţi dintre noi nu ne gândim la beneficiile postului şi nu practicăm
această disciplină a vieţii creştine.

CE ÎNSEAMNĂ A POSTI?

O definiţie biblică a postului este abstinenţa voluntară a creştinului de la hrană, pentru scopuri spirituale.
Postul practicat de necreştin nu obţine valori eterne, deoarece motivele disciplinei şi scopurile nu sunt centrate în
Dumnezeu. Postul trebuie practicat în mod voluntar, el nu poate fi impus. Postul este mai mult decât ultima dietă
pentru trup; ea este abstinenţa de la hrană, în scopuri spirituale.
Un alt aspect al postului, mai general, este deseori trecut cu vederea. Richard Foster se ocupă de acest
aspect când defineşte postul ca fiind “negarea voluntară a funcţiilor normale de dragul unei activităţi spirituale
intense”81. Deci, postul nu are întodeauna de-a face cu abstinenţa de la mâncare. Uneori, este nevoie să postim
prin a rămâne singuri, fără întâlniri cu oameni, fără mass-media, fără telefon, somn sau vorbe, etc. pentru a ne
implica mai mult într-o activitate spirituală.
Martyn Lloyd-Jones ne oferă o definiţie mai detaliată a postului.
„Pentru a defini mai clar cum stau lucrurile, trebuie să adăugăm că postul, atunci când
este ţinut corect, nu se limitează numai la abstinenţa de la apă şi mâncare; postul ar trebui să
includă abstinenţa de la orice lucru, care este bun în sine, dar la care trebuie să renunţăm de
dragul unor scopuri spirituale speciale. Există multe funcţii anatomice corecte, normale şi
perfect legitime, dar care ar trebui ţinute în control, din anumite motive. Aceasta înseamnă să
posteşti. De aceea, v-am sugerat această definiţie detaliată a postului 82”.
Totuşi, dacă vrem să ne referim strict la obiect, Biblia se referă numai la postul care implică abstinenţa de
la mâncare. În acest capitol, mă voi limita să descriu numai acest mod de a posti.
Biblia face distincţie între mai multe moduri de a posti. Deşi ea nu foloseşte termenii pe care îi folosim noi
în prezent pentru a descrie postul, aflăm informaţii despre:
Postul normal- implică abstinenţa de la orice tip de hrană, dar nu şi de la apă. În Matei 4:2 ni se spune:
“Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit ”. Nu ni se spune că Isus era însetat. Mai
mult, în Luca 4:2 ni se spune: “ N-a mâncat nimic în zilele acelea: şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit ”. Nu
81
LaVonne Neff, et al., ed., Practical Christianity (“Creştinismul practic”) (Wheaton, IL: Tyndale
House, 1987), pag. 300
82
D. Martyn Lloyd-Jones, Studies in the Sermon on the Mount (“Studii despre Predica de pe
Munte”) (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1960), vol. 1, pag. 38.
88
ni se spune că Isus nu a băut deloc apă. Deoarece corpul omenesc nu poate funcţiona mai mult de trei zile fără
apă, presupunem că El a băut apă în tot acest timp. Abţinerea de la mâncare, dar nu şi de la apă sau suc de
fructe, reprezintă cel mai obişnuit mod creştin de a posti.
Postul parţial - implică o limitare a dietei, dar nu este post negru. Daniel şi alţi trei tineri evrei au postit
timp de 10 zile “mâncând zarzavaturi şi bând apă ” (Daniel 1:12). Ni se spune că Ioan Botezătorul “ se hrănea cu
lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3:4). De-a lungul istoriei, creştinii au folosit postul parţial, mâncând mai puţine
alimente decât de obicei sau / şi mâncând nişte mâncăruri mai simple.
Postul negru- implică evitarea totală a alimentelor şi a băuturilor, chiar şi a apei. Ni se spune că Ezra “ n-a
mâncat pâine şi n-a băut apă, pentru că era mâhnit din pricina păcatului fiilor robiei ” (Ezra 10:6). Estera i-a rugat
pe evrei să postească şi să se roage pentru ea, spunându-i lui Mardoheu: “ Du-te, strânge pe toţi iudeii care se
află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua ” (Estera 4:16).
După ce apostolul Pavel a devenit creştin pe drumul înspre Damasc, citim următoarele cuvinte în Faptele
Apostolilor 9:9: “Trei zile n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut nimic ”.
Biblia ne vorbeşte şi despre postul supranatural. Avem două exemple de genul acesta. Când Moise a
scris despre întâlnirea sa cu Dumnezeu de pe Muntele Sinai, el a spus: “ Am rămas pe munte patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă ” (Deuteronom 9:9). 1 Împăraţi 19:8 ne spune că Ilie
a făcut acelaşi lucru când a ajuns în acelaşi loc unde a postit şi Moise: “ El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi cu
puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui
Dumnezeu, Horeb”. Dar a fost nevoie ca Dumnezeu să intervină în funcţiile anatomice pentru ca Ilie să poată face
această călătorie. Acest lucru nu este posibil fără o chemare specifică şi provizii miraculoase.
Isus ne vorbeşte foarte mult despre postul privat (făcut în cămăruţa ascunsă) în Matei 6:16-18, când ne
spune că ar trebui să postim fără ca alţii să-şi dea seama de acest lucru.
Postul bisericii - se găseşte în Ioel 2:15-16: “ Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o
adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! ” Cel puţin o parte din creştinii din biserica din
Antiohia posteau împreună (Faptele Apostolilor 13:2), lucru scos în evidenţă de cuvintele lui Luca: “ Pe când
slujeau Domnului şi posteau”.
Biblia vorbeşte şi despre postul naţional. Iată răspunsul împăratului Iosafat în 2 Cronici 20:3. El cheamă
tot poporul la rugăciune: “În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru
tot Iuda”. Evreii au fost chemaţi să ţină post şi în Neemia 9:1 şi Estera 4:16. Împăratul din Ninive a proclamat un
post pentru întregul popor ca răspuns la mesajul lui Iona (3:5-8). Din întâmplare, la începuturile naţiunii
americane, Congresul american a proclamat trei zile naţionale de post. Preşedinţii John Adams şi James Madison
i-au chemat pe toţi americanii la post, iar Abraham Lincoln a făcut acelaşi lucru în trei ocazii diferite în timpul
Războiului de Secesiune83.
Mai există şi postul regulat pe care Dumnezeu l-a dat în Vechiul Legământ. Fiecare evreu trebuia să
postească în Ziua Ispăşirii (Levitic 16:19-31). Pe când erau în Babilon, liderii evreilor au mai înfiinţat alte posturi
anuale (Zaharia 8:19). Fariseul din Luca 18:12 se lăuda în timp ce se ruga că ţinea datinile date de farisei. El
spunea: “Eu postesc de două ori pe săptămână ”. Deşi nu ni se porunceşte acest lucru în Biblie, John Wesley nu
ordina un pastor metodist dacă acesta nu postea regulat miercurea şi vinerea.
În cele din urmă, Biblia pomeneşte postul ocazional. Acesta este ţinut când apar nevoi neaşteptate. La un
astfel de post au fost chemaţi evreii de către Iosafat şi Estera. Despre acest fel de post a vorbit Isus în Matei
9:15: “Isus le-a răspuns: “Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de
la ei şi atunci vor posti”.
Posturile pe care le ţin creştinii în zile de azi sunt următoarele: postul normal (abţinerea de la alimente,
dar nu şi de la apă), postul particular (privat) şi postul ocazional.

TREBUIE SĂ POSTIM

Celor care nu obişnuiesc să postească li se va părea foarte surprinzător să citească în acest capitol că
Isus dorea ca ucenicii Săi să postească.
83
R. D. Chatman, Fasting: A Biblical-Historical Study (“Postul: un studiu istoric şi biblic”) (South
Plainfield, NJ: Bridge, 1987), pag. 96-97, 161-181.
89
 Observaţi cuvintele lui Isus din Matei 6:16-17: “ Când postiţi … Ci tu, când posteşti …”. El ne-a dat
instrucţiuni ce să facem şi ce să nu facem atunci când postim; Isus se aşteaptă ca noi să postim.
Această dorinţă a Sa este mult mai evidentă când comparăm afirmaţiile de mai sus cu pasajul din Matei
6:2-3: “Tu, dar, când faci milostenie … Ci tu, când faci milostenie …”. Comparaţi aceste cuvinte cu pasajul
care se referă la rugăciune, Matei 6:5-7: “ Când vă rugaţi … Ci tu, când te rogi … Când vă rugaţi … ”. Nimeni
nu se îndoieşte că trebuie să facem dărnicie şi să ne rugăm. De fapt, noi folosim deseori aceste cuvinte rostite de
Domnul Isus pentru a descrie principiile biblice ale dărniciei şi rugăciunii. Şi, deoarece nu găsim nici aici, nici în
altă parte în Scriptură, versete care să ne indice că nu trebuie să postim, deoarece ştim că creştinii din cartea
Faptele Apostolilor posteau (9:9; 13:2; 14:23), tragem concluzia că Isus încă aşteaptă ca urmaşii Săi să
postească şi astăzi.
Cele mai clare cuvinte ale lui Isus cu privire la post se află în Matei 9:14-15. După ce l-a chemat pe
vameşul Matei să-L urmeze, Isus a fost invitat de acesta la el acasă, la cină. Fariseii au venit şi L-au întrebat pe
Isus cum de poate cina împreună cu un astfel de păcătos. Şi ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au confruntat cu
aceeaşi problemă. Ca şi Ioan, ei erau nişte oameni simpli, care urmau o dietă strictă. Ei făceau o lucrare care îi
chema pe oameni la pocăinţă, şi postul a fost o parte a acelei lucrări. Ei trebuiau să-i îndrepte pe oameni spre
Isus, aşa cum făcea şi Ioan, şi erau bulversaţi de faptul că Isus “petrecea” în timp ce ei posteau. “ Atunci ucenicii
lui Ioan au venit la Isus şi I-au zis: “De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc? Isus le-a
răspuns: “Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, şi atunci
vor posti ” (sublinierea îmi aparţine).
Isus a spus că va veni timpul când ucenicii Lui “vor posti”. Acel timp este acum. Până când Isus, Mirele
Bisericii, Se va întoarce, El se aşteaptă ca noi să postim.
Singurele instrucţiuni pe care El le-a lăsat se găsesc în Matei 6:16-18. Isus ne dă aici o poruncă negativă,
o poruncă pozitivă şi o promisiune. Porunca negativă este prima: “ Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare
posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au
luat răsplata”. Când posteşti, nu trebuie să observe şi alţii că posteşti. Nu arăta ca un om nenorocit. Nu arăta ca şi
cum suferi. Nu-ţi neglija înfăţişarea exterioară.
Apoi, urmează porunca pozitivă: “Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că
posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns ”. În loc să arăţi ca un măturător de stradă flămând,
prezintă-te astfel încât nimeni să nu-şi dea seama că posteşti. Singurul care trebuie să ştie că tu posteşti este
Dumnezeu, care este ascuns. Nimeni nu trebuie să ştie că tu posteşti decât dacă acest lucru nu poate fi evitat
sau dacă este absolut necesar.
Apoi, Isus ne face şi o promisiune cu privire la post: “ Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ”.
Această promisiune care spune că Dumnezeu te va binecuvânta şi te va răsplăti pentru că posteşti potrivit voii
Sale, este la fel de sigură ca şi celelalte promisiuni din Scriptură.
Este interesant, că Isus nu ne dă nici o poruncă cu privire la cât de des să postim sau cât de lung trebuie
să fie timpul de post. Ca şi celelalte discipline spirituale, postul nu trebuie să devină o rutină legalistă. Postul
reprezintă un privilegiu şi o oportunitate de a căuta harul lui Dumnezeu care ni se oferă ori de câte ori Îl căutăm.
Cât de lung trebuie să fie timpul de post? Asta depinde de tine şi de călăuzirea pe care ţi-o dă Duhul
Sfânt. În Biblie ni se spune că postul dura o zi întreagă sau o parte din zi (Judecători 20:26; 1 Samuel 7:6; 2
Samuel 1:12; 3:35; Neemia 9:1; Ieremia 36:6), o noapte (Daniel 6:18-24), trei zile (Estera 4:16; Faptele Apostolilor
9:9), şapte zile (1 Samuel 31:13; 2 Samuel 12:16-23), paisprezece zile (Faptele Apostolilor 27:33-34), douăzeci şi
una de zile (Daniel 10:3-13), patruzeci de zile (Deuteronom 9:9; 1 Împăraţi 19:8; Matei 4:2) şi o perioadă
nespecificată de timp (Matei 9:14; Luca 2:37; Faptele Apostolilor 13:2; 14:2-3).

POSTUL TREBUIE SĂ FIE FĂCUT CU UN SCOP

Postul biblic înseamnă mai mult decât să te abţii de la hrană. Fără un scop spiritual, postul este o
pierdere în greutate. Ne vom asemăna cu următorul personaj:
„Postisem de multe ori; şi nimic nu s-a întâmplat. Nu făceam altceva decât să mă
înfometez … Acum câţiva ani în urmă, am auzit câţiva pastori discutând despre post. Fiind
încurajat de aceştia, am mai încercat o dată să postesc. Ei mi-au spus că postul este poruncit
de Biblie şi că trebuie practicat de toţi creştinii. Deoarece eram creştin, m-am hotărât să
90
 postesc. După ce am amânat acest lucru mai multe zile la rând, mi-am luat inima în dinţi şi am
încercat. Nu m-am dus la masă dimineaţa să iau micul dejun împreună cu familia, deoarece nu
credeam că voi avea suficientă putere să mă abţin de la mâncare, aşa că am plecat la muncă.
Pauza de cafea a fost o agonie şi am minţit spunând că nu pot să servesc cafeaua împreună cu
ceilalţi colegi de serviciu. Nu mă gândeam la altceva decât la foamea care mă rodea. Mi-am
spus: “Dacă sfârşesc această zi cu bine, n-am de gând să mai postesc vreodată”. După-
amiaza a fost şi mai rău. Am încercat să mă concentrez la lucrurile pe care trebuia să le fac, dar
nu auzeam altceva decât ghiorăitul din stomac. Soţia mea pregătise masa pentru ea şi pentru
copilul nostru, iar eu m-am mulţumit cu aroma bucatelor. Mi-am imaginat că dacă voi rezista
până la miezul nopţii, asta însemna că am postit toată ziua. Şi chiar am rezistat - dar imediat
ce-a bătut miezul nopţii, m-am năpustit spre frigider. Nu cred că acea zi de post m-a ajutat prea
mult84”.
Acest om a avut bineînţeles, dreptate. El nu a avut nici un scop pentru care să postească. Şi dacă nu ai
un scop pentru care să posteşti, postul este o experienţă mizerabilă, concentrată în jurul propriei tale experienţe.
Scriptura ne dă multe motive pentru care trebuie să postim. Le-am condensat, împărţindu-le în zece
categorii importante. Ori de câte ori posteşti, fă acest lucru măcar pentru unul din aceste scopuri. (Observă că
nici unul dintre aceste motive nu urmăreşte să câştige favoarea lui Dumnezeu. Nu putem folosi postul ca pe o
unealtă prin care să-L impresionăm pe Dumnezeu şi prin care să obţinem bunăvoinţa Sa. Noi suntem primiţi de
Dumnezeu doar pe baza lucrării lui Isus Cristos, nu pe baza faptelor noastre. Postul nu are nici un beneficiu
veşnic dacă noi nu am venit la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţă. Vezi Efeseni 2:1-10 şi Tit 3:5-7).

Postul întăreşte viaţa de rugăciune

Iată ce spune John Calvin: “Când oamenii se roagă lui Dumnezeu pentru o problemă foarte importantă, ei
trebuie să însoţească postul cu rugăciunea” 85.
Postul măreşte puterea noastră de mijlocire şi dă pasiune implorărilor (cererilor) noastre. Postul a fost
folosit foarte des de oamenii lui Dumnezeu când a existat o urgenţă specială pentru problemele pe care aceştia
le aduceau înaintea Tatălui Ceresc.
Când Ezra s-a pregătit să conducă înapoi în Ierusalim un grup de evrei exilaţi, el a proclamat un post
pentru ca oamenii să-L caute pe Domnul cu sinceritate şi pentru ca Acesta să le ofere o călătorie în siguranţă. Ei
urmau să se confrunte cu multe pericole, deoarece nu aveu protecţie militară în timpul călătoriei lor pe o distanţă
de 900 de mile. Aceasta nu a fost o problemă obişnuită, aşa că ei au adus-o înaintea lui Dumnezeu: au postit şi s-
au rugat. În Ezra 8:23 ni se spune: “ Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. El ne-a
ascultat”.
Biblia nu spune că postul este un fel de grevă a foamei care-L obligă pe Dumnezeu să ne facă pe plac.
Dacă cerem ceva care nu este pe placul lui Dumnezeu, postul nu-I va schimba părerea. Postul nu poate schimba
deciziile lui Dumnezeu şi nici viaţa noastră de rugăciune. În cartea sa God’s Chosen Fast (“Postul plăcut lui
Dumnezeu”), Arthur Wallis remarcă:
„Postul trebuie să adauge rugăciunilor noastre o notă de urgenţă şi de insistenţă. El
trebuie să adauge forţă rugăminţilor noastre la curtea cerului. Omul care se roagă şi posteşte,
trimite cerului o notă că el este întradevăr doritor....… Nu numai atât, dar el îşi exprimă dorinţele
într-o audienţă divină. El foloseşte metodele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie pentru a-
şi face auzită vocea în ceruri86”.
Lui Dumnezeu Îi place să asculte rugăciunile oamenilor Săi. Dar Lui Îi place ca noi să ne întărim
rugăciunile prin intermediul mijloacelor pe care El ni le-a pus la dispoziţie.

84
Andy Anderson, Fasting Changed My Life (“Postul mi-a schimbat viaţa”) (Nashville, TN:
Broadman, 1977), pag. 47-48.
85
John Calvin, Institutes of the Christian Religion (“Instituţiile religiei creştine”), ed. John T. McNeil,
tradus şi indexat de către Ford Lewis Battles (Philadelphua, PA: Westminster, 1960), vol. 2, pag.
1242.
86
Arthur Wallis, God’s Chosen Fast (“Postul plăcut lui Dumnezeu”) (Fort Washington, PA: Christian
Literature Crusade, 1968), pag. 42.
91
 Neemia (în 1:4) “a postit şi s-a rugat înaintea Dumnezeului cerurilor ”. Daniel (în 9:3) s-a dedicat să-L
roage pe Dumnezeu “cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă ”. Prin intermediul unei porunci directe date
de profetul Ioel, Dumnezeu a spus lui Israel: “ Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima,
cu post, cu plânset şi bocet!”. Biserica din Antiohia “şi-a pus mâinile” peste Barnaba şi Saul din Tars şi “i-a trimis”
în prima lor călătorie misionară de-abia după ce “ s-au rugat şi au postit” (Faptele Apostolilor 13:3).
Cel mai important aspect al acestei discipline este influenţa pe care o are asupra rugăciunii. Vei observa,
într-un mod sau altul, că toate celelalte motive biblice pentru practicarea postului se relaţionează la viaţa de
rugăciune. Postul este unul dintre instrumentele care ne ajută cel mai mult atunci când vrem să ne rugăm. În
ciuda puterii pe care o are postul, se pare că sunt prea puţini aceia care sunt gata să se bucure de beneficiile
acestuia. Îl citez din nou pe Wallis:
„Dându-ne privilegiul de a posti şi de a ne ruga, Dumnezeu a adăugat o nouă armă
puternică armurii noastre spirituale. În lipsa ei de înţelepciune şi ignoranţa sa, Biserica a privit la
ele ca la ceva învechit, demodat. Le-a aruncat într-un colţ întunecat şi prăfuit, unde aceste două
arme au stat uitate de-a lungul multor secole. Dar când se va ivi o criză, pentru Biserică şi lume,
va fi necesară redescoperirea lor”.

Postul te ajută să cauţi călăuzirea lui Dumnezeu

Există un precedent biblic al postului care ţine foarte mult de discernerea voii lui Dumnezeu.
În Judecători 20, cele unsprezece triburi ale lui Israel se pregăteau să se lupte cu tribul lui Beniamin.
Soldaţii s-au adunat la Ghibea din cauza păcatului şocant al bărbaţilor din acel oraş aparţinând tribului lui
Beniamin. Ei L-au căutat pe Domnul înainte de a merge la luptă. Deşi erau mult mai mulţi decât beniamiţii -
proporţia fiind de 15 la 1 - ei au pierdut bătălia şi 21.000 de oameni au murit. În următoarea zi, ei L-au căutat din
nou pe Domnul, rugându-se cu lacrimi în ochi, dar au pierdut iarăşi bătălia, înregistrând alte 20.000 de victime.
Bulversaţi de acest lucru, a treia oară nu numai că L-au căutat pe Dumnezeu rugându-se şi plângând, ci “ au
postit în ziua aceea până seara ” (versetul 26). “Să mai pornesc împotriva fiilor fratelui meu Beniamin sau să mă
las? Domnul a răspuns: “Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre ” (versetul 28). Numai după ce au postit,
Dumnezeu a dat victorie lui Israel.
Din Faptele Apostolilor 14:23, aflăm că Pavel şi Barnaba numeau presbiteri în bisericile pe care le
înfiinţau, dar mai întâi se rugau şi posteau, căutând călăuzirea lui Dumnezeu.
David Brainerd s-a rugat şi a postit pentru ca Dumnezeu să-l călăuzească să intre în lucrare. Pe data de
19 aprilie 1742, el a scris următoarele cuvinte în jurnalul său: “Am pus deoparte această zi pentru post şi
rugăciune, deoarece doresc să găsesc harul lui Dumnezeu; trebuie, în special, să mă pregătesc pentru lucrarea
de slujire; Dumnezeu trebuie să mă călăuzească şi să îmi dea ajutor în timp ce mă pregătesc pentru marea
lucrare care-mi stă în faţă. Acum este momentul potrivit să intru în secerişul Său” 87. Iată ce a spus el despre
experienţele din acea zi:
„Am simţit puterea rugăciunilor mele înălţate pentru sufletele preţioase, nemuritoare ale
celor pentru care mă rugam; m-am rugat pentru înaintarea Împărăţiei Domnului şi Mântuitorului
meu în această lume; eram gata să îndur cele mai grele încercări, suferinţe şi chiar moartea
pentru a împlini acest lucru. Gândindu-mă la aceasta am fost cuprins de o resemnare dulce, de
mângâiere şi chiar de bucurie. … Sufletul meu era îngrijorat de soarta lumii, de sutele de mii de
suflete care urmau să se ducă în iad. Eu cred că am fost chemat să lucrez cu păcătoşii, nu cu
copiii lui Dumnezeu, deşi simţeam că Domnul mă chemase să mă preocup de ambele “tabere”.
M-am bucurat de un timp nespus de plăcut în prezenţa Mântuitorului meu drag. Nu cred că am
mai experimentat vreodată în viaţa mea o atât de mare dragoste pentru lumea pierdută şi m-am
predat lui Dumnezeu în întregime.88”
Postul nu asigură cu certitudine faptul că vei primi o călăuzire clară de la Dumnezeu. Totuşi, dacă acesta
este practicat corect, vom fi mai receptivi la dragostea Celui care ne călăuzeşte.

87
Jonathan Edwards, ed., The Life and Diary of David Brainerd (“Viaţa şi jurnalul lui David
Brainerd”) ediţie revizuită, editată de Philip E. Howard, Jr. (Chicago: Moody Press, 1949), pag. 80.
88
Edwards, pag. 81.
92
Postul te ajută să-ţi exprimi durerea
Trei din primele patru referiri biblice la post fac legătura dintre acesta şi exprimarea durerii. După cum am
menţionat, unul din motivele pentru care evreii au plâns şi au postit înaintea Domnului, în Judecători 20:26, a fost
acela de a-şi exprima durerea pentru pierderea a 40.000 de bărbaţi în bătălie, în afară de dorinţa lor de a căpăta
călăuzire de la Dumnezeu. Când împăratul Saul a fost ucis de filisteni, oamenii din Iabes-Ghilead au umblat toată
noaptea ca să ia corpurile împăratului şi ale fiilor săi. După înmormântarea lui Saul, aflăm din 1 Samuel 31:13 că
ei “au postit timp de şapte zile ”. Următorul capitol ne oferă răspunsul lui David şi al soldaţilor săi la aflarea acestei
veşti: “David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au
plâns şi au postit până seara, de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă
fuseseră tăiaţi cu sabia” (2 Samuel 1:11-12). Întristarea produsă de alte evenimente decât moartea, de
asemenea, poate fi exprimată prin post.
Creştinii au postit pentru că le părea rău de păcatele comise. Nouă nu ni se cere să plătim pentru
păcatele noastre, deoarece nu putem face acest lucru şi pentru că Cristos a plătit preţul pentru noi toţi (1 Petru
3:18). Dumnezeu a promis că “dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi
să ne curăţească de orice nelegiuire ” (1 Ioan 1:9). Dar acest lucru nu înseamnă că mărturisirea păcatelor este un
lucru uşor de făcut, un ritual verbal, o simplă bolborosire de cuvinte. O simplă recunoaştere nu înseamnă că te-ai
pocăit cu adevărat. Cristos este dezonorat de mărturisirile frivole, care nu iau în consideraţie preţul pe care El l-a
plătit pentru păcatele noastre. Deşi nu este o auto-flagelare spirituală, mărturisirea biblică a păcatelor implică
regretarea păcatelor comise. Postul ne ajută să ne exprimăm durerea, el fiind răspunsul voluntar al inimii care
doreşte să-şi recunoască păcatele şi să se pocăiască. Au existat câteva situaţii când eu mi-am plâns foarte tare
păcatele şi când am postit, deoarece simţeam sărăcia şi lipsa de putere a cuvintelor. Ele nu mă ajutau să-I spun
lui Dumnezeu tot ce aveam pe suflet. Deşi postul nu m-a făcut mai vrednic de a primi iertarea lui Dumnezeu, el
m-a ajutat să-mi exprim durerea şi să-mi mărturisesc păcatele fără ajutorul cuvintelor, care mi se păreau pe atunci
neputincioase.
Postul te ajută să-ţi exprimi durerea pe care o simţi pentru păcatele celorlalţi oameni - din biserica ta sau
din ţara ta. Când împăratul Saul, fiind gelos pe ginerele său, a încercat să-l omoare pe David, iată care a fost
reacţia lui Ionatan, fiul său: “ n-a luat deloc parte în ziua a doua a lunii noi; căci era mâhnit din pricina lui David,
pentru că tatăl său îl ocărâse” (1 Samuel 20:34).
Caffy şi cu mine aveam o prietenă care a fost creştină doar câţiva ani. Când aceasta s-a îndepărtat de la
credinţă, ne-am exprimat durerea, ne-am rugat şi am postit mai multe zile pentru ea. Deşi am vorbit cu ea de mai
multe ori şi i-am dovedit că păcătuise, ea ne-a spus, după ce a fost din nou iertată de Dumnezeu, că a fost ajutată
de faptul că noi am postit pentru ea. Acest lucru a convins-o să se pocăiască şi să se întoarcă iar în părtăşia
bisericii. Biserica noastră a organizat câteva zile destinate postului. Cel mai mult ne doream să plângem păcatele
poporului nostru.
Deoarece postul reprezintă, de cele mai multe ori, un mijloc de a ne exprima sentimentele înaintea lui
Dumnezeu, rugăciunile şi cererile noastre trebuie însoţite de post şi de lacrimi.

Postul ne ajută să căutăm eliberare sau protecţie

În Biblie, oamenii posteau de cele mai multe ori pentru a căuta eliberare de sub duşmani sau de anumite
împrejurări.
După ce a fost anunţat că o mare armată venea împotriva lui, împăratul Iosafat s-a temut şi “ şi-a
îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul şi au
venit din toate cetăţile lui Iuda să caute pe Domnul ” (2 Cronici 20:3-4).
Am vorbit deja despre postul pe care l-a vestit Ezra pe când se pregătea să-i ducă înapoi la Ierusalim pe
evreii exilaţi în Babilon. Observăm că ei au postit pentru a-şi întări rugăciunile. Dar din contextul mai larg al lui
Ezra 8:21-23 observăm că motivul acestui post era obţinerea protecţiei lui Dumnezeu:
Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să
cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru tot ce era al nostru.
Mi-era ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva
vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: “Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele
lor, peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L părăsesc”. Pentru
aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat.
93
 Cel mai faimos şi cel mai mare post colectiv din Scriptură este relatat în Estera 4:16. Acest post a fost
vestit de împărăteasa Estera şi făcea parte din rugăciunea ei adresată lui Dumnezeu ca Acesta să-i protejeze pe
evrei de mânia împăratului. Ea şi-a plănuit să se ducă în curtea împăratului Xerxes fără să fie invitată, pentru a-l
ruga să oprească exterminarea în masă a evreilor. Ea i-a spus unchiului său Mardoheu: “ Du-te, strânge pe toţi
iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu
voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să pier, voi pieri ”.
Când biserica noastră a postit o zi întreagă pentru păcatele ţării noastre, ea s-a rugat şi pentru protecţie
şi eliberare de duşmani - acestea fiind urmările fireşti ale păcatelor noastre. Ne-am dat seama că Dumnezeu i-a
pedepsit deseori pe evrei pentru păcatele comise, îngăduind duşmanilor lor să câştige avantaje militare şi
economice asupra acestora. Deşi nu se gândesc prea mult la realitatea păcatelor poporului lor, creştinii vor avea
parte de judecata care va cădea asupra întregului popor, deşi ei nu au contribuit cu nimic la aceste păcate.
Nu toate posturile, care au avut ca ţel eliberarea şi protecţia oferite de Dumnezeu, au fost nişte posturi
mari. David a scris în Psalmul 109 că a fost eliberat din mâna duşmanilor şi, în special, de conducătorul acestora.
El posteşte şi se roagă, după cum ne indică versetul 24: “ Mi-au slăbit genunchii de post şi mi s-a sleit trupul de
slăbiciune”. În aparenţă, acest post nu a fost neobişnuit de lung.
Postul, mai degrabă decât eforturile firii pământeşti, ar trebui să constituie prima noastră armă de apărare
împotriva “persecuţiei” datorită credinţei noastre, din partea familiei, colegilor de şcoală, vecinilor sau colegilor de
serviciu. Noi suntem ispitiţi să reacţionăm cu mânie, cu abuzuri verbale, cu contra-acuzaţii şi chiar cu acţiuni
legale împotriva celor care ne-au supărat. Dar în locul manevrelor politice, bârfă şi imitarea tacticilor omeneşti
folosite de către duşmanii noştri, putem apela la Dumnezeu pentru protecţie şi eliberare.

