Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DANIEL DUMITRAN
DANIEL DUMITRAN
Un timp al reformelor
Biserica Greco-Catolică din Transilvania
sub conducerea episcopului Ioan Bob
(1782-1830)
ARGONAUT
2007
4
SERIA
• DOCUMENTE • ISTORIE • MĂRTURII •
Coordonator : Prof.univ.dr. Nicolae Bocşan
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. IACOB MÂRZA
Conf. univ. dr. OVIDIU GHITTA
Editura ARGONAUT
Cluj-Napoca
Tel./Fax: 0264-425626
0740-139984; 0746-752191; 0788-100248
Consilier editorial atestat: Emil POP
5
SUMAR
Argument . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Introducere. Profilul istoriografic al episcopului Ioan Bob sau despre un subiect
controversat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
I. Deceniul schimbărilor decisive. Bisericile transilvănene sub impactul
iosefinismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
I.1. Obiectivul major: consolidarea preeminenţei statului . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
I.2. Reglementarea raporturilor confesionale: politica de toleranţă religioasă 53
I.2.1. Edictul de toleranţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
I.2.2. Măsuri restrictive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
I.2.3. Reacţii oficiale şi receptare populară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
I.2.4. O câştigătoare incontestabilă: Biserica Ortodoxă . . . . . . . . . . . . . . . . 72
I.3. În serviciul societăţii: desfiinţarea mănăstirilor şi ordinelor religioase . . . . 75
I.4. Superlativele reformismului ecleziastic: sfera religiozităţii populare . . . . . . 82
I.4.1. Reglementări rituale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
I.4.2. Reducerea numărului sărbătorilor religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
I.5. Superlativele reformismului ecleziastic: laicizarea căsătoriei, a legislaţiei şi
jurisdicţiei matrimoniale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
I.6. Publicarea decretelor imperiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
II.1. Sfârşitul unui episcopat remarcabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
II.2. Sinodul electoral . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
II.3. Un nou început . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
III. Biserica Greco-Catolică şi societatea românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168
IV.1. Demersuri statistice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168
IV.2. Evoluţia administrativă a diecezei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
V.1. Episcopia Făgăraşului: coordonatele evoluţiei (1783-1832) . . . . . . . . . . . 184
V.2. Un episcop diferit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
6
Primele abordări semnificative datează chiar din epocă, atunci când istoricii
Şcolii Ardelene au încercat să ilustreze evoluţia generală a diecezei greco-catolice
transilvănene şi pe cea particulară din timpul episcopului Ioan Bob din perspectiva
normelor canonice în vigoare. Spre deosebire de diecezele din Polonia şi, într-o anumită
măsură, Ungaria, unde sinodul de la Zamość a favorizat orientarea latinizantă, în
Transilvania conservarea ritului răsăritean, a dreptului canonic ortodox şi a instituţiilor
tradiţionale a devenit o componentă a discursului identitar, în condiţiile pericolului repre-
zentat de părăsirea unirii religioase. Este ceea ce caracterizează lucrările lui Petru Maior
(Protopopadichia şi Istoria Besericei Românilor) care înfăţişează profilul instituţional al Bisericii
româneşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea, periclitat, în viziunea autorului, de
transformările impuse de episcopul Ioan Bob. Optica istoricului este influenţată de
curentele ideologice ale vremii (jansenism, galicanism, teoriile conciliare, respectiv ideea
sinodalităţii), conservarea principalelor instituţii ecleziastice analizate fiind justificată din
punct de vedere istoric şi înzestrată cu evidente semnificaţii naţionale. În Protopopadichia,
scrisă în 1795, sunt analizate cele două instituţii considerate fundamentale pentru
Biserica românească din Transilvania, protopopiatul şi soborul mare (sinodul diecezan),
atât din punctul de vedere al genezei şi evoluţiei istorice, cât şi cu referire la statutul
contemporan autorului al acestora. Mai mult decât o analiză din punctul de vedere al
dreptului canonic, lucrarea amintită are în vedere statutul special al protopopilor români
din Transilvania, pe care încearcă să-l justifice istoric, iar pledoaria în favoarea
conservării acestui statut are certe semnificaţii naţionale, ca şi cea referitoare la rolul
soborului mare în Biserica românească.
Cea de-a doua lucrare, Istoria Besericei Românilor, publicată parţial în anul 1813,
reprezintă prima cercetare monografică consacrată Bisericii româneşti în integralitatea
ei, care aminteşte însă de planul schiţat de Samuil Micu în Scurtă cunoştinţă a istoriei
românilor, în 1796, şi realizat parţial în tomul al IV-lea, Istoriia besericească a Episcopiei
româneşti din Ardeal, al monumentalei sale lucrări Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor,
redactată începând cu anul 1800. Evoluţia instituţională de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea este plasată în contextul istoriei generale a Bisericii româneşti, care începe cu
originile creştinismului şi afirmarea răspicată a apartenenţei românilor la ritul răsăritean,
continuă cu prezentarea tentativelor de unire cu Biserica Romei de-a lungul evului
mediu şi cu evoluţia fenomenului unionist în decursul secolului al XVIII-lea, pentru ca
partea a doua să fie consacrată ierarhiei ecleziastice. Capitolul referitor la dieceza
Făgăraşului prezintă începuturile organizării instituţionale a acesteia, abordând apoi în
paragrafe speciale principalele instituţii ecleziastice (mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj,
soborul mare, consistoriul, capitlul), ierarhia ecleziastică (protopopii, vice-protopopii,
inspectorii, administratorii, notarii, clerul parohial), dar şi alte probleme cu semnificaţie
majoră în epocă (subordonarea ierarhică a diecezei faţă de Arhiepiscopia Romano-
Catolică de Esztergom, legislaţia matrimonială). Printre documentele reproduse integral
în note, care ilustrează problematica discutată, se numără câteva de o extremă
importanţă: decretul împăratului Iosif al II-lea cu privire la reglementarea situaţiei
mănăstirii din Blaj (12 decembrie 1781), diploma împăratului Francisc I referitoare la
aprobarea înfiinţării capitlului episcopal (6 martie 1807) şi bula de confirmare emisă de
papa Pius al VII-lea în aceeaşi chestiune (1 decembrie 1807). Acelaşi interes pentru
Introducere 13
5 Am în vedere aici fragmentul omis de Timotei Cipariu, care publicase partea rămasă în manuscris a
Istoriei, acesta fiind editat abia în 1966 de Pompiliu Teodor (Teodor 1966, p. 278-281).
6 Maior 1995, p. 253.
7 Balázsfalvi iskolai ügyekről, publicat în nr. din 4 decembrie 1842 al ziarului Vasárnapi Újság şi
10 În Foaie pentru minte, inimă şi literatură, VI/1843, nr. 4, din 25 ianuarie, şi 5, din 1 februarie,
şi reeditat de Ioan Chindriş (1999, p. 62-68).
11 Ibidem, p. 64-66.
12 Papiu Ilarian 1852, p. 73.
13 Ibidem, p. 86-90. Declaraţia citată de Papiu Ilarian („episcopul Bob […] dechiară in medilocu
dietei, ca petiţiunea data in numele romanilor e facuta numai de nisce turburatori”) fusese pusă
pe seama episcopului greco-catolic de comisia petiţionară a Dietei Transilvaniei, autoare a unui
proiect de opinie cu privire la petiţia românilor. În acest fel declaraţia este menţionată şi în
Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu, care comentează totuşi astfel pe marginea ei: „Cine ar
fi crezut că episcopul Bob va compromite cauza, viaţa şi onoarea unei naţiuni întregi cu o
declaraţiune ca aceasta!” (Chindriş 1999, p. 110). Declaraţia reală a episcopului este menţionată
de istoricul Ferdinand von Zieglauer (1881, p. 537, 541).
14 Papiu Ilarian 1852, p. 91-92.
15 Ibidem, p. 93-95. Istoricul sugerează că suma încă nerestituită de respectivii nobili, care se ridica
la peste 40.000 florini, ar putea fi utilizată pentru înfiinţarea unei facultăţi româneşti filosofico-
juridice.
Introducere 15
16 Ibidem, p. 202-203.
17 Ibidem, p. 92-93, 203-205, 206.
18 Ibidem, p. 205-206.
19 Raţiu 1854, p. 297-298.
20 Notitia autobiographica Exmi. quondam Joannis Babb Episcopi Gr. Cath. Fogarasiensis, tipărită,
conform adnotării lui Cipariu (1855, p. 31), în Calendarul românesc apărut la Sibiu în anul 1803.
21 Testamentum fundationale ejusdem Episcopi Joannis Babb pro clero gr.-catholico Fogarasiensi de
redactat de notarul clerului Ioan Bob (Acta resignationis d. Exmi. Eppi Greg. Maer et
inaugurationis d. Eppi Joannis Babb etc.).
23 În acest caz editarea s-a bazat pe originalul aflat în posesia protopopului G. Crişan (M.
Nilles a integrat perioada lui Ioan Bob în istoria generală a Bisericii române unite,
insistând asupra problemei înfiinţării şi confirmării instituţiei capitlului 24.
Evoluţia disciplinară a Bisericii Greco-Catolice, consacrată prin deciziile conciliu-
lui provincial din anul 1872, este reflectată în tratatul de drept canonic din anul 1877,
redactat de Ioan Raţiu. În deceniile următoare, Alexandru Grama a încercat să justifice
evoluţia Bisericii româneşti din perspectiva necesităţii adaptării acesteia la dreptul canonic
catolic, ca urmare a noului statut dobândit prin unirea cu Biserica Romei şi înfiinţarea
diecezei Făgăraşului 25. Prin Istoria Basericei romanesci unite cu Roma, din anul 1884, el a
alcătuit o istorie ecleziastică a românilor scrisă din perspectiva relaţiilor cu Roma,
valoroasă datorită capitolelor consacrate instituţiilor ecleziastice (cu deosebire capitlului,
a cărui înfiinţare este prezentată pe baza surselor editate de Petru Maior, şi sinoadelor),
legislaţiei bisericeşti, organizării diecezei, ierarhiei ecleziastice, formaţiei şi dotaţiei
clerului, bisericilor, fundaţiilor bisericeşti, ritului şi limbii liturgice, moralităţii populare.
În capitolul consacrat episcopului Ioan Bob, la fel ca Basiliu Raţiu, Grama subliniază
realizările episcopului: construirea de biserici, mai ales în oraşe, şi dotarea lor, fundaţiile
şcolare, înfiinţarea şi dotarea capitlului.
Într-o altă lucrare de referinţă, Instituţiunile calvinesci în Biserica românească din Ardeal,
publicată în anul 1895, acelaşi autor a studiat originea şi natura instituţiilor ecleziastice
ale Bisericii româneşti din Transilvania suspectate de a fi fost adoptate ca urmare a
presiunii protestante din secolele XVI-XVII. Analiza este întreprinsă aici din punct de
vedere istoric şi canonic, prin comparaţia instituţiilor Bisericii româneşti cu cele ale
Bisericii Ortodoxe înfăţişate în Pravilă şi Pidalion, ca şi cu instituţiile Bisericii Reformate
maghiare din Transilvania din secolele XVI-XVII 26. Prin această metodă de cercetare,
Alexandru Grama punea de fapt în practică teza enunţată în 1884, lucrarea lui având
marele merit de a fi supus unei minuţioase investigaţii geneza şi evoluţia instituţiilor
Bisericii româneşti, pe baza surselor edite avute la dispoziţie.
În aceeaşi perioadă, contribuţia majoră a istoriografiei româneşti laice la istoria
Transilvaniei oferă o schiţă de portret a episcopului Ioan Bob realizată în tuşe lipsite de
nuanţe stridente. Fără a insista în mod deosebit asupra figurii ierarhului, George Bariţ
vorbeşte totuşi, în primul volum al sintezei sale Părţi alese din istoria Transilvaniei, publicat
în anul 1889, despre circumstanţele accederii lui în scaunul episcopal şi despre momentul
1791, consemnând şi câteva informaţii privitoare la perioada reacţiunii. Istoricul se
referă astfel la conflictul dintre episcopul Grigore Maior şi călugării bazilieni, soluţionat
prin decretul imperial din 12 decembrie 1781, şi la rolul orientării antimonahale a
politicii iosefine în desemnarea unui cleric de mir pentru demnitatea episcopală, iar ca o
posibilă motivaţie a demisiei episcopului Maior sugerează raporturile sale încordate cu
nobilimea, anunţând astfel interpretările lui Zenovie Pâclişanu cu privire la acest
24 Sursele redate integral sau fragmentar în această lucrare (Nilles 1885, p. 648-674) sunt
preluate de la Petru Maior, Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan. Cele mai importante
sunt decretul imperial din 12 decembrie 1781, autobiografia lui Ioan Bob, diploma de
înfiinţare a capitlului episcopal şi confirmarea pontificală, statutele sinodului diecezan din
anul 1821, testamentul episcopului.
25 Grama 1884, p. 178-181.
26 Grama 1895, p. 1-8.
Introducere 17
subiect 27. Declaraţia episcopului Ioan Bob făcută în Dieta din 1791 după ce se dăduse
citire Supplex-ului este redată destul de aproximativ, deşi Bariţ face trimitere la pertinenta
analiză a lui Ferdinand von Zieglauer. Este amintit tot aici şi memoriul separat al clerului
greco-catolic, atribuit de istoric lui Ioan Bob, care ar fi dorit, conform lui Bariţ, să
asigure cel puţin respectarea privilegiilor clerului său 28.
Pentru atmosfera de stagnare instaurată după 1815 istoricul găseşte motivaţii
obiective, constând în contextul general-european care determinase şi în Transilvania
înăsprirea cenzurii şi limitarea posibilităţilor de studiu în afara provinciei, ca şi în împovără-
toarea penurie financiară a acelor ani 29. Chiar şi în asemenea condiţii s-au reuşit însă
câteva realizări, precum edificarea de biserici în oraşe (sunt amintite cele din Mediaş şi
Reghin) sau acumularea unor fonduri importante destinate ajutorării clerului şi susţinerii
şcolilor 30. Este explicabilă de aceea calda apreciere făcută de Bariţ la adresa bătrânului
ierarh: „Cine ar putea fi aşa lipsit de sentimente omeneşti ca să mai pretindă reforme şi
ameliorări, de la un prelat, cu care natura făcuse o graţie atât de rară ca să-l lase, în viaţă,
aproape un veac întreg. Capitularii şi toţi cei interesaţi de progres se consolau prea bine
cu împrejurarea că, dacă episcopul, totodată ca director suprem al tuturor şcolilor din
dieceza sa, de peste şapte sute de mii suflete, acum, la bătrâneţele sale atât de înaintate,
nu mai voieşte să audă de schimbări, de reforme, lasă însă, prin dispoziţiunile sale,
fonduri noi, considerabile, din ale căror venituri succesorul cu consistoriul său poate
lucra înainte […]” 31.
Pe linia inaugurată de Basiliu Raţiu şi Alexandru Grama, istoriografia greco-
catolică a continuat seria sintezelor prin Augustin Bunea, autorul unei succinte istorii a
Bisericii Greco-Catolice, redactată cu prilejul bicentenarului unirii religioase şi care
prefaţează şematismul jubiliar al diecezei mitropolitane din anul 1900. Lucrarea se
constituie de fapt dintr-un şir de biografii ale episcopilor şi mitropoliţilor, în care
paginile consacrate lui Ioan Bob se bazează pe informaţiile oferite de autobiografia
acestuia, fiind amintite, în plus, principalele realizări ale ierarhului: înfiinţarea capitlului, a
fundaţiilor pentru susţinerea clerului, capitlului şi a celei şcolare, obţinerea salarizării
preoţilor de pe domeniile fiscale şi a vicarilor de Făgăraş, Haţeg şi Rodna, construirea de
biserici 32. Date similare, majoritatea preluate chiar de la Augustin Bunea, oferă şi
manualul de istorie bisericească publicat în anul 1921 de Ioan Georgescu 33. Câteva
dintre realizările episcopului (crearea fundaţiilor pentru studenţi şi preoţi, construirea
bisericilor din Cluj, Târgu Mureş, Mediaş, înfiinţarea a trei vicariate) sunt amintite chiar
lui Ioan Bob, redactat tot de Augustin Bunea pentru Enciclopedia Română coordonată de
Constantin Diaconovich (tom I, Sibiu, 1898, p. 509).
33 Georgescu 1921, p. 228-231.
18 Un timp al reformelor
34 Lupaş 1995, p. 137. Înaintea lui Ioan Lupaş, date sumare despre Ioan Bob a consemnat în
sinteza sa de istorie bisericească, apărută în versiune românească în anul 1900, Eudoxiu
Hurmuzaki, un autor care deşi nu poate fi integrat în istoriografia confesională ortodoxă, ca
tendinţă s-a identificat cu ea. Datele se referă la sinodul electoral din anul 1782 şi la motivaţiile
desemnării lui Bob de către împărat; în rest, activitatea episcopului nu trezeşte interesul
istoricului, care consideră că acesta a avut o „viaţă obosită şi nu prea bogată în fapte”
(Hurmuzaki 1900, p. 258-259).
35 Dintre contribuţiile anterioare cu valenţe de sinteză referitoare la acest subiect mai poate
fi amintit doar studiul lui Aron Densuşianu, Causele persecuţiunilor lui S. Miculu, G. Şincai şi
Petru Maioru, apărut în Revista Critică - Literară din anul 1894, tom II, nr. 4, p. 145-161.
36 Iorga 1969, p. 336.
37 Ibidem, p. 143, 199, 299.
38 „Acesta ţinea strâns la Unire şi nu vedea mai departe decât cercul datoriilor sale de
administrator al averii bisericeşti. O duşmănie firească se stârni deci între bogatul, măreţul,
pomposul episcop, care se încunjură la 1807 de un corp de canonici ascultători, şi între cei
doi tineri călugări, cari-şi căutară de acum înainte o altă îndreptare.” Iorga 1995, p. 195-
196. „Din teascurile lui Bob cel fără înţelegere pentru cultura mai înaltă şi menirea ei
apare doar, la 1786, un frumos Acaftist.” Ibidem, p. 206.
39 Ibidem, p. 195. O remarcă aproape identică şi mult mai explicită face Iorga şi în Istoria
românilor din Ardeal şi Ungaria, unde îl caracterizează pe succesorul lui Grigore Maior ca
Introducere 19
Nu altfel se profilează figura ierarhului în lucrarea din anul 1915, Istoria românilor
din Ardeal şi Ungaria, deşi uneori interpretările par mai nuanţate, foarte probabil datorită
lipsei unei insistenţe deosebite asupra derulării conflictului acestuia cu reprezentanţii
Şcolii Ardelene. Ioan Bob este descris ca „un foarte bun gospodar, distins cărturar,
binecuvântat de Dumnezeu cu o stăpânire foarte lungă, om ambiţios, creator al canoni-
cilor de la Blaj şi al tuturor pompelor ce s-au păstrat şi până acum; puţin cam invidios
faţă de cărturarii superiori lui şi în ceia ce priveşte cunoştinţele şi în ceia ce priveşte
inteligenţa, nesuferind pe lângă el pe un Clain, Şincai şi Maior, pe cari i-a lăsat să pribe-
gească în protopopii îndepărtate sau prin lucrări de corectură ale tipografiei de la Buda;
dar în sfârşit om care avea şi părţile lui bune” 40. Atitudinea oponenţilor săi primeşte
acum o explicaţie mai aprofundată, pentru că, pe lângă orizontul cultural mai larg şi
disponibilităţile lor intelectuale superioare, este invocat spiritul de toleranţă şi
anticonfesionalismul specific epocii 41. Momentul Dietei din 1791 nu constituie un prilej
de grave acuze la adresa episcopului, istoricul cunoscând de la Ferdinand von Zieglauer
declaraţia reală a acestuia 42. Cultura promovată de ierarh îi trezeşte însă lui Iorga o nouă
răbufnire de adversitate: „Episcopul ce era pe vremea aceia, om invidios şi meschin,
care totuşi a făcut epocă prin lunga lui păstorire şi mulţimea fundaţiilor ce au plecat de la
el, Bob, a ţinut ca toată cultura blăjeană să rămână pe drumul lui Petru Pavel Aaron şi
nu pe drumul îndrăzneţei politice a lui Clain, a lui Gheorghe Şincai, a lui Petru Maior. În
rândul întâi, el a voit ca această cultură, rămânând bisericească, să se păstreze supt
umbra aripilor sale episcopale. Şi a crezut că face lucrul cel mai mare pentru viitorul
poporului său, când, cu voie de la împăratul şi cu cheltuiala foarte însemnată a sa, a
întemeiat acea curte de canonici, care forma gloria cârmuirii sale şi pe care a consacrat-o
într-o carte specială.” 43
Incontestabil superioară prin maniera interpretativă este marea sinteză Istoria
Românilor, al cărei volum VIII, intitulat Revoluţionarii, a fost publicat de Nicolae Iorga în
anul 1938 44. Istoricul vorbeşte aici despre începutul spiritului revoluţionar la românii
transilvăneni, caracterizat ca o mişcare de inspiraţie iosefină, în care încadrează iniţiativa
de părăsire a ordinului bazilian ce i-a avut drept autori pe tinerii călugări Gheorghe
„un arhiereu care n-avea înaintea ochilor decât modele din biserica romană, fiul de nemeş
chiorean Ioan Bob”. Iorga 1989, p. 296.
40 Ibidem, p. 354.
41 „Şincai este aproape interconfesional, Clain a fost gata să treacă la neuniţi şi dacă Roma şi
temperament de luptător şi că a subscris memoriul, deşi era „mai mult catolic decât
român”. Ibidem, p. 354, 358.
43 Ibidem, p. 375.
44 Lucrarea Istoria poporului românesc, publicată în limba germană în anul 1905, păstrează
modelul interpretativ din Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vezi Iorga 1985, p.
549-552).
20 Un timp al reformelor
funeste asupra vieţii noastre literare” 52. Dacă perspectiva interpretativă nu reprezintă o
noutate, studiul aduce informaţii noi prin valorificarea documentelor inedite păstrate în
arhivele din Blaj şi Oradea, referitoare la evoluţia raporturilor episcopului cu Samuil Micu,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Un element explicativ nou îl constituie totuşi sesizarea
adevăratei semnificaţii a desemnării lui Ioan Bob pentru demnitatea episcopală: existenţa
unui curent în rândurile clerului secular care se opunea conducerii exclusive a diecezei
de către călugări, corelat cu ideile antimonahale promovate în acea perioadă de împăratul
Iosif al II-lea53. În rest, autorul recurge la argumentele obişnuite, privind mediocritatea
pregătirii teologice a noului ierarh, lipsa calităţilor şi experienţei necesare unui episcop,
vina de a-i fi persecutat pe călugări şi de a fi urmărit în mod consecvent distrugerea
mănăstirii din Blaj în vederea realizării propriilor interese pecuniare meschine 54. Ţinând
seamă şi de persecuţiile pe care cei trei învăţaţi le-au suferit din partea ierarhului,
concluzia istoricului se impune şi în acest caz fără putinţă de tăgadă: „Prezenţa timp de
48 de ani (1782-1830) a lui Ion Bob în fruntea vlădiciei unite a Blajului, a constituit
pentru cultura şi literatura românească, fără îndoială, o mare pierdere.” 55
O altă direcţie de cercetare, care a contribuit la lămurirea poziţiei adoptate de
episcopul Ioan Bob într-un moment hotărâtor al mişcării naţionale, a fost cea
referitoare la acţiunea petiţionară din anii 1790-1792. Atitudinea din Dietă a ierarhului
greco-catolic este astfel interpretată în mod echilibrat de Ioan Lupaş, într-un studiu
publicat în anul 1912, prin prisma temperamentului acestuia, diferit de cel al
antecesorului său Inochentie Micu, şi prin dorinţa lui de a obţine rezolvarea favorabilă
cel puţin a memoriului alcătuit în numele clerului greco-catolic56. Tot aici este reconstituit
demersul episcopului întreprins la Viena, alături de Gherasim Adamovici, în favoarea
revendicărilor românilor, cu care cei doi ierarhi – după cum subliniază istoricul – s-au
identificat în cea de-a doua etapă a mişcării 57. Peste doi ani, Lupaş a reluat tema într-un
studiu cu valenţe monografice, fundamentat pe o vastă documentaţie de arhivă, care
avea intenţia de a înfăţişa premisele iosefine şi întreaga desfăşurare a mişcării revendicative
româneşti. El aduce de această dată în discuţie şi solicitarea episcopului ortodox de a
primi un loc în Dietă ca regalist, asemenea episcopului greco-catolic, pentru a putea
apăra interesele credincioşilor săi 58. Propunerea Guberniului de respingere a acestei
cereri, adoptată şi de Cancelaria Aulică, fusese motivată prin faptul că episcopul greco-
catolic era conducătorul unei religii catolice recepte („einer aufgenommenen katolischen
Religion”) şi totuşi participa la lucrările Dietei nu în această calitate, ci în aceea de
proprietar 59. Acest argument lămureşte atitudinea Stărilor transilvănene faţă de statutul
în cel de-al doilea Supplex, interpretarea dată declaraţiei sale din Dietă de către Relaţia
Stărilor, în sensul că aceasta „a avut tendinţa ca naţiunea să fie reaşezată în uzul tuturor
drepturilor şi beneficiilor”.
58 Lupaş 1914-1915, p. 625.
59 Ibidem, p. 690-691 – anexele nr. 40-41.
22 Un timp al reformelor
60 Aceasta este reprodusă de Lupaş după jurnalul redactat de deputaţii scaunului Sibiu (ibidem, p.
701 – anexa nr. 49). Este reprodusă de asemenea şi Relaţia Dietei din 9 august în care este
consemnată declaraţia episcopului, alături de aprecierea Stărilor că petiţia era „fătul unor
oameni turburători, la care românii mai înţelepţi nici n-au consimţit, nici n-au ştiut de cuprinsul
ei” (ibidem, p. 754 – anexa A la textul Supplex-ului din 30 martie 1792).
61 Ibidem, p. 635.
62 Pâclişanu 1923, p. 10-20, 81-84 – anexele nr. IV-V, 86-95 – anexele nr. VII-XIV.
63 Ibidem, p. 11, 81 – anexa nr. IV, 90 – anexa nr. XII. Tot aici Pâclişanu invocă şi un alt
argument, desigur preluat de la Petru Maior: faptul că episcopul îi îndepărtase din jurul său pe
toţi oamenii cu o superioară cultură intelectuală, unicul sfetnic fiindu-i Mihail Timar, după cum
remarca dealtfel şi Ioan Para într-o scrisoare adresată episcopului Ignatie Darabant (ibidem, p.
102 – anexa nr. XXIII).
64 Ibidem, p. 13, 89 – anexa nr. XI.
65 Ibidem, p. 29-32.
66 Ibidem, p. 33.
67 Ibidem, p. 58-78, 100 – anexa nr. XX, 107-114 – anexele nr. XXVII-XXXV.
Introducere 23
Trebuie amintite aici şi studiile consacrate unui alt moment semnificativ din
istoria mişcării naţionale – proiectul de unificare a celor două Biserici româneşti din anul
1798. Primele documente legate de această chestiune au fost editate de Ioan Lupaş, în
studiul din anul 1913, O încercare de reunire a bisericilor române din Transilvania la 1798, iar în
1943 Ştefan Lupşa a oferit informaţii mult mai complete în lucrarea Contribuţiuni la istoria
încercării de reunire a bisericilor româneşti din Transilvania, la 1798, publicată chiar în volumul
omagial dedicat lui Ioan Lupaş. Interesante în acest caz sunt mai puţin interpretările
istoricilor, care se limitează în general (excepţiile vizează mai ales al doilea caz) la
prezentarea critică a documentelor, ci mai degrabă informaţiile transmise de surse.
Astfel, petiţia înaintată împăratului la 1 februarie 1798 de vicarul ortodox Ioan Popovici,
notarul consistorial Aron Budai şi de Radu Tempea îl caracterizează pe episcopul greco-
catolic ca „odios înaintea clerului său” şi „încărcat cu mari bogăţii” 68, ceea ce-l determină
şi pe Ştefan Lupşa să-l considere „arghirofil şi mizantrop” 69. Iar memoriul anonim
favorabil proiectului de unificare afirmă că Bob „e urgisit îndeobşte de întreg neamul
românesc, ca unul care, uitându-şi datoriile episcopale, se interesează numai de econo-
mie” 70. Istoriografia ulterioară a preluat necritic aceste caracterizări fără a se interesa de
motivaţiile lor sau de posibilii autori, pentru că serveau foarte bine consolidării imaginii
negative a ierarhului greco-catolic. În schimb, pertinentele observaţii ale guvernatorului
György Bánffy, care conţin o caracterizare mult mai pozitivă a episcopului 71, nu au fost
luate în consideraţie, pentru că ele trebuiau să fie, în mod necesar, subiective. Şi aceasta
pentru că, aşa cum consideră acelaşi Ştefan Lupşa, Bob era „omul ideal ce şi-l putea dori
un duşman al unirii, care neglija interesele bisericii în favoarea afacerilor materiale, pe
terenul cărora se întâlnea cu guvernatorul” 72.
În ceea ce priveşte istoriografia greco-catolică, prima jumătate a secolului XX a
însemnat mai întâi publicarea unor lucrări speciale consacrate instituţiilor ecleziastice,
care au avut însă mai degrabă un caracter aniversativ, nefiind rezultatul unor preocupări
consecvente. Astfel, în anul 1912, a apărut lucrarea profesorului Ioan Raţiu, bazată şi pe
surse inedite, Din trecutul ordului basilitan, de fapt o adevărată istorie a ordinului bazilian
din Blaj. Un loc foarte important îl ocupă aici analiza raporturilor dintre episcopi şi
membrii ordinului, autorul încercând să explice cât mai obiectiv motivaţiile involuţiei
acestuia, începută în timpul episcopului Ioan Bob. Instituţia capitlului catedral, succesoare
a ordinului bazilian în conducerea diecezei, a beneficiat şi ea de o cercetare cu prilejul
aniversării a o sută treizeci de ani de la înfiinţare. Iniţial textul unei conferinţe, lucrarea
Capitlul metropolitan din Blaj, purtând subtitlul Întemeierea şi rolul lui în trecutul nostru, a fost
publicată în 1937 de canonicul Victor Macaveiu. Pentru redactarea ei autorul a utilizat
bogata corespondenţă inedită a episcopului Ioan Bob referitoare la demersurile pentru
înfiinţarea capitlului. Actele fundaţionale alcătuite cu acest prilej şi confirmarea
73 Balan 1932, p. 37, 60-61, 103, 105-106; tot aici (p. 79-80) se face referire şi la deciziile
sinodale din anul 1821. Textele tuturor acestor acte au fost reproduse de acelaşi autor în
colecţia Codificazione Canonica Orientale. Fonti, vol. X – Disciplina Bizantina. Rumeni. Testi di
Diritto particulare dei Rumeni, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1933.
74 Ms. rom. 361, f. 1r-10r.
75 Ibidem, f. 7r-v.
76 În această chestiune istoricul face trimitere doar la George Bariţ, de la care preia şi
scrie biografia lui Bob, pentru că el îşi făcuse notiţe din documentele arhivei mitropolitane
referitoare la viaţa şi acţiunea de pastoraţie a episcopului.
78 Ibidem, p. 338-343.
79 Lupu, Supplex libellus Valachorum, p. 195-198.
80 Lupu, Supplex libellus Eppi, p. 286-287.
Introducere 25
aprofundat pe baza surselor arhivistice inedite 81. Capitolul final („Vorbe în puţină
cunoştinţă de cauză”), pe lângă prezentarea mai detaliată a raporturilor episcopului cu
reprezentanţii Şcolii Ardelene, conţine şi o pledoarie pentru scrierea biografiei sale pe
baza marelui număr de documente de arhivă încă necunoscute: „Atmosfera puţin
favorabilă i-a fost creată de posteritate care prea puţin l-a cunoscut. Cercetătorii s-au
ocupat de viaţa lui numai în legătură cu viaţa altora. Atâtea din documentele referitoare
la el stau neatinse şi neexplorate, legate teanc, în arhiva mitropolitană din Blaj, ori legate
în volumul păstrat cu grijă la Veneratul Capitlu Mitropolitan.” 82
Un demers recuperator similar a încercat şi Octavian Popa, autor al unui
succint studiu publicat în 1935, sub titlul Un nedreptăţit. Episcopul Ioan Bob. Lucrarea nu
aduce o informaţie nouă (autorii citaţi sunt Alexandru Grama, Augustin Bunea, Ioan
Georgescu şi Zenovie Pâclişanu, faţă de care se încearcă o timidă departajare critică, iar
pentru surse Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan), dar subliniază realizările
episcopului, printre care edificarea de biserici şi înfiinţarea de parohii în mai multe oraşe,
câştigarea unor salarii pentru preoţi, ajutarea credincioşilor în timpul foametei 83.
În ciuda acestor decise luări de poziţie, nu s-a ajuns la o polemică istoriografică,
aşa cum se întâmplase în alte cazuri, pentru că discursul negativ era prea înrădăcinat în
ambele tabere confesionale, iar conotaţiile naţionale pe care le primise deja de multă
vreme nu puteau fi atacate fără asumarea unor mari riscuri. Totuşi, dacă cercetările ar fi
putut continua pe linia sugerată de Nicolae Lupu, s-ar fi ajuns probabil la rezultate
remarcabile. Mutaţiile politico-confesionale şi ideologice intervenite în primii ani postbelici
au împiedicat însă, din nefericire, o asemenea evoluţie a scrisului istoric consacrat temei
în discuţie.
Deschiderile de orizont nu au lipsit însă nici în aceşti ani, aşa cum o
demonstrează două importante lucrări apărute în a doua jumătate a deceniului cinci.
Este vorba mai întâi de cartea istoricului maghiar I. Tóth Zoltán, Az erdélyi román
nacionalizmus első százada, publicată la Budapesta în anul 1946. Bazată pe o aprofundată
investigaţie în Arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei, ea conţine interpretări
remarcabile cu privire la evoluţia intelectualităţii româneşti bisericeşti şi laice sub
impactul iosefinismului 84, la activitatea „Triadei ardelene” şi la mişcarea Supplex-ului,
pentru care sunt utilizate şi informaţiile documentare oferite de cercetările istoricilor
Ioan Lupaş şi Zenovie Pâclişanu 85. Referindu-se la memoriul înaintat împăratului Iosif
al II-lea de nou-numitul episcop greco-catolic, Tóth Zoltán consideră că „Bob se arată a
fi un naţionalist român la fel de zelos, pe cât este de ataşat de ideile luministe. Trebuie să
dăm deci dreptate acelei direcţii mai noi care se străduieşte să-l reabiliteze pe Bob faţă de
mai vechile blamări.” 86 În acelaşi sens, discutând despre memoriul înaintat în 1791 în
87 Ibidem, p. 394.
88 Ibidem, p. 335.
89 Bârlea 1948, pars II, Documenta, p. 283-447. Documentele (în număr total de 235) provin
temperamentului eroic, dar şi de raportarea lui la prevederile rescriptului imperial adresat Dietei.
91 Ibidem, p. 36-37, 43-44. În viziunea lui Octavian Bârlea, memoriul reflecta doar poziţia lui
făcută de părintele iezuit F. Tailliez (1951, p. 497-498), care pare să fie structurată în jurul
aceleiaşi „răfuieli” personale cu eroul cărţii, specifică istoriografiei româneşti din acea vreme,
pentru că el discută mai degrabă subiectul decât realizarea istoriografică; din cel de-al doilea
punct de vedere, cartea este caracterizată drept „onestă, interesantă şi preţioasă”, mai ales prin
consistenta parte a II-a, cuprinzând anexele documentare.
96 Bârlea 1948, p. 139-140 (un preambul critic despre tratarea istoriografică a subiectului, cu
referinţe la Alexandru Papiu Ilarian, Nicolae Iorga, Giorge Pascu, Zenovie Pâclişanu), 140-145
(analiza încercării de părăsire a ordinului bazilian, ai cărei autori au fost Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior şi Gherman Péterlaki), 146-191 (prezentarea evoluţiei raporturilor
episcopului cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior). Concluziile acestui capitol (p.
191-194) reprezintă o probă de interpretare echilibrată, în care sunt luate în calcul poziţia şi
obiectivele fiecărei părţi, fără a se risca emiterea unor judecăţi de valoare nefundamentate
îndeajuns, sau susceptibile de partizanat.
97 Periş 1998-1999, p. 243-249.
98 Biserica Română Unită, p. 81-104.
99 În cuvântul Către cititori la Istoria Bisericii Române Unite (Pâclişanu 1994-1995, p. 3-4).
28 Un timp al reformelor
Viena sau Roma. Dar Istoria Bisericii Române Unite, redactată înainte de octombrie 1949 şi
publicată în exil după moartea autorului, s-a oprit la episcopul Grigore Maior, deşi
istoricul ar fi dorit să o continue şi cu perioada succesorului acestuia. După desfiinţarea
Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist, prin decretul din 1 Decembrie 1948,
şi în condiţiile în care materialismul istoric a fost impus ca dogmă a istoriografiei
româneşti, abordarea istoriei acestei Biserici, altfel decât din perspectiva ortodoxistă
denigratoare, a devenit imposibilă.
În comparaţie cu realizările lui I. Tóth Zoltán şi Octavian Bârlea, primele
abordări ale subiectului din istoriografia românească postbelică au reprezentat incontes-
tabil un regres. Ele s-au plasat în continuitatea problematicii de istorie culturală şi literară
ilustrată anterior de Nicolae Iorga. Astfel, lucrarea lui Dimitrie Popovici din anul 1945
consacrată literaturii române din epoca Luminilor, dealtfel remarcabilă, privilegiază
factorul ideologic în încercarea de explicare a motivaţiilor conflictului dintre episcopul
Ioan Bob şi reprezentanţii Şcolii Ardelene. Pentru Popovici, Ioan Bob întruchipează
„concepţia reacţionară a Europei timpului”, opusă „concepţiei liberale a iosefismului”
susţinută de învăţaţii ardeleni 100. Aceştia erau animaţi de idealul social al Luminilor în
contradicţie cu un episcop „insensibil la preocupările de natură subversivă” şi a cărui
existenţă „s-a derulat în zonele calme în care înfloreau toate privilegiile oficiale”, în fine
care „a trăit fericit şi a murit bogat” 101. Ei sunt văzuţi totodată ca promotori ai
interesului naţional împotriva unui ierarh „apostol al nepotismului şi al combinaţiilor
mai puţin mărturisite” şi care se făcea vinovat „de actul cel mai grav care i se poate
reproşa unui conducător, că îşi vânduse poporul inamicului jurat al acestuia” cu prilejul
Dietei din 1791 102. De asemenea, Bob se contrapunea intereselor româneşti, pentru că
„el lupta ca să se apropie cât mai mult de catolicii romani, ceea ce contribuia la
îndepărtarea uniţilor de ortodocşi şi la slăbirea forţelor rezistenţei naţionale”; în schimb,
el însuşi şi-a asigurat astfel bunăvoinţa guvernanţilor şi a împăraţilor, care l-au numit
consilier de stat şi i-au acordat decoraţii 103. În esenţă, episcopul a fost „un servitor
devotat al guvernanţilor” care, în relaţie cu cărturarii transilvăneni, „şi-a asumat cu
convingere rolul de persecutor” 104. Aprecieri extrem de severe care mărturisesc din
păcate atitudinea cu totul lipsită de echilibru a autorului lor!
Lucian Blaga, în lucrarea sa editată postum Gândirea românească în Transilvania în
secolul al XVIII-lea, nu a fost interesat de acţiunile episcopului, dar i-a schiţat un portret
negativ axat pe trăsăturile clasice: avariţia, mediocritatea intelectuală, dorinţa de
„latinizare” a Bisericii româneşti 105. În continuarea interpretărilor lui Dimitrie Popovici
„vlădică autoritar, iubitor de bunuri lumeşti, neînţelegător faţă de preocupările mai înalte
ale puţinilor intelectuali, un tipic reprezentant al „năravurilor” clericale” (ibidem, p. 133-
134). În altă parte, forţând o afirmaţie a lui Petru Maior, Blaga îl vede pe ierarh ca „un
Introducere 29
se plasează lucrarea lui Ion Lungu din anul 1978, Şcoala ardeleană, subintitulată Mişcare
ideologică naţională iluministă, care este însă în mod sensibil afectată de conceptele
materialismului dialectic şi istoric106. Contradicţiile dintre episcopul Ioan Bob şi reprezen-
tanţii Şcolii Ardelene nu se pot explica, consideră autorul, prin raporturile personale, nici
prin influenţa antimonahismului iosefin, la care aderau în fond şi cărturarii iluminişti, ci
în primul rând prin tendinţa ierarhului de „latinizare” a Bisericii Greco-Catolice, fapt cu
grave consecinţe în plan naţional 107. În concepţia sa, „latinizarea” constituia „un mijloc
de parvenire a elementelor româneşti pe cale de îmburghezire” 108, iar urmările sale erau
„disimilarea şi deznaţionalizarea” 109. Având o atitudine de „renegat” în anii 1791-1792 110,
observă acelaşi autor, episcopul s-a pus ulterior „în slujba reacţiunii feudale”, a cărei
„unealtă docilă” s-a dovedit a fi prin persecuţiile exercitate împotriva lui Samuil Micu,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior 111. Aprecieri ideologizante similare se întâlnesc şi în
lucrarea Luciei Protopopescu din anul 1966 112, consacrată situaţiei învăţământului din
Transilvania în perioada 1774-1805, altfel extrem de valoroasă prin concepţie, ca şi prin
noua informaţie documentară utilizată.
Au existat însă şi voci care s-au pronunţat pentru lipsa de relevanţă a discuţiei
despre conflictul dintre Ioan Bob şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, în condiţiile neglijării
procesului de laicizare a culturii şi societăţii româneşti, probat de raporturile tensionate
similare dintre episcopul ortodox Vasile Moga şi Gheorghe Lazăr, sau dintre succesorul
lui Bob, Ioan Lemeni, şi Simion Bărnuţiu 113. În mod similar, a fost subliniată motivaţia
raţionalistă a deciziei celor trei cărturari iluminişti de părăsire a ordinului monahal, iar
pledoaria lor în favoarea conservării identităţii propriei Biserici şi împotriva tentativei de
„latinizare” pusă pe seama conducerii episcopatului a fost interpretată din perspectiva
evoluţiei conştiinţei naţionale 114. Asemenea interpretări se regăsesc, în esenţă, şi în
monografiile publicate de Mircea Tomuş, în anul 1965, şi Maria Protase, în 1973, care
revăzute” din anul 1995, insuficient cosmetizată pentru a se constitui realmente într-o
ediţie revăzută.
107 Lungu 1978, p. 101-102.
108 Ibidem, p. 102. Conform unei alte aprecieri, ca un „intelectual mediocru, lipsit de viziunea
şi simţul patriotic adevărat, Bob se ploconea în faţa unei concepţii înguste, chiabureşti, de
parvenire, respingând marile revendicări şi acţiuni naţionale, ca Supplexul, de care se
desolidarizează într-un mod jalnic, ca şi de lupta naţională a corifeilor Şcolii ardelene, pe
care îi prigoneşte fără milă” (ibidem).
109 Ibidem. Autorul se referă aici la „elementele meşteşugăreşti şi comerciale” pătrunse în
oraşe, care erau de fapt, conform unei alte menţiuni, rude, prieteni şi cunoscuţi ai
episcopului infiltraţi în oraşele transilvănene.
110 Ibidem, p. 120, 124.
111 Ibidem, p. 58, 120, 123-124.
112 Protopopescu 1966, p. 182-183.
113 Teodor 1972, p. 16-17.
114 Hitchins 1987, p. 65, 68.
30 Un timp al reformelor
just. Bob a înţeles şi a trăit spiritul epocii: trebuia să facă totul – şi omul fusese de o mare
ambiţie – ca să reprezinte ceva, să fie cineva. […]; fiindcă, în spiritul vremii, puterea politică
nu se sprijinea decât pe o putere corespunzătoare economică; şi fără o putere economică
nu se putea ajunge la puterea politică. Luând ca bază a vieţii economicul, pe care-şi va
rezema prestigiul ca să devină un om influent […], Bob n-a risipit, ci a adunat; a adunat
însă şi de unde era cazul să jertfească.” Ibidem, p. 21-22.
32 Un timp al reformelor
critic, apăruse mai întâi în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj (vol. XXVII/1985-1986).
137 Ibidem, p. 120-121.
Introducere 33
gospodar”, fără a fi şi „un cărturar de seamă”, iar criticile care i-au fost aduse sunt
considerate „prea aspre”. Episcopul, se observă în continuare, „n-a fost nici aşa de rău şi
de neînţelegător cum susţin ei [scriitorii călugări ai Blajului], dar nici bun şi cu tact cum
susţin apărătorii”.
143 Ibidem, p. 330, 333-334. Singura „înnoire” menţionată în mod explicit este decizia de
multă vreme de istoriografia laică 144. Aceleaşi „înnoiri catolicizante” au fost invocate şi
în tratatul Istoria Bisericii Ortodoxe Române, publicat de Mircea Păcurariu în prima ediţie în
anii 1981-1982. Alături de inovaţiile liturgice şi sacramentale pe care nici măcar Petru
Maior nu i le-a reproşat ierarhului, aşa cum afirmă totuşi istoricul citat 145, sunt amintite
refuzul convocării soborului mare, neadmiterea divorţului, încurajarea celibatului preoţilor,
permiterea apelului în cauzele matrimoniale la scaunul Arhiepiscopiei maghiare din
Esztergom, limitarea drepturilor protopopilor, introducerea funcţiilor de vice-protopopi,
inspectori, administratori şi notari, organizarea capitlului 146. Se adaugă acuzaţia adusă
episcopului de a fi imprimat multe cărţi de slujbă, unele în mai multe ediţii, şi de
învăţătură „cu un conţinut catolicizant” 147. Lipsa distincţiei între chestiunile ţinând de
disciplina ecleziastică şi cele aparţinând ritului, pe care istoricul iluminist o făcuse, ca şi
sentinţele lipsite chiar şi de dorinţa unei argumentări, ilustrează neglijenţa metodologică
a unei asemenea interpretări, devenite canonice pentru istoriografia ortodoxă şi nu
numai pentru ea. Opoziţia fruntaşilor Şcolii Ardelene faţă de tendinţa de „catolicizare”
promovată de episcopul greco-catolic constituie teoria fundamentală şi pentru capitolul
consacrat de teologul Dumitru Stăniloae lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru
Maior în lucrarea propagandistică din anul 1973, Uniatismul din Transilvania încercare de
dezmembrare a poporului român 148.
Absentă din lucrările istorice apărute în ţară, istoriografia greco-catolică a
continuat să-şi spună cuvântul prin publicaţiile tipărite în exil. Reprezentantul ei marcant
a fost tot Octavian Bârlea, autorul monografiei din anul 1948 consacrate episcopului
Ioan Bob. Noile sale contribuţii nu au adus un plus de informaţie, datorită imposibilităţii
efectuării investigaţiilor în arhivele româneşti, dar au aprofundat interpretarea sub
aspectul impactului politicii ecleziastice tereziene şi iosefine şi al influenţelor curentelor
de idei europene.
În anul 1981, Octavian Bârlea a recenzat un articol publicat de Antonie
Plămădeală în numerele din 15 februarie şi 1 martie 1979 ale Telegrafului Român, cu titlul
Gheorghe Şincai şi problemele controversate ale istoriei românilor 149. Istoricul ia de fapt apărarea
propriei Biserici, împotriva opoziţiei dintre „valorile din cultura unei naţiuni şi cele din
Biserică” 150, pe care autorul recenzat, ca şi alţi reprezentanţi ai istoriografiei româneşti, o
susţineau. În consecinţă, el recunoaşte greşelile episcopului Ioan Bob în privinţa
atitudinii sale faţă de reprezentanţii Şcolii Ardelene, ca şi lipsurile lui incontestabile 151,
două articole ale aceluiaşi publicist, referitoare la Andrei Mureşanu şi Simion Bărnuţiu.
150 Ibidem, p. 18-19.
151 Conform lui Bârlea, Ioan Bob „era mărginit în idei şi rustic în felul de a fi”, iar cu prilejul
Dietei din 1791 „n-a vădit stofă de erou, ci s-a arătat mic de stat” (ibidem, p. 11, 17).
Introducere 35
dar încearcă să probeze totodată injusteţea acuzaţiilor aduse ierarhului („renegat zelos”
şi „zelos pentru catolicizarea totală” 152), care reluau diatribe deja consacrate în
istoriografie. Argumentele sunt cele expuse deja în monografia din 1948, ele fiind din
nou aduse în discuţie acum pentru a justifica ideea că Ioan Bob „a scris şi pagini
pozitive în activitatea sa” 153. Dar contribuţiile majore ale istoricului au fost cele două
studii publicate în revista Perspective în anii 1983 şi 1987.