Postul ne ajută să ne exprimăm pocăinţa şi să ne întoarcem la Dumnezeu

Postul ţinut cu scopul de a ne pocăi seamănă cu postul ţinut pentru a ne exprima durerea pentru păcate.
Pocăinţa înseamnă o schimbare a minţii, iar schimbarea minţii constituie o schimbare în modul în care acţionăm.
Postul reprezintă mai mult decât plângerea păcatelor. El poate semnala o dedicare de a sculta de Dumnezeu şi
de a merge într-o nouă direcţie.
Evreii şi-au exprimat pocăinţa prin intermediul postului care este relatat în 1 Samuel 7:6 când: “ Au scos
apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea, zicând: “Am păcătuit împotriva Domnului! ”
În Ioel 2:12, Domnul le porunceşte clar evreilor să se pocăiască şi să vină înaintea Sa postind: “ Dar chiar
acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! ”.
Cel mai emoţionant post este cel zugrăvit în Iona 3:5-8, post prin care oamenii şi-au exprimat pocăinţa.
După ce Dumnezeu a binecuvântat cuvintele rostite de Iona, a urmat o mare trezire spirituală:
Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci,
de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a
sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi a şezut
în cenuşă. Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui,
următoarele: “Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască şi nici să nu bea apă
deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se
întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile!
Nu numai că postul te ajută să-ţi exprimi pocăinţa, dar el este zadarnic dacă nu este însoţit de pocăinţă.
Postul, ca şi celelalte discipline spirituale, nu este altceva decât o “faptă moartă” dacă ne împietrim permanent
inimile la chemarea Domnului de a rezolva păcatele din viaţa noastră. Nu trebuie să ne “scufundăm” în
disciplinele spirituale dacă încercăm să ne astupăm urechile la vocea lui Dumnezeu care ne cheamă să renunţăm
la păcate. Postul este pervertit dacă noi încercăm să-l folosim pentru a ne pedepsi pentru păcatele pe care le-am
comis. Unul dintre cei mai mari pastori şi scriitori puritani, Thomas Boston, scria:
„Zadarnic posteşti, spunând că ai renunţat la păcatele din viaţa ta, degeaba le tot
mărturiseşti dacă nu începi să le urăşti din toată inima; nu ne place să renunţăm la ele; ne ţinem
strâns lipiţi de ele; nu dorim să scăpăm de povara lor; rezistăm îndemnurilor pe care ni le dă
inima în această privinţă; nu dorim să facem schimbările necesare; dacă nu ne întoarcem cu

94
 pocăinţă la Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul nostru legiuit, nu facem altceva decât să împlinim
nişte datorii lipsite de sens89”.

Postul ne ajută să ne smerim înaintea lui Dumnezeu

Postul, atunci când este practicat din motive corecte, este exprimarea fizică a smereniei noastre în faţa
lui Dumnezeu, aşa cum atunci când îngenunchezi înaintea Sa dai dovadă de umilinţă. Există momente când simţi
nevoia să-ţi exprimi smerenia pe genunchi, căzând cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. Există momente
când îţi vei dori să-ţi exprimi smerenia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul postului.
Mulţi dintre creştinii care au fost obişnuiţi să-şi exprime smerenia prin intermediul rugăciunii, stând în
genunchi înaintea lui Dumnezeu, se întreabă de ce ar trebui să-şi dovedească smerenia şi prin intermediul
postului. Dimpotrivă, John Calvin a pus întrebarea corectă: De ce nu? “Postul este un exerciţiu sfânt care îi ajută
pe oameni să se smerească şi să-şi mărturisească umilinţa. De ce să nu folosim postul aşa cum o făceau
strămoşii noştri când se confruntau cu probleme similare? … De ce să nu facem şi noi la fel?” 90
Unul dintre cei mai nelegiuiţi oameni din istoria poporului evreu, împăratul Ahab, s-a smerit, în cele din
urmă, înaintea lui Dumnezeu, postind: “ După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac
pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel:
“Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în
timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui! ” (1 Împăraţi 21:27-29).
Pe de altă parte, unul dintre cei mai evlavioşi oameni ai lui Israel s-a smerit înaintea Domnului exact în
acelaşi mod ca Ahab. Împăratul David a scris: “ Mă îmbrăcam în sac, îmi smeream sufletul cu post ” (Psalmul
35:13).
Nu uita: postul nu este o dovadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ci ar trebui să constituie o formă de
manifestare a smereniei noastre. Fariseul din Luca 18:12 n-a dat deloc dovadă de smerenie când se lăuda în
rugăciunile sale adresate lui Dumnezeu că postea de două ori pe săptămână. Scriitorul David Smith ne
reaminteşte următorul lucru în cartea sa Fasting: A Neglected Discipline (“Postul: O disciplină neglijată”):
„Nu trebuie să tragem concluzia că postul ne oferă nişte puteri virtuoase; nu trebuie să
ne închipuim că am devenit mai smeriţi doar pentru că am postit; omul căzut nu posedă nici o
virtute care să-l transforme într-un om evlavios; totuşi, virtutea reprezintă mijlocul divin prin care
noi putem obţine harul lui Dumnezeu. Dacă noi, prin puterea Duhului Sfânt, renunţăm la
plăcerile trupeşti (cu ajutorul postului), vom primi mai mult har şi vom aduce slavă lui
Dumnezeu.91”

89
Thomas Boston, The Works of Thomas Boston (“Opera lui Thomas Boston”) editat de Samuel
McMillan (Londra: William Tegg and Company, 1853; retipărit, Wheaton, IL: Richard Owen Roberts,
1980), vol. 11, pag. 347.
90
Calvin, pag. 1243-1244.
91
David R. Smith, Fasting: A Neglected Discipline (“Postul: o disciplină neglijată”) (Fort
Washington, PA: Christian Literature Crusare, 1954; editat în America în 1969), pag. 46-47.
95
 Postul ne ajută să ne exprimăm grija pentru lucrarea lui Dumnezeu

Părintele posteşte şi se roagă pentru ca copilul său să facă voia şi lucrarea lui Dumnezeu, iar creştinii pot
să se roage şi să postească pentru că sunt preocupaţi de împlinirea lucrării lui Dumnezeu.
Creştinul se simte îndemnat să se roage şi să postească pentru lucrarea lui Dumnezeu atunci când
experimentează o tragedie, o dezamăgire sau o înfrângere aparentă. Acesta a fost scopul pentru care a postit
Neemia când a auzit că oraşul Ierusalim avea zidurile de apărare dărâmate, deşi mulţi evrei se întorseseră acasă
din exilul babilonian;. Ei mi-au răspuns: “Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare
nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile sunt arse de foc”. Când am auzit aceste lucruri,
am şezut jos, am plâns şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor (Neemia
1:3-4). După ce a postit, Neemia s-a apucat să facă ceva public şi tangibil pentru a întări această lucrare a lui
Dumnezeu.
Daniel de asemenea era îngrijorat de întoarcerea evreilor din exil şi de restaurarea Ierusalimului. El şi-a
exprimat îngrijorarea prin intermediul postului: Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu
rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă (Daniel 9:3).
Un credincios devotat care a practicat postul, David Brainerd, şi-a exprimat îngrijorarea pentru înaintarea
lucrării lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii şi al postului. Iată ce a scris acesta în jurnalul său în data de 14
iunie 1742, demonstrând astfel faptul că era îngrijorat pentru lucrarea la care Dumnezeu îl chemase.
„Am pus deoparte această zi ca să postesc în ascuns şi ca să mă rog, ca să-L implor
pe Dumnezeu să mă călăuzească şi să binecuvinteze marea lucrare pe care trebuie s-o fac, şi
anume propovăduirea Evangheliei … Dumnezeu mi-a dat darul de a mă ruga pentru prietenii
absenţi … Domnul a răspuns într-un mod minunat rugăciunilor pe care le-am înălţat către El …
Cred că niciodată nu m-am mai rugat atât de mult. M-am simţit mai liber ca niciodată, deoarece
toate comorile cerului erau ale mele. M-am rugat pentru prietenii care nu mai erau lângă mine,
pentru sufletele pierdute, pentru cei săraci, pentru copiii lui Dumnezeu din această lume 92.”
Este evident că nu putem posti încontinuu, dar fie ca Domnul să ne dea măcar ocazional preocuparea
pentru această lucrare atât de mare, iar preocuparea noastră pentru hrană să pară secundară.

Postul ne ajută să împlinim nevoile altora

Cei care cred că disciplinele spirituale vor diminua tendinţa de introspecţie sau independenţă ar trebui să
citească Isaia 58:6-7. Acesta este cel mai mare pasaj din Scriptură care descrie postul. Dumnezeu pune accentul
pe postul ţinut în scopul de a împlini nevoile celorlalţi. Oamenii din acest pasaj se plângeau Domnului că posteau
şi se smereau înaintea Lui, dar că El nu le răspundea. Dar raţiunea pentru care Dumnezeu nu auzea strigătele
lor, era neascultarea lor. Vieţile lor erau pline de ipocrizie, deşi posteau şi se rugau. Pentru că, zice Domnul, în
ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă
ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă
strigătul sus (Isaia 58:3-4). Postul nu poate fi împărţit pe compartimente. Disciplinele spirituale nu rezistă unele
fără celelalte. Dumnezeu nu va binecuvânta practicarea oricărei discipline spirituale, inclusiv postul, dacă noi
respingem Cuvântul Său cu privire la relaţiile noastre unii cu alţii.
Ce ar trebui să facem? Cum doreşte Dumnezeu să postim? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile
răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel
flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele
semenului tău (Isaia 58:6-7). Cu alte cuvinte, postul plăcut lui Dumnezeu este acela care rezultă din preocuparea
noastră faţă de alţii şi nu numai pentru noi. Cineva ar putea însă să spună: “Bine, dar sunt atât de ocupat cu
împlinirea nevoilor personale şi cu cele ale familiei, încât nu mai am timp să-i slujesc şi pe alţii”. Poţi, însă, să
posteşti ca aceste nevoi să fie împlinite. Posteşte câteva ore sau o zi întreagă şi foloseşte acest timp pentru
lucrare. Astfel, nu-ţi vei pierde timpul de pomană, timp pe care oricum ar trebui să-l petreci ajutându-i pe alţii. Cu
câteva luni în urmă, am început să postesc regulat, în fiecare săptămână. Postesc câteva ore pe zi, petrecând
acest timp consiliind sau ucenicizând pe alţi creştini. Am rămas uimit să aflu că cei mai mulţi oameni sunt liberi în
a doua jumătate a zilei. Rezultatul a fost că această perioadă de timp a fost cea mai eficientă, cea mai productivă
perioadă din toată săptămâna.
92
Edwards, pag. 88.
96
 Mai există şi alte modalităţi prin care să posteşti pentru împlinirea nevoilor celorlalţi oameni. Mulţi creştini
postesc ca să poată da bani săracilor sau unei organizaţii care ar cheltui aceşti bani cumpărând de mâncare
pentru aceştia. Gândeşte-te cum poţi să împlineşti nevoile existente, folosindu-te de timpul şi de banii pe care îi
ai?

Postul te ajută să înfrângi ispitele şi să te dedici lui Dumnezeu

Roagă un creştin oarecare care a postit mult să-ţi spună repede un personaj biblic şi acesta îţi va
reaminti de postul supranatural al lui Isus din Matei 4:1-11, care a precedat ispitirea din pustie. Iată ce ne spune
versetul 2 din acest binecunoscut pasaj: Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi . Cu puterea
spirituală pe care a obţinut-o în urma acestui post, Isus era pregătit să învingă atacul direct al Satanei. Cel de-al
doilea mare atac a avut loc în grădina Ghetsimani. În timpul acestui post, Isus S-a dedicat Tatălui pentru lucrarea
publică pe care avea s-o înceapă la scurt timp după acest eveniment.
Nu ni se porunceşte nicăieri în Scriptură să postim patruzeci de zile sau o anumită perioadă de timp. Asta
nu înseamnă că nu avem nimic de învăţat din această experienţa unică a Domnului Isus. Iată un principiu pe
care-l putem învăţa de la El: postul este mijlocul prin care putem învinge ispitele şi putem să ne dedicăm Tatălui.
Există momente când ne luptăm cu ispitele sau când le anticipăm, când avem nevoie de mai multă
putere pentru a le învinge. Poate se întâmplă să călătorim (sau soţiile noastre sunt cele care călătoresc) şi
suntem ispitiţi de gânduri urâte. Atunci când începi şcoala, când îţi schimbi locul de muncă, când începi altă
lucrare eşti asaltat de ispite. Acum este momentul potrivit să ne rededicăm Domnului. Deseori, ne confruntăm cu
luarea unor decizii care ne vor lăsa descoperiţi în faţa ispitelor. Ne alegem un alt loc de muncă ca să câştigăm
mai mulţi bani, dar care ne va obliga să petrecem mai puţin timp cu familia? Acceptăm promovarea care include
un transfer care pune capăt lucrării importante pe care o facem în biserica locală, deşi starea spirituală a familiilor
noastre va avea de suferit? Atunci când eşti ispitit foarte tare, ai nevoie de mai mult ajutor. Postul te va ajuta să
învingi ispitele şi să te rededici lui Dumnezeu pentru a semăna din ce în ce mai mult cu Isus.

Postul ne ajută să ne exprimăm dragostea şi închinarea înaintea lui Dumnezeu

Probabil că până acum ai învăţat să te foloseşti de post când te confrunţi cu împrejurări dificile şi cu
necazuri. Biblia, însă, ne spune că postul este un mijloc prin care poţi să te închini înaintea lui Dumnezeu.
În Luca 2 citim despre viaţa unei femei minunate, în vârstă de 84 de ani, descrisă în doar câteva versete.
Ea se numea Ana. Iată cum a decurs viaţa acestei femei: “ Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de
ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni ” (Luca 2:37). Deşi
povestea Anei este importantă pentru contextul în care Maria şi Iosif Îl aduc pe bebeluşul Isus la Templu, modul în
care ea şi-a trăit viaţa, zi de zi, ne uimeşte. Ana a fost căsătorită numai şapte ani de zile, după care a rămas
văduvă. Presupunând că s-a căsătorit pe când era tânără, aflăm că această femeie credincioasă şi-a dedicat
cel puţin jumătate de secol zi şi noapte, închinându-se lui Dumnezeu prin intermediul postului şi al rugăciunii.
Postul poate fi o expresie a celei mai mari bucurii şi plăceri din viaţă dăruită de Însuşi Dumnezeu. Te vei
bucura de acest lucru doar atunci când Îl vei iubi pe Dumnezeu mai mult decât mâncarea, când Îl vei căuta din ce
în ce mai mult şi când obiceiurile gurmande nu vor mai conta chiar atât de mult pentru tine. Aceasta Îl onorează
pe Dumnezeu şi înseamnă să I te închini Lui. Înseamnă că stomacul nu este dumnezeul tău (vezi Filipeni 3:19),
cum este la alţii. Postul slujitorului lui Dumnezeu dovedeşte că şi-a supus dorinţele trupului, dorinţelor Duhului.
De-a lungul istoriei, creştinii au postit ca să se pregătească pentru Cina Domnului. Postul ne ajută să ne pocăim
şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Postul mai are menirea să facă persoana respectivă să-şi concentreze
atenţia pe adorarea Celui reprezentat de Cina Domnului.
Un alt mod de a posti pentru a ne putea exprima dragostea şi închinarea faţă de Dumnezeu este ca în
locul mesei să-L lăudăm şi să-L adorăm pe Dumnezeu. Nu te apuca să mănânci dacă nu ai studiat Biblia şi dacă
nu te-ai rugat. Adu-ţi aminte că postul este un privilegiu, nu o obligaţie. Postul este instrumentul prin care tu poţi
primi mai mult har de la Dumnezeu, într-un mod special. Dacă tu nu poţi posti cu credinţa că poţi găsi mai multă
satisfacţie şi bucurie decât servind masa, atunci fii liber să mănânci (Romani 14:22-23). Poate ne dorim să vină
zile când voia lui Dumnezeu ne va face să tânjim după un banchet spiritual al închinării mai mult decât după un
banchet al hranei fizice. Postul trebuie să aibă întotdeauna un scop spiritual – scop centrat pe Dumnezeu, nu pe
noi, pentru ca Domnul să binecuvinteze postul nostru. Gândurile pentru mâncare, trebuie să ne sugereze

97
gândurile pentru Dumnezeu. Ele nu trebuie să ne distragă atenţia, ci trebuie să ne reamintească scopul urmărit.
În loc să ne concentrăm gândurile asupra mâncării, noi vom folosi dorinţa de a mânca, ca să ne amintească să ne
rugăm şi să reconsiderăm scopul postului.
Fără îndoială, adesea, Dumnezeu încununează postul cu binecuvântări extraordinare. Biblia, istoria şi
mărturiile contemporane, poartă mărturia că Dumnezeu Se bucură să ofere de binecuvântări neobişnuite acelora
care postesc. Trebuie, însă, să fim atenţi să nu avem ceea ce Martyn Lloyd-Jones numeşte un punct de vedere
mecanic asupra postului. Nu-L putem manipula pe Dumnezeu ca prin post să ne ofere ceea ce-I cerem. La fel ca
şi la rugăciune, noi postim cu nădejdea că Dumnezeu ne va binecuvânta, prin harul Său, după cum ne dorim.
Când postul nostru este corect motivat, putem fi siguri că Dumnezeu ne va binecuvânta, dar probabil că nu în
modul în care ne dorim noi.
David Smith are din nou dreptate.
„Orice binecuvântare pe care Dumnezeu o revarsă asupra copiilor Săi este un act al
harului. Noi falimentăm în a aprecia mila lui Dumnezeu, dacă gândim că prin ceea ce facem noi,
ÎL forţăm pe Dumnezeu (sau Îl influenţăm) să ne dea acele mari binecuvântări pe care I le-am
cerut … De aceea, postul trebuie să fie pe această bază; noi îl vom practica numai cu înţelesul
lui Scriptural, prin care noi să fim transformaţi pentru realizarea scopurilor lui Dumnezeu în viaţa
noastră, a bisericii, a comunităţii şi a naţiunii noastre 93”.

Acum câteva zile în urmă, am postit pentru lucrarea lui Dumnezeu din biserica pe care o păstoresc. M-
am rugat pentru câteva situaţii extrem de grave. Deodată, am realizat, în timp ce mă rugam pentru voia Lui
Dumnezeu în rezolvarea acestor lucruri, că părerea mea trebuie reajustată (schimbată). Aşa că L-am rugat pe
Dumnezeu să-mi arate cum trebuie să mă rog pentru ca voia Sa să se împlinească. M-am rugat pentru călăuzirea
Sa. Asta cred eu că a vrut să spună Smith când a definit postul ca fiind “mijlocul biblic care ne ajută să realizăm
care sunt scopurile lui Dumnezeu”. Postul trebuie să aibă întotdeauna un scop, iar noi trebuie să învăţăm să
punem mai presus de scopurile noastre, scopurile Domnului.
Zaharia 7:5 descrie postul care-L are în centrul său pe Dumnezeu. Cei din Betel au trimis nişte oameni la
Ierusalim să-L întrebe ceva pe Domnul. Ei vroiau să afle dacă trebuie să mai ţină cele două sărbători evreieşti
care aveau legătură cu distrugerea Templului. Ei ţineau aceste sărbători în luna a cincea şi în luna a şaptea.
Acum se întrebau dacă Dumnezeu doreşte ca ei să le ţină în continuare, deoarece se aflau în ţara lor şi
construiau un templu nou. Iată care a fost răspunsul Domnului: Spune la tot poporul ţării şi preoţilor: Când aţi
postit şi aţi plâns în luna a cincea şi a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi? . În
realitate, aceste sărbători deveniseră nişte simple ritualuri, nişte experienţe care nu aveau nimic de-a face cu
Dumnezeu. Iată cum comentează Matthew Henry acest pasaj, oferindu-ne câteva lucruri folositoare pentru postul
nostru.
„Trebuie să observăm cu toţii că, deşi ei credeau că-L îndatorează cu ceva pe
Dumnezeu prin faptul că posteau, Dumnezeu nu-i considera neprihăniţi. Ei ar fi trebuit să
postească pentru un anumit scop, un scop mai bun decât cel pe care îl urmăreau … Ei nu se
făceau vinovaţi numai de omitere sau de neglijarea datoriei lor … dar ei nu-l practicau corect …
Ei nu aveau ochii aţintiţi la Dumnezeu când posteau … Când acesta a fost deficient, fiecare zi
de post era o batjocură. A posti de dragul postului, şi nu de dragul lui Dumnezeu, înseamnă a-L
batjocori, a-L provoca şi a nu- I fi plăcuţi Lui … Dacă solemnitatea postului nostru, prin
frecvenţă, lungime şi severitate nu slujeşte ca să începem o viaţă devotată creşterii evlaviei,
schimbării minţii şi cursului vieţii în mai bine, atunci Dumnezeu nu-l va accepta ca pe o
performanţă faţă de El 94”.
Atunci când ne apucăm să postim trebuie să avem un scop, un scop centrat în Dumnezeu. Dar, chiar
dacă postim, trebuie să ştim că nu vom obţine tot ceea ce ne dorim şi că nu-L putem forţă mâna lui Dumnezeu.
După ce am spus toate aceste lucruri, vreau să le echilibrez cu adevărul promisiunii incontestabile făcute de Isus
în Matei 6:17-18: Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci
Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti . Dumnezeu va binecuvânta postul
ţinut de copiii Săi. Indiferent dacă primeşti sau nu binecuvântarea dorită, un singur lucru este sigur: dacă ai şti ce

93
Smith, pag. 44.
94
Matthew Henry, A Commentary on the Whole Bible (“Comentariu asupra întregii Bibilii”) (New
York: Funk and Wagnalls, n.d.), vol. 4, pag. 1478.
98
ştie Dumnezeu, ţi-ai da aceeaşi binecuvântare pe care ţi-ar fi dat-o şi El. Şi nici una din răsplătirile Lui nu este
fără valoare.

MAI MULTE APLICAŢII

Te vei pocăi şi vei mărturisi frica ta de a ţine post? Afirmaţia “Astăzi am să ţin post” creează
anxietate multor creştini. Se pare că mulţi dintre aceştia ar oferi mai degrabă bani decât să renunţe la mâncare
timp de o zi. Suferi de vreo fobie în legătură cu postul? Este o prostie, atunci când te gândeşti la perspective.
Când ne gândim să renunţăm la o masă sau două cu scopul de a deveni mai asemănători lui Cristos, ne umplem
99
de anxietate. Şi, totuşi, renunţăm de multe ori la mese pentru a face cumpărături, pentru a munci, pentru a ne
odihni sau pentru a face orice altceva. Când credem că avem ceva foarte important de făcut, renunţăm de
bunăvoie la mâncare, fără să ne plângem de această “jertfă”. Trebuie să învăţăm că există momente când postul
este mult mai important şi mai util decât orice altă activitate pe care o desfăşurăm (Matei 4:4). Nu trebuie să ne
temem de binecuvântările postului.
Vei posti urmând călăuzirea Duhului Sfânt? Eşti tu gata să-L asculţi pe Dumnezeu dacă El te va
îndemna să posteşti? Isus doreşte ca urmaşii Lui să postească. Eu cred că, din când în când, Duhul Sfânt te va
îndemna să posteşti. Te vei hotărî tu de mai înainte să asculţi vocea Sa?
Duhul Sfânt ne îndeamnă să postim pentru o nevoie din viaţa noastră. Dacă vrei să te rogi mai mult
pentru o anumită problemă, aceasta este o invitaţie din partea Domnului, să posteşti. Dacă ai nevoie de
călăuzirea lui Dumnezeu într-o anumită problemă din viaţa ta, aceasta este o încurajare să posteşti. Dacă ai
nevoie de eliberare şi protecţie, acum este momentul potrivit să posteşti. Vei face acest lucru? Sau vei pierde
ocaziile de a primi harul pe care Dumnezeu vrea să ţi-l ofere prin intermediul postului?
Aminteşte-ţi că ai nevoie de sfaturi medicale dacă este necesar. Dacă vrei să posteşti şi eşti însărcinată
sau alăptezi, dacă eşti diabetic sau starea ta fizică depinde de o anumită dietă strictă, vorbeşte cu medicul tău şi
vezi dacă el este de acord ca tu să posteşti. Dacă nu ai mai postit niciodată până acum, posteşte doar câteva ore
pe zi. Dar trebuie să începi să posteşti. Nu căuta portiţe de scăpare. Caută modalităţi prin care să experimentezi
harul lui Dumnezeu în timp ce posteşti. Nu uita că Dumnezeu considera un lucru bun faptul că evreii posteau o zi
întreagă, o dată pe an, în Ziua Ispăşirii. Toţi evreii trebuiau să postească, indiferent de clasa socială din care
făceau parte şi de împrejurările cu care se confruntau.
Postul, ca şi celelalte discipline spirituale, face ca sufletul uman să experimenteze prezenţa Duhului lui
Dumnezeu. Postul va adăuga o dimensiune unică vieţii tale spirituale şi te va ajuta să creşti în asemănarea cu
Isus prin intermediul unor mijloace care altfel nu ţi-ar fi fost disponibile. Dacă acest lucru n-ar fi fost adevărat, n-ar
mai fi fost nevoie ca Isus să ne înveţe să postim.
Vei plănui un post de rededicare, ca expresie a voinţei tale de a posti de acum înainte? Înainte
de a trece mai departe, fă-ţi timp să ţii un post care să simbolizeze dedicarea ta faţă de Domnul şi voinţa ta de a
te disciplina în privinţa postului pentru viitor.

Capitolul 10

LINIŞTEA ŞI SINGURĂTATEA

SCOPUL - A FI EVLAVIOS

Cuvântul disciplină a dispărut din minţile noastre,
din gurile noastre, de la amvoanele noastre şi din cultura noastră. Nu
mai ştim ce înseamnă disciplinarea în societatea americană
modernă. Şi, totuşi, nu există altă cale pentru a deveni
evlavios; disciplina este calea care duce la evlavie.
Jay Adams, „Evlavie prin Disciplină”

Romanul meu favorit este “Pariul”, de Anton Cehov, un scriitor rus care a trăit în ultima parte a secolului al
XIX-lea. Tema se învârte în jurul unei dispute între doi oameni educaţi, cu privire la captivitatea singurătăţii. Un
bancher bogat, trecut de vârsta tinereţii, credea că pedeapsa cu moartea era o pedeapsă mai umană decât
singurătatea în închisoare, deoarece “o execuţie te omoară dintrodată, dar singurătatea din închisoare ucide
gradual (încetul cu încetul)”. Unul dintre musafirii săi, la o petrecere, un tânăr avocat de 25 de ani, nu era de
acord cu aceste cuvinte, spunând: “A trăi, în orice condiţii, este mai bine decât a muri”.

100
 Mânios, bancherul a pus pariu pe două milioane de ruble că tânărul nu va rezista să stea cinci ani izolat
într-un loc aflat singur în închisoare. Avocatul era atât de convins că poate rezista, încât a spus că este gata să
stea izolat timp de cincisprezece ani în loc de cinci.
S-au făcut aranjamentele necesare şi tânărul a intrat într-o clădire izolată ce se afla pe una din marile
moşii ale bancherului. Nu i s-a permis să primească vizite şi nici să citească ziare. Putea scrie scrisori, dar nu
avea voie să primească nici una. Era păzit de nişte oameni ca să nu încalce regulile pariului, dar el nu-i putea
vedea de la ferestrele casei în care stătea. Primea mâncarea, în tăcere, printr-o mică deschizătură şi nu-l vedea
deloc pe cel care i-o aducea. I se dădea tot ce avea nevoie - cărţi, alimente, instrumente muzicale, etc. - dacă le
cerea în scris.
Povestea continuă, descriind lucrurile pe care avocatul le-a cerut de-a lungul anilor şi observaţiile
gardienilor săi care-l priveau din când în când pe vizor. În primul an, avocatul a cântat mereu la pian şi cerea
multe cărţi, mai ales romane şi cărţi care se citeau uşor. În al doilea an, muzica a încetat, iar avocatul a început
să ceară operele marilor scriitori clasici. În al şaselea an, el a început să înveţe limbi străine şi după puţină vreme
ştia deja şase. În al zecelea an al izolării sale, prizonierul stătea nemişcat la masă şi citea Noul Testament. După
încă un an, timp în care a citit Biblia în întregime, a început să studieze istoria religiei şi operele teologice. În
ultimii doi ani el a citit multe alte subiecte din alte domenii pe lângă cele de teologie.
A doua parte a poveştii se concentrează asupra nopţii dinaintea zilei în care avocatul ar fi câştigat pariul.
Bancherul îşi încheiase cariera. Speculaţiile sale riscante şi impetuozitatea sa i-au subminat afacerile. Milionarul
încrezător în sine era acum un bancher de mâna a doua, iar plata acestui pariu l-ar fi ruinat în totalitate. Mânios
pe prostiile comise şi gelos pe omul care în curând se va bucura de banii săi, bătrânul bancher se hotărăşte să-l
ucidă şi să dea vina pe gardian. Strecurându-se în camera prizonierului, îl găseşte dormind cu capul pe masă.
Observă alături o scrisoare adresată lui. O ia şi citeşte următoarele:
„Mâine, la ora douăsprezece, voi fi liber, … dar înainte de a părăsi această casă, …
cred că este nevoie să vă spun câteva cuvinte. Având o conştiinţă curată înaintea lui
Dumnezeu, care mă vede, vreau să vă declar că dispreţuiesc libertatea, viaţa, sănătatea şi
toate cărţile care ne cheamă la bucuriile acestei lumi. Timp de cincisprezece ani, am studiat cu
cea mai mare atenţie viaţa acestei lumi. Este adevărat că nu am văzut nici pământul, nici
oamenii care trăiesc pe el, dar, prin intermediul cărţilor pe care mi le-aţi dat, am trăit … am
cântat, am omorât căprioare şi ursul sălbatic din pădure … Citind, m-am căţărat pe vârful Elburz
şi Mont Blanc; de pe acele înălţimi am văzut răsăritul soarelui dimineaţa şi apusul acestuia
seara, deasupra oceanului şi a munţilor. Dedesubtul meu, am văzut razele de soare care
străpungeau perdeaua norilor. Am văzut câmpii verzi, păduri, râuri, lacuri şi oraşe. Am auzit
cântecul sirenelor şi muzica ciobănaşilor, care cântau din fluiere. Am simţit atingerea mătăsoasă
a îngerilor care au venit să-mi vorbească despre Dumnezeu. … Cărţile dumneavoastră mi-au
oferit înţelepciune. Am acumulat în creierul meu tot ce a reuşit să facă oamenii de-a lungul
multor secole… Ştiu că sunt mai înţelept decât voi toţi … Dispreţuiesc toate cărţile voastre,
dispreţuiesc toate binecuvântările şi înţelepciunea lumească. Toate acestea sunt fără valoare şi
false, la fel de nebuloase şi înşelătoare ca mirajul. Poţi fi mândru, înţelept şi frumos, dar
moartea oricum te va secera de pe faţa pământului, la fel ca şi pe şoarecii care trăiesc sub
podelele casei; moştenitorii, istoria şi geniul nemuritor vor îngheţa sau vor arde atunci când
pământul va fi distrus. Aţi înnebunit şi nu mai mergeţi pe calea cea dreaptă. Luaţi minciuna
drept adevăr şi urâţenia drept frumuseţe. Pentru a dovedi cât de mult dispreţuiesc toate valorile,
eu renunţ la cele două milioane pe care trebuie să mi le daţi în curând, vreau să vă spun că
renunţ la aceşti bani, pe care nu de mult îi consideram un “paradis”, dar pe care acum îl
batjocoresc. Eu renunţ la dreptul de a-mi însuşi aceşti bani şi voi pleca de aici cu cinci ore
înainte de timpul cuvenit, încălcând astfel legământul încheiat”.
Bancherul citeşte aceste rânduri, pune scrisoarea la loc pe masă, îl sărută pe străinul care încă mai
dormea, îşi şterge lacrimile care-i curgeau pe faţă şi părăseşte camera în tăcere. Cehov scrie: “Niciodată înainte,
nici chiar în clipele când îi era extrem de clar că a pierdut aproape totul, nu s-a dispreţuit bancherul ca în acel
moment”. Bancherul a plâns toată noaptea. A doua zi dimineaţa, la ora şapte, gardianul i-a spus că avocatul se
furişase afară din casă, a ieşit pe poartă şi a dispărut 95.

95
Anton Cehov, “The Bet” (“Pariul”), Introduction to Literature (“Introducere în literatură”) (New
York: Rinehard and Company, 1948), vol. 2, pag. 474-480.
101
 Eu nu vă recomand să vă izolaţi astfel şi nu sunt de acord cu toate cuvintele rostite de avocat, dar eu
cred că Cehov descrie un loc în care orice creştin visează să se afle într-o bună zi.
Singurătatea şi tăcerea sunt nişte discipline care ne transformă. În afară de Isus Cristos, probabil cei
mai mari oameni, sub cele două Legăminte - Moise şi apostolul Pavel - au fost transformaţi în timpul anilor
îndelungaţi de tăcere şi singurătate, petrecuţi în locuri pustii. Există momente în vieţile noastre pline de tensiune
când trebuie să petrecem ani buni în locuri ascunse, pentru ca sufletul nostru să se umple de Duhul lui Cristos.
Când ne gândim la echilibrul vieţii creştine, ne dăm seama că nu este bine şi nici de dorit să ne refugiem
departe de responsabilităţile pe care ni le-a dat Dumnezeu faţă de ceilalţi oameni. Realitatea biblică ne cheamă
să ne preocupăm de familie, de părtăşie, de evanghelizare şi de lucrare, de dragul lui Cristos şi a Împărăţiei Sale.
“Un val cheamă alt val” (Psalmul 42:7), iar sufletul nostru tânjeşte după tăcere şi singurătate. Deşi trebuie să ne
ocupăm de toate disciplinele spirituale, din când în când vor exista momente când va trebui să ne retragem în
tăcere şi singurătate. În acest capitol, vom explora aceste două discipline gemene, vom găsi motive biblice pentru
care trebuie să le practicăm şi vom trage câteva concluzii logice.

CE ÎNSEAMNĂ TĂCEREA ŞI SINGURĂTATEA

Disciplina tăcerii înseamnă să te abţii de bună voie de la vorbire, cu scopul de a împlini un scop spiritual.
Uneori, ai nevoie de linişte ca să citeşti, ca să scrii, ca să te rogi şi aşa mai departe. Deşi nu vorbeşti cu voce
tare, ţii nişte dialoguri interioare cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Această disciplină poate fi numită “tăcerea
exterioară”. Alteori, trebuie să menţii tăcerea nu numai la exterior, ci şi la interior, dacă vrei să auzi vocea lui
Dumnezeu mult mai clar decât până acum.
Singurătatea este disciplina spirituală care implică o retragere temporară şi benevolă în cămăruţa
ascunsă, pentru a te ocupa de lucrurile duhovniceşti. Perioada aceasta de linişte poate dura de la câteva minute
la câteva zile. Singurătatea, la fel ca şi tăcerea, trebuie urmată atunci când vrei să te ocupi de celelalte discipline
spirituale fără a fi întrerupt sau atunci când vrei să fii singur cu Dumnezeu.
Vreau să vă spun trei gânduri înainte de a merge mai în profunzime. În primul rând, tăcerea şi
singurătatea complementează părtăşia. Dacă nu ne liniştim sufletele şi dacă nu ne retragem în singurătate, vom
deveni nişte oameni superficiali. Fără părtăşie vom stagna. Trebuie să existe un echilibru între acestea două.
În al doilea rând, tăcerea şi izolarea merg mână în mână. Deşi ele pot fi separate una de cealaltă, în
cadrul acestui capitol ne vom ocupa de ele fără să le separăm.
În al treilea rând, trebuie să recunoaştem, cultura occidentală, ne condiţionează a fi confortabili cu
mulţimi şi zgomote, nu cu tăcere şi solitudine. În cartea sa, Finding Focus in a Whirlwind World (“Cum să-ţi
focalizezi atenţia într-o lume învolburată”), Jean Fleming observă: “Trăim într-o lume foarte ocupată şi foarte
gălăgioasă. Tăcerea şi singurătatea nu sunt cuvinte ale secolului XXI. Ele se potriveau epocii victoriene,
pantofilor cu vârfurile întoarse şi lămpilor cu gaz, nu epocii noastre saturate de televiziune, jocuri video şi sportivi
cu celulare. Am devenit nişte oameni cu aversiune faţă de tăcere şi singurătate” 96. De aceea, trebuie să fim atenţi
şi să nu lăsăm ca lumea să strice mărturia biblică a acestor două discipline. Cine are urechi de auzit, să audă
(Matei 11:15).

RAŢIUNI VALOROASE PENTRU TĂCERE ŞI SINGURĂTATE

Sunt multe motive biblice pentru care trebuie să acordăm prioritate acestor două discipline spirituale -
tăcerea şi singurătatea.

A urma exemplul lui Isus

Scriptura ne învaţă că Isus a practicat singurătatea şi că a petrecut mult timp în tăcere. Citeşte
următoarele patru referinţe:
96
Jean Fleming, Finding Focus in a Whirlwind World (“Cum să-ţi focalizezi atenţia în această lume
învolburată”) (Dallas: Roper Press, 1991), pag. 73.
102
 1. Matei 4:1: Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul . Duhul Sfânt L-a condus
pe Isus în această lungă perioadă de post şi singurătate. În Evanghelia după Luca ni se spune, privitor la
această experienţă, că Isus era “plin de Duhul Sfânt” (Luca 4:1) când a fost dus în pustie pentru a împlini această
disciplină. După aceea, El S-a întors în Galileea în puterea Duhului (Luca 4:14).
2. Matei 14:23: După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se
înoptase şi El era singur acolo . El a dat drumul oamenilor care-L căutau şi ucenicilor, ca să poată fi singur cu
Tatăl.
3. Marcu 1:35: A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus
într-un loc pustiu şi Se ruga acolo . Versetele anterioare spun că după lăsarea întunericului “ toată cetatea” s-a
adunat înaintea casei unde stătea Isus. El a vindecat mulţi bolnavi şi a scos o mulţime de draci. Înainte de apariţia
zorilor, din nou El S-a dus să petreacă timp singur. Isus ştia că dacă aşteaptă până dimineaţa, nu va putea să
aibă timp pentru tăcere şi singurătate.
4. Luca 4:42: Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-
L caute în toate părţile şi au ajuns până la El; voiau să-L oprească să nu plece de la ei . Pune-te în locul lui Isus
pentru o clipă. Oamenii strigă după ajutorul tău şi au multe nevoi reale. Iar tu eşti în stare să împlineşti aceste
nevoi. Vei găsi vreo justificare destul de valabilă pentru a te îndepărta de aceştia şi a fi singur? Isus a găsit. Nouă
ne place să ne simţim doriţi. Noi iubim un sens al importanţei, puterii, indispensabilităţii (sau oricare dintre aceşti
termeni) care vine din a face ceva ce nimeni altcineva nu-l poate face. Dar Isus nu S-a lăsat învins de aceste
ispite. El cunoştea importanţa disciplinei de a fi singur.
Până acum, ar fi trebuit să ne dăm seama de următorul lucru: dacă vrem să fim ca Isus, trebuie să ne
facem timp pentru tăcere şi singurătate. Doar practicând aceste discipline vom găsi putere spirituală, aşa cum s-
a întâmplat şi cu Isus. Dallas Willard a spus la un moment dat:
Noi trebuie să resubliniem că “pustia” sau “cămăruţa ascunsă” este locul primar al
puterii pentru începător, aşa cum a fost şi pentru Cristos şi Pavel. Ei ne arată prin exemplul lor
ceea ce trebuie să facem. Doar atunci când eşti absolut singur, când ţi-ai liniştit sufletul, poţi
să-L cunoşti pe adevăratul Iehova care este Dumnezeu (Psalmul 46:10), să-L pui pe Domnul
înaintea gândurilor tale cu suficientă intensitate şi durată şi stând centraţi asupra Lui - inimile
noastre îşi fixează şi întăresc încrederea în El (Psalmul 112:7-8) - indiferent dacă suntem la
birou, la cumpărături sau acasă97.

A auzi mai bine vocea lui Dumnezeu

Unul dintre motivele pentru care trebuie să mergem departe de zgomotele pământeşti şi de vocile
oamenilor este acela de a auzi mai bine Vocea Cerului. Exemplele biblice îi includ pe Ilie care a mers până la
muntele Horeb când a auzit şoapta vocii lui Dumnezeu (1 Împăraţi 19:11-13), pe Habacuc care stătea la postul lui
de veghe, urmărind ce are să-i spună Domnul (Habacuc 2:1) şi pe apostolul Pavel care s-a dus în Arabia după
convertire ca să fie singur cu Dumnezeu (Galateni 1:17).
Bineînţeles, nu este absolut necesar să mergem departe de zgomote şi de oameni ca să-L auzim pe
Dumnezeu vorbind, altfel n-am mai fi niciodată atenţi la îndemnurile Sale zilnice şi nici la serviciile de închinare.
Dar există momente când ar trebui să eliminăm vocile lumii care ne distrag atenţia de la vocea lui Dumnezeu.
Jonathan Edwards spunea că acesta era secretul vieţii pline de evlavie pe care o ducea soţia lui, Sarah.
În primele sale rânduri scrise despre viitoarea sa soţie, încă de pe vremea când aceasta era adolescentă, el
spunea: “Ea nu-şi doreşte nimic altceva decât să mediteze la Persoana lui Dumnezeu … Îi place să fie singură,
pe câmpii sau în grote şi se pare că vorbeşte mereu cu ea însăşi” 98. Sarah se plimba pe câmpii şi se adăpostea în
peşteri, iar noi ne putem plimba printr-un parc, în jurul blocului sau în orice alt loc unde putem fi singuri. Trebuie
să găsim un loc în care să putem fi singuri ca să putem auzi vocea Aceluia a Cărui prezenţă este nevăzută, dar
mult mai reală decât oricare alta.
Mulţi dintre noi nu ne dăm seama cât de dependenţi suntem de zgomote. Una este să asculţi la televizor,
la un casetofon sau la radio în timp ce calci rufele sau faci alte lucruri în bucătărie, dar este altceva ca imediat ce
ai intrat pe uşă să întorci butonul doar ca să ai sunete (zgomote). Ba mai rău este dacă simţi nevoia să fie
97
Dallas Willard, The Spirit of the Disciplines (“Duhul disciplinelor”) (San Francisco, CA: Harper &
Row, 1988), pag. 161.
98
Iain Murray, Jonathan Edwards: A New Biography (“Jonathan Edwards: O nouă biografie”)
(Edinburgh, Scoţia: The Banner of the Truth Trust, 1987), pag. 92.
103
zgomot în jurul tău când citeşti din Biblie sau când te rogi. Eu cred că zgomotele îl fac pe creştinul din cultura
occidentală să devină din ce în mai superficial. Apariţia aparatelor radio care pot fi purtate peste tot este o
binecuvântare cu două tăişuri. Aspectul negativ este acela că nu trebuie să ne izolăm undeva departe de vocile
omeneşti. Drept rezultat, nu ne mai auzim propriile voci şi cu atât mai puţin vocea lui Dumnezeu. Din cauza
faptului că trăim în oraşe, într-o generaţie poluată de zgomote, avem mare nevoie să învăţăm disciplina tăcerii şi
singurătăţii.

A exprima închinarea faţă de Dumnezeu

Ca să ne închinăm lui Dumnezeu nu avem nevoie întotdeauna de cuvinte, sunete sau acţiuni. Uneori,
închinarea constă într-o linişte şi o tihnă concentrate asupra lui Dumnezeu. Precedentele biblice includ texte ca
Habacuc 2:20: Domnul este însă în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui! ; Ţefania 1:7: Tăcere
înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit
oaspeţii. Asta înseamnă să taci în timp ce te închini. Există momente când trebuie să vorbeşti cu Dumnezeu, dar
există şi momente când pur şi simplu trebuie să taci şi să-L adori în tăcere.
În jurnalul lui George Whitefield este înregistrat un incident pe care acesta l-a experimentat în tăcerea
absolută din casa sa. Iată ce scrie el despre această experienţă: “Dumnezeu era mulţumit şi a turnat în sufletul
meu un duh de rugăciune şi un sens al libertăţii Lui, o milă remarcabilă, aşa că m-a umplut cu dragoste, cu
umilinţă şi cu bucurie, o confuzie sfântă ca să pot veni înaintea Lui şi să-mi revărs inima înaintea Lui într-o tăcere
grozavă. Eram atât de plin, încât nici nu mai puteam vorbi bine” 99.
Închinarea în linişte înaintea lui Dumnezeu poate apărea, deoarece inima ta, la fel ca cea a lui Whitefield,
este atât de plină de cuvinte încât nu-ţi poţi exprima dragostea ta pentru El. Alteori vei simţi exact opusul. Nu vei
simţi prea multă pasiune, iar cuvintele ţi se vor părea pline de făţărnicie. Indiferent de starea emoţiilor tale,
întotdeauna este loc pentru închinarea “fără cuvinte”.

A exprima credinţa în Dumnezeu

Simplul act al tăcerii înaintea Domnului, în opoziţie cu a veni înaintea Lui agitat, nervos, poate fi o
demonstrare a credinţei în El.
În Psalmul 62, David vorbeşte de două ori despre acest tip de credinţă. Iată ce afirmă acesta în versetele
1-2: Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca şi Ajutorul meu,
Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina . Continuă în versetele 5-6: Da, suflete, încrede-te în
Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare:
nicidecum nu mă voi clătina.
Isaia 30:15, verset preferat de mulţi creştini, face legătura între tăcere şi credinţa în Dumnezeu: Căci aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi
încredere va fi tăria voastră. Credinţa este cel mai bine exprimată prin intermediul rugăciunii. Dar, uneori, credinţa
trebuie exprimată prin tăcere înaintea Domnului, în absenţa anxietăţii, lucru care comunică că avem încredere
deplină în controlul Său suveran.
Am descoperit o ilustraţie adevărată a acestui principiu în viaţa unuia dintre misionarii americani care s-
au dus să propovăduiască Evanghelia indienilor, David Brainerd. Iată ce a scris acesta în jurnalul său miercuri, 28
aprilie 1742:
„M-am retras singur în locul meu izolat, experimentând o linişte şi o pace supremă;
petrecusem două ore în tăcere şi mă simţeam la fel ca ieri, numai că mult mai slăbit şi copleşit.
Se părea că trebuie să depind în întregime de Domnul meu iubit şi să mă debarasez de toate
celelalte lucruri care-mi distrăgeau atenţia. Nu ştiam ce să-I mai spun lui Dumnezeu, dar mi-am
pus capul pe pieptul Său, acolo unde mă aflam, şi I-am spus dorinţele mele care erau după voia
Sa. După acest timp petrecut într-o tăcere perfectă sufletul meu a fost copleşit de dorinţe
profunde, de neîmplinit. Dumnezeu era atât de preţios pentru mine încât lumea şi poftele ei mi
99
Citat din Jurnalul lui George Whitefield, de către Arnold Dallimore, George Whitefield: The Life
and Times of the Great Evangelist of the Eighteenth-Century Revival (“George Whitefield: Viaţa şi
timpurile marelui evanghelist al trezirii spirituale ce a avut loc în secolul al XVIII-lea”)
(Westchester, IL: Cornerstone Books, 1979), pag. 194.
104
 se păreau extrem de nelegiuite. Nu mai acordam valoare lucrurilor pe care le preţuisem atât de
mult înainte. Domnul era tot ce îmi doream; iar grija Lui m-a încântat nespus. Cred că acesta a
fost primul moment când credinţa şi dependenţa mea de Dumnezeu au fost atât de profunde.
Am băut din fântâna bunătăţii lui Dumnezeu, aşa că mi se părea imposibil să nu am încredere
în El sau să mă îngrijorez cu privire la lucrurile care-mi stăteau în faţă 100”.
S-ar putea să nu ne exprimăm atât de bine într-un jurnal, aşa cum a făcut-o Brainerd, dar ne putem
exprima credinţa în Dumnezeu în moduri minunate, printr-un timp de tăcere elocventă.

A căuta salvarea de la Domnul

Tăcerea şi singurătatea care ne ajută să căutăm mântuirea Domnului se referă fie la necreştinul care
căută mântuirea şi iertarea păcatelor şi a vinovăţiei în Cristos, fie la credinciosul care caută mântuirea lui
Dumnezeu în anumite circumstanţe. Cuvintele rostite de Ieremia în Plângerile lui Ieremia 3:25-28 se potrivesc cel
mai bine, indiferent de caz: Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să
aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să
tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz .
Într-o predică bazată pe acest text, C.H. Spurgeon a descris următoarea metodă de a-L căuta pe
Dumnezeu:
„Eu îi îndemn la izolare pe toţi aceia dintre voi care căutaţi mântuirea. În primul rând,
trebuie să vă analizaţi starea spirituală, în lumina lui Dumnezeu. Puţini oameni se cunosc pe ei
înşişi cu adevărat, aşa cum sunt. Majoritatea s-au privit în oglindă, dar mai există şi o altă
oglindă, care ne reflectă sufletul, şi în care puţini oameni îndrăznesc să se privească. A te
cerceta pe tine însuţi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a-ţi examina cu grijă sentimentele şi
gândurile, pentru a descoperi păcatele conform învăţăturii Scripturii, este un exerciţiu spiritual
foarte sănătos; dar foarte puţini îl practică! 101”
Din zilele lui Spurgeon, unii au început să creadă că singurul timp când o persoană va căuta salvarea,
este în timpul intonării unui imn, în sunetele orgii sau ale pianului şi a cântării întregii congregaţii. Noi nu putem
minimaliza valoarea tăcerii înaintea lui Dumnezeu; aceasta ne ajută să evităm lucrurile care ne distrag atenţia
atunci când încercăm să ne analizăm starea sufletească. Tăcerea şi singurătatea ne pot ajuta să înţelegem
realitatea păcatului, a morţii, a judecăţii, etc., teme pe care încercăm să le îndepărtăm frecvent din mintea
noastră, prin sunetele vieţii de fiecare zi. Trebuie să-i încurajăm pe creştini să petreacă mai mult timp “singuri cu
Dumnezeu” sau, după cum a spus Spurgeon, să-i facem “să se cerceteze pe ei înşişi în lumina Cuvântului lui
Dumnezeu”.

A fi restaurat fizic şi spiritual

Fiecare are nevoie în mod regulat, de restaurarea resurselor, atât spirituale cât şi fizice. Acest lucru a fost
adevărat şi pentru oamenii care au trăit aproape de Isus. După ce au petrecut mai multe zile şi au obosit din
punct de vedere fizic şi spiritual, Isus le oferă ucenicilor mijlocul de a se odihni: “ Veniţi singuri la o parte, într-un
loc pustiu, şi odihniţi-vă” (Marcu 6:31).
Trebuie să renunţăm la rutină şi să ne bucurăm de restaurarea pe care tăcerea şi singurătatea ne-o
acordă trupului şi sufletului nostru.
Într-o seară de octombrie a anului 1982 am citit într-un ziar despre viaţa şi moartea recentă a pianistului
Glenn Gould. Acesta era descris ca fiind un muzician minunat. A început să cânte la pian în anii ’50 când era încă
adolescent. Văzuse toată lumea şi i-a uimit pe toţi cu abilităţile sale. Dar în 1964 el a renunţat să cânte în public.
De atunci înainte, deşi era considerat unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, Glenn cânta numai în particular şi
înregistra casete. Chiar şi înregistrările cântecelor sale se făcea în cel mai mare secret. El era convins că

100
Jonathan Edwards, ed., The Life and Diary of David Brainerd (“Viaţa şi jurnalul lui David
Brainerd”) ediţie revizuită editată de către Philip E. Howard, Jr. (Chicago: Moody Press, 1949), pag.
83-84.
101
C. H. Spurgeon, “Solitude, Silence, Submission” (“Linişte, izolare, supunere”), în Metropolitan
Tabernacle Pulpit (Londra: Passmore and Alabaster, 1896; retipărit, Pasadena, TX: Pilgrim
Publications, 1976), vol. 42, pag. 266.
105
singurătatea era singura modalitate care îl ajuta să fie creativ. Noi nu ne dorim să imităm în totalitate ceea ce a
făcut Gould. Totuşi, nu trebuie să uităm: calităţile re-creative fizice şi spirituale pe care le oferă tăcerea şi
singurătatea sunt profund terapeutice.

A recâştiga o perspectivă spirituală

Nu există o cale mai bună de a păşi înapoi şi a te analiza pentru un mai bun echilibru spiritual, în mijlocul
perspectivelor lumeşti, decât prin disciplina tăcerii şi a singurătăţii.
Când îngerul Gabriel i-a spus lui Zaharia că el şi soţia sa în vârstă vor avea un fiu, acesta s-a îndoit.
Drept răspuns, Gabriel i-a spus: Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste
lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor (Luca 1:20). Oare ce s-a întâmplat
cu perspectiva lui Zaharia, ce credea el despre ce se întâmpla în jurul lui în timpul acestei perioade de muţenie?
Când copilul s-a născut, Luca 1:63-64 relatează: Zaharia a cerut o tăbliţă de scris şi a scris: Numele lui este Ioan.
Şi toţi s-au minunat. În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi el vorbea şi binecuvânta pe
Dumnezeu. Aceasta este o ilustraţie negativă, probabil, dar ea ne arată că ţinându-ne gura închisă, acest lucru ne
poate ajuta să ne deschidem mai mult mintea.
Unul dintre evenimentele cele mai faimoase, care a schimbat viaţa lui Billy Graham, a avut loc în august
1949, imediat după cruciada evanghelistică din Los Angeles care i-a adus o faimă naţională. Mulţi dintre cei care
nu au participat la acest eveniment s-ar putea să nu ştie că pentru o scurtă perioadă de timp cel mai mare
evanghelist al Americii de Nord a fost Chuck Templeton. Totuşi, Templeton intrase sub influenţa unor oameni care
se îndoiau de inspiraţia divină a Scripturii. Din această cauză, Templeton a început să-şi renege credinţa pe care
o avusese până atunci. El a început să facă schimb de cărţi şi idei cu Graham. Cu câteva zile înainte ca Graham
să ajungă în California, Templeton i-a spus că dacă continuă să creadă Biblia, ca tânăr evanghelist, el va comite o
sinucidere intelectuală.
În timp ce vorbea în cadrul unei conferinţe pentru tineri în munţii San Bernardino, Graham şi-a dat seama
că trebuie să afle părerea lui Dumnezeu despre acest lucru şi s-a izolat de ceilalţi oameni. Iată cum descrie el
acea noapte: “M-am întors singur la cabană şi am citit din Biblie un pic. După aceea, m-am hotărât să mă plimb
puţin prin pădure”. Acolo, şi-a adus aminte fraze precum: “Cuvântul Domnului a venit” şi “Aşa spune Domnul”,
folosite de mii de ori în Scriptură. A meditat la atitudinea lui Cristos, care a împlinit Legea şi Proorocii, care a citat
constant din acestea şi niciodată n-a spus că erau greşite. În timp ce se plimba cu Domnul prin pădure, s-a
întrebat: “Doamne, ce trebuie să fac? Încotro trebuie să-mi direcţionez viaţa?” Şi-a dat seama că înţelepciunea
omenească nu poate rezolva întrebarea pe care o avea cu privire la inspiraţia şi autoritatea Bibliei. El a trebuit să
se bazeze numai pe credinţă. S-a bazat numai pe credinţă pentru a-şi explica lucrurile zilnice pe care nu le
înţelegea, aşa cum sunt avioanele şi maşinile. S-a întrebat de ce numai cu privire la lucrurile duhovniceşti
credinţa nu funcţionează aşa cum trebuie. “M-am dus înapoi şi am început să citesc din nou din Biblie”, continuă
să spună Graham. “Am ieşit afară în lumina lunii. Am ajuns lângă o buturugă, am pus Biblia pe ea şi am
îngenunchiat, spunând: “O, Doamne! Nu pot să dovedesc nici măcar lucrurile care există. Nu pot să răspund nici
întrebărilor pe care mi le-au pus Chuck şi alţi oameni, dar accept această Carte, prin credinţă, ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu”102. Prin acel timp de solititudine şi perspectivă spirituală câştigat de el în acea noapte, Billy Graham a
devenit omul pe care acum întreaga lume îl cunoaşte.
Experienţa lui Billy Graham demonstrează ce prolific a fost teologul puritan John Owen, care a spus
referitor la solitudinea noastră: “Că noi suntem în clipele de solitudine, ceea ce noi suntem într-adevăr şi nimic
mai mult. Ele sunt ori cele mai bune momente ale vieţii, ori cele mai rele, unde principiul care este predominant în
noi, va arăta şi acţiona singur.103.

102
John Pollack, Billy Graham: The Authorized Biography (“Billy Graham: O biografie autorizată”)
(Londra: Hodder & Stoughton, 1966), pag. 80-81.
103
John Owen, The Works of John Owen (“Opera lui John Owen”) (Londra: Johnstone and Hunter,
1850-1853; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1965), vol. 5, pag. 455.

106
 A căuta voia lui Dumnezeu
Probabil că unul din cele mai comune raţionamente pentru care credincioşii îşi fac timp pentru tacere şi
singurătate cu Dumnezeu, măcar o dată, este acela de a discerne voia lui Dumnezeu cu privire la un anumit
lucru. Isus a făcut acest lucru în Luca 6:12-13 când S-a decis să-şi aleagă ucenicii care aveau să călătorească
peste tot împreună cu El: În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în
rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care
i-a numit apostoli”.
Istoria creştină este bogată cu relatări memorabile despre bărbaţi şi femei care s-au izolat de alţii, pentru
a căuta voia lui Dumnezeu, care conta cel mai mult pentru ei. Una dintre cele mai binecunoscute istorisiri îl
implică pe Hudson Taylor, un tânăr misionar din China, într-o perioadă a epuizării fizice. În 1865, el s-a întors în
Anglia ca să se odihnească şi să continue studiile medicale pe care le începuse. Atunci, el a trebuit să ia o decizie
foarte importantă. A simţit că Dumnezeu îl conduce să înceapă o nouă lucrare misionară pe care nimeni altcineva
n-o mai făcuse - el trebuia să ducă Evanghelia milioanelor de oameni care trăiau pe atunci în centrul Chinei. De-a
lungul multor zeci de ani, misionarii au lucrat numai în oraşele aflate pe coasta mării şi rareori au mers mai
departe în ţară. Taylor se temea, însă, să conducă o astfel de acţiune îndrăzneaţă, cunoscând povara înrolării
misionarilor, precum şi găsirea şi menţinerea suportului financiar.
Pe 25 iunie, într-o zi senină de duminică, Hudson Taylor n-a mai rezistat nesiguranţei din sufletul său.
Epuizat şi bolnav, s-a dus să se odihnească în casa unor prieteni de-ai lui din Brighton. Dar în loc să se bucure de
compania acestora, ştiind că are nevoie de linişte şi de singurătate, se plimba ore în şir pe coastele nisipoase.
Deşi scena era plină de pace, el se afla într-o teribilă agonie. Trebuia să ia o decizie. Trebuia să afle care este
voia lui Dumnezeu. În timp ce se plimba, i-a venit un gând în minte:
„Dacă ascultăm de Dumnezeu, responsabilitatea este a Lui, nu a noastră! Tu, Doamne, Tu ai
toată povara! Ca slujitor al Tău, sunt gata să merg înainte, lăsând rezultatele pe seama Ta!
“Cât de odihnit m-am întors din acea plimbare pe ţărm”, îşi amintea el mai târziu cu drag de
acea zi. “Conflictul luase sfârşit, iar eu eram plin de pace şi bucurie. Simţeam că pot zbura
deasupra dealurilor pe care se afla casa domnului Pearse. Ce bine am dormit în acea noapte!
Soţia mea credea că Brighton a făcut o minune cu mine, şi într-adevăr, a făcut” 104.