În studiul Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, apărut
în anul 1983, Octavian Bârlea a încercat depistarea unor orientări în evoluţia Bisericii
Greco-Catolice prin raportare la ideea de ecumenism, văzând în istoria acestei Biserici o
istorie a ecumenismului. Conform opiniilor sale, purtătorii de cuvânt ai orientării
ecumenice în spaţiul românesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au fost reprezentanţii
Şcolii Ardelene 154. Cercetarea porneşte de la evidenţierea originii acestei orientări pe
plan european în ideile promovate de Conciliul de la Florenţa, sub influenţa filosofiei
umaniste, autorul remarcând rolul deciziilor acestui Conciliu în înfăptuirea unirilor cu
Roma realizate în secolele XVI-XVII 155. Mai târziu s-au adăugat influenţele diverselor
curente de gândire caracteristice secolelor XVII-XVIII, precum galicanismul, jansenismul,
febronianismul, iosefinismul şi Aufklärung-ul 156. Istoria Bisericii româneşti este pusă sub
semnul tensiunii dintre spiritul Conciliului florentin şi al Conciliului Lateran IV, Octavian
Bârlea încercând să explice evoluţia istorică a instituţiei prin teoria „celor două uniri”:
prima a românilor, exprimată în sinoadele din 1697-1700, corespunzând spiritului
florentin, cealaltă a Vienei, evidenţiată de actele de confirmare a unirii din anul 1701 şi
determinată de spiritul Conciliului Lateran IV 157.
Din această perspectivă, perioada lui Ioan Bob apare ca una de manifestare
paralelă şi divergentă a celor două uniri 158. „Unirea cea de-a doua” a fost reprezentată de
episcopul Ioan Bob, care a conservat cu fidelitate ritul răsăritean, dar a iniţiat unele
modificări ale instituţiilor ecleziastice în conformitate cu dreptul canonic catolic 159, iar
„unirea cea dintâi” a fost promovată de reprezentanţii Şcolii Ardelene, care i-au îmbogăţit
conţinutul cu idei preluate din sfera noilor curente de gândire ale vremii 160. În privinţa
iosefinismului, consideră autorul, acesta a fost mai degrabă suportat în efectele sale, mai
ales în mediul monahal din Blaj, decât împărtăşit. Sunt vizate consecinţele politicii
antimonahale a lui Iosif al II-lea, care au afectat mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj şi
au condus la numirea ca episcop a unui cleric secular; o influenţă benefică i se
recunoaşte însă Edictului de toleranţă, care a favorizat apropierea interconfesională 161.
Analiza evoluţiei raporturilor lui Ioan Bob cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru
152 Ibidem, p. 7, 12; prima caracterizare fusese preluată de autorul recenzat de la Ion Lungu.
153 Ibidem, p. 9.
154 Bârlea 1983, p. 5.
155 Ibidem, p. 21-23.
156 Ibidem, p. 25.
157 Ibidem, p. 29-30.
158 Ibidem, p. 177-178.
159 Ibidem, p. 178-181.
160 Ibidem, p. 181-190.
161 Ibidem, p. 190-191.
36 Un timp al reformelor
microbiografia episcopului alcătuită de Augustin Bunea pentru şematismul jubiliar din anul 1900.
170 Bota 1994, p. 193-198.
38 Un timp al reformelor
doar la tendinţa catolicizantă a acestuia, cu trimitere la afirmaţiile lui Petru Maior, şi reia
datele cunoscute ale conflictului dintre episcop şi reprezentanţii Şcolii Ardelene 171.
Persistenţa prejudecăţilor istoriografice este probată şi de lucrarea din anul 1999 a Mariei
Someşan, autoare aparţinând confesiunii greco-catolice. Deşi se opreşte în două subcapi-
tole la caracteristicile reformismului iosefin şi la circumstanţele demisiei episcopului
Grigore Maior, ea se mulţumeşte, în privinţa lui Ioan Bob, dincolo de sesizarea motivaţiei
desemnării acestuia de împărat, cu o total neproductivă şi subiectivă narare a conflictului
ierarhului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene 172. Aminteşte totuşi câteva realizări ale
ierarhului (fundaţiile înfiinţate, obţinerea salarizării vicarilor şi a unei părţi a preoţimii,
instituirea capitlului, echivalată cu obţinerea finanţării acestuia, şi construirea câtorva
biserici), dar numai din punctul de vedere al dimensiunii lor materiale 173. Portretul
rezultat este unul sumbru, cu totul lipsit de spirit critic, rezumat foarte bine de titlul
subcapitolului consacrat lui Ioan Bob („O alegere nefericită”).
Dezbaterea tradiţională asupra raporturilor dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene
şi episcopul Ioan Bob a fost reactivată prin noile luări de poziţie ale cercetătorului Ioan
Chindriş, preocupat de scoaterea la lumina tiparului a unor opere de referinţă ale
istoriografiei iluministe, dar şi de reinterpretarea istoriei culturale a veacului al XVIII-lea
pe baza unor surse inedite sau insuficient (ori incorect) valorificate în opinia sa. El a
riscat însă şi emiterea unor judecăţi cu pretenţii de adevăruri incontestabile în domeniul
istoriei ecleziastice, fără a poseda necesarul instrumentar metodologic, de unde şi
incoerenţa lor. Astfel, dacă într-un studiu din anul 1994 se pronunţa încă pozitiv cu
privire la păstorirea lui Ioan Bob, căruia îi atribuia meritul de a fi pus bazele
independenţei economice a Blajului 174, în studiul introductiv la ediţia operei lui Petru
Maior Istoria Besericei românilor, scoasă în anul 1995 fără consistentele note ale autorului,
acelaşi episcop este caracterizat ca „arhiereul iosefist care a alterat tradiţiile confesionale
[greco-catolice] chiar cu ajutorul programului luminist al împăratului” şi chiar ca un
„indeferentist religios cum n-au mai cunoscut scaunele arhiereşti ale românilor”, pentru
că „era absolut dispus să aplice orientarea care i se impunea de sus”, adică „latinizarea”
ritului greco-catolic 175. Iar în 1997, într-o ediţie cu titlu înşelător 176 a textelor
introductive, a scrierilor de mai mică anvergură şi a scrisorilor expediate de Petru Maior,
Ioan Bob, cu laturi pozitive subliniate chiar de autor în trecut, devine „un tiran egoist,
întemeierea episcopiei Făgăraşului) a apărut mai întâi în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj (vol.
XXXIII/1994) şi a fost republicat în două rânduri, prima dată (fără aparat critic) în
volumul Naţionalismul modern din anul 1996 şi a doua oară în volumul citat din anul 2001.
175 Maior 1995, p. 44-45. În viziunea cercetătorului citat, „latinizarea” impusă de Ioan Bob a constat
(„Documente pentru istoria Bisericii românilor”, vol. II) pentru a masca neîndeplinirea
promisiunii de publicare a volumului II al Istoriei Besericei românilor, ce trebuia să cuprindă
notele lui Petru Maior şi notele critice ale editorului.
Introducere 39
monumental ca poziţie în epocă, dar nepăsător faţă de viaţa spirituală a naţiunii sale,
într-o conjunctură în care tocmai de aici trebuiau să se nască forţele menite să opună
rezistenţă curentului maghiar deznaţionalizator, în plină expansiune mai ales după
1820”. Eficienţei ierarhului în privinţa edificării materiale a clerului greco-catolic i se
sesizează dimensiunea negativă, anume „catolicizarea şi înstrăinarea de neam a vârfurilor
acestui cler” (acuzaţie pe care am mai întâlnit-o la Ion Lungu); în fine, ca „realizări” ale
păstoririi lui sunt menţionate „anihilarea în faşă a Şcolii Ardelene” şi „reducerea
orgoliosului Blaj cărturăresc şi didactic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la o
simplă ceată de argaţi personali ai episcopului” 177.
În schimb, într-un text mai recent cu o destinaţie care impunea ponderarea
discursului, dat fiind că a fost redactat pentru ediţia jubiliară a Bibliei de la Blaj, apărută la
Roma în anul 2000, cercetătorul revine la vechea moderaţie. El recunoaşte meritele
majore ale episcopului în patronarea imprimării Bibliei din 1795 şi chiar se distanţează
de autorii care „au preluat de la Petru Maior, fără să o analizeze, învinuirea că Bob a vrut
să „latinizeze”, adică să introducă practici care să afecteze esenţa rituală orientală a
bisericii unite”; se poate vorbi, precizează Chindriş, de măsuri de ordin administrativ-
organizatoric, şi nicidecum ritual 178. Cercetătorul îşi invalida astfel propriile sale sentinţe,
a căror lipsă de fundamentare şi incoerenţă metodologică era oricum evidentă.
Noile studii şi lucrări monografice consacrate unora dintre reprezentanţii Şcolii
Ardelene au continuat la un alt nivel metodologic cercetările din anii ’60-’70. În remarca-
bila monografie consacrată cărturarului iluminist Samuil Micu apărută în anul 2000,
referindu-se la contextul reformismului iosefin, Pompiliu Teodor îl integrează pe Ioan
Bob „coordonatelor unui etatism obedient, cu înclinaţii economice şi financiare” şi îl
caracterizează ca pe „un om al unei noi epoci, exterior mediului călugăresc, […] un
partizan al etatismului şi conformismului vizavi de puterea constituită” 179. Dimpotrivă,
membrii Triadei ardelene, chiar dacă aderau la iosefinism, nu împărtăşeau dimensiunea
antimonahală a acestuia, în măsura în care vedeau în mănăstirea din Blaj un focar al
culturii naţionale. Diferenţa de orientare confesională, constând în împărtăşirea
principiilor Reformei Catolice şi a spiritului raţionalist al Luminilor, alături de pregătirea
intelectuală modestă a noului ierarh şi ostilitatea lui faţă de ideile galicane şi atitudinile
janseniste explică aşadar cererea de ieşire din călugărie formulată de Samuil Micu 180. Un
demers similar a întreprins Laura Stanciu, prin stimulanta monografie din anul 2003
consacrată lui Petru Maior. Autoarea, care realizase anterior ediţia critică a fundamentalei
177 Maior 1997, p. 371, din nota 9 la textul „Cârtirea” împotriva lui Petru Maior. Tot aici, Octavian
Bârlea, apreciat fără rezerve de Ioan Chindriş în anul 1982, este citat ca un „cunoscut istoric de
origine română” (!) şi „apologet european al lui Ioan Bob”, care recunoscuse totuşi „în cea mai
recentă şi mai lucidă lucrare a sa (din anul 1983) rolul nefast al acestui arhiereu în viaţa
românilor, tocmai în momentul unic al renaşterii lor spirituale”.
178 Chindriş 2001, p. 335, 340. O afirmaţie similară se întâlneşte la p. 283, în contextul discuţiei
despre lucrarea lui Samuil Micu, Canoanele săboarelor a toată lumea, considerată o mărturie a
ataşamentului istoricului iluminist faţă de identitatea orientală a propriei Biserici. Ioan Chindriş
recunoaşte aici că „nu s-au identificat istoric acte semnificative în sensul latinizării, dar
precauţiunea a persistat, mai ales sub păstoria lui Ioan Bob, bănuit de asemenea înclinaţii”.
179 Teodor 2000, p. 167-168.
180 Ibidem.
40 Un timp al reformelor
181 Stanciu 2003, p. 344, 349-351, 353-354, 356-358. Mai puţin întemeiată este consideraţia
referitoare la caracterul incontestabil al „politicii restrictive [a episcopului Ioan Bob] pentru
cheltuielile formative” (ibidem, p. 145).
182 Câmpeanu 2000, p. 152-155, 159.
183 Ibidem, p. 155-156.
184 Ibidem, p. 156-159.
185 Ibidem, p. 154, 161-174.
186 Ibidem, p. 258-265.
187 Nu lipsesc din această lucrare referirile comparative la episcopul Ioan Bob pe linia mai vechii
teze a orientării filocatolice şi a „latinizării” (Horga 1996, p. 11-12, 15, 26-29, 37), respectiv cu
privire la conservatorismul şi oportunismul ierarhului faţă de politica imperială (ibidem, p. 99,
108). Conform autorului, unele dintre tendinţele caracteristice lui Ioan Bob pot fi sesizate şi la
Samuil Vulcan (ibidem, p. 27-28, 108).
Introducere 41
anul 1761 a fost abordată de Ovidiu Ghitta în lucrarea din anul 2001 în care a urmărit,
conform propriei observaţii, drumul parcurs de ideea unirii ecleziastice până la transfor-
marea ei în realitate instituţională şi în ideologie religioasă 188. Iar în anul 2004, Greta
Miron a publicat o amplă lucrare consacrată istoriei Bisericii Greco-Catolice transilvănene
între unirea religioasă şi anul 1782, prezentarea evoluţiei instituţionale şi religioase a
unirii din Transilvania fiind în măsură să releve premisele dezvoltărilor ulterioare anului
menţionat. Cercetarea favorizează implicit, pe această cale, investigarea eliberată de
vechile prejudecăţi a perioadei episcopului Ioan Bob. În plus, pornind de la imaginea
schiţată clerului local, stării lui materiale şi implicării preoţilor în viaţa comunităţilor, se
poate observa dacă după 1782 a avut loc sau nu o îmbunătăţire reală a situaţiei materiale
şi a formaţiei clerului greco-catolic, cu consecinţele previzibile asupra trăsăturilor vieţii
religioase a credincioşilor.
Am încercat să prezint în aceste pagini evoluţia profilului istoriografic al
episcopului Ioan Bob pe parcursul a două secole, apelând la acele scrieri considerate
reprezentative prin insistenţa asupra activităţii ierarhului şi/sau a relaţiilor lui cu marii săi
contemporani, cei trei cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Lucrările analizate s-au
încadrat atât istoriei bisericeşti, domeniu în care se pot include şi cercetările istorico-
canonice, istoriei literare şi culturale, cât şi istoriei ideii naţionale. În prezentarea lucrărilor
am utilizat în esenţă criteriul cronologic, alternând referirile la sinteze, monografii şi
studii cu contribuţiile documentare, pentru a putea sesiza evoluţia discursului istoric. O
evoluţie care se poate surprinde desigur într-o anumită măsură, după cum se poate
sesiza şi persistenţa unor constanţe interpretative, datorate puterii de convingere de care
s-au bucurat promotorii lor, dar şi deficienţelor metodologice în abordarea subiectului.
Asistăm adică în prea mare măsură la o istorie personalizată, în care s-a recurs la
argumente pro sau contra, pentru a se proba că una ori alta dintre părţi a adoptat poziţia
corectă, omiţându-se faptul că deseori criteriul interpretativ utilizat necesita o doză de
relativism. Modernizarea discursului a depins de apelul la masiva cantitate de surse, în
cea mai mare parte inedite, dar şi de onestitatea cercetătorilor şi de utilizarea unei
metodologii adecvate. Se poate considera astfel că a existat un moment fundamental în
care am fi putut asista la apariţia treptată a unui discurs echilibrat şi bine fundamentat
asupra subiectului, şi anume cel marcat de activitatea istoricilor Zenovie Pâclişanu,
Nicolae Lupu (în ciuda subiectivismului său uneori prea evident) şi cu deosebire
Octavian Bârlea. El a fost însă ratat datorită instaurării regimului comunist şi desfiinţării
Bisericii Greco-Catolice, continuarea cercetărilor în ţară devenind astfel imposibilă, în
timp ce în exil ele s-au oprit la nivelul monografiei lui Octavian Bârlea din anul 1948. Pe
de o parte ideologia materialist-dialectică, grefată pe o componentă naţională deja
existentă, pe de alta necesitatea apărării individualităţii greco-catolicismului din exil i-a
lipsit pe istorici de posibilitatea practicării unui discurs detaşat. Acesta a devenit treptat
posibil abia în a doua jumătate a perioadei postbelice, prin câteva abordări din perspectiva
istoriei istoriografiei şi a istoriei mişcării naţionale, şi cu deosebire după 1989, mai ales ca
urmare a relansării preocupărilor pentru istoria ecleziastică la un alt nivel metodologic 189.
dintre anii 1968-1971, s-a limitat (desigur fortuit) doar la o perspectivă particulară şi a fost lipsit
42 Un timp al reformelor
de coerenţă metodologică. Similar pare să fie şi cazul actual al proiectului editorial schiţat de
Alexandru Matei, care are în vedere publicarea documentelor din perioada 1798-1804,
cuprinzând corespondenţa episcopului în problema edificării bisericii greco-catolice din Cluj
(Matei 2000, p. 119-121). Rezervele mele se datorează explicitei supradimensionări a
personalităţii ierarhului, ceea ce nu probează decât tendinţa unei exagerări în sens pozitiv de
această dată; în rest, volumul promis va reprezenta o contribuţie documentară semnificativă,
desigur cu condiţia ca editorul să respecte normele ştiinţifice.
190 Domokos 1994, p. 32, 55-56, 72-73, 115. Autorul are însă şi opinii ceva mai originale, ca de
exemplu în legătură cu intrarea episcopului în conflict cu membrii triadei care s-ar fi datorat
„faptului că în conducerea bisericii a adoptat o poziţie proaustriacă, monarhistă” (ibidem, p. 21).
191 „Micu, Şincai et Maior, la fameuse triade, eures des différends avec la direction de plus en
plus conservatrice de l’Eglise uniate et en particulier avec l’évêque Ioan Bob, qui gérait
d’une main heureuse les biens de l’Eglise, mais se voulait maître incontestable en culture
et était jaloux du talent des autres.” (Histoire de la Transylvanie, p. 436-437.)
192 Handbuch der Kirchengeschichte, VI/1, p. 226. Autorul cunoaşte de asemenea formaţia iosefină a
episcopului, care i-a determinat atitudinea ostilă la adresa monahismului. Mult mai succinte şi
parţial negative sunt referinţele din vol. XIX/2 al sintezei Histoire de l’Église depuis les origines
jusqu’a nos jours, unde se consemnează doar ostilitatea ierarhului la adresa preoţilor instruiţi şi
faptul că el a instituit un capitlu format din clerici seculari (Préclin, Jarry 1985, p. 712).
193 Mârza 2005, passim.
194 Mircea 1980, p. 297-306.
195 Tatai-Baltă, Smericinschi 1981, p. 239-258; Tatai-Baltă, Mircea 1988, p. 365-384; Tatai-
motivele scăderii activităţii tipografice între 1801-1830 sunt identificate în devalorizarea excesivă a
Introducere 43
monedei, pe fondul efortului epuizant de război, şi în lipsurile datorate perioadei de foamete din
1815-1817; se observă totuşi că s-a încercat să se satisfacă în continuare, prin lucrările imprimate,
nevoia resimţită de carte de cult. Iar Gabriela Mircea se referă la declinul acut din perioada 1787-
1791, datorat problemelor financiare şi războiului cu Imperiul Otoman, când în încăperile
Seminarului şi tipografiei a fost instalat un spital militar (Mircea 1998, p. 181, 191, 216).
198 Politica editorială impusă de episcop este caracterizată aici ca „greoaie, învechită, frenatoare a
elanurilor creatoare valoroase” şi ca atare ea „aşează perioada bobiană sub semn crepuscular”
(ibidem, p. I); în altă parte se observă că „activitatea tipografiei din Blaj a continuat, după 1784, în
parametrii cantitativi anteriori, care de altfel au şi crescut accentuat până prin 1817-1819, cu relativ
frecvente perioade de stagnare, respectiv de criză, iar cei cantitativi, tributari în esenţă unui spirit
mai închistat, au fost când în urcuş (aliniindu-se imperativelor iluministe europene, respectiv
reformismului iosefin, sau unor preocupări de reformare bisericească cu inflexiuni primite dinspre
preocupările de reformă a catolicismului etc.), când în coborâş valoric” (ibidem, p. 177).
199 Ibidem, p. 177-178; „cămătăria” ca şi cale de acumulare a averii este totuşi un termen pe care nici
tivă a ierarhului, care a reuşit să depăşească impasul crizei financiare din anul 1787-1788 (ibidem,
p. 216).
201 Barta 2003, p. 67-160.
44 Un timp al reformelor
confirme chiar şi numai tendinţa de părăsire a tradiţiei orientale 202. Este adevărat că
tentativa de modernizare, prin latinizare, a limbii cărţilor liturgice începea să se
manifeste, dar ea se înscria într-un proces de durată, anterior şi, mai ales, posterior lui
Ioan Bob, cu evidente semnificaţii identitare 203.
Concluzia acestui lung excurs istoriografic este că înţelegerea aprofundată a
evoluţiei Bisericii Greco-Catolice transilvănene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în
primele decenii ale secolului următor depinde de luarea în calcul a implicaţiilor
contextului iosefin şi postiosefin, a limitărilor impuse de perioada reacţiunii, ca şi a
fenomenului progresiv de laicizare 204. În acest sens, este incontestabil că una dintre cele
mai importante consecinţe ale reformelor iosefine a fost treptata (şi dificila) normalizare
a raporturilor confesionale dintre greco-catolici şi ortodocşi, chiar dacă promotorii
mişcării de emancipare naţională au continuat să se raporteze la modelul exemplar al
ierarhului implicat în lupta revendicativă, reprezentat de Inochentie Micu. Ar putea fi
invocată, în vederea unei posibile comparaţii, şi tendinţa caracteristică evoluţiei
episcopatului catolic din perioada posttridentină, care a însemnat o crescândă
confesionalizare a figurii episcopului, mărturisită de reducerea drastică a implicării sale în
sfera temporală 205. De aceea, este cert că perpetuarea unui discurs istoric personalizat şi
epitetic axat pe problema conflictului dintre episcopul Ioan Bob şi cei trei reprezentanţi
ai Şcolii Ardelene nu poate servi în nici un caz cunoaşterii istorice, la fel cum nu o poate
face nici neglijarea în continuare a unor aspecte aparent de importanţă minoră, dar
semnificative prin consecinţe, precum fundaţiile create pentru sprijinirea clerului şi a
învăţământului, edificarea bisericilor româneşti în importante centre urbane ale
Principatului 206, ori beneficiile rezultate din faptul că ierarhul greco-catolic a fost
creditorul marii nobilimi şi al autorităţilor transilvănene. Lucrarea de faţă nu va putea
suplini toate deficienţele cercetării, datorită consistenţei materialului documentar, dar va
evita în orice caz abordarea cunoscutului conflict, detaliat dealtfel de autorul acestor
rânduri, în studii anterioare 207.
202 Ghişa 2003, p. 214, 219-220, 222, 225-229; Ghişa 2006, p. 143-202
203 Ghişa 2006, p. 213-217.
204 Criticile la adresa conservatorismului ierarhiei ecleziastice formulate chiar de către
membri ai Bisericii nu au fost singulare. Pentru cazul Ungariei, vezi Kosáry 1987, p. 86.
205 Alberigo 1985, p. 89-91. Alte aspecte enunţate aici, la fel de sugestive, sunt „constituirea curiei
diocezane ca mărturie a unei accepţiuni accentuat juridice a funcţiei episcopale, care n-ar fi străină
unei condiţionări în sens juridico-birocratic a componentelor spirituale ale acesteia”, „insuficienta
motivaţie spirituală a oficiului episcopal, împreună cu hipertrofierea autoritarismului său, care a
îndemnat pe mulţi episcopi să se coboare la caracteristicile sociale şi economice ale păturilor
dominante, aristocraţia şi înalta burghezie”, sau „progresiva reducere a dinamismului şi a ocaziilor
de risc care au transformat episcopatul într-un factor şi custode al ordinii în societate, evident în
numele tutelei exercitate asupra credinţei ortodoxe”.
206 Câteva date sumare în această problemă oferă Octavian Bârlea (1948, p. 236-237).
207 Dumitran 2002, p. 222-256; Dumitran 2002-2003, p. 131-148; Dumitran, Opţiuni culturale,
p. 173-191.
I. DECENIUL SCHIMBĂRILOR DECISIVE.
BISERICILE TRANSILVĂNENE
SUB IMPACTUL IOSEFINISMULUI 1
1 Analiza din acest capitol vizează cele două Biserici româneşti (Greco-Catolică şi Ortodoxă) şi,
sub aspectul liniilor generale de evoluţie, Biserica Romano-Catolică, adică acele Biserici cărora
politica ecleziastică iosefină li s-a adresat cu un sistem de reglementări în esenţă unitar.
2 Die ältere Verfassung Siebenbürgens, des Kaisers Majestät vor seiner Reise dahin, von Br. Bruckenthal im Jahr
1773 zu Füssen gelegt, în Schaser 1848, p. 23-24. La această dată, Brukenthal era preşedinte al
unei comisii aulice pentru chestiunile transilvănene, care funcţiona în cadrul Cancelariei Aulice
a Transilvaniei (Kutschera 1985, p. 259).
3 Bernath 1994, p. 218-223.
4 Ibidem, p. 209-217.
46 Un timp al reformelor
teritoriul comitatens şi a oraşelor privilegiate ale armenilor 5. Din cea de-a doua grupă, a
surselor de informare de orientare catolică-austriacă, face parte raportul contelui Clary,
alături de cel alcătuit de fostul guvernator al Transilvaniei (până în 1774, dar în mod real
doar până la începutul anului 1773), Maria-Joseph Auersperg 6. În capitolul patru,
purtând un titlu sugestiv7, Clary înfăţişează situaţia diferitelor confesiuni din Transilvania,
evidenţiind dreptul acestora la libera exercitare a cultului religios, dar şi preponderenţa în
oraşe a calvinilor şi luteranilor şi situaţia critică a catolicismului în districtul Făgăraş şi pe
Fundus Regius. În fine, descrierea alcătuită de Joseph Thoman se referă la stările economice,
culturale, religioase şi politice din Transilvania, ca şi la administraţia provincială a
Principatului8. Dintre aceste surse, o influenţă semnificativă asupra formării convingerilor
suveranului în preajma vizitei întreprinse în Transilvania a avut-o raportul lui Clary 9, lui
adăugându-i-se ulterior descrierile ţării din 1775 şi 1781.
Având în vedere acest bogat material informativ, devine explicabil interesul
arătat românilor de Iosif al II-lea, mai ales celor ortodocşi, dar şi protestanţilor, în cursul
călătoriei întreprinse în Transilvania 10. Împăratul şi-a anunţat în acest fel intenţia de a
imprima politicii confesionale un nou curs. Ca atare, în raportul final adresat Consiliului
de Stat, chiar dacă a acceptat necesitatea menţinerii rolului dominant al religiei catolice 11,
el a făcut observaţii extrem de critice cu privire la incultura preoţilor catolici, dintre care
mulţi erau călugări franciscani, la instabilele convertiri obţinute de aceştia prin abuzuri,
ameninţări sau promiterea unor beneficii materiale, ori la starea proastă a şcolilor (era
acuzată inexistenţa unui seminar pentru formarea clerului), chiar a celor patronate de
iezuiţi şi piarişti, în comparaţie cu atenţia acordată de protestanţi formării unui cler cât
mai cultivat 12. Similară, sau chiar mai supărătoare era, în opinia sa, situaţia românilor
greco-catolici. Noul episcop Grigore Maior nu-i produsese lui Iosif o impresie favorabilă,
suveranul considerând solicitările sale drept exorbitante, desigur pentru că el supralicita
de pe o poziţie oricum privilegiată. Împăratul s-a arătat mai binevoitor faţă de episcopul
ortodox Sofronie Chirilovici, reprezentant al unei confesiuni tolerate, care îşi exprimase
însă dorinţa de a fi transferat în Ungaria 13. Ulterior, după dezbaterea propunerilor
leichtesten Möglichkeit selbe ohne Ungerechtigkeit zu heben (apud Josupeit-Neitzel 1986, p. 31).
8 Bernath 1994, p. 210.
9 Ibidem, p. 219.
10 Heidendorf 1881, p. 457, 463, 470, 475, 484; în privinţa protestanţilor, exemplele îi
vizează pe luterani.
11 „Es ist sicher, daß die Catholische Religion für alle andern der Stein des Anstoßes (ist), theils
weil sie die Dominante, theils weil alle Stellen zur Hälfte wenigstens mit selber angefüllet
werden müssen.” Observaţia împăratului din capitolul consacrat chestiunilor religioase, apud
Schuller 1967, p. 310. Întregul raport este editat la Bozac, Pavel 2006, p. 758-760.
12 Schuller 1967, p. 310-311.
13 „Der neue Bischof habe zwar versprochen, sich alle Mühe zu geben, scheine aber ein
Intriguant zu sein: er wolle Oberkapitän von Fogarasch und Gub. Rat werden. Der
schismatische Bischof scheine nicht ungeschickt zu sein, wolle aber nach Ungarn
promoviert werden.” Apud op. cit., p. 311; Bernath 1994, p. 236.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 47
E. Friedberg (în Die Gränzen zwischen Staat und Kirche und die Garantien gegen deren Verletzung,
Tübingen, 1872, p. 799), ca „garanţia principală pentru drepturile statului”, Placetum regium
(numit şi Exequatur sau Jus retentionis) era un privilegiu al suveranului întemeiat pe hotărârile
conciliare, concepţia catolică despre stat, datoriile principilor şi, în secolul al XVIII-lea, pe
teoria dreptului natural. Suveranii habsburgici au uzat mai frecvent de această prerogativă
începând de la Leopold I (Handbuch der Kirchengeschichte, V, p. 359-360).
48 Un timp al reformelor
sancţionată în viitor 19. Printr-un alt decret, emis la 24 martie, se ordonase încetarea
legăturilor mănăstirilor din Imperiu cu superiorii ordinelor din Roma sau cu rezidenţele
din străinătate şi subordonarea lor faţă de episcopul local, iar prin decretul din 17
octombrie s-a prevăzut ca dispensele pentru impedimentele canonice matrimoniale să
nu mai fie solicitate scaunului pontifical, nici măcar nunţiaturii vieneze, ci doar
episcopilor diecezani 20. În anul următor, prin decretul din 10 aprilie, a fost interzis
apelul la Scaunul roman în cauzele matrimoniale, care trebuiau soluţionate prin
pronunţarea sentinţei în cadrul a două instanţe diferite, hotărârea definitivă aparţinând
scaunului mitropolitan 21. Aceste reglementări care vizau restrângerea şi stricta
supraveghere de către autorităţile laice a raporturilor ierarhiei catolice cu Sfântul Scaun
fuseseră inaugurate de fapt încă de Maria Tereza, prin reafirmarea dreptului de
impunere a Placetum-ului (în 1767) 22 şi prin decretul din 22 octombrie 1777, referitor la
interzicerea solicitării dispenselor matrimoniale de la scaunul roman 23. În practică,
episcopii au apelat totuşi la scaunul apostolic, solicitând conferirea privilegiului de a
acorda dispense matrimoniale (în cazurile privind gradele de rudenie al treilea şi al
patrulea, respectiv al doilea în cazul „ereticilor” nou convertiţi, înrudirea spirituală şi alte
impedimente) şi a dreptului de decizie în anumite probleme ţinând de practica pastorală
decretului din 24 martie). Decretul din 17 octombrie a fost transmis prin intermediul
Cancelariei Aulice a Transilvaniei episcopilor romano- şi greco-catolic; în spirit febronian,
autoritatea episcopilor este considerată aici ca fiind de sorginte divină: „Et quoniam reipublicae
e gravissimis rationibus plurimum intersit, ut Episcopi potestatem a Deo sibi datam
competenter exerceant, confidimus benigne dictos Episcopos potestatem hanc eo certius
effectui mancipaturos, cum omnis nexus, qvem qvacunque, etiam ratione hoc in passu cum
Sede Pontificia ne fors inivissent, nunqvam aliter, qvam salvo jure regio intelligi, et vigorem
sortiri valeat.” AE – AOE, nr. 1143/1781, f. 1r-v, textul decretului aulic, şi 1161/1781, f. 1r-v,
adresa din 23 octombrie a generalului comandant von Preiss către episcopul Batthyány,
accentuând aceeaşi idee. Primul decret în această chestiune a fost emis la 4 septembrie
(Kirchenlexikon, VI, col. 1852; Pastor 1934, p. 344).
21 „[…] ut in causis matrimonialibus, et divortiis quoad mensam, et thorum, aut aliis coram foro
ecclesiastici vertentibus omnis recursus ad Curiam Romanam tollatur […]” (MRUB – AG-ai,
nr. 23/1782, f. 1r-2r, textul decretului aulic, însoţit de adresa gubernială din 29 aprilie către
episcopul greco-catolic Grigore Maior; versiunea românească în Milostive porunci împărăteşti, loc.
cit.). Conform procedurii recomandate, instanţa ordinară era reprezentată de scaunul episcopal,
iar cea de apel de scaunul mitropolitan; în cazul în care nu se putea face apel la scaunul
mitropolitan sau dacă cea de-a doua sentinţă era diferită de prima, cauza trebuia judecată de o
instanţă suplimentară, desemnată de episcopul local sau de mitropolit, în numele acestuia fiind
pronunţată şi sentinţa finală.
22 Mitrofanov 1910, p. 669; Balász 1997, p. 177.
23 AE – AOE, nr. 395/1777, f. 1r-2r, nr. 91/1778, f. 1r; MRUB – AG-ai, nr. 29/1778, f. 1r-v, nr.
196/1783, f. 1r. Alte măsuri similare sunt menţionate de Paul von Mitrofanov (1910, loc. cit.).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 49
menţionate anticipau câteva direcţii majore ale reformelor de mai târziu, cu deosebire
atenţia acordată preoţilor, cărora le fuseseră stabilite porţiunile canonice prin decretul
din 9 august, fiindu-le recunoscut şi dreptul de a beneficia de scutirea de taxe pentru
proprietăţile deţinute cu acest titlu27. Măsurile imperiale nu au trezit deocamdată împotri-
viri pentru că, prin caracterul lor moderat şi relaţia de continuitate cu perioada precedentă,
ele nu au lezat interesele confesiunilor transilvănene 28.
Tendinţa de subordonare a Bisericilor transilvănene faţă de autoritatea seculară,
reflectată în decretele amintite mai sus, a fost evidenţiată şi de formalităţile legate de
depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, solicitat clerului tuturor confesiunilor
prin ordinul gubernial din 27 august 1781 29. După ce Stările politice ale Principatului
depuseseră jurământul în cadrul Dietei omagiale convocate la Sibiu, în data de 21
august, la care a participat, în calitate de „regalist”, şi episcopul greco-catolic Grigore
Maior 30, reprezentanţii clerului fiecărei confesiuni recepte, respectiv al celei ortodoxe, s-
au pronunţat în mod similar prin intermediul sinoadelor diecezane întrunite în toamna
aceluiaşi an 31. Ulterior, la nivelul arhidiaconatelor, respectiv al protopopiatelor, toţi
membrii clerului au depus jurământul pe baza unui formular unic transmis de Guberniu,
utilizat şi în cadrul sinoadelor diecezane 32.
Încercarea de impunere a controlului statului a provocat însă şi primele reacţii
de opoziţie, încă din anul 1781, din partea ierarhiei catolice din Ungaria. Astfel, o
contestare semnificativă a suscitat-o intervenţia suveranului în sfera dezbaterilor teologice,
prin abrogarea (pentru teritoriul Imperiului) a bulei antijanseniste Unigenitus Dei Filius 33
27 Herrmann 1887, p. 4.
28 Zieglauer 1881, loc. cit.
29 AE – AOE, nr. 943/1781, f. 1r-v.
30 Beschreibung, p. 189-204.
31 Clerul greco-catolic s-a întrunit la o dată din intervalul 28 septembrie-25 octombrie (MRUB –
AG-ai, nr. 77/1781, f. 1r; MRUB – CM , nr. 47, f. 1r), cel ortodox probabil la 30 octombrie,
sinodul fiind prezidat de vicarul Ioan Popovici (Puşcariu 1897, p. 296; Voileanu 1902, p. 16,
care menţionează data posibil eronată de 30 septembrie), iar cel romano-catolic în data de 5
noiembrie (AE – Protocollum 1781, p. 571-584).
32 Acesta este anexat decretului gubernial din 27 august (AE – AOE, nr. 943/1781, f. 2r-3r:
Formula juxta quam praeambulum, et conclusio instrumenti super deposito fidelitatis juramento conficiendi pro
re nata adaptari possunt etc.; f. 4r: Formula juramenti). Primul formular a fost adaptat de episcopul
romano-catolic potrivit statutului membrilor clerului, iar cel de-al doilea a fost preluat, dat fiind
că reprezenta formularul destinat jurământului personal (conform AE – Protocollum 1781, p.
558-562). Formula juramenti a fost tradusă şi în limba română şi difuzată sub formă tipărită (cu
titlul Forma jurămîntului); ea este reprodusă, după două protocoale contemporane de porunci, la
Puşcariu 1897 (p. 295-296) şi la Voileanu 1902 (p. 16-17), alături de rezumatul decretului din
27 august şi de consemnarea referitoare la sinodul clerului ortodox; cel de-al doilea protocol
conţine şi circulara adresată protopopilor la 1 noiembrie, prin care se solicita întrunirea
preoţilor şi depunerea jurământului în termen de 20 de zile.
33 Publicată la 8 septembrie 1713 de papa Clement al XI-lea, la solicitarea regelui Ludovic al XIV-
lea, această bulă a condamnat 101 propoziţii extrase din cartea jansenistului francez Pasquier
Quesnel, Réflexions morales sur le Nouveau Testament, apărută în mai multe ediţii în anii 1693, 1694
şi 1699 (Preclin, Jarry 1955, p. 219).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 51
şi a bulei In Coena Domini 34, ca urmare a aplicării dreptului de Placetum regium în privinţa
actelor emise de pontiful roman 35. Puncte de vedere critice au exprimat, la scurt timp
după emiterea decretelor imperiale, unii membri ai ierarhiei catolice din Ungaria,
probabil la iniţiativa episcopului de Eger, Károly Eszterházy36. În scrisoarea adresată
acestuia la 26 mai 1781, episcopul de Szombathely, János Szily, şi-a înfăţişat opiniile în
legătură cu decretele imperiale privitoare la Placetum regium şi la abrogarea bulelor In
Coena Domini şi Unigenitus 37. El aprecia impunerea obligativităţii Placetum-ului suveranului
drept o încălcare a privilegiilor şi imunităţilor Stărilor şi ordinelor regatului, confirmate
de împărat prin decretul din 30 noiembrie 1780; bula In Coena Domini fusese în vigoare
în Ungaria „din timpuri imemoriale”, iar abrogarea bulei Unigenitus era echivalată cu
acceptarea „erorilor şi ereziilor” lui Jansenius şi ale partizanilor lui. Episcopul sugera
alcătuirea unui memoriu în numele tuturor episcopilor din Ungaria, în favoarea revocării
sau a renunţării la impunerea decretelor imperiale, care urma să fie înmânat şi susţinut în
faţa împăratului de către arhiepiscopul primat al Ungariei şi arhiepiscopul de Kalocsa 38.
În cazul unui refuz, el propunea solicitarea acordului papei cu privire la impunerea
Placetum-ului în chestiunile de natură disciplinară şi pentru abrogarea bulei In Coena
Domini, însă în problemele dogmatice, legate de bula Unigenitus, împăratul trebuia să
recunoască autoritatea supremă a episcopilor 39.
conform recomandării din text, decretul trebuia comunicat „in eodem […] Magnum
Principatu Nostro Transylvaniae utriusque ritus constitutis Episcopis” (AE – AOE, nr.
591/1781, f. 1r-2v).
36 Acesta este menţionat de Elisabeth Kovács (1983, p. 48) în lista ierarhilor de orientare
ultramontană din Ungaria, alături de János Szily, Ádám Patachich şi, desigur, József Batthyány.
Eszterházy şi Patachich, în mai mică măsură Batthyány, erau apreciaţi de nunţiul Giuseppe
Garampi pentru calităţile personale şi devotamentul faţă de Biserică (Umberto dell’Orto 1995,
p. 71). De altfel, ierarhia catolică maghiară în ansamblu făcea parte, în viziunea nunţiului
apostolic, din grupul episcopilor care se opuneau decis reglementărilor iosefine (ibidem, p. 331).
37 AE – AOE, nr. 519/1781, f. 2r-4r, copia scrisorii, trimisă episcopului Transilvaniei Ignác
Batthyány. Conform menţiunii din text, această scrisoare reprezenta răspunsul la solicitarea
transmisă de episcopul de Eger în 29 aprilie, care-i ceruse să-şi expună părerile în legătură cu
câteva decrete imperiale recent emise. La rândul lui, episcopul de Eger i-a răspuns celui de
Szombathely printr-o scrisoare caracterizată de o extremă precauţie (ibidem, f. 1r).
38 Primatul József Batthyány a fost un catalizator al opoziţiei ierarhiei ecleziastice din Ungaria faţă
de reformele iosefine (Winter 1962, p. 112-113; Mikoletzky 1967, p. 354); o analiză mai
aprofundată a evoluţiei atitudinii sale oferă Paul von Mitrofanov (1910, p. 746-750).
39 În acelaşi context al tentativei de opoziţie conturate la nivelul ierarhiei catolice din Ungaria
ocazionată de vizita pontifului roman în capitala imperială, prilej cu care aceştia i-au solicitat
papei, în cursul unei audienţe, instrucţiuni în legătură cu aplicarea unor decrete imperiale (în
principal cu privire la cele două bule abrogate, la acordarea dispenselor de căsătorie şi a celor
pentru revocarea jurământului monahal). Au luat parte, alături de arhiepiscopul primat József
Batthyány, care a prezidat adunarea, arhiepiscopul Vienei Christophor Migazzi, în calitate de
administrator al episcopiei de Vác, arhiepiscopul de Kalocsa şi alţi opt episcopi romano-
catolici, ca şi episcopul greco-catolic al diecezei Križevci, Vasilije Božičković. Secretarul
primaţial le-a comunicat participanţilor lista completă a intimatelor imperiale emise în
chestiunile ecleziastice. Detaliile legate de desfăşurarea întrunirii au fost comunicate de primat
şi episcopului greco-catolic Grigore Maior, la 3 mai 1782 (MRUB – AG-ai, nr. 24/1782, f. 1r-
32v, scrisoarea arhiepiscopului, însoţită de jurnalul întrunirii şi de copiile actelor oficiale
prezentate participanţilor). Întâlnirea pontifului cu episcopii din Ungaria este amintită în
bibliografie în Kirchenlexikon (VI, col. 1857-1858), la Paul von Mitrofanov (1910, p. 749) şi
Umberto dell’Orto (1995, p. 350-351), acesta din urmă prezentând şi conţinutul celor nouă
puncte ale instrucţiunilor transmise de papă episcopilor.
40 Acesta a fost comunicat abia prin circulara din 5 aprilie 1782, în urma solicitării imperative din
13 martie a Cancelariei Aulice a Transilvaniei (AE – AOE, nr. 503/ 1782, f. 1r-v; nr.
492/1782, f. 1r-3r).
41 Idem, nr. 156/1782, f. 1r-5r, adresa Cancelariei Aulice din 9 ianuarie 1782, transmisă de
„Scripsi intorn’ alla mia cosa eziandio al Nuncio ed al Cardinal Primate rispondendo a Sua
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 53
protestare nu s-au materializat deocamdată într-o reală mişcare de opoziţie, dar ele au
continuat şi în anii următori. Avalanşa reformelor ecleziastice iosefine avea să le ofere
noi motivaţii, pentru că împăratul a trecut de la afirmarea autorităţii statului asupra
Bisericii, caracteristică primelor hotărâri, la încercarea de modificare a raporturilor
confesionale şi de intervenţie efectivă în funcţionarea structurilor ecleziastice ale
Bisericilor din Principat.
Eminenza ad un’ mucchio di diverse copie delli veschovi d’Ungheria e del Cardinale Migazzi
intorno alle publicazioni delli decreti regj […]” (AE – AOE, nr. 592/1782, f. 1r).
44 În continuarea abordărilor din istoriografia mai veche (Hermann 1887, p. 6-7, 13-15; Zieglauer
1881, p. 7-11; Teutsch 1907, p. 273-274; Tóth 2001, p. 312-313; Schuller 1969, p. 62-64; Bernath
1994, p. 252-255), studiile consacrate în ultimii ani acestei reglementări de o importanţă majoră
pentru întregul reformism iosefin au contribuit la clarificarea elaborării Edictului (Fazakas 1996,
p. 97-103; Fazakas, L’Edit de tolérance, p. 77-82), a genezei sale ideatice şi a raporturilor cu politica
de toleranţă tereziană (Teodor 1998, p. 190-204), respectiv a semnificaţiilor lui în comparaţie cu
actele similare destinate celorlalte teritorii ale Imperiului (Horga 2000, p. 152-161). Alături de
acestea se impun, prin perspectiva oferită asupra implicaţiilor Edictului de toleranţă pentru
confesiunile transilvănene, valoroasele investigaţii ale istoricilor Ludwig Binder (1981, p. 170-200)
şi István Juhász (1984, p. 1-17); tratarea subiectului în lucrarea mai nouă redactată de Angelika
Schaser (2000, p. 79-84) le este îndatorată în mare măsură.
* Utilizez termenul „edict” pentru că este încetăţenit în istoriografie (şi nu doar în cea românească),
deşi, aşa cum a observat Peter F. Barton (Toleranz und Toleranzpatente, p. 267), Iosif al II-lea a
vorbit întotdeauna despre o „patentă”.
45 Apud Zieglauer 1881, p. 8.
46 Bernath 1994, p. 252-253; Schaser 2000, p. 80. Gravitatea problemei emigrării o sesizase chiar
împăratul în cursul călătoriei sale în Transilvania din anul 1773. Cu privire la diferitele
semnificaţii ale toleranţei iosefine vezi, printre altele: Winter 1962, p. 162-176; O’Brien 1969, p.
22-31; Schwarz 1981, p. 76-92; Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 265-266; Brambilla 1997,
p. 244-248.
47 Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 1r-3r (traducere românească manuscrisă, fără indicarea provenienţei);
Lupaş 1910, p. 446-455 (ediţie a originalului latin şi a unei alte versiuni româneşti, descoperită în
arhiva protopopiatului ortodox din Făgăraş); Mályusz 1940, p. 285-290 (ediţie a originalului latin).
54 Un timp al reformelor
48 Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 1r; Lupaş 1910, p. 447. Argumentul referitor la plângerile credincioşilor
apare şi în versiunea destinată Ungariei, într-o enunţare mai succintă şi fără a se face referire la
o anumită legislaţie (Mályusz 1940, p. 272).
49 Mályusz 1940, p. 270-276 (textul Edictului); Király 1969, p. 123-124; Kosáry 1987, p. 87-92;
Balász 1997, p. 180-182. Date interesante despre efectele Edictului, relatate de nunţiul
Garampi, prezintă Umberto dell’Orto (1995, p. 437-438).
50 Mályusz 1940, p. 277-278, referatul consilierului David Székelly, din 26 septembrie 1781, şi p.
283, referatul consilierului György Bánffy, din 2 noiembrie, care menţionează explicit existenţa
a 5 confesiuni diferite: catolică, calvină, luterană, unitariană şi „grecească neunită”, cea unită
fiind integrată confesiunii catolice.
51 Ibidem, p. 278, 280.
52 „[…] intentionem meam unice illam esse, acatholicis in illis locis quasdam praerogativas quoad
exercitium religionis suae concedere, ubi illis hactenus caruerunt, quin tamen in reliquis
dominanti religioni catholicae faventibus constitutionibus quidquam immutetur, nil amplius
obstat […]” (ibidem, p. 280).
53 Ibidem, p. 279, 282, intervenţiile din 4 şi 25 octombrie 1781.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 55
54 O analiză comparativă a diferitelor variante ale Edictului de toleranţă, cu dese referiri la cele
destinate Ungariei şi Transilvaniei, menite să releve specificitatea lor, a realizat Peter F. Barton
(1981, p. 152-202; vezi şi Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 267-271).
55 Mályusz 1940, p. 282-285.
56 „[…] eine in Siebenbürgen zu Befolg- und Nachachtung publicirende Toleranz nicht nur allein
ganz überflüssig, sondern auch mit denen gesetzmässigen Gerechtsamen der protestantischen
Religionen nicht wohl vereinbarlich seie und selbe wieder E. M. a. h. Absicht mehr
einschränken, als erweitern würde, nachdeme eine verwilligende Toleranz sowohl ihrem Namen
als ihren Wirkungen nach die Praedominirung der katholischen Religion voraussetzen müsste.”
57 Textul la Klueting 1995, p. 252-255, nr. 102.
58 Într-una dintre versiunile româneşti acesta este numit cu expresia „sloboda îndeletnicire a legii”
59 Conceptul este tradus, în versiunile româneşti, prin expresiile „legea cea împărăţitoare” (ibidem,
f. 2r), respectiv „stăpânitoarea religie” (Lupaş 1910, p. 450).
60 Bernath 1994, p. 247; Schaser 2000, p. 71-77.
61 O reglementare anterioară, din 7 decembrie 1780, desfiinţase privilegiul absolut al preoţilor
catolici de a-i boteza pe copiii proveniţi din căsătoriile mixte în care unul dintre părinţi era
catolic (Herrmann 1887, p. 4).
62 Mályusz 1940, p. 272-273, punctele 7-8, pentru Edictul destinat Ungariei. Principiul invocat aici
era cel al „religiei dominante”: „[…] quod dominantis religionis praecipuum ac praerogativa
esse dignoscitur”. În Edictul pentru Transilvania s-a înlocuit cuvântul „dominantis” cu
„receptae”, iar în versiunile româneşti era invocată „alegerea şi covărşirea legii cei primite” (Col.
Doc. Blaj, nr. 645, f. 2v), respectiv „regula religiei reţepte şi cinstea de a se cunoaşte” (Lupaş
1910, p. 452).