Şi, astfel, în timp ce Hudson căuta voia lui Dumnezeu în tăcere şi singurătate, Acesta i-a deschis uşa
pentru Lucrarea din interiorul Chinei. Şi aceeaşi lucrare continuă să fie folosită de Dumnezeu şi a crescut în
Overseas Missionary Fellowship - una dintre cele mai mari organizaţii misionare din lume.
Dumnezeu adesea Îşi face clar cunoscută voia Sa în public, dar sunt momente când El o descoperă
numai în singurătate. Pentru a descoperi voia Sa, se cere să practici disciplina tăcerii şi singurătăţii.

A învăţa să ne controlăm limba

Dacă învăţăm să păstrăm tăcerea pentru perioade mai mari de timp, acest lucru ne va ajuta să ne
controlăm limba tot timpul.
Fără îndoială, a învăţa să ne controlăm limba, este un lucru esenţial pentru a ne asemăna cu Hristos.
Biblia spune că religiozitatea unei persoane este zadarnică dacă aceasta nu învaţă să-şi ţină limba în frâu (Iacov
1:26). Proverbe 17:27-28 relaţionează calităţile creştine ale înţelepciunii dumnezeieşti, ale înţelegerii şi
discernământului cu puterea de a-ţi ţine limba în frâu: Cine îşi înfrânează vorbele, cunoaşte ştiinţa şi cine are
duhul potolit este un om priceput. Chiar şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea şi de priceput dacă şi-ar
ţinea gura.
Există un precept în Vechiul Legământ care se aplică tăcerii în singurătate: Tăcerea îşi are vremea ei şi
vorbirea îşi are vremea ei (Eclesiastul 3:7). Dacă înveţi când trebuie să taci, vei învăţa şi când trebuie să vorbeşti,
deoarece cel care nu ştie cum şi când trebuie să tacă, nu ştie cum şi când trebuie să vorbească.
În Noul Testament, Iacov 1:19 indică legătura care există între tăcere şi înfrânarea limbii: Ştiţi bine lucrul
acesta, prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie .

104
Dr. şi d-na Howard Taylor, Hudson Taylor and the China Inland Mission: The Growth of a Work of
God (“Hudson Taylor şi Misiunea din Interiorul Chinei: Creşterea lucrării lui Dumnezeu”)
(Singapore: China Inland Mission, 1918; ediţie specială aniversară, Singapore: Overseas
Missionary Fellowship, 1988), pag. 31-32.
107
 Cum ne pot ajuta însă tăcerea şi singurătatea să învăţăm să ne controlăm limba? După ce ai postit mai
mult timp, vei afla că nu mai ai nevoie de atâta mâncare ca mai înainte. Când practici tăcerea şi singurătatea, vei
afla că nu trebuie să spui multe lucruri. Atunci când tăcem, învăţăm să ne bazăm pe Dumnezeu în situaţiile pe
care nu le putem controla, când ne simţim obligaţi să vorbim sau când vorbim prea mult. Vom afla că El poate să
rezolve situaţiile pe care noi le considerăm imposibile. Observarea şi ascultarea vor fi îmbunătăţite atunci când
practicăm tăcerea şi singurătatea, iar atunci când vom deschide gura vom rosti cuvinte mult mai înviorătoare şi
profunde.
Iacov 3:2, ne spune: Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om
desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul . Practicarea disciplinei tăcerii îi ajută pe creştini să-şi controleze mai
bine limba. Observăm că ţinerea în frâu a limbii ne ajută să ne ţinem în frâu “ tot trupul”. Nici nu este de mirare că
Dallas Willard s-a referit la tăcere şi singurătate ca fiind “cele mai radicale discipline pentru viaţa în Duhul” 105.
Raţiunea pentru care disciplina tăcerii şi singurătăţii poate fi atât de transformatoare, este, deoarece ea
ne poate ajuta în practicarea celorlalte discipline. Ele trebuie să facă parte, de exemplu, din timpul de citire a
Bibliei şi din timpul destinat rugăciunii. Ele sunt o componentă necesară a închinării private. În tăcere şi
singurătate, noi putem folosi la maxim timpul pentru discipline ca învăţarea şi ţinerea unui jurnal. O practică
comună în timpul postului, este tăcerea şi singurătatea. Dar, mai mult decât orice altceva, aceste două discipline
spirituale au puterea de a transforma vieţi, deoarece ne oferă suficient timp pentru a ne gândi la viaţa noastră şi
pentru a asculta de Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu ne facem suficient timp pentru acest lucru. Acum câteva
generaţii în urmă, mulţi dintre strămoşii noştri îşi petreceau cea mai mare parte din timp muncind pe câmp sau
acasă. Singurele zgomote pe care le auzeau în jurul lor erau produse de natură sau de alţi oameni. Ei nu
dispuneau de mijloace electronice, de mass-media şi nu erau distraşi de acestea. Aveau suficient timp pentru a
auzi vocea conştiinţei şi vocea lui Dumnezeu. Nu spun acest lucru pentru a ridica în slăvi “zilele frumoase de
demult” (o practică păcătoasă, de altfel; vezi Eclesiastul 7:10) şi nici nu vreau să sugerez că ar trebui să ne
întoarcem la ele. Pur şi simplu, vreau să reafirm lucrurile pe care le-am spus la începutul acestui capitol. Unul
dintre marile preţuri pe care a trebuit să le plătim pentru avansarea tehnologiei a fost evitarea tăcerii. Cunoaştem
foarte multe lucruri deoarece ne-am lărgit cercul cunoştinţelor şi al informaţiilor de tot felul, dar pentru toate
acestea plătim pe plan spiritual, deoarece nu mai practicăm tăcerea şi singurătatea.
Nu uita că cel mai mare scop al practicării acestor discipline este evlavia, deoarece noi vrem să ne
asemănăm din ce în ce mai mult cu Isus, deoarece vrem să fim sfinţi. Austin Phelps scrie în cartea sa The Still
Hour (“Ora tăcută”) următoarele cuvinte:
„S-a spus că nici o operă literară şi nici o activitate ştiinţifică n-a putut fi întreprinsă de
cineva care nu a iubit singurătatea. Putem concluziona că acesta este un principiu elementar şi
pentru religie - nu putem creşte în sfinţenie, dacă nu ne facem timp să stăm singuri cu
Dumnezeu106”.

105
Willard, pag. 101.
106
Austin Phelps, The Still Hour or Communion with God (“Ora tăcută sau părtăşia cu Dumnezeu”)
(1859; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1974), pag. 64.
108
SUGESTII PENTRU APLICAREA TĂCERII ŞI SINGURĂTĂŢII

Unora le place aceste două discipline - tăcerea şi singurătatea - la fel cum le place să citească sau să
participe la o mare aventură. În loc să practice aceste discipline într-un mod regulat, ei stau şi le admiră de la
distanţă. Visează la aceste discipline, dar nu le împlinesc. Iată câteva sfaturi practice care te vor ajuta să faci
tăcerea şi singurătatea mai reale şi să devină un obicei.

“Minute de retragere”
Un post de radio creştin din oraşul meu are un spot publicitar de 30 de secunde care pune accentul pe
beneficiile tăcerii. Apoi, această reclamă urmează cu o pauză de 10 secunde pentru a exemplifica lucrurile pe
care le spune. Spotul acesta este unul foarte simplu, dar are un impact remarcabil.
Este posibil să ne asigurăm câteva moduri de recreere în diferite ocazii, zilnic. Când te afli la semafor, în
lift sau când stai la coadă foloseşte aceste “minute solitare” pentru a te consacra practicării tăcerii şi singurătăţii.
Foloseşte timpul de rugăciune de la o masă, ca pe o pauză spirituală.
Nu pot să ofer sugestii pentru orice împrejurare. Dar te încurajez să găseşti căi prin care să transformi
această rutină într-o experienţă sfântă, găsind acele „minute solitare” care pot puncta şi împuternici chiar şi cele
mai ocupate zile.
Bineînţeles, cheia nu este a lua doar un respiro si a sta jos, deşi acest lucru este important. Pentru ce
pledez eu, este să priveşti la Cristos şi să asculţi de Duhul Sfânt în acest timp. Practică ceea ce cânţi în imnul “Ia
clipele şi zilele vieţii mele şi transformă-le într-o laudă neîncetată” (sublinierea îmi aparţine). Bucură-te de acele
oportunităţi neaşteptate care ţi se dau şi concentrează-te în exclusivitate asupra Lui şi a vieţii trăite în Duhul.
Chiar dacă nu ai la dispoziţie decât câteva clipe, chiar dacă nu dispui de o linişte absolută sau de un loc
singuratic, bucură-te de restaurarea pe care o găseşti în conştientizarea prezenţei lui Cristos.

Scopul tăcerii şi singurătăţii zilnice

Fără nici o excepţie, bărbaţii şi femeile pe care le cunosc au crescut foarte repede şi consistent în
asemănarea cu Cristos numai atunci când şi-au făcut timp să fie singuri cu Dumnezeu în fiecare zi. În timpul
acestor clipe de tăcere interioară este momentul să asimilezi Scriptura şi să te rogi. În acest timp de singurătate,
este ocazia cea mai importantă pentru închinarea personală.
Acest obicei zilnic de devoţiune nu este uşor de dezvoltat deoarece avem vieţi ocupate şi un inamic care
ne împiedică la orice pas. Misionarul martir Jim Elliot cunoştea foarte bine această bătălie: “Eu cred că diavolul se
ocupă numai de monopolizarea următoarelor trei elemente: zgomotele, graba, mulţimile … Satana este foarte
conştient de puterea tăcerii”107. Zilele noastre sunt pline de zgomote, de grabă, de oameni care pretind multe de la
noi. Dacă nu ne planificăm să avem un timp zilnic de tăcere şi singurătate înaintea lui Dumnezeu, alte lucruri se
vor grăbi să ne umple timpul, ca şi apa în vasul Titanic.
Acest timp zilnic de devoţiune ne va oferi puterea de a împlini şi celelalte discipline. Cei care practică
tăcerea şi singurătatea în fiecare zi sunt mult mai disciplinaţi şi se bucură de ele, practicându-le în timpul “clipelor
solitare”, în timpul Cinei Domnului, dar şi pe termen lung. Omul care nu se străduieşte să împlinească aceste
două discipline nu se va bucura de beneficiile acestora. Cel care îşi face timp în fiecare zi să împlinească
disciplinele spirituale, este cel care se va bucura cel mai mult de “clipele solitare” şi de momentele lungi de tăcere
şi singurătate.

107
John Blanchard, compilaţie, More Gathered Gold (“Mai mult aur adunat”) (Welwyn,
Hertforddshire, Anglia: Evangelical Press, 1986), pag. 295.
109
 Retrage-te undeva unde să poţi practica tăcerea şi singurătatea
“Retragerea” pentru un timp limitat, pentru a practica tăcerea şi singurătatea, poate să fie nimic mai mult
decât a găsi o cameră goală în biserica ta în care să petreci o după-amiază, o seară sau o zi de sâmbătă. Sau
poate implică petrecerea unei nopţi sau a unui weekend la un centru de recreere, vilă sau la o cabană.
În timpul acestor “retrageri” nu trebuie să iei cu tine decât Biblia şi un caiet. Altădată, s-ar putea să-ţi
doreşti să devorezi o carte despre care crezi că va avea un impact dramatic asupra vieţii tale. Aceste retrageri
constituie un moment bun. Ai putea să-ţi faci planuri şi să evaluezi ţelurile tale.
Dacă n-ai petrecut niciodată o seară întreagă, jumătate de zi sau mai mult timp în tăcere şi singurătate, s-
ar putea să te întrebi ce poţi să faci în tot acest timp. Te sfătuiesc să-ţi faci un plan imediat ce soseşti în locul
dorit, deoarece vei fi surprins să afli cât de repede zboară timpul. Însă nu trebuie să fii sclavul programului pe
care l-ai întocmit. Chiar dacă nu ţi-ai planificat să dormi în acea seară, dormi dacă este nevoie. Dar acest
program te va ajuta să-ţi foloseşti timpul pentru a te ocupa de lucrurile pe care ţi le-ai propus, nu să pierzi timpul
de pomană.
Deşi clipele petrecute într-un loc izolat sunt minunate, nu aştepta, ca Ilie, patruzeci de zile ca să practici
tăcerea şi singurătatea. Nu uita că, în general vorbind, toate disciplinele spirituale, inclusiv acestea două, sunt
destinate unei practicări obişnuite în locul în care îţi duci viaţa.

Locuri speciale
Găseşte nişte locuri speciale pe care le poţi folosi pentru a practica tăcerea şi singurătatea. Acestea se
află în casa ta sau departe de aceasta, la o distanţă de câteva minute sau de câteva ore bune.
Predicatorul şi profetul scoţian Howell Harris, bun prieten cu George Whitefield, avea un loc special unde
practica tăcerea şi singurătatea - clădirea bisericii. În biografia pe care a scris-o despre Whitefield, Arnold
Dallimore a amintit câte ceva şi despre lucrarea de evanghelizare a scoţianului:
„Cunoaşterea lucrurilor duhovnicşti pentru Harris a fost mică. Tot ce ştia acesta era că-L
iubea pe Domnul şi că dorea să-L iubească din ce în ce mai mult. De aceea, se afla mereu în
căutarea unor locuri solitare unde să poată veni în rugăciune înaintea Lui. Unul dintre locurile
favorite unde se retrăgea era biserica din Llangasty - satul unde preda la şcoală. La puţină
vreme după convertirea sa, el s-a urcat în turnul bisericii pentru a petrece mai mult timp singur
cu Dumnezeu. Acolo, el rămânea ore întregi, în mijlocire, experimentând prezenţa copleşitoare
şi puterea lui Dumnezeu. Acel turn al bisericii singuratice a devenit pentru el Sfânta Sfintelor.
După multă vreme, Harris a scris: “Simţeam că inima se topeşte înăuntrul meu, aşa cum ceara
se topeşte la căldura focului. Aşa mă topeam eu la căldura dragostei lui Dumnezeu, Mântuitorul
meu; şi am experimentat nu numai dragoste şi pace, ci şi unirea cu Cristos. Am scos un strigăt
pe care nu-l mai scosesem niciodată înainte: “Abba, Tată!” … Eu ştiam că sunt copilul Său,
ştiam că El mă iubeşte şi că mă aude. Sufletul meu, plin de bucurie şi satisfacţie, a strigat:
“Este destul! Eu sunt mulţumit! Dă-mi putere şi Te voi urma prin foc şi prin apă ”108.
Jonathan Edwards practica singurătatea în câmp deschis.În timp ce călătorea prin Connecticut, acesta
scria: “Ne-am cazat sâmbătă la Saybrook la o vilă, şi acolo, am găsit odihnă; am petrecut clipe dulci şi pline de
înviorare, umblând singur pe câmp” 109. Dar, de cele mai multe ori, el petrecea aceste clipe de singurătate cu
Dumnezeu în pădure: “M-am mutat într-o zonă împădurită din pricina sănătăţii mele.… mi-am legat calul într-un
loc pustiu şi, aşa cum obişnuiesc de foarte multă vreme, am început să mă plimb singur în pădure, umblând în
contemplare divină şi rugându-mă” 110. S-ar putea ca tu să nu trăieşti nici la câmpie, nici în pădure, dar, fără
îndoială, există vreun parc nu departe de casa ta unde te poţi plimba, poţi gândi şi ruga fără să fii distras de alte
lucruri. Un farmacist din biserica mea, tată a patru copii, se opreşte deseori într-un parc care se află la două străzi
depărtare de casa sa şi petrece câteva minute în tăcere şi singurătate înainte de a merge seara acasă. Locul
meu favorit este Morton Arboretum, care se află aproape de locuinţa mea.
Dawson Trotman umbla de obicei printr-o pădurice din capătul străzii unde locuia. “Aici, el petrecea
câteva ore preţioase, singur, rugându-se cu voce tare, cântând imnuri de laudă Domnului, citând din Scriptură

108
Dallimore, pag. 239.
109
Murray, pag. 53.
110
Murray, pag. 100.
110
promisiunile lui Dumnezeu şi lucruri care îl provocau la meditaţie - se ruga foarte mult, păşind în tăcere” 111.Unul
dintre cei mai buni prieteni ai mei îşi ia cartonaşele pe care şi-a notat motivele de rugăciune şi pleacă de acasă ca
să se roage lui Dumnezeu, umblând în tăcere şi vărsându-şi inima înaintea Domnului.
Susanna Wesley, mama lui John şi Charles, a avut o familie numeroasă şi nu a avut timp să practice
singurătatea. Se ştie foarte bine că atunci când dorea să fie singură cu Dumnezeu îşi punea ceva pe cap şi
începea să citească Biblia şi să se roage. Evident, acest lucru nu făcea ca toate zgomotele dimprejurul ei să
înceteze, dar copiii ştiau că a venit clipa când nu trebuia să o deranjeze şi că fraţii mai mari trebuie să aibă grijă
de cei mici.
S-ar putea să nu dispui de un loc ideal, la fel cum s-a întâmplat şi cu Susanna Wesley. S-ar putea ca
acest loc să se schimbe din când în când. Dar este posibil să găseşti un loc izolat în care să cauţi evlavia,
practicând tăcerea şi singurătatea. Care este locul tău special?

Planifică-ţi responsabilităţile zilnice

Aranjează-ţi un sistem prin care să-ţi planifici responsabilităţile zilnice împreună cu partenerul tău de viaţă
sau cu un prieten, atunci când este nevoie, ca să ai libertatea şi timpul necesar pentru tăcere şi singurătate.
Răspunsul tău iniţial la această sugestie de a practica mai mult aceste discipline s-ar putea să fie acesta:
“Dar tu nu ştii starea mea! Am o familie de care trebuie să mă ocup. Nu pot să plec mai multe ore departe de
casă”. Majoritatea oamenilor, inclusiv aceia care practică tăcerea şi singurătatea, au obligaţii similare care nu pot
fi neglijate. Cea mai practică şi ieftină metodă de a învinge această problemă este să-ţi rogi partenerul de viaţă
sau un prieten să-şi asume temporar responsabilităţile tale pentru ca tu să beneficiezi de puţin timp liber. Apoi, fă-
le şi tu aceeaşi favoare sau alte servicii. Mamele cu copii mici îmi spun că aceasta este cea mai bună metodă
care le-a ajutat să practice aceste două discipline.
Un cuvânt de avertizare: realitatea te loveşte din greu imediat ce ajungi înapoi acasă. O mamă cu cinci
copii mi-a spus că ea se pregăteşte pentru acest şoc gătind mâncare la cuptorul cu microunde sau la aragaz
înainte de a pleca de acasă. Dacă lucrurile sunt aruncate peste tot atunci când se întoarce acasă, ea se ocupă să
le pună pe toate la locul lor fără să se mai îngrijoreze de pregătirea mesei. Când te întorci acasă, te loveşti de
realitatea cruntă, lucru care dovedeşte că ai mare nevoie de această revigorare pe care ţi-o dă tăcerea şi
singurătatea.

MAI MULTE APLICAŢII

Vei căuta zilnic momente când să practici tăcerea şi singurătatea? Când a fost construit Templul
lui Solomon “nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în casă în timpul zidirii ” (1 Împăraţi 6:7). În
acelaşi mod, templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19) trebuie zidit cu interludii în tăcere şi singurătate.
Programează-ţi astfel de clipe în fiecare zi. Cu cât eşti mai ocupat, cu cât lumea din jurul tău este mai grăbită, cu
atât mai mult ai nevoie să-ţi faci nişte planuri zilnice cu momente de tăcere şi solitudine. Iată ce a spus A.W.Tozer
despre aceste lucruri:
„Retrage-te în fiecare zi departe de lume, într-un loc izolat, indiferent dacă acesta este
dormitorul tău (un timp m-am adăpostit în centrala termică, din dorinţa de a găsi un loc mai
bun). Rămâi acolo, în ascuns, până când zgomotele din jurul tău s-au domolit şi inima ta
începe să simtă prezenţa lui Dumnezeu care te cuprinde…Ascultă Vocea interioară până vei
învăţa să o recunoşti. Nu mai încerca să te asemeni cu alţii. Predă-te lui Dumnezeu şi fii tu
însuţi, indiferent de ceea ce gândesc ceilalţi despre tine … Învaţă să te rogi în Duhul în fiecare
clipă. După un timp, vei putea face acest lucru chiar dacă eşti la lucru … Citeşte mai puţin,
numai ceea ce este important pentru viaţa ta interioară. Nu-ţi lăsa gândurile să curgă în voia lor.
Fă ordine în mintea ta. Priveşte la Cristos prin ochii sufletului tău. Practică meditaţia spirituală.
Toate aceste lucruri de mai sus sunt necesare dacă îţi doreşti să ai o relaţie profundă cu
111
Betty Lee Skinner, Daws: The Story of Dawson Trotman, Founder of the Navigators (“Daws:
Povestea lui Dawson Trotmat, cel care a înfiinţat organizaţia Navigators”) (Grand Rapids, MI:
Zondervan, 1974), pag. 257.
111
 Dumnezeu prin Cristos şi dacă vrei să meditezi zilnic la Scriptură. Dacă nu faci aceste lucruri,
nimic altceva nu te va putea ajuta; aceste discipline vor putea neutraliza efectele exterioare rele
şi ne vor ajuta să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dar şi să ne cunoaştem pe noi înşine 112”.
Tu ai nevoie în fiecare zi de somn şi de odihnă pentru trupul tău; dar ai nevoie şi de tăcere şi singurătate
pentru sufletul tău. Aceste discipline ne ajută să ne ordonăm gândurile şi să ne liniştim sufletele. Planifică-ţi să vii
înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi ca să te întâlneşti cu El în Cuvântul Său şi prin rugăciune.
Caută să extinzi mai mult timpul de tăcere şi singurătate? Planifică-ţi să faci acest lucru. Scrie-le în
calendar. Rutina şi responsabilităţile zilnice îţi vor umple tot timpul de care dispui şi te vor împiedica să găseşti
momente în care să fii singur cu Dumnezeu, dacă nu faci ceva decisiv în privinţa aceasta.
Vei avea nevoie de mai mult timp pentru a renunţa la temerile tale sau pentru a restabili dimineţile tale
„spirituale”. Aşa a făcut şi Francis Schaeffer în anul 1951, când s-a confruntat cu o criză în privinţa tăcerii şi
singurătăţii. El şi-a dat seama că această criză avea de-a face cu realitatea. Iată cum a descris el lupta spirituală
pe care a dat-o:
„În primul rând, mi se părea că cei care erau înclinaţi spre ortodoxism nu prea vedeau
realitatea despre lucrurile pe care Biblia le descria foarte clar cu privire la rezultatele
creştinismului. În al doilea rând, gradual eu am ajuns la înţelegerea că starea mea reală era
mai slabă decât a fost în zilele de început ale vieţii mele de creştin. Am realizat cu onestitate că
trebuie să mă întorc în trecut şi să-mi evaluez întreaga mea stare 113”.
Aceasta a fost o criză destul de importantă pentru a extinde timpul de tăcere şi singurătate. Iată ce
spunea el despre zilele din această perioadă: “Mă duceam să mă plimb pe munţi când era frumos, iar când ploua
mă întorceam şi intram în hambarul plin cu fân de lângă cabana noastră. Mă plimbam, mă rugam, învăţam lucruri
noi din Scriptură şi recapitulam motivele pentru a fi un creştin.” 114. Gradual, el a început să-şi dea seama că
problema lui a fost o lipsă de înţelegere a ceea ce Biblia spune despre însemnătatea lucrării desăvârşite a lui
Cristos pentru viaţa noastră prezentă. Şi, spunea Schaeffer, soarele a răsărit din nou şi cântul de laudă a revenit.
Pofta de viaţă i-a revenit. Acele zile, în timpul cărora a practicat tăcerea şi singurătatea, au constituit o etapă
foarte importantă în viaţa sa, temelia pe care el şi-a zidit lucrarea sa unică, faimoasă acum, din L’Abri, Elveţia.
Trebuie să fii singur cu Dumnezeu ca să afli răspunsul la temerile şi întrebările tale. Poate că te confrunţi
cu o criză a credinţei şi ai nevoie de mai mult timp ca să te rogi, ca să meditezi şi ca să-ţi cercetezi sufletul. Vei
avea mult de pierdut dacă neglijezi această criză sau dacă o tratezi cu superficialitate. Dacă trupul tău ar fi grav
bolnav, ţi-ai face timp să te tratezi. Fă la fel şi cu sufletul tău, care este mult mai important.
Să nu crezi că practicarea îndelungată a tăcerii şi singurătăţii te va ajuta numai să-ţi răspunzi la îndoielile
şi temerile pe care le ai. Iată ce citim despre primul misionar care a venit în America, Adoniram Judson:
„Mai demult, obosit de traducerile pe care le făcea, din cauză că a neglijat să se
odihnească, el s-a dus pe dealuri, într-o junglă deasă, departe de toate locuinţele oamenilor …
A luat cu sine Biblia, s-a aşezat sub umbra junglei ca să citească, să mediteze şi să se roage.
Noaptea, s-a întors “acasă” (o colibă din bambus pe care el şi-o construise aproape de
junglă)115”.
Judson a petrecut patruzeci de zile incredibile în jungla din Burma plină de pericole. Iată ce ni se spune
despre acest stil de viaţă: “El a adoptat acest stil de viaţă pentru un timp”. De ce a renunţat la rutină pentru a
petrece mai mult timp în tăcere şi singurătate? Biograful acestuia ne răspunde: “El încerca să-şi îmbunătăţească
viaţa morală de care depindea lucrarea sa ulterioară. El vroia ca viaţa sa să fie în armonie cu cea a Mântuitorului
căruia el I se închina”116. Judson a practicat tăcerea şi singurătatea pentru că avea nevoie de odihnă, pentru că
dorea să fie folositor în viitor, pentru că se afla în “căutarea evlaviei”. Şi tu ar trebui să faci la fel (chiar dacă
patruzeci de ore pot fi mai real pentru tine decât patruzeci de zile).

112
Warren Wiersbe, compilaţie, The Best of A. W. Tozer (“Cele mai bune scrieri ale lui A. W. Tozer”)
(Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1978), pag. 151-152.
113
Francis Schaeffer, True Spirituality (“Adevărata spiritualitate”) (Wheaton, IL: Tyndale House
Publishers, 1971), pag. ix.
114
Schaeffer, pag. ix.
115
Francis Wayland, A Memoir of the Life and Labors of the Rev. Adoniram Judson (“Memorii
despre viaţa şi lucrarea reverendului Adoniram Judson”) D.D. (Londra: James Nisbet and Company,
1853), vol. 1, pag. 435.
116
Wayland, pag. 437.
112
 Când vei începe? Acum? Este foarte greu să-ţi faci timp în fiecare zi pentru a practica tăcerea şi
singurătatea. Lumea, firea pământească şi duşmanul sufletului tău se vor asigura că nu vei face acest lucru. Dar
dacă te disciplinezi în această privinţă, nu vei regreta decât că nu te-ai apucat mai devreme să faci acest lucru.
Nu te aştepta ca de fiecare dată când practici tăcerea şi singurătatea, aceste clipe să aibă aceleaşi
efecte pe care le-au avut asupra vieţii marilor oameni ai istoriei creştine. De cele mai multe ori, nu vei vedea
rezultate dramatice şi nici nu vei experimenta nişte sentimente deosebite. Aceste clipe sunt pline de pace şi linişte
interioară. Totuşi, la fel ca şi celelalte discipline spirituale, tăcerea şi singurătatea sunt pline de beneficii, deşi
uneori le consideri “normale”. De ce nu începi să practici chiar acum aceste discipline spirituale înviorătoare?
Iată ce ne reaminteşte Jonathan Edwards:
„Unii oameni nu se simt prea bine în compania altor oameni; dar nici nu doresc să se
ascundă într-un loc secret ca să mediteze profund, ca să se roage şi să vorbească cu
Dumnezeu în singurătate, separaţi de restul lumii. Adevăratul creştin se bucură, fără îndoială,
de părtăşia creştină şi de discuţiile cu alţi credincioşi şi participă la ele din toată inima; însă se
bucură şi de momentele pe care le petrece departe de ceilalţi oameni, când poate vorbi cu
Dumnezeu în singurătate. Acest lucru îi va schimba inima şi îi va canaliza sentimentele în
direcţia corectă. Adevărata religie dă libertate omului să se ducă în locuri izolate pentru a
medita şi pentru a se ruga … Aceasta este natura adevăratului har. Deşi creştinul face parte din
societate, lui îi place foarte mult să se ducă undeva departe pentru a discuta singur cu
Dumnezeu117”.
Te vei dedica practicării acestor discipline - tăcerea şi singurătatea? Dacă ai experimentat harul mântuitor
al lui Dumnezeu, atunci tăcerea şi singurătatea vor constitui, după cum spune şi Edwards, o “încântare”, o
fântână a credincioşiei de înviorare, de bucurie şi transformare.
Trebuie să ne facem timp să le practicăm.

Capitolul 11

ŢINEREA JURNALULUI…

SCOPUL - A FI EVLAVIOS

Nevoia arzătoare pentru descoperirea vieţii de devoţiune, nu poate fi negată.
Dacă ceva caracterizează protestantismul modern, este absenţa
disciplinelor şi a exerciţiilor spirituale. Totuşi,aceste
discipline se află în centrul vieţii de devoţiune. Nu este o exagerare că protestantismul modern a pierdut
această dimensiune.
Donald Bloesch, Criza pietăţii

Mai mult decât oricare disciplină, a ţine un jurnal este un apel mai fascinant decât aproape tot ce ai auzit

despre aceasta. O raţiune este că ţinerea jurnalului leagă doctrina biblică de trăirea zilnică, ca o confluenţă a

două mari râuri care se unesc într-unul singur. Deoarece călătoria fiecărui credincios pe râul vieţii implică în

drumul spre Oraşul Ceresc lucruri neprevăzute şi neexplorate, a relata ceva despre această călătorie,

apelează la spiritul de aventură creşterii spirituale a creştinului. Deşi practica ţinerii jurnalului nu este poruncită
117
Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards (“Opera lui Jonathan Edwards”), rev. Edward
Hickman (1834; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1974), vol. 1, pag. 311-
312.
113
 în Scriptură, Ea este un model al jurnalului. Dumnezeu a binecuvântat încă din timpurile biblice folosirea

jurnalului.

EXPLICAŢII PENTRU ŢINEREA UNUI JURNAL

Un jurnal (un alt cuvânt sinonim este carnetul cu notiţe) este un caiet în care cineva scrie diferite lucruri.
Ca şi creştin, jurnalul tău este locul în care notezi lucrările lui Dumnezeu şi modul în care El a lucrat în viaţa ta.
Jurnalul tău mai poate include şi evenimente zilnice, amănunte despre relaţiile personale, păreri despre anumite
versete din Scriptură şi o listă cu cereri pentru rugăciune. Acolo îţi înregistrezi gândurile devoţionale care îţi trec
prin minte şi părerile teologice. Jurnalul este cel mai bun loc în care poţi să-ţi înregistrezi progresele făcute în
privinţa altor discipline spirituale şi unde ţii socoteala ţelurilor duse până la capăt.
Împletite printre aceste evenimente şi acţiuni, se află şi gândurile şi sentimentele tale. Cum tu răspunzi la
acestea, modul în care le interpretezi din propria ta perspectivă spirituală, sunt de asemenea inima jurnalului tău.
Biblia însăşi conţine multe exemple de jurnale inspirate de Dumnezeu. Mulţi psalmi înregistrează
călătoria spirituală a lui David cu Domnul. Sentimentele lui Ieremia din cartea Plângerile lui Ieremia formează un
jurnal intim. El îşi notează sentimentele pe care le-a trăit la dărâmarea Ierusalimului.
Gândeşte-te în timp ce citeşti acest capitol, rugându-te să te alături altor oameni ai lui Dumnezeu care
au practicat această disciplină a ţinerii jurnalului „în scopul evlaviei”. Nu uita, că scopul de a deveni din ce în ce
mai asemănător cu Isus va fi raţiunea principală pentru a începe orice disciplină spirituală, incluzând această
disciplină. Având proaspăt în minte acest lucru, ia în seamă cuvintele rostite de britanicul Maurice Roberts cu
privire la folosirea jurnalului:
„Logica acestei practici este inevitabilă odată ce oamenii au început să se simtă
îndemnaţi să-şi schimbe sufletul şi viaţa, având ca model pe Cristos. Nimeni nu va scrie în
jurnalul său gemetele interioare, temerile, păcatele, experienţele şi aspiraţiile, dacă nu este
convins de valoarea practicării acestui progres spiritual propriu. Această convingere a
transformat practicarea acestei discipline într-una obişnuită, în zilele de demult. Noi sugerăm
că această practică trebuie reîncepută şi că trebuie să spunem ceva în apărarea ei 118”.

IMPORTANŢA FOLOSIRII JURNALULUI

Folosirea jurnalului nu promovează numai creşterea spirituală prin intermediul virtuţilor personale. El
reprezintă, în acelaşi timp, un ajutor preţios pentru celelalte aspecte ale vieţii spirituale.

Ne oferă ajutor în evaluarea şi înţelegerea propriei persoane

În Romani 12:3 suntem încurajaţi să avem o părere cumpătată despre noi înşine: Prin harul, care mi-a
fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri
cumpătate despre sine. Folosirea jurnalului nu este o garanţie împotriva înşelării de sine sau a umilirii. Simpla
disciplină a înregistrării evenimentelor zilnice prin notarea meditaţiei mele la ceea ce le-a cauzat, mă ajută să mă
examinez mai mult decât am făcut-o până acum.
Aceasta nu este o nevoie minoră sau un punct neesenţial în vieţile noastre. John Calvin a fost un teolog
care a crezut foarte mult în Dumnezeu, dar iată ce a scris acesta pe prima pagină a lucrării sale monumentale
Instituţiile: “Fără cunoaşterea de sine, nu este cunoaştere de Dumnezeu” 119. Dacă ne cunoaştem starea spirituală,
118
Maurice Roberts, “Are We Becoming Reformed Men?” (“Oare devenim nişte oameni reformaţi?”)
The Banner of Truth Trust, numărul 330, martie 1991, pag. 5.
119
John Calvin, Institutes of the Christian Religion (“Instituţiile religiei creştine”), editată de către
John T. McNeil, tradus şi indexat de Ford Lewis Battles (Philadelphia, PA: Westminster, 1960), vol.
2, pag. 35.
114
explică el, atunci ne vom simţi îndemnaţi să-L căutăm pe Dumnezeu. Jurnalul poate reprezenta mijlocul prin care
Duhul Sfânt îţi poate arăta păcatele sau slăbiciunile din viaţa ta, inutilitatea cărării pe care ai ales să mergi. Acesta
te ajută să-ţi analizezi motivele sau alte lucruri care te pot ajuta să transformi paginile acelui jurnal într-un altar al
căutării lui Dumnezeu.
În anul 1803, după ce s-a întâlnit cu “Societatea eclectică”, locul unde mai mulţi slujitori din Londra se
întâlneau în fiecare săptămână ca să afle mai multe lucruri şi să-şi mărească părtăşia discutând probleme
teologice, Josiah Pratt a scris despre valoarea practicării folosirii jurnalului în ceea ce priveşte examinarea de
sine.
„Practicarea ţinerii unui jurnal intim va promova vigilenţa. Mulţi îşi irosesc viaţa de
pomană. Ei se ocupă de anumite practici religioase: şi poate că nu sunt ispitiţi prea tare. Vin
regulat la biserică, participă la tainele acesteia împreună cu familiile lor. Citesc Biblia şi se roagă
în fiecare zi, în cămăruţa ascunsă. Dar cu asta sfârşeşte totul. Dar ei cunosc puţin despre
progresul şi declinul omului interior. Sunt creştini dar nu ştiu prea multe despre creştinism.
Lucrarea păcatului nu este băgată în seamă, aşa cum ar trebui să fie. De aceea, nici nu
primesc har: ei nu experimentează sentimente prea puternice, de aceea nici nu caută şi nici nu
cultivă harul. Da, jurnalul intim are tendinţa de a ridica standardul vieţii unui creştin,
îndemnându-l la o veghere constantă120”.
Îţi poţi nota “progresele sau eşecurile omului lăuntric” în jurnalul tău personal dacă începi să-ţi analizezi
tiparul de viaţă pe care nu l-ai luat în considerare până acum. Când citesc ce-am notat în jurnalul meu acum o
lună, şase luni sau un an în urmă, mă văd pe mine şi evenimentele prin care am trecut cu mai multă claritate. Îmi
pot analiza gândurile şi acţiunile, fără să mai iau aminte la sentimentele pe care le-am experimentat pe atunci.
Din această perspectivă este mai uşor să observi progresele pe care le-ai făcut sau dacă ai eşuat într-un anumit
domeniu al vieţii creştine.
Totuşi folosirea jurnalului nu este timpul potrivit în care să treci cu vederea anumite lucruri. Şi nici nu
reprezintă o scuză pentru că ai devenit prea interesat de propria persoană, lăsând la o parte nevoile celorlalţi.
Scriind despre puritani şi descriind relaţia acestora cu societatea, Edmund S. Morgan citează în jurnalul său
rândurile scrise de un tânăr creştin evlavios, în timp ce era grav bolnav. Acest tânăr a murit la sfârşitul anului
1600. El se gândea dacă i-a iubit suficient de mult pe ceilalţi oameni. Iată ce spune Morgan:
„Faptul că mulţi puritani ţineau jurnale spirituale, în acest fel se explică căutarea virtuţii
sociale; jurnalele acestea au devenit nişte cărţi în care ei şi-au notat capacităţile şi abilităţile
sufletului în credinţă. Când deschideau aceste cărţi, îşi dădeau seama imediat ce le lipsea pe
plan moral, se pocăiau şi îşi echilibrau viaţa cu ajutorul credinţei. Cotton Mather s-a hotărât să
scrie în jurnalul său cel puţin o faptă bună în fiecare zi 121”.
Dacă este folosită corect şi nu ca să ne închistăm tot mai mult în noi înşine, ţinerea jurnalului poate
deveni mijlocul care ne va îndemna la acţiune pentru alţii.
Jurnalul poate fi o oglindă aflată în mâinile Duhului Sfânt, în care El revelează perspectivele Sale cu
privire la atitudinile, gândurile, faptele şi acţiunile noastre. Deoarece va trebui să dăm socoteală de toate acestea
în Ziua Judecăţii, trebuie să le evaluăm cu înţelepciune pe fiecare în parte.

Ne ajută să medităm
Se pare că tot mai mulţi creştini sunt interesaţi de meditaţia biblică (Iosua 1:8; Psalmul 1:1-3) mai mult
decât înainte. Totuşi meditaţia folositoare implică o concentrare care nu se dezvoltă prea repede în societatea
noastră grăbită, distrasă de tot felul de mijloace mass-media.
Am citit o poveste despre un om din New England care era convins că nicăieri în lume ceaţa nu era mai
deasă decât în oraşul său, aflat pe coasta mării. Odată, în timp ce îşi acoperea casa, el a pretins că norii erau
atât de denşi încât a căzut de pe acoperiş, “dispărând în ceaţă”. Dacă nu am un creion în mână, pot fi uşor distras
în timp ce meditez, începând să mă gândesc la alte lucruri care nu au nici o legătură cu ceea ce fac în momentul
respectiv. Efectiv “dispar în ceaţă”, visând la lucruri imposibile în loc să gândesc în lumina Scripturii. Disciplina
scrierii meditaţiilor mele într-un jurnal, mă ajută să mă concentrez.
120
Josiah H. Pratt, ed., The Thought of the Evangelical Leagers (“Gândurile liderilor evanghelici”)
(James Nisbet, 1856; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1978), pag. 305.
121
Edmund S. Morgan, The Puritan Family (“Familia puritană”) (New York: Harper & Row, 1966),
pag. 5.
115
 Atunci când stau cu o foaie de hârtie în faţă şi cu un creion în mână, îmi este mult mai uşor să-L aud pe
Dumnezeu în timp ce meditez la El şi la cuvintele Sale din pasajul citit. Întotdeauna eram mai atent la şcoală
atunci când îmi luam notiţe. La fel mi se întâmplă şi când ascult o predică; ascult cu mai multă atenţie atunci când
îmi iau notiţe, pentru a scrie gândurile cele mai semnificative ale mesajului. Acelaşi principiu este adevărat şi cu
privire la folosirea jurnalului. Când scriu în jurnal meditaţiile dintr-un anumit pasaj din Scriptură, pot să fiu mai
atent la vocea lui Dumnezeu care îmi vorbeşte în timp ce meditez la pasajul respectiv.

Ne ajută să ne exprimăm gândurile şi sentimentele noastre faţă de Domnul

Indiferent de legătura profundă care există între doi prieteni sau doi soţi, nu putem spune întotdeauna
altor oameni tot ce ne trece prin cap. Alteori, sentimentele noastre sunt atât de puternice, iar gândurile atât de
dominante, încât trebuie să găsim o modalitate de a le exprima. Tatăl nostru este întotdeauna disponibil şi doritor
să ne asculte. Psalmul 62:8 spune: “ Vărsaţi-vă inima înaintea Lui!”.
Jurnalul intim este locul în care ne putem exprima izvoarele inimilor noastre, locul unde putem scrie
despre pasiunea profundă pe care o avem pentru Domnul.
Deoarece gândurile şi sentimentele omeneşti se schimbă cu o viteză uluitoare, amândouă se vor afla pe
paginile jurnalelor noastre. Acest lucru este adevărat cu privire la toate jurnalele pe care le cunoaştem în istoria
bisericii. Observă profunzimea gândurilor pe care le-a notat David Brainerd în jurnalul său:
„Ziua Domnului, 16 decembrie 1744. Am fost atât de copleşit de dezamăgire încât nu
ştiam cum am să trăiesc mai departe. Îmi doream nespus de mult să mor; sufletul meu era
pustiu şi apele m-au acoperit. Eram atât de deprimat încât sufletul meu era în agonie. Nu mă
mai puteam gândi la nimic, nu mă mai puteam ruga nici o clipă măcar, fără ca gândurile mele să
nu o ia razna şi fără să fiu distras de alte lucruri. Eram nespus de ruşinat de faptul că nu trăiam
pentru Dumnezeu. Nu mă îndoiam de starea proastă în care mă aflam, dar nici nu aveam
curajul să mă aventurez în eternitate (cel puţin nu acum). În timp ce le predicam indienilor,
sufletul meu era copleşit de durere. Eram atât de descurajat şi de disperat încât nu mai puteam
face nici o faptă bună. Simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu ştiam ce să mai zic şi nici
încotro să mă îndrept122”.
Pe de altă parte, mai târziu, după ce şi-a regăsit bucuria pierdută, iată ce a scris acesta în jurnalul său:
„Ziua Domnului, 17 februarie 1745. Eu cred că nu am fost vreodată în stare să ofer
harul gratuit al lui Dumnezeu oamenilor păcătoşi, cu mai multă libertate şi simplitate în viaţa
mea. După aceea, eu am fost doritor să invit copiii lui Dumnezeu să vină pentru reînnoire şi să
bea din această fântână a apei vieţii, care oferă satisfacţii de nedescris. Acesta a fost un timp
foarte bun pentru mine. Am plâns foarte mult în adunare. Nu mă îndoiesc că Duhul Sfânt era
acolo, convingându-i pe bieţii păcătoşi că au nevoie de Cristos. Seara, m-am simţit întărit şi
fericit, deşi eram foarte obosit. Am avut un simţ al dulceţii excelenţei şi gloriei lui Dumnezeu; iar
sufletul meu se bucura, deoarece El era “Dumnezeul Atotputernic şi binecuvântat pentru vecie”;
eram înconjurat de foarte mulţi oameni şi doream nespus să fiu singur, numai cu Dumnezeu. O,
dacă aş putea să-L binecuvintez mereu pe Dumnezeu pentru mila pe care mi-a arătat-o în
această zi, pentru că “mi-a răspuns umplându-mi inima de bucurie!” 123”.
Probabil că ai citit aceste cuvinte ale lui David Brainerd cu aceeaşi detaşare cu care le-am citit şi eu. Era,
oare, un om ciudat? Oare trăia la un nivel spiritual care nu este accesibil şi altor creştini, ca mine şi ca tine? Oare
poate fi explicată diferenţa dintre experienţele sale cu Dumnezeu şi experienţele noastre numai pe baza faptului
că trăim în epoci diferite? Deoarece nu pot să-mi exprim în scris sentimentele pe care le am faţă de Dumnezeu
aşa cum a făcut-o el, oare eu sunt cel ciudat?
Mă gândesc că este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu să experimenteze lucrurile descrise de
Brainerd, iar jurnalul personal te poate ajuta foarte mult. Maurice Roberts explică:
„Jurnalul spiritual tinde să adâncească şi să satisfacă viaţa emoţională a copilului lui
Dumnezeu. Jurnalul intim are o valoare inestimabilă deoarece ne face să devenim mai profunzi
emoţional deasupra marilor subiecte ale credinţei noastre. Generaţia noastră nu este suficient
122
Jonathan Edwards, ed.; The Life and Diary of David Brainerd (“Viaţa şi jurnalul lui David
Brainerd”), ediţie revizuită de către Philip E. Howard, Jr. (Chicago, IL: Moody Press, 1949), pag.
186.
123
Edwards, pag. 193.
116
 de profundă în simţiri. Oamenii Bibliei sunt descrişi ca fiind nişte oameni care au vărsat multe
lacrimi, care au suspinat şi au gemut, iar în alte ocazii, s-au bucurat enorm. Ei au fost vrăjiţi de
ceea ce înseamnă Dumnezeu. Ei aveau pasiune pentru Isus Cristos - pentru Persoana Lui,
pentru slujbele Lui, titlurile Lui, Numele Lui, pentru cuvintele şi faptele Lui. Ar trebui să ne fie
ruşine că suntem atât de reci, atât de nesimţitori şi atât de lipsiţi de sentimente, în ciuda
lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi prin Cristos … Păstrarea unui jurnal ne ajută
să ne corectăm în acest domeniu124”.
Deoarece ne forţează să încetinim ritmul vieţii şi să ne gândim mai mult la Dumnezeu, folosirea jurnalului
ne va ajuta să avem alte sentimente mult mai adânci (şi biblice) faţă de Dumnezeu. Jurnalul reprezintă o
oportunitate de a ne pune ordine în gânduri şi în sentimente. Apoi noi suntem ajutaţi mai bine să discutăm cu
Dumnezeu, atât cu mintea cât şi cu duhul nostru.

Ne ajută să ne amintim lucrările Domnului

Mulţi oameni cred că Dumnezeu nu i-a binecuvântat prea mult până când nu s-au mutat la o nouă
adresă! În acelaşi mod, noi tindem să uităm că Dumnezeu a răspuns de multe ori rugăciunilor noastre, că ne-a
ajutat atunci când ne-a fost greu şi că a făcut lucruri minunate în vieţile noastre. Dar a aduna toate aceste
memorii într-un jurnal, ne ajută să nu le uităm.
Jurnalul ne ajută să fim ca Asaf din Psalmul 77:11-12, care a spus: Dar tot voi lăuda lucrările Domnului,
căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la
toate isprăvile Tale. Chiar şi împăraţii lui Israel trebuiau să scrie o copie a Legii lui Moise care să le reamintească
ce a spus Dumnezeu şi ce a făcut Acesta în vieţile patriarhilor (Deuteronom 17:18).
Mărturia lui Lucy Shaw, văduva fostului editor creştin Harold Shaw, ilustrează faptul că ţinerea unui jurnal
nu este numai folositoare, ci şi esenţială, deoarece el ne reaminteşte lucrările importante pe care le-a făcut
Domnul pentru noi.
„Toată viaţa mea m-am gândit că trebuie să ţin un jurnal intim. Dar n-am făcut niciodată
acest lucru până acum câţiva ani în urmă, când am descoperit că soţul meu Harold suferea de
cancer. Această experienţă m-a învăţat foarte multe lucruri, deoarece am început să ne
confruntăm cu nişte lucruri prin care nu am trecut mai înainte. Confruntându-ne cu decizii
dureroase, am strigat la Domnul: “Unde eşti acum, în mijlocul acestor suferinţe?” Mi-am dat
seama după puţin timp că trebuia să scriu toate lucrurile care mi se întâmplau, ca să nu le uit.
Puteam să uit foarte repede evenimentele, detaliile şi oamenii acelor zile dureroase. Aşa că am
început să le notez în jurnal125”.
Francis Bacon a pus aceasta într-o formă brută: “Dacă un om scrie puţin, înseamnă că el are nevoie de o
foarte mare memorie.”126.
Unul dintre cele mai mari beneficii ale păstrării înregistrării lucrărilor Domnului, este încurajator pentru
credinţă şi rugăciune.

C.H. Spurgeon, prinţul predicatorilor, a spus în ultima parte a anilor 1800: “Am spus uneori, când
deveneam pradă a gândurilor îndoielnice, că acum nu mai îndrăznesc să mă îndoiesc de Dumnezeu, deoarece
privesc înapoi în jurnalul meu şi pot spune: “În acea zi, în mijlocul marilor necazuri, mi-am plecat genunchii
înaintea lui Dumnezeu şi după ce m-am ridicat de pe genunchi, Dumnezeu mi-a şi răspuns” 127”.

124
Roberts, pag. 6.

125
LaVonne Neff, et al., ed., Practical Christianity (“Creştinismul practic”) (Wheaton, IL: Tyndale
House, 1987), pag. 310.
126
Ralph Woods, ed., A Treasury of the Familiar (“Comoara lucrurilor intime”) (Chicago, IL: Peoples
Book Club, 1945), pag. 14.
127
C. H. Spurgeon, Autobiography, Volume 1: The Early Years, 1834-1859 (“Autobiografie, Volumul
1: Anii de început, 1834-1859”), ediţie revizuită, în două volume, compilată de Susannah
Spurgeon şi Joseph Harrald (Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1962), pag. 122.
117
 “Se merită să ne amintim de beneficiile din trecut – spunea Stephen Charnock - autorul cărţii clasice The
Existence and Attributes of God (“Existenţa şi atributele lui Dumnezeu”) 128- când noi venim să cerem altele noi”.
Un jurnal reprezintă cea mai bună metodă de a ne păstra memoria proaspătă faţă de “binecuvântările” pe care ni
le-a dat Domnul în trecut.

128
Stephen Charnock, The Existence and Attributes of God (“Existenţa şi atributele lui
Dumnezeu”) (Robert Carter and Brothers, 1853; retipărit, Grand Rapids, MI: Baker Book House,
1979), vol. 1, pag. 277.
118
Ne ajută să dezvoltăm şi să păstrăm moştenirea spirituală
Folosirea jurnalului este o modalitate eficientă care ne ajută să le spunem copiilor noştri despre lucrările
lui Dumnezeu şi să transmitem mai departe credinţa noastră generaţiilor viitoare (vezi Deuteronom 6:4-7; 2
Timotei 1:5).
Nu vom şti niciodată ce impact spiritual vor avea lucrurile pe care le-am scris astăzi în jurnalele noastre.
Tatăl meu a murit brusc pe data de 20 august 1985. El era administratorul unui mic post de radio dintr-un orăşel.
În fiecare dimineaţă el ţinea un program de 30 de minute, timp în care se ocupa de ştirile locale şi de muzică. Pe
biroul lui am găsit materialele devoţionale pe care le folosea la începutul fiecare emisiuni. El citise cuvintele scrise
de William Cowper în imnul “Dumnezeu lucrează într-un mod misterios”. Lângă aceste cuvinte am găsit scrisă şi
data la care el şi le-a notat în jurnalul său - 19 august 1985. Acest lucru mi-a adus o mare mângâiere şi m-a întărit
spiritual mai mult decât orice altceva. La moartea sa, chitara lui a devenit unul dintre lucrurile pe care eu le
preţuiesc cel mai mult. El îşi începuse cariera când toate posturile de radio transmiteau live, nefolosind nici un fel
de înregistrări. În timpul programului său, el cânta la chitară. În prima Zi a Mulţumirii petrecută fără tata, m-am
apropiat de cutia în care stătea chitara. În ea am găsit multe scrisori vechi care au fost scrise la câteva zile după
naşterea mea. El le primise de la cei care-i ascultau programul. Aceştia se bucurau că mama mea şi cu mine
eram bine, deoarece ea avusese o naştere foarte grea. Ei scriau cât de evident este faptul că tata se mândrea cu
mine. El mulţumise Domnului pentru sosirea mea pe lume în timpul unuia dintre programele sale. Stăteam pe
podea, lângă cutie, citind cu lacrimi în ochi acele scrisori vechi, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru ele. Ce mult
mi-aş fi dorit ca tatăl meu să fi scris mai multe lucruri despre viaţa sa trăită împreună cu Dumnezeu!
Nu subestima niciodată puterea lucrurilor scrise cu privire la credinţă, deoarece aceasta este o capsulă
ce are de-a face cu dimensiunea spirituală. Autorul Psalmului 102:18 a recunoscut următoarele idei despre
experienţa sa cu Dumnezeu: “Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni şi poporul care se
va naşte să laude pe Domnul!”.

Ne ajută să ne clarificăm şi să ne exprimăm impresiile şi interiorul

Un vechi cântec spune că gândurile noastre se dezintregrează atunci când trec de bariera buzelor. Cititul
îl împlineşte pe om, iar dialogul îl pregăteşte. – după cum spune Francis Bacon: “ Scrisul îl face pe om exact”. Am
descoperit acest adevăr în timp ce-mi notam meditaţiile, când petreceam timp singur cu Domnul, când îmi notam
acele impresii care-mi rămâneau în minte pentru mai mult timp. Dacă nu notez lucrurile învăţate, la sfârşitul zilei
voi uita impresiile pe care le-am descoperit în cadrul timpului devoţional.
Marele campion al rugăciunii şi credinţei, George Muller, a folosit un jurnal pentru a-şi nota impresiile
spirituale pe care şi le făcea după ce citea din Scriptură:
„22 iulie 1838. În această seară m-am plimbat în mica noastră grădină, meditând la
Evrei 13:8: Isus Cristos este Acelaşi ieri şi azi şi în veci! În timp ce meditam la dragostea Sa
neschimbată, la puterea şi la înţelepciunea Lui, am început să mă rog cu privire la viaţa mea; în
timp ce încercam să aplic dragostea Lui veşnică, puterea şi înţelepciunea Lui la circumstanţele
spirituale şi fizice în care mă aflam - mi-am dat seama, deodată, de nevoia presantă a orfanilor
care aveau nevoie de o familie. Imediat, m-am simţit îndemnat să mă rog astfel: “Isus, în
dragostea şi puterea Sa, mi-a dat tot ce aveam nevoie ca să mă ocup de orfani. El îmi va oferi
aceeaşi dragoste neschimbată şi aceeaşi putere şi pe viitor”. Am fost cuprins de o mare bucurie
când mi-am dat seama de caracterul nechimbător al Dumnezeului nostru preaiubit. După
câteva clipe, am primit o scrisoare în care am găsit un cec de 20 de lire. În scrisoare scria: “Te
rog să foloseşti aceşti bani pentru a cumpăra lucrurile de care ai nevoie la Societatea
Cunoaşterii Bibliei sau la orfelinatul de copii sau pentru orice altă lucrare sau cauză a
Stăpânului nostru, la fel cum ar fi făcut-o Acesta, la îndemnul Său. Nu este o sumă mare, dar te
va ajuta să împlineşti nevoile care există azi; Domnul promite să împlinească numai nevoile
zilnice. Cele de mâine vor fi împlinite la momentul potrivit” 129”.

129
Roger Steer, ed., The George Muller Treasury (“Tezaurul lui George Muller”) (Westchester, IL:
Crossway Books, 1987), pag. 55-56.
119
 Când impresiile din cadrul timpului devoţional mi s-au fixat adânc în minte le notez în jurnal. Astfel, le pot
găsi mai târziu şi le pot folosi în dialogurile duse cu alţii, în consiliere, în sfătuire, încurajare şi mărturisire (vezi 1
Petru 3:15).

Ne ajută să ne monitorizăm ţelurile şi priorităţile

Jurnalul este o bună metodă care ne ajută să nu uităm faptele bune pe care vrem să le facem sau
lucrurile pe care vrem să punem accentul. Unii îşi scriu în jurnal o listă cu ţelurile şi priorităţile de care vor să se
ocupe în fiecare zi şi le recapitulează zilnic. Eu desenez un triunghi mic la începutul fiecărei noi intrări din jurnalul
meu. Apoi, trag o linie orizontală şi două linii verticale, împărţind pagina în şase pătrate egale. Fiecare pătrat
reprezintă o anumită dorinţă spirituală pe care doresc să o împlinesc în ziua respectivă, ca de pildă încurajarea
unei persoane. Înainte de a scrie ceva în jurnal, la data respectivă, mă întorc şi citesc paginile din urmă, colorând
pătratele care conţin lucrurile pe care am reuşit să le împlinesc. Unii consideră acest lucru legalism. Dar pe mine
mă ajută să-mi reamintesc lucrurile pe care vreau să le fac, deoarece mă străduiesc mereu să “fiu din ce în ce
mai evlavios” (Filipeni 3:12-16).
Soluţiile găsite de tânărul Jonathan Edwards sunt cunoscute de foarte mulţi creştini astăzi. Ele se ocupă
de rezolvarea temerilor sufleteşti pe care le avea cu privire la folosirea timpului, cu privire la mâncare, la creşterea
în har, cu privire la datorie, negarea de sine şi alte şaptezeci de probleme de natură spirituală. Aceste soluţii
reprezintă mai mult decât dorinţele pe care ni le punem de Anul Nou. Ele au devenit ţelurile şi priorităţile spirituale
pe care Edwards a căutat să le îndeplinească cât timp a trăit pe acest pământ. Însă nu se ştiu prea multe lucruri
despre modul în care el a trăit în fiecare zi, despre modul în care a aplicat aceste soluţii. El a notat câte ceva
despre acestea în jurnalul său. Iată ce scria el în jurnalul său în ziua de Crăciun a anului 1722: “M-am gândit mai
mult în această perioadă la excelenţa lui Cristos şi la Împărăţia Lui. La sfârşitul fiecărei luni, am observat multe
spaţii goale în jurnalul meu. M-am hotărât ca pe unele să le împlinesc mai mult decât pe altele, începând de azi
înainte. M-am hotărât să scriu la sfârşitul fiecărei săptămâni lucrurile pe care le-am dus la bun sfârşit şi să văd
câte lucruri pot împlini de-a lungul unui an întreg” 130. Pe data de 5 ianuarie găsim un exemplu despre modul în
care el şi-a folosit lucrurile notate în jurnal: “Tocmai am ieşit dintr-o lungă perioadă plictisitoare şi înfricoşătoare cu
privire la citirea Scripturii. În această săptămână, am fost foarte nefericit - oare de ce? - din cauza lenei care m-a
cuprins. Dacă aş mai fi continuat mult timp la fel, aş fi început să comit şi alte păcate” 131.
Marele evanghelist, care i-a condus pe oameni la Marea Trezire, George Whitefield, a fost un predicator
plin de pasiune, pasiune care nu a mai putut fi imitată de nimeni altcineva. Whitefield a fost contemporan cu
Edwards. Lucrurile pe care el şi le-a notat în jurnalul personal ne descoperă faptul că spiritualitatea lui era la fel
de profundă ca şi influenţa pe care o avea. Jurnalul său începe cu o listă de criterii, pe care o folosea în fiecare
seară pentru a se examina.
„Oare:
1. M-am rugat suficient?
2. M-am rugat atunci când am spus că am să mă rog?
3. M-am rugat în orele pe care le-am pus deoparte pentru rugăciune?
4. După fiecare discuţie sau acţiune deliberată, am meditat dacă aceasta I-a adus slavă lui Dumnezeu?
5. După ce m-am bucurat de un lucru, I-am mulţumit lui Dumnezeu?
6. Mi-am planificat să fac ceva azi?
7. Am fost simplu şi modest în toate lucrurile?
8. Am fost zelos şi activ în lucrurile pe care le-am avut de făcut?
9. Am fost blând, optimist şi discret în tot ceea ce am făcut şi am spus?
10. Am fost mândru, vanitos, respingător cu ceilalţi?
11. M-am abţinut de la mâncare şi băutură? Am fost mulţumitor? Am dormit atât cât trebuia?
12. Mi-am făcut suficient timp pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu potrivit regulilor Legii (lui William)?
13. Am studiat atât cât trebuia?
14. Am vorbit urât sau am gândit urât despre cineva?