63 În Edictul destinat Ungariei se prevedea şi participarea la lucrările sinoadelor protestante a câte
doi comisari numiţi de împărat, unul catolic, iar celălalt aparţinând confesiunii respective
(Mályusz 1940, p. 275, punctul 17).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 57
an, s-a prevăzut ca la ocuparea funcţiilor să nu se mai ţină cont de apartenenţa confesională, ci
doar de aptitudinile şi meritele personale ale candidaţilor (Zieglauer 1881, p. 15).
67 Edictul utilizează în ambele cazuri acelaşi termen: „toleranţă”, respectiv „suferire”, în traducerea
românească manuscrisă.
68 Josupeit-Neitzel 1986, p. 85.
69 AE - AOE, 1336/1781, f. 1r (exemplarul adresat episcopului romano-catolic Ignác Batthyány);
MRUB – AG-ai, nr. 89/1781, f. 1r-2v (exemplarul adresat episcopului greco-catolic Grigore
Maior).
70 Edictul urma să fie tradus şi tipărit în limbile vorbite de locuitorii comitatului, scaunului sau
districtului respectiv, pentru a fi afişat pe porţile oraşelor şi pe uşile bisericilor din fiecare sat. În
cazul scaunului Sibiului, această operaţiune a fost ulterioară datei de 7 ianuarie 1782, când
decretul gubernial împreună cu Edictul imperial erau înregistrate în protocolul magistratului
oraşului Sibiu (Zieglauer 1881, p. 7-8); în Făgăraş, copia după care s-a făcut traducerea
Edictului în limba română a fost eliberată de notarul Tablei districtuale la 9 martie 1782 (Lupaş
1910, p. 455).
71 Episcopul greco-catolic Grigore Maior a transmis prin circulara adresată protopopilor la
începutul lunii decembrie 1781 versiunea românească a decretului gubernial (MRUB – AG-ai,
46/1789, f. 1r-v, concept nedatat), iar vicarul ortodox Ioan Popovici a trimis o circulară
58 Un timp al reformelor
similară protopopilor săi la 9 mai 1782 (Puşcariu 1897, p. 297; Voileanu 1902, p. 19). În
schimb, episcopul Transilvaniei s-a lăsat foarte greu convins să publice Edictul, fiind necesar să
i se transmită un avertisment ultimativ, conform unei informaţii trimise la Roma din partea
nunţiaturii vieneze la 14 martie 1782 (menţionată la Orto 1995, p. 337). Ulterior, prevederile
Edictului de toleranţă referitoare la Transilvania au fost reeditate în Milostive porunci împărăteşti, f.
1r-2r, iar cele ale decretului gubernial în Culegere 1787, f. 1r.
72 Textul decretului (reprodus la Mályusz 1940, p. 276) este aproape identic cu cel care a însoţit
293. Versiunea românească este reprodusă în Milostive porunci împărăteşti, f. 2r; o traducere
fragmentară a originalului este redată şi la Stăniloae 1936, p. 837-838. Decretul a fost comuni-
cat de Guberniul Transilvaniei la 31 ianuarie 1782 (MRUB – AG-ai, nr. 8/1782, f. 1r-2v).
74 AE – AOE, nr. 193/1771, f. 1r-2r, decretul imperial din 17 iunie 1771, care-i are în vedere în
mod explicit pe „quicunque adultae jam aetatis, catholicam religionem desererent, sive
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 59
treacă de la o religie receptă la alta, dar, pentru a uşura revenirea celor care doreau să
părăsească religia catolică („pravoslavnica credinţă” conform versiunii româneşti), a
stabilit ca aceştia să fie instruiţi într-o mănăstire cu privire la „adevărul credinţei”, timp
de patru sau şase săptămâni, „cu moderaţia şi blândeţea potrivită religiei creştine”; după
această perioadă, dacă persistau în hotărârea lor, ei aveau libertatea de a trece la altă
confesiune. A fost interzisă, prin acelaşi decret, răpirea bisericilor oricărei confesiuni,
sub pedeapsa de 200 de guldeni 75. Rămâneau în vigoare reglementările privitoare la
pedepsirea celor care „pre alţii de la adevărata credinţă i-ar amăgi şi i-ar trage”, chiar în
cazul nobililor care ar încerca să impună iobagilor propria credinţă. Instrucţia în
doctrina catolică îşi schimba astfel semnificaţia devenind, dintr-o sancţiune, o tentativă
de convingere conformă spiritului toleranţei religioase, care proba însă o dată în plus
statutul de confesiune dominantă al catolicismului.
Această reglementare a fost confirmată şi detaliată prin decretul din 22 mai
1782, care a avut drept obiectiv esenţial explicarea Edictului de toleranţă 76. Exprimându-şi
profunda neplăcere pentru interpretarea cu totul contrară intenţiei sale a Edictului, între
alţii şi de neuniţi, împăratul îşi justifica, în preambulul decretului, măsura de interzicere a
proceselor de apostazie prin dorinţa de a contribui la „fericirea şi libertatea rezonabilă” a
supuşilor săi, care corespundea şi principiului toleranţei; pentru a preveni însă schimbarea
arbitrară a confesiunii, şi mai ales împotriva celor care îndrăzneau să-i „seducă” pe
credincioşii romano- şi greco-catolici, el amintea decizia sa de condiţionare a părăsirii
Bisericii Catolice prin efectuarea prealabilă a instrucţiei doctrinare de şase săptămâni.
provinciales, sive milites limitanei sint, nec non Valachi a Sacra Unione ad Schisma
transeuntes”; instrucţiunile transmise pe această cale episcopului romano-catolic József Bajtay
vizau şi expedierea unor rapoarte despre situaţia unirii pe care acesta trebuia să le solicite
episcopului greco-catolic. Pentru alte reglementări similare, vezi Mályusz 1940, p. 291, şi Juhász
1984, p. 5. Desigur, se poate presupune că asemenea dispoziţii au fost puse prea puţin în
practică, dar important este în acest caz modul de concepere a sancţiunilor pentru „apostazie”.
75 Herrmann 1887, p. 13; Zieglauer 1881, p. 10.
76 Decretul a fost difuzat prin circulara Guberniului cu nr. 4151, din 20 iunie 1782, în forma
tipărită la tipografia lui Martin Hochmeister din Sibiu (AE – AOE, nr. 814/1782, f. 1r-2r) şi în
copie manuscrisă, precum cea adresată episcopului romano-catolic Ignác Batthyány la aceeaşi
dată (Idem, nr. 960/1782, f. 1r-4v); versiunea românească a fost inclusă în Milostive porunci
împărăteşti, f. 2r-3r. În bibliografie, prevederile sale sunt menţionate la Herrmann 1887, p. 14,
Puşcariu 1897, p. 292-293, Prodan 1998, p. 278, Juhász 1984, p. 11, şi Orto 1995, p. 394.
Ultimul autor citează un raport adresat Romei de nunţiul Garampi la începutul lunii martie
1783, în care acesta afirma că prevederea referitoare la instrucţia doctrinară de şase săptămâni,
valabilă conform decretului din 22 mai doar pentru Transilvania, a fost extinsă ulterior la
nivelul întregului Imperiu. De fapt, decizia împăratului la care se referea nunţiul apostolic,
adoptată la 15 decembrie 1782 şi prevăzând intrarea în vigoare a obligativităţii instrucţiei
doctrinare de la data de 1 ianuarie 1783 (Mitrofanov 1910, p. 717; Winter 1962, p. 176, unde
este citat şi decretul imperial din 15 martie 1783, important pentru justificarea măsurii în optica
lui Iosif al II-lea), avea vechi antecedente în istoria Imperiului, coborând până în anul 1651,
când împăratul Ferdinand al III-lea luase o măsură similară (vezi O’Brien 1969, p. 11 şi 27-28,
pentru contextul adoptării decretului din 15 decembrie 1782). Suveranul a materializat astfel
promisiunea implicită făcută papei încă în cursul convorbirilor de la Viena, atunci când l-a
asigurat că „acordarea toleranţei nu însemna permiterea apostaziei” (Orto 1995, p. 345).
60 Un timp al reformelor
77 Asupra acestei prevederi Iosif al II-lea a revenit în decretul din 18 septembrie 1782, comunicat
de Guberniul Transilvaniei la 22 octombrie acelaşi an, prin care a permis efectuarea instrucţiei
religioase în parohii, de către un cleric desemnat de episcop, mai ales atunci când era vizată o
întreagă comunitate, sau o mare parte a ei; autorităţile locale aveau datoria de a-i obliga pe cei
reticenţi să participe la această instrucţie. Tot atunci a fost stabilită şi retribuţia instructorului la
2 florini pe zi, care trebuiau plătiţi jumătate de credincioşii solicitanţi, şi jumătate de parohul
catolic, considerat vinovat pentru insuficienta educaţie a credincioşilor săi (AE – AOE, nr.
1355/1782, f. 1r-v, originalul decretului tipărit în limba latină; Milostive porunci împărăteşti, f. 3r,
versiunea românească a aceluiaşi act, consemnată sub formă de regest şi la Puşcariu 1897, p.
298, şi Voileanu 1902, p. 20). La 22 noiembrie 1784, împăratul a revenit cu o măsură
suplimentară, stabilind ca numirea unui instructor străin de parohia în care se efectua instrucţia
să aibă loc doar dacă parohul local nu corespundea acestei misiuni (Culegere 1786, f. 1r).
Detaliile privind retribuirea instructorilor au fost transmise printr-un decret aulic emis în
octombrie 1786, comunicat de Guberniu la 22 noiembrie (Culegere 1787, f. 3v).
78 Conform decretului imperial din 2 octombrie 1782, comunicat de Guberniul Transilvaniei la
79 În copia manuscrisă a decretului (loc. cit., f. 3v-4r), într-un fragment omis din varianta
tipărită, sunt aduse anumite reproşuri Guberniului în legătură cu modalitatea de publicare
a actului din 16 ianuarie, care ar fi favorizat o nepotrivită înţelegere a prevederilor acestuia; tot
aici se cere efectuarea unor investigaţii cu privire la activitatea câtorva „seducători” calvini,
printre care preoţii din Hidvég şi Odorhei şi protopopul din Vinţu de Sus, şi a doi preoţi
ortodocşi din Haţeg şi Orăştie.
80 Col. Doc. Blaj, nr. 649, f. 1r-3r (versiune românească manuscrisă). Conform instrucţiunilor de
publicare, decretul trebuia tradus şi tipărit „în toate limbile care să află în ţările noastre” (un
asemenea exemplar este semnalat la Dudaş 1979, p. 344, nr. 12).
81 Noţiunea de „religie dominantă” este tradusă în versiunea românească prin expresii precum
1889, p. 239-243; versiunea tipărită în limba română este editată la Răduţiu 1978, p. 388-391.
62 Un timp al reformelor
84 În decretul iosefin este subliniat statutul recept al confesiunii greco-catolice: „Ca neuniţii cu tot
deadinsul să se contenească de toate hulele, vorbele şi scrisorile, care ar veni spre lepădarea şi
scăderea sau stricarea Sfintei Uniri, ca aceii ce iaste primită în legea patriei” (Col. Doc. Blaj, nr.
658, f. 1v).
85 Reglementări mai detaliate în această chestiune fuseseră stabilite prin decretul din 10 iulie 1782,
episcop, atunci prin acela […] să vor popi” (Păcăţian 1924-1925, p. 176). Este probată astfel
existenţa, încă din acest moment, a intenţiei împăratului de completare a scaunului vacant al
diecezei ortodoxe.
88 Limitarea ordinării preoţilor ortodocşi la strictul necesar, în funcţie de numărul credincioşilor,
distanţa la care se găsea un preot de ritul propriu şi existenţa unor mijloace suficiente de
subzistenţă fusese stabilită şi prin decretul gubernial din 11 iunie 1782 (AE – AOE, nr.
920/1782, f. 1r).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 63
acelora carea de demult neuniţi în pace le-au ţinut şi le-au stăpînit, iar nu întru acelora care
ei de la uniţi cu sila şi cu puternicia le-au luat, dându-să slobozenie uniţilor ca unde ar
scădea numărul neuniţilor de a nu putea ţinea bisearica să poată uniţii a ceare bisearica
neuniţilor, pentru că uniţii sînt priimiţi în ţară, iar neuniţii numai suferiţi, şi pentru aceaia
despre bisearicile şi funduşurile preoţeşti, din carea cu silnicie s-au scos popii cei uniţi, ca
să li să întoarcă şi pricinuitorii unii îndrăzniri ca aceaia să se cearce şi să se pedepsească
[…]” (ibidem, f. 4v, decretul imperial din 26 februarie 1783, comunicat de Guberniu la 18
martie).
91 Este ilustrativ cazul unei copii a decretului eliberate pe baza originalului din arhiva
Guberniului la data de 31 august 1832 (Col. Doc. Blaj, nr. 657, f. 1r-6r).
64 Un timp al reformelor
pentru „sporul religiei” şi respectarea disciplinei ecleziastice 92. În răspunsul său din 29
noiembrie, Iosif al II-lea a apreciat zelul episcopului, dar nu i-a aprobat cererea, pe care
nu o găsea îndeajuns de întemeiată 93. La 24 decembrie, Batthyány îi scria din nou
împăratului, expunându-şi câteva opinii cu privire la principiile politicii de toleranţă, cu
deosebire asupra intenţiei de desfiinţare a sancţiunilor pentru „apostazie”, care nu consti-
tuiau, în viziunea sa, o limitare a drepturilor necatolicilor ci, dimpotrivă, o constrângere a
catolicilor tentaţi să-şi schimbe prea uşor confesiunea şi o prerogativă imprescriptibilă a
religiei dominante 94. Într-o altă scrisoare, adresată cancelarului aulic Reischach la 11
martie 1782, deplângând „ruinarea religiei ortodoxe”, episcopul romano-catolic înfăţişa
ceea ce el considera că reprezentau adevăratele motivaţii ale convertirilor la confesiunile
protestante95. Acestea nu aveau la bază raţiuni dogmatice, privitoare la falsitatea credinţei
respinse şi la valabilitatea dogmelor celei adoptate, ci inconstanţa sufletească, încercarea
de a scăpa de sancţiunile ecleziastice, posibilitatea divorţului, mărturie a moravurilor
corupte, lipsa de educaţie religioasă, inadecvata explicare şi înţelegere a decretului
privind abolirea pedepselor pentru „apostazie” ş.a. Printre remediile sugerate se numărau
avertizarea preoţilor necatolici de a nu-i accepta pe noii convertiţi fără certificatul
doveditor al efectuării instrucţiei religioase de şase săptămâni, păstrarea valabilităţii
sancţiunilor ecleziastice sau anularea căsătoriilor dacă acestea constituiseră motivele
convertirii, necesitatea educării în principiile credinţei catolice a copiilor născuţi înaintea
convertirii părinţilor, însărcinarea Guberniului cu dreptul de investigare şi luare a
deciziei în cazurile de „apostazie”. În ultimul caz, decizia Guberniului trebuia să se
materializeze prin impunerea obligaţiei de efectuare a instrucţiei doctrinare, atunci când
suspiciunea de „apostazie” se verifica. Tendinţa de conservare a privilegiilor confesiunii
dominante este caracteristică şi circularei episcopale din 20 martie, prin care Batthyány a
transmis clerului său o serie de instrucţiuni referitoare la modalitatea de aplicare a
prevederilor Edictului de toleranţă 96.
Biserica Romano-Catolică transilvăneană s-a confruntat aşadar cu încercarea lui
Iosif al II-lea de a-i limita drastic autoritatea, reflectată de interdicţia convocării sinodului
diecezan 97, ca şi de celelalte măsuri menţionate la începutul acestui capitol, şi apoi cu o
politică de toleranţă generoasă în obiectivele sale, dar care i-a pus în pericol propriile
privilegii. Efectele practice ale Edictului de toleranţă, chiar dacă acesta a fost difuzat atât
favorabilă catolicilor, punând doar în final accentul asupra necesităţii evitării tensiunilor şi
a respectării spiritului toleranţei creştine.
97 Vezi şi Schuller 1969, p. 63.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 65
98 Juhász 1984, p. 11. Într-o altă informare, adresată Guberniului la 17 martie 1782, Batthyány a
acuzat modalitatea greşită de publicare şi interpretare din partea autorităţilor a decretului imperial
din 16 ianuarie, referindu-se la cazuri apărute şi în alte părţi al Principatului; guvernatorul Samuel
Brukenthal a respins însă insinuările episcopului, iar în privinţa exemplelor de „seducere”
înfăţişate de acesta a considerat că nu existau suficiente probe pentru a necesita investigarea lor
(AE – AOE, nr. 493/1782, f. 1r-v, scrisoarea de răspuns a guvernatorului din 2 aprilie).
99 În scrisoarea adresată episcopului la 24 iulie 1782, parohul romano-catolic din Târgu Mureş,
următor. Menţionez aici doar mărturisirea pe care episcopul a făcut-o în scrisoarea adresată
episcopului Batthyány la 16 aprilie 1782: „[…] adjunti ad amendue [la scrisorile adresate
nunţiului şi arhiepiscopului primat – n.n.] sul fine delle lettere con più espressioni, cosa si quivi
colla religione dopo la publicare della toleranza cristiana, quoad utrumque ritum, e che se Iddio
d’Israelo non riguarderà alla sua Santa Heredità e non impedià in tempo questo tanto male,
avranno da far’ i secoli sin’ che lo potranno guarire.” Idem, nr. 592/1782, f. 1r.
101 Au fost înregistrate totuşi în aceeaşi perioadă cazuri de părăsire a unirii şi în alte zone, precum
în oraşele Târgu Mureş, Ocna Sibiului şi Orăştie, despre care îl informa vicarul general greco-
66 Un timp al reformelor
preoţi), unde este reprodus şi avertismentul preotului Vasile transmis credincioşilor din satele
respective „că dacă or lua Paşti de la noi or veni patări […] de le vor sluji lor”, de cea din 2
aprilie a preotului George, paroh al Haţegului şi jurat al soborului mic, în care este menţionată
data de 16 martie ca început al frământărilor şi permisiunea acordată printr-un decret imperial
„să meargă cine unde îi place şi cum li voia aşa să ţie”, şi în fine de cea din 3 aprilie, semnată de
doi preoţi din Silvaşu de Jos, primul fiind şi jurat al soborului mic, unde este comunicat acelaşi
avertisment al preotului Vasile, transmis de această dată şi de protopopul Nistor şi de
autorităţile din Haţeg, conform căruia „până în 40 de zile care nu se va întoarce la neunire, vrea
împărăţia să-i facă papistaşi şi să le dea patări” (ibidem, p. 839-841, doc. nr. I-III; data de 1
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 67
aprilie a scrisorii protopopului, ca şi alte neclarităţi vizibile, se explică probabil prin lecţiuni
eronate ale editorului).
104 Stăniloae 1938-1939, p. 22-27, anexa nr. I. Lipsa referirii la „neuniţii toleraţi” în textul
decretului din 16 ianuarie, fapt subliniat de episcop, fusese suplinită de fapt prin decretul din 6
februarie, care dispusese ca prevederile decretului să fie aplicate şi în cazul diferendelor dintre
uniţi şi neuniţi (ibidem, p. 34, anexa nr. III). În legătură cu aceste tulburări episcopul a informat
şi Guberniul prin adresa din 24 aprilie (MRUB – AG-ai, nr. 22/1782, f. 1r); vezi şi notificarea
în această chestiune a Guberniului, transmisă comandamentului militar din Sibiu la 29 aprilie
(Stăniloae 1938-1939, p. 31-38, anexa nr. III).
105 Prevederile acestei dispoziţii au fost detaliate la 21 martie 1782 şi comunicate comanda-
mentului militar din Sibiu la 13 aprilie (ibidem, p. 8-9, reproducerea fragmentară a textului
în traducere românească).
106 Ibidem, p. 27-31, anexa nr. II; Göllner 1973, p. 120-121; Göllner 1974, p. 68 şi 241-242,
anexa nr. 60. La 10 mai, Preiss a trimis un nou ordin conducerii aceluiaşi regiment, în care
se referea, printre altele, la cercetarea faptelor preotului neunit Vasile şi la necesitatea
întreprinderii unei investigaţii cu privire la atitudinea maiorului Karp şi a ofiţerilor
batalionului din Haţeg, pentru a se putea răspunde acuzelor aduse de episcopul greco-
catolic (ibidem, p. 242-244, anexa nr. 61).
107 Stăniloae 1938-1939, p. 17-21. În cadrul unei anchete solicitate de episcopul Maior şi efectuate
prin intermediul Tablei Continue a comitatului Hunedoara la începutul lunii mai 1782, au fost
interogaţi protopopul Iosif al Haţegului, preotul George, parohul Haţegului, preoţii Petru şi
Silvestru din Silvaşu de Jos, respectiv Iştvan, Danil şi Antonie din Sălaşu de Sus, deci chiar
semnatarii plângerilor menţionate. Investigaţia a vizat tulburările produse, autorii lor, injuriile
aduse uniţilor şi onorariile solicitate de preotul neunit Vasile din Haţeg. La ultima chestiune,
considerată de preoţii din Sălaşu de Sus drept „o licitare a acestui lucru sfânt” [a Paştilor –
68 Un timp al reformelor
mai temperaţi, care au refuzat să-i asculte pe clericii uniţi însărcinaţi cu efectuarea
instrucţiei, pentru că erau „de religie unită” 108. Motivul deciziei de părăsire a unirii era
zvonul că împăratul îngăduise trecerea la altă religie şi teama de a nu fi siliţi să primească
religia catolică, sătenii declarând totodată că aşteaptă să vadă ce atitudine vor lua cei din
Haţeg şi Silvaş 109. Unirea le apărea ca o despărţire de „religia grecească”, or dorinţa lor
era de a trăi în „adevărata religie”, considerată a fi cea răsăriteană 110. În cele din urmă,
grănicerii şi-au recunoscut greşeala şi s-au declarat de acord cu primirea instrucţiei
religioase 111. Tulburările au persistat însă mult timp după aceea, fiind înregistrate
plângeri ale credincioşilor şi cazuri de respingere a asistenţei spirituale acordate de
preoţii greco-catolici chiar şi în anul 1834 112.
Activitatea vicarului Darabant pentru apărarea unirii religioase în Făgăraş şi
situaţia comunităţilor revoltate de aici este reflectată în raportul alcătuit la 7 iulie 1782 de
generalul-maior Johann Cristiani von Rall şi de colonelul Hanibal Sburiati, comandantul
Regimentului I de graniţă113. Conform acestuia, cu prilejul instrucţiei religioase, efectuate
n.n.], răspunsurile au dezvăluit perceperea unei taxe variind între şapte măriaşi pentru
comunităţile rurale şi patru florini pentru comunitatea orăşenească din Haţeg (ibidem, p. 38-47,
anexa nr. IV; Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 223-226, nr. 53). Instrucţia religioasă, efectuată de
mai mulţi clerici, dintre care este amintit numele lui Ştefan More, a început în Sălaşu de Sus,
unde s-a lovit de împotrivirea grănicerilor, ea nemaifiind continuată şi pentru localităţile supuse
jurisdicţiei provinciale. Faptul a fost acuzat în raportul Tablei comitatului Hunedoara din 21
aprilie 1783, care a solicitat în mod pragmatic „întoarcerea şi venirea clericilor pentru acordarea
instrucţiunii, cu atât mai mult fiindcă decurgerea liniştită şi împăcată a celor sfinte contribuie
mai mult la îndeplinirea îndatoririlor publice. Supuşii – continuă raportul – cari se bucură în
pacea şi liniştea inimilor de cele sfinte, fără silă şi violenţă, bucuroşi de fericirea şi grija
imperiului, se grăbesc să-şi împlinească cu plăcere îndatoririle faţă de Marele Principat.”
Stăniloae 1938-1939, p. 47-49, anexa nr. VI.
108 Investigaţia realizată de maiorul Karp în această localitate la 8 mai 1783, ca urmare a ordinului
comandamentului militar din Sibiu, a urmărit aflarea motivelor refuzului instrucţiei religioase
(ibidem, p. 49-60, anexa nr. VII).
109 Întrebarea relua în acest caz zvonul colportat şi mai înainte, anume că „în urma toleranţei
există o despărţire în religia grecească şi au dorinţa ca toţi românii să trăiască împreunaţi laolaltă
şi adevărata religie le pare lor cea răsăriteană […]” (bidem, p. 58, anexa citată).
111 Rezultatele acestei instrucţii, consemnate în februarie 1784, sunt detaliate la Dumitran
referitoare la activitatea vicarului general, începută în data de 8 mai, se bazează pe raportul din
30 mai al conducerii batalionului din Făgăraş. Dintre cele patru localităţi menţionate în ordinul
din 30 aprilie, în raport apare doar Lisa; conform unei alte informaţii (o dispoziţie imperială din
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 69
în cursul lunii mai în localităţile militare Mărgineni, Sebeş, Copăcel, Ohaba, Bucium,
Vad, Şinca, Vaida-Recea şi Netot şi în localităţile mixte Ileni şi Hurez, doar grănicerii din
localitatea militară Lisa au refuzat să asiste la şedinţele de instruire. Rezultatele
înregistrate au fost însă cu totul nesatisfăcătoare, deşi atitudinea grănicerilor, exceptând
satul Lisa, era destul de nehotărâtă; ea reprezenta mai degrabă consecinţa unui fenomen
de contagiune, marcat şi aici de insuficienta explicare a prevederilor Edictului de
toleranţă 114, ori de zvonul, evident interesat, conform căruia perioada de instrucţie
religioasă reprezenta termenul final stabilit pentru exprimarea opţiunii de părăsire a unirii
religioase sau de convertire la catolicism115. În această situaţie, conformându-se ordinului
comandamentului general din 30 aprilie, Rall a coordonat el însuşi operaţiunea de
audiere şi conscriere a grănicerilor din Lisa şi Copăcel 116 care doreau să părăsească
unirea religioasă. Întrebările puse au vizat cu precădere chestiunea respectării
specificităţii ritului de către preoţii uniţi 117, dar declaraţiile celor interogaţi s-au redus la
exprimarea dorinţei de părăsire a unirii, îngăduite de împărat 118; motivul mărturisit
pentru care acceptaseră unirea atunci când fuseseră conscrişi ca grăniceri a fost
posibilitatea dotării „cu loturi de pământ, de care erau lipsiţi în vechile lor localităţi”.
Cele două conscripţii anexate raportului reflectă această opţiune, deşi Rall menţionează
că o parte a locuitorilor din Copăcel, mai puţin „zeloşi”, au revenit asupra declaraţiei
lor 119. Concluziile raportului înfăţişează măsurile necesare pentru remedierea situaţiei,
generalul pornind de la premisa că atitudinea grănicerilor ţinea de influenţa unor factori
10 iulie), locuitorii din Voivodenii Mari, în afara preotului, au persistat în dorinţa de părăsire a
unirii şi după efectuarea instrucţiei (ibidem, p. 827).
114 „La fel şi cei din satul Netot la sosirea d-lui vicar s-au declarat că şi ei se gândesc să facă după
pilda Lisenilor, adăugând că dacă nu li s-ar fi explicat de cătră Tabla din Făgăraş din patenta de
toleranţă că în viitor pot să se declare pentru religia pe care o vreau, nu s-ar fi gândit niciodată
să treacă de la unire.” Ibidem, p. 829, din raportul din 7 iulie.
115 „Din declaraţia unisonă a preoţilor întrebaţi despre situaţia poporului încredinţat păstoririi lor,
rezultă că în popor s-a ivit vorba că, dacă nu se vor retrage din unire în curs de 6 săptămâni,
vor trebui să se facă papistaşi şi nu li se va mai îngădui să ţină credinţa grecească. Acest lucru a
turburat cu totul poporul.” Ibidem, din acelaşi raport.
116 Conform raportului din 30 mai, revolta reizbucnise în această localitate în Duminica Rusaliilor
(26 mai) când o parte a comunităţii, la îndemnul „invalidului greu” David Grecu, refuzase să
participe la serviciul divin.
117 „După aceea fu întrebat unul câte unul, de ce s-au declarat pentru neunire? Au avut vreo
nemulţumire cu unirea? Nu le-au slujit preoţii lor cum trebue? Nu li s-a dat cuminecătură după
ritul grecesc? I-a împiedicat cineva să-şi ţină posturile? De asemenea ştiu ei ce e unirea şi
neunirea?” Ibidem, p. 830, din raportul din 7 iulie.
118 „Oamenii au răspuns unul ca altul că ei se ţin de credinţa şi biserica grecească, că ei nu ştiu să
facă nici o deosebire între unire şi neunire. Nici în privinţa ritului nu găsesc nici o deosebire,
dar ei numai de aceea doresc să fie neuniţi, pentru că a îngăduit M. Sa împăratul.” Ibidem, din
acelaşi raport.
119 Ibidem, p. 831, din acelaşi raport; au făcut excepţie doar preoţii din ambele localităţi. Repetarea
operaţiunii de conscriere, sugerată în raport ca urmare a acestor reveniri, a fost amânată şi apoi s-a
renunţat la ea, dispunându-se în schimb efectuarea instrucţiei religioase de şase săptămâni. Rezo-
luţia imperială în această chestiune, referitoare la localităţile Lisa şi Pojorâta, a fost comunicată
prin adresa comandamentului general din 31 decembrie 1782 (conform ibidem, p. 828).
70 Un timp al reformelor
120 „Regimentul poate, după multă osteneală, să ţină oamenii în unire. Întrucât grănicerilor le e
indiferent dacă ţin unul sau altul din rituri şi dată fiind dispoziţia arătată şi descrisă a sufletelor
şi în special împrejurarea că nici unul nu poate indica o cauză întemeiată a schimbării religiei, e
limpede că o asemenea declaraţie e mai mult un act de încăpăţânare, de nepricepere, de
deplorabilă neştiinţă şi mai cu seamă un fruct al aţâţării, decât al conştiinţei curate interne.”
Ibidem, p. 831-832, din acelaşi raport.
121 „Agitatorii” nominalizaţi erau trei grăniceri din Lisa, dintre care Bucur Ioniţă fusese anterior
iobag al fiscului din Ludişor, eliberat prin înrolarea în serviciul grăniceresc, iar din Copăcel
preotul Matei Grecu şi fratele lui, David. Caracterizarea preotului Matei poate fi considerată un
model al imaginii sacerdotului „apostat”: „Deoarece acest preot era numai capelan, deci avea
mai puţine venite, s-a silit în tot felul să-şi atragă deplin venitul şi întreţinerea celorlalţi doi
preoţi prin atragerea acelor grăniceri şi de aceea s-a purtat astfel faţă de biserica pe care el o
părăsise, căutând s-o micşoreze în speranţa să ajungă preot al neuniţilor. El are moravuri dure,
maniere încăpăţânate, apoi nu e vrednic în nici o privinţă de starea preoţească, nici de cea unită,
nici de cea neunită. Ar servi de oglindă pentru mai multe asemenea rele tuturor preoţilor, dacă
ar fi declarat că a pierdut privilegiile stării preoţeşti pentru totdeauna (fie că se mărturiseşte
pentru unire sau neunire) şi în loc de aceasta ar fi ţinut după tăierea bărbii în serviciu.” Ibidem,
p. 832-833, din acelaşi raport.
122 Sentinţele în cazurile celor trei „agitatori” menţionaţi în nota anterioară, care fuseseră arestaţi
octombrie 1782 al conducerii Regimentului I de graniţă, la care se face referire aici, agitaţia
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 71
persista „în spiritele uniţilor”, ei refuzând „pe faţă să mai participe la serviciile divine unite, să-şi
boteze copiii prin preoţi uniţi şi să-şi îngroape morţii prin aceştia”. Antecedentele notificării
menţionate, legate de decizia comandantului batalionului din Haţeg de a nu publica Edictul
„ob metum defectionis ab unione in oppido Hatzeg”, sunt prezentate la Stăniloae 1938-1939,
p. 10-11.
124 În acelaşi sens, în decizia Consiliului Aulic de Război din 24 septembrie 1783 (referitoare la
tulburarea din Haţeg prilejuită de înmormântarea unui copil prin intermediul preotului
ortodox), feldmareşalul Andreas Hadik, care nu era un necunoscător al situaţiei din
Transilvania, acuza „instrucţia nedeplină în principiile religioase, pe care clerul unit o dă
poporului fie din insuficienta sa pregătire, fie din comoditate, foarte neîndestulător şi aproape
niciodată cu convingerea internă necesară”, aceasta fiind cauza „căderilor atât de dese în
schismă” (Stăniloae 1938-1939, p. 73-76, anexa nr. X).
125 Mărturii referitoare la comitatul Hunedoara, de la sfârşitul anului 1783 şi începutul anului
1784, sunt prezentate în Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 238-241, nr. 64-67.
126 Vezi învinuirile aduse de episcop în scrisoarea din 21 aprilie 1782, menţionată mai sus, şi
raportul comandamentului general către Consiliul Aulic de Război din 21 august acelaşi an cu
privire la incriminările aduse maiorului Karp, văzut ca iniţiator al mişcării de părăsire a unirii,
alături de „clericii uniţi, care ei înşişi nu sunt ferm (ataşaţi) acestei religii” (apud Bernath 1994,
p. 254). În scrisoarea din 16 iulie, adresată Tablei Continue a comitatului Hunedoara, maiorul a
respins învinuirile aduse lui personal şi altor ofiţeri ai batalionului său de mai mulţi preoţi
greco-catolici, prin care era acuzat că nu le-ar fi acordat sprijin suficient; dimpotrivă, observă el,
în satele militare pacificate „preoţii uniţi puteau să oficieze serviciul divin în biserici fără a fi
împiedicaţi, dar cea mai mare parte a (credincioşilor) uniţi refuzau să frecventeze bisericile”
(Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 229-230, nr. 56).
72 Un timp al reformelor
încurajat fiind, după unele informaţii, de nobili şi chiar de proprii parohi 127. Faptul
reflectă o dată în plus erorile comise în egală măsură de reprezentanţii autorităţii
ecleziastice şi de autorităţile militare în raporturile cu credincioşii, încă foarte ataşaţi
comunităţii de credinţă ortodoxe şi care reacţionau de cele mai multe ori sub impulsul
unor interpretări deformate ale dispoziţiilor imperiale 128. Acţiunile diverşilor „agitatori”,
într-o zonă aflată în contact direct cu ortodoxia extracarpatică, au avut de asemenea un
rol determinant în declanşarea mişcărilor îndreptate împotriva unirii religioase.
127 Stăniloae 1938-1939, p. 60-67, anexa nr. VIII; Göllner 1973, p. 121; Göllner 1974, p. 68-69,
244-247, anexa nr. 63.
128 O receptare într-o anumită măsură similară a politicii de toleranţă s-a înregistrat în dieceza
greco-catolică de Oradea, după cum o probează cazurile analizate de Ioan Horga (2000, p.
162-182); există desigur şi diferenţe, a căror semnificaţie trebuie reţinută în vederea unei
viitoare investigaţii aprofundate, pe baza surselor inedite, a reacţiilor românilor transilvăneni
faţă de toleranţa iosefină.
129 Lupaş 1914-1915, p. 652-653, anexa 1. Ulterior, prin adresa din 5 septembrie, s-a solicitat din
de episcop este fundamentat tocmai pe distincţia între statutul confesiunilor recepte şi al celei
tolerate, stabilită prin Approbatae Constitutiones, aşa cum reiese din punctul 9: „Illusorium est
illorum argumentum, qui ad tolerantiae leges approbatis Traniae Constitutionibus contentas
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 73
confugiunt eo confidentius, quod ibi etiam nomen Vladica legerint […]; constat enim ex utraque
pagina legum Tranicarum non Unitos esse duntaxat tolleratos, ad tollerantiae autem leges nego
pertinere Episcopi Schismatici constitutionem […] Catholici erant et sunt recepti, eo non
obstante fere semialtero saeculo Episcopo carebant, quomodo ergo violabitur tolerantia denegato
Epo, si absque Epo Catholico poterat consistere receptio […]. Gratis omnino allegantur
Approbatales Leges, cum sub gloriosae recordationis Principe Leopoldo M. et postea serius
ferme omnes unionem amplexi superfluam reddiderunt Epi Schismatici constitutionem.”
131 Tóth 2001, p. 313, nota 4.
132 Lupaş 1914-1915, p. 660, anexa 7; Tóth 2001, p. 313; Schuller 1969, p. 90. Recomandarea
trebuia să fie făcută „per privatas”, împăratul asumându-şi dreptul de numire a episcopului
„schismatic” pentru Transilvania, spre deosebire de cazul episcopilor din Ungaria, aleşi de
sinodul mitropolitan.
133 Lupaş 1914-1915, p. 661-663, anexa 8; Bernath 1994, p. 256. Contrar solicitării împăratului,
mitropolitul a făcut o recomandare oficială, propunând trei candidaţi şi susţinând dreptul sinodu-
lui de alegere a episcopului pentru Transilvania, prin apel la privilegiile „naţiunii ilirice”. Pe
primul loc a fost propus Ghedeon Nichitici, arhimandrit al mănăstirii Sisarovac (dieceza
Sirmium), cunoscător al limbilor latină, germană şi română, fost diacon şi protopresbiter al
episcopului Dionisie Novacovici, aflat atunci în Bucovina, ca trimis al împăratului, „preocupat cu
reglementarea problemelor bisericeşti şi mănăstireşti” (conform lui Mathias Bernath, care nu
citează sursa informaţiei); Ion Mateiu (1922, p. 40), preluând o afirmaţie a lui Ion Nistor (din
lucrarea Istoria Bisericii din Bucovina) menţionează că Novacovici fusese vicar al episcopului
Dosoftei Herăscu. Ceilalţi doi candidaţi propuşi au fost Ioan Földváry, arhimandritul mănăstirii
Mesici (dieceza Vršac), şi Gherasim Adamovici, arhimandritul mănăstirii Sângeorge (dieceza
Timişoarei).
134 Lupaş 1914-1915, p. 663-666, anexa 9 (scrisoarea din 16 septembrie a vicarului Ioan Popovici
către guvernatorul Transilvaniei) şi 10 (relaţia din 17 septembrie a Cancelariei Aulice, prin care
s-a transmis împăratului răspunsul mitropolitului de Karlowitz, şi rezoluţia imperială în aceeaşi
chestiune). În scrisoarea sa, vicarul Popovici propunea subordonarea diecezei faţă de episcopul
din Arad în chestiunile ecleziastice şi menţinerea lui la conducere, cu asigurarea unei retribuţii
fixe şi conferirea deplinei autorităţi („plenitudo juris”).
135 „Bonis ex rationibus a resolutione mea, ut Episcopus non Unitus transylvaniensis iurisdictioni
Metropolitae Carloviciensis penitus subjiciatur, recedere neutiquam possum: Ex hoc autem non
sequitur, privilegia non Unitae Nationis Transylvanicae iis Illiricae Nationis, in Hungaria penitus
uniformanda esse, sed intentio Mea unica est, ut Episcopus in omnibus spiritualia concernentibus
objectis a Metropolita, et Synodo Archi Episcopali dependeat.” Fragmentul citat face parte din
74 Un timp al reformelor
rezoluţia imperială din 17 septembrie, prin care s-a mai decis şi ca episcopul de Rădăuţi al
Bucovinei să fie subordonat mitropolitului din Karlowitz. Această dispoziţie a fost reluată şi în
instrucţiunea anexată decretului imperial din 9 octombrie, privitor la subordonarea eparhiilor
Transilvaniei şi Bucovinei faţă de Mitropolia de Karlowitz (Puşcariu 1900, „Colecţiunea actelor”,
p. 1, nr. 2). Diploma de numire a episcopului Nichitici a fost emisă la 6 noiembrie 1783 (ibidem, p.
418-419, nr. 1; Tóth 2001, p. 313; Bernath 1994, p. 256-257).
136 Tóth 2001, p. 313-314.
137 Lupaş 1914-1915, p. 666-667, anexa 12; Bernath 1994, loc. cit..
138 Lupaş 1914-1915, p. 666, anexa 11, şi p. 675, anexa 22 – jurământul similar al succesorului
episcopului Nichitici, Gherasim Adamovici, instalat la 13 septembrie 1789; Tóth 2001, p. 314.
139 Puşcariu 1900, „Colecţiunea actelor”, p. 1-2, nr. 3; această dispoziţie, ca şi cea amintită mai
prin care s-a interzis preoţilor necatolici să acorde asistenţă religioasă celor care nu-şi încheiaseră
instrucţia de şase săptămâni, chiar „in articulo mortis”, pentru că „nădeajde încă tot iaste, cum că
nefericiţii scăzuţi […] prin învăţătură mântuitoare în adevărata şi sângură spăsitoarea credinţa cea
pravoslavnică [id est: catolică] or rămânea […]”; acelaşi decret recomanda apelul la sprijinul
autorităţilor civile împotriva credincioşilor care, fără a-şi fi încheiat instrucţia religioasă, refuzau să
se supună preotului catolic (Milostive porunci împărăteşti, f. 3v).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 75
Se adăuga realitatea faptului că, în Transilvania, toleranţa a devenit mult mai repede
restrictivă decât în restul Imperiului, unde credincioşii au avut la dispoziţie un an întreg
pentru a-şi exprima opţiunea confesională 142. În ciuda opoziţiilor însă, în anul 1783,
când a întreprins cea de-a doua vizită în Transilvania, suveranul se arăta extrem de
încrezător, observând doar că Ideile pentru viitor schiţate în urma vizitei anterioare, din
anul 1773, şi devenite parţial realitate, aveau încă nevoie de ameliorări. Acestea au fost
stabilite printr-un nou proiect reformator, în 17 puncte, intitulat Observaţii şi dorinţe,
punctul al treilea fiind consacrat chestiunilor religioase. Astfel, se considera încă
necesară introducerea unor îmbunătăţiri constând mai ales în exacta respectare, atât de
către protestanţi, cât şi de către catolici, a reglementărilor deja emise 143.
142 O’Brien 1969, p. 28; Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 271; Kovács 1982, p. 49.
143 Schuller 1969, p. 94. În legătură cu aceste idei de reformă, împăratul a solicitat opiniile
cancelarului aulic pentru problemele Ungariei, Károly Pálffy, şi preşedintelui Cancelariei
Aulice unificate ungaro-transilvănene, Ferenc Eszterházy, având intenţia de a găsi „alt mijloc
pentru atingerea ţelului său, dacă acesta nu părea realizabil” (ibidem, p. 95).
144 O analiză detaliată a problemei oferă Paul von Mitrofanov (1910, p. 684-699) şi Eduard
Winter (1962, p. 114-123); cel de-al doilea autor priveşte acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor
ca pe o tentativă de reformare a acestora („Klosterreform”, termen utilizat şi de Mitrofanov,
fără o încercare de explicitare similară), cu motivaţie esenţial religioasă, constând în necesitatea
ca aşezămintele respective să contribuie la o mai bună îngrijire spirituală a credincioşilor, dar şi
economică, legată de concepţiile fiziocratice şi utilitariste ale suveranului. Conform lui Winter,
acţiunea de reformare propriu-zisă a fost reprezentată de supunerea mănăstirilor faţă de
jurisdicţia episcopilor, prin desfiinţarea exempţiunilor, de dispoziţia ca viitorii călugări să
frecventeze seminariile generale, unde urmau să primească o instrucţie identică celor care se
pregăteau pentru sacerdoţiu, şi de instituirea abaţilor însărcinaţi cu administrarea mănăstirilor
(„Kommendataräbte”). O viziune mai critică are Heribert Raab, care se întreabă, făcând
referire şi la observaţiile lui G. Winner (din lucrarea Die Klosteraufhebungen in Niederösterreich und
Wien, Wien und München, 1967), „dacă păgubitoarele efecte ale desfiinţării mănăstirilor asupra
îngrijirii sufletelor şi vieţii religioase au fost suplinite de înfiinţarea noilor parohii din Fondul
religiei şi intensificarea îngrijirii sufleteşti din partea parohilor, după dorinţa jansenistă şi
reformat-catolică [a suveranului], mai ales că, în sistemul Bisericii de stat, noile parohii trebuiau
să ia în primire sarcini administrative mergând până la poliţia sanitară şi veterinară” (Handbuch
der Kirchengeschichte, V, p. 518). Mai recent, având în vedere o abordare de ansamblu a
problematicii monahismului în cadrul politicii ecleziastice tereziene şi iosefine, Paola Vismara a
identificat semnificaţiile acesteia în tendinţa spre „modernizare şi raţionalizare pe de o parte,
spre utilitatea şi fericirea publică pe de alta”. Cu alte cuvinte, autoarea distinge un utilitarism
raportabil la sfera mai largă a disciplinării ecleziastice şi sociale, ori la modelul iosefin al
„bunului preot”, dar şi dorinţa de promovare a instrucţiei, de afirmare a controlului statului sau
motivaţiile de natură materială (Vismara 1994, p. 119-150).
76 Un timp al reformelor
145 Klueting 1995, p. 263-265, nr. 108; alături de membrii ordinelor religioase, măsura îi viza şi pe
„toţi eremiţii, cunoscuţi sub numele de pustnici”.
146 Ibidem, p. 280-282, nr. 115; Mitrofanov 1910, p. 687-689; Radu 1921, p. 208. Pentru aplicarea
decretului în Ungaria şi necesitatea înfiinţării de noi parohii vezi Kosáry 1987, p. 83-84, şi
Balász 1997, p. 184-186.
147 Klueting 1995, p. 75, nr. 31.
148 Prin decretul din 2 noiembrie 1770 (ibidem, p. 153-156, nr. 55); împotriva acestei dispoziţii,
care îi încălca autoritatea, mai ales că declara şi nulitatea voturilor depuse înaintea împlinirii
vârstei stabilite, papa Clement al XIV-lea şi-a exprimat dezaprobarea prin breva adresată
împărătesei la 20 februarie 1771 (AE – AOE, nr. 137/1771, f. 1r-2r). Decretul a fost întărit
ulterior şi de Iosif al II-lea, la 28 martie 1786 (Idem, nr. 441/1786, f. 1r-3r, adresa gubernială
din 13 iunie 1786 către episcopul Batthyány, având anexate în copie decretul aulic din 28
martie şi decretul emis anterior de Maria Tereza).
149 Prin decretul din 31 august 1771 (Klueting 1995, p. 158-159, nr. 59).
150 Prin decretele din 4 septembrie 1771 (ibidem, p. 159-160, nr. 60) şi 18 aprilie 1773 (MRUB –
117-118.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 77
152 Prin decretul din 9 decembrie 1780, publicat în Transilvania la 18 ianuarie 1781 (Hermann 1887,
p. 4; Zieglauer 1881, p. 5-6; Teutsch 1907, p. 272). Decretul reprezenta de fapt confirmarea unei
dispoziţii anterioare a Mariei Tereza, din 26 februarie 1771 (Mitrofanov 1910, p. 686).
153 Hermann 1887, p. 7-8.
154 Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.
155 AE – AOE, nr. 275/1782, f. 1r-3r, cuprinzând extrasul menţionat, adresa din 19 ianuarie a
1r-v, adresa gubernială din 19 decembrie 1782 către vicarul general greco-catolic Ignatie
Darabant (în care se reamintesc prevederile decretului din 30 septembrie, comunicat de
Guberniu la 28 noiembrie, şi se cer relaţii despre mănăstirile Măgina, Râmeţi, Geoagiu de Sus
şi Lăscud, ca şi despre un călugăr de la Sâmbăta de Jos, cunoscut ca „seducător notoriu”,
pentru că provocase pierderea de către uniţi a bisericii din Săcădate şi îi îndemna pe credincioşi
să emigreze); Milostive porunci împărăteşti, f. 5r. Decretul îngăduia doar „catolicilor şi uniţilor cari
cu făgăduinţă s-au legat spre ţinerea acestui cin” solicitarea unei dezlegări de la „povăţuitorii
cunoştinţei sale” (Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.). Prevederile decretului imperial au fost
reluate şi prin ordinul gubernial din 4 septembrie 1783, adresat episcopului romano-catolic
(AE – AOE, nr. 1115/1783, f. 1r).
78 Un timp al reformelor
157 AE – AOE, nr. 169/1783, f. 1r-2r, decretul emis de Cancelaria Aulică la data de 7
ianuarie 1783 şi comunicat episcopului romano-catolic Batthyány prin adresa Guberniului
din 6 februarie acelaşi an; în Milostive porunci împărăteşti (f. 5v) el este menţionat cu data de 6
ianuarie 1782, desigur eronată, ea fiind anterioară chiar şi decretului general de desfiinţare a
mănăstirilor, din 12 ianuarie.
158 AE – AOE, nr. 444/1782, f. 1r-2r, rapoartele comandanţilor celor două regimente din
23 şi 24 martie 1782.