130
Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards (“Opera lui Jonathan Edwards”), rev. Edward
Hickman (1834; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1974), vol. 1, pag. xxiv.
131
Edwards, pag. xxiv.
120
 15. Mi-am mărturisit toate păcatele?132”
Fiecare intrare zilnică din Jurnalul lui Whitefield era împărţită în două şi se întindea pe două pagini. Pe
prima pagină el scria ce făcuse în ziua respectivă, apoi se evalua răspunzând la cele cincisprezece întrebări de
mai sus. Pe a doua pagină, potrivit biografului său, Arnold Dallimore: “El scria orice activitate ieşită din comun
care a avut loc în acea zi şi care l-a impresionat puternic. Toate dorinţele inimii sale, toate motivele sale, toate
mustrările severe pe care şi le făcea, toate laudele la adresa lui Dumnezeu sunt înregistrate în acest jurnal” 133.
Dar cum au fost schimbaţi Edwards şi Whitefield în asemănarea cu Cristos? Secretul lor a fost acela că
au folosit disciplina spirituală de a scrie un jurnal pentru a ţine socoteala ţelurilor şi priorităţilor spirituale din viaţa
lor. În loc să găsim tot felul de scuze pentru că nu facem şi noi la fel, haideţi să încercăm mai întâi să facem ce au
făcut aceştia.

Ne ajută să împlinim celelalte discipline spirituale

Jurnalul este locul în care eu îmi notez progresele efectuate în privinţa celorlalte discipline spirituale. De
exemplu, folosesc nişte carduri mici ca să mă disciplinez să memorez Scriptura. Este foarte uşor să devin leneş şi
să nu mai învăţ versete din Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este esenţială pentru sfinţenie (Psalmul 119:11). Dacă
nu memorez Scriptura, nu pot să înaintez în credinţă. Totuşi jurnalul îmi reaminteşte în fiecare zi ce trebuie să fac.
Cu ajutorul său, eu caut să devin mai evlavios, ca să pot învinge ispitele.
Firea pământească, care este înclinată spre păcat, nu contribuie cu nimic la creşterea noastră spirituală.
Dacă nu muncim ca să învingem faptele cărnii (Romani 8:13), nu vom deveni mai evlavioşi. Dacă nu găsim
metode practice de a coopera cu Duhul Sfânt împotriva tendinţei noastre naturale de a păcătui, nu vom creşte în
credinţă (Iuda 20); dimpotrivă, vom deveni căldicei.
În articolul său “Where Have the Saints Gone”? (“Unde au dispărut sfinţii”), Maurice Roberts afirmă
următoarele:
Nu va fi creştere în sfinţenia creştină dacă noi nu ne străduim să învingem împotrivirea
noastră naturală, faţă de secretele exerciţiilor spirituale. Strămoşii noştri au ţinut jurnale oneste
în care au înregistrat bătăliile prin care au trecut. Thomas Shepherd, un „tatăl pelegrin”, şi
fondaorul Universităţii Harvard, a scris în jurnalul său: “Uneori, simt că mai degrabă mi-aş dori
să mor decât să mă rog” La fel simţim şi noi. Dar această onestitate nu trebuie să aibă loc prea
des. Astfel de oameni au reuşit pentru că şi-au cultiv0at sufletul cu lacrimi şi sudoare. Şi noi
trebuie “să căutăm evlavia” (1 Timotei 4:7)134.
Misionarul Jim Elliot şi-a folosit jurnalul, care acum este cunoscut de mulţi oameni, pentru a înregistra în
el modul în care împlinea disciplinele spirituale atunci când îi mai scădea zelul. Iată ce scria acesta pe data de 20
noiembrie 1955, cu două luni înainte de a fi ucis de indienii din tribul Auca:
„Am citit câteva capitole din cartea Behind the Ranges şi sunt hotărât să fac ceva cu
privire la viaţa mea devoţională şi de rugăciune. M-am apucat să învăţ spaniola şi am renunţat
la cititul Bibliei în engleză, iar citirea devoţională a avut de suferit. Nu m-am străduit prea mult
să îndrept lucrurile. Traducerea şi pregătirea lecţiilor biblice zilnice nu m-au întărit prea mult. Îmi
este greu să mă rog de unul singur, deoarece mă gândesc mereu la Betty. Acum mi-e foarte
greu să mă scol din pat dimineaţa. M-am hotărât să fac ceva în privinţa aceasta, dar până acum
nu am fost prea harnic. Însă mâine am să mă scol la şase dimineaţa şi am să studiez epistolele
înainte de micul dejun. Aşa să mă ajute Dumnezeu 135”.
Aparent, dorinţa lui de a revitaliza viaţa devoţională, i-a trecut deseori prin minte şi înainte. Transferându-
şi dorinţele pe hârtie, aceasta părea să-l canalizeze ca apa dintr-o turbină, pentru a produce putere în împlinirea
dorinţei.
132
Arnold Dallimore, George Whitefield: The Life and Times of the Great Evangelist of the
Eighteenth-Century Revival (“George Whitefield: Viaţa şi timpurile marelui evanghelist care a
condus la Marea Trezire din secolul al XVIII-lea”) (Westchester, IL: Crossway Books, 1979), vol. 1,
pag. 80.
133
Dallimore, pag. 80-81.
134
Maurice Roberts, “Where Have the Saints Gone?” (“Unde au dispărut sfinţii?”) The Banner of
Truth Trust, octombrie 1988, pag. 4.
135
Elisabeth Elliot, ed., The Journals of Elliot (“Jurnalele lui Elliot”) (Old Tappan, NJ: Fleming H.
Revell, 1978), pag. 474.
121
 Eu mi-am înregistrat bucuriile şi libertatea pe care o experimentez prin intermediul practicării disciplinelor
spirituale. Păstrarea unui jurnal m-a ajutat să le împlinesc aşa cum am ştiut eu mai bine. Când îmi recitesc
jurnalul, când citesc lucrurile pe care le-am notat acolo cu mâna mea, când îmi exprim încântarea cu privire la
mesajul Evangheliei, când le predic oamenilor junglei din Kenia care nu au auzit niciodată de Isus, când citesc
despre evanghelizarea adolescenţilor din Brazilia care erau implicaţi în spiritism, îmi dau seama că sunt din ce în
ce mai hotărât să nu renunţ la disciplina numită evanghelizare sau la proiectele misionare internaţionale,
indiferent de costul pe care trebuie să-l plătesc. Faptul că într-o zi mi-a fost tare foame pentru că am postit, n-a
făcut altceva decât să-mi doresc să mai postesc o dată.
Viaţa creştină este, prin definiţie, un lucru (fapt) viu. Dacă noi ne putem gândi la disciplina asimilării Bibliei
ca hrană şi a rugăciunii ca respiraţie, mulţi creştini consideră ţinerea unui jurnal, inima lor. Pentru ei, jurnalul este
pompa vieţii care menţine sângele în fiecare disciplină conectată cu ea.

CĂI PENTRU ŢINEREA UNUI JURNAL

Cum ţii un jurnal? “Modul în care tu îţi notezi lucrurile în jurnal este modul corect … Nu există reguli în
această privinţă!”136
Astăzi am intrat într-o librărie creştină şi am observat mai multe cărţi care te învăţau cum să ţii un jurnal.
Unele erau cartonate, altele nu. Altele aveau pe fiecare pagină citate şi gânduri ale unor oameni importanţi. Alte
cărţi aveau multe pagini goale cu titlul: “Motive de rugăciune” sau “Impresii din Scriptură”, etc. Multe librării vând
cărţi frumos legate, însoţite de caiete ce pot fi transformate în jurnale.
Mulţi creştini folosesc caiete obişnuite. Alţii preferă agende spiralate, iar eu lucrez pe coli. Acestea sunt
ieftine şi nu te obligă să te încadrezi în spaţiul limitat oferit de agende. Pe de altă parte, alţii cred că dacă scriu
într-o agendă frumoasă vor fi mai credincioşi în practicarea disciplinei ţinerii unui jurnal. (Această motivaţie este o
sabie cu două tăişuri, deoarece unii creştini cred că acţiunile sau gândurile lor sunt prea obişnuite şi neînsemnate
pentru a fi notate undeva anume. În curând vor începe să scrie din ce în ce mai puţin şi până la urmă se vor opri).
Eu prefer să scriu pe foi, deoarece este mult mai uşor să cari cu tine câteva foi decât o agendă groasă.
Paginile mele de jurnal încap uşor în Biblie, în servietă, într-o carte sau în oricare alt lucru pe care-l iau cu mine.
De fapt, paginile de jurnal se află în servietă, pe biroul de acasă sau de la biserică. Astfel pot să-mi notez
gândurile imediat ce îmi vin în minte. Strâng paginile după o lună. Când încep o altă lună, le iau pe celelalte şi le
capsez, apoi le duc acasă. Astfel am două avantaje faţă de metoda de a folosi o agendă: (1) dacă îmi pierd
jurnalul, nu pierd decât o lună, şi (2) pot să le scot de pe calculator, adăugând poze, etc. Vreau să afirm din nou
următorul lucru: “Modul în care îţi notezi gândurile în jurnal este cel mai bun mod”. Foloseşte metoda care ţi se
potriveşte cel mai bine.
Faptul că-ţi vei nota pe hârtie cuvintele, te va face să fii mult mai atent la modul în care te exprimi. Mie îmi
place să-mi scriu jurnalul pe calculator. Asta pentru că dactilografiez mai repede decât scriu şi pentru că arată mai
frumos când le scot la imprimantă. De obicei, totuşi, scriu în jurnal mai mult când fac un studiu biblic decât atunci
când sunt acasă, aşa că folosesc computerul. Alteori, scriu de mână. Unora le place să scrie de mână atunci
când le apar gânduri spontane în minte şi doresc să le noteze imediat ca să nu le uite. Acesta nu este, însă, şi
cazul meu. Eu prefer calculatorul sau maşina de scris care îmi îngăduie mai multă libertate.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei ne va fi din ce în ce mai uşor să ţinem jurnale. Un articol din Chicago
Tribune spunea că o companie japoneză îşi ajuta angajaţii să-şi ţină jurnale. Acelora care erau prea ocupaţi ca să
noteze ceva în jurnal, firma le-a pus la dispoziţie reportofoane şi casete audio. La sfârşitul fiecărei luni, clientul
primeşte o copie atractivă a jurnalului său. Probabil că acest lucru este bun pentru cei care nu vor să înregistreze
altceva decât evenimente şi acţiuni. Dar este un mijloc prea impersonal de relaţionare la Domnul, ne semnificativ
pentru creşterea spirituală. Îmi este foarte greu să-mi exprim gândurile şi sentimentele la telefon, mai ales când
nota de plată creşte cu fiecare minut! Această metodă nu ia în considerare faptul că alţi oameni scriu pe
calculator gândurile tale cele mai intime. În ciuda avansării tehonologice, cea mai simplă metodă de a ţine un
jurnal este să foloseşti un pix şi o foaie de hârtie.
Dacă foloseşti alte metode, fii atent să nu restricţionezi notarea gândurilor în jurnal doar atunci când ai
acces la un computer sau la o maşină de scris. Cele mai multe gânduri îţi vor veni când eşti departe de locurile şi

136
Ronald Klug, How to Keep a Spiritual Journal (“Cum să ţii un jurnal spiritual?”) (Nashville, TN:
Thomas Nelson, 1982), pag. 58.
122
lucrurile obişnuite. Eu scriu cel mai mult în jurnal atunci când călătoresc, deoarece scriu de mână. Paginile scrise
de mână nu sunt cele mai frumoase pagini, dar sunt cele mai valoroase. Te avertizez următorul lucru: nu te lăsa
încorsetat de o singură metodă.
La începutul unei pagini noi de jurnal poţi scrie un verset sau un gând din Biblie care te-a impresionat cel
mai mult. Meditează la el câteva minute, apoi scrie-ţi gândurile şi impresiile. Apoi, notează-ţi evenimentele
recente din viaţă şi sentimentele şi modul în care ai răspuns la ele, rugăciunile rostite, bucuriile, succesele,
eşecurile, citatele altor creştini mari, etc.
Să nu crezi că pentru a avea un “jurnal oficial” (nu există aşa ceva!) trebuie să scrii anumite rânduri în
fiecare zi sau că trebuie să scrii ceva în fiecare zi. Eu încerc să-mi notez câte ceva în jurnal în fiecare zi, dar dacă
nu reuşesc, nu mă simt vinovat. Ori de câte ori sunt nemulţumit pentru că nu am scris mult timp în jurnal, mă
disciplinez să scriu cel puţin o propoziţie în fiecare zi. Inevitabil, această propoziţie se transformă într-un paragraf
sau o pagină.

MAI MULTE APLICAŢII

La fel ca toate celelalte discipline, ţinerea unui jurnal poate fi roditoare la orice nivel la care
te implici. Păstrarea unui jurnal este un lucru profitabil, indiferent de cât de bine sau de rău ţi-ai scris impresiile.
Nu contează dacă scrii sau nu în fiecare zi, nu contează dacă scrii mult sau puţin, nu contează dacă eşti ca
psalmistul: vesel sau trist: ţinerea unui jurnal te va ajuta să creşti în har.
La fel ca şi celelalte discipline, ţinerea unui jurnal îţi va cere perseverenţă în timpuri dificile .
Noutatea acestei discipline se evaporă foarte repede. Vor exista zile când vei scrie cu multă pasiune. Alteori, nu
vei afla nimic nou din Scriptură, nu vei avea nici o experienţă cu Dumnezeu destul de importantă pentru a fi
notată în jurnal. Nu este greşit dacă nu scrii prea mult timp de o zi sau mai multe zile, dar nu uita că trebuie să
faci mai mult dacă vrei să te bucuri de beneficiile păstrării unui jurnal. Cu alte cuvinte, nu renunţa la această
disciplină doar pentru că nu mai ai prea mult entuziasm. Nu renunţa. Persistă!
La fel ca şi celelalte discipline, ţinerea unui jurnal trebuie să înceapă înainte ca tu să-i poţi
experimenta valoarea . Irlandezul Thomas Houston a fost în anii 1800 pastorul bisericii prezbiteriene din
Knockbracken, County Down (în apropiere de Belfast), timp de 54 de ani. La începutul lucrării sale, el a început
să-şi ţină un jurnal pe care îl numea “Jurnalul cu Binecuvântările şi ajutorul lui Dumnezeu pentru cel mai păcătos
dintre păcătoşi”. Pe data de 8 aprilie 1828, el povesteşte lupta spirituală care l-a îndemnat să se apuce de
practicarea disciplinelor spirituale:
„De o lungă perioadă de timp eram hotărât să încep să scriu într-un jurnal modul în
care Tatăl Ceresc s-a îngrijit de nevoile mele, lucruri pe care, din frică sau din lene, am neglijat
să le notez. Când am început să mă gândesc pentru prima oară la acest lucru, mi-au apărut în
minte mai multe motive care mă împiedicau să ţin un jurnal. Credeam că acesta mă va face să
mă mândresc cu credinţa mea; că mă va face să mă asemăn cu alţi oameni. Deoarece nu este
uşor să faci diferenţa între îndemnurile Duhului şi îndemnurile firii pământeşti, există pericolul
de a lua decizii greşite. Toate aceste motive şi multe altele m-au împiedicat să iau o hotărâre în
privinţa aceasta. Mai târziu, am renunţat la toate obiecţiile care mă împiedicau să ţin un jurnal
spiritual; acum, sunt de părere că jurnalul m-a ajutat să mă rog mai mult, să mă analizez mai
mult şi să fiu credincios lui Dumnezeu 137”.
Poate că te identifici cu Houston. Milioane de oameni se apucă de tot felul de sporturi şi exerciţii, dar
niciodată nu încep să practice exerciţiul spiritual al ţinerii unui jurnal. Sună interesant şi eşti convins de valoarea
acestuia, dar nu te apuci să-ţi scrii gândurile pe hârtie. Nu ai timp suficient, nu dispui de “oportunitatea potrivită”,
după cum spunea Houston. Dar ştim în inimile noastre că lenea este aceea care ne împiedică să facem acelaşi
lucru pe care l-a făcut pastorul irlandez. Consideră ţinerea jurnalului nu numai în scopul de „a deveni mai
evlavios”, ci de asemenea, ca un mod de a ridica un „monument al credincioşiei lui Dumnezeu” în viaţa ta.

137
Edward Donnelly, ed., “The Diary of Thomas Houston of Knockbracken” (“Jurnalul lui Thomas
Houston din Knockbraken”) The Banner of Truth Trust, august-septembrie 1989, pag. 11-12.
123
 Capitolul 12

ÎNVĂŢAREA…

SCOPUL - A FI EVLAVIOS

Trebuie să recunoaştem că mulţi oameni trăiesc
astăzi fără să ia seama la viaţa lor. Această atitudine se găseşte
şi în biserică. Avem libertate, avem bani, trăim în lux. Drept rezultat,
practicarea disciplinelor spirituale a dispărut. Cum ar suna
partitura cântată la vioară, dacă vioara ar avea
corzile rupte, neacordate, “nedisciplinate”?
A. W. Tozer Citat din Christianity Today (20 noiembrie 1987)

Cu zece ani în urmă, păstoream o biserică aflată în apropierea unui orăşel cu două universităţi. Una
dintre ele reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională a celei mai mari denominaţii evanghelice din
statul nostru. Această universitate, recunoscută ca scoţând de pe băncile ei absolvenţi harnici pentru Împărăţia lui
Cristos, era alcătuită din mai multe facultăţi mai mici, care acordau fiecare în parte câte un grad universitar.
Totuşi, studenţii de la Facultatea de Religie se plângeau că doi sau trei profesori erau lipsiţi de zel. Aceştia erau
nişte oameni foarte deştepţi, bine pregătiţi în domeniul lor, dar lipsiţi de pasiune pentru ceea ce făceau. Cu toţii
am ascultat învăţători sau predicatori foarte bine pregătiţi, dar a căror viaţă era uscată, aridă. Nu prea seamănă
cu Domnul Isus sau cu apostolul Pavel, nu-i aşa?
Pe când eram pastor în acea biserică, un diacon mi-a spus: “Nu mi-a plăcut niciodată la şcoală şi nu
vreau să învăţ nimic când vin la biserică”. NU-i aşa că această atitudine nu-I este plăcută lui Isus?
De ce ni se pare că trebuie să alegem între aceste două variante? De ce trăiesc mulţi creştini ca şi cum
cineva le-ar fi spus: “Alege azi cui vei sluji: învăţăturii sau devoţiunii?” Eu continui să afirm că un creştin echilibrat
din punct de vedere biblic este implicat cu toată mintea şi cu toată inima, ambele radiind căldură şi lumină
spirituală.
Dacă suntem absolut forţaţi să alegem pe una sau alta, noi trebuie să alegem o inimă înflăcărată. Dacă
avem adevărul în mintea noastră, dar inima noastră nu este corectă cu Dumnezeu, acest adevăr va mări
vinovăţia noastră înaintea Lui în Ziua Judecăţii. Dar dacă am răspuns pozitiv Evangheliei, la sfârşit vom fi
mântuiţi, chiar dacă înţelegerea noastră doctrinară nu a fost prea clară. Nu numai că am ales această opţiune,
dar am preferat să aplic acest lucru şi cu privire la cei pe care i-am păstorit. Este mult mai greu să acostezi o
navă la mal decât s-o conduci pe mare.
Trebuie să ieşim din port şi să ne aşternem la drum. Creştinii trebuie să-şi dea seama că focul este
întreţinut de lichidele inflamabile. La fel şi inimile care doresc să ardă pentru Dumnezeu nu pot arde dacă minţile
noastre sunt goale. Noi nu trebuie să ne mulţumim cu un zel lipsit de cunoaştere.
Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim genii, ca să fim creştini? Nicidecum! Dacă vrem să ne
asemănăm cu Isus trebuie să învăţăm, la fel cum a făcut şi El când avea doisprezece ani: “ După trei zile, L-au
găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţaţilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care-L auzeau, rămâneau
uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui ” (Luca 2:46-47). Oare trebuie să câştigăm tot felul de diplome pentru a fi
nişte creştini mai buni? Cu siguranţă că nu. Trebuie să ne disciplinăm în a dori să învăţăm ca Isus, care a reuşit
să-i uimească pe toţi: Cum are omul acesta atâta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată (Ioan 7:15).
O examinare atentă a cuvântului ucenic scoate la iveală faptul că acesta nu este numai “urmaşul” lui
Cristos, ci şi “cel care învaţă”. Dacă vrem să-L urmăm pe Cristos şi să devenim asemănători cu Acesta, trebuie să
practicăm disciplina spirituală a învăţării.

ÎNVĂŢAREA CARACTERIZEAZĂ OMUL ÎNŢELEPT

124
 Potrivit unei cărţi din Biblie, scrisă special cu scopul de a ne face mai înţelepţi, una dintre caracteristicile
bărbatului sau femeii înţelepte este dorinţa de a învăţa. În Proverbe 9:9 citim: Dă înţeleptului, şi se va face şi mai
înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult! . Oamenii înţelepţi şi neprihăniţi nu se satură să înveţe
şi să afle lucruri noi. Cei care sunt mândri cu lucrurile pe care le cunosc, sunt superficiali. Omul înţelept şi deştept,
este umil deoarece ştie că mai are foarte mult de învăţat. Acest verset ne spune că oamenii înţelepţi şi neprihăniţi
sunt învăţabili. Ei pot învăţa de la oricine, indiferent de vârstă. Dă-i un sfat unuia dintre ei şi “el se va face mai
înţelept; învaţă pe cel neprihănit şi va învăţa şi mai mult”. Oamenii înţelepţi sunt întotdeauna gata să înveţe.
În Proverbe 10:14 citim: Înţelepţii păstrează ştiinţa . Cuvântul ebraic folosit aici înseamnă a depozita
cunoştinţele ca pe nişte comori. Bărbaţilor şi femeilor înţelepte le place să înveţe deoarece ei îşi dau seama că
ştiinţa este o comoară preţioasă.
Imaginează-ţi că nu ai acces la nici un fel de informaţii. În timpul unei călătorii misionare efectuate în
Kenia, despre care am mai vorbit în capitolul 2, m-am întâlnit cu un învăţător în vârstă de 30 de ani, care se
numea Bernard. El locuia în spatele unui magazin, una dintre cele patru clădiri care alcătuiau comunitatea
Kilema. Mergea mai multe mile pe jos ca să ajungă într-un sat din junglă, la o şcoală făcută din cărămizi din lut,
pentru a preda câtorva copii. Se întorcea acasă, în “cubul” său, o cameră mică şi strâmtă unde locuia împreună
cu soţia şi copilul său. Patul se afla în partea opusă intrării, despărţit de restul camerei de o bucată de pânză. O
masă mică şi un scaun ocupau altă parte a camerei. Ceea ce m-a uimit, era că pereţii camerei erau din ciment.
Pe pereţi se aflau lipite pagini din reviste vechi şi poze din calendare. Mi-a explicat că nu aveau nici o carte de
citit. Deşi era creştin de mulţi ani, era prea sărac ca să-şi permită să-şi cumpere o Biblie. Singurele cărţi care-i
treceau prin mâini erau manualele şcolare de mâna a doua pe care le foloseau toţi învăţătorii de acolo.
Îi citeşte copilului său aceleaşi cuvinte vechi de pe paginile de ziar lipite pe pereţi. În timp ce mănâncă la
masă sau stă în pat, priveşte la pozele vechi despre oameni şi locuri îndepărtate, despre minuni pe care nu le
cunoaşte. Stând acolo, în cămăruţa aceea mică, privind la pozele vechi şi îngălbenite de pe pereţi, mi-am dat
seama că aveam în faţa mea un om înţelept. Bernard înţelegea că ştiinţa este cu adevărat o comoară. Deşi
informaţiile erau foarte puţine, el le aduna pe toate. Aceasta este atitudinea omului înţelept, deoarece înţeleptul
păstrează ştiinţa. (Din întâmplare, câţiva oameni din biserica mea i-au trimit lui Bernard cutii cu cărţi şi l-au abonat
la mai multe reviste, plătind în locul acestuia).
Iată ce aflăm din Proverbe 18:15: O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa şi urechea celor înţelepţi caută
ştiinţa. Oamenii înţelepţi nu numai că “dobândesc” cunoştinţe, dar le şi “caută”. Ei doresc să înveţe şi să se
disciplineze, căutând oportunităţi de a învăţa.
Un alt verset din Proverbe reuşeşte să ne atragă atenţia. În Proverbe 23:12 ni se porunceşte: Deschide-ţi
inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei . Nu contează câte lucruri ştii, în special despre Dumnezeu,
Cristos, Biblie şi viaţa creştină. Trebuie să-ţi deschizi inima la învăţătură, deoarece mai ai încă multe lucruri de
învăţat. Nu contează cât de inteligent sau greoi la învăţat te consideri. Potrivit acestui verset, tot ce trebuie să faci
este să-ţi deschizi inima la învăţătură şi urechile la cuvintele ştiinţei.
Învăţarea este o disciplină care durează toată viaţa, o disciplină spirituală care caracterizează pe omul
înţelept. Samuel Hopkins, unul dintre biografii lui Jonathan Edwards, spunea că atunci când s-a întâlnit cu
Edwards a fost impresionat de faptul că acest om, deşi lucra de mai bine de douăzeci de ani pe ogorul
Evangheliei, “încă mai avea o dorinţă puternică să afle cât mai multe … încă mai citea cărţi, în special cărţi
despre Divinitate. Citea toate cărţile care-i picau în mâini” 138. Edwards avea o minte foarte ascuţită şi a fost
întotdeauna doritor să afle cât mai multe lucruri. Acest lucru împletit cu un zel devoţional la fel de puternic, l-a
transformat într-unul dintre cei mai înţelepţi şi mai mari oameni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
O dorinţă durabilă de a învăţa îi caracterizează pe toţi cei care sunt cu adevărat înţelepţi.

ÎMPLINIREA MARII PORUNCI

Iată ce a spus Isus ca parte a Marii Porunci a lui Dumnezeu: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău... cu
tot cugetul tău (Marcu 12:29-30). Dumnezeu doreşte ca tu să-L iubeşti. Iar învăţarea reprezintă una dintre
modalităţile prin care poţi să-I demonstrezi dragostea şi ascultarea ta. Dumnezeu este glorificat atunci când ne
folosim minţile ca să învăţăm cât mai multe lucruri despre El, despre căile Sale, despre Cuvântul Său, despre
lumea Sa.
138
Citat de către Iain Murray, Jonathan Edwards: A New Biography (“Jonathan Edwards: O nouă
biografie”) (Edinburgh, Scoţia: The Banner of Truth Trust, 1987), pag. 184.
125
 Din păcate, mulţi creştini nu asociază învăţarea cu dragostea pentru Dumnezeu. De fapt, noi trăim într-o
epocă care este anti intelectuală. Poate că această afirmaţie ţi se pare ciudată, deoarece toate cunoştinţele
omeneşti se dublează în câţiva ani, astăzi când se dau mai multe diplome decât oricând înainte, când totul se
relaţionează în jurul “tehnologiei avansate”. Asta se întâmplă deoarece tot mai mulţi oameni - chiar şi creştinii -
sunt împotriva lucrurilor care au de-a face cu inteligenţa. Copiii inteligenţi sunt nepopulari doar pentru că sunt
deştepţi. Ei sunt “tocilarii”, cei care se străduiesc să atragă atenţia societăţii asupra lor. Cultura noastră pune
accentul pe trup şi pe lucrurile materiale. Nimeni nu vinde postere cu ingineri şi arhitecţi, cu atât mai puţin cu
teologi. Dimpotrivă, vindem postere cu sportivi, unii dintre ei pot face orice vor cu mingea, cu excepţia să-i
citească eticheta. Uneori se spune despre unii candidaţi politici că sunt prea intelectuali pentru a fi aleşi, de parcă
noi nu am dori ca guvernul să fie condus de oameni inteligenţi. În biserică vrem ca totul să fie “relevant” şi avem
tendinţa să gândim că teologia şi doctrinele sunt irelevante.
Există un intelectualism greşit, dar, de asemenea, nu este deloc bine să fim împotriva intelectualităţii. Noi
trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată mintea noastră, cu toată inima, cu tot sufletul, şi cu toată puterea. Dar
cum putem să ducem la bun sfârşit acest lucru? Gânditorul creştin contemporan R.C. Sproul scria: “Dumnezeu
ne-a făcut cu armonia capului şi a inimii, a gândului şi a acţiunii. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât vom fi în
stare să-L iubim mai mult. Cu cât Îl vom iubi mai mult, cu atât mai mult vom căuta să-L cunoaştem. Pentru a fi în
centrul inimii noastre, El trebuie să fie în centrul gândirii noastre. Gândirea religioasă este esenţială pentru
afecţiunea religioasă şi pentru ascultare în acţiune.” 139
Dacă nu-L iubim pe Dumnezeu cu toată mintea noastră, ne vom asemăna cu samaritenii, cărora Isus le-a
spus: Voi samaritenii vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi . (Ioan 4:22).

ÎNVĂŢAREA - ESTE ESENŢIALĂ PENTRU CREŞTEREA EVLAVIEI

Cum putem să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Cristos? Biblia indică unul din elementele cruciale
în procesul învăţării când spune în Romani 12:2: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi
prin înnoirea minţii voastre (sublinierea îmi aparţine). Creşterea în evlavie implică o reînnoire a minţilor noastre,
care nu poate avea loc în lipsa învăţării. Dacă nu vrem să facem acest lucru, ne vom asemăna cu restul lumii.
Gândeşte-te! Cum îţi exersezi credinţa? Credinţa este darul lui Dumnezeu care este exprimat numai
după ce ai auzit şi ai înţeles un mesaj special, numit Evanghelie. Astfel Romani 10:14 spune: Dar cum vor chema
pe Acela în care n-au crezut? Nu putem crede şi iubi pe Dumnezeu, dacă nu am auzit nimic despre El. La fel, nu
putem creşte în credinţă şi în dragoste, dacă nu învăţăm mai mult despre El. Nu vom creşte în evlavie dacă nu
ştim ce înseamnă să fim evlavioşi. Nu ne vom asemăna cu Cristos dacă nu cunoaştem mai mult cum era
Cristos.
Regretatul predicator londonez Martyn Lloyd-Jones ne reaminteşte: “Să nu uităm niciodată că Biblia se
adresează în primul rând minţii şi puterii noastre de a înţelege” 140. Nu poţi fi schimbat dacă nu citeşti Biblia. Nu
poţi deveni mai evlavios dacă nu ştii ce înseamnă acest lucru. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să treacă prin
minte, dacă vrei ca inima şi viaţa să fie schimbate.
Absenţa acestei discipline a învăţării explică de ce există mulţi creştini care par să crească atât de puţin
în evlavie. Richard Foster spune despre aceasta, referindu-se la învăţare ca disciplină a studiului:
„Mulţi creştini sunt înlănţuiţi de temeri şi anxietăţi deoarece nu experimentează
disciplina studiului. Sunt credincioşi şi vin regulat la biserică, sunt cinstiţi şi-şi împlinesc
obligaţiile religioase, dar nu sunt schimbaţi. Nu vorbesc numai despre cei care sunt religioşi ci şi
despre cei care caută să se închine şi să asculte de Isus Cristos, ca Domn şi Stăpân. Cântă
minunat, se roagă în Duhul, trăiesc ascultând de ceea ce ştiu… dar totuşi vieţile lor sunt
neschimbate. De ce? Deoarece ei niciodată nu au luat în serios modul esenţial pe care
Dumnezeu îl alege pentru a ne schimba: studiul 141”.

139
R. C. Sproul, “Burning Hearts Are Not Nourished by Empty Heads” (“Inimile fierbinţi nu sunt
hrănite de capetele seci”) Christianity Today (“Creştinismul azi”), 3 septembrie 1982, pag. 100.
140
John Blanchard, compilaţie, Gathered Gold (“Aur adunat”) (Welwyn, Hertfordshire, Anglia:
Evangelical Press, 1984), pag. 203.
141
Richard Foster, Celebration of Discipline (“Disciplinele spirituale”) (San Francisco, CA: Harper &
Row, 1978), pag. 54.
126
 Alături de asemănarea cu lumea şi pierderea evlaviei, acei care nu se disciplinează în învăţare, au puţin
discernământ spiritual şi devin principala ţintă pentru secte, influenţa New Age şi a altor falşi profeţi.
Biblia ne spune să fim ca şi Cristos, dar ne avertizează să nu fim naivi, ignoranţi sau nechibzuiţi. Toate
aceste adevăruri, ne spun nouă, că trebuie să învăţăm să fim ca Isus.

ÎNVĂŢAREA SE REALIZEAZĂ PRIN DISCIPLINĂ, NU DIN ÎNTÂMPLARE

La fel cum praful devine tot mai mare şi mai întins în jurul patului şi sub pat, tot aşa şi minţile noastre „se
prăfuiesc”şi câştigă tot mai puţină cunoaştere în umblarea noastră pe acest pământ. Nu trebuie să ne închipuim
că suntem deştepţi doar pentru că ne-am maturizat din punct de vedere fizic. Iată ce citim în Iov 32:9: Nu vârsta
aduce înţelepciunea. Vârsta şi experienţa singure nu măresc maturitatea ta spirituală. Asemănarea cu Isus nu se
întâmplă automat cu trecerea zilelor de naştere. Evlavia, după cum spune 1 Timotei 4:7, cere o disciplină
deliberată.
Cei care nu încearcă să înveţe vor obţine informaţii despre spiritualitate sau despre Biblie din întâmplare
sau ocazional. Din când în când, ei vor auzi un adevăr sau un principiu biblic de la altcineva şi vor profita de el.
Din când în când, vor mai arăta un mic interes pentru lucrurile spirituale. Dar făcând astfel, nu vor deveni mai
evlavioşi. Disciplina învăţării ne ajută să fim doritori în a învăţa şi nu a învăţa în mod accidental.
Este mult mai uşor să înveţi din întâmplare decât să înveţi pentru că aşa vrei. Aşa ne-am născut.
Televiziunea alimentează această înclinaţie firească. Este mai uşor să priveşti la televizor decât să citeşti o carte,
să-ţi creezi propriile imagini şi să le relaţionezi la viaţa de zi cu zi. Televiziunea decide în locul tău ce vei vedea,
vorbeşte în locul tău, îţi arată ce vrea ea ca tu să vezi şi îţi spune ce impact trebuie să ai în viaţa altora. Cărţile
sunt prea grele pentru mintea omului modern. Avem nevoie de foarte multă disciplinare ca să învăţăm de
bunăvoie.
Jo H. Lewis şi Gordon A. Palmer au demonstrat în cartea lor What Every Christian Should Know:
Combating the Erosion of Christian Knowledge in our Generation (“Ce ar trebui să ştie orice creştin: combaterea
eroziunii cunoştinţelor creştine din generaţia noastră”) că trebuie să învăţăm de bunăvoie şi nu din întâmplare:
„Tinerii din ziua de azi cunosc Geneza, deoarece aşa se numeşte o trupă de rock sau
proiectul interplanetar din serialul Star Trek. Dar nu ştiu că acesta este numele primei cărţi din
Biblie. Ei cunosc sticla de Pepsi Cola şi noua generaţie, dar nu şi cerul şi generaţia veşnică; ei
cunosc “Legea din L.A.”, dar nu şi Legea lui Dumnezeu. Ei ştiu cine a făcut 280 Z, dar nu-L
cunosc pe Alfa şi Omega care i-a creat. Ei ştiu despre firma Nikes şi echipele victorioase, dar
nu au experimentat victoria în Isus. Ştiu să se uite la “Zilele vieţii noastre”, dar nu ştiu ce să facă
cu zilele vieţii lor142”.
De curând am găsit o tragică ilustraţie a acestui adevăr. Centrul pentru Ştiinţă şi Interes Public a realizat
un sondaj de opinie, care a inclus 180 de băieţi şi fete, de diferite vârste, între 8 şi 18 ani, care locuiau în
Washington D.C. Copiii au fost rugaţi să numească cât mai multe mărci de bere şi cât mai mulţi preşedinţi
americani. Rezultatele au arătat că aceşti copii, care au crescut în sau în jurul Capitoliului, plin de monumente
destinate preşedinţilor, au ştiut mai multe mărci de bere decât nume de preşedinţi. O fetiţă de zece ani nu şi l-a
amintit decât pe “George Wash”, dar a numit mai multe tipuri de bere: Michelob, Jack Daniel’s şi Heineken. Un
băiat de nouă ani a scris “gorge Bush” şi “preş’dintele Ragen”, dar a scris corect Molson Golden. Un alt băiat de
nouă ani a numit numai patru preşedinţi, dar a scris cincisprezece mărci de bere 143. Poate că eşti şocat de cele
citite mai sus, dar cât de mulţi copii ar putea răspunde corect la acest test? Cât de bine te-ai descurca tu? Dacă
înveţi din întâmplare, nu vei deveni mai evlavios. Trebuie să ne disciplinăm să învăţăm de bunăvoie dacă vrem să
devenim ca Isus.
Jo Lewis şi Gordon Palmer continuă să ne arate motivul pentru care mulţi tineri nu învaţă - nici părinţii
acestora nu au învăţat la rândul lor:
„Tinerii noştri nu mai citesc. Acest lucru n-ar trebui să ne mire: nici părinţii lor nu citesc
absolut nimic. La colegiile creştine, o cincime din studenţi au spus că părinţii nu le-au citit
niciodată nimic. Lipsa acestui lucru este, în parte, rezultatul unei puternice orientări a
142
Jo H. Lewis and Gordon A. Palmer, What Every Christian Should Know? (“Ce ar trebui să ştie
orice creştin”) (Wheaton, IL: Victor Books, 1990), pag. 74.
143
Bob Greene, “A Controversy Abrewing” (“Controverse cu privire la bere”), Chicago Tribune, 23
iulie 1990, sec. 5, pag. 1.
127
 americanilor: părinţii nu citesc deoarece acest lucru nu li se pare practic. Ei sunt mai degrabă
îngrijoraţi dacă copiii lor ştiu să folosească computerul şi dacă-şi pot găsi locuri de muncă.
Aceasta este principala obsesie a americanilor. Aceşti părinţi nu au învăţat niciodată de dragul
de a şti mai multe lucruri, aşa că nici copiii lor nu au citit. Astfel, nivelul educaţiei s-a micşorat,
iar piaţa de muncă a fost revitalizată. Aşa că tinerii noştri care citesc puţin nu-şi citesc deloc
Bibliile. Mulţi oameni din bisericile evanghelice cred că trebuie să citească Biblia în fiecare zi,
dar numai 15% fac asta. Adulţii, sunt afectaţi de aceleaşi presiuni ca şi tinerii. Când se uită la
televizor, când ascultă muzică pop la radio, când merg la cinema, ei au aceleaşi valori ca şi
copiii lor. Rezultatul este că oamenii de 20 sau 30 de ani sunt plictisiţi de citit şi nu înţeleg
Biblia144”.
Biblia spune: Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari . (1
Corinteni 14:20)

144
Lewis şi Palmer, pag. 80, 82.
128
EXISTĂ MAI MULTE VARIANTE DE A ÎNVĂŢA

Deoarece unii oameni au probleme cu cititul, iată o listă cu mai multe metode care te ajută să înveţi. În
plus, cel care are dorinţa de a citi şi de a învăţa prin intermediul citirii va dori să cunoască aceste metode.
Gândeşte-te la cărţile înregistrate pe casete. Găsim foarte multe astfel de cărţi în librăriile creştine, dar şi în cele
seculare. Majoritatea bibliotecilor publice au o colecţie de casete cu cărţi. Astăzi există sute de agenţii care te
ajută să găseşti astfel de cărţi. Ascultă casetele audio. Pe lângă librăriile creştine care îţi pot împrumuta astfel de
cărţi, răspândite pe întreg teritoriul ţării, poţi face rost de astfel de casete de la biserica ta sau de la pastorul tău.
Poţi asculta aceste casete în timp ce te îmbraci dimineaţa, în timp ce conduci maşina sau în timp ce lucrezi în
curtea casei tale. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la casetele video. Aproape toate librăriile creştine îţi pot
închiria astfel de casete. Bineînţeles, poţi asculta şi programele creştine de la radio. Dar pentru asta ai nevoie de
discernământ şi trebuie să te asiguri că asculţi un program creştin recunoscut. Toate aceste metode te pot ajuta
să înveţi. Nu uita să foloseşti ghidurile de studiu. Le poţi găsi în librăriile creştine. Ele te călăuzesc să faci
investigaţii cu privire la orice carte din Biblie şi îţi oferă foarte multe subiecte teologice şi practice.
Una dintre metodele mele favorite de a învăţa este să-mi planific cu multă atenţie dialogul cu alţi creştini
maturi din punct de vedere spiritual, cărora le pun întrebări pregătite de mai înainte. Am avut de două ori în ultima
vreme, privilegiul să merg în maşină toată ziua cu câţiva bărbaţi evlavioşi pe care îi admiram. Pentru că am
anticipat aceste călătorii, am pregătit o listă de întrebări. În ambele excursii am învăţat câteva lecţii folositoare şi
m-am simţit foarte bine răscumpărând timpul (Efeseni 5:16). Fac acelaşi lucru cu alţi creştini prin intermediul
poştei. Este mult mai interesant să vorbesc cu oameni prin intermediul scrisorilor. Evident, pot face asta şi la
telefon. Am un prieten care ţine în fiecare luni la ora 8 dimineaţa o conferinţă de studiu biblic cu alţi doi bărbaţi din
alte părţi ale ţării. Este scump, dar ei au sunat de multe ori pentru a-i mulţumi pentru beneficiile acestor convorbiri
costisitoare.
Spunând aceste lucruri, vreau să pun accentul pe învăţarea prin intermediul cititului. Mi s-a părut
întotdeauna adevărat că cei care citesc cresc în viaţa de credinţă. Unora le este greu să dezvolte acest obicei.
Altora le place să citească, dar nu pot pentru că au mult de muncă sau pentru că au copii mici care cer multă
atenţie şi nu au timp suficient pentru a citi. Dar dă-mi voie să te încurajez să-ţi faci timp să citeşti, chiar dacă nu
poţi citi mai mult de o pagină pe zi sau o carte pe an. Jean Fleming, autoarea cărţii Finding Focus in a Whirlwind
World (“Cum să-ţi găseşti echilibrul în această lume învolburată?”), mamă a trei copii mici, mi-a spus că a
observat că femeile care nu practică disciplinele devoţionale, inclusiv cititul, mai ales atunci când au copii mici, nu
vor putea să le practice nici după ce aceştia au crescut. Eu mă gândesc la patru femei pe care le-am păstorit şi
care aveau fiecare câte patru copii şi care totuşi citeau. Una dintre ele era foarte hotărâtă să-şi facă timp să
citească cel puţin o pagină pe zi. Deşi i-a luat mai multe zile, ea a terminat cartea lui Dallas Willard, Spirit of the
Disciplines (“Duhul disciplinelor”), lucru care a ajutat-o foarte mult în viaţa de credinţă. Alta a citit cele 900 de
pagini ale cărţii în două volume care se ocupa de viaţa lui George Whitefield, scrisă de Arnold Dallimore. Cea de-
a treia a citit mai multe cărţi într-un an de zile, după care a scris un manual pentru învăţătorii de studiu biblic
pentru copii. Cartea trata propovăduirea Evangheliei celor micuţi. Când te gândeşti că fiecare femeie a încheiat
legământul de a-şi învăţa copiii acasă, nu să-i trimită la şcoală, îţi dai seama că este posibil ca cei care împlinesc
această disciplină spirituală să progreseze foarte mult în viaţa de credinţă.
Totuşi, sondajele publice au scos la iveală faptul că 45% dintre americani spun că nu au citit niciodată o
carte. Ba mai rău, Comisia Naţională de Excelenţă în Educaţie a raportat în 1983 că absolvenţii de facultăţi nu
citesc nici măcar o singură carte serioasă pe an 145. Pierzi prea multe dacă nu citeşti şi câştigi multe lucruri dacă te
disciplinezi să citeşti.
Disciplinează-te să înveţi prin intermediul cititului şi alege bine cărţile pe care vrei să le citeşti. Vei putea
citi puţine cărţi în cursul vieţii, aşa că citeşte-le pe cele mai bune. Să presupunem că vrei să citeşti zece cărţi în
fiecare an de azi înainte până când vei muri. Cât de multe cărţi vei putea citi până atunci? Chiar dacă ar fi să
citeşti mai mult sau mai puţin de zece, tot nu vei putea citi prea multe, mai ales când ne gândim că în America
sunt publicate câte 1500 de cărţi în fiecare zi. Nu irosi timpul citind nişte cărţi nefolositoare. Vei regreta acest lucru
când vei ajunge în cer şi vei privi în urmă. Eu cred în citirea care te ajută să te recreezi. Nu susţin că fiecare carte
pe care o citeşti trebuie să fie de natură teologică sau didactică. Există cărţi care te ajută să te recreezi, să te
odihneşti. Dar chiar şi acestea ar trebui să te zidească şi să te ajute să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot cugetul tău.

145
Citat din Discipleship Journal (“Ziarul Ucenicizării”), numărul 23 (1984), pag. 27.
129
MAI MULTE APLICAŢII

Te vei disciplina să citeşti mai mult de bunăvoie? Am citit în Discipleship Journal (“Ziarul
Ucenicizării”) o mică povestire despre “faimosul matematician grec Euclid care a scris un tratat de geometrie
alcătuit din 13 volume. Dar Ptolemeu I, împăratul Egiptului, a dorit să înveţe această materie fără să citească prea
multe cărţi. Ca împărat, el era obişnuit să facă ce vrea cu slujitorii săi, aşa că i-a rugat să găsească o modalitate
mai uşoară de a învăţa geometria. Răspunsul pe care i l-a dat Euclid împăratului a fost următorul: “Nu există nici
o cale regească de a învăţa!”146
Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la evlavie. Este nevoie de disciplinare, de disciplinarea învăţării
de bunăvoie. Eşti tu gata să te rogi şi să faci un efort pentru a învăţa de bunăvoie şi nu din întâmplare?
De unde vei începe? Cum vei începe “să strângi cunoştinţe” şi “să înveţi”? La ce obiceiuri vei renunţa?
Ce obiceiuri te vei apuca să le dezvolţi? Există vreo metodă de învăţare pe care tu ai neglijat-o? Ce vei face cu
privire la citit? Ar trebui să renunţi la vreun lucru care te-a împiedicat să te zideşti în credinţă sau să citeşti mai
mult? Trebuie să închei legământul de a citi câte o pagină pe zi, ca să nu pierzi această disciplină a învăţării?
Când vei începe? Îţi vei alcătui un plan?
Să aplicăm principiul din Proverbe 13:4: Leneşul doreşte mult şi, totuşi, n-are nimic, dar cei harnici se
satură. Acest verset ne arată că oamenii îşi doresc ceva, dar numai cei înţelepţi obţin satisfacţii, deoarece aceştia
se disciplinează să facă ceea ce leneşii nu fac. Într-un anume sens, noi toţi ne “dorim” să cunoaştem cât mai
multe. Orice creştin doreşte să devină ca Isus. Dar numai aceia care se disciplinează să înveţe îşi vor împlini
această dorinţă a inimii.
În plus, nu uita că învăţarea are un scop. Ţelul este acela de a deveni din ce în ce mai asemănător cu
Cristos. Isus a spus în Matei 11:28-29: Veniţi la Mine, tot cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul
Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine (sublinierea îmi aparţine). Există cunoştinţe care te fac “să te umpli de
mândrie” (1 Corinteni 8:1), dar învăţarea evlavioasă duce la o viaţă trăită în evlavie. John Milton, englezul care a
scris poemul clasic “Paradisul pierdut”, a spus: “Scopul învăţării este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a-L
iubi şi de a-L imita”147. Fie ca Dumnezeu să ne dea o dorinţă înfocată pentru o cunoaştere care conduce la o
dragoste mai mare faţă de El şi care ne face mai asemănători cu Isus Cristos.

Capitolul 13

PERSEVERENŢA ÎN DISCIPLINELE SPIRITUALE…

SCOPUL - A FI EVLAVIOS

Trebuie să ne disciplinăm vieţile, dar trebuie să facem
acest lucru tot anul, nu doar câteva zile
sau luni. Trebuie să mă disciplinez tot timpul.
Martyn Lloyd-Jones, Studii despre Predica de pe Munte

Ca de obicei, săptămâna de lucru începe luni dimineaţa devreme. Ai foarte puţin timp la dispoziţie ca să
faci un duş, să te îmbraci, să mănânci, să-i pregăteşti pe copii şi să te năpusteşti afară pe uşă. Ziua va fi plină de
agitaţie. Duci copiii la şcoală şi faci alte lucruri urgente din casă sau din grădină până când îţi dai seama că
trebuie să îi iei pe copii de la şcoală. Intri în trafic, încercând să ajungi cât mai repede şi la timp la locul potrivit.

146
Paul Thigpen, “No Royal Road to Wisdom” (“Nu există o metodă împărătească pentru a învăţa
mai uşor”), Discipleship Journal (“Ziarul Ucenicizării”), numărul 29 (1984), pag. 7.
147
Citat din Discipleship Journal (“Ziarul Ucenicizării”), numărul 23 (1984), pag. 16.
130
 Te întorci acasă, după ce te-ai oprit o dată sau de două ori pe la magazine şi ţi se pare mult mai uşor să
încălzeşti mâncarea la cuptorul cu microunde, în timp ce te grăbeşti să te schimbi pentru cină. O dată sau de
două ori pe săptămână participi la activităţile organizate de şcoala unde învaţă copiii tăi. Într-o altă seară participi
cu toată familia la serviciul divin de peste săptămână. În altă seară participi la întâlnirile comitetului. Apoi, într-o
altă seară, munceşti până târziu la muncă sau acasă, mergi într-o călătorie de afaceri sau lucrezi pe lângă casă.
Nu uita de serile când îţi plăteşti facturile, când închei bilanţurile contabile, când îi ajuţi pe copii să-şi facă temele,
când te implici în slujirea comunităţii, când vorbeşti cu alţii, când participi la tot felul de conferinţe sau când îţi vezi
de propriile tale hobby-uri.
Creşterea unui copil de unul singur, conflictele familiale, boala, stresul de la muncă, cel de-al doilea
post de muncă, tensiunea financiară, etc. complică lucrurile de mai sus.
Îţi sunt cunoscute cuvintele de mai sus? Nu este viaţa ta o mărturie care spune că în ciuda avansării
tehnologiei şi a muncii mai puţine, timpul nostru liber a scăzut într-un mod dramatic în ultima generaţie?
Apoi citeşti această carte care te încurajează să practici toate aceste discipline spirituale. Aceasta te face
să te simţi ca un om obosit care mai are încă multă treabă de făcut iar cineva vine să-i mai dea şi altceva de
lucru.
Am ajuns la concluzia că, de cele mai multe ori, oamenii evlavioşi sunt persoane ocupate. Omul evlavios
este devotat lui Dumnezeu şi oamenilor şi aceasta îl duce la o agendă încărcată. Deşi nu S-a grăbit niciodată,
Isus a fost un Om tare ocupat. Citeşte Evanghelia după Marcu şi subliniază de câte ori apare cuvântul de îndată.
Aceste cuvinte fac tranziţia de la un eveniment la altul în timpul vieţii lui Isus. Citim deseori că El slujea în timpul
zilei până când se întuneca afară, apoi Se scula dimineaţa în zori pentru a Se ruga şi pentru a călători în
următorul loc unde avea de împlinit o lucrare. Evangheliile descriu multe nopţi în timpul cărora El n-a închis ochii.
Ele ne povestesc că El era obosit, atât de obosit încât a adormit în aer liber, într-o corabie, în timpul furtunii. Era
înconjurat de foarte mulţi oameni în fiecare zi. Toţi doreau să petreacă timp cu El şi doreau ca El să le acorde
atenţie. Nici unul dintre noi nu cunoaşte o „slujbă conectată la stres” ca cea experimentată continuu de El. Dacă
viaţa lui Isus, ca şi cea a lui Pavel ar fi fost măsurate după “viaţa echilibrată” concepută de unii creştini astăzi, ei
ar fi fost consideraţi ca nişte habotnici, care îşi neglijau trupurile lor. Scriptura confirmă ceea ce observaţia a scos
deja la iveală: lenea nu conduce niciodată la evlavie.
Toate acestea ne spun că întotdeauna disciplinele spirituale pot face dintr-o persoană evlavioasă, o
persoană ocupată. Disciplinele spirituale nu sunt destinate creştinilor care au foarte mult timp liber (oare există
astfel de creştini?). Ele reprezintă metodele divine pe care trebuie să le folosească creştinii ocupaţi pentru a
semăna din ce în ce mai mult cu Isus. Dumnezeu oferă harul Său transformator şoferilor de taxi, mamelor
ocupate, muncitorilor care lucrează din greu, taţilor dedicaţi, adolescenţilor, studenţilor cu program foarte încărcat,
părinţilor singuri; cu alte cuvinte, tuturor oamenilor credincioşi - prin intermediul practicării disciplinelor spirituale.
Dar cum putem ţine pasul? În primul rând trebuie să auzim vocea lui Dumnezeu cu privire la priorităţi, în
timp ce practicăm disciplinele spirituale. Cu cât te maturizezi mai mult, cu atât mai mult vei tinde să acumulezi
responsabilităţile în plus. Copiii trebuie să fie din ce în ce mai atenţi la şcoală sau la sporturile pe care le practică.
Noile locuri de muncă cer din ce în ce mai multă atenţie, pe lângă numeroase alte cerinţe. Acumularea de bunuri
şi de proprietăţi de-a lungul anilor tinde să mărească timpul pe care îl acordăm acestora. Toate aceste lucruri
înseamnă că va trebui, din când în când, să ne evaluăm priorităţile. Cu ajutorul studierii Bibliei, al rugăciunii, al
închinării, al tăcerii şi al singurătăţii, al folosirii unui jurnal, Dumnezeu îţi poate vorbi despre activităţile la care
trebuie să renunţi. În loc să consideri practicarea disciplinelor spirituale o povară în plus, va trebui să o consideri
metoda prin care Dumnezeu îţi va lua poverile şi te va face să ajungi cu bine la liman.
Chiar dacă îşi evaluează cu cea mai mare atenţie priorităţile, omul evlavios va continua să fie o persoană
ocupată. Totuşi, persoana ocupată este foarte ispitită să evite practicarea disciplinelor spirituale care o poate
conduce la evlavie. Fără practicarea disciplinelor spirituale, nu avem cum să devenim evlavioşi. Dar chiar mai
mult, nu vom fi mai evlavioşi fără perseverenţă în practicarea disciplinelor spirituale. Chiar şi o perseverenţă
înceată şi greoaie în disciplinele spirituale, este mai bună decât ceva spectaculos dar inconsistent în practică.
Cum putem persevera în împlinirea disciplinelor spirituale? Cum putem rămâne credincioşi atunci când
sentimentele care acompaniază de obicei împlinirea disciplinelor spirituale se evaporă? Există trei lucruri care au
fost deseori menţionate până acum, şi care, atunci când sunt bine înţelese, te vor ajuta să perseverezi în
practicarea disciplinelor spirituale: rolul Duhului Sfânt, rolul părtăşiei şi rolul luptei în trăirea creştină.

131
ROLUL DUHULUI SFÂNT

Oriunde locuieşte Duhul Sfânt, prezenţa Lui creează o foame după sfinţenie. Rolul Său este acela de a-L
glorifica pe Cristos, de a da fiecărui creştin în parte dorinţa de a fi ca şi Cristos. Omul firesc nu are astfel de
pasiuni. Dar Duhul Sfânt începe să împlinească voia lui Dumnezeu pentru a-l face pe copilul lui Dumnezeu
asemenea Fiului lui Dumnezeu. (Romani 8:29). El este Acela care începe o bună lucrare în viaţa credinciosului,
lucrare pe care o va isprăvi în ziua lui Isus Cristos (Filipeni 1:6).
Duhul Sfânt are rolul de a produce în noi dorinţa şi puterea de a împlini disciplinele spirituale care ne
conduc la evlavie. Acest lucru este evident în 2 Timotei 1:7: Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de
putere, de dragoste şi de chibzuinţă. De aceea, indiferent care ar fi temperamentul nostru firesc sau înclinaţiile
personale cu privire la lucrurile disciplinate şi ordonate, prezenţa Duhului Sfânt ne echipează cu “darul
supranatural al … auto-disciplinării” pentru ca să putem împlini porunca de “a ne disciplina în scopul evlaviei”.
Iată de ce există zile când suntem ispitiţi să renunţăm la tot creştinismul sau să renunţăm la oamenii lui
Dumnezeu sau să abandonăm disciplinele spirituale, considerându-le o pierdere de vreme. Categoric, nu trebuie
să renunţăm la ele. Duhul Sfânt este Cel care te face să perseverezi. În acele vremuri când eşti leneş sau când
nu ai nici un entuziasm pentru orice disciplină spirituală, când nu ai practicat de foarte multă vreme disciplina ca
un obicei, Duhul Sfânt te convinge să reîncepi acest lucru, în ciuda sentimentelor tale. Dacă eşti lăsat de capul
tău, nu vei mai avea harul care să te susţină, acela pe care l-ai avut când le-ai practicat; dar Duhul Sfânt vrea să-
ţi acorde har prin perseverarea în ele.
Auto-controlul potrivit lui Galateni 5:23 este produsul direct sau roada controlului Duhului în viaţa
credinciosului. Când creştinul experimentează acest control produs de Duhul Sfânt prin practicarea disciplinelor
spirituale, rezultatul este creşterea în evlavie.
Pentru a ilustra rolul pe care Îl are Duhul Sfânt în ajutarea copilului lui Dumnezeu să persevereze în
disciplinele evlaviei, un scriitor contemporan povesteşte propria luptă şi succesul în privinţa practicării rugăciunii:
„Am început de curând să citesc despre o femeie care s-a decis să se roage în fiecare zi şi m-
am simţit mustrat în conştiinţa mea. Mă cunoşteam, însă, destul de bine pentru a şti că aveam mare
nevoie de ajutor. Am început să mă rog ca să mă pot ruga. Mi-am exprimat frustrările înaintea lui
Dumnezeu, spunându-I toate eşecurile mele, toate încercările mele zadarnice de a mă ruga şi
falimentele în încercarea de a duce o viaţă disciplinată şi ordonată de rugăciune. Am descoperit un lucru
care m-a surprins foarte tare: m-am simţit atras în prezenţa lui Dumnezeu care avea puterea de a mă
ţine lângă El, mai mult decât mi-aş fi dorit. Am început să-mi concentrez atenţia asupra eforturilor de a
obţine harul lui Dumnezeu. Mi-am dat seama, nu peste multă vreme, că aveam nevoie de rugăciune
permanentă. Aşa că am început să mă rog mai mult. Nu m-am mai îngrijorat de mecanisme şi metode
folosite, ci am căutat motivaţii pentru care să mă rog. Iar Dumnezeu, Căruia Îi pasă de noi, m-a înnoit,
m-a ajutat să mă rog. Când “nu ştim cum trebuie să ne rugăm, Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu
suspine negrăite” (Romani 8:26)148.
Biblia nu explică mecanica misterului slujirii Duhului Sfânt în noi. Este greu de explicat modul în care El
ne îndeamnă să ne rugăm (sau să practicăm oricare altă disciplină spirituală), lucru de care suntem responsabili.
Două lucruri sunt, însă, foarte clare: (1) El va fi întotdeauna credincios să ajute pe fiecare ales al Lui să
persevereze până la sfârşit în acele lucruri care îl vor face să se asemene din ce în ce mai mult cu Cristos; (2) nu
trebuie să ne împietrim inimile, ci să răspundem prompt lui Dumnezeu, dacă dorim să fim evlavioşi.