159 Idem, nr. 1267/1782, f. 1r-v, şi 1675/1782, f. 1r-v, instrucţiunile Guberniului
Liov, a fost pronunţată, pentru provinciile ereditare, la 11 februarie 1783 161. În ceea ce
priveşte Transilvania, decizia de desfiinţare a ordinului, considerat „in modernis rerum
et temporum circumstantiis prorsus inutilis”, a fost luată în contextul vizitei întreprinse
de suveran aici, în primăvara anului 1783 162. Ca urmare, una dintre mănăstirile
trinitariene desfiinţate a fost cea din Alba Iulia, complexul monastic urmând să devină,
după ce a funcţionat inclusiv ca spital militar la începutul războiului austro-turc din
1788-1791, sediul institutului teologic înfiinţat de episcopul Batthyány, iar biserica
mănăstirii sediu al viitoarei biblioteci Batthyaneum, ctitorită de acelaşi ierarh 163. În cea
de-a doua etapă, a fost abolit ordinul paulin, prin decretul din 7 februarie 1786, emis
pentru provinciile ereditare şi Ungaria şi al cărui termen de aplicare în Transilvania a fost
stabilit la 20 martie164. Adresa Guberniului menţionează cele trei rezidenţe ale ordinului
care urmau să fie desfiinţate, şi anume cele din Teiuş, Turda şi Ilieni 165. Pentru fiecare
mănăstire a fost desemnat câte un comisar regesc dintre membrii administraţiei
provinciale şi un altul din partea Tezaurariatului, care aveau îndatorirea de a face
cunoscut decretul imperial, de a solicita călugărilor rostirea unui jurământ după o
formulă prestabilită referitor la declararea exactă a bunurilor mobile şi imobile ale
mănăstirii 166, şi de a se îngriji de alcătuirea inventarului complet al acestor bunuri.
Accentul pus acum în mai mare măsură decât în cazul primelor decrete pe aspectul
material este reflectat şi de instrucţiunea pentru comisarii regeşti, anexată adresei
guberniale, care conţine reglementări amănunţite cu privire la modalitatea de îndeplinire
a atribuţiilor acestora 167.
Acţiunea de secularizare a afectat şi mănăstirile româneşti, în primul rând
mănăstirea greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj, ai cărei călugări aparţineau ordinului
bazilian. Ca urmare a recrudescenţei mai vechiului conflict dintre călugării bazilieni şi
conducerea Episcopiei, împăratul a luat măsurile considerate necesare pentru soluţionarea
acestuia şi pentru introducerea unei evidenţe mai riguroase a veniturilor mănăstirii şi a
destinaţiei lor. Deşi în situaţii similare deficienţele constatate în activitatea mănăstirilor
au avut repercusiuni mult mai grave, în acest caz dispoziţiile imperiale au fost legate mai
degrabă indirect de politica de desfiinţare a mănăstirilor. Astfel, decretul imperial din 12
decembrie 1781, emis anterior declanşării primei etape a acestui proces, se aseamănă, în
conţinut, reglementărilor din perioada tereziană. Dar, prin interzicerea primirii unor noi
membri în mănăstire pentru ca numărul călugărilor să se conformeze prevederilor
diplomei fundaţionale şi prin aplicarea dispoziţiei referitoare la vârsta minimă necesară
161 Idem, nr. 252/1783, f. 1r-2r, textul decretului imperial, comunicat de Cancelaria Aulică
13 aprilie 1784: „Hodie pariter apud nos finem accipit Ordo SS. Trinitatis de
Redemptione Captivorum” (apud op. cit., loc. cit.).
164 AE – AOE, nr. 239/1786, f. 1r-2r, adresa gubernială către episcopul romano-catolic din
intrării în ordin 168, măsuri cumulate cu tendinţa de promovare a clerului secular, a fost
pusă în pericol însăşi supravieţuirea mănăstirii şi a ordinului pentru o perioadă mai
îndelungată. Desfiinţarea seminarului diecezan, în anul 1784, ca urmare a deciziei
împăratului de creare a seminariilor generale 169 şi transformarea mănăstirii în spital
militar în timpul războiului austro-turc170, au reprezentat etapele succesive ale acestui
proces de disoluţie.
În cazul mănăstirilor rurale, aplicarea dispoziţiilor imperiale a fost legată de
ritmul transmiterii informaţiilor referitoare la situaţia diferitelor aşezăminte monahale.
Dispunem în acest sens de două rapoarte ale protopopilor transmise vicarului general
greco-catolic, cuprinzând inventarele bunurilor mobile şi imobile ale mănăstirilor,
solicitate prin decretul imperial. Primul dintre ele a fost trimis de protopopul Ioan Pop
Caliani al Sânmărtinului la 16 februarie 1783, scurt timp după primirea, în 20 ianuarie, a
circularei vicarului în această chestiune, având anexată copia decretului imperial şi cea a
adresei guberniale din 19 decembrie 171. Raportul înfăţişează situaţia mănăstirilor din
Sânmărtin, Milaşu Mare şi Şopteriu. Dacă sub aspectul odăjdiilor, al vaselor de cult şi
icoanelor dotarea bisericilor era extrem de precară 172, ceva mai mult se insistă asupra
averii imobile, şi ea extrem de modestă, constând din mici pământuri de arătură, fâneţe,
păduri şi livezi. Protopopul sugera totuşi menţinerea mănăstirilor, pentru că ele asigurau
asistenţa religioasă pentru numeroşii locuitori ai satelor respective şi instruirea copiilor
acestora, fără a contraveni pe de altă parte raţiunilor utilitariste intuite ale dispoziţiilor
imperiale, din moment ce călugării le părăsiseră şi renunţaseră la veşmântul monahal:
„Besăricile sau mănăstirile la aceaste trei sate […] pentru aciasta s-au făcut şi ar fi
bine să steaie, că fiind satele mari câte de 100 şi mai multe de gazde şi fiindu-le
besăricile din sat mici de-a cuprinde tot norodul, în sărbători şi la praznice umplu şi
cea din sat bisărică şi mănăstirea, sau a mănăstirilor besărici nefiind departe de sat şi
cei ce sânt cu boli tăinuite mai curând aleargă la mănăstiri decât în sat, fără de aceasta
stupari la câmp de la stupinile domnilor tot cu mănăstirile să slujăsc şi aceastea din
câmpie mănăstiri sânt în câmp nu la păduri să aibă cineva suşpiţium că doară s-ar
ţinea la dânsăle oameni răi, sau gândească că doară ar avea Înnălţatul Împărat
multă pagubă în dare pentru cei ce să scutesc la mănăstiri, fiincă tocma la aceaste trei
168 Bârlea 1948, p. 207. Asupra conţinutului şi semnificaţiei decretului imperial din 12
decembrie 1781 voi insista în capitolul următor.
169 Prin decretul aulic din 28 septembrie 1784, comunicat episcopului Batthyány în data de 18
ianuarie 1785 (AE – AOE, nr. 71/1785, f. 1r-2v, nr. 77/1785, f. 1r-2r). Vezi şi Mălinaş 1994,
p. 61-62. În Ungaria, sub influenţa arhiepiscopului primat Batthyány, seminariile generale au
conservat anumite elemente ale vechiului regulament ecleziastic, conform informaţiilor
transmise la Roma de nunţiul Garampi (Orto 1995, p. 486-487).
170 În anul 1788 spitalul militar a fost transferat de la Alba Iulia, unde fusese adăpostit, aşa cum
„odăjdii, icoane şi hăiniţăle […] de cele eftine”, iar la Milaşu Mare odăjdiile şi icoanele fuseseră
mutate în biserica satului, din porunca judelui sătesc. MRUB – CM, nr. 48, f. 1r-v.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 81
mănăstiri nici un călugăr monah nu să află, fără numai câte un popă de liturghie şi
câte un diiac şi câte o babă […] care să-i speale, norodul cu toţî s-ar bucura de starea
nu de stricarea mănăstirilor, că li să mai deprind la iale prunci la câte ceva buti;
călugării cu portul cum le-am vestit porunca îndată au făcut ascultare.” 173
Cel de-al doilea raport, trimis de protopopul de Turda, Teodor Meheşi, la 11
februarie 1783, prezintă situaţia mănăstirilor din Petridu de Sus şi Feleac 174. Acestea
erau bine înzestrate cu carte liturgică, ţinând cont de standardul general (14 cărţi
româneşti, dintre care una manuscrisă, şi 4 în limba slavonă, în cazul primei mănăstiri; 8
cărţi româneşti, dintre care una manuscrisă, în cazul celei de-a doua), dar mai modest
dotate sub aspectul odăjdiilor, al vaselor şi obiectelor de cult, şi cu totul precar din
punctul de vedere al averii imobiliare. Meheşi pleda şi el în favoarea menţinerii
mănăstirilor, accentuând acelaşi rol al acestora de asigurare a asistenţei spirituale pentru
credincioşi şi instruire a tineretului:
„[…] mănăstirea Feleacului poate rămănea în lipsa satului că satul s-au lăţit cu
casele tocma în mănăstire şi biseareca din sat ei mică la atăta mulţime cătă iaste
acum în Feleac, şi pănă acum încă mulţi au umblat duminecile şi în sărbători tot la
mănăstire, şi ar fi bine şi şcoală să fie la acea mănăstire. Iar a Petridului, cu căt că
împrejurul ei es tot sate şi mănăstirea ei în vărvul muntelui sau dealului şi ei în
marginea tuturor hotarălor acelor sate care-s împrejurul ei, foarte îndemănă eli
tuturor oamenilor aş duce prunci acolo la şcoală şi aşa acea mănăstire s-ar putea lăsa
pentru şcoală precum şi satele toate de prin prejur poftesc să rămâe şcoală, că şi pănă
acuma mai tot şcoală s-au ţinut la această mănăstire.” 175
Decizia Curţii imperiale cu privire la mănăstirile lăsate să fiinţeze în continuare
„pentru grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” este înfăţişată de circulara episcopului
Ioan Bob din 20 noiembrie 1785 176. Sunt menţionate aici mănăstirile din Alba Iulia
(Maieri), Măgina, Ciunga, Lupşa şi Petrilaca (în comitatul Alba), Silvaşu de Sus şi Vaca
(în comitatul Hunedoara), Lăscud (în comitatul Târnava), Hodac, Râciu, Urmeniş,
Sânmărtin şi Nicula (în comitatul Turda), Feleac şi Petridu de Sus (în comitatul Cluj),
Fizeş (Strâmba Fizeşului) şi Strâmbu (în comitatul Solnocul Interior), Santău şi Surduc-
Copalnic (în comitatul Solnocul de Mijloc), deci în total 19 mănăstiri, între care şi trei
din cele cinci descrise în rapoartele de mai sus. În conformitate cu prevederile decretului
imperial, protopopii erau însărcinaţi să dispună ca „feţele cele bisericeşti care trăiesc din
veniturile rămasălor mănăstiri […], cu o îndestulită vrednicie după datoriia sa să aibă
Berchiş, pentru care se sugerează desfiinţarea, şi pe cea din Morlaca, aflată sub jurisdicţia
protopopului Daniel Ungur al Mărgăului, care putea fi păstrată pentru şcoala întreţinută de
călugări (ibidem, f. 1v).
176 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 34r-v, unde se face referire la decretele imperiale din 24
august 1784 şi 28 aprilie 1785. Circulara este reprodusă şi de Nicolae Albu (Maior 1968, p. 81-
82, nota 2).
82 Un timp al reformelor
grije de slujba bisearecii şi ţiind şcoală să înveaţă prunci, nu numai a ceti şi a scrie, ci mai
vârtos cele ce sânt ale credinţii şi a creştinătăţii”. Conştientizarea rolului pe care
respectivele mănăstiri trebuiau să-l aibă în comunitate reiese şi din solicitarea episcopului
ca protopopii să-i îndemne pe credincioşii din satele mai apropiate să-şi trimită copiii la
învăţătură, precum şi din datoria reamintită aceloraşi protopopi de a avea grijă ca
mănăstirile, „lipsându-să călugării şi călugăriţile, prin destoinici păstori sufleteşti să să
ocîrmuiască”.
Acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor şi ordinelor religioase, ale cărei coordonate
iniţiale le-am prezentat aici din perspectiva reglementărilor esenţiale şi a punerii lor
imediate în practică, a constituit o dimensiune durabilă a politicii ecleziastice imperiale.
În continuarea măsurilor adoptate în perioada tereziană, ea a început ca o încercare de
corectare a deficienţelor sesizate în activitatea unor ordine monahale şi în viaţa internă a
unor mănăstiri, fundamentată pe o concepţie pragmatică asupra rolului acestora. Astfel,
în condiţiile în care călugării nu se dovedeau utili comunităţilor creştine, ei trebuiau să
cedeze această misiune clerului secular, veniturile rezultate din secularizarea averilor
mănăstirilor contribuind la asigurarea mijloacelor de subzistenţă pentru preoţii parohi şi
la multiplicarea reţelei parohiale. Pe de altă parte, s-a încercat transformarea edificiilor de
cult ale fostelor mănăstiri în biserici parohiale şi utilizarea inventarului cultic al acestora
pentru înzestrarea noilor biserici sau a bisericilor mai sărace. Pe această cale s-a ajuns la
amplele acţiuni de conscriere a averilor mobiliare şi imobiliare ale mănăstirilor de la
mijlocul deceniului nouă. Privilegierea aspectelor materiale în a doua etapă a desfiinţării
mănăstirilor nu a însemnat însă renunţarea la obiectivul esenţial religios al acestei
măsuri. Deocamdată, pornind de la exemplele deja analizate, putem sesiza imaginea
reală a modestelor mănăstiri şi schituri rurale, atât a celor romano-catolice, cât şi a celor
greco-catolice, ai căror călugări se aflau în cel mai direct contact cu credincioşii şi
încercau, în mai mare sau mai mică măsură, să se pună în slujba acestora.
acest sens, decretul imperial din 12 decembrie 1781, emis pentru credincioşii romano-
catolici, a interzis practica acordării indulgenţelor, predicate mai ales de călugării
franciscani; episcopul era însărcinat cu combaterea şi dezrădăcinarea lor, el trebuind
totodată să-i instruiască pe credincioşi cu prilejul mărturisirii şi prin catehizare, în
legătură cu „învăţătura creştinească cea adevărată” 178. Prin hotărârea din 11 februarie
1783 s-a redus numărul procesiunilor la două pe an pentru fiecare parohie, ele trebuind
să aibă loc în zilele de sărbătoare şi nu duminica, pentru a nu perturba celebrarea
liturghiei în bisericile parohiale 179. Decretul excepta de la această reducere procesiunea
săvârşită de Bobotează, ca şi altele, socotite a fi utile pentru comunitate 180. La 6
decembrie 1785 a fost interzisă tradiţionala binecuvântare a caselor din ajunul
Crăciunului, Anului Nou şi Botezului Domnului 181, o dispoziţie singulară, dat fiind că ea
nesocotea condiţia de neintervenţie în viaţa internă a Bisericii. Nemaifiind limitată la o
încercare de înlăturare a abuzurilor sau la o diminuare a numărului unor ceremonii
religioase, această tentativă de desfiinţare a unei practici rituale nu a fost desigur agreată
de episcopi 182. Pentru moment, data difuzării a zădărnicit punerea în practică a hotărârii
imperiale, iar la sfârşitul anului următor episcopul greco-catolic a solicitat revenirea la
practica anterioară, motivându-şi cererea adresată Guberniului la 3 noiembrie 1786 prin
tulburările pe care respectiva măsură le putea stârni printre credincioşi 183. Ierarhul
sublinia cu acest prilej că, din moment ce ortodocşii beneficiaseră de o asemenea
libertate cu prilejul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, menţinerea interdicţiei pentru greco-
catolici putea să-i împingă pe aceştia la părăsirea unirii; comunitatea rituală a greco-
178 Versiunea românească a decretului în Milostive porunci împărăteşti, f. 6r-v. Printr-un alt decret,
din 29 mai 1782, s-a poruncit să se prevină provocarea incendiilor cu prilejul praznicelor şi al
altor sărbători (ibidem, f. 5v; MRUB – AG-ai, dos. nr. 196/1783, f. 1r).
179 AE – AOE, nr. 470/1783, f. 1r-2r; versiunea românească în Milostive porunci împărăteşti, f. 6v.
sfinţirea apei la Bobotează, pentru blagosloveniia holdelor şi pentru ploaie, sau pentru alte
pricini cuvioase carea s-au rânduit în Bisearica lui Dumnezeu şi să ţin pentru folosul de obşte.”
Milostive porunci împărăteşti, loc. cit. Prin decretul din 30 iulie 1786, credincioşii români au primit
dreptul la efectuarea a trei procesiuni anuale, de Bobotează, Paşti şi de sărbătoarea Sfântului
Apostol şi Evanghelist Marcu (25 aprilie), ca şi cu ocazia hramului bisericii, aceasta din urmă
trebuind să fie limitată la parohia respectivă şi să se ţină doar duminica sau într-o zi de
sărbătoare (Puşcariu 1897, p. 321-322, circulara episcopului ortodox Ghedeon Nichitici din 29
iulie st.v. 1786; Hermann 1887, p. 18).
181 AE – AOE, nr. 1116/1785, f. 1r-2r; versiunea românească în Culegere 1786, f. 8v. Decretul,
care trebuia comunicat (ca şi cel anterior) „tuturor vlădicilor”, a fost transmis de Guberniu la
24 decembrie.
182 Episcopul greco-catolic Ioan Bob a publicat decretul aulic din 6 decembrie prin circulara din
30 decembrie, care începe astfel: „Înnălţata Chesaro-Crăiasca Mărire din plinirea puterii sale
prin milostivul său edict din 6 dechemvrie anul acesta pentru şieşi cunoscute pricini cu
deadinsul s-au milostivit a porunci etc.” (Culegere 1786, f. 8r). Mult mai târziu a fost publicat
decretul de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici, prin circulara din 27 februarie 1786
(Puşcariu 1897, p. 315-316).
183 MRUB – AG-ai, nr. 12/1786, f. 1r-v.
84 Un timp al reformelor
184 „[…] futuro hoc in objecto nostros et Disunitos difformitate, populum non minus ritus quam
dogmatis pertinacem facile ob intermissam talem ceremoniam ad Disunionem desciturum”.
Episcopul mai solicita să i se transmită rezoluţia imperială în termenul potrivit, pentru a o putea
comunica la rândul lui clerului subordonat. Permisiunea acordată ortodocşilor este editată la
Puşcariu 1897, p. 322-323, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 22 august 1786.
185 Culegere 1787, f. 3v; Papiu 1867, p. 64-65, nr. II. Decretul a fost comunicat probabil de
Guberniu în primele zile ale anului 1787. Tentativa de reglementare imperială a avut însă şi
altfel de consecinţe. Astfel, după cum se poate deduce dintr-un decret aulic emis la 5 august
1788 şi comunicat de Guberniu la 30 august, sacerdoţii romano- şi greco-catolici au acuzat
faptul că prin desfiinţarea taxelor pentru botez şi binecuvântarea caselor (acestea din urmă erau
de 3 creiţari, conform Normei veniturilor patrahirului, f. 1v) li se diminuaseră veniturile; în
consecinţă, li se acordau şase luni pentru a-şi proba plângerile (AE – AOE, nr. 587/1788, f.
1r-2r). Din păcate nu am mai întâlnit date ulterioare referitoare la această chestiune.
186 Culegere 1786, f. 8v, circulara episcopului Ioan Bob din 16 martie 1786, care reproduce şi
Guberniului din 11 august 1787 (Culegere 1787, f. 5r-v; Extractul cel hronologhicesc, f. 16v-17r;
Papiu 1867, p. 92, nr. IX).
188 AE – AOE, nr. 352/1786, f. 1r-2r, decretul aulic din 7 martie 1786, comunicat prin adresa
gubernială din 27 aprilie. Conform unei consemnări ulterioare, datată în 28 iunie acelaşi an (f.
1v), împăratul nu a insistat pentru impunerea dispoziţiei sale, care necesita o reelaborare a
Ritualului (decretul acordase un termen de două luni în acest scop) şi putea fi privită ca o lezare
a autonomiei interne a Bisericii Romano-Catolice. Permisiunea de a se putea respecta norma în
vigoare până atunci a fost dată deja prin decretul aulic din 18 aprilie (deci anterior adresei
guberniale referitoare la dispoziţia contrară!), comunicat de Guberniu la 13 iunie (Idem, nr.
440/1786, f. 1r). Vezi şi Kosáry 1987, p. 85.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 85
189 Prin ordinul imperial din 19 iulie 1787, comunicat de adresa gubernială din 3 septembrie
(Culegere 1787, f. 5v; Extractul cel hronologhicesc, f. 19r-v; Papiu 1867, p. 65, nr. VI); slujbele
respective trebuiau efectuate de acum încolo în casele bolnavilor, împreună cu administrarea
sacramentelor. O prevedere similară, probabil din anul 1784, interzisese conducerea la cimitir
cu sicriul descoperit a celor decedaţi în urma unor boli molipsitoare (Culegere 1786, f. 1v).
190 În acest sens, în decretul din 19 iulie 1787 se preciza: „[…] şi aceste rele obiceiuri de obşte
oprite să se vestească cu aciasta înţelegere: nu că doară rugăciunea care o fac preoţii pentru
bolnavi ar fi obiceiu rău, ci aciasta deaci înainte să se facă în căsile bolnavilor […]”.
191 MRUB – CM, nr. 58, f. 1r-v, comunicat prin ordinul gubernial din 31 decembrie 1788 (Înştiinţare
poruncitoare): „[…] mai mult de acum înainte să nu mai fie slobod familiilor celor osebite
mormânturile sale unde s-au îngropat nici în bisericile ceale cu zid ocolite, nici în capele a mai
avea şi încă nici alte noao morminte cu zid a face să opreşte, şi […] să nu îndrăznească cinevaşi
capela noao spre treaba aceasta a zidi, ci tuturor fameliilor celor osebite a fi slobod ca să-şi facă
grobniţele sale şi în mormînturile oraşului şi satului ceale de obşte, dară cu aceasta hotărârea, ca să
nu să facă acestea peste măsură mari, pentru că fiind de acest feliu zidite mormânturi multe, cu
bună seama locul mormintelor celor de obşte foarte tare să va îngusta şi înmicşora […]”.
Conform ordinului gubernial din 9 februarie 1789, decretul, valabil iniţial doar pentru credincioşii
romano- şi greco-catolici, a fost extins şi la cei ortodocşi (AE – AOE, f. 1r).
192 O altă măsură de acest gen, comunicată prin ordinul Guberniului în nouă puncte din 21
basna despre moroi, sau sugători de sînge, aşa ţiind şi crezând unii din norod cum că ar fi nişte
moroi şi strigoi care după ce mor şi-i îngroapă ar suge sângele celor vii şi după ei mulţi ar muri,
care nălucire crezându-o unii a fi adevărată îndrâznesc pe unii ca aceia a-i dezgropa, a-i înţăpa şi
86 Un timp al reformelor
a-i întoarce cu faţa în jos în groapă, care lucru, împotrivindu-să adevărului Sfintelor Canoane,
să porunceşte ca nime mai mult una ca aceasta nici să creadă, nici să o facă […]” (Culegere 1786,
loc. cit.).
195 „[…] pentru aceea acelea să se dezrădăcineze dintre norod, fiindcă porunca bisericească nu e
una cu aceea şi din obiceiul a da şi face una ca aceea, mesele au fost numai la săraci să se facă,
dar după aceea oamenii unii cu alţii au început a se ospăta şi pe săraci au uitat de tot, că mai
bine gazde se vor face lipsând acelea şi preoţilor ce se cuvine mai lesne după formulariu vor
împlini.” Puşcariu 1897, p. 311-312, circulara episcopului ortodox Ghedeon Nichitici din 20
august 1785, pe baza ordinului gubernial din 26 iulie; Voileanu 1902, p. 51-52.
196 Norma veniturilor patrahirului, f. 2r.
197 Răduţiu 1985, p. 219-230.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 87
comun acord, a mai fost solicitată menţinerea altor trei, a căror înlăturare putea provoca mari
nemulţumiri din partea poporului (Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria, Naşterea Sfântului
Ioan Botezătorul şi Sfântul Gheorghe), ca şi a unei sărbători celebrate cu o solemnitate
deosebită în fiecare dieceză, o concesie acordată şi romano-catolicilor (pentru dieceza
Făgăraşului sunt menţionate iniţial sărbătorile închinate Sfântului Dumitru şi Sfântului Ilie, iar
în final sărbătoarea Sfântului Gheorghe).
201 Condiţie realizată în anul 1775, prin solicitarea adresată papei Pius al VI-lea la 9 martie, la care
pontiful a răspuns la 8 aprilie, la aceeaşi dată adresându-se şi în mod direct celor trei episcopi
greco-catolici care participaseră la sinodul din 1773 (ibidem, p. 295-300, nr. 94-97).
202 Conform deciziei sinodului mitropolitan din anul 1774, numărul sărbătorilor ortodoxe a fost
redus la 42, fapt confirmat în cea de-a treia versiune a Regulamentului iliric, adoptată la 16 iulie
1779 (Suciu, Constantinescu 1980, p. 430-431; Răduţiu 1985, p. 225).
203 MRUB – CM, nr. 56, loc. cit.
204 „[…] aşijderea şi joile, şi vinerile carea şi bărbaţii şi femeile numai din capetele sale le ţinea
până acum din Paşti până în Rusalii, precum şi marţile şi vinerile care muerile le sărba preste
tot anul, toate acestea şi asemenea acestora mai mult sărbători să nu să ţie, ci de tot să se scază”
(ibidem).
88 Un timp al reformelor
(adică menţinute) 205. Ulterior, ţinând seama de propunerile episcopilor ortodocşi făcute
în cadrul sinodului întrunit la Karlowitz, la 22 mai 1786, Iosif al II-lea a reglementat
definitiv regimul sărbătorilor prin decretul aulic din 7 august 1786, referitor la
credincioşii ortodocşi din Transilvania 206, respectiv din 30 ianuarie 1787, referitor la
credincioşii greco-catolici 207. Numărul sărbătorilor menţinute era de 26, fiind eliminate
aşadar, faţă de lista prezentată de episcopul Grigore Maior în sinodul din anul 1773, 3
sărbători 208; pentru ortodocşi se adăuga o „sărbătoare a neamului”, închinată, în cazul
sârbilor, Sfântului Arhiepiscop Sava, în cazul grecilor, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
Elena, iar în cazul românilor, Sfintei Paraschiva 209.
Succesiunea decretelor poate fi pusă în relaţie cu solicitarea impunerii prealabile
sau simultane şi credincioşilor ortodocşi a deciziei de reducere a numărului sărbătorilor,
formulată de episcopii greco-catolici întruniţi în sinodul de la Viena. Lipsa datelor
despre o nouă consultare a ierarhilor greco-catolici pledează în acest sens. Astfel,
împăratul nu făcea decât să ducă la bun sfârşit iniţiativa mamei sale, prin obţinerea
acordului ierarhiei ortodoxe. Această logică este însă contrazisă de frapanta diferenţă
dintre numărul de 45 de sărbători prevăzut pentru românii din Transilvania de Ciasloveţul
tipărit la Sibiu, în anul 1696 210, şi cel de 29 de sărbători (fixe şi mobile) din lista
prezentată în 1773 de episcopul Grigore Maior în cadrul sinodului de la Viena, cu
condiţia ca ea să fi conţinut toate sărbătorile respectate în Biserica Greco-Catolică 211.
Este mai probabil prin urmare că Iosif al II-lea a preferat să solicite mai întâi ierarhilor
ortodocşi diminuarea numărului sărbătorilor, pentru a le generaliza apoi în noua
205 Transmis prin adresa gubernială din 29 noiembrie 1785 (ibidem, f. 3v; Borosiu 1889, p. 23-24).
206 MRUB – CM, nr. 56, f. 1v-2v; textul este editat la Răduţiu 1985, p. 231-233. Decretul a fost
publicat de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici prin intermediul circularei din 9 decembrie
1786, în care acesta aminteşte discutarea problemei sărbătorilor în „soborul cel mare” al
diecezei sale, întrunit în mai 1785, şi în sinodul mitropolitan de la Karlowitz, din 22 mai 1786
(Puşcariu 1889, p. 66-70). Textul decretului a fost transmis şi episcopului greco-catolic prin
adresa gubernială din 16 noiembrie (MRUB – CM, nr. 56, f. 3v; Borosiu 1889, p. 23).
207 MRUB – CM, nr. 56, f. 2v-3r; Papiu 1867, p. 115-116, nr. XII; Puşcariu 1897, p. 162-166.
208 Sfântul Simion Stâlpnicul, Sfinţii 40 de Mucenici şi Sfântul Proroc Ieremia; în al doilea rând,
era eliminată cea de-a treia zi de Rusalii, apărând, în schimb, Vinerea Mare din Săptămâna
Patimilor (Lacko 1975, p. 79, nr. 8). Desigur, sărbătorile a căror menţinere fusese solicitată în
anul 1773 se regăseau în noua listă.
209 Decretul a fost extins şi la ortodocşii din Ungaria, lista cuprinzând în cazul lor 28 de sărbători,
prin adăugarea celor 3 sărbători specifice sârbilor, grecilor şi românilor, şi eliminarea celei
consacrate Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (Suciu, Constantinescu 1980, p. 454-455,
nr. 171, ordinul Consiliului Locumtenenţial din 30 noiembrie 1786; vezi şi Răduţiu 1982, p.
215, circulara episcopului de Vršac, Iosif Joanović Šakabent, din 10 aprilie 1787). La greco-
catolicii din Ungaria decretul a fost extins prin ordinul Consiliului Locumtenenţial din 20
februarie 1787 (Răduţiu 1985, p. 226-227).
210 Răduţiu 1985, p. 217.
211 Dacă ţinem seama de analiza, efectuată de Ciprian Ghişa (2006, p. 222, 225-227), a numărului
sărbătorilor menţionate în cele două ediţii ale Catavasierului blăjean, din 1762 şi 1769, se poate
deduce că Grigore Maior a prezentat o listă selectivă, formată din sărbătorile principale şi
câteva sărbători secundare, dintr-un total de 35 (consemnate în 1762), respectiv 37
(consemnate în 1769).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 89
variantă la toţi credincioşii aparţinând ritului răsăritean, atât ortodocşi, cât şi greco-
catolici. Pe această cale, aducerea la acelaşi standard a credincioşilor aparţinând celor
două confesiuni a presupus acceptarea menţinerii unui număr mai ridicat de sărbători
decât se hotărâse în anul 1773, când generalizarea avusese la bază modelul catolic.
Uniformizarea înfăptuită era însă mai potrivită obiectivelor pragmatice ale politicii
iosefine, ca şi spiritului toleranţei religioase 212, fără a semnifica totuşi renunţarea la
precauţiile în vederea protejării unirii religioase 213.
Dispoziţiile imperiale privind sărbătorile au fost comunicate credincioşilor prin
intermediul preoţilor 214 şi autorităţilor locale. Preoţilor le era recomandat să vestească
enoriaşilor sărbătorile „scăzute” (sau „dezlegate”, adică desfiinţate) „nu numai cu gura,
ci şi cu fapta”, să dea „pildă bună”, ei înşişi „lucrând la câmp şi la alte trebi”; de
asemenea, autorităţile locale aveau sarcina de a convinge poporul despre desfiinţarea
acestor sărbători prin ţinerea târgurilor, deschiderea cârciumilor şi interzicerea jocurilor
(permise doar în sărbătorile „întărite”). În privinţa hramului bisericilor, era permisă în
continuare sărbătorirea lui, indiferent de caracterul „întărit” sau „dezlegat” al sărbătorii,
dar numai la biserica parohială respectivă şi nu în zilele de duminică. Pe viitor însă,
episcopii nu mai puteau să consacre bisericile noi sfinţilor ale căror sărbători fuseseră
desfiinţate, fiind obligaţi, în vederea respectării acestei dispoziţii, să trimită anual
Guberniului pentru verificare lista bisericilor sfinţite.
Circulara episcopală adăuga acestor dispoziţii o serie de instrucţiuni referitoare
la necesitatea catehizării credincioşilor în toate duminicile şi zilele de sărbătoare
recunoscute, preoţii fiind îndatoraţi să-i înveţe şi să le explice sensul Simbolului
credinţei, al Sfintelor Taine şi al Decalogului şi să-i îndemne la îndeplinirea datoriilor
către Dumnezeu, împărat, părinţi, către stăpânii „sufleteşti şi trupeşti”, către semeni şi
212 Este semnificativă motivaţia expusă în introducerea decretului din 7 august 1786: „Iară fiind
că prea înnalta noastră minte aceasta iaste, ca în toate ţerile cele de moşie ale noastre sărbătorile
încât e cu putinţă pretutindinea într-un chip să se ţie, pentru aceaia şi noi sărbătorile care s-au
aşezat în ţara ungurească, şi în ţerile ce să ţin de aceaia pentru cei neuniţi de legea grecească, ne-
am milostivit a le porunci şi a le întări […]” (MRUB – CM, nr. 56, f. 1v). Ideea este reluată în
decretul din 30 ianuarie 1787: „De vreme ce binele supuşilor noştri celor credincioşi
pravoslavnici de legea grecească pofteşte de la noi, ca în rândul împuţinării sărbătorilor aceaiaşi
împărătească şi părintească purtare de grije să avem cătră dânşii, carea şi cătră cei neuniţi o am
arătat […] şi pentru ca încât e cu putinţă întru toate aceaiaşi rânduială să se ţie între uniţi şi între
neuniţi, foarte de lipsă iaste, ca sărbătorile care noi pentru Bisearica neunită a Răsăritului le-am
aşezat, acealea şi pravoslavnicii cei de legea grecească să le ţie […]” (ibidem, f. 2v). Nu se
probează aşadar ideea susţinută de Octavian Bârlea (1948, p. 200), care sesizează aici o
încercare de generalizare a calendarului gregorian.
213 În acest sens, decretul din 30 ianuarie 1787 a însărcinat Guberniul cu luarea tuturor măsurilor
necesare „ca împuţinarea sărbătorilor la uniţi şi la neuniţi tot întru aceaiaşi vreme să se înceapă”
(MRUB – CM, nr. 56, f. 3r).
214 Prin circulara menţionată mai sus a episcopului Ghedeon Nichitici, din 9 decembrie 1786,
respectiv prin circulara tipărită a episcopului Ioan Bob, din 1 mai 1787, care avea anexate
versiunile româneşti ale textelor decretelor aulice din 7 august 1786 şi 30 ianuarie 1787 şi ale
adreselor guberniale din 29 noiembrie 1785 şi 16 noiembrie 1786 (MRUB – CM, nr. 56, f. 1r-
3v; Borosiu 1889, p. 22-23).
90 Un timp al reformelor
creştinului, precum mai sus s-au zis: ca nu numai creştin bun, ce şi ţăran bun şi drept fieştecare
să se poată face […]” (ibidem). Ideea este prezentă şi în adresa gubernială din 29 noiembrie
1785: „ […] ci în zilele aceastea în bisearicile sale preoţii lor să-i înveaţe pre dânşii învăţătura
creştinească, datoriia fieştecăruia om cu carea e datoriu cătră sine însuşi, cătră împăratul său şi
mai marii săi şi cătră Dumnezeu şi ceale ce-l fac pre om ţăran bun.” Ibidem, f. 3v.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 91
iosefină, care a rămas în vigoare şi după 1790 218. Astfel, în anul 1804, Guberniul a
retipărit decretul iosefin privitor la regimul sărbătorilor, distribuind câte un exemplar
fiecărui preot şi solicitând episcopului Ioan Bob să dispună citirea lui în biserici în trei
duminici 219. Motivaţia era dublă: pe de o parte continuarea ţinerii sărbătorilor
desfiinţate, prilej de eschivare de la muncă, pe de alta nerespectarea semnificaţiei
religioase a sărbătorilor recunoscute, prin nefrecventarea bisericii:
„Crăiescul Gubernium […] au luat sama că rumânii, de o parte afară de rânduiala
Besearicii cu paguba sa şi mai mulţi fără nici un folos sufletesc ş-ar înmulţi
sărbătorile, petrecând întru aceale vremi mai mult în ceale necuvioasă sau în şedeare
înzădarnică, de altă parte sărbătorile care sânt poruncite de la Besearică a să sfinţi
cum să cuvine nu le-ar ţinea, nemergând la besearică pentru ascultarea slujbelor celor
dumnezeeşti şi a învăţăturilor creştineşti şi numai sângur de lucrul său contenindu-să,
iară la slujba domnească s-ar mâna, ba tocma ei însuşi s-ar îmbiia şi întru aceale
zile la slujbă şi la altora lucru pe bani sau în clacă ar mearge, cu călcarea poruncilor
beseariceşti […]” 220.
Ca atare, se cerea preoţilor să îndemne poporul la respectarea doar a
sărbătorilor recunoscute prin decretul imperial şi la serbarea lor prin frecventarea
bisericii, interzicându-le să lucreze în acele zile; ei înşişi erau solicitaţi din nou să
servească drept exemplu, „făcând lucrul câmpului” în zilele sărbătorilor desfiinţate.
Mărturiile ulterioare demonstrează că nu doar pietatea populară era extrem de rezistentă
la aceste intruziuni ale puterii laice, sprijinite de Biserica oficială în măsura în care ea
transforma semnificaţia preponderent raţionalist-utilitaristă a măsurilor promovate de
stat într-una religioasă, ori într-una vizând creştinarea efectivă a sărbătorii. Preoţii înşişi,
departe de a denunţa autorităţilor locale sau superiorilor lor cazurile de nerespectare a
regimului sărbătorilor, aşa cum se prevedea în decretele imperiale şi în circularele
episcopale, încălcau chiar ei acest regim prin continuarea oficierii liturghiei în zilele de
218 Răduţiu 1985, p. 227. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în Banat, după cum reiese din
circulara episcopului de Vršac, Iosif Joanović Šakabent, din 20 martie 1788 (Suciu,
Constantinescu 1980, p. 458-459, nr. 177).
219 MRUB – CM, nr. 73, f. 2r, circulara adresată protopopului Sibiului Chiril Ţopa la 15
decembrie 1804. Circulara cuprindea în anexă decretul imperial din 30 ianuarie 1787, retipărit
de Guberniu înainte de 9 noiembrie (data adresei guberniale expediată lui Ioan Bob în această
chestiune). Exemplare ale decretului retipărit se găsesc în acelaşi fond (nr. 53, f. 1r-2v, şi 72, f.
1r-2v; vezi şi Borosiu 1889, p. 3-5, şi Puşcariu 1889, p. 71-75). Tot atunci a fost retipărit şi
decretul din 7 august 1786, motivele republicării fiind, pe de o parte, silirea românilor la slujbe
de către domnii pământeşti în zilele de sărbătoare, iar pe de alta atitudinea românilor înşişi, care
nu mergeau la biserică în aceste zile şi se considerau în continuă sărbătoare între Joia Paştilor şi
Rusalii, refuzând să lucreze (conform circularei consistoriului ortodox, din 11 ianuarie 1805,
apud Răduţiu 1985, loc. cit.).
220 MRUB – CM, nr. 73, loc. cit. Modificarea acestei atitudini fusese încercată, încă din perioada
iosefină, şi prin intermediul literaturii didactice, prin povestirea Pentru clacă din abecedarul tipărit
la Viena în anul 1781 pentru românii ortodocşi din Ungaria, reluată şi în ediţia sibiană din
1788, destinată Transilvaniei (Protopopescu 1966, p. 104, 115). O altă povestire (Pentru
rătăcirea) încerca să înlăture obiceiul de a nu se lucra în zilele de joi din timpul primăverii,
explicând originea lui precreştină (ibidem, p. 105).
92 Un timp al reformelor
sărbătoare desfiinţate 221, raliindu-se astfel la o atitudine care ţinea mai degrabă de
pietatea populară decât de recomandările Bisericii oficiale. Mai mult, se poate pune
întrebarea dacă însăşi conducerea Bisericii şi-a asumat într-adevăr punerea în practică a
reglementării oficiale, din moment ce abia în Acathistierul din 1835, tipărit în timpul
episcopului Ioan Lemeni, lista sărbătorilor corespunde cu cea stabilită prin decretul din
anul 1787 222.
Reglementările iosefine interesând viaţa religioasă a credincioşilor romano-
catolici, greco-catolici şi ortodocşi au abordat aşadar o problematică diversă, caracteriza-
tă de tendinţa reorientării acestora spre biserica parohială, prin accentul pus pe calitatea
asistenţei religioase oferite de preotul paroh, pe participarea la serviciul liturgic şi pe
catehizare. Ele au încercat să imprime o mai mare austeritate a cultului, prin diminuarea
manifestărilor rituale colective prea frecvente, precum procesiunile şi sărbătorile, acestea
din urmă în cazul credincioşilor de rit răsăritean. Intervenţiile mai îndrăzneţe în sfera
practicilor rituale au avut şi evidente conotaţii raţionaliste, ca în cazul dispoziţiilor privind
asistarea spirituală a bolnavilor şi înmormântările223, iar interzicerea binecuvântării caselor
a putut fi interpretată şi ca o măsură de precauţie, într-o perioadă când ecourile răscoalei
ţărăneşti erau încă persistente 224. În fine, diminuarea numărului sărbătorilor pentru
credincioşii ortodocşi şi greco-catolici, acţiune ale cărei motivaţii utilitariste au fost
incontestabile, a avut şi o semnificativă dimensiune religioasă, ea reflectând, pe de altă
parte, o atitudine sensibil diferită în această chestiune faţă de cea caracteristică iniţiativei
similare din perioada tereziană.
221 Unul dintre punctele statutelor adoptate de sinodul diecezan al episcopiei Făgăraşului din anul
1821 (IV.2) stabilea următoarele: „Se nu-si faca serbatori, care nu se tienu de biserica, sî ca se-si
parasasca reulu seu obiceiu, preotulu intru unele dile ca acelea nu slujasca sft’a liturgie.” M.
Moldovanu 1872, p. 72.
222 Ghişa 2006, loc. cit. Catavasierele anterioare, din anii 1793 şi 1824, menţionează un număr de
existat însă realmente, în contextul răscoalei, interdicţii abuzive ale autorităţilor locale
anterioare cu un an emiterii decretului imperial, denunţate episcopului Ghedeon Nichitici de
unii protopopi ortodocşi la începutul anului 1785 (ibidem, p. 403-404).
225 Bocşan 1995, p. 81.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 93
226 Klueting 1995, p. 321-323, nr. 139; ea a fost însă aplicată în Transilvania abia în anul 1786. O
discuţie asupra aplicării ei în Ţările de Jos austriece din perspectiva problematicii toleranţei
civile se găseşte la Hasquin 1982, p. 129-138.
227 Prin decretul din 16 august 1783, reluat în mod explicit, ca urmare a solicitării Guberniului, la
20 decembrie; sancţiunile, cu excepţia celor băneşti, erau menţinute pentru femeile care „cu
purtarea vieţii sale scăndăluesc pe alţii”, ele trebuind să fie pedepsite „după regulile poliţii ce să
ţin în ţările cele bine rânduite” (Milostive porunci împărăteşti, f. 5v-6r). Adresa gubernială din 11
septembrie în această chestiune a fost comunicată clerului ortodox prin circulara vicarului Ioan
Popovici din 27 octombrie, cu următoarea menţiune: „Aicia domnii vor face canonu lor, dar
partea preoţească numai prin duchovnicie vor îndrepta” (Voileanu 1902, p. 24-25; vezi şi
Puşcariu 1897, p. 301).
228 Aceste plângeri se refereau la modalitatea de încheiere a căsătoriilor mixte. Totuşi, decretul
episcopală şi constituiau cauza relaţiilor tensionate dintre soţi, fără a mai vorbi de
imoralitatea unei asemenea conduite:
„Iară fiindcă întru acest neam rumânesc şi în dieţezişul nostru pănă acum n-au fost
obiceiu nici un fealiu de vestire pentru cei ce s-ar căsători a să face prin bisearici, ba de
multe ori nici părinţii feaţelor, nici preotul locului nimic nu ştiu mai înainte de gândul
lor, pănă când vin la preot să-i cunune, uneori şi în putearea nopţii, silind pre preotul
său, ba de multe ori şi pe alţi preoţi streini, ca îndată să-i cunune, tocma împotriva
Sfintelor Canoane şi împotriva Pravilii, şi fiindcă dintru acest obiceiu rău şi fără de
leage să nasc mai multe şi alte fărădelegi, că de multe ori prin grăbirea feaţelor a să
cununa şi nedarea de ştire preotului locului mai devreame, să întâmplă de să iau şi să
împreună rudenii ca acealea carii sânt opriţi de Pravilă supt stricarea şi desfacerea de
tot a unii căsătorii ca aceia şi aşa apoi au să despărţesc de tot de laolaltă cu mare a
lor greotate, au arhiereul să sileaşte a blagoslovi acea nelegiuită a lor nuntă; iară alţii,
dintru alte locuri venind, lăsându-şi pe acolo legiuitele sale muieri în viiaţă, grăbesc a
să cununa cu altele nefăcând de ştire mai nainte, nici dând preotului răgaz a cerca
despre dânşii, sânt feaţe slobode sau legate, de unde să întâmplă de mulţi bărbaţi să
află apoi a avea prin alte locuri doao şi trei muieri nelegiuite, aşijderea şi muierile
părăsindu-şi bărbaţii săi cei legiuiţi fug într-alte părţi şi pe acolo să mărită după alţii
şi aşa petrecând întru preacurvie şi nepocăinţă, îşi pierd sufletele.
Tot prin grăbirea aceasta şi nevestirea devreame, de multe ori să adămănesc, să
înceluesc, ba încă să şi silesc feaţele femeeşti prin părinţi şi prin alţii de să căsătoresc
preste voia sa, adecă cu feaţe care nu le plac, neavând vreame a striga împotrivă şi a
cerca pe cine s-ar cuvini, înaintea cui ş-ar dovedi sâlniciia; de aici urmează după aceia
traiu rău, sfăzi, bătăi, părăsiri, legiuiri şi învălueli greale săboarălor şi scaunului
arhieresc, după aceaia despărţiri sau împreunări cu judecată, adeaseori cu stricarea
caselor şi greotăţile părţilor şi a părinţilor săi multă obidă.
Iară alţii răpind fecioarele şi de multe ori încredinţatele altora, aleargă prin alte
sate pe la preoţi streini de să cunună, care răpiri sânt oprite de toate legile mireneşti şi
bisericeşti supt grea pedeapsă, supt afurisanie, ba şi supt piiarderea vieţii, de unde
unele împreunări fără de leage ca aceastea după ce vin în cunoştinţă să şi strică de tot
şi părţile să slobod la căsătorie pe leage.
Aceastea şi mai multe aseamenea acestora fărădelegi ce să întâmplă din grăbire,
neînştiinţare de cu vreame şi nevestirea celor ce vreau a să căsători, socotindu-le noi şi
după datoriia chiemării noastre dorind a le împiedeca, încă şi cei mai dinaintea
noastră întru acest scaun şăzători arhierei, tocma de lipsă şi de folos era o milostivă
orânduială împărătească ca aceasta şi la românii noştri pravoslavnici uniţi şi la cei
neuniţi să se facă vestiri cum iaste obiceaiul la alte relighii acelora ce vor să se
căsătorească, ori cu feaţe de leagea sa ori de altă leage streină.” 230
Pornind de la prevederile decretului imperial, ierarhul prezintă în continuare, în
10 puncte, condiţiile obligatorii de încheiere a căsătoriilor. Acestea trebuiau oficiate doar
de preotul mirelui sau al miresei, după solicitarea acordului părinţilor şi schimbarea
231 Interdicţia ca preoţii să cunune credincioşi străini de parohia lor, de altă confesiune sau militari
fără încuviinţarea superiorilor acestora fusese prevăzută încă prin decretul imperial din 6
februarie 1783, reamintit aici de episcop (ibidem, f. 2v).
232 Ibidem, f. 3r-v.
96 Un timp al reformelor
impedimentelor canonice, condiţii pe care el le voia cât mai bine înţelese de preoţi şi în
egală măsură de credincioşi:
„Mai pe urmă vrem ca toţi preoţii noştri bine să iaie sama şi norodul şieşi încredinţat
să-l înveaţe cum căsătoriia pe leage şi stătornică nu stă numai în blagosloveniia sau
cetirea molitvelor prin preot, ci mai vârtos în împrumutata buna voinţa feaţelor care
vreau să să căsătorească, însă şi cu această împrumutată bună voinţă a feaţelor după
Pravilă şi canoanele Sfintei Bisearici aşa va fi căsătoriia bună şi adevărată, de să va
face prin preotul locului a mirelui sau a miresii şi de nu va fi ceva împedecare
canonicească între aceale doao feaţe ce să cunună, care împiedecări preoţii cei ce nu le
ştiu, din Pravilă lesne le vor putea învăţa şi cunoaşte.” 233
Obligativitatea strictei respectări a celor trei vestiri, pentru care se puteau
acorda dispense în cazuri excepţionale de autorităţile civile locale, a fost reluată prin
decretul aulic din 7 decembrie 1784 234. Atunci când acestea se acordau, mirii trebuiau să
depună un jurământ în faţa funcţionarilor Tablei comitatului sau, pentru evitarea
cheltuielilor şi a pierderii de timp, a judelui sătesc, privitor la inexistenţa impedimentelor
„stricătoare de căsătorie”, adică a unor legături matrimoniale cu alte persoane 235.
Cea mai importantă reglementare destinată Transilvaniei privitoare la regimul
căsătoriilor a fost emisă la 6 martie 1786, ea reprezentând de fapt traducerea adaptată a
„patentei căsătoriei” din 16 ianuarie 1783. Încă din preambul, decretul afirmă tranşant
caracterul laic al instituţiei matrimoniale şi intenţia de a stabili şi pentru Principat norme
mai potrivite din acest punct de vedere 236. Reluând ideea, articolul 1 stabileşte şi
233 Ibidem, f. 3v. Instrucţiuni similare celor ale episcopului Ioan Bob au fost transmise clerului
ortodox prin circulara episcopului Ghedeon Nichitici citată mai sus (Voileanu 1902, p. 35-37;
Puşcariu 1889, p. 55-57).
234 „Înnălţatul împărat înţelegând cum că vestirea mirilor ce să face de trei ori în besearecă prea
lesne s-ar îngădui (blagoslovi), pentru împedecarea a multor necuviinţă care de-aci s-ar putea
ivi, milostiveşte au poruncit ca de-aci înainte nimenea afară de osebite, foarte greale şi ascunsă
întâmplări de întreita vestire să nu să sloboază, nici să se blagoslovească.” Culegere 1787, f. 2r;
Papiu 1867, p. 93, nr. XI; vezi şi Voileanu 1902, p. 41-42, circulara episcopului Ghedeon
Nichitici din 14 februarie 1785. Dreptul de a acorda dispense fusese atribuit Tablelor Continue
şi prefecţilor comitatelor, această practică fiind legiferată prin decretul din 6 martie 1786 (Maior
1813, p. 308-309).
235 Conform decretului aulic din 27 noiembrie 1785 (Culegere 1787, f. 2v; Papiu 1867, p. 64, nr. I).
Decretul a fost comunicat prin adresa gubernială din 5 ianuarie 1786, transmisă clerului
ortodox de episcopul Ghedeon Nichitici prin circulara din 27 ianuarie acelaşi an (Puşcariu
1897, p. 315; Voileanu 1902, p. 56-57).
236 „Înştiinţare facem cum că Noi, milostiveşte socotind greutatea contracturilor sau a
aşezământurilor căsătoriilor şi binele sau fericirea carea dintru acelea şi la fieşte care familie şi la
statul cel de obşte vine şi văzând cum că rânduialele celea mai înainte date despre acest lucru
nu sânt destul de întocmite sfârşitului pentru care s-au făcut, am aşezat şi despre logodne, şi
despre stătorniciia sau nestătorniciia contracturilor sau a aşezământurilor căsătoriilor, şi despre
lucrurile lor cele politiceşti, şi când pruncii legiuiţi sau nelegiuiţi să cade să să socotească, care
aşezământ prin această rânduială a noastră poruncim să să ţie şi în ţara Ardealului şi părţile ei
împreunate până când la adunarea ţării în Dietă dimpreună cu sfatul staturilor şi a ţării mai
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 97
desăvârşit legi să vor aşeza.” Decret privind căsătoriile, f. 1r. Tot aici (f. 1r-v) se stabileşte că
logodna nu mai constituia un contract cu valoare obligatorie pentru părţi, după cum se
dispusese încă prin punctul 3 al decretului din 6 iunie 1784 (Culegere 1786, f. 2v; vezi şi Voileanu
1902, p. 32-33, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 6 iulie 1784).
237 „Căsătoriia întru sine ca un contract sau legătură politicească socotită, precum şi ceale ce
curg dintru această legătură şi îndreptările ceale ce să cuvin celora ce să leagă pre sine cu
căsătoriia şi datoriile, puterea şi lucrarea toată de tot şi numai dintru această rânduială de
acum înainte vor avea şi judecăţăle ceale despre aceastea la judeaţele noastre celea
politiceşti vor trăbui să meargă.” Decret privind căsătoriile, f. 1v.
238 „Despre cei din statul bisericesc sau călugăresc şi cei ce s-au legat cu făgăduinţa cinului în
că „împreunarea cea nelegiuită […] nu pune împiedecare căsătoriei în cât e contract sau
tocmeală politică între rudenii […]”. Decret privind căsătoriile, f. 3r.
240 „[…] şi numai după ce vor dobândi milostiva noastră îngăduinţă le va fi slobod a cerca
scaunul bisericesc pentru acest lucru, iar feţele […] pre care Noi prin această orânduială nu le
oprim de la căsătorie, de-i va ghimpa cunoştinţa sufletului, numai pre episcopul său al locului
vor cerca.” Ibidem.
241 „Iară la întâmplările ceale afară de rând şi cu adevărat mari sau unde ar fi primejdie în zăbavă
milostiveşte îngăduim ca părţile pentru slobozirea de la această de trei ori vestire să poată
alerga, însă aceasta totdeauna de la deregătoriia mirenească şi politicească vor trebui să o ceară
98 Un timp al reformelor
[…], carea dobândind, de nu cumva părţile de bună voia sa ar vrea să ceară slobozenie şi de la
deregătoriia bisericească, nicidecum nu să vor putea sili […]”; dispensa putea fi acordată de
Guberniu sau de autorităţile comitatense, fiind reamintită şi obligaţia depunerii jurământului în
faţa acestora. Ibidem, f. 5r.
242 Conform articolului 50, pentru separaţia de pat şi de masă era necesară solicitarea ambelor
părţi. Împăratul a revenit ulterior asupra acestei chestiuni stabilind, prin decretul din 12
octombrie, ca separaţia să poată fi decisă şi în cazul în care una dintre părţi s-ar opune „din
osăbită răutate” (Decret privind divorţul, f. 1r-v).
243 Despărţirea se putea pronunţa însă doar după luarea unei decizii în privinţa încredinţării
copiilor, în cazul când aceştia existau (ibidem, f. 8r-v, art. 59); aceeaşi grijă pentru creşterea şi
educaţia copiilor motivează şi dispoziţia referitoare la încredinţarea lor tatălui, în cazul
invalidării căsătoriei (ibidem, f. 7r, art. 48). În conformitate cu decretul din 5 iulie 1787,
comunicat de Guberniu la 21 august, divorţul era posibil chiar dacă după încheierea căsătoriei
una dintre părţi s-ar fi convertit la catolicism (Culegere 1787, f. 5v; Papiu 1867, p. 92, nr. X).
244 Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 140, nr. 158.
245 AE – AOE, nr. 378/1786, f. 1r-2r.
246 Culegere 1787, f. 3r-v, unde decretul imperial este datat în 15 noiembrie; de fapt, el a fost emis în
16 noiembrie, iar adresa gubernială a fost expediată în 11 decembrie, după cum se poate deduce
din originalul manuscris al adresei trimise episcopului romano-catolic (AE – AOE, nr. 810/1786,
f. 1r). Împreună cu traducerea românească a decretului din 6 martie a fost distribuită şi traducerea
decretului din 12 octombrie, publicat iniţial prin circulara Tablei Regeşti din 8 noiembrie,
conform datei menţionate în aceeaşi adresă transmisă episcopului Batthyány.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 99
247 Comunicat consistoriului greco-catolic prin ordinul din 14 aprilie (MRUB – AG-ai, nr.
12/1789-1804, f. 1r-4r).
248 „[…] fiindcă cununia prin preot nu întăreşte contractul căsătorii împotriva legilor celor
politiceşti făcut […]” (din versiunea românească a decretului – Idem, nr. 13/1789, f. 1r-v).
249 AE – AOE, nr. 508/1786, f. 1r-2v; el este datat în Quinque Ecclesiae la 18 iulie 1786 şi a fost
Episcopul transilvănean avusese deja la începutul lunii august un schimb epistolar cu cardinalul
Batthyány în legătură cu patenta matrimonială iosefină şi cu proiectul unei apropiate întruniri a
ierarhilor din Ungaria (Idem, nr. 541/1786, f. 1r-2v).
251 Idem, nr. 595/1786, f. 2r-5r (Compilatae opiniones et sententiae Dominorum Episcoporum occassione
concursus in castro Strigoniensi super propositis quibusdam quaestionibus), f. 6r-7r (Protocollum Sessionum
dierum 7mae 8vae 9nae 10ae Sptembris Anni 1786o. Concursus Dominorum Episcoporum et sedium vacantium
Vicariorum Capitularium, Excelsimorum videlicet Episcoporum Veszprémiensis, Albensis, Illustrissimorum
Episcoporum Dioecesium Rosnaviensis, Sabariensis, sedium item vacantium Episcopatuum Vácziensis, et
Nitriensis Vicariorum Capitularium). Episcopii participanţi la această întrunire au fost, conform
enumerării din titlul protocolului, József Bajzáth, Ignatius Nagy, Antal Andráffy şi János Szily,
cel pe care l-am întâlnit şi în împrejurările anului 1781, iar vicarii capitulari Gabriel Szerdahelyi
şi János Révai (conform Calendarium 1785, p. 3-5). Informaţii suplimentare despre desfăşurarea
întrunirii oferă scrisorile schimbate în 10-11 septembrie de episcopul János Szily şi cardinalul
Batthyány, care nu a participat la discuţii din motive de sănătate (AE – AOE, nr. 619/1786, f.
1r-2v), ca şi scrisoarea adresată arhiepiscopului primat la 15 septembrie de episcopul de Eger
100 Un timp al reformelor
(ibidem, f. 3r-4r); tot aici (f. 5r-v) se găseşte şi un concept al informării care trebuia trimisă de
primat împăratului cu privire la desfăşurarea lucrărilor sinodului.
252 Idem, nr. 595/1786, f. 8r-9r, concept.
253 Am identificat astfel câteva scrisori din vara anului 1789 (Idem, nr. 206/1789, f. 1r, nr.
270/1789, f. 1r-2r, nr. 377/1789, f. 1r). Pentru întreg „dosarul” mişcării de opoziţie din anul
1786 a se vedea Dumitran 2005, p. 57-78.
254 Data restituirii este anterioară lui 16 aprilie 1790, când Guberniul a notificat acest lucru
episcopului ortodox (MRUB – AG-ai, nr. 15/1793, f. 2r). În toamna aceluiaşi an, la 27
septembrie, Guberniul i-a confirmat episcopului Ioan Bob faptul că jurisdicţiile locale fuseseră
informate în legătură cu reinstituirea instanţelor ecleziastice (Idem, nr. 31/1790, f. 1r).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 101
reglementări, aşa cum s-a întâmplat în anul 1804, când a fost publicat regulamentul
referitor la soldaţii invalizi 255, ori în anul 1815, când circulara episcopului Ioan Bob din 2
iunie a reamintit prevederile referitoare la condiţiile încheierii unei căsătorii valide 256. Era
vorba în primul rând de consimţământul liber exprimat al părţilor, care trebuia însă
acum să fie solicitat de preot în faţa a doi martori, pentru a fi apoi consemnat în
protocolul bisericii; în plus, atestatul referitor la acest consimţământ urma să însoţească
orice solicitare adresată episcopului în vederea obţinerii dispenselor pentru
impedimentele căsătoriei sau scutirea de vestiri.
Dimensiune semnificativă şi de un constant interes a politicii iosefine, legislaţia
matrimonială reflectă obiective generale pragmatice şi în egală măsură tendinţa de
disciplinare a societăţii şi de laicizare. Interesului pentru creşterea numărului populaţiei,
cu implicaţii economice, fiscale sau militare, i s-a asociat atenţia acordată familiei,
modalităţii de constituire şi stabilităţii ei, gradului de instruire religioasă şi nivelului de
moralitate. Tentativa de disciplinare a societăţii a implicat introducerea unor norme
uniforme, care se cereau respectate de adepţii tuturor confesiunilor. Au fost utilizate în
acest scop practici deja existente, care au fost doar generalizate, cum a fost cazul
vestirilor căsătoriei; pe de altă parte, a fost impusă o legislaţie şi o procedură civilă, statul
încercând să se substituie în mare măsură organismelor ecleziastice în tot ceea ce
presupunea reglementarea relaţiilor matrimoniale. A fost menţinută totuşi, în linii
generale, specificitatea căsătoriei în conformitate cu prevederile dreptului canonic
catolic, după cum s-a recunoscut, în spiritul toleranţei, dreptul necatolicilor la
conservarea propriei specificităţi a legăturii matrimoniale. Remarcabilă a fost şi
consecvenţa cu care s-a urmărit cunoaşterea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor
imperiale, prin difuzarea patentei matrimoniale din anul 1786 şi a decretului privitor la
căsătoria soldaţilor din anul 1804 sub forma actelor tipărite în limbile vernaculare,
distribuite tuturor preoţilor. În acest caz, ca şi în cel similar al retipăririi decretului
privitor la regimul sărbătorilor, din acelaşi an 1804, chiar tradiţionala „curea de
transmisie” reprezentată de administraţia ecleziastică a fost evitată, preferându-se o cale
mai sigură şi mai rapidă, prin care textele decretelor au fost distribuite de autorităţile
civile direct clerului parohial, fapt semnificativ pentru importanţa singulară atribuită
respectivelor decrete.
255 La 9 noiembrie 1804 Guberniul i-a solicitat episcopului greco-catolic să transmită preoţilor săi
dispoziţia de publicare a acestui regulament, comunicat de generalul comandant al Transilvaniei,
Joseph Anton Mittrowsky; se avea în vedere, cu deosebire, interzicerea oficierii căsătoriilor
pentru cei care nu aveau aprobarea autorităţii militare (Idem, nr. 12/1789-1804, f. 5r-v;
Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 251, nr. 470 – regulamentul tipărit în limba română, la 24
noiembrie). Câte un exemplar tipărit al regulamentului fusese distribuit fiecărui preot, el
trebuind să fie citit în biserici la fiecare şase luni, „dară numai […] cum iaste, iară nemic
tâlcuind, scăzând, sau adăogând”, după cum recomanda circulara episcopului din 16 decembrie
(MRUB – CM, nr. 73, f. 1v; Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 251-252, nr. 472 – ordinul Guberniului
în această chestiune, din 11 decembrie).
256 Col. Doc. Blaj, nr. 1069, f. 1r, exemplarul adresat inspectorului Antonie Coroian al districtului
Aştileu, ca urmare a decretului imperial din 7 aprilie 1815, comunicat de Guberniu la 18 mai.
Decretul imperial a fost reluat la 26 iulie 1833, dispoziţiile lui fiind reamintite în cadrul
sinodului diecezan întrunit în acest an (M. Moldovanu 1872, p. 67).
102 Un timp al reformelor
257 Domokos Kosáry se referă la acest rol al preoţilor în contextul mai larg al contribuţiei lor la aşa-
numitul „iluminism practic”, care a însemnat şi difuzarea cunoştinţelor economice şi ştiinţifice
(Kosáry 1987, p. 85-86). Conţinutul unora dintre culegerile de acte oficiale despre care va fi vorba
mai jos ilustrează cât de poate de bine această aserţiune.
258 MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1v. Decretul a fost comunicat prin ordinul gubernial din 6
aprilie şi trebuia să fie consemnat la începutul acestor protocoale, după cum o demonstrează
protocolul parohiei ortodoxe Orăştie (Puşcariu 1897, p. 293, unde este menţionat cu data de 11
martie); vezi şi Moldovan 1968, p. 57, şi Răduţiu 1974, p. 35-36.
259 MRUB – AG-ai, nr. 132/1780, f. 1r-v, scrisoarea din 26 noiembrie 1780.
260 Decretul a fost comunicat prin adresa gubernială din 7 martie (Milostive porunci împărăteşti, f. 1r),
transmisă clerului ortodox de vicarul Ioan Popovici la 24 aprilie (Puşcariu 1897, p. 297; Voileanu
1902, p. 19).
261 AE – AOE, nr. 1085/1782, f. 1r-v; MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1r-4v, ordinul gubernial
din 11 februarie 1783, care are anexat decretul aulic din 10 iulie 1782, în versiune latină şi română;
Culegere 1787, f. 1r. Prin ordinul menţionat, Guberniul a solicitat vicarului greco-catolic Ignatie
Darabant, în termen de 15 zile, informaţii despre difuzarea altor opt decrete aulice din anii 1773,
1777, 1780, 1781 şi 1782, printre care şi cel referitor la alcătuirea protocoalelor din 14 februarie
1782; Darabant a transmis informaţiile cerute la 18 martie (MRUB – AG-ai, nr. 48/1783, f. 1r).
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 103
262 După indicarea titlului urma această instrucţiune: „Apoi la sfârşit să lasă hârtie multă în
care din vreame în vreame cum vor veni poruncile să le scrie”. Culegere 1787, loc. cit.
263 „[…] ca întru acest chip să se strice toate împiedecările a rânduelilor împărăteşti. Să vor vesti
întâiu când vin, ca toţi să le ştie, să le păzească, iară a doao oară prin cetirea tuturor din zisa
carte, ca mai deplin să le ştie şi să fie de îndreptare.” Ibidem.
264 Prin ordinul gubernial din 25 februarie 1783 (Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.). Chestiunea,
care fusese semnalată anterior şi de episcopul Grigore Maior, a revenit în solicitările exprimate
de preoţi după publicarea decretului aulic din 14 februarie 1782, conform scrisorii expediate la
20 ianuarie 1783 de vicarul greco-catolic Tablei Continue a comitatului Alba Inferioară (MRUB
– AG-ai, nr. 10/1783, f. 1r).
265 Prin ordinul gubernial din 20 martie 1783, repetat în 22 aprilie (Milostive porunci împărăteşti, loc.
cit.; Voileanu 1902, p. 22, circulara vicarului ortodox Ioan Popovici din 30 aprilie).
266 De exemplu, ordinul din martie 1785, menţionat în circulara episcopului Ghedeon Nichitici
din 7 aprilie, care reamintea şi ordinele guberniale anterioare, din anii 1780, 1782 şi 1783 (Puşcariu
1897, p. 310; Voileanu 1902, p. 45), ori cel din 14 aprilie 1788, comunicat clerului greco-catolic
prin circulara episcopului Ioan Bob (apud Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 174-175, nr. 254). În
acelaşi sens, este semnificativă dispoziţia referitoare la modalitatea de păstrare a decretelor
primite spre publicare de către preoţi, în vederea utilizării lor şi de către succesori: „[…] preoţii
au tipărite, au scrise rânduialele sale să le coasă într-un loc şi să le ţie, ca aceastea apoi să le
poată da preoţilor carii vor fi după ei şi ca să se plinească aceasta protopopii locurilor în
vizitaţie, au cînd aşază preot cu dare de samă foarte mare purtare de grijă trebue să aibă.” Culegere
1787, f. 4v, decretul imperial din 28 martie 1787, transmis de către Guberniu episcopului
greco-catolic. În vederea redactării cât mai îngrijite a protocoalelor, Guberniul a încercat să
difuzeze şi un model de formular format din două rubrici, prima pentru numărul actului şi cea
de-a doua pentru conţinutul acestuia (AE – AOE, nr. 428/1789, f. 1r-3v, adresa Guberniului
către episcopul romano-catolic din 12 septembrie, însoţită de copia unui astfel de formular).
267 Răduţiu 1974, p. 37.
268 Astfel, documente preluate din protocoalele parohiilor ortodoxe din Banat, pentru perioada în
discuţie, au fost editate de Sofroniu Liuba (1900, p. 99-101, 207-208, 270-271) şi Alexandru
104 Un timp al reformelor
Rusu (1960, p. 195-199), respectiv utilizate de Nicolae Bocşan (1995, p. 82-89); protocoalele
ortodoxe aflate în Biblioteca Mitropoliei Ardealului au fost folosite de Ana Grama (1989, p.
349-356), care a interpretat în cheie „naţională”, pentru o perioadă ulterioară însă, problema
limbilor de redactare ale acestora. Pentru menţionarea protocoalelor, vezi şi Iorga 1940, p. 6-7.
269 Puşcariu 1897, p. 293-326; Voileanu 1902; Puşcariu 1889, p. 45-83, 155-198; Stinghe 1902. Un
alt protocol al unei parohii ortodoxe din districtul Făgăraş (al cărui manuscris original se păstrează
la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia – Col. Doc., nr. 5338), greşit atribuit, a fost editat parţial,
într-o manieră total nefericită, de Gabriela Mircea (2005, p. 79-108). Pentru greco-catolici nu am
depistat asemenea protocoale, cu excepţia unuia redactat probabil la sediul episcopal, cuprinzând
mai ales decrete privind politica de toleranţă religioasă şi raporturile dintre confesiunile greco-
catolică şi ortodoxă (Ms. lat. 282, f. 131-142 – „Copiae Diplomatum in uno Protocollo” şi 150-
154 – „Varia Rescripta Regia de 1777, 1782, 1783 et 1790”).
270 Acestea au fost alcătuite de Lazăr Ştef, paroh şi protopop al Orăştiei, şi Ilie Medrea, paroh al
Hendorfului (Puşcariu 1889, p. 98; Puşcariu 1897, p. 302; Voileanu 1902, p. 4). Cel de-al treilea
protocol, al Sohodolului, redactat de preotul Bucur Puşcaş, are o structură întru totul similară,
dar începe cu anul 1783 (Puşcariu 1889, p. 52, 142; manuscrisul original se păstrează la Muzeul
Naţional al Unirii din Alba Iulia – Col. Doc., nr. 6289, f. 35r-85v).
271 „[…] toţi preoţii la toate bisericile să facă protocol, în care să scrie toate poruncile împărăteşti
în lipsa unor acte, respectiv în consemnarea altora noi; ele se pot explica prin selecţia efectuată
de Ilarion Puşcariu şi prin pierderea unor file din manuscrisul protocolului editat de Matei
Voileanu, fără a exclude posibilele omisiuni datorate parohilor sau situaţiile în care unele acte se
refereau la chestiuni de interes local. Faptul că în primele două cazuri parohii care ţineau
protocoalele erau în acelaşi timp şi protopopi exclude ipoteza netransmiterii circularelor
expediate de episcop. O succintă prezentare a problematicii publicării actelor oficiale tipărite în
limba română se găseşte la Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 36-39.
273 Acesta deţinea funcţia de vicar încă din anul 1774, când episcopul Sofronie Chirilovici
274 Cele două pastorale sunt reproduse doar în protocolul parohiei Hendorf (Voileanu 1902, p.
27-30, 39-40); vezi şi pastorala de Paşti, din 2 aprilie 1785, reprodusă în protocolul parohiei
Orăştie (Puşcariu 1897, p. 308-310).
275 Circulara din 18 august 1784, referitoare la sistarea conscripţiei militare (Voileanu 1902, p. 31-
32); circulara din 19 noiembrie, prin care a fost comunicat ordinul gubernial privind
interzicerea întrunirilor preoţilor fără înştiinţarea autorităţilor comitatului şi a sinoadelor fără
permisiunea Guberniului (Puşcariu 1889, p. 60); circulara din 27 noiembrie, prin care a fost
publicată patenta de amnistie din 30 noiembrie st.n. (Puşcariu 1897, p. 304-305); circulara din
19 februarie 1785 pentru luarea armelor de la preoţii „în suspiţie” (Voileanu 1902, p. 42);
circulara din 22 februarie, cu privire la restituirea bunurilor răpite şi la noua amnistiere a
răsculaţilor (Puşcariu 1897, p. 307-308); circulara din 19 noiembrie, despre corecta explicare de
către preoţi a decretului privind desfiinţarea şerbiei (Voileanu 1902, p. 54-55).
276 Voileanu 1902, p. 34.
277 Ibidem, p. 55-56 (text fragmentar); Puşcariu 1889, p. 64, circulara episcopului din 12 ianuarie
1786; în aceeaşi chestiune vezi şi circulara din 22 iunie 1786 (Puşcariu 1897, p. 319). Conform
unei circulare din februarie acelaşi an, preoţii hirotoniţi la Arad puteau fi întăriţi dacă
îndeplineau condiţiile stabilite (Voileanu 1902, p. 57).
278 Voileanu 1902, p. 46-49 (text fragmentar, datorită deteriorării manuscrisului). Este reprodusă
aici şi rubricatura care trebuia utilizată pentru înregistrarea actelor oficiale şi consemnarea
veniturilor şi cheltuielilor bisericii; ea a fost transmisă probabil în anul 1785, conform datei de
emitere a dispoziţiilor care completau aceste rubrici pentru exemplificare.
279 Ibidem, p. 42-44, circulara episcopului din 27 februarie 1785.
280 Ibidem, p. 51-52, circulara din 20 august 1785, pe baza ordinului gubernial din 26 iulie.
Veniturile stolare ale clerului fuseseră stabilite prin decretul imperial din 23 septembrie 1784
(Norma veniturilor patrahirului, editat la Puşcariu 1889, p. 168-170, cu data anului greşită: 1794).
106 Un timp al reformelor
hotărâre consistoriului episcopal. Protopopul avea datoria să-i denunţe aceluiaşi for pe
preoţii nedemni şi imorali care nu se îndreptau la îndemnul lui 281.
Reglementarea problemelor diecezei şi comunicarea dispoziţiilor imperiale
constituie motivaţia invocată de episcop pentru întrunirea sinodului, la data de 28 aprilie
1785282. În condiţiile dispoziţiilor imperiale în vigoare referitoare la convocarea sinoadelor
şi a tulburărilor sociale abia potolite din iarna acestui an, permisiunea de întrunire a
sinodului trebuie probabil pusă în legătură cu solicitarea împăratului din 30 august 1784
de a se pune în discuţie problema diminuării numărului sărbătorilor. În afara acestei
chestiuni 283, nu avem date despre dezbaterile sinodului, dar într-o scrisoare pastorală
expediată la 24 mai protopopilor 284, Nichitici se referă la recomandarea pe care i-o
transmisese împăratul, de a îndemna clerul cu prilejul sinodului „spre binele cel de
obşte”, adică spre îndeplinirea datoriei creştineşti şi spre ascultare şi supunere faţă de
autorităţi şi stăpânii domeniali, referinţa explicită fiind la tulburările provocate în anul
anterior „prin minciunile unora resvrătitori”. Ascultând de aceştia, poporul săvârşise un
mare păcat înaintea lui Dumnezeu şi o greşeală de moarte înaintea împăratului, „prin
care greşală perde omul de la Dumnezeu raiul şi de la împăratul mila şi cade în urgiă şi
pedeapsă şi în lumea aceasta şi în cea viitoare”. Aceste îndemnuri trebuiau transmise
acum de către protopopi preoţilor şi credincioşilor, pentru a se „păzi de tot păcatul şi de
toată turburarea, că aceea este împotriva lui Dumnezeu, împotriva împăratului şi
împotriva statutului ţării”. Rolul pacificator pe care ierarhul ortodox îl jucase în timpul
răscoalei trebuia să fie asumat aşadar în continuare de întreg clerul său, în vederea
reinstaurării „dragostei adevărate cătră tot omul şi cătră toate naţiile creştineşti, care se
află în mare principatul Ardealului”.
Protocoalele analizate reflectă imaginea esenţializată a Bisericii Ortodoxe din
această perioadă, care evoluează între directivele oficiale şi iniţiativele conducerii
Episcopiei, acestea din urmă vizând definirea identităţii instituţionale a propriei Biserici.
Din punctul de vedere al interesului autorităţilor laice pentru cunoaşterea şi respectarea
ordinelor imperiale, este semnificativă investigaţia realizată cu prilejul vizitaţiei canonice
a episcopului Ghedeon Nichitici, dintre 19 mai 1787 şi 20 iunie 1788 285. Ea a avut drept
obiectiv principal tocmai verificarea existenţei protocoalelor de circulare şi a registrelor
de stare civilă, ca şi a stării lor (consemnarea tuturor circularelor episcopale, utilizarea
formularului recomandat pentru registrele de stare civilă, redactarea îngrijită). Pentru
aceasta, preoţii au fost convocaţi în satele mai importante ale fiecărui protopopiat,
prezentând episcopului şi singhelia, în cazul în care o aveau. Vizitaţia a avut deci şi o
motivaţie statistică, în continuarea demersurilor anterioare de acest gen, din anii 1782,
281 Voileanu 1902, p. 34-35, circulara episcopului din 18 septembrie 1784. Aceste dispoziţii
au fost confirmate prin circulara din 8 septembrie 1786 (Puşcariu 1897, p. 323).
282 Voileanu 1902, p. 44-45, circulara episcopului de convocare a sinodului din 27 martie, pe baza
„soborul cel mare” care s-a ţinut „în anul trecut la luna lui maiu” (Puşcariu 1889, p. 66-67).
284 Ibidem, p. 61-63.
285 Ibidem, p. 83-154; vezi şi Răduţiu 1974, p. 36.
I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 107
286 Voileanu 1902, p. 18, 26-27; Puşcariu 1897, p. 320-321. În anul 1782 Guberniul a cerut să i se
comunice numărul preoţilor, iar în 1784 episcopul ortodox a solicitat efectuarea unei
conscripţii a credincioşilor şi preoţilor. Conform circularei episcopului din 22 iulie 1786,
situaţia statistică a diecezei a fost prezentată Guberniului la începutul acestui an, ea cuprinzând
31 de protopopiate şi 981 de parohii, dintre care 41 noi, înfiinţate de Nichitici.
287 În acest sens, prin decretul aulic din 18 aprilie 1786 (editat la Lupaş 1914-1915, p. 669, anexa
15), pe baza situaţiei înfăţişate de episcopul Nichitici, a fost stabilit numărul preoţilor ortodocşi
(un preot pentru parohiile cu până la 130 de familii, doi preoţi pentru cele cu până la 250 de
familii şi trei pentru cele care depăşeau acest număr) şi plata lor, prin contribuţia în natură sau
bani a credincioşilor (câte o ferdelă de grâu sau două de cucuruz pe an de fiecare familie).
288 Puşcariu 1889, p. 98, 103, 109, 122, 125, 129, 131, 145.
289 Vezi continuarea protocolului parohiei Sohodolului (ibidem, p. 155-198) şi Protocolul preoţilor din
Bolgarseghi întru care să scrie poruncile cele archiereşti, a cărui redactare a început-o în anul 1790
preotul Bucur Creţu din parohia Braşovul Vechi, administrator al protopopiatului Şcheilor
Braşovului, şi a continuat-o protopopul Gheorghe Haines (Stinghe 1902, passim; Muşlea 1946,
p. 165-197).
290 Milostive porunci împărăteşti, f. 1r-8r; pentru descrierea ei, vezi Dudaş 1979, p. 374, nr. 11, şi
Gyémánt 1981, p. 140, nr. 159. Decretul imperial din 18 august 1785, comunicat de Guberniu
la 10 septembrie, a stabilit măsurile necesare pentru punerea sub urmărire, sechestrarea averilor
şi prinderea dezertorilor. Decretul privind acordarea primului ajutor, transmis prin circulara
episcopului Ioan Bob din 1 mai 1786, reprezintă de fapt retipărirea decretului în această
chestiune emis de Maria Tereza la 1 iulie 1769.
108 Un timp al reformelor
292 Este vorba de decretele emise la 30 martie şi 11 mai 1784, respectiv 25 aprilie 1785.
293 Culegere 1787, f. 1r-5v; pentru descrierea ei, vezi Popa 1979, p. 681, nr. II, şi Răduţiu, Gyémánt
1981, p. 167, nr. 234. O parte dintre decretele conţinute în această culegere au fost reeditate de
Ioan Papiu, în revista Sionulu romanescu.
294 Prin decretul aulic din 19 februarie 1784, al cărui preambul motiva dispoziţia imperială
apelând la „necuviinţăle care în multe bisearici era şi pe norod de la cucerniciia cea dreaptă îl
abătea la cea neadevărată şi dinnafară cucernicie şi necatholicilor prilej de râs le da […]”. În
locul podoabelor înlăturate („încet încet neluând aminte norodul”) se puteau confecţiona
odăjdii, sau se puteau face „statue neîmbrăcate şi icoane zugrăvite mai bine şi mai cu
meşteşug”, episcopii având un termen de trei luni pentru efectuarea acestor modificări
(Culegerea 1787, f. 1v). Dispoziţii similare, cu privire la statuile Fecioarei Maria, au fost transmise
prin decretul aulic din 3 iulie acelaşi an (ibidem, f. 2r).
295 „[…] ca episcopii […] tuturor parohilor şi dascalilor carii învaţă pe credinciosul norod, să
poruncească ca cu deadinsul să înveaţe pe norodul cel încredinţat şie despre cinstea Sfintelor
Moaşte după duhul şi învăţătura cea adevărată a Besearecii şi nimic să nu facă ce nu să cuvine
la cinstea lor, nici deaci înainte moaştele să nu să ţie deasupra Sfintei Cuminecături, au la locul
cel rânduit pentru Sfânta Cuminecătură cu lumini aprinse.” Ibidem, f. 1v-2r, decretul aulic din 8
iunie 1784. Episcopilor li se acorda acelaşi termen de trei luni, după care trebuiau să raporteze
Guberniului despre punerea în practică a dispoziţiei imperiale.
296 Ibidem, f. 3v-4r, decretul din 22 februarie 1787, f. 5r, decretul din 17 iulie.
297 Ibidem, f. 5v, decretul din 20 august 1787.
298 Prin decretul imperial din 28 ianuarie 1786 (ibidem, f. 2v), aulic din 14 februarie, a fost stabilită
301 Decretul imperial a fost comunicat prin decretul aulic din 21 martie 1785 (ibidem, f. 2v).
302 Ibidem, f. 3r.
303 Prin decretul din 15 ianuarie 1787, comunicat de Guberniu la 15 februarie; sunt menţionate
aici asemenea datorii, făcute mai ales de călugări, „carii după aceaia au voit să se plătească cu
mare greotate a fundaţiilor din bunurile ceale bisericeşti” (ibidem, f. 3v).
304 Decretul, comunicat episcopului romano-catolic prin adresa gubernială din 27 aprilie (AE –
AOE, nr. 351/1786, f. 1r) şi detaliat prin decretul aulic din 20 iunie acelaşi an, a fost extins, la
17 aprilie 1787, şi la Biserica Greco-Catolică (Culegere 1787, f. 4v-5r, înştiinţarea Guberniului
din 15 mai 1787).
305 Ibidem, f. 4v.
306 Pentru primul caz, vezi culegerea alcătuită de consistoriul greco-catolic şi publicată prin
Guberniul Transilvaniei a 24 de decrete, ordonanţe şi adrese guberniale din anii 1788 şi 1789,
cu privire la probleme bisericeşti, descrisă la Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 211, nr. 369; pentru cel
de-al doilea, vezi Extractul cel hronologhicesc, f. 1r-32r, descris la Popa 1979, p. 681-683, nr. III, şi
Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 216, nr. 389.
110 Un timp al reformelor
intensitate diferită, pe parcursul celei mai mari părţi a deceniului al nouălea al secolului.
Această politică a vizat încă de la început asigurarea supremaţiei statului asupra Bisericii
prin limitarea la maximum a prerogativelor Scaunului roman care puteau leza autoritatea
suveranului şi nu erau conforme ideologiei iosefine. Ulterior s-a încercat impunerea
toleranţei religioase ca principiu ordonator al raporturilor dintre confesiunile transilvănene,
în acest caz fiind reflectată cel mai bine diferenţa între principiile afirmate şi posibilitatea
practică a aplicării lor. Complexitatea contextului confesional transilvănean a presupus
conturarea unei atitudini care să ţină seama de existenţa celor patru religii recepte, a
confesiunii greco-catolice asimilată celei catolice şi protejată până atunci în această
calitate şi în fine a confesiunii tolerate ortodoxe, devenită acum un obiect de guvernare,
ca urmare a pragmatismului noii politici ecleziastice. Insistenţa mea asupra acestui
aspect a vizat tocmai evidenţierea modificării atitudinii oficialităţii în funcţie de reacţiile
provocate de primele măsuri, ca şi sesizarea impactului politicii de toleranţă.
În noul cadru confesional marcat de politica de toleranţă, statul a afirmat impor-
tanţa unui alt principiu, cel al utilitarismului, în funcţie de care a fost stabilit dreptul la
existenţă al ordinelor religioase şi al mănăstirilor aparţinând acestora, ca şi al modestelor
aşezăminte rurale româneşti. Prioritatea acordată principiului utilităţii faţă de societate şi,
în egală măsură, celui al purificării practicilor religioase a fundamentat şi reglementările
privitoare la sfera vieţii religioase. O incontestabilă modernizare în acest sens a avut în
vedere modificarea raportului dintre timpul de lucru şi timpul afectat sărbătorii, în cazul
românilor ortodocşi şi greco-catolici, inclusiv prin sublinierea semnificaţiei creştine a
sărbătorii. În fine, concepţia populaţionistă a determinat bogata legislaţie matrimonială
prin care a fost laicizată căsătoria, toate chestiunile referitoare la legalitatea încheierii sau
la posibilitatea anulării ori dizolvării ei devenind subiecte de drept civil. Biserica a păstrat
în acest domeniu doar atribuţii administrative complementare celor ale autorităţilor
civile. Clerului i se atribuia dealtfel o funcţie administrativă esenţială, constând în transmi-
terea şi în supravegherea punerii în aplicare a tuturor dispoziţiilor imperiale, suplinind
sau secondând autorităţile laice în această direcţie. Protocoalele circularelor reflectă acest
rol al clerului parohial, tot lui revenindu-i foarte probabil şi sarcina difuzării culegerilor
de ordonanţe tipărite la dispoziţia Guberniului, care reluau dispoziţiile mai importante
emise în anii anteriori.
Reformele iosefine au vizat, în ultimă instanţă, renunţarea la confesionalismul
specific epocii anterioare şi modernizarea societăţii, inclusiv prin preluarea unor atribuţii
ale Bisericii considerate de competenţa autorităţilor civile. Măsura în care ele au fost
menţinute în perioada ulterioară şi mai ales impactul lor, lămuritor pentru relevanţa
programului reformator iosefin într-o societate tradiţională precum cea transilvăneană,
nu intră în cadrele acestei cercetări. Intenţia mea a fost doar de a schiţa caracteristicile
epocii, dat fiind că reformele analizate au influenţat durabil contextul confesional
transilvănean în care şi-a desfăşurat activitatea şi Biserica Greco-Catolică, obligată din
această cauză să-şi modifice, într-o anumită măsură, discursul şi metodele de acţiune.
II. SEMNIFICAŢIILE UNEI SUCCESIUNI EPISCOPALE
promoveri valet, qui prius in monasterio per annum et sex hebdomadas sub regula S. Basilii
non vixerit et professionem religiosam non emiserit. Hoc autem sub praetextu, ut illi qui ad
praefatam dignitatem evehuntur diutis probari possint.” Bilanych 1960, p. 84-85.
5 Trimise la Roma pentru a primi aprobarea Sfântului Scaun, deciziile sinodului au fost
confirmate prin breva Apostolatus Officium din 19 iunie 1724; ulterior, în anul 1807, constituţia
papei Pius al VII-lea In Universalis Ecclesiae Regimine a hotărât respectarea lor „ab universa
natione Ruthena” (ibidem, p. 45-47; Baran 1973, p. 815-816; Préclin, Jarry 1985, p. 669-672).
112 Un timp al reformelor
efectiv această decizie, din moment ce doar peste câteva decenii şirul ierarhilor bazilieni
la conducerea eparhiei a fost încheiat de Ivan Bradač (1768-1772). Succesorul său,
Andrei Bačynsky (1773-1809), a activat în rândurile clerului secular ca preot şi
arhidiacon, ajungând până la funcţia de vicar general al episcopilor Mihail Olsavszky şi
Ivan Bradač, şi a avut misiunea, încununată de un remarcabil succes, de a conferi nou
înfiinţatei dieceze organizarea instituţională necesară 6. Ascensiunea clerului secular la
conducerea Episcopiei nu a întârziat să suscite puternice contestaţii, prelungite în disputele
legate de înfiinţarea capitlului.
Deosebit de semnificativă prin implicaţiile ei este controversa apărută în
chestiunea completării scaunului episcopal vacant al diecezei de Liov (L’viv), din Galiţia
recent încorporată în Imperiu, în urma primei împărţiri a Poloniei. Pentru această
demnitate, mitropolitul Kievului, Jason Smogorzevsky (1780-1788), l-a desemnat pe Petru
Bielansky, un cleric secular receptiv la influenţa crescândă a iosefinismului în provincie 7.
Numirea, primită cu mare satisfacţie de membrii capitlului din Liov 8, a provocat iritarea
Curiei romane, pentru care era inacceptabilă încălcarea prevederilor unui sinod (cel de la
Zamość) confirmat în mod solemn de Sfântul Scaun. În viziunea Romei, atitudinea
ierarhului desemnat dădea dovadă de lipsă de respect faţă de propriul rit şi de dispreţ
faţă de disciplina Bisericii sale. O lungă corespondenţă a fost iniţiată între Congregaţia
de Propaganda Fide şi nunţiatura vieneză, urmărindu-se aducerea la ordine a noului
episcop 9. Acesta trebuia să aleagă între depunerea jurământului monahal şi solicitarea
dispensei pontificale; ideea renunţării, vehiculată la un moment dat, a fost părăsită
pentru a menaja susceptibilităţile Curţii vieneze. Bielansky era însă cu totul ostil intrării
în ordinul bazilian, considerând că prin aceasta şi-ar îndepărta clerul, care ar privi accepta-
rea depunerii jurământului monahal ca pe o declaraţie solemnă a incapacităţii sale de a
ocupa scaunul episcopal 10. În privinţa solicitării dispensei, el avea reţineri doar de teamă
că şi-ar putea înstrăina clerul şi pentru a nu ofensa Curtea prin această decizie 11.
6 Pekar 1992, p. 59-61, 185-188; Pekar 1983, p. 130-152. Eparhia de Muncaci a fost instituită de
Sfântul Scaun prin bula Eximia Regalium Principum din 19 septembrie 1771.
7 Baran 1973, p. 822-823.
8 Arch. Nunz. Vienna, vol. 76, f. 326r-327v şi 328r-329r, scrisorile adresate nunţiului Garampi de
atitudine este denunţată şi în raportul ulterior al lui Rossetti, din 11 martie (f. 332r-333r).
Conform primului raport, episcopul desemnat ar fi declarat că ar prefera „să moară mai
degrabă ca simplu preot, decât să promoveze la gradul de episcop cu o asemenea condiţie”; el
era suspectat că dorea să evite această obligaţie, urmărind promovarea prin sprijinul Curţii.
11 Ibidem, f. 346r-347v, raportul lui Ignazio Rosetti din 11 octombrie 1780. În viziunea decretului
aulic din 22 ianuarie 1779, o asemenea dispensă era necesară mai curând monahilor decât
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 113
clericilor seculari, care erau destinaţi tocmai activităţii pastorale, episcopul fiind în această
interpretare primul şi cel mai important duhovnic (Pelesz 1881, p. 627).
12 „[…] scrissi più volte al Signor Abate Bielanski Nominato di Leopoli, chiaramente spiegandogli di
gia molto provvedersi alla felicita del Clero Secolare, se per mezzo o della professione monastica,
o dell’apostolica dispensa, Egli restasse promosso alla dignita vescovile, quantunque sino ad ora
costantem da soli Monaci goduta.” Arch. Nunz. Vienna, vol. cit., f. 352r, scrisoarea adresată
nunţiului Garampi la 28 octombrie 1780. În acelaşi sens, în scrisoarea adresată la 30 noiembrie
1780 episcopului desemnat al Liovului, mitropolitul observa: „[…] saecularis clerus noster satis
inpraesentiarum felix censeri debet, cum ad vacantes Episcopatus ab Aula Caesarea nominari et a
Sede Apostolica dispensari promaeruerit.” Ibidem, f. 362v. În legătură cu atitudinea Vienei trebuie
menţionată şi decizia adoptată de Maria Tereza imediat după încorporarea Galiţiei, de suprimare
a privilegiului bazilienilor pentru intrarea în capitlu şi ocuparea scaunelor episcopale (Pastor 1933,
p. 305, după L. Chitkowski, Histoire politique de l’Église en Galicie sous le gouvernement de Marie-Thérèse,
Cracovie, 1910).
13 Adresându-se nunţiului Garampi la 28 octombrie, Smogorzevsky menţionează „diverse scrisori în
original ale guvernului din Liov” transmise de Bielansky, prin care Curtea imperială îi ordona să
recurgă la superiorul său pentru consacrare (Arch. Nunz. Vienna, vol. cit., f. 352r); printr-o
asemenea scrisoare, adresată episcopului la 30 septembrie, guvernul îl îndemna să apeleze la
mitropolit pentru urgentarea consacrării sale (ibidem, f. 351v). La 17 noiembrie, guvernatorul
Galiţiei i-a scris direct mitropolitului, acuzându-l de întârzierea consacrării lui Bielansky prin
invocarea unor impedimente care nu mai fuseseră aduse în discuţie până atunci, şi anume
jurământul monahal şi dispensa pontificală (ibidem, f. 370v). În răspunsul său din 11 ianuarie 1781
Smogorzevsky justifică amânarea procesului canonic prin necesitatea ca Bielansky să depună
jurământul de intrare în monahism sau să obţină dispensa necesară, el neavând autoritatea şi
permisiunea de a încălca „vechea disciplină observată în Biserica Orientală” (ibidem, f. 371r-v).
14 Ibidem, f. 361r, scrisoarea mitropolitului adresată nunţiului Garampi la 29 noiembrie 1780.
15 Idem, vol. 187, f. 52r-53v, 83v, scrisorile Congregaţiei din 16 septembrie 1780 şi 13 ianuarie 1781.
16 Idem, vol. 76, f. 375r, 376r-v, scrisorile adresate la această dată nunţiaturii, Congregaţiei şi papei.
17 Idem, vol. 187, f. 92r-v, 98r, scrisorile Congregaţiei din 7 şi 28 aprilie 1781. Episcopul a
intrat în posesia dispensei pontificale înaintea datei de 24 mai, când trimitea o scrisoare de
mulţumire nunţiului în această chestiune (Idem, vol. 76, f. 381r).
114 Un timp al reformelor
Consacrarea noului episcop a avut loc la 23 septembrie 1781 18, dar chiar şi
după aceasta animozităţile au persistat. La 15 decembrie 1781, Congregaţia transmitea
nunţiului Garampi textul unui cuprinzător memoriu în 12 puncte, prin care clerul
diecezan denunţa „comportamentul arbitrar şi inuman” al proaspătului episcop 19. Erau
dezvăluite aici aspecte puţin lăudabile din biografia acestuia, reflectând imoralitatea şi
comportamentul său dubios în funcţiile administrative deţinute, când se făcuse vinovat
de grave delapidări. Ca episcop, i se contesta cunoaşterea dreptului canonic şi capacitatea
de a soluţiona corect cauzele judecate, fiind acuzat pe de altă parte pentru brutalizarea
preoţilor, perceperea unor contribuţii mult mai mari decât cele datorate de cler şi
ordinarea unor persoane nedemne şi ignorante în schimbul unor mari sume de bani.
Chiar alegerea lui fusese făcută prin înşelăciune, nefiind dorit nici de cler, nici de popor,
şi era nulă din punct de vedere canonic din moment ce suferise anterior o condamnare.
Primit cu suspiciune de Congregaţie, având în vedere caracterul său tardiv, denunţul s-a
dovedit a fi, în urma investigaţiei nunţiului, „inconsistent şi răuvoitor”, chiar dacă s-a
descoperit că unele acuze fuseseră invocate şi în cursul procesului canonic 20. Dar el
demonstrează faptul că ascensiunea clerului secular la conducerea Episcopiei nu a fost
lipsită în acest caz de anumite consecinţe negative, atitudinea ierarhului dezavantajând în
unele situaţii tocmai pe cei care-i susţinuseră promovarea în fruntea diecezei 21. În
ansamblu, Bielansky a avut însă o activitate meritorie 22, desfăşurată într-o perioadă
dificilă pentru Biserica Greco-Catolică din această regiune, ai cărei credincioşi au fost
supuşi, în teritoriile integrate Rusiei, unei politici confesionale deosebit de ostile.
18 Ibidem, f. 382r-v.
19 Idem, vol. 187, f. 144r-v, 147r-150r; Lettere della S. C., vol. 238/1781, f. 947v-954r.
20 Idem, vol. 240/1782, f. 180v-181r, scrisoarea Congregaţiei din 2 martie 1782, adresată
nunţiului apostolic Giovanni Andrea Archetti din Varşovia; Arch. Nunz. Vienna, vol. 187, f.
178r, scrisoarea Congregaţiei din 6 iulie 1782, prin care înştiinţează nunţiatura despre luarea la
cunoştinţă a rezultatelor investigaţiei.
21 Conform istoricului Al. Baran (1973, p. 823), episcopul Petru Bielansky a fost foarte activ şi a
contribuit la dezvoltarea Bisericii ucrainene din Galiţia. Julian Pelesz (1881, p. 628-633, 676-
678) dezvăluie totuşi atitudinea necinstită a episcopului în problema instituirii capitlului
catedral, dorită de cler şi pregătită de predecesorul său, episcopul Leo Szeptycki, prin
înfiinţarea unei consistente fundaţii în acest scop: Bielansky s-a servit pentru propriile obiective
de veniturile ei, după ce, în urma dispoziţiei împăratului Iosif al II-lea, a fost înfiinţat
consistoriul episcopal, membrilor acestuia acordându-li-se salariul din Fondul religiei. Ulterior,
el nu a reacţionat favorabil nici la dorinţa împăratului Leopold al II-lea de a se asigura dotarea
perpetuă a consistoriului cu bunuri imobiliare, motivând că ar avea de suferit pe această cale
administrarea diecezei.
22 O probă în acest sens o constituie interesanta petiţie adresată împăratului Leopold al II-lea la
11 mai 1790 împreună cu episcopul de Przemyśl Maximilian Ryllo, prin care cei doi ierarhi
solicitau, între altele, restituirea unor atribuţii episcopale, confirmarea drepturilor, libertăţilor şi
privilegiilor confesiunii greco-catolice şi chiar redeschiderea câtorva dintre mănăstirile baziliene
desfiinţate, a şcolilor mănăstireşti, restabilirea autorităţii superiorilor ordinului şi reprimirea de
novici în mănăstiri (Pelesz 1881, p. 678-680).