ROLUL PĂRTĂŞIEI

Cei care citesc aceste discipline şi-şi imaginează că, prin practicarea lor în izolare de alţi credincioşi, pot
ajunge ca şi Cristos şi chiar mai mult, că pot fi creştini activi ai Trupului local al lui Cristos, se înşală. Nimic nu
este mai departe de adevăr decât să crezi că disciplinele spirituale ale vieţii creştine nu au nici o legătură cu
părtăşia dintre credincioşi.

148
Timothy K. Jones, “What Can I Say?” (“Ce pot să spun?”), Christianity Today (“Creştinismul
astăzi”), 5 noiembrie 1990, pag. 28.
132
 A măsura progresul în asemănarea cu Christos numai în termenii creşterii în părtăşie cu Dumnezeu, este
o măsurare incompletă. Maturitatea spirituală include creşterea în părtăşie cu copiii lui Dumnezeu. Apostolul Ioan
a unit aceste două principii în 1 Ioan 1:3: Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să
aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos . Părtăşia din Noul Testament
este o părtăşie cu Dumnezeul triunic, dar şi cu copiii Săi. Aşa cum maturizarea pământească a lui Isus a inclus
creşterea fizică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Luca 2:52), la fel şi maturizarea spirituală a celor ce caută
să fie ca Isus trebuie să aibă loc prin intermediul practicării disciplinelor spirituale.
Motivul pentru care nu dorim să practicăm disciplinele spirituale şi să devenim mai credincioşi este acela
că unele discipline nu pot fi practicate altfel decât împreună cu alţi creştini - închinarea publică, rugăciunea
comună, slujirea altor ucenici, etc. Ba mai mult, unul dintre scopurile părtăşiei este acela de a suplimenta
disciplinele spirituale şi de a stimula creşterea noastră în evlavie, cu ajutorul lor. De exemplu: studierea
Cuvântului de unul singur este o disciplină pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a ne ajuta să creştem în har.
Aşa că studiem Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu alţi credincioşi. Disciplinele spirituale, într-adevăr, au unele
aplicaţii în singurătate (ne-publice, în particular), dar aceasta nu înseamnă că ele pot fi practicate separat de
părtăşia cu comunitatea Noului Legământ.
Creştinii din cultura din Vest, uită uşor rolul pe care îl are părtăşia în teologia şi practica disciplinelor
spirituale. O cauză a acestei omisiuni, este individualismul intens publicitar cuprins în a face ceea ce tu gândeşti,
a fi propriul tău şef şi a arăta altora că eşti numărul unu în societate. . Dar mai există un motiv subtil: creştinul
obişnuit eşuează şi nu face distincţia între socializare şi părtăşie. Socializarea este adesea în contextul părtăşiei,
dar este posibil să fie socializare fără părtăşie. Socializarea implică împărtăşirea vieţii umane şi a vieţii
pământeşti. Părtăşia creştină, koinonia din Noul Testament, implică împărtăşirea vieţii spirituale. Nu mă înţelege
greşit - socializarea este foarte valoroasă în cadrul bisericii şi este necesară pentru o viaţă echilibrată. Dar noi nu
trebuie să-i dăm un loc mai important decât cel pe care îl merită. Pentru că acceptând-o, ea devine un substitut
pentru părtăşie şi ne fură strălucirea adevăratei părtăşii împreună. Când facem aşa, practicarea disciplinelor
spirituale are de suferit, iar creşterea noastră în har stagnează.
Iată un exemplu: doi sau mai mulţi creştini stau împreună mai multe ore, vorbind despre ştiri, vreme sau
sport, ignorând complet nevoia lor de a vorbi despre lucrurile spirituale. Eu nu spun că fiecare conversaţie dintre
creştini trebuie să includă în mod neapărat versete biblice, răspunsurile recente la rugăciuni sau impresii din
timpul de devoţiune. Dar observ că mulţi creştini, dedicaţi de altfel, sunt aşa de independenţi în practicarea
disciplinelor spirituale, că ei nu discută niciodată despre aceste lucruri la nivelul inimii. Dacă nu există interacţiune
personală cu privire la interesele, problemele şi aspiraţiile creştinilor, vieţile noastre spirituale sunt lipsite de sens.
La sfârşitul zilei, după ce-am fost sociabili unii cu alţii, avem părerea că am avut părtăşie. Doar creştinii pot avea
un banchet bogat de părtăşie, koinonia, dar prea adesea ne mulţumim cu mai puţin decât o hrană pe care şi
lumea o poate experimenta prin socializare.
Noi avem nevoie de a experimenta disciplina modelării şi discutării despre Cristos cu necredincioşi şi
avem nevoie de discipline similare cu credincioşi. Disciplina evanghelizării este unidirecţională, unde vorbim
despre viaţa lui Cristos. Părtăşia implică comunicarea vieţii spirituale în ambele direcţii. J.I. Packer defineşte
părtăşia: “a căuta să împărtăşeşti altora, ce ţi-a făcut Dumnezeu cunoscut despre Sine, cu scopul ca ei să
găsească putere, înviorare şi învăţătură pentru propriul lor suflet” 149. Creştinii pot experimenta părtăşia în multe
moduri - în evenimente sociale: închinându-se, slujind, mâncând, recreindu-se, făcând cumpărături, mărturisind
Evanghelia, rugându-se etc. Oricare ar fi împrejurarea socială în care are loc părtăşia, aceasta ar trebui să
implice împărtăşirea vieţii lui Cristos cu fapta şi cu vorbirea. Trăind ca şi Cristos când suntem împreună, ne
încurajăm unii pe alţii în trăirea creştină. Vorbind ca şi Cristos despre lucruri spirituale, ne stimulăm de asemenea
unul pe altul în evlavie.
Această edificare mutuală este descrisă în Efeseni 4:16 unde ni se spune: Din El tot trupul, bine închegat
şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în
măsura ei şi se zideşte în dragoste . În timp ce creştem în har putem contribui la “creşterea fiecărei părţi”. Trupul
credincioşilor experimentează “zidirea în dragoste” şi fiecare creştin în parte primeşte zidire în evlavie. Mai direct,
fiecare credincios se disciplinează în scopul evlaviei, crescând în maturitate şi zidind trupul de credincioşi cu care
are părtăşie. Trupul creştinilor se zideşte prin intermediul părtăşiei colective, iar această părtăşie contribuie la
maturizarea spirituală a fiecărui creştin în parte, încurajându-l să caute evlavia prin intermediul practicării

149
J. I. Packer, God’s Words: Studies of Key Bible Themes (“Cuvintele lui Dumnezeu: Studii despre
temele-cheie ale Bibliei”) (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1981), pag. 195.
133
disciplinelor spirituale. Practicarea disciplinelor din punct de vedere biblic va întări părtăşia credincioşilor. Părtăşia
biblică va întări practicarea disciplinelor spirituale.
Dar fără adevărata părtăşie, chiar şi creştinul, care practică cu ardoare disciplinele spirituale, nu se va
dezvolta echilibrat din punct de vedere spiritual. Autorul lui Evrei 3:13 ne avertizează: Ci, îndemnaţi-vă unii pe alţii
în fiecare zi, câtă vreme se zice: “Astăzi”, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea
păcatului. Părtăşia trebuie să aibă loc deoarece prin intermediul ei “ne putem îndemna unii pe alţii” la fapte bune.
Când ieşim din protecţia spirituală pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul părtăşiei, este mult mai uşor să
fim înşelaţi de păcat. Unii dintre oamenii care au fost crunt înşelaţi de păcat, au practicat foarte rigid multe
discipline. Cunosc oameni care au studiat Biblia şi care s-au rugat atât de mult ,încât erau convinşi că nu aveau
nevoie de ceilalţi membri “lipsiţi de spiritualitate” din biserică. Pentru că erau lipsiţi de darurile pe care le aveau
ceilalţi membri din biserică, ei au început să interpreteze greşit Scriptura şi să comită păcate strigătoare la cer.
Bineînţeles, există cazuri extreme, dar acestea ilustrează faptul că ne înşelăm dacă practicăm cu rigurozitate
disciplinele spirituale fără să avem părtăşie cu alţi creştini.
”Asociaţi-vă cu oameni sfinţi”, spunea puritanul Thomas Watson, “pentru că aceştia reprezintă un model
care te îndeamnă la sfinţenie, prin sfaturile lor, prin rugăciunile lor şi prin exemplul lor sfânt 150”.

ROLUL LUPTEI

Lupta este foarte importantă în viaţa creştinului. Multe forţe se împotrivesc progresului nostru spiritual în
drumul nostru spre cer. Calea lui Cristos nu este întotdeauna o luptă interioară, în orice moment o bătălie, dar nici
nu este o viaţă fără opoziţie. De aceea nu te lăsa înşelat să crezi că, dacă bei din harul lui Dumnezeu şi dacă
practici disciplinele spirituale, viaţa creştină va fi foarte uşoară.
Sună foarte ciudat dar am ales să scriu despre acest lucru deoarece lupta are un rol esenţial şi sper că te
voi putea încuraja să-L urmezi pe Cristos şi să practici disciplinele spirituale când îţi este foarte greu s-o faci. În
timp ce scriam rândurile de mai sus am primit un telefon de la o tânără femeie care a venit la Cristos cu trei ani în
urmă. Ea şi-a exprimat frustrarea cu privire la un faliment spiritual recent şi se întreba dacă şi alţi membri ai
bisericii duceau bătăliile pe care le ducea ea. Acest lucru mi-a amintit că toţi creştinii trebuie să lupte în multe
moduri, lucru care m-a întărit şi mi-a oferit speranţă. Sper ca acelaşi lucru să fie adevărat şi pentru tine.
Evită-i pe aceia care te învaţă că, dacă urmezi anumiţi paşi sau ai experienţe particulare, tu poţi fi eliberat
de toată lupta împotriva păcatului care împiedică sfinţenia. Astfel de promisiuni sunt nişte minciuni care niciodată
nu se vor împlini.
Ideea practicării disciplinelor spirituale şi progresul în evlavie vor fi acompaniate de lupte. Acest lucru este
confirmat de contextul următorului verset. Referindu-se la evlavie în 1 Timotei 4:7-8, apostolul Pavel scrie în
versetul 10: “Noi muncim în adevăr şi ne luptăm ”. Cuvintele “muncim” şi “luptăm” ne arată că viaţa de creştin
implică o luptă continuă, că nu ne va fi deloc uşor. Cuvântul grecesc tradus “a munci” înseamnă a duce o muncă
obositoare. De la el a derivat cuvântul a agoniza. În mod literal, acest cuvânt înseamnă “a lupta”. Înseamnă asta
teologia faptelor în loc de har? Oare vreau să spun că, deşi ne-am început viaţa de credinţă prin Duhul, trebuie s-
o continuăm prin faptele firii (Galateni 3:3)? Nicidecum! În Noul Testament există echilibru între învăţătură şi
creşterea spirituală. Avansarea în viaţa de credinţă are loc nu numai prin faptele Duhului, nu numai prin faptele
bune, pe care le facem în general. Noi trebuie să răspundem şi să cooperăm cu harul Duhului Sfânt care le
iniţiază şi le susţine. Experienţele noastre se vor mări, la fel cum s-a întâmplat şi cu Pavel: Iată la ce lucrez eu şi
mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine (Coloseni 1:29). Notaţi că Pavel însuşi lucra şi se
lupta dar a făcut aceasta în acord cu puterea Duhului Sfânt care lucra în el. Am vorbit deja despre rolul Duhului
Sfânt de a ne păstra credincioşi în discipline şi de a produce caracterul lui Cristos în noi, prin ele. Trebuie să
menţinem echilibrul între progresul spiritual şi lupta pe care trebuie s-o ducem în a deveni ca Isus Hristos.
Această învăţătură se găseşte de-a lungul întregului Nou Testament. El ne avertizează că lumea, firea
omenească şi diavolul ne vor declara război în mod constant. Biblia spune că datorită acestei “trinităţi” a opoziţiei
(lumea, păcatul şi diavolul), va trebui să luptăm pentru a birui păcatul, atât timp cât suntem în acest trup.
Deoarece ne aflăm în lume, aceasta exercită o presiune uriaşă asupra noastră. Isus ne reaminteşte că lumea L-a
150
Thomas Watson, A Body of Divinity (“Trupul Divinităţii”) (1692; retipărit, Edinburgh, Scoţia: The
Banner of Truth Trust, 1970), pag. 249.
134
urât şi că ne va urî şi pe noi, dacă ne disciplinăm în a-L urma. (Ioan 15:18-19). Ioan ne îndeamnă: Să nu iubiţi
lumea (1 Ioan 2:15). În continuare scrie despre pofta firii, pofta ochilor şi mândrie. Doar dacă părăseşti această
lume vei putea scăpa de ispitele ei.
Unul dintre cele mai evidente pasaje, care tratează realitatea luptei spirituale faţă de războiul nostru
împotriva cărnii şi a tendinţei pe care o avem faţă de păcat, este Galateni 5:17: Căci firea pământească pofteşte
împotriva Duhului şi Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi
face tot ce voiţi. Uneori nu există nici o problemă să faci binele şi să asculţi de Dumnezeu. Există zile când te
bucuri foarte mult de lucrurile descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Din când în când experimentezi rugăciunea
şi îţi doreşti ca timpul să se oprească în loc. Dar, totuşi, ştii că vor exista multe clipe când îţi va fi nespus de greu
să practici disciplinele spirituale. Duhul te va îndemna să te asemeni cu Cristos şi să practici disciplinele
spirituale, dar firea pământească îţi va sugera să le sfidezi. Asta pentru că “sunt lucruri potrivnice unele altora”.
Chiar şi disciplinarea este uneori dificilă şi implică lupte. Dar auto-disciplinarea nu înseamnă auto-pedepsire.
Aceasta reprezintă o încercare, deseori iniţiată de Duhul, de a face ceea ce este bine. Lupta devine dificilă atunci
când firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti . Lupta nu este o
formă de auto-pedepsire, iar practicarea disciplinelor spirituale este una dintre roadele Duhului, la care ne
încurajează să ajungem Galateni 6:8. Dar adevărul biblic, că firea pământească pofteşte împotriva Duhului,
afirmă că nu există experienţă spirituală în timp ce eşti în acest trup, care te va face permanent liber de aceste
tensiuni. Bineînţeles, ai un duşman personal care este hotărât să te facă să falimentezi în practicarea disciplinelor
spirituale - diavolul. Apostolul Petru ne reaminteşte: Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită (1 Petru 5:8). Dacă putem avea experienţe spirituale
fără să ne angajăm în lupta spirituală, de ce ni se mai spune să fim treji şi să veghem? De ce ni se porunceşte în
Efeseni 6 să ne punem armătura Duhului Sfânt? Pentru că trebuie să ducem o luptă, o bătălie, un conflict
permanent. Iar bătăliile spirituale fac parte din viaţa de credinţă.
Atunci unde este victoria? Victoria asupra lumii, asupra firii pământeşti şi asupra diavolului a fost decisiv
câştigată cu foarte multă vreme în urmă de către Isus Cristos. Această victorie este mediată de Duhul Sfânt. El ne
păstrează în harul lui Dumnezeu. El ne păstrează credincioşi. Partea noastră este să luptăm la cruce şi să-L
urmăm pe Cristos, să trăim aşa cum a trăit El şi să practicăm disciplinele spirituale. Victoria pe care noi o
experimentăm asupra forţelor care se opun maturizării noastre spirituale, este rezultatul practicării disciplinelor
spirituale. Cu alte cuvinte, dacă perseverăm în împlinirea disciplinelor spirituale, vom experimenta consistent şi
victoria asupra duşmanilor care ne împiedică să practicăm aceste discipline. Dacă ne predăm sufletele acestor
duşmani şi dacă renunţăm la practicarea disciplinelor, victoria nu va fi niciodată a noastră. Dar dacă vom utiliza
aceste arme spirituale, vom primi har şi putere pentru a fi mai mult decât biruitori.
Într-o zi, toate luptele se vor termina, toate promisiunile se vor împlini, iar disciplinele spirituale nu vor mai fi
necesare, deoarece ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El (1 Ioan 3:2). Trebuie deci să ducem luptele
spirituale pe care le iniţiază Duhul Sfânt şi să ne luăm după dictonul puritanilor - Vincit qui patitur - Cel ce suferă,
biruieşte- (Fără luptă, nu-i cunună!)” 151.
“Aşa că trebuie să ne reamintim”, ne sfătuieşte Packer, “că ideea că putem ajunge într-o stare de
imunitate, dincolo de orice conflict -interior sau exterior- în căutarea sfinţeniei în această lume, este un vis care
poate avea efectul de deziluzionare şi demoralizare, pe care experienţa în umblarea noastră zilnică îl dezaprobă.
Trebuie să realizăm, mai degrabă, că orice sfinţenie reală în noi, va fi sub foc ostil tot timpul, aşa cum s-a
întâmplat şi cu Domnul nostru” 152. Autorul cărţii Evrei ne spune în 12:3-4: Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a
suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi
să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului .
Duhul Sfânt, adevărata părtăşie şi recunoaşterea luptei permanente în viaţa creştină, te vor ajuta să
perseverezi în practicarea disciplinelor spirituale. Dacă nu perseverăm, disciplinele spirituale sunt incomplete şi
ineficiente. Observaţi modul în care disciplinarea se relaţionează la auto-control şi evlavie în 2 Petru 1:6: Cu
cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia . Fără perseverare între cele două, relaţia
între practicarea înfrânării disciplinelor spirituale şi evlavie, este ca o baterie plină de putere, dar slab conectată la

151
John Geree, The Character of an Old English Puritane or Nonconformist (“Caracterul unui bătrân
puritan sau nonconformist englez”) (1646), citat din J. I. Packer, A Quest for Godliness: The Puritan
Vision of the Christian Life (“În căutarea evlaviei: Viziunea puritanilor cu privire la viaţa creştină”)
(Wheaton, IL: Crossway Books, 1990), pag. 23.
152
J. I. Packer, Keep in Step with the Spirit (“Fii în ritm cu Duhul”) (Old Tappan, NJ: Fleming H.
Revell, 1984), pag. 111.
135
bec; lumina va licări intermitent dar fără un beneficiu real. Dar când există perseverare, există o bună legătură
între eleiar lumina va lumina strălucitor. În acelaşi mod, lumina vieţii lui Cristos va lumina mai tare dacă
perseverezi în practicarea disciplinelor spirituale.

MAI MULTE APLICAŢII

Vei căuta să fii evlavios? Vei practica disciplinele spirituale din perspectiva eternităţii?
Spuneam că Jonathan Edwards se ruga astfel: “O, Doamne, pecetluieşte eternitatea în lumina ochilor mei!”
Imaginează-ţi cât de diferit ne-am petrece timpul, cât de diferite ar fi deciziile pe care le luăm dacă ne gândim la
ele din perspectiva eternităţii. Atât de multe lucruri ni se par critice acum dar deodată vor deveni banale. Multe
dintre lucrurile pe care le-am trecut pe lista noastră de priorităţi la coloana “Când voi avea suficient timp”, foarte
curând vor deveni dramatic de importante. Practicarea disciplinelor spirituale din perspectiva eternităţii, devine o
prioritate nepreţuită, deoarece este într-o strânsă legătură cu evlavia.
Practicarea disciplinelor spirituale, luând în considerare eternitatea, a fost întotdeauna planul lui
Dumnezeu. Cuvintele din 1 Timotei 4:7, pe care se bazează această carte, sunt următoarele: Caută să fii
evlavios. După aceea urmează versetul 8: Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este
folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare . Nu putem să ne ocupăm
de disciplinele spirituale numai din punct de vedere pragmatic şi temporal. Trebuie să sperăm mai mult, trebuie să
ne întrebăm ce pot face acestea pentru noi în fiecare zi. Disciplina cultivată prin evlavie conţine o promisiune
sigură, vrednică de trăit în viaţa prezentă. Dar valoarea evlaviei şi practicarea disciplinelor spirituale se văd mai
bine în lumina eternităţii.
Fie că-ţi dai seama sau nu de acest lucru, tot ce faci contează pentru veşnicie. Nici un lucru nu are
impact numai în viaţa de pe pământ. Acest lucru este evident din învăţăturile biblice care ne spun că trebuie să-I
dăm socoteală lui Dumnezeu de modul în care ne trăim vieţile (vezi Romani 14:12) şi că vom primi o răsplată
pentru faptele pe care le-am făcut cât timp am trăit în trup (1 Corinteni 3:10-15). Deoarece toate lucrurile pe
care le facem contează pentru eternitate, cuvintele de neuitat rostite de puritanul Thomas Watson ne îndeamnă
să ne trăim cu folos viaţa şi să ne pregătim pentru eternitate. Nimic nu va asigura o pregătire mai echilibrată
pentru trăirea pe acest pământ şi pentru viaţa care vine, ca practicarea cu credincioşie a disciplinelor spirituale.
Vei fi evlavios? Nu poţi fi evlavios dacă nu practici disciplinele spirituale . Calea scripturală către
evlavie este foarte clară. Vrei să fii evlavios? Atunci fă ce-ţi spune Domnul în 1 Timotei 4:7: Caută să fii
evlavios. Nu există scurtături spre evlavie. Firea pământească doreşte o cale mai uşară, decât practicarea
disciplinelor spirituale. Ea protestează: “De ce nu este viaţa creştină mai nepregătită şi mai nestudiată? Toate
aceste discuţii despre disciplinare sună legalistic. E mai disciplinată şi mai grea, decât am gândit că ar trebui ca
să fiu ca şi Cristos. Eu vreau doar să fiu spontan!”
Evanghelistul John Guest încearcă să răspundă la această ispită astfel:
„Disciplinarea a devenit un cuvânt murdar în cultura noastră… Ştiu că acest cuvânt
este considerat eretic în multe cercuri, dar spontaneitatea este supraevaluată. Persoana
“spontană” care nu are nevoie să practice disciplinele spirituale se aseamănă cu fermierul care
s-a dus să adune ouăle din coteţ. În timp ce se îndrepta spre coteţul păsărilor el a observat că,
era deschis canalul. S-a oprit să-l repare. Avea nevoie de un robinet nou. Aşa că s-a dus în
hambar să caute un robinet. Dar, pe drum, a observat că fânul căzuse din căpiţă şi s-a dus să
ia o furcă. Lângă furcă era o mătură fără coadă. “Trebuie să cumpăr o mătură nouă când mă
mai duc în oraş” şi-a spus el …
Este evident că ţăranul nu va mai ajunge să adune ouăle şi că nu va face nici celelalte
lucruri pe care dorea să le facă. El era spontan totalmente dar nu avea libertate. Era prizonierul
spontaneităţii.
Disciplinarea este singura cale care duce la libertate; ea este contextul necesar pentru
spontaneitate153”.

153
John Guest, citat din Christianity Today (“Creştinismul azi”), 23 aprilie 1990, pag. 33.
136
 Oare ziua de muncă a fermierului îţi demonstrează că viaţa ta spirituală este spontană dar sporadică?
Treci cu uşurinţă de la un lucru la altul sau te străduieşti să creşti în har? Cu siguranţă că ne dorim să fim
spontani, dar spontaneitatea fără disciplinare este superficială. Am câţiva prieteni care cântă foarte frumos la
chitară şi chiar compun cântece. Dar ei cântă “spontan” pentru că au petrecut mulţi ani cântând la acest
instrument şi pentru că au făcut foarte multe exerciţii. Isus a putut trăi aşa, o spiritualitate “spontană”, deoarece El
a fost în realitate cel mai disciplinat Om spiritual care a trăit vreodată. Dacă nu faci nimic, vei pierde totul. Dar
dacă vrei să ai o spontaneitate eficientă în viaţa creştină, ea trebuie să fie rodul unei credinţe disciplinate.
Pentru mulţi creştini, falimentul de a practica disciplinele spirituale nu este atât de mult o luptă cu găsirea
timpului, dar dacă doreşti să fii evlavios, trebuie să faci faţă acestui fapt, pentru că tu întotdeauna vei fi ocupat. A
face ceea ce doreşte Dumnezeu cel mai mult de la tine, înseamnă a-L iubi pe El din toată inima, din tot cugetul şi
cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi (Marcu 12:29-31). Nu poţi face aceste lucruri dacă nu-ţi
faci timp. A-L iubi pe Dumnezeu şi a-i iubi pe alţii în fapte şi cuvânt, va avea ca rezultat o viaţă ocupată. Asta nu
înseamnă că Dumnezeu doreşte să trăim o viaţă agitată, ci mai degrabă a afirma că oamenii evlavioşi nu sunt
niciodată oameni leneşi.
Aşa că, dacă stai cu mâinile în sân aşteptând să-ţi faci timp ca să împlineşti disciplinele spirituale, nu vei
reuşi niciodată. Într-o scrisoare primită de la Jean Fleming, aceasta ne-a scris: “Deseori mă trezesc întrebându-
mă: “Când mă voi mai linişti, voi face …. cutare lucru”. Dar ar fi trebuit să învăţăm că viaţa nu se linişteşte pentru
mult timp. Ori de câte ori doresc să fac ceva, trebuie să mă străduiesc să fac aceasta cu toată ardoarea”. Eu cred
că acesta este un mare adevăr. Viaţa nu se potoleşte niciodată, deoarece avem multe lucruri de făcut. Dacă
vrem să progresăm în evlavie, trebuie să ne apucăm de practicarea disciplinelor spirituale începând chiar de azi.
Pe când eram adolescent eram foarte interesat de baschet şi îl admiram pe Pete Maravich. “Pistol Pete”,
porecla după care era cunoscut, a înscris foarte multe puncte şi a fost cel mai bun baschetbalist al tuturor
timpurilor. Înainte de apariţia acestui sportiv, driblingurile şi pasele îndrăzneţe erau considerate un simplu
spectacol. Dar Maravich a schimbat lucrurile. El a fost primit în Liga şi Asociaţia Naţională de Baschet. A devenit
creştin pe când avea vreo 30 de ani şi a murit pe neaşteptate în anul 1988, din cauza unui atac de cord, la vârsta
de 40 de ani.
Cu un an înainte de a muri, Maravich a acordat următorul interviu:
„Cheia talentului meu este repetiţia. Am exersat, am exersat şi am exersat. M-am
dedicat în întregime sportului. Am încercat tot ce am putut ca să-mi perfecţionez îndemânarea
ca să devin un bun sportiv. A fost ca o obsesie. Eu am plătit preţul care trebuia să-l plătesc ca
jucător. Nu sunt aşa de sigur în viaţă. Dacă aş fi pus aceeaşi pasiune în devoţiune, aşa cum
fac acum, eu aş fi fost o persoană mai bună în alergarea mea 154”.
Deoarece s-a disciplinat în privinţa paselor, driblingurilor şi aruncărilor de la distanţă, Pete Maravich a
devenit unul dintre cei mai mari baschetbalişti ai lumii. În ciuda banilor şi a faimei de care se bucura, în cele din
urmă el a regretat faptul că nu a fost atât de productiv în disciplinarea vieţii de credinţă în Cristos. Eşti tu gata să
te disciplinezi aşa cum a dorit el să facă? Eşti tu gata “să te disciplinezi pentru a căuta evlavia”, aşa cum s-a
disciplinat Pete ca să poată juca baschet mai bine? Oare evlavia înseamnă pentru tine la fel de mult cât a
însemnat baschetul pentru Pete Maravich?
Singura cale de a ajunge la Dumnezeu este prin Cristos, iar singura cale de a ajunge la evlavie este prin
concentrarea asupra lui Cristos prin practicarea disciplinelor spirituale. Te vei disciplina tu oare cu scopul de “a
căuta evlavia”? Unde şi când vei începe?

154
USA Today (SUA Astăzi), 18 ianuarie 1988.
137
 DESPRE AUTOR

Don Whitney a devenit profesor asistent la Seminarul Teologic Baptist Midwestern din Kansas City,
Missouri, în 1995.
El a crescut în Osceola, Arkansas, unde L-a cunoscut pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor. A practicat
sportul în timpul liceului şi al facultăţii şi a lucrat la postul de radio condus de tatăl său. După ce a absolvit
Universitatea de Stat din Arkansas, Don şi-a dorit să urmeze facultatea de drept şi să-şi continue cariera sportivă.
În timp ce se afla la Facultatea de Drept a Universităţii din Arkansas, el a simţit chemarea lui Dumnezeu de a
deveni lucrător creştin. S-a înscris la Seminarul Teologic Baptist Southwestern din Fort Worth, Texas, pe care l-a
absolvit în 1979. În 1987 Don şi-a luat doctoratul la Şcoala Evanghelică Trinity din Deerfield, Illinois. Înainte de a
sosi în Midwestern, Don a lucrat 20 de ani ca pastor. A petrecut 15 ani la Biserica Baptistă “Glenfield” din Glen
Ellyn, Illinois (o suburbie a oraşului Chicago). În afară de această carte şi de ghidul aferent (NavPress, 1994), el a
mai scris How Can I Be Sure I’m A Christian? (“Cum pot să fiu sigur că sunt creştin?”) (NavPress, 1994) şi
Spiritual Disciplines within the Church (“Disciplinele spirituale în biserică”) (Moody Press, 1996).
Soţia lui Don, Caffy, slujeşte în oraşul în care locuiesc, Kansas City, predând femeilor cursuri din Biblie.
Ea este artist şi designer. Au o fiică pe nume Laurelen Christiana.

138