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 115
23 Conform lui I. Tóth Zoltán (2001, p. 265-6), care citează o serie de scrisori din arhiva
Cancelariei Aulice a Transilvaniei, Brukenthal era „un vechi adversar al lui Maior şi nu scăpa
prilejul de a-l denigra pe episcop, acuzându-l de superficialitate şi abuzuri”. Insubordonarea
ierarhului faţă de autorităţile provinciale, acuzate de sprijinirea ortodocşilor, şi apelul direct la
Cancelaria Aulică au condus desigur la instalarea stării de animozitate. Guvernatorul era acuzat
pentru atitudinea sa potrivnică faţă de acţiunile misionare ale episcopului român şi într-un
raport al nunţiului Garampi din 3 octombrie 1776, ca şi în scrisoarea lui Ignatie Darabant adresată
Congregaţiei de Propaganda Fide la 7 septembrie 1778 (Bârlea 1948, p. 5; Pâclişanu 1991-1993,
p. 144, 167). Dar chiar recomandările transmise Cancelariei Aulice la propunerea coregentului
Iosif, ulterior primei vizite a acestuia în Transilvania, solicitau evitarea constrângerilor în
raporturile cu românii ortodocşi, ceea ce explică, cel puţin parţial, atitudinea lui Brukenthal.
24 Acte istorice, p. 258-260, scrisoarea din 22 februarie 1779, adresată agentului vienez Iosif
1780, episcopul i-a solicitat lui Antonius Demeter să pledeze în procesul intentat baronului,
care provocase moartea prin bătaie a protopopului Someş-Odorheiului, Simion Meciu (vezi
primul denunţ în această chestiune, din 7 iulie 1779, la Pâclişanu 1991-1993, loc. cit.), iar la 22
august acelaşi an a cerut Guberniului pedepsirea baronului, acuzat de asuprirea preoţilor săi.
Tot la el se referă Maior, foarte probabil, şi în interesanta scrisoare adresată nunţiului Garampi
la 15 ianuarie 1783, unde sunt invocate ameninţările la adresa sa ale „acelui faimos baron” (AE
– AOE, nr. 1611/1783, f. 1r). Pentru procesul intentat lui Wesselényi ca urmare a conflictului
acestuia cu contele Johann Haller vezi Herrmann 1887, p. 22-25, şi Bariţ 1993, p. 471-475.
27 MRUB – AG-ai, nr. 64/1781, f. 1r-3r, scrisorile de dezvinovăţire adresate de Maior Guberniului
(la 12 iulie şi 24 decembrie 1781) şi Tablei Continue a comitatului Alba Inferioară (la 9 iulie acelaşi
116 Un timp al reformelor
Augustin Ládai; nr. 27/1782, f. 1r-11v, ordinele guberniale din 28 mai şi 1 august 1782, transmise
episcopului împreună cu copiile a două petiţii ale baronului Daniel şi însoţite de corespondenţa
Provizoratului episcopal cu Tabla Continuă a comitatului Alba Inferioară din august acelaşi an.
Rezoluţia finală a Guberniului la petiţia prefectului Augustin Ládai din 23 septembrie este datată
în 26 septembrie 1782 (ibidem, f. 12r-13v). Suplicantului i se punea în vedere să restituie opt care
de fân, după care putea recurge la calea legală dacă se considera nedreptăţit.
29 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. 2, f. 353r, 358r-361r. Batthyány a fost numit episcop al
Transilvaniei la 28 iunie 1780, fiind introdus în scaun la 25 iunie 1781; el l-a înlocuit pe László
Kollonitz, transferat la Oradea (Jakubinyi 1998, p. 14-15).
30 Marton 1993, p. 119.
31 „Quanto allo Vescovo di Fagaras bisogna sapere duo cose. Una è che la Santa Sede Apostolica
erigendo quello vescovato, ordinò, che sia imediate subiectus Archiepiscopo Strigoniensi et
ch’abbia un theologo latino della compagnia di Giesù, con l’abrogazione della compagnia cessà
il detto obligo, ma il Santo Padre d’oggi, diede ordine al Cardinale Primas acciochè visto lo
sudetto Vescovo, non si fece nulla, non sò perche, basta che la detta subordinazione
all’Arcivescovo di Strigonio non solamente è certa, ma notoria notorietate publica […].
Seconda cosa rimarquevole è, che il detto Vescovo se fece da se stesso Metropolitano, o
almeno non si vergogna di continuare una usurpazione cosi schioca, come impertinente […].
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 117
Invocarea în acest caz a obiceiului îndătinat era cu atât mai condamnabilă, pentru că
reflecta o îndelungată corupere şi pervertire a disciplinei ecleziastice 32. Un denunţ
similar fusese trimis şi primatului Ungariei, Batthyány declarându-se dispus să dezvăluie
şi alte „abuzuri” tolerate în Biserica românească şi chiar să se adreseze Sfântului Scaun
pentru a-i fi comunicate măsurile necesare 33. Dacă reacţiile nunţiaturii la aceste
denunţuri lipsesc, avem în schimb o luare de poziţie similară din partea vicarului in
spiritualibus al arhiepiscopului de Esztergom, „causarum auditor generalis” al
consistoriului arhiepiscopal de la Tyrnavia (Trnava) 34, István Nagy, cu privire la
neadmiterea recurgerii la forul de a doua instanţă în cauzele matrimoniale 35. Scrisoarea
acestuia, trimisă episcopului român la 31 octombrie 1781, nu era prima în chestiunea
respectivă 36 şi reprezenta foarte probabil o reacţie la denunţul episcopului Batthyány. Ea
nu a primit însă nici un răspuns din partea lui Grigore Maior.
Atitudinea episcopului romano-catolic devine inteligibilă dacă parcurgem
scrisorile adresate ierarhului român sau vicarului său general în această perioadă,
cuprinzând frecvente reclamaţii cu privire la depăşirea prerogativelor proprii de către
Già vedrà Vostra Eccelenza, che superbia Graecorum ascendit semper, al Vescovo di Fagaras
dispiace molto la direzione mia, mi fece fare rimostranze, ed come mi fu riportato, mi
minaccio di fare assistere il suo prete al matrimonio questionato. La mia risposta era: io sò che
nessuno puo essere Arcivescovo senza il beneplacito della Santa Sede, sò ancora, che i Greci
sono obligati all’osservanza decretalium quantum ad jus commune, dunque io non daro licenza
parti latinae ad matrimonium tale contrahendum. Se il Vescovo di Fogaras fara qualche cosa
pregiudiciosa alle leggi ecclesiastiche rendera conto Principi pastorum, ed io faro consapevole
la Santa Sede di questa inobservanza de suoi decreti giustissimi.” SRC – Greci di Croazia,
Miscellanea, vol. cit., f. 358r-v.
32 „[…] alcuni preti di questa diocesi consigliavano di non mover questione allegando il uso
longo, la mia risposta era sempre, che quando non fa bisogno ch’io concursi ad un tal atto,
potrei dissimularlo, benche ne men allora vorrei farlà, che a me non basta longo uso che non a
altro quam longa corruptio et depravatio.” Ibidem, f. 358v.
33 Ibidem, f. 361r.
34 Conform Calendarium 1785, p. 13.
35 „Excellentiam Vestram causas etiam matrimoniales, ad dissolutionem vinculi conjugalis
suscitatas, ex foro sui officialis, ad episcopale suum forum per viam appellationis admittere, et
in revisionem assumare solere. Cum autem id ex una parte tam legibus patriis, quam
sanctionibus canonicis adversetur; ex parte vero alia meae obligationis sit, qua Vicarii et
Causarum Auditoris Generalis archi-episcopalis, invigilare, ne quod juribus Metropolitis
praejudicium inferatur; scripsi eatenus ad Excellentiam Vestram die 30 July anni currentis; ut
cum suffraganealis Episcopatus Fogarasiensis jure optimo ad Metropolitam Strigoniensem
pertinere dignoscatur, de jure autem appellationis a suffraganeis, eorundemque officialibus
immediate ad Metropolitam fieri debeant. Excellentia Vestra, quamquae coram ejusdem
officiali in prima instantia motae sunt, ad Metropolitanum Strigoniense forum inviet:
appellationes autem ab officiali suo ad se non admittat, cum idem sit utriusque auditorium, nec
quisquam proprie admittere possit, ut a se ad se appelletur […].” MRUB – AG-ai, nr. 82/1781,
f. 1r.
36 „In casum enim, quo ad has meas litteras aeque nihil responderetur, quemadmodum ad
priores, ignoscet mihi Excellentia Vestra, si officio meo pro exigentia obligationis perfunctus
fuero […].” Ibidem, f. 1v.
118 Un timp al reformelor
preoţii greco-catolici. Este acuzată astfel oficierea căsătoriei în cazul unei mirese de
confesiune romano-catolică, fapt agravat de admiterea trecerii acesteia la ritul răsăritean,
interzisă prin instrucţiunile Congregaţiei de Propaganda Fide 37; în alte cazuri sunt
denunţate căsătoriile ilegale efectuate prin depăşirea jurisdicţiei proprii sau prin oficierea
unei noi căsătorii în condiţiile existenţei unei legături matrimoniale valide38, ori desfacerea
nejustificată a primei căsătorii şi încheierea uneia noi 39. Un caz flagrant de bigamie l-a
determinat pe Batthyány să solicite episcopului român transmiterea unor dispoziţii
severe preoţilor săi, privind modalitatea de oficiere a căsătoriilor mixte. În această
situaţie, parohul miresei avea dreptul exclusiv de oficiere a cununiei şi era obligatorie
existenţa atestatului de stare civilă eliberat de parohul mirelui 40. Îndemnul adresat lui
Maior de a veghea la respectarea sfinţeniei şi validităţii legăturii matrimoniale s-a
transformat în incriminare directă în cazul unei căsătorii dizolvate prin decizia unei
singure instanţe şi fără consultarea „apărătorului căsătoriei” 41.
Intervenea aici acuzaţia formulată şi în denunţurile adresate nunţiaturii, ilustrând
diferenţa dintre reglementările canonice şi procedura specifică Bisericii româneşti. În
această privinţă, decretul imperial din 12 decembrie 1781, invocat de Batthyány, solicitase
instituirea unui „apărător al căsătoriei” (defensor matrimonii) şi stabilise obligativitatea
soluţionării cauzelor matrimoniale prin decizia a două instanţe separate 42; erau avute în
vedere consistoriul episcopal, ca for de primă instanţă, respectiv consistoriul
37 Este vorba de căsătoria dintre Terezia Mikó şi Ilie, fiul preotului Nicolae Pop din Cătina,
oficiată de protopopul locului (AE – Protocollum 1781, p. 84, 295-296, scrisorile
episcopului Batthyány din 29 martie şi 1 iulie; AE – AOE, nr. 377/1781, f. 1r, răspunsul
lui Grigore Maior din 12 aprilie 1781).
38 AE – Protocollum 1781, p. 202, scrisoarea din 26 mai.
39 AE – Protocollum 1782, p. 3, scrisoarea din 2 ianuarie. În acest caz, era vorba de desfacerea
(„absque ulla causa, verum ex mero livore”) unei căsătorii mixte, dintre o greco-catolică şi un
romano-catolic, femeia recăsătorindu-se ulterior cu un tânăr aparţinând ritului ei. Preotul
incriminat, Mihail Vijoli din Frumoasa, se făcuse vinovat, într-un alt caz, pentru îndemnul de
adoptare a ritului răsăritean adresat unui credincios romano-catolic.
40 Ibidem, p. 99-100, scrisoarea din 20 februarie 1782. În scrisoarea de răspuns din 21 martie,
vicarul greco-catolic Ignatie Darabant îi comunică lui Batthyány măsurile luate şi în cazul
semnalat la 2 ianuarie, asigurându-l totodată că dispoziţiile solicitate au fost transmise preoţilor
români (AE – AOE, nr. 435/1782, f. 1r).
41 AE – Protocollum 1782, p. 323, scrisoarea din 30 iunie, adresată vicarului general Ignatie
defensore destitui; hinc benigne jubemus, ut ad normam aliorum Consistoriorum ibidem etiam
unus constituatur, qui pro matrimonii validitate agere, et si illud pro nullo declararetur, causam
ad Archiepiscopum appellare teneatur; neque prius facultas ad alia vota transeundi tribuatur,
donec matrimonii nullitas per duas aequales sententias decreta fuerit.” Nilles 1885, p. 650.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 119
problema promovării unirii pe domeniul episcopal din Alba Iulia (AE – AOE, nr. 733/1781, f.
1r, înştiinţarea transmisă episcopului Batthyány de guvernatorul Brukenthal la 26 iunie, cu
privire la solicitarea episcopului român din 21 martie acelaşi an; AE – Protocollum 1781, p. 622-
623, răspunsul ierarhului romano-catolic din 10 noiembrie). În consecinţă, în scrisoarea
adresată episcopului Batthyány la 16 aprilie 1782, Maior a ţinut să-şi exprime gratitudinea
pentru sprijinul acordat de acesta: „Dissi all Eminenza sua, che in tutte queste pressure io non
truovo in questa terra altro consolatore ed instruttore, se non sola Vostra Eccellenza.” AE –
AOE, nr. 592/1782, f. 1r-v.
46 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 323r-324v.
47 Ibidem, f. 342r-350r; Documente istorice, p. 296-300, 312-316. Expresiile utilizate şi tonul abordat
sunt relevante: „Ne mea Episcopi Catholici authoritas et verbum divinum annunciandi libertas
quas a Christo Domino et Sancta Sede collatas habeo per seculares sed praesertim per
120 Un timp al reformelor
Acatholicos tenebrarum filius et conniventes Catholicos hujus Principatus iis qvibus solent
restrictionibus, regulis, cinosuris, et formalitatibus per se excogitatis progressum Unionis
nimirum quantum retardantibus circumscribantur; episcopos enim posuit Spiritus Sanctus
regere Ecclesiam Dei, ab his Redemptor humani generis de grege sibi comisso rationem
exacturus est […]. Neve eos quos ego per Evangelium genui idem Regium Gubernio ad
Schisma redire facultet; ad visitationes vero, missiones, praedicationes Unitorum et
Disunitorum connumerationes, templorum pro parte Unitorum occupationes nullus
Haereticus Comissarius per Regium Gubernium adjungatur […]; verbo in nulla re Unionem
Sanctam qvoqvo modo concernente Haeterodoxi se imisceant neque deputentur […]”. Într-o
altă scrisoare, expediată Guberniului la 4 decembrie acelaşi an, Maior îşi motiva întârzierea cu
care răspundea dispoziţiilor oficiale prin multitudinea obligaţiilor sale pastorale şi misionare,
solicitând în acelaşi timp, în mod diplomatic, înţelegerea şi sprijinul autorităţilor pentru a putea
face faţă acestor îndatoriri (MRUB – AG-ai, nr. 137/1780, f. 1r-2r).
48 Acte istorice, p. 145, scrisoarea adresată agentului Iosif Kereszturi la 22 februarie 1779, p. 225-
Batthyány, însoţită de adresa Cancelariei Aulice din 28 iunie şi de decretul imperial din 21
aprilie acelaşi an. Conform unei menţiuni din textul decretului, regulamentul respectiv nu fusese
publicat, ci trimis sub forma unei instrucţiuni autorităţilor competente. Pentru prevederile
decretului din 1749 vezi Ghitta 2001, p. 207-209.
51 AE – AOE, nr. 463/1781, f. 1r-5r. Maior face aici referire şi la o altă scrisoare a sa în aceeaşi
chestiune, din 25 decembrie 1780. Noua lui opinie, din 18 aprilie 1781, reprezenta răspunsul la
solicitarea Guberniului din 9 ianuarie; nu am identificat în arhivă şi răspunsul episcopului
romano-catolic.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 121
52 Faptul reiese şi din opiniile episcopului Grigore Maior, consultat la 8 ianuarie 1782, la cererea
împăratului, cu privire la situaţia unirii în Transilvania şi la oportunitatea numirii unui episcop
ortodox (reproduse la Ciobanu 1924-1925, p. 619-620). O abordare de ansamblu a atitudinii lui
Grigore Maior faţă de ortodocşi se găseşte la Miron 1999, p. 109-113.
53 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 351r-352r. În răspunsul său din 22 octombrie,
episcopul de Eger îi oferea lui Maior întregul său sprijin în strădania de promovare a
„adevăratei religii” şi a „sfintei uniri”, căreia nu se îndoia că i se va consacra şi în continuare
(MRUB – AG-ai, nr. 122/1780, f. 1r).
122 Un timp al reformelor
şi evoluţia conflictului sunt detaliate la Bârlea 1948, loc. cit., Pâclişanu 1991-1993, p. 163-165, şi
Tóth 2001, p 267-269.
58 Briefe, p. 374-375, nr. 330, scrisoarea episcopului Kollonitz adresată guvernatorului Brukenthal
la 11 martie 1780; Tóth 2001, p. 269. În afara propriilor nemulţumiri, călugării i-au adus
episcopului şi alte acuzaţii, precum cea de a fi perceput de la Ioan Para suma de 100 de florini
în schimbul numirii în funcţia de capelan castrens al Regimentului al II-lea de graniţă în timpul
ultimului război. Cancelaria Aulică a solicitat guvernatorului şi episcopului romano-catolic
anchetarea cazului, la 23 mai 1781, Batthyány urmând să ceară lui Para o declaraţie sub fide
sacerdotali în legătură cu acuzaţia adusă. Acesta a respins învinuirea, declarând că suma
reprezenta donaţia sa ca subsidiu de război, deşi ea nu fusese menţionată de Maior în raportul
referitor la colecta întreprinsă (ibidem, p. 352; Briefe, p. 465, nr. 405, scrisoarea cancelarului aulic
von Reischach, şi 385, nr. 339, scrisoarea episcopului Batthyány din 27 iulie 1781; AE – AOE,
nr. 669/1781, f. 1r-2r, scrisoarea guvernatorului Brukenthal către episcopul Batthyány din 14
iunie 1781, şi 868/1781, f. 1r, declaraţia lui Ioan Para din 12 iulie 1781).
59 Maior 1813, p. 218-222; Nilles 1885, p. 648-654.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 123
nec tenore literarum fundationalium ipsis competentem, et per altissimas ordinationes regias
iterato interdictam ipsis pro futuro eoque cum adnexo prohibebitis […]”; „[…] et ab omnibus
deinceps praerogativis ex erroneo supposito quasi reipsa Canonici essent, et reale Capitulum
formarent, hactenus arbitrarie praetensis eo magis abstineant, cum juxta fundationalium
literarum tenorem solummodo tanquam Ordinis S. Basilii Religiosi per gloriosae
reminiscentiae antecessores Nostros fundati […].” Ibidem, p. 650-651.
62 „[…] ut potius per zelum in religione, per applicationem ad literas, per probos mores, et
debitam Episcopo tanquam Capiti paritionis exhibitionem, quam per vanos, statuique, et
vocationi ipsorum minus adaequatos titulos merita sibi comparare studeant […]”; “[…] ut
Episcopo tanquam juxta Ordinis statuta immediato ipsorum Superiori debitum deinceps
respectum et obedientiam, ni graviorem secus experiri veliut animadversionem, exhibeant,
spiritum factionum sollicite fugiant, per incompetentes altissimisque ordinationibus interdictas
titulaturas se ultra statum suum non extollant, in pace et concordia vivant; verbo, vocationi
suae per consilium et assistentiam in religionis promotione Episcopo praebendam, per
juventutis in literis institutionem et probos mores, magis quam factum hucusque a nonnullis
observare licuit, satisfacere adnitantur.” Ibidem, p. 650, 653.
63 În 1781 numărul călugărilor se ridica la 19, faţă de doar 11 prevăzuţi în diploma de întemeiere a
călugărilor din Blaj la 10 mai; ibidem, p. 258-259, raportul din 27 mai trimis Guberniului de
acelaşi episcop, privitor la îndeplinirea misiunii sale; Nilles 1885, p. 648, înştiinţarea din 16 mai
înmânată călugărilor împreună cu textul decretului imperial. Monahii i-au răspuns lui Batthyány
la 17 mai, solicitându-i intervenţia în favoarea lor la Curte (AE – AOE, nr. 792/1782, f. 1r-v).
Mai reţinut s-a arătat Grigore Maior, în răspunsul său din 23 mai el limitându-se să-şi declare
disponibilitatea de a renunţa la acţiunile împotriva călugărilor şi de a institui un „apărător al
căsătoriei”, conform dispoziţiei imperiale (Idem, nr. 822/1782, f. 1r). Istoricul Nicolae Lupu
menţionează şi un rescript adresat în mod direct de împărat episcopului român, la 16 ianuarie
1782, în care îi adresa mustrări pentru neînţelegerile sale cu călugării (Lupu 1934, p. 31, pe baza
unui protocol prezidial păstrat la acea dată în arhiva mitropolitană).
68 AE – Protocollum 1782, p. 258, 273; Tóth 2001, p. 269.
69 Maior 1813, p. 217-218.
70 Conform propriei menţiuni din raportul trimis Guberniului la 27 mai, citat mai sus, episcopul
71 Radu 1918, p. 235-236; Radu 1925, p. 201, anexa II, scrisoarea adresată de Samuil Micu la 2
aprilie 1782 episcopului greco-catolic de Oradea Moise Dragoş, în care acesta era informat despre
zvonul că Maior ar dori să renunţe la scaunul episcopal, urmând să fie înlocuit probabil de Iacob
Aron; Tóth 2001, p. 269-270.
72 Ibidem, p. 270.
73 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 363r-v; Dumitriu-Snagov 1973, p. 320-323, nr.
LXXI.
74 „[…] si ita sunt ambulatorij Episcopatus, si tantum possunt inimicorum machinationes, quis de
statione sua securus erit? Impossibile est autem hic inimicis carere, ubi una haec odijs causa
sufficit, quod Episcopus sit, et catholicam religionem everti nolis.” SRC – Greci di Croazia,
Miscellanea, vol. cit., f. 364r, scrisoarea adresată la 13 martie agentului său vienez, căreia îi fusese
anexată şi scrisoarea episcopului român din 3 martie.
75 Ibidem, f. 354r-v, scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 10 august 1782. Era comunicată cu
acest prilej şi o informaţie cel puţin ciudată, care ascundea probabil proprii aspiraţii ale ierarhului
romano-catolic, cu privire la pretinsa dorinţă a clerului greco-catolic de a nu mai efectua o nouă
alegere de episcop şi de a rămâne sub jurisdicţia lui Batthyány: „Il Clero Greci ritus non voleva sul
principio sapere cosa veruna di una nuova elezione, ma vuolse essere sotto la mia giurisdizione;
ma temendo io, che lo scisma diventi più grande e per non incorrere qualche sospetto appo
l’Imperatore ho distolto il Clero da questo pensiero.” Respingerea alegerii era probabil reală, dar
din alt motiv: acela că, atât clerul, cât şi poporul era mulţumit cu episcopul lui şi dorea să îl
păstreze şi în continuare. Ideea apare într-o scrisoare confidenţială din 21 martie a vicarului
general greco-catolic, prin care acesta îl informa pe Batthyány despre situaţia episcopului său,
solicitându-i consilierea şi sprijinul (AE – AOE, nr. 435/1782, f. 2r).
76 M. Moldovanu 1869, p. 133-135: „Quam ego plerissimis semel Cleri suffragiis Populique voce
mercenarius fortasse ac non legitimus Pastor fuisse videar.” În scrisoarea trimisă împreună cu
decizia de abdicare episcopului Batthyány, la 16 aprilie 1782, Maior menţionează că solicitase
cancelarului în mod repetat acordarea permisiunii de a merge la Viena, însă fără rezultat (AE –
AOE, nr. 592/1782, f. 1r).
77 M. Moldovanu 1869; Tóth 2001, p. 271.
78 Acte, p. 330-331. După cum reiese din raportul episcopului adresat nunţiului la 20 august,
scrisoarea a ajuns la Viena după plecarea papei din capitala imperială şi nici ulterior el nu a
primit vreun răspuns (ibidem, p. 364). Motivaţia esenţială a acceptării abdicării a fost
detaliată de Maior într-o altă scrisoare, trimisă la 28 august episcopului Batthyány, în care
era din nou acuzată adversitatea confesională a Guberniului şi a protestanţilor (SRC –
Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 374v).
79 M. Moldovanu 1869, p. 117-119, decretul imperial din 15 mai, însoţit de scrisoarea
cancelarului Reischach din aceeaşi dată. Tot în această zi a fost emisă de cancelar şi
instrucţiunea destinată celor doi comisari regeşti care urmau să ia parte la lucrările
sinodului electoral şi să acţioneze pentru impunerea candidaţilor doriţi de împărat.
80 AE – Protocollum 1782, p. 338-340, scrisoarea din 10 iulie.
81 Acte, p. 347; declaraţia a fost transmisă şi nunţiului Garampi (SRC – Greci di Croazia,
Miscellanea, vol. cit., f. 383r), respectiv episcopului Batthyány (AE – AOE, nr. 1926/1782,
f. 1r-2r, scrisoarea din 21 august).
82 M. Moldovanu 1869, p. 119. Ulterior, în raportul adresat nunţiului Garampi la 20 august,
Maior avea să se justifice pentru faptul că demisionase înaintea primirii acordului pontifical,
caracterizându-şi totodată acţiunea în acest fel: „[…] rasegniai in forma e gli lasciai volentieri il
Vescovato per sodisfare una volta a molti desideranti hoc bonum opus, in somma feci ciò, che
non suppongo d’esser fatto già mai nella Chiesa di Dio.” Acte, p. 364.
83 Acte istorice, p. 379-380, 394-395 (memoriul adresat împăratului la 25 august 1782); Actulu de
Batthyány84 şi consacrându-l întru episcop pe succesorul său Ioan Bob, la 6 iunie 1784.
A murit, la capătul unor cumplite suferinţe, în 25 ianuarie 1785, după ce fusese supus
unei operaţii la Alba Iulia, fiind găzduit chiar de episcopul romano-catolic 85. Vestea a fost
comunicată prin îndurerata circulară a episcopului Ioan Bob adresată oficialităţilor şi
Congregaţiei de Propaganda Fide la 29 ianuarie, iar clerului propriu la 16 ianuarie st.v. 86
desemnat ca şi comisari regeşti pentru sinod pe consilierii Károly Teleki şi Wolfgang Kemény
(ibidem, p. 123-124).
88 Ibidem, p. 114-115.
89 „Quod vehementer praemetuo, ne videlicet confusiones fiant Clerum inter et Religiosos
trimisă la 2 august celui de-al doilea comisar regesc, cancelarul provincial Wolfgang
Kemény, Guberniul a subliniat necesitatea evitării oricărei inovaţii şi respectării procedurii
de alegere tradiţionale 90. Episcopul Batthyány i-a răspuns la 8 august în acelaşi sens
vicarului general, exprimându-şi opinia că participarea călugărilor la sinod şi prioritatea
lor la depunerea voturilor nu trebuia să stârnească tulburări, din moment ce bazilienii
fuseseră instituiţi (prin diploma imperială din 21 august 1738) în locul capitlului
episcopal 91. Pe de altă parte, el considera acceptabilă şi posibilitatea ca doi reprezentanţi
ai călugărilor să depună voturile în numele tuturor, la fel ca ceilalţi deputaţi. Controversa
a fost soluţionată în 11 august, prin tratativele cu deputaţii clerului purtate de vicarul
general şi mediate de comisarii regeşti, hotărându-se ca toţi călugării ordinaţi să participe
la lucrările sinodului şi să aibă prioritate la vot faţă de deputaţii clerului 92.
Catalogul participanţilor la sinodul electoral 93, ale cărui lucrări s-au deschis în
dimineaţa zilei de 12 august, respectă ordinea stabilită. Pe primul loc apare Ignatie
Darabant, vicar şi „causarum auditor generalis”, apoi Filotei László, prepozitul mănăstirii
„Sfânta Treime”, şi 11 călugări (4 asesori consistoriali şi 7 profesori). Urmează
reprezentanţii clerului eparhial: 4 decani, 52 protopopi, 3 inspectori, 3 notari, 2 juraţi,
fiecare însoţit de câte doi deputaţi ai clerului din protopopiate 94. Au mai participat
profesorul Mihail Timar din Blaj şi parohul Blajului, Mihail Pop. S-au adăugat cei 2
comisari regeşti, episcopul romano-catolic Batthyány, precum şi mulţi mireni („tanta
frequenza de laici de tutte le religioni di questa beata terra”), conform raportului adresat
de Grigore Maior nunţiului Garampi 95. Ca notar al clerului a fost confirmat protopopul
de Mureş, Ioan Bob, care deţinuse această funcţie şi în sinodul din 1781, convocat
pentru depunerea jurământului de fidelitate faţă de împăratul Iosif al II-lea 96.
Este semnificativ rolul jucat în sinod de cei doi consilieri guberniali, Károly
Teleki şi Wolfgang Kemény. Conform instrucţiunii din 15 mai adresată acestora de
Cancelaria Aulică a Transilvaniei, ei trebuiau să insiste ca între cele trei persoane eligibile
praevios ordines demisse exoro; ego enim quoad haec ab aliorum potius authoritate et judicio,
quam meo proprio dependere volo, atque omnia ea, unde quid confusionis oriri posset,
diligenter praecavere.” Darabant propunea şi consultarea episcopului romano-catolic al
Transilvaniei cu privire la întreaga chestiune. MRUB – AG-ai, nr. 30/1782 – Prothocollum Synodi
Generalis Graeci Ritus Catholicorum de anno 1782 occasione resignationis et novae electionis episcopalis
confectum [în continuare se va cita Prothocollum Synodi Generalis], f. 13r-v.
90 Ibidem, f. 12v-13r.
91 Ibidem, f. 13v-14r.
92 Hotărârea, luată „absque consequentia”, privea doar acest caz, urmând ca viitorul episcop să
ridicându-se la 204.
95 Acte, p. 364. Protocolul sinodului vorbeşte despre o asistenţă formată din „quamplurimis ex
omnibus quasi religionibus viris nobilibus ac plebeis” (M. Moldovanu 1869, p. 110).
96 M. Moldovanu 1869, p. 109.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 129
97 Ibidem, p. 125. Iacob Aron a fost numit prepozit al capitlului episcopal din Oradea în anul 1777,
iar între 1780-1783 a fost şi prefect al Seminarului greco-catolic „Sancta Barbara” din Viena
(Bârlea 1948, p. 11; Radu 1930, p. 205). Andrei Zsetkey a fost prepozit capitular, vicar şi
„causarum auditor generalis” al Episcopiei de Muncaci (conform Calendarium 1785, p. 21).
98 M. Moldovanu 1869, p. 126-127.
99 Ibidem, p. 128.
100 Ignatie Darabant a obţinut 63 de voturi, Iacob Aron 57, iar Ioan Bob 37 (ibidem, p. 111-112).
101 Raţiu 1912, p. XXXI; Bârlea 1948, p. 10; Miron 2004, p. 98. Pentru începuturile activităţii sale
Dumitran, Contribuţii documentare, p. 309-326; Miron 2004, p. 98-100. Pentru activitatea ca prepozit
la Oradea şi prefect al Seminarului „Sancta Barbara” din Viena vezi Horga 2000, p. 12-15.
130 Un timp al reformelor
ab Augusta Aula Cleri suffragiis proposito, et per DD. Regios Commissarios ipsumque
Vicarium Generalem in conformitate altissimae instructionis una cum R. D. Jacobo Aron toti
Congregationi satis superque commendato quantum conjicere licuit non alia ex ratione plura
vota non obtigerunt quam quod Clero ignotus sit.” Prothocollum Synodi Generalis, f. 25r.
107 „Insuper legebantur vota 20 indeterminata cum hac generica declaratione, ut nimirum Sua
cei numiţi, împreună cu Fiscuti, aveau să fie de fapt principalii susţinători ai candidaturii
lui Ioan Bob.
Primele relaţii despre rezultatul scrutinului datează din 13 august, ele fiind
adresate episcopului Batthyány de Ignatie Darabant, respectiv nunţiului Garampi de
Gheorghe Şincai. În primul caz, este vorba de o simplă informare pe care vicarul greco-
catolic a considerat-o necesară ca urmare a relaţiilor sale apropiate cu ierarhul romano-
catolic 109. În cel de-al doilea, tânărul monah care datora atât de mult protectorului său
făcea o adevărată pledoarie în favoarea sprijinirii candidaturii acestuia, Darabant fiind
considerat cel mai potrivit pentru înalta demnitate, prin moderaţia cu care reuşise să
aplaneze diferendele din timpul sinodului, dar mai ales prin zelul de care dăduse dovadă
în activitatea misionară şi în apărarea privilegiilor clerului 110. La 16 august nunţiul era
informat şi de episcopul Batthyány, un cunoscător al stărilor de spirit din mediul
Blajului. Referinţa voalată la politica autoritară a Curţii, care impusese candidatura lui
Iacob Aron, era însoţită în raportul său de aprecierea realistă a şanselor primilor doi
candidaţi în contextul consecinţelor procesului abia încheiat dintre episcop şi călugări;
totuşi, el îl vedea mai potrivit ca succesor al lui Maior pe Darabant, mai ales că despre
comportamentul lui Aron avea informaţii care nu-i făceau cinste acestuia 111. Iar în nota
sinodului electoral (Prothocollum Synodi Generalis, f. 41r). În legătură cu Andrei Zsetkey, vicarul
menţionează că, deşi recomandat de Curtea imperială, acesta nu a putut intra în ternariu,
neobţinând decât două voturi.
110 „[…] vel maxime Ignatius Darabant, cuius merita, quae toto tempore duorum antecessorum
Episcoporum nostrorum in vinea Domini indefesse diu noctuque laborando posuit, tanta
sunt, ut (pace omnium dixerim) cunctos alios obnubilet. Hic pro eo, quo in Fidei Catholicae
propagationem ducitur zelo, adeo sedulus extitit semper in praedicando eandem veram Fidem,
ut paucae admodum conversiones fuerint factae apud nos, in quibus ille non laborasset; in
defendendis autem juribus ecclesiasticis inter tot Acatholicos, quibus haec nostra patria prae
reliquis abundat, ab octodecim annis ferme solus, atque unicus versatus est summis semper
cum fastigiis: dignus est proinde, quin immo caeteris omnibus diginor, qui praesertim difficili
hoc tempore, quo omni ex parte impetimur ab Catholicae Fidei hostibus, nobis Episcopus
praeficiatur, neque enim majus emolumentum Ecclesia Catholica ex alio, quam ex isto sperare
potest.” Bârlea 1948, p. 283-284, doc. nr. I; scrisoarea a mai fost publicată şi de Ioan
Ardeleanu, în Documente istorice, p. 49-52.
111 „Qui si crede che il Aaron sarà nominato dall’Imperatore; può farla, se gli piace, giacchè haec
electio nullum jus tribuit, sed esti inanissima caerimonia. Ma temo molto. Il Padre Aaron fù in
questo Monastero di Balasfalva Monaco, i Monaci hanno fatto molti guaj al Vescovo d’oggi;
temo che lui ancora abbia molto da patire. Sento ancora (non lo sò però fide digna) sento
ancora che ami a bere. Oh Dio mio, se mai questo fosse vero, le cose anderanno male! Sarebe
dunque buono, se V. Ecc. potrebbe avere informazioni piu certe, o almeno far saperlo questo,
che si dice di Lui. Il primo Candidato sarebbe buon Vescovo, ma non e da sperarsi, perchè fu
Vicario di un Vescovo cosi odiato.” (Bârlea 1948, p. 284, doc. nr. II.)
132 Un timp al reformelor
112 „Questa Chiesa col mio periglio acquistata non ha bisogno d’un’ cane muto, che non cerca
altro, se non ben’bere e mangiare, pipare e dormire, ma d’un sogetto intiero ed esercitato
peculiarmente nelle circostanze d’hoggi dì, altrimenti periran’ facilmente ancor gl’acquistati […]
Cognobbi io i miei, e mi cognobbero, imparai coll’esperienza de tanti anni anzi della vita, i genj
ed ingenj di questo Clero, e nella purità di conscienza vescovile appo Iddio scrutator de’ cuori
e reni, altro per successor’ presentare e meritamente commendare non sò, ne men’ posso, che
il presente mio Vicario generale Ignatio Darabant, e per integrità e per desterità e per capacità e
per diligenza e lunga esperienza de Dritti Ecclesiastici e politici, in somma Uomo all’Uomo,
cane latrante, che tutti boni l’ammano, ed i cativi temono, sever’ servatore della disciplina
Ecclesiastica ed insigne defensore della S. Sede Apostolica.” Ibidem, p. 285, doc. nr. III. O
recomandare similară, desigur cu omiterea afirmaţiilor care contraveneau principiilor politicii
ecleziastice iosefine în problema raporturilor episcopilor din Imperiu cu Sfântul Scaun, a fost
trimisă de Grigore Maior şi împăratului, la 25 august: „[…] tam genio qvam ingenio, scientia ac
diligentia, patientia et experientia probitate aeque ac integritate perindeque pro re utriusque
servitij prae reliqvis cunctis aptissimum […]” (Acte istorice, p. 380).
113 „Coll’essilio del fù Vescovo di questa Chiesa Baron Klein, si commosse alle viscera tutto il
corpo d’essa Chiesa, e con succedere Vescovo Aron zio d’esso Prefetto, subentrò
generalmente lo schisma e com’una peste occupò ben’presto tutta questa Terra, ed ingemeva
in sin’a nostri tempi quasi tutta la Grand Provincia d’essere Schismatica. Lo niudo nome Aron
è odioso sin’hoggi dì a tutti buoni di questo rito; anzi sono ricorsi da noi quelli montani colle
ripetite istanze aciò per l’amor di Dio ne men’ parochi gli ordiniamo di più da quelli che
godono di quel nome.” Bârlea 1948, loc. cit.
114 Amintită în scrisoarea de răspuns a Congregaţiei către Fogaraşi, din 23 noiembrie (ibidem, p.
sue sostanze in fondar Seminarj, fabricar chiese, ed altre opere pie, onde rende commendabile
colla grata memoria anche il Nipote, che parimente siegue lo stesso zelo imitando l’illustre
esempio.” Ibidem, p. 285-286, doc. nr. IV. Conform unei surse citate de I. Tóth Zoltán (2001,
p. 273), Aron se bucura şi de sprijinul Guberniului Transilvaniei.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 133
recomande împăratului ca pe cel mai potrivit înlocuitor al episcopului Maior 116. Nunţiul
nu a fost însă la fel de entuziast, el mărturisind, în scrisoarea de răspuns adresată
Congregaţiei la 16 decembrie, că dacă solicitarea Congregaţiei nu ar fi fost aşa tardivă, ar
fi preferat să-l sprijine pe Darabant, atât de dorit de greco-catolicii, ca şi de romano-
catolicii transilvăneni, decât pe un candidat care era suspectat de obiceiuri prea puţin
pioase 117. Împăratul se decisese însă deja de la sfârşitul lunii octombrie în favoarea celui
de-al treilea candidat, care nu era considerat de Garampi mai puţin potrivit demnităţii
episcopale şi nevoilor Bisericii sale 118.
Într-adevăr, la 21 octombrie 1782, Iosif al II-lea l-a numit episcop al diecezei
Făgăraşului pe Ioan Bob, sub condiţia păstrării fidelităţii faţă de pontiful roman, împărat
şi unirea religioasă şi a solicitării acordului consilierilor guberniali catolici pentru taxele
impuse credincioşilor 119, iar în aceeaşi zi, în virtutea dreptului de patronat, i-a adresat
papei Pius al VI-lea solicitarea de confirmare a numirii şi totodată de aprobare a
demisiei episcopului Grigore Maior 120. Opţiunea imperială era motivată de
„remarcabilele virtuţi, învăţătura, pietatea şi moravurile desăvârşite ale candidatului
desemnat” 121. Ea nu putuse fi influenţată de opiniile nunţiului apostolic, cunoscut ca un
înverşunat adversar al politicii ecleziastice imperiale. Garampi a trebuit foarte probabil
să se limiteze la calitatea de simplu observator, pentru că Iosif al II-lea nu i-ar fi
recunoscut dreptul de intervenţie într-o chestiune ţinând de autoritatea sa. Susţinători ai
116 „Egli è stato Alunno di Propaganda, e ci vengono attestati i suoi irreprensibili costumi, santa
conversazione, dottrina, mansuetudine, e tutte le altre richieste in un Vescovo […]. Stante
dunque la renunzia che dicesi fatta da Monsignor Maior del Vescovato di Fogaras, sarebbe a
noi di molta consolazione il vedergli sostituito il detto Signor Canonico Iacopo Aron […].”
Bârlea 1948, loc. cit.
117 „Qualor anche mi fossero giunte in tempo, avrei usato della libertà accordatami da V. E. col suo
veneratissimo rescritto, e ciò non meno in vista dei meriti del P. Darabant Vicario Generale del
sudetto Monsigr. Maior e molto desiderato dei Cattolici si Greci che Latini di quelle parti, quanto
ancora per l’obietto a cui soggiace il Canonico Aron, come assai dedito al bere.” Ibidem, p. 286-
287, doc. nr. VI.
118 „S. M. prese le convenienti informazioni sugli allegati Soggetti, prescelse fin dall’Ottobre scorso il
Prete Secolare […]. Del resto essendo caduta la scelta sopra un Soggetto, le di cui qualità
vengono rappresentare non meno corrispondenti alla dignità Vescovile, che al bisogno di quella
Chiesa, la Sacra Congregazione avrà di che consolarsi della esclusione del suo raccomandato
[…].” Ibidem. Nunţiul preia în această scrisoare ordinea eronată a candidaţilor transmisă de
episcopul Batthyány, care îl menţionase pe a doua poziţie pe „preotul secular şi protopopul
Barbo [sic!]”. Congregaţia i-a răspuns lui Garampi la 11 ianuarie 1783 (Lettere della S. C., vol.
242/1783, f. 55v).
119 Conform consemnării din protocolul redactat chiar de Ioan Bob, în calitate de notar al clerului,
chestiunea a fost supusă spre dezbatere comisiei ecleziastice din cadrul Cancelariei Aulice la 7
octombrie, la 11 octombrie a fost comunicată decizia imperială, iar la 18 octombrie a fost emisă
rezoluţia imperială, publicată peste trei zile (Ms. lat. 255, f. 17r). Tot aici (f. 45r-46r) este reprodus
şi textul diplomei de numire; originalul acesteia se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1449.
120 Bârlea 1948, p. 303, doc. nr. Xm. În scrisoarea imperială, singura explicaţie prezentată pontifului
se referă la situaţia confesională agitată, care se putea agrava în cazul prelungirii sedisvacanţei
provocate de abdicarea „de bunăvoie” a episcopului Grigore Maior.
121 Ibidem.
134 Un timp al reformelor
lui Ioan Bob, sensibilizaţi de Ştefan Salciai, ephemerius al Seminarului vienez „Sancta
Barbara”, au putut fi cancelarul aulic Ferenc Eszterházy şi vice-cancelarul György
Bánffy, cărora noul episcop a ţinut să le mulţumească în 12 martie 1783 122. Oricum, este
de presupus că împăratul a luat această decizie datorită competiţiei dintre adepţii
primilor doi candidaţi, care recurgeau la denigrări reciproce 123, creând astfel imaginea
unei stări conflictuale similare celei abia soluţionate prin dispoziţiile decretului imperial
din 12 decembrie 1781. Lupta dusă de reprezentanţii tânărului cler secular pentru
câştigarea unei poziţii mai importante în conducerea diecezei, mărturisită de sursele
contemporane 124, trebuie să fi avut şi ea un rol important, pe fondul orientării
antimonahale a politicii imperiale.
Cu toate acestea, victoria lui Ioan Bob a fost surprinzătoare, inclusiv pentru el
însuşi 125, mai ales că ea fusese câştigată împotriva unui candidat (Iacob Aron) susţinut
iniţial chiar de împărat şi cu importante relaţii în cercurile aulice. Ea demonstrează
receptivitatea lui Ştefan Salciai la climatul ideologic al Vienei iosefine 126. Conform
mărturiei lui Petru Maior, Salciai fusese principalul susţinător vienez al lui Ioan Bob şi
iniţiatorul campaniei în favoarea protopopului Mureşului, în calitatea acestuia de „cel
mai bătrân întră teologii cei noi din clirul din afară” 127. În ţară, campania a fost
122 MRUB – AG-ai, nr. 43/1783, f. 1r-3r. Împăratul menţionează şi el, în scrisoarea adresată
papei, „mărturiile mai multor credincioşi ai noştri demni de credinţă” (Bârlea 1948, loc. cit.).
123 Aceste denigrări sunt mărturisite chiar de Ioan Bob: „[…] Ignatius Jacobum, Jacobus
Ignatium, Samuel vero utrumque descripsisset […]” (Notitia autobiographica Exmi. quondam
Joannis Babb Episcopi Gr. Cath. Fogarasiensis, în Cipariu 1855 [în continuare se va cita Notitia
autobiographica], p. 29-30).
124 Conform aceleiaşi mărturii a lui Ioan Bob: „Interim hoc etiam notandum venit, quod
transmisese felicitări pentru numire la 14 noiembrie anul anterior, Bob îşi mărturisea întreaga
precauţie şi grija de a nu alimenta zvonul deja răspândit cu privire la numirea sa: „[…]
Benignae Denominationis rescriptum solito tardius Vienna expeditum extitit, et ex eo nescio
qui more suo rumores per Principatum spargere caeperant, rem de nominatione mea in
Episcopum Fogarasiensis vanam, ac falsam esse […]” (MRUB – AG-ai, nr. 46/1783, f. 1r).
126 Inventarul bogatei şi interesantei sale biblioteci a fost publicat de Pompiliu Teodor (1957, p.
267-268); în Col. Doc. Blaj, alături de acest inventar, se mai păstrează testamentul lui Ştefan
Salciai, redactat la Năsăud, în 16 noiembrie 1786, prin care semnatarul i-a desemnat ca
executori testamentari pe Alexandru Fiscuti şi Ioan Para (nr. 692, f. 1r). Cei doi sunt însărcinaţi
„ut secundum suam scientiam, prudentiam et conscientiam pro re nata circa mea omnia hic
non specificata disponant, reflectendo se ad omnes fratres Theologos in exteris ditionibus
educatos”. Mai poate fi reţinută şi prevederea prin care lui Chiril Ţopa („mihi carissimo”) îi
este dăruită lucrarea Le Nouveau Testament avec des réflexions morales a jansenistului francez
Pasquier Quesnel.
127 Maior 1995, p. 249.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 135
desfăşurată în primul rând de protopopii Ioan Para şi Alexandru Fiscuti şi s-a bucurat
de simpatia unei părţi a clerului 128. O acţiune similară, cu implicarea aceloraşi persoane,
fusese sugerată şi de vicarul general, prin scrisoarea adresată lui Fiscuti la 12 iunie. După
aflarea deciziei imperiale, Darabant deplângea însă pe un ton îndurerat, într-o scrisoare
către episcopul Batthyány din 10 decembrie 1782, încălcarea regulei disciplinare
respectate până atunci, prin desemnarea unui episcop care nu depusese jurământul
monahal; el regreta totodată trecerea cu vederea a merituoasei sale activităţi, depuse
inclusiv în favoarea clerului secular, sperând doar că viitorul episcop îl va menţine în
funcţia de vicar general, cuvenită monahilor conform decretului imperial din 12
decembrie 1781 129. Elogiul adus ordinului bazilian nu se potrivea totuşi cu criticile
exprimate la adresa călugărilor în perioada anterioară, când Darabant împărtăşea
atitudinea reticentă a episcopului Grigore Maior faţă de aceştia 130.
Episcopul desemnat provenea dintr-o familie aparţinând nobilimii armaliste,
Babb (Bobb) de Kápolnok Monostor (în districtul Chioar, azi în judeţul Maramureş) cu
diplomă acordată de principele Mihai Apafi, la 17 martie 1664 131. Născut în satul
128 Ibidem. Alţi susţinători amintiţi de istoric au fost protopopul Petru Ungur şi Vasile Nemeş.
Atitudinea clerului se poate intui dintr-o interesantă scrisoare adresată episcopului desemnat de
protopopul Petru din Ocna Dejului la 9 decembrie 1782: „Dorind am dorit, de care acum de
demult am auzit, dară n-am fost deplin încredinţat, iar acum de la mulţi de bună credinţă bărbaţi
am înţăles negreşit cum că din umbrirea darului Duhului Sfânt prea înălţatul şi prea milostivul
nostrul împărat te-au de desăvîrşit numit stăpân şi arhireu aceştii turme cuvântătoare a
Dieţezişului Făgăraşului de care unii au bucurie, alţii întristare, mult aş ave de-a le zice dară acum
nu le pociu, ci zic şi zicem mulţi cu o inimă, că prea înălţatul şi prea milostivul Dumnezău şi darul
Duhului Sfânt precum până aici aşe şi de aici înainte să-ţi lumineză mintea ca să ne fii stăpân bun
şi povăţuitor sufletelor aceştii sărace şi cuvântătoare turme nu almintrilea, ci precum acela Marele
Arhireu Hristos porunceşte.” MRUB – AG-ai, nr. 13/1786, f. 2r.
129 „Id unice vehementer doleo, quod decor Ordinis hujus Religiosi Sancti Basilii Magni, qui
adusque summae semper in Ecclesia Dei venerationi fuit adeo, ut ne Presbyter Saecularis de
Graeca disciplina ante emissam professionem religiosam Antistes fieri potuerit, nunc jam in
tantum evanuerit, ut etiam impedimento sit benemeritis ne dicam dignis ad utiliter regendam
Dei Ecclesiam; quamvis ego teste etiam Excellentia Vestra Clero Saeculari affectu una et
effectu ita addictus exstiterim, ut omni monastici status respectu seposito rem, et
promotionem Cleri Saecularis, illis ipsis testantibus pro viribus procuraverim […] Pro futuro
vero officium vicariale annuente etiam, quod spero, futuro Episcopo remaneat mihi, in
aliqualem honoris consolationem, et Ecclesiae utilitatem cui me totum devoveo cum congruo
tamen salario tum quod Clerici officium isthoc fors affectantes rerum agendarum hucdum
inexpertes sint, tum etiam quod vigore Benigni Rescripti Regii de 12a decembris 1781 […]
officia Vicarii Generalis, Auditoris Causarum et Assessorum Consistorialium Religiosis
praeferenter conferenda clementissime decernatur […] Itaque si meritorum et votorum
pluralitate consolari nequivi, ne et ego, et Ecclesia haec penitus desoletur, praepotenti
Excellentiae Vestrae Patrocinio id saltem solatii genus nobis relinquatur.” AE – AOE, nr.
1706/1782, f. 1r-2r.
130 Vezi scrisoarea adresată episcopului la 11 iulie 1778, citată de I. Tóth Zoltán (2001, p. 268).
131 Menţionată la Puşcariu 1895, p. 7. Diploma a conferit armalia şi exemptio lui Ieremia Bab şi
fratelui său Ilie pentru serviciile credincioase şi bravura dovedită pe câmpul de luptă; blazonul
înfăţişează un scut albastru cu o colină verde în al cărei vârf se află o coroană de aur din care
136 Un timp al reformelor
Orman (în apropierea Gherlei) în anul 1739, el a fost fiul lui Andrei Bob şi al Candidei
Timandi, fiica lui Ştefan Pop Timandi, fost vicar general pentru părţile nordice ale
diecezei în timpul episcopului Inochentie Micu 132. A primit instrucţia elementară de la
învăţătorul reformat din satul natal şi de la cel din Ocna Dejului, iar după mutarea
domiciliului familiei, datorată achiziţionării domeniului Gherlei de către armeni, a
continuat şcoala la Giula şi Ciumăfaia (judeţul Cluj) 133. În 1753 a început studiile la
Colegiul iezuit din Cluj. Datorită lipsei posibilităţii familiei de a-l întreţine, a fost nevoit
să-şi câştige, prin sârguinţa probată, sprijinul părinţilor iezuiţi 134.
În septembrie 1764 a intrat în noviciat la mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj,
desigur pentru a-şi putea continua studiile 135. Aici a funcţionat câteva luni şi ca profesor
la clasele de sintaxă şi gramatică, înlocuindu-l pe Grigore Maior, arestat ca urmare a
protestului exprimat împotriva numirii episcopului Atanasie Rednic 136. Neacceptând
regimul sever impus călugărilor de noul episcop, Bob nu a putut depune în anul
următor voturile monahale, fiind nevoit să apeleze la fostul său protector din timpul
studiilor clujene, Alexander Sárosi, care ajunsese superior al rezidenţei iezuite din
iese un braţ îmbrăcat în platoşă, îndoit din cot, ţinând o sabie pătată de sânge (copie
contemporană în Libri Regii, vol. XXVII, p. 826-828, păstrat la Magyar Országos Levéltár –
Gyulafehérvári Káptalan Országos Levéltára, Fond Erdélyi Fejedelmi Kancéllaria). O stemă
similară, cuprinzând ca element suplimentar atât de comunul cap de turc, apare în inscripţia
aşezată sub corul bisericii edificate de episcop în Cluj, în primii ani ai secolului al XIX-lea (vezi
descrierea şi reproducerea ei fotografică la Dăianu 1906, p. 38, 47-49).
132 Notitia autobiographica, p. 21; Bibl. Centrală Blaj, nr. 63, f. 1r (Tabela genealogică a descendenţilor lui
Andreiu Bob de Kápolnok-Monostor compusă până în a şesea generaţiune şi după starea familiei din 1/13
Januarie 1897 întregită în anul 1912, alcătuită de Dr. Ioan Vaida-Voevodu). În atestatul privitor la
legitimitatea naşterii sale, alcătuit pe baza mărturiei mai multor locuitori nobili şi nenobili din
Orman, ca urmare a lipsei registrului matricol al parohiei, numele mamei lui Ioan Bob este
Sofia Timandi (Bârlea 1948, p. 300, doc. nr. Xg).
133 Notitia autobiographica, loc. cit.
134 Ibidem, p. 21-22; Tóth 2001, p. 172. În notiţa autobiografică este menţionat un bătrân Andreas
Bojda, pe care tânărul Bob l-a ajutat în efectuarea serviciului liturgic, acesta obţinându-i în
schimb întreţinerea gratuită în Seminarul „Sfântul Iosif” timp de patru ani, şi profesorul
Wolfgang Macskási, al cărui corepetitor a fost, locuind timp de un an în Convictul nobiliar;
următorii doi ani a fost extern, întreţinându-se din slujba de servitor al congregaţiei iezuiţilor
conduse de Alexander Sárosi.
135 Înaintea ultimului an petrecut la Cluj, Sárosi, căruia Bob i-a păstrat o caldă amintire, îl sfătuise
să nu se grăbească să îmbrace haina monahală, pentru că o asemenea decizie trebuia luată după
o mai îndelungată chibzuire: „Statum religiosum esse statum perfectum, et post professionem
immutabilem, adeoque bene perpendendum, nequo casu facti poeniteat, opus itaque esse ad
eum amplectendum maturo consilio; tu autem es 21 vel 22 annorum [de fapt avea aproape 24
de ani! – n.n.], adhuc valde juvenis; suaderem tibi, ut adhuc uno anno frequentes studia, et si
post hunc idem animus tibi erit, amplectere; interea etiam hoc sciscitabimur, utrum sit vacantia,
et absoluto noviciatu quo mitteris ad studia theologica.” Notitia autobiographica, p. 23.
136 „In quadragesima, siquidem pater Gregorius Major, qui syntaxim et grammaticam docebat,
Cibinium citatus et arestatus […] et cum brachio militari abducto ad Munkács […], successi in
docendo eidem et docui syntaxim et grammaticam usque Junium. Tunc redux Roma Jacobus
Aaron assumsit doctionem praedictarum classium.” Ibidem, p. 23-24.
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 137
Odorhei. Acesta l-a invitat la el, promiţându-i că-l va sprijini să urmeze studiile juridice
în Ungaria 137. Promisiunea nu a putut fi însă îndeplinită, din cauza decesului
protectorului său; lipsit de alte perspective şi dovedind pricepere în funcţia care i se
încredinţase, Bob a rămas la Odorhei, ca econom al casei iezuiţilor, până în aprilie 1769.
În acest an, răspunzând invitaţiei fostului său coleg de noviciat, Grigore Pop, numit
econom al mănăstirii din Blaj, a acceptat funcţia de dijmuitor al domeniului aceleiaşi
mănăstiri, în care a activat până în toamna anului 1773 138.
După această lungă întrerupere, Bob a putut să-şi continue studiile, ca urmare a
noii orientări promovate de episcopul Grigore Maior, care a oferit şi clericilor seculari
posibilitatea dobândirii unei instrucţii superioare. Astfel, la sfârşitul aceluiaşi an 1773, i-
au fost conferite ordinele inferioare şi subdiaconatul, fiind apoi trimis pentru efectuarea
studiilor teologice la Tyrnavia, împreună cu un anume Ladislau Getzi, fost şi el provizor
la curtea episcopală 139. Bob a dat dovadă şi aici de aceeaşi sârguinţă în studiu şi probitate
în comportament, câştigându-şi aprecierile profesorilor, după cum reiese din atestatele
anexate actelor procesului canonic 140. În mai 1777, înainte de a se întoarce acasă, cei doi
au făcut o escală de patru zile la Viena, unde i-au vizitat pe studioşii români de la
„Sancta Barbara” şi „Pazmaneum” 141. După o destul de lungă convalescenţă necesară
137 „Ego autem, cum me resolvere ad illud strictissimum jejunium noluerim, susceptus ad
professionem non sum; atque ideo scripsi patri Sárosi […] de meo statu, qualiter adigar ad illud
strictissimum jejunium; et respondit: quod si plenariam voluntatem non habeam, non obliget
ejus modi statum amplecti, in quo forte cum tempore desperarem, ideoque potius venirem
Udvarhelyinum, et si per annum ibi fuero quum etiam ipse cogitet in Hungariam futuro
autumno proficisci secum me accipiet, et potero in Hungaria jura frequentare. Respondi illi
quod sim venturus sub hac conditione ut ad annum in Hungariam discederemus, ego pro
addiscendis juribus.” Ibidem, p. 24.
138 Ibidem, p. 25.
139 „Tunc succedens in episcopatu Gregorius Major […] coepit cogitare de mittendis ad
fundationes exteras clericis non monachis. Ego cum animum ad statum ecclesiasticum semper
habuerim, resolvi me ad clericam una cum Ladislao Getzi et Joanne Medan.” Ibidem. Conform
unei informaţii menţionate de istoricul Tóth Zoltán (2001, p. 352), pe acest Getzi avea să îl
recomande episcopul Grigore Maior în 1776 pentru postul de vice-ephemerius de la „Sancta
Barbara”, alături de Samuil Micu şi Ioan Para.
140 Astfel, în atestatul eliberat de fostul prefect de studii al Seminarului General din Tyrnavia, se
menţionează: „[…] Reverendissimum Dominum Joannem Babb […] Annis 1777 et tribus
praecedentibus in antiquissima Universitate Tyrnaviensi Regia Studia Theologica et Juris
Canonici, qua Alumnum Seminarii Generalis Cleri Regni Hungariae insigni cum profectu
absolvisse; ejusdemque Seminarii Sodalitatis B. M. V. Purificatae Albo inscriptum fuisse […]”
(Bârlea 1948, p. 302, doc. nr. Xk). La rândul ei, conducerea Facultăţii de Teologie din cadrul
Universităţii din Buda consemnează în propriul atestat: „[…] Ilustrissimum ac
Reverendissimum D.num Joannem Bab […] in hac scientiarum Universitate, antequam
Tyrnavia Budam translata esset, ea diligentia ingeniique sui commendatione Theologiam
Dogmaticam, Jus Ecclesiasticum aliasque Theologiae partes audivisse, ut in primam classem
referi promeritus fuerit. Ad mores vero quod adtinet: eos probos et ad Leges Academicas
conformatus fuisse.” Ibidem, loc. cit., doc. nr. Xl.
141 Notitia autobiographica, p. 26-27.
138 Un timp al reformelor
pentru vindecarea de tuberculoza contractată în timpul studiilor 142, Bob a fost hirotonit
diacon (la 25 decembrie 1777) şi preot (la 8 aprilie 1778), adoptând celibatul 143. Maior l-
a reţinut lângă sine, încredinţându-i diverse sarcini: preot celebrant în capela curţii
episcopale, funcţionar în cancelarie, inspector pentru renovarea edificiului Seminarului şi
a bisericii catedrale, perceptor însărcinat cu colectarea subsidiilor oferite de cler pentru
războiul împotriva Prusiei 144. Bob a primit şi atribuţii administrative de mai mare
însemnătate, precum titlul de protopop de Daia şi calitatea de membru al consistoriului
episcopal, pe care uneori chiar l-a prezidat, iar în 1781 şi 1782 demnitatea de notar al
clerului, cu ocazia celor două sinoade întrunite în aceşti ani 145. În martie 1779 a fost
numit protopop al scaunului Mureş şi paroh al Târgu Mureşului, fiind instalat de
protopopul Daniil Pop al Cătinei. După instalare, episcopul l-a rechemat la Blaj, unde
dorea să-l reţină, şi doar la insistenţa deosebită a lui Bob i-a oferit acestuia libertatea de
a-şi lua în primire atribuţiile pastorale 146.
142 Bob a petrecut această perioadă de convalescenţă (până la sfârşitul lunii octombrie) în satul
Giula, la fratele său vitreg Avram Duca, fiul din cea de-a doua căsătorie a mamei sale (ibidem);
colegul său, conform informaţiei transmise de Petru Maior (1995, p. 248), „neştiindu-se
cumpăta, nu după multă vreme muri de zisa boală”. Getzi a murit în anul 1779, după cum
aminteşte chiar Ioan Bob într-o scrisoare din 19 septembrie 1783 adresată lui Mihail Bradač,
fost coleg de studii la Tyrnavia, devenit profesor de Dogmatică şi Morală la Seminarul din
Ungvár, viitor episcop auxiliar şi vicar capitular al diecezei de Muncaci: „Getzius noster jam
anno athuc 1779 pie in Domino obiit cum magno omnium nostrum dolore” (MRUB – AG-ai,
nr. 134/1783, f. 1v).
143 Bârlea 1948, p. 300, doc. nr. Xh, atestatul referitor la hirotonire.
144 Notitia autobiographica, p. 28; am identificat două menţiuni referitoare la activitatea de perceptor
în MRUB – AG-ai, nr. 21/1780, f. 1r (o chitanţă semnată de Ioan Bob la 28 mai 1779) şi nr.
50/1780, f. 1r (o adeverinţă privind trimiterea pe adresa acestuia a unui tabel referitor la
contribuţiile oferite de preoţii din districtul Băseşti).
145 Bârlea 1948, loc. cit.
146 „Finita installatione ivi Vasarhelyinum et invisi parochianos. Redux abinde Balasfalvam, mansi
per aliquos menses Balasfalvae quum Episcopus vellet me penes se manere, ego tamen
humiliter expetens et paterne a praesule dimissus ivi M. Vasarhelyinum et functus sum munere
parochiali et archi-diaconali usque ad Junium anni 1782.” Notitia autobiographica, loc. cit.
147 Ms. lat. 255, f. 17v-18r. O adresă similară a fost transmisă la aceeaşi dată şi consistoriului
episcopal, care a comunicat clerului numele noului ierarh prin circulara din 8 februarie st.v.
(ibidem, f. 18r-19r). La 21 februarie consistoriul i-a trimis episcopului desemnat protocolara
scrisoare de felicitare pentru numire (MRUB – AG-ai, nr. 32/1783, f. 1r).
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 139
„schismă” 148. Călătoria era necesară pe de altă parte şi pentru a se supune obişnuitului
proces canonic instituit de către nunţiatură, ale cărui acte trebuiau trimise la Roma
înainte ca problema confirmării sale să fie luată în discuţie de Consistoriul Scaunului
Apostolic149. În această chestiune, Bob a scris nunţiului la 30 martie, exprimându-şi
disponibilitatea de a depune mărturisirea de credinţă fie la Viena, în faţa lui Garampi, fie
în dieceză; însă deocamdată, el propunea începerea procesului prin audierea prefectului
Seminarului „Sancta Barbara”, Iacob Aron, şi a altora nenumiţi, care puteau depune
mărturiile necesare 150. Pentru moment, datorită lipsei banilor şi a stării sănătăţii, care-l
împiedica să se deplaseze pe vreme friguroasă, Bob a preferat să amâne călătoria 151. La 3
iunie el s-a întâlnit la Sibiu cu împăratul Iosif al II-lea, care efectua cea de-a doua vizită
în Transilvania, iar la începutul lunii următoare, după ce obţinuse paşaportul necesar şi
suma de 1500 de florini, s-a îndreptat spre capitala imperială însoţit de Vasile Nemeş,
unde a sosit în 23 iulie, fiind găzduit în Seminarul „Sancta Barbara” 152.
La Viena Ioan Bob s-a întâlnit mai întâi cu cancelarul aulic Eszterházy 153 şi
apoi s-a prezentat la nunţiatură pentru finalizarea procesului canonic început încă din 5
mai, când fuseseră audiate mărturiile lui Iacob Aron, Ştefan Salciai şi Samuil Micu 154.
Primul martor, deşi fost contracandidat al episcopului desemnat, considerase că el
148 Idem, nr. 43/1783, f. 1r-3r (răspunsurile acestora, din 2 aprilie, respectiv 28 martie sunt
reproduse în Ms. lat. 255, f. 21r, 22r). Probabil în jurul aceleiaşi date Ioan Bob a scris şi
Guberniului, în încercarea de a-i câştiga bunăvoinţa şi sprijinul (MRUB – AG-ai, nr. 195/1783,
f. 1r, concept nedatat). În scrisoarea către profesorul Farkas, citată şi mai sus, Bob îşi
mărturiseşte precauţia de a nu întreprinde vreo acţiune pripită: „Meditare Viennam, sed ante
expresse habitam ascendendi facultatem, eo contendere nolo, ne videar de meo capite agere
[…]” (Idem, nr. 46/1783, f. 1v).
149 Cancelarul Eszterházy îl avertizase în acest sens prin scrisoarea adresată în 11 martie (Ms. lat.
255, f. 19v). Alături de diecezele Muncaci, Oradea şi Križevci, dieceza Făgăraşului făcea parte
dintre diecezele de rit grec subordonate jurisdicţiei nunţiaturii vieneze (Orto 1995, p. 50-51).
150 Bârlea 1948, p. 288-289, doc. nr. VII. Nunţiul i-a răspuns lui Bob la 11 aprilie, mărginindu-se
episcopului desemnat, cât şi despre starea diecezei, iar ceilalţi doi au răspuns doar câte unui
interogatoriu: Ştefan Salciai despre calităţile episcopului desemnat, iar Samuil Micu despre
starea diecezei. În Ms. lat. 255 (f. 26r) este reprodusă şi o altă mărturie, cu privire la câteva
dintre întrebările privind calităţile episcopului desemnat; ea aparţine canonicului capitlului
romano-catolic din Alba Iulia György Szegedi, în acelaşi timp paroh şi arhidiacon al Târgu
Mureşului, şi este datată în 18 aprilie 1783. Solicitată de Ioan Bob cu mult timp înaintea plecării
sale la Viena, este probabil că această mărturie nu a mai fost utilizată, din moment ce nu apare
în dosarul procesului canonic.
140 Un timp al reformelor
întrunea calităţile necesare unui ierarh 155, iar cel de-al doilea, principal susţinător al
candidaturii sale, îl elogiase în termeni superlativi, subliniindu-i însuşirile deosebite 156. La
rândul său, Ignatie Darabant, şi el fost concurent la scaunul episcopal, se referise, în
atestatul privitor la hirotonirea lui Ioan Bob, la sprijinul acordat de acesta episcopului şi
vicarului general în problemele diecezei, ca şi la calităţile probate ca preot şi
protopop 157. Tot în lipsa lui Bob, între 5 şi 13 mai, fuseseră autentificate la Viena copiile
atestatelor solicitate pentru a fi anexate actelor procesului canonic 158. Procesul s-a
încheiat în 28 iulie, când nunţiul Garampi a redactat propria recomandare, prin care îl
considera pe Ioan Bob pe deplin demn de a fi promovat la conducerea Episcopiei
Făgăraşului, iar în ziua următoare acesta a rostit mărturisirea de credinţă 159. La 3 august,
omnino, qui ad illam promoveatur, hancque ipsius promotionem eidem Ecclesiae Fogarasiensi
admodum utilem et proficuam futuram censeo, siquidem nihil utilius Ecclesiae Dei esse posse
censendum est, quam ejusmodi Pastor, qui iis dotibus, quas S. Paulus in Episcopo requirit,
puto irreprehensibilitate, doctrina, vitae probitate, sobrietate, pudicitia, diligentia, caeterarum
virtutum ornamentis praeditus sit […].” Ibidem, p. 295-297, doc. nr. Xd.
157 „[…] abinde vero potiori tempore Balasfalvae penes Cathedram qua Consistorii Episcopalis
lui Ioan Bob, eliberat la 2 aprilie de protopopul Gherlei, Avram Meheşi, de cel referitor la
hirotonire deja menţionat şi de alte trei privitoare la studiile teologice şi la comportamentul în
timpul acestora, eliberate în 7 şi 8 mai de fostul prefect de studii al Seminarului General din
Tyrnavia, de prefectul de la acea dată al Seminarului General transferat la Buda, respectiv de
conducerea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Buda, care funcţionase anterior la
Tyrnavia (ibidem, p. 300-302, doc. nr. Xg-Xl). Primele acte fuseseră expediate de episcopul
desemnat, celelalte fiind procurate de susţinătorii lui de la Viena. Pentru a nu întârzia obţinerea
confirmării, Bob a apelat ulterior din nou la nunţiu, solicitându-i, la 7 iunie, să trimită actele
procesului la Roma, însoţite de recomandarea sa, în vederea soluţionării în cadrul aceleiaşi
întruniri a Consistoriului roman atât a chestiunii demisiei episcopului Grigore Maior, cât şi a
confirmării sale (ibidem, p. 288-289, doc. nr. IX).
159 Ibidem, p. 299, doc. nr. Xf, şi 304, doc. nr. Xo. Formula mărturisirii a fost cea general uzitată,
Bob a fost primit de împărat împreună cu Ştefan Salciai, care-i obţinuse audienţa, şi i-a
mulţumit din nou pentru numire, după ce o făcuse şi la Sibiu 160. Cu acelaşi prilej el a
obţinut de la suveran reducerea considerabilă a taxei de 2000 de florini datorată pentru
eliberarea diplomei de numire, motivându-şi cererea prin precaritatea veniturilor
episcopiei sale, care oricum erau destinate susţinerii unor diferite necesităţi 161.
Încă înaintea întâlnirii cu Iosif al II-lea, la 31 iulie, Ioan Bob începuse o lungă
corespondenţă cu Francesco Brunati, agentul imperial pe lângă Sfântul Scaun, urmărind
urgentarea confirmării sale, acordarea dispensei de consacrare printr-un singur episcop
greco-catolic şi scutirea de taxele datorate în mod obişnuit pentru eliberarea bulei
pontificale, conceperea bulei de confirmare fără clauza referitoare la teologul de rit latin,
aşa cum se procedase şi în cazul predecesorului său, şi confirmarea cu dispensă pentru
gradele academice în teologie şi drept canonic 162. Dintre aceste solicitări, doar prima şi a
treia au ridicat probleme deosebite, Ioan Bob apelând pentru soluţionarea lor şi la
sprijinul cardinalului Franz Herzan, ambasadorul imperial pe lângă Sfântul Scaun, care
trebuia să prezinte Consistoriului roman chestiunea confirmării sale 163. În privinţa
suscipio, et profiteor, quae recipit et profitetur Sancta Romana Ecclesia, simulque contraria
omnia, et schismata, et haereses ab eadem Ecclesia damnatas, rejectas, et anathemizatas, ego
pariter damno, rejicio, et anathematizo. Insuper Romano Pontifici Beati Petri Principis
Apostolorum Successori, ac Jesu Christi Vicario veram obedientiam spondeo, ac juro. Hanc
Fidem Catholicae Ecclesiae, extra quam nemo salvus esse potest, quam in praesenti sponte
profiteor, et veraciter teneo, eandem integram, inviolatam usque ad extremum vitae spiritum,
constantissime, Deo adjuvante, retinere, et confiteri, atque a meis subditis, vel illis quorum cura
ad me in meo munere spectabit, teneri, doceri, et praedicari, quantum in me erit me
curaturum.” Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579. Aceeaşi formulă a fost utilizată şi în
cazul lui Ignatie Darabant, care a depus jurământul la 3 iulie 1788 în faţa episcopului romano-
catolic al Transilvaniei, Ignác Batthyány, împuternicit de nunţiul Giovanni Battista Caprara
(Idem, nr. 603; AE – AOE, nr. 467/1788, f. 1r-5r; Bârlea 1948, p. 309-310, doc. nr. XIX).
160 Notitia autobiographica, loc. cit.; MRUB – AG-ai, nr. 132/1783, f. 1r, scrisoarea adresată
33r-v, scrisoarea de răspuns a cardinalului Herzan din 27 septembrie. Cardinalul primise actele
procesului canonic la 19 august, costul instituirii acestuia, de 50 de galbeni, fiind suportat,
conform chitanţei emise la 8 septembrie de cancelarul nunţiaturii apostolice Francesco
Corazza, de acelaşi Ştefan Salciai (ibidem, f. 31r). Solicitarea scutirii de taxe, argumentată de Bob
prin pauperitatea personală, lipsa beneficiilor ecleziastice în dieceză şi scutirile similare de care
beneficiaseră predecesorii săi, a fost primită iniţial cu o mare reticenţă, Herzan punându-i în
vedere că şi cancelaria pontificală trebuie să perceapă taxe precum o fac oficialii secretariatelor
din întreaga lume.
142 Un timp al reformelor
164 Ibidem, f. 33v-34v, scrisoarea trimisă de agentul Brunati lui Ioan Bob la 23 august; MRUB –
AG-ai, nr. cit., f. 2r-v, răspunsul acestuia din 4 septembrie. Onorariul în chestiune („propina, id
est discretionem”), destinat papei, cardinalului şi altor oficiali consistoriali, se ridica la suma de
300 de scuzi. Informându-l pe Brunati despre trimiterea celei mai mari părţi a sumei şi
răspunzând observaţiei sale că şi arhidiaconatul reprezintă un beneficiu, Bob subliniază că
acesta este doar o funcţie, clericii români fiind siliţi să trăiască de pe urma economiei rurale.
165 Ms. lat. 255, f. 35r, dispoziţia de plată a nunţiului din 4 septembrie pentru 289 de scuzi
(aproximativ 600 de florini), în legătură cu care Bob solicitase în ziua anterioară acceptul
(Placetum) împăratului; Bârlea 1948, p. 305, doc. nr. XIa, scrisoarea din aceeaşi dată a nunţiului
către Secretariatul de Stat pontifical, care descrie în mod ilustrativ situaţia materială a noului
episcop: „Venne ieri da me Mgr. Babb nuovo eletto della Chiesa Greca-Unita di Fogaras in
Transilvania, afflitto e desolato per non aver modo di supplire a tutte le speze, che gl’indica il
Sig.r Brunati Agente Imp.le, ascendenti a 1200 scudi […] Egli è povero di nascita e condizione.
La Chiesa non può rendergli al più che 3000 fior.; ma in prodotti naturali i quali difficilmente
in queste parti riduconsi in denaro contante: e anche di tal rendita non potra egli cominciar a
godere che dopo della conferma e della sua succesiva installazione. Sua Maestà Cesarea
compassionando le circostanze si della persona che della Chiesa lo ha generosamente assoluto
da ogni tassa, che avrebbe dovuto pagare alle Cancelleria, per le lettere collazionali o sia di
nomina.”
166 Ms. lat. 255, f. 36r, scrisoare nedatată; în încheierea acesteia se solicita expedierea bulei
pontificale (taxată cu 287 florini) „totaliter gratis”, fiind invocat acelaşi argument prezentat şi
nunţiului: suma extrem de ridicată (peste 1000 de scuzi) nu putea fi acoperită, pentru că
veniturile episcopiei se ridicau abia la 3000 de florini anual, corespunzători unei sume de 1400
de scuzi.
167 Ibidem, f. 38r-v.
168 Astfel, din suma de 965 de scuzi solicitată iniţial, s-a ajuns în final, inclusiv prin renunţarea la
toate onorariile percepute anterior, la doar 384 de scuzi, în care erau incluşi şi cei 289 scuzi deja
achitaţi (MRUB – AG-ai, nr. 158/1783, f. 1r-2r, scrisoarea agentului Brunati din 10 decembrie;
Ms. lat. 255, f. 39r-40r, scrisorile aceluiaşi din 17 şi 20 decembrie). Suma restantă de 95 de scuzi,
însoţită de un onorariu de 30 de scuzi acordat lui Brunati, a fost expediată de Bob la începutul
lunii ianuarie 1784 (MRUB – AG-ai, nr. 177/1783, f. 1r-v, scrisoarea acestuia către Brunati din 26
decembrie 1783, şi nr. 1/1784, f. 1r-2r, scrisorile aceluiaşi din 1 şi 5 ianuarie 1784). La 9 ianuarie,
el a adresat o scrisoare de mulţumire şi cardinalului Herzan (Idem, nr. 3/1784, f. 1r).
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 143
La sfârşitul lunii ianuarie 1784 Ioan Bob a intrat în posesia bulei de confirmare,
emise la 15 decembrie anul anterior, prin care i se acorda dispensă pentru lipsa gradului
doctoral şi se omitea clauza privitoare la obligativitatea existenţei teologului de rit latin;
cu acelaşi prilej a fost recunoscută şi abdicarea antecesorului său 169. Tot la 15 decembrie
papa Pius al VI-lea a emis o indulgenţă plenară pentru toţi credincioşii care aveau să
participe la prima liturghie celebrată de noul ierarh în biserica catedrală sau la liturghiile
din alte biserici desemnate de episcop 170. La 18 decembrie lui Bob i-a fost acordată şi
dispensa pentru consacrarea printr-un singur episcop de ritul său şi alte două persoane
aflate în demnităţi ecleziastice 171. Primirea dreptului de dispensă pentru impedimentele
matrimoniale de drept ecleziastic, care se conferea în mod obişnuit episcopilor din
Ungaria172, şi a Placetum-ului imperial pentru bula de confirmare 173 au constituit ultimele
acte ale acestei îndelungate proceduri.
Activitatea lui Ioan Bob la Viena nu s-a limitat la aşteptarea confirmării
pontificale. El a fost un observator atent al evenimentelor care se petreceau în capitala
imperială, după cum se poate deduce din informaţiile transmise colonelului Schlaun în
scrisoarea din 16 septembrie, privitoare la zvonul începerii unui conflict cu turcii, la
aniversarea plină de fast a unui secol de la eliberarea Vienei de sub asediul otoman, dar
şi la reformele ecleziastice iosefine aplicate sau concepute în acea perioadă – desfiinţarea
169 „[…] caeterum sperantes quod tu licet Doctoratus gradus insignitus non sis, nihilominus quia
sufficienti doctrina praeditus, et ad dictam Ecclesiam Fogarasiensem regendam, et
gubernandam habilis, et idoneus esse dignosceris, tecum ut eidem Ecclesiae in Episcopi
scopum praefici, illique praeesse, ac illam ut supra regere, et administrare libere, et licite valeas
defectu gradus Doctoratus hujusmodi, ac constitutionibus, et ordinationibus apostolicis […],
de specialis dono gratiae dispensamus, volumus autem quod tu Cathedralis Ecclesiae, et
domus Episcopalis reparationi pro viribus incumbas, Montemque Pietatis erigi cures,
conscientiam tuam super his onerantes.” Ms. lat. 255, f. 46r-49v, transumptul cuprinzând bula
de confirmare şi decretele pontificale adresate arhiepiscopului de Esztergom, împăratului Iosif
al II-lea, respectiv „capitlului”, clerului şi credincioşilor diecezei Făgăraşului; vezi şi minuta
Consistoriului Secret din aceeaşi dată, la Bârlea 1948, p. 306, doc. nr. XIII. Ioan Bob a fost
informat despre expedierea bulei prin scrisoarea din 21 ianuarie 1784 a agentului Brunati (Ms.
lat. 255, f. 40r-v). În termeni aproape identici avea să fie formulat şi actul de confirmare a
succesorului lui Ioan Bob, Ioan Lemeni. În calitate de canonic capitular, acesta a aparţinut tot
clerului secular şi a fost confirmat cu aceleaşi clauze: dispensa „super defectu gradus
Doctoratus”, repararea catedralei şi a sediului episcopal, înfiinţarea unei case de credit şi, în
plus, instituirea unor anumite beneficii ecleziastice („praebenda theologalis et poenitentiariae”),
în conformitate cu prevederile Conciliului tridentin (Bârlea 1948, p. 311, doc. nr. XXII, minuta
Consistoriului Secret din 15 aprilie 1833).
170 Ms. lat. 255, f. 50r-53v; indulgenţa a fost aprobată prin Placetum-ul imperial din 24 februarie
februarie 1784; Ms. lat. 255, f. 40v, scrisoarea agentului Brunati din 4 februarie, referitoare la
acordarea dreptului solicitat.
173 Ms. lat. 255, f. 41r-v, solicitarea lui Ioan Bob din 14 februarie 1784, f. 43v, decretul Cancelariei
(„ego qua primus e clero saeculari in Transylvania denominatus praesul”), iar situaţia clericilor
formaţi în seminariile din Viena, Buda şi Blaj este prezentată în mod detaliat (Chindriş 1981-
1982, p. 240, 246).
177 La lipsa consecinţelor practice ale acţiunii se referă chiar Bob în Notitia autobiographica (p. 30):
„Interea supplicem libellum dedi exponens statum Cleri nostri, petii modalitate aliqua
subsidium pro Clero, sed nihil obtinere potui, verum demandata est restrictio parochiarum,
quae etiam facta est annis 1785, 1786 et 1787. Sed denato imperatore Josepho, nullus jam
amplius curat.” În privinţa reacţiei autorităţilor vieneze, trebuie menţionate mărturiile aduse în
discuţie de istoricul I. Tóth Zoltán (2001, p. 307), provenind din arhiva Cancelariei Aulice a
Transilvaniei.
178 Ms. lat. 255, f. 44v. Conform chitanţelor eliberate de prefectul Seminarului „Sancta Barbara” la
31 octombrie 1783 şi 27 aprilie 1784, Bob a achitat pentru găzduire suma totală de 328 de
florini şi 45 de creiţari (ibidem, f. 44r).
179 Ibidem, f. 44v-45r (tot aici şi textul jurământului); f. 49v (consemnarea referitoare la depunerea
jurământului, făcută de prefectul Seminarului din Blaj, Augustin Ládai, instituit ca notar pentru
această ceremonie). Dintre angajamentele luate, în afara declaraţiei generale de supunere faţă de
Biserica şi pontiful roman, sunt de reţinut: „[…] Regulas Sanctorum Patrum, Decreta
Ordinationes, seu dispositiones, reservationes, Provisiones, et Mandata Apostolica totis viribus
observabo, et faciam ab alii observari, Haereticis, Schismaticis, et rebelles eidem Domino nostro,
II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 145
vel successoribus praefatis pro posse persequare, et impugnebo, vocatus ad Synodum veniam nisi
praepeditus fuero canonica praepeditione, Apostolorum Limina singulis qvinqvenniis
personaliter, et per me ipsum visitabo, et Domino nostro, ac successoribus praefatis rationem
reddam de toto meo Pastorali officio, ac de rebus omnibus ad meae Ecclesiae statum, ad Cleri, et
populi disciplinam animarum, denique quae meae fidei ereditae sunt […]”.
180 Ibidem, f. 53v-54r.
181 Ibidem, f. 54r-v. Invitaţii pentru participarea la această ceremonie au fost trimise de Ioan Bob
guvernatorului Brukenthal la 17 iunie (MRUB – AG-ai, nr. 58/1784, f. 1r), episcopului Batthyány
la 21 iunie (AE – AOE, nr. 676/1784, f. 1r), magnaţilor şi nobililor din apropierea reşedinţei
episcopale la 22 iunie (Ms. lat. 255, f. 54v-55r) şi probabil în jurul aceleiaşi date fostului episcop
Grigore Maior (MRUB – AG-ai, nr. 61/1784, f. 1r-v, răspunsul acestuia din 28 iunie).
182 Descrierea ceremoniei în Ms. lat. 255, f. 55r-65v.
183 „Hoc die de diversis rebus insimul collatum est in palatio.” Ibidem, f. 65v.
184 Cuvănt în zioa instellaţiei, f. 1v.
146 Un timp al reformelor
lăţăsc, şi a judeca şi a grăi fără de nici o înfrânare cine cumu-i place, că foarte mulţi
înnoitori, amăgitori de toate laturile să ivesc întru această vreame a noastră, carii zic
că nimic nu să cade a creade, fără numai ce cu slabă cuvântarea minţii sale cei
omeneşti li să pare a fi adevărat şi luminat, mulţi neştiind nici ceale mai dintâiu
temeiurile creştinătăţii sau fiind daţi vieţii ceii reale cu gloata în multe fealiuri de
împărăcheri să dezghină şi îşi închipuesc dogme după plăcerea sa, alţii mai numai în
post îşi pun mântuirea sa […], iară alţii cu gol şi deşert nume că să chiiamă
pravoslavnici să măresc, unii lăsând poruncile lui Dumnezeu urmează amăgitoarele şi
deşartele obiceaiuri ale mai marilor săi şi nici măcar a auzi cuvântul lui Dumnezeu,
cu cât mai puţin a cuprinde leagea lui nu vreau, zicând că unele ca aceastea celor
învăţaţi, nu celor proşti să cuvin.[…]
Şi iarăşi întralt loc [referinţa este la Sfântul Ioan Hrisostom]: Deaca Episcopul
vreodată măcar pentru dreaptă pricină să mânie, de râde, de pofteaşte măcar prin
somn puţintică odihnă, mulţi îl defaimă, mulţi să smintesc, mulţi îi pun legi, mulţi îşi
aduc aminte de Episcopii cei de demult şi mai dinainte, îi pomenesc şi rău vorbesc de
cest de acum şi aceasta fac nu pentru că doară pre aceia ar vrea să-i laude, ci pentru că
pre acesta vreau să-l defaime […] Aceaste răsplătiri mă aşteaptă pre mine întru această
lume pentru ostenealele meale ceale de acum şi pentru ceale de aici înainte […]” 185.
În consecinţă, Bob făcea apel la sprijinul autorităţilor şi la colaborarea
protopopilor, care trebuiau să întruchipeze un model de conduită pastorală; în egală
măsură, preoţii aveau îndatorirea să-i instruiască şi corecteze pe credincioşi, în virtutea
atribuţiilor lor, dar şi prin propriul comportament:
„Întru voi am nădeajdea mea cucearnicilor fraţi şi împreună cu mine lucrători prea
iubiţi! Voi, unii aici la Scaun, alţii afară în eparhiile voastre sânteţi daţi mie şi puşi
ajutoriu spre ocârmuirea Besearecii lui Dumnezeu […], drept aceaia de veţi face cu
bun adevăr ceale ce sânt ale deregătoriei voastre, de o parte foarte mare a grijii meale
mă izbăviţi şi fiindcă trebuie să fiţi lumina lumii vă îndemn (Mathei: 5) aşa să
lumineaze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să
mărească pre Tatăl vostru cel din ceriuri, portul vostru, umblarea, cuvântul,
petreacerea şi cealealalte toate să fie cu cuviinţă […], întru nimic nedând nici o
zminteală, ca slujba noastră să fie fără de prihană, ci întru toate puindu-ne pre noi
înainte ca slugile lui Dumnezeu, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în
strânsori, în ostenele, în privegheri, în posturi, în curăţănie, în ştiinţă, întru multă
răbdare, în bunătate, întru Duhul Sfînt, în dragoste nefăţarnică […].
Mai pe urmă voi sânteţi nădeajdea neputinţei meale şi ajutoriul mieu, iubiţilor fii
carii prin ţară împrăştiată turma Domnului […] o paşteţi […]. Creadeţi fiilor că
micşorarea evlaviei în norod, călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi răutatea lor să
pricinuiaşte din neauzul cuvintelor dumnezeeşti. Drept aceaia, mărturisiţi Cuvîntul,
staţi asupră cu bună vreame, fără vreame, mustraţi, certaţi, rugaţi, dară cu răbdarea
mâniei şi cu învăţătură […] Dară ca cuvântul vostru să fie viu […] voi pre voi vă
faceţi pildă de fapte bune şi învăţătură, în evlavie, ca să nu să defaime slujba noastră,
iubirea de argint nici să se pomenească întră voi […], fie viaţa voastră oglindă întru
carea uitându-să credincioşii să ia bună pildă.” 186
În final, credincioşii înşişi erau chemaţi la practicarea unei vieţi creştine, bazată
în mod esenţial pe principiul iubirii aproapelui, ca şi pe îndeplinirea îndatoririlor faţă de
familie, stăpâni, împărat şi Dumnezeu 187. Mai puţin solemnă, dar plină de o amară
experienţă, a fost intervenţia episcopului demisionar Grigore Maior din finalul
ceremoniei 188.
Noul episcop greco-catolic nu era aşadar o personalitate, ci mai degrabă un
purtător de cuvânt. Calităţile lui umane, onestitatea şi sinceritatea, erau însă apreciate de
guvernatorul Brukenthal drept „două trăsături rare, care suplinesc din plin aplecarea
către ştiinţă şi sociabilitatea” 189. Mai sceptic, nunţiul Garampi îşi exprima speranţa că
noul ierarh se va ridica la înălţimea misiunii sale şi va fi un demn succesor al episcopului
Grigore Maior, atât de preţuit de el, dar ale cărui cuceriri misionare riscau să fie cu totul
pierdute ca urmare a tulburărilor provocate de politica de toleranţă religioasă 190. Cele
două opinii reflectă atitudini diferenţiate, în funcţie de aderenţa la concepţia politicii
confesionale tradiţionale, în cazul nunţiului, respectiv la un spirit mai pragmatic,
caracteristic ideologiei iosefine şi împărtăşit de guvernatorul Brukenthal. În privinţa
atitudinii monahilor bazilieni pe care, în mod semnificativ, discursul episcopului îi
trecuse total sub tăcere, mărturiile documentare nu înregistrează nici un fel de tensiuni
în această perioadă, doar preocuparea călugărilor pentru asigurarea celor necesare
postquam multa felicia, et fausta precatus fuisset, gratiasque Deo egisset hunc versum citavit:
«Illustrissime Frater Episcope! In qua sede sedes cum sit tibi commoda sedes, illa sede sede,
nec ab illa sede recede».” Ms. lat. 255, f. 65v.
189 Scrisoarea adresată vicecancelarului aulic György Bánffy la 11 decembrie 1782, apud Schuller
1969, p. 73.
190 „Oh! utinam Ill.mae et Rev.mae D.tionis V.rae zelo et verae pastorali pro animarum bono
sollicitudini eventus respondeat, ejusque labores qui incrementum dat Deus coronet!” Bârlea
1948, p. 307, doc. nr. XV, răspunsul nunţiului din 23 noiembrie 1784 la scrisoarea lui Ioan Bob
din 19 septembrie, păstrată în Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579, care a fost trimisă
împreună cu formularul jurământului de credinţă depus la 7 iunie; aici episcopul îi comunicase
observaţiile sale legate de gravele tulburări confesionale cu care se confruntase imediat după
instalare. Într-o altă scrisoare, din 8 aprilie 1785, răspunzând anunţului decesului fostului
episcop Grigore Maior, nunţiul se exprimă într-o manieră similară: „Summopere autem Ill.mae
ac R.mae D. V. gratulor, quod praeclaro hoc pietatis et grati animi erga Antecessorem Suum
testimonio, se illius etiam virtutum imitatorem polliceatur […].” Bârlea 1948, p. 309, doc. nr.
XVIII; vezi şi răspunsul în aceeaşi chestiune al Congregaţiei de Propaganda Fide, din 2 aprilie,
cu un conţinut asemănător, ibidem, p. 308-309, doc. nr. XVII. Cu toate acestea, la 3 august
1784, într-o interesantă scrisoare adresată Secretariatului de Stat pontifical cu privire la
consecinţele negative, în viziunea sa, ale completării scaunului vacant al diecezei ortodoxe
transilvănene, nunţiul îl caracteriza în cuvinte prea puţin laudative pe Ioan Bob: „Il nuovo
Vescovo di Balasfalva è uomo di poco talento, e per conseguenza meno atto a trattenere con
zelo quei popoli.” Ibidem, p. 437, doc. nr. CCXXIV.
148 Un timp al reformelor
191 MRUB – AG-ai, nr. 73/1784, f. 1r-v, scrisoarea adresată episcopului la 16 septembrie
1784, unde autorii se referă şi la dispoziţia privind trecerea domeniilor mănăstirii şi
Seminarului în administrarea episcopului: „Dignata est clementer sua Maiestas Sacratissima
Fondator noster munificentissimus pro ea, qua in universum, qua Rex Apostolicus, pollet
Authoritate Fundationum hanc suam ad quindecim annos, ob Augustae Menti cognita
motiva, administrationi Illustritatis Vestrae iniri curato proventum monasterialium, et
respective Seminarialium calculo etc.”.
192 Bârlea 1948, p. 140-145.
III. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ŞI SOCIETATEA
ROMÂNEASCĂ
1 Prodan 1979, vol. II, p. 574-575; Izvoarele răscoalei lui Horea, IV, p. 6-7, 24-25, 117-118, 127-129,
157-158, 203, 280-281, 295-6, doc. nr. 7, 24, 95, 107, 109, 133, 134, 162, 212, 226.
2 Prodan 1979, vol. cit., p. 575-576; Nicoară 1986-1987, p. 253, 260; Cernovodeanu, Binder 1993,
p. 171.
3 Monorai 1939, p. 478-480; Bariţ 1993, p. 524-525, 562; Neamţu 1976, p. 315; Gyémánt 1979, p.
421; Nicoară 1986-1987, p. 255, 260; Bocşan 1995, p. 88-89 (pentru cazul Banatului).
4 MRUB – CM, nr. 142, f. 1r-2v. Solicitarea instruirii credincioşilor în acelaşi sens prin intermediul
preoţilor fusese adresată episcopului de comitele suprem al comitatului Alba Inferioară, Imre
Bethlen, încă la 15 septembrie 1814, ea fiind reluată în dispoziţia Guberniului din 21 noiembrie
1816 (MRUB – AG-ai, nr. 43/1814, f. 1r; MRUB – CM, nr. 158, f. 1r-v).
5 Conform mostrelor trimise autorităţilor de judele Alexandru Farkas (Tóth 1955, p. 189-190). În
anii 1814 şi 1816 autorităţile au instituit anchete pentru cunoaşterea situaţiei locuitorilor şi
luarea unor măsuri de ameliorare (Neamţu 1976, p. 317-329).
6 De pildă, prin instrucţiunile din 1815 referitoare la beneficiile aduse de cultivarea cartofilor sau
(ibidem, p. 182).
8 MRUB – CM, nr. 76, f. 1r, scrisoarea adresată de guvernator episcopului la 18 februarie,
plerumque lacticiniis apud se produci solitis, sed hoc tempore plane desideratÿ viseatur
carnibus vero rarissime in autumno, et ordinarie in Bachiferiis, ac ita cum primis jejunio
qvadragesimali sit addicta, ut vix absque religionis laesione ipsam dispensationem admittat, et
acceptet, prout annis superioribus facto probavit, dum ob similem frugum penuriam a reliqvis
jejuniis generaliter datam dispensationem vix in aliquibus locis acceptavit, valde parum videtur
allevianda dispensatione a jejunio nisi forte operariis in diversis fodinis, quibus omnia aere
parato veniunt, quoniam lacticinia non plus sublevare observentur penuriam frugum quam
reliqua esuri [?] alia inconscientia autem ratione religionis facillium inquietandam fore.
Nihilominus quare, ut et necessitati pro possibili, et qvieti conscientiae eorum consolatu melius
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 151
guvernatorul s-a mărginit să-şi exprime speranţa că parohii vor veni în ajutorul celor
care vor solicita totuşi o asemenea dispensă 10. Dovada reticenţei credincioşilor,
împărtăşită şi de preoţi, o oferă consemnările de pe verso-ul circularei inspectorului
greco-catolic al Chişfalăului, Ioan Petrişor, care pe lângă instrucţiunea pentru folosirea
ghindei, citată mai sus, a difuzat cu acelaşi prilej şi un asemenea ordin privind dezlegarea
posturilor; aceste consemnări mărturisesc totodată neîncrederea unor preoţi faţă de
dispoziţiile protopopilor, cel puţin în chestiunile mai „delicate”:
„Dară poftesc ca precum lângă acest cursus de folosul ghindelor s-au alăturat şi
îndreptariul, aşa şi dispră în lontrul lăudatul milostiv decretum al Înălţatului
Împărat prin Înălţatul Crăiesc Gubernium din 6 dechemvrie anul trecut 10.471 sau
comisie Exselenţii Sale Domnului Vlădica sau a Sfîntului Consistorium poftesc ca
şi acum şi de aici înainte să se alăturească cursului şi să să trimită ca să-l
împrotocolăluesc şi să-l vestesc, almintrile scrisoare aceasta o socotesc neharnică a să
vesti (printr-însa numai) [ca o] veste străină urechilor rumâneşti! Apoi cu toată
plecăciune om face. După aceasta aşe am fost şi obişnuiţi şi de purure mângăieţ
văzând iscălitura arhiereului, ba şi cinstitele tisturi dinafară aceasta o fac. Eu
îndrăznesc acum în scris a mă căştiga că cu vorba am făcut. Dat Craidorolţ Grigorie
Pop de la Naghi Nireş paroh Craidorolţului.” 11
Un îndemn la pocăinţă, împlinirea îndatoririlor creştineşti şi rugăciune a fost
transmis credincioşilor greco-catolici prin pastorala episcopului Ioan Bob din 15
februarie 1816, alcătuită şi tipărită ca urmare a ordinului guvernatorului Transilvaniei din
10 aprilie 1815:
„Luând aminte la curgerea vremilor, care de vreo câţiva ani umblă cu înaintea
înapoi, aşea cât mai am putea zice cum că când ar trebui să fie vară e iarnă şi în loc
de primăvară toamnă, de unde pământul nostru rodurile sale nu şi le poate da nici la
vremea sa, nici aşea precum era mai nainte obicinuit şi noi cu îndestularea rodurilor
lui dedaţi; şi drept aceaia cu ochiul minţii cugetând, încât lasă slabă mintea
esset, si ipsimet homines, bona modalitate per Dominos Officiales persuasi (sacerdotum enim
verba in transversum interpraetantur) saltem a reliqvis jejuniis dispensationem peterent.
Caeterum ego ipse etiam in hac necessitate si circumstantiae admiserint a jejunio Apostolorum
Petri, et Pauli, et Virginis Assumptae ad praecavendam omnem conscientiae turbationem
saltem eo addito, qui absque remorsu uti voluerit dispensationem inpertiar.” MRUB – CM, nr.
cit., f. 3r-v, răspunsul episcopului din 5 martie.
10 „[…] Dispensatio a jejuniis Plebi Valachicae, quae illis ex Principio Religionis quam maxima addicta
est, minus accepta futura, et quodammodo diffidentiam erga Ecclesiae Praepositos genitura sit [s.n.], nihil
obest, quo minus a generali ejusmodi dispensatione penitus praescindatur, Parochis relicto, ut
auditoribus suis in peculiaribus circumstantiis specialem ne fors a jejunio dispensationem
sollicitantibus, pro ratione vigentis eatenus consuetudinis subveniant.” Idem, nr. 78, f. 1r,
scrisoarea lui Bánffy din 18 martie.
11 Idem, nr. 165, f. 1v. Mai succintă, o a doua consemnare exprimă aceeaşi poziţie: „Cu adevărat
străin lucru fiind între rumâni, pentru aceasta fără decretumul sau comisie arhierească nu voi
pute vesti.” Din păcate, numele complet al parohului semnatar şi localitatea de provenienţă
sunt indescifrabile.
152 Un timp al reformelor
omenească, la pricina întoarselor pe dos vremi, ca mai bine luminaţi să putem pricepe
aceasta, ne-am înturnat cu gândul spre dumnezeiasca Scriptură, de unde toată
lumina ne străluceşte […]. Deci ca nu cumva să fim noi pricina aceştii certări din
vremile de acum cu păcatele noastre şi nu cumva noi să punem piiadecă vărsării
dumnezeeştilor daruri şi celor pământeşti, care mila şi pronia cea dumnezeiască de
pururi s-au obicinuit, după obicinuită iubirea sa de oameni, a le dărui noaă, am pus
înaintea voastră următoarea părinţeasca învăţătură şi dojană, îndemnaţi fiind şi prin
înalta comisie a Exselenţii sale Crăescului Gubernator din 10 aprilie 1815.” 12
Potrivnica „stare şi întocmire a vremilor”, descrisă în mod plastic în textul
pastoralei, era pusă de ierarh pe seama păcatelor oamenilor, remediul putând fi doar
respectarea poruncilor divine şi bisericeşti, îndreptarea morală şi practicarea virtuţilor:
„Că de vom lua seama la curgerea vremilor, vedem că Dumnezeu ne pedepseşte
pentru fărădelegile noastre, fiindcă de oarecâţi ani pămîntul, au pentru săcetă mare,
au pentru ploi multe, au pentru răceală nu dă rodurile sale, precum întru alte vremi;
viile, pomii, pădurile şi legumile le-au bătut bruma, pe alte locuri s-au umplut de
omidă mistuitoare şi veninoasă. Pe multe locuri era boli cumplite oamenilor şi
dobitoacelor [de] moarte pricinuitoare. Din ţara rumânească, unde tare să lăţisă
ciuma, pănă la Braşeu pătrunsese şi de nu ş-ar fi făcut Dumnezeu milă cu noi şi de
nu ar fi fost rânduit Înălţatul Crăesc Gubernium pază bună, toată ţara noastră o
umplea. În anul trecut văzurăm neaoa în doaă rânduri ca iarna în luna lui maiu cu
mare păgubire, când pomii şi pădurile era închiiate, că sămănăturile de toamnă şi de
primăvară, urmând răceala cu gheţiu, le-au stricat, cât foarte puţin rod au adus şi
acela încă fără vlagă; pe alte locuri necopt, iar pe mai multe locuri nici un rod n-au
adus; strugurii necopţi, care au rămas, vinu rău, fără putere, nesânătos. În unele părţi
mulţimea de şoareci au mistuit mai toate bucatele şi erburile. În anul acesta multe
hotare au bătut grindina, aşea cât nimic nu le-au rămas bieţilor oameni. Ce sânt
acestea toate altă, fără numai pedeapsa şi sbiciul lui Dumnezeu preste noi pentru
păcatele noastre, că urmând dintru acestea lipsă de bucate şi foamete mulţi oameni ş-
au lăsat căsile sale şi ca să nu piiară de foame s-au tras pe airea, unde nădăjduia că
vor afla cele de lipsă spre traiu. […]
De acestea toate iaste de lipsă rugăciunea […] Rugăciune cu rugăciunile Bisearicii
să se păzască toate cetăţile şi satele de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de
foc, de sabie, de venirea asupră a altor neamuri şi de răsboiul cel dintră noi şi pentru
ca milostiv, blând şi bun păciuitoriu să fie bunul şi iubitoriul de oameni Dumnezeul
nostru şi să întoarcă toată mănia, carea să porneşte asupra noastră şi să ne
izbăvească de îngrozirea lui, carea pe dreptate iaste asupra noastră şi să ne miluiască
pre noi.” 13
Episcopul s-a remarcat şi prin atitudinea sa caritabilă, vânzând pe datorie cereale
din proviziile episcopale ţăranilor nevoiaşi, fără a putea răspunde însă întotdeauna
solicitărilor celor care apelau la ajutorul lui în disperare de cauză 14. Impresionantă este
petiţia grănicerilor din Teiuş, care i-au solicitat episcopului în anul 1814 să-i împrumute
cu grâu, descriindu-i condiţiile dramatice ale existenţei lor într-un mod ilustrativ pentru
realitatea şi mentalitatea epocii:
„Întru vederea tuturora ne este întâmplarea şi pedeapsa milostivului Dumnăzău cu
care ne ceartă pre noi pentru greşalele noastre, dintru întăi s-au început cu taberi şi
bătăi deasă şi groaznice şi urmează şi pănă astăzi, apoi cu schimbarea banilor, acum
şi cu lipsa bucatelor dintru care s-au născut şi aceasta mişcare a neamului nostru, de
lăsându-şi ţara să înstrăinează întru alte ţări streine, unde s-ar putea hărăni, iară
noi fiind cătane şi slujind de atâţa ani, acum când am dobândi ceva folos pentru
slujbele noastre şi a lăsa giurământu care am giurat supt steag sau vom trăi sau vom
muri nu ne îndurăm, iară fiind aşa tare lipsiţi de bucate cădem făcându închinăciune
până la pământ înaintea Exţelenţii Tale […]” 15.
O cerere similară i-a adresat lui Ioan Bob, la 20 noiembrie 1805, mai vechea sa
cunoştinţă, colonelul Schlaun, care lasă să se înţeleagă că ierarhul îi promisese ajutorul
său 16. Episcopul nu a putut răspunde favorabil altor solicitări din acelaşi an, făcute la 25
octombrie de doi funcţionari ai Tezaurariatului şi la 21 decembrie chiar de Tezaurariat
în favoarea locuitorilor din Zlatna şi Baia de Arieş 17; în răspunsurile sale Bob a invocat,
în primul caz, recolta slabă datorată ploilor abundente şi inundaţiilor din acel an, iar în
cel de-al doilea, imposibilitatea de a oferi cantitatea de cereale cerută de Tezaurariat, la
un preţ, după cum se poate înţelege, mai scăzut. Tot un răspuns negativ primise
anterior, la scrisoarea sa din 20 aprilie 1787, şi un anume János Dezsőffi, fost vicecomite
în comitatul Bereg din Ungaria; acesta solicitase episcopului român, cunoscut deja
pentru „paterna misericordia et erga Gentem Hungaram innata propensio”, un ajutor
bănesc, datorită foametei şi lipsei de pâine resimţite în acei ani pe teritoriul a trei
comitate ale regatului ungar, Bob invocând aici situaţia de penurie similară şi scumpete
din Transilvania 18. Debitorii săi au fost exoneraţi ulterior de datoriile acumulate în acest
fel printr-o generoasă dispoziţie testamentară a ierarhului 19, iar în ziua înmormântării
sale aşa-numitele „contracte” au fost arse în piaţa Blajului 20.
Realităţile sociale au făcut necesară într-o şi mai mare măsură implicarea
ierarhiei ecleziastice, cu deosebire în anii 1784-1785 când, în contextul răscoalei
ţărăneşti, clerul a fost investit cu un rol principal în acţiunea de pacificare. Mărturiile
contemporane reflectă acţiunile întreprinse în acest sens de episcopul ortodox Ghedeon
relaxentur et condonentur […].” Testamentum fundationale ejusdem Episcopi Joannis Babb pro
Clero Gr. Catholico Fogarasiensi de XXVIII Oct. MDCCCXXVIII, în Cipariu 1855, p. 36.
20 Popa 1938, p. 22.
154 Un timp al reformelor
Nichitici. Pe de altă parte, ele comunică o serie de zvonuri, colportate mai ales prin
presa vremii, despre raporturile oculte ale fostului episcop greco-catolic Grigore Maior
cu conducătorii răscoalei 21. Faptul este semnificativ şi se explică, desigur, prin
adversităţile stârnite de combativul ierarh printre reprezentanţii Stărilor. Episcopul Ioan
Bob apare menţionat şi el în împrejurările conscripţiei militare, la 28 august 1784, când
Guberniul i-a solicitat să interzică preoţilor săi amestecul în această acţiune 22.
Autorităţile suspectau în primul rând implicarea protopopului greco-catolic de Alba
Iulia, Tiron Dragoş, căruia episcopul i-a cerut în consecinţă lămuriri 23. Se poate
presupune că răspunsul protopopului nu a fost îndeajuns de convingător sau că
presiunea oficialităţilor a fost atât de mare, încât Bob a avut la un moment dat în
intenţie înlocuirea lui Dragoş cu călugărul Spiridon Fogaraşi 24. La 8 noiembrie ierarhul
s-a conformat invitaţiei Guberniului primită în ziua anterioară de a se implica în acţiunea
de pacificare, trimiţând mai multor protopopi instrucţiuni care puneau accent pe
caracterul vătămător al revoltei pentru liniştea de obşte, dar şi pentru interesele generale
ale românilor:
„[…] unele fapte ca acestea sânt spre stricarea şi urgia neamului rumânesc, nu
numai aicea în ţară, ci şi înaintea Înălţatei Curte, că cu aceaştea în loc de milă pe
care pururea o cerem om dobândi pedeapsă, care nu o nădăjduiam, nici să nu să
încredinţează rumânii noştri, că unele ca aceaştea sânt de la Înălţatul Înpărat, care
pururi pace şi linişte vrea a fi întru ale sale ţinuturi, ci de la nişte nepricepuţi şi
bolunzi cărora ca păgânilor le era sete de sânge creştinesc. Văd acuma şi or vedea ce
or păţi că s-au sculat ca nişte neam străin împotriva ţăreanilor (compatrioţilor) săi,
adecă împotriva domnilor […]” 25.
Alte apeluri la colaborare în acţiunea de pacificare şi menţinere a liniştii în
rândul poporului i-au fost adresate episcopului la 29 ianuarie 1785, de comisarul
gubernial Mihail Brukenthal 26, şi la 2 martie acelaşi an de Guberniu, după înăbuşirea
21 Prodan 1979, vol. cit., p. 335, 391; Izvoarele răscoalei lui Horea, I, p. 327-377; Izvoarele răscoalei lui
Horea, III, p. 140-142.
22 Problema conscripţiei militare şi implicarea preoţilor în desfăşurarea ei este prezentată pe larg la
Prodan 1979, vol. I, p. 213-280; aici este menţionat şi răspunsul episcopului Bob la solicitarea
Guberniului, trimis la 3 septembrie (p. 258).
23 Ibidem, p. 263, rezumatul răspunsului acestuia din 1 septembrie.
24 Într-o impresionantă scrisoare trimisă superiorului său la 27 decembrie, prin care Dragoş
încerca să-şi apere cauza, este menţionată venirea „părintelui Spiridon” la Alba Iulia, în calitate
de „vicarăş” (MRUB – AG-ai, nr. 69/1784, f. 2 r-v). Scrisoarea este anexată conceptului
adresei episcopului către Guberniu din 3 septembrie (ibidem, f. 1r), care trebuia de fapt să fie
însoţit de răspunsul menţionat al protopopului din 1 septembrie. Intenţia episcopului nu a fost
totuşi pusă în practică, Dragoş păstrându-şi funcţia şi în continuare.
25 Apud Prodan 1979, vol. cit., p. 595-596. Protopopii şi preoţii trebuiau să se străduiască pe unii
ca aceştia „a-i dojeni” şi „a-i învăţa ca să fie cu dreaptă ascultare spre mai marii lor, fiind în
pace şi linişte cu ţăreanii săi, odihnindu-să în lăcaşurile sale prin dreaptă lucrare să-şi căştige
hrană pruncilor şi muierilor sale”.
26 Suciu 1937, p. 355-356. Brukenthal i-a solicitat lui Bob transmiterea unei dispoziţii către preoţii
greco-catolici din comitatul Hunedoara unit cu Zarandul de a-l asista în acţiunile sale, ceea ce
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 155
răscoalei şi executarea conducătorilor ei 27. În cursul lunii ianuarie, el a difuzat prin două
circulare ordinul gubernial din 22 noiembrie privitor la stricta interzicere, „întru aceste
vremi tulburătoară”, a adunărilor preoţilor şi a întrunirii sinoadelor protopopiale fără
ştirea şi autorizaţia Guberniului şi a Tablelor comitatense 28. Pe aceeaşi cale a fost
transmis şi ordinul Guberniului care condamna implicarea unor preoţi greco-catolici în
răscoală, cu atât mai mult cu cât menirea acestora era de a-i îndruma ei înşişi pe
credincioşi spre respectarea îndatoririlor lor:
„[…] din mai multe înştiinţări trimise ar fi înţăles Crăescul Gubernium că oarecare
şi dintră preoţii noştri, după ce prostimea din varmeghia Henadorii cu a Zărandului
unită ar fi ridicat grea răscoală asupra nemişugului, nu numai nu s-au silit a o potoli
şi a o stinge după datoria chemării sale, ce încă ei însuşi ar fi îndemnat spre aceasta şi
s-ar fi năzuit ca această răutate şi prin alte varmeghii să sporească şi ar fi lucrat ca
mai tare să să lăţască. Pentru aceaia acum a doua oară porunceşte Înălţatul Crăesc
Gubernium prin mine frăţiilor voastre ca şi înşivă să păziţi şi norodul voao
încredinţat şi dinadins să-l învăţaţi datoria care are fieştecine cătră craiul şi împăratul
său, cătră patrie şi cătră sine şi aşa să îndreptaţi, să dojeniţi şi să povăţuiţi norodul,
ca toţi şi fieştecare tisturilor şi judecătorilor dinafară, precum şi domnilor locurilor
cuvioasă cinste şi ascultare să le deae şi orânduitele slujbe să le plinească, că aceasta
este datoria tuturor supuşilor celor buni şi aşa nenvaţă şi pravoslavnica credinţă.” 29
În afara rolului de intermediar şi colaborator al autorităţilor, episcopul Ioan
Bob a trebuit să acţioneze şi ca apărător al preoţilor persecutaţi de nobilime. Astfel, ca
urmare a unei sesizări a consistoriului din 10 decembrie, determinată de plângerile mai
multor protopopi, el a intervenit în favoarea preoţilor săi urmăriţi sau maltrataţi de
nobili, reclamând şi faptul că pe unii dintre ei, în pofida prerogativelor lor ecleziastice,
nobilimea insurgentă i-a silit să se ridice alături de ea împotriva răsculaţilor 30. Anterior, la
sfârşitul lunii august, Bob luase apărarea fiului preotului din Coşlar, refugiat la curtea
ierarhul a şi făcut prin circulara din 8 februarie, în care a dispus „ca oaricând şi pre care dintre
preoţi Măria Sa Fişpanul ar pofti ori la scrisoare ori la cetire pentru a sa îndreptare şi înştiinţare
mai deplin să fie datori a asculta şi a ajuta în cele ce sânt spre binele şi pacea de opşte” (MRUB
- Protocollum 1785-1788, f. 7r).
27 Prodan 1979, vol. II, p. 548.
28 Prin circularele din 11 şi 24 ianuarie 1785 (MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 4r-5r); Prodan
Pentru implicarea preoţilor greco-catolici în răscoală (desigur, mult mai redusă ca aceea a
preoţilor ortodocşi) date convingătoare se găsesc la Prodan 1979, vol. I-II, passim; sugestii
pentru o analiză generală a semnificaţiilor participării preoţilor la răscoală oferă Gorun 1998, p.
275-281, şi Gorun 2002, p. 153-162.
30 Prodan 1979, vol. II, p. 166-167, 198; Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 417, doc. nr. 211, şi 439,
doc. nr. 233. Într-unul dintre cazurile semnalate de consistoriu, cel al preotului Alexandru din
Geoagiu de Jos, raportul solicitat de Guberniu comitatului Hunedoara a fost transmis la 2
februarie 1785 (Izvoarele răscoalei lui Horea, VI, p. 308, nr. 138). Informaţii despre mai mulţi
preoţi uniţi arestaţi, printre care chiar protopopul Petru din Niraşteu, arestat la 12 decembrie şi
dus la Târgu Mureş, sunt menţionate şi la Meteş 1933, p. 22.
156 Un timp al reformelor
privilegiilor clerului este însoţită însă, în contextul critic al răscoalei aflate încă în
desfăşurare, de o evidentă doză de prudenţă, chiar dacă el însuşi era obiectul clevetirilor:
„La cartea frăţii tale în 10 zile aceştii luni mie trimisă pe scurt frăţeşte-ţi răspund.
Pentru batjocura care s-au silit nemeşii să-ţi facă fiind frăţia ta cu nume bun până
acum, foarte greu mi-au căzut şi tocma ca cum mie mi s-ar fi întâmplat, pentru care
ruşine frăţii tale făcută, precum şi pentru altor fraţi prin nemeşi pricinuite, m-oi nevoi
a răcurălui cât de curund la Crăescul Gubernium, care detoria a mea cu adevărat şi
pănă acum o am făcut, dară de la Gubernie altă nu mi-au venit, fără numai că au
dat poruncă la Table ca pe cei nevinovaţi să nu prindă sau de i-au prins să-i
sloboadă, iar despre cei vinovaţi să facă relaţie la Gubernie. Eu ştiu că nu numai pe
acolo, ce şi pe alte părţi să batjocoresc preoţii noştri strigăndu-le nemeşii că toţi preoţii
noştri sânt părtaşi cu hoţii de şijmatici, carii împotriva legilor lui Dumnezeu,
neamurilor şi a ţărâlor cu păgânească puternicie şi fărădelege s-au sculat, au prădat şi
au omorât, dare unele conşpiraţii ca acestea tot creştinului oprite ştim bine că preoţii
n-au avut, ce numai din pizmă, ca urgisâţi la toţi să ne facă le-au ijdănit nemeşii. Pe
mine încă mă pricinuesc şi destule împotriva mea vorbesc nemeşii cei mai proşti, iară
nu Domnii cei înţălepţi, dară caută să le rabd, că nu-i vreme ca să scriu tocma acum
la Gubernie, ci va vini vreme, după ce să vor mai aşăza vrăjbile, de li-oi pune toate
înaintea Crăescului Gubernium, avănd bună nădejde că vom căpăta satisfacţie despre
unii ca aceia carii negândind cu cinste clerului nostru pe tot locu ne sudue, ne hulesc şi
ne fac tălhari. Numai şi frăţia ta, precum alţi protopopi, să însămnezi cine, unde, pe
ce preoţi au batjocorit, au legat, încătu-i putea cu mărturii adeverind şi să ni-i scrii, ca
în vremea sa să le poci toate întămplările arăta Crăescului Gubernium.” 36
Atribuţiile administrative ale clerului au cunoscut o semnificativă multiplicare în
această perioadă, în condiţiile în care el avea posibilitatea de supraveghere şi influenţare
a atitudinii comunităţilor, putând veni astfel în sprijinul autorităţilor laice. Statul a recurs
în consecinţă la serviciile sale, de exemplu pentru difuzarea, în perioada 1786-1795 şi
1817-1820, a apelurilor referitoare la strângerea de donaţii în folosul satelor sinistrate
(„subsidia charitativa”), întâlnite şi în perioada anterioară, dar cu o frecvenţă
incomparabil mai redusă. Apelurile aveau în vedere, în mod propagandistic, şi
promovarea sentimentului de solidaritate între locuitorii Principatului sau între aceştia şi
cei ai altor provincii ale Imperiului, prin descrierea succintă a situaţiei dramatice a celor
sinistraţi, cel mai adesea ca urmare a incendiilor; mai rar, apelurile vizau şi ajutorarea
celor afectaţi de inundaţii, ori sprijinirea construirii de biserici sau şcoli 37. Organizarea
colectelor era hotărâtă prin decrete imperiale transmise episcopului de Guberniu, acesta
din urmă stabilind, în anul 1792, (pentru a preveni, după cum afirmă explicit în ordinul
său din 2 noiembrie, „îngreunarea poporului contribuent” 38), şi o perioadă strict
delimitată de primire a donaţiilor credincioşilor, care varia între trei şi şase luni, într-un
singur caz fiind permisă o colectă timp de un an. La rândul lui, episcopul trimitea
ordinele respective, prin circulare, protopopilor, aceştia însărcinând clerul subordonat
cu organizarea propriu-zisă a colectelor. Circularele făceau apel la caritatea credincioşilor
(fiind amintită „creştineasca dragoste” sau ideea că „cei milostivi să vor milui” 39), a căror
compasiune încercau să o trezească prin succinta descriere a situaţiei celor sinistraţi:
„[…] nenorocita întîmplarea a 49 de gazde din sat Noul în cinstita varmeghia
Sibiului carii după ce ş-au strâns bucatele de pe câmp, cu agoniseala aceaia împreună
arzindu-le căsile cu ceale ce au avut întrânsăle, aşişdirea lăcuitori din ţara nemţească
sat Gonabiţi, iarăşi din ţara cehului oraş Caaden, cărora căsi şi avere prin foc
arzind, la foarte mare sărăcie au ajuns […]” 40.
„[…] în oraş Feldioara din ţinutul Braşăului nu de mult ar fi ars 139 de case,
pă lângă acestea multă samă de dobitoace, veşmânturi şi unelte trebuincioasă la casă
tot cu această întâmplare s-ar fi mistuit, pentru care lăcuitorii de-acolo vrednici de
milă să află […]” 41.
„[…] strânsa milă pentru lăcuitori din Salisburg, prin foc păgubiţi […] să să de
perţeptorilor şi mai nainte de plinirea vremii hotărâte, ca perţeptorii cât mai curând să
o poată da la Caşa Provinţialiciască, fiindcă să apropie iarna care pofteşte întocmirea
coperişurilor care prin foc s-au fost mistuit” 42.
Desigur, printre oamenii de rând, confruntaţi ei înşişi cu dezastre similare şi
atâtea lipsuri, apelurile puteau găsi cu greu ecou 43. Cei mai bine situaţi din punct de
vedere social, provenind cu predilecţie din mediul urban, au răspuns însă în unele cazuri,
după cum o dovedeşte un raport trimis Guberniului la 12 mai 1819 de episcopul Ioan
Bob, cuprinzând lista celor care făcuseră diverse donaţii ca urmare a apelurilor din
ultimii ani. Printre aceştia este menţionat un anume Ştefan Mezei, notar al comitatului
Turda44, care contribuise în repetate rânduri, atât pentru locuitorii mai multor sate din
protopopul Alba Iuliei Tiron Dragoş, la 21 octombrie 1801; acesta mărturisea că preoţii „de la
norod, după vestirea acelor Prea Înalte Comisii, răspuns au luat cum că ale sale greotăţi şi lipse
nu şi le pot plini şi n-au de unde a da” (MRUB – AG-ai, nr. 62/1801, f. 1r).
44 Conform Schematismus 1815, p. 36.
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 159
provinciile ereditare austriece şi pentru sinistraţii din Salzburg, cât şi pentru cei din satul
Nou Român, din districtul Braşov 45.
În perioada intermediară, aceste apeluri şi-au modificat conţinutul, pentru că
Biserica a fost implicată în sprijinirea efortului de război, ca urmare a participării
Imperiului la războaiele de coaliţie împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene.
Dimensiunile esenţiale ale acestui sprijin pot fi sesizate în planul religios, propagandistic
şi material 46. Organizarea de rugăciuni pentru victoria armatelor imperiale 47 şi de
ceremonii religioase de mulţumire pentru victoriile obţinute de acestea, combaterea
discursului revoluţionar şi promovarea unei susţinute campanii denigratoare la adresa
francezilor, sprijinirea materială a efortului de război 48 şi difuzarea apelurilor pentru
înrolarea voluntarilor 49, respectiv a decretelor de amnistie care încercau să contracareze
fenomenul tot mai frecvent al dezertărilor, au reprezentat aspectele majore ale rolului
clerului, el secondând astfel acţiunea politico-militară şi ideologică a statului 50.
Astfel, în anul 1795 au fost organizate ceremonii religioase de o amploare
deosebită în vederea implorării ajutorului divin, ca urmare a acordării de către papa Pius
al VI-lea, la solicitarea împăratului Francisc al II-lea, a unei indulgenţe plenare şi a
proclamării jubileului pentru teritoriul Imperiului 51. Timp de şase săptămâni, stabilite
dispoziţii în anii 1793, 1794, 1795, 1796, 1800, 1801 şi 1805 (Stinghe 1902, p. 92-93, 96-97,
104, 123-124, 127-128, 130-131, 203-204, 206-207, 211-212, 284-285, doc. nr. LXV, LXVIII,
LXXV, LXXXVIII, XCII, XCIV, CXL, CXLII, CXLVII, CCI). Emil Micu (1939, p. 287-288)
menţionează dispoziţii similare şi pentru anii 1813 şi 1815.
48 De pildă prin donarea obiectelor de cult din aur şi argint ale bisericilor pentru refacerea
vistieriei imperiale, cerută printr-un decret imperial din anul 1799 (Puşcariu 1889, p. 171-173,
circulara consistoriului Episcopiei Ortodoxe din 13 august 1799).
49 Primul asemenea apel a fost lansat în anul 1794, el fiind difuzat prin circulare la 10 iulie de
episcopul ortodox Gherasim Adamovici (Stinghe 1902, p. 106-107, doc. nr. LXXVII) şi la 21
iulie de cel greco-catolic Ioan Bob (Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 228-229, nr. 424).
50 Prezentarea acestor aspecte, pe baza circularelor consemnate în protocolul parohiei ortodoxe
Moeciu de Jos – Bran, a fost realizată de Emil Micu (1939, p. 283-288), iar semnificaţiile lor
ideologice au fost analizate de Ladislau Gyémánt (1989, p. 192-197), Zamfira Mihail (1994, p.
52-56) şi Sorin Mitu (1995-1996, p. 242-248); analize similare au fost efectuate, pentru cazul
Banatului, de Nicolae Bocşan (1994, p. 29-45) şi de Mihai-Ştefan Ceauşu, pentru cel al
Bucovinei (1996, p. 373-384; 1998, p. 155-166). Mărturii interesante cu privire la măsurile luate
de autorităţi pentru stăvilirea pătrunderii ideilor revoluţionare au fost valorificate de Elek Csetri
şi Florin Mureşan (1998-1999, p. 33-56).
51 Pastor 1934, p. 437-438. Bula pontificală în această chestiune, emisă la 1 ianuarie 1795,
înfăţişează în introducere următoarea motivaţie a solicitării imperiale: „[…] cum jam plurimum
permotus esset animo ob haec asperima tempora perseverantis deterrimi belli, quo exagitantur
vastissimae Suae Monarchiae ditiones […]” (MRUB – AG-ai, nr. 11/1795, f. 7r-12v). În mod
160 Un timp al reformelor
pentru dieceza Făgăraşului între 10 iunie şi 22 iulie, credincioşii erau chemaţi să viziteze
cele trei biserici sau locuri desemnate de episcop de cel puţin 15 ori şi să se roage
„pentru creşterea şi înălţarea Sfintei Maici Biserici şi pentru izbăvirea de greutăţile
războiului”; pe lângă aceasta, ei trebuiau să se spovedească, să se împărtăşească şi să facă
milostenii, putându-şi alege drept duhovnic pe orice preot sau călugăr, care avea dreptul
de a le acorda absolvirea de toate păcatele, greşelile şi sancţiunile bisericeşti, chiar în
cazul celor rezervate în mod obişnuit ierarhilor sau Scaunului apostolic 52.
Încetarea războiului între anii 1797-1799 a prilejuit în schimb organizarea unei
ceremonii religioase de mulţumire pentru binefacerile păcii, în Duminica Floriilor din
anul 1798. Pastorala adresată credincioşilor de episcopul Ioan Bob cu această ocazie la
îndemnul guvernatorului Transilvaniei 53 punea accentul pe prosperitatea de care
locuitorii Principatului se bucurau în acel an, în comparaţie cu situaţia din ţările vecine,
înfăţişând o imagine plastică, ce se poate contrapune celei oferite de pastorala analizată
mai sus, din anul 1816:
„Arătatu-ne-au şi noaă Milostivul Dumnezeu în anii trecuţi unele reale, anume
războiu în vecina ţară, iară aici lipsă de bucate şi scumpeate pentru nerodire, ci de
aceaste de toate curând ne-au mîntuit, nici s-au lăţât în toate părţile ţării cu păgubire.
Arătatu-ne-au acum mai de curând multe năcazuri, cu care ţările ceale mai dinafară
s-au împovărat, cu cât de greu războiu şi vărsare de sânge şi cu câte alte nevoi şi reale
care urmează din războiu s-au asuprit. Ba mai aproape să privim ţara ungurească
similar îşi explică propriul demers şi împăratul, în decretul din 12 februarie acelaşi an, prin care
a fost expediată bula episcopilor catolici de ambele rituri: „Siquidem ad implorandum divinum
in praesentibus arduis temporum circumstantiis auxilium, peculiarem in universis ditionibus
Nostris haereditariis devotionem instituendam decrevissemus, hocque fine Bulla Pontificia pro
celebrando Jubilaeo emanasset […]” (ibidem, f. 5r; decretul imperial, însoţit de copia bulei
pontificale, a fost comunicat episcopului Ioan Bob de Guberniu la 19 martie – ibidem, f. 4r).
Aluzii ceva mai concrete se întâlnesc în decretul adresat de suveran cardinalului Batthyány la 3
martie, prin care i s-a solicitat acestuia să transmită sufraganilor săi dispoziţiile necesare pentru
organizarea ceremoniilor religioase: „[…] in praesentibus nimium afflictis status publici
circumstantiis peculiares precum, et poenitentiae dies ad exorandum divinum auxilium
adversus hostes ipsi statui, et religioni exitiosos […]” (ibidem, f. 3r). Scrisoarea însoţind acest
decret, trimisă de cardinal episcopului Ioan Bob la 6 martie, aminteşte şi ea de solicitudinea
împăratului „pro pientissima Sua ad avertendas a populo suo imminentes plagas, atque
religioni ipsi infesta pericula” (ibidem, f. 1r-v). În acelaşi fond se păstrează şi versiunile
româneşti ale bulei pontificale, decretului imperial din 12 februarie şi adresei guberniale din 19
martie (Idem, nr. 1/1795, f. 1r-5v).
52 Conform circularei episcopului Ioan Bob din 15 mai 1795 (publicată la Pâclişanu 1938, p. 280-
283), care sintetiza prevederile bulei pontificale. Perioada de şase săptămâni trebuia să fie
deschisă şi încheiată de procesiuni solemne: „[…] volumus atque mandamus ut praesentium
indulgentiarum initium in forma Jubilaei celebretur solennibus processionibus, earumque item
finis iisdem pariter claudatur, prout magno religionis exemplo supplicationes habitae isthic
fuerunt instructo fidelium agmine anno 1776, 1750 occasione utriusque similis Jubilaei.”
MRUB – AG-ai, nr. 11/1795, f. 10v-11r.
53 Prin scrisoarea acestuia din 8 decembrie 1797 (Idem, nr. 53/1797, f. 1r-2r; Lupu 1944, p. 44),
cu câtă seacetă şi nerodire s-au pedepsit, cât norodul ei cu lipsă multă să năcăjeşte,
ţara rumânească, dară mai vârtos Moldova, nu numai cu grea lipsă de bucate şi cu
alte multe şi mari greutăţi să asupreaşte, ci şi cu cumplită ciumă şi moarte
năpraznică să chinuiaşte, jur împrejurul nostru tot pământul şi norodul cu multe
nevoi împovăraţi fiind suspină. Să iviră mulţime de lăcuste, care viind până la
marjinea hotarului ţării noastre, aici de putearea Dumnezeiască fură perdute şi fără
nici o pagubă făcută noao periră. O milostivă pronie Dumnezeiască, care de atâtea
reale ce de toate laturile ne-au încunjurat, neatinşi şi nevătămaţi ne-au ferit şi ne-au
păzit. Dară n-au stat acie bunătatea lui Dumnezeu cătră noi numai în apărarea de
ceale reale, ci mai încolo s-au întins şi ş-au arătat Dumnezeu dragostea sa spre noi şi
cu milă şi cu îndurări ne-au cercetat, lucrul mânilor noastre le-au [sic!] blagoslovit,
pământul nostru cu toate rodurile au înmulţit a-l îmbogăţi, cununa anului o-au
blagoslovit cu bunătatea sa, că pământu au dat roada sa, umplutu-s-au văile de grâu
şi de toate bunătăţile au prisosit, cămările s-au umplut de grăsime şi dealurile cu
bucurie din rodul viţii s-au încins, cât nu numai noi avem destul, ci şi vecinele ţări de
la noi să ajută şi cu ceale de lipsă spre hrană trăesc din prisosinţa bogatelor daruri
ceale noaă de sus de la Tatăl luminilor trimisă. Dobitoacele noastre s-au înmulţit şi
s-au sporit, pace şi linişte în pământul nostru s-au sălăşluit, fără primejdie şi fără
frică în căsile noastre petreacem, cu toate ceale trăbuincioasă îndestuliţi […]” 54.
Menţiunile fugitive privitoare la război şi unica referinţă la persoana împăratului
şi la autorităţile provinciale55 nu pot ascunde însă semnificaţia propagandistică a
cuvântului de învăţătură al ierarhului, cu totul similară intervenţiilor în care consecinţele
războiului şi acţiunile suveranului erau plasate în centrul atenţiei. Difuzarea acestei
pastorale a avut loc în cadrul ceremoniilor religioase organizate pentru efectuarea
rugăciunilor de mulţumire dorite de autorităţi, un rol extrem de important revenind
preoţilor care trebuiau să asigure receptarea mesajului arhieresc de către credincioşi 56.
Dispoziţiile concrete în acest sens au fost transmise prin circulara episcopului din 12
februarie:
„Cugetând noi bunătăţile ceale mari a lui Dumnezeu, care mai deosebi acum cu ţara
noastră le-au făcut şi le face (precum din cuvântul nostru aciia închis mai pre larg să
văd) am judecat detoriia noastră a fi ca osebită mulţămită să facem Atotputearnicului
Dumnezeu […] şi am rânduit ca în toate bisericile şi la toate parohiile să se facă
această mulţămită în Dumineca Floriilor ce vine, întru carea, după ce să vor aduna
toţi oamenii la bisearică şi blagoslovind preotul stâlpările le va împărţi, să va ceti acest
cuvânt de învăţătură al nostru cu bună luare de samă în auzul şi la înţălesul tuturor,
la care preoţii carii vor putea şi mai multe îndemnări să adauge, ca mai tare pre
oameni să-i deşteapte spre lauda şi mulţămita lui Dumnezeu, după acest cuvânt de
57 Ibidem, f. 3r.
58 Col. Doc. Blaj, nr. 1069, f. 1r; în text este menţionată dispoziţia Guberniului din 3 mai
1815, bazată pe decretul imperial din 14 aprilie.
59 Prin scrisoarea comitelui suprem al comitatului Alba Inferioară, Simon Kemény, din 22
(conceptul manuscris al acestuia). Mircea Popa (1977, p. 577-578) a editat acest text
considerându-l a fi circulara episcopului Ioan Bob, dar numai introducerea şi încheierea
aparţin ierarhului.
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 163
vecine, devotamentul faţă de suveran, dragostea faţă de patrie, grija faţă de propria
securitate şi dorinţa de apărare a credinţei creştine:
„Drept aceaia despre o parte aducându-vă aminte cu câtă milă au fost prea Înălţata
Curte a Austriei spre toţi supuşii săi, carii supt umbra aripilor aceştii prea Înalte
Curţi au trăit în pace, moşii şi strămoşii noştri n-au pătimit izgoniri, căsile, averile
voastre supt această milostivă stăpânire nu le-au răsipit împrotivnicii, nici le-au
mâncat focul, bătrânii şi tinerii voştri nu s-au tras, nici s-au vândut robi, în linişte aţi
vieţuit, supt această creştinească stăpânire de scârbe, de nevoi aţi fost izbăviţi,
creştinătatea aţi ţinut, ba încă ca să fiţi în ceale ce sânt cătră Dumnezeu şi spre
spăseniia sufletelor mai desăvârşit în tot chipul prin multe milostive porunci v-au
îndemnat şi v-au tras, iară împrotivnicul acesta frâncu au lepădat toată leagea lui
Hristos şi dintru acest fără de leage cuget vrea toată credinţa lui Hristos a o călca şi
de tot a o ştearge şi pentru care Înălţatul Împărat să oşteaşte […].
Întorcându-ne dară ochii şi la vecinele ţări şi neamuri, care cunoscând că binele
unii ţări îi împreunat cu pacea şi liniştea altei ţări şi cu ceva scădeare a sa multe
întunearece de mii au dat. Vă sârguiţi cu tot deadinsul spre plinirea aceştii milostive
împărăteşti voi şi netrăgându-vă îndărăpt de la datoriia aceasta a voastră cu toată
râvna din ceale ce aveţi din daru lui Dumnezeu ori bani, ori bucate, ori vite rumpeţi
şi daţi întru această lipsă de obşte şi mare, ca şi voi în vreame de lipsă să puteţi
dobândi şi de la Dumnezeu şi de la Înălţatul împărat dar şi milă. Iară acum să
putem dobândi dorita pace.” 62
Circulara adresată protopopilor sintetizează conţinutul apelului oficial pe care
aceştia trebuiau să-l distribuie preoţilor după obţinerea permisiunii autorităţilor locale 63.
În cazul în care demersul preoţilor nu ar fi avut succes, protopopii erau însărcinaţi să
viziteze satele însoţiţi de un reprezentant al autorităţilor pentru a-i convinge pe
credincioşi să acorde ajutoarele solicitate. Iar în vederea corectei înţelegeri a misiunii lor
era oportun, conform opiniei guvernatorului, ca protopopii înşişi să fie convocaţi de
episcop pentru a fi instruiţi; pentru cei care rezidau mai departe de scaunul episcopal
această instruire putea fi făcută de vicarii foranei 64.
Eficienţa reală a acestor acţiuni propagandistice rămâne însă problematică,
pentru că cei vizaţi au răspuns cu mare greutate solicitărilor. Motivaţiile nu sunt prea
greu de intuit. Conform unei relatări a preoţilor din satul Lupu adresată protopopului
Dimitrie Caian senior, credincioşii greco-catolici de aici au declarat că nu vor dona
nimic pentru că ortodocşii din acelaşi sat oferiseră o contribuţie separată, iar ei ar fi vrut
65 „[…] post multus et jam vociferationes Populus Parochiae nostrae id referre quod nihil offerre
velit, nam Parochiam Dis-Unitorum hic loci existentes in hac collatione semet ipsos
separaverint, et Parocho suo quid quid voluerunt, obtulerint, Parochiam vero nostri Uniti una
cum ipsis voluissent hoc negotio immisci […]” (ibidem, f. 19r, scrisoarea din 3 mai 1797).
66 „In effectum altissimarum caesareo regiarum intuitu oblati bellici subsidii per Illustritatem
numeroase chitanţe, în voluminosul dosar din care au fost citate ultimele scrisori (nr. 6/1797),
ca şi într-un altul din acelaşi an (Idem, nr. 64/1797, f. 1r-13v).
68 Idem, nr. 6/1797, f. 30r-v. Formularul preliminar redactat în limba română al acestui raport,
intitulat Însămnarea Preoţilor, Diecilor şi altor feaţe bisericeşti ce făgăduesc şi dau spre ajutorinţa Înălţatului
Împărat la războiu. 1797 (Idem, nr. 64/1797, f. 1r-2v), poartă şi semnăturile unora dintre preoţii
care l-au completat: Nicolae din Sâncel, Ioan Monorai şi Ioan Erdeli.
69 Idem, nr. 6/1797, f. 53r-v; protopopul Simion Zdrenghe apare aici cu o contribuţie de 4 florini
şi 30 de creiţari.
70 Idem, nr. 64/1797, f. 12r, raportul preotului din Broşteni.
71 Ibidem, f. 13r-v, raportul preotului din Armeni.
72 Idem, nr. 4/1801, f. 3r, 4r; aceste chitanţe sunt datate în 26 septembrie şi 16 octombrie 1797.
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 165
oferit contribuţii în natură (grâu şi ovăz) sau în natură şi bani, cele din urmă constând
însă în sume extrem de modeste, de ordinul câtorva creiţari 73.
Alte donaţii cerute prin apelul oficial şi prin circulara episcopului (cai şi boi) nu
sunt consemnate în aceste rapoarte, după cum nici solicitarea înrolării voluntare nu a
găsit răspuns. Un fenomen ilustrativ a fost şi cel al contribuţiilor promise, dar neonorate,
care erau trecute în consecinţă în listele de restanţe74. În acţiunea de colectare a ajutoarelor
necesare susţinerii armatei imperiale s-a ajuns desigur şi la abuzuri, determinate de
suprapunerea atribuţiilor autorităţilor laice şi ale ierarhiei ecleziastice. Un asemenea caz a
fost denunţat guvernatorului Bánffy de episcopul greco-catolic, care a reclamat faptul că
unor preoţi ai săi din comitatul Alba Inferioară li se solicitase o nouă contribuţie de
către comisarii regeşti, deşi ei se achitaseră deja la cererea protopopului lor 75.
Se poate sesiza aşadar că acţiunile ierarhiei ecleziastice în relaţie cu proprii
credincioşi au fost subordonate scopului prioritar propagandistic, ea încercând să secon-
deze operaţiunea de colectare, prin intermediul perceptorilor, a subsidiilor extraordinare
de război impuse Principatului. Clerul era chemat astfel să combată tentativele de
sustragere sau acţiunile de opoziţie ale contribuabililor 76, rezultatele acestor intervenţii
fiind urmărite cu atenţie de autorităţi 77. Pe de altă parte, sunt demne de luat în
consideraţie şi contribuţiile oferite de înşişi membrii clerului, chiar dacă, datorită situaţiei
materiale precare a acestora, ele nu erau prea consistente.
Reluarea confruntărilor militare în anul 1799 a prilejuit reapariţia apelurilor
pentru strângerea de donaţii, de această dată în folosul locuitorilor afectaţi de război,
73 Raportul citat mai sus, privitor la protopopiatul Tiur, cuprinde şi contribuţiile în natură ale
comunităţilor din protopopiatul Tiur, în cantitate totală de 112 ferdele de grâu şi 48 de ovăz
(Idem, nr. 6/1797, f. 53v-54r). Tot aici se păstrează un tabel cu contribuţiile personale în
natură şi bani ale mai multor locuitori (19 ferdele de grâu, 3 de ovăz şi 7 florini şi 32 de
creiţari), care făcea probabil parte dintr-un alt raport al cărui început lipseşte (ibidem, f. 48r-v).
74 Conceptul unui raport intitulat Formula praestandarum qvindenalium relationum, trimis comitelui
documentelor arhivei comitatului Alba Superioară şi a scaunului Arieş), Nicolae Szabó (1970,
p. 115-128, cu referire la contextul anului 1809) şi Ion Georgescu (1971, p. 1027-1046).
77 În anul 1798 de pildă, baronul Simon Kemény, comitele suprem al comitatului Alba Inferioară,
i-a solicitat episcopului Ioan Bob, prin adresa din 28 august, să înainteze situaţiile referitoare la
contribuţiile de război (MRUB – AG-ai, nr. 37/1798, f. 1r).
166 Un timp al reformelor
precum cei din Tirol 78. Noul efort financiar al statului a determinat şi apelul la un
împrumut intern, prin care s-a solicitat persoanelor particulare şi bisericilor să doneze
obiectele preţioase din aur şi argint pentru refacerea vistieriei imperiale, în schimbul unui
premiu de 4 florini la sută şi a unei dobânzi de 4,5% 79. Dintr-o informare trimisă
Guberniului la 31 martie 1800 reiese că episcopul greco-catolic Ioan Bob a contribuit
personal cu obiecte în valoare totală de 660 florini 80. Un nou apel pentru sprijinirea
armatei imperiale cu produse (grâu şi ovăz) a fost lansat la începutul aceluiaşi an 1800 81.
Şi în cursul celui de-al treilea război de coaliţie, declanşat în anul 1805, ierarhiile
ecleziastice şi-au îndeplinit atribuţiile deja tradiţionale, de exemplu prin difuzarea unui
apel pentru înrolarea voluntarilor 82 şi a decretului de amnistiere a dezertorilor din 2
martie 1806 83.
În contextul noului război din anul 1809 şi al crizei financiare a Imperiului statul
a apelat iarăşi la împrumuturi interne 84. Solicitarea adresată locuitorilor Transilvaniei în
acest an, referitoare la împrumutarea împăratului cu aurul şi argintul de care dispuneau,
a determinat dispoziţia adresată protopopilor la 17 decembrie 1810 de către Ioan Bob,
privind raportarea numărului vaselor liturgice confecţionate din cele două metale
78 Se păstrează chitanţe cu mici sume donate în beneficiul acestora pentru anii 1799-1801 (Idem,
nr. 34/1799, f. 1r-4r, nr. 4/1801, f. 1r, 8r-v); apelul este menţionat şi la Micu 1939, p. 284. Un
apel similar fusese lansat şi în anul 1797, în favoarea unei biserici din aceeaşi provincie, jefuită
de francezi, şi pentru aceasta fiind colectată o mică sumă (MRUB – AG-ai, nr. 6/1797, f. 1r).
79 Decretul aulic în această chestiune, emis la 9 mai 1799, a fost publicat de Guberniul
ornatum non habent; ego suppellectilem domestica in argento et auro ad valorem Camerae
Monetariae Caesareo Regiae Albae Carolinensi intuli prout ex assecuratoriis de 18 9bris 1799
numeris 10, 11, 12 Rhfl. 660.” Ibidem, f. 6r, răspunsul episcopului din data menţionată.
81 Micu 1939, p. 285, publicat prin circulara consistoriului Episcopiei Ortodoxe din 25 februarie
1800. La el se referă inspectorul districtului Trei Scaune, Bucur Stoica, care raporta episcopului,
în 25 iulie 1800, că „toţi preoţii au făgăduit căte puţin, că sănt săraci” (MRUB – AG-ai, nr.
31/1800, f. 1r).
82 Micu 1939, p. 285-287, circulara din 5 octombrie 1805, trimisă preoţilor din Bran de
conform circularei ierarhului din 10 mai acelaşi an, dispoziţiile decretului de amnistie trebuiau
să fie citite de către preoţi în biserică în trei duminici sau sărbători succesive (MRUB – CM, nr.
79, f. 1r-6r, care mai cuprinde raportul adresat Guberniului de ierarh la 18 octombrie cu privire
la publicarea decretului şi un exemplar imprimat în limba maghiară al acestuia). Versiunea
românească a decretului de amnistie este editat la Josan, Mircea 1998-1999, p. 227-228.
84 Andea, Andea 1990, p. 69.
III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 167
85 MRUB – AG-ai, nr. 10/1811, f. 1r-2r. Un apel similar a fost adresat şi clerului din Bucovina
(vezi Ceauşu 1998, p. 189-190).
86 Conform scrisorii episcopului către Guberniu din 7 iulie 1809 (Ms. lat. 228, f. 54r-v) şi ordinului
gubernial din 10 iulie (editat la Bariţ 1887, p. 35-36), în care se observa însă că preoţii erau scutiţi
doar în privinţa veniturilor provenind din proprietăţile bisericeşti, nu şi din cele personale.
87 Transmis prin ordinul gubernial din 10 august (MRUB – AG-ai, nr. 20/1809, f. 1r-3r).
88 Idem, nr. 8/1814, f. 1r-3r. Congregaţia comitatului îi solicitase episcopului la 14 februarie
1 În deceniul şapte fusese solicitată o situaţie statistică a tuturor confesiunilor din Transilvania. Ca
urmare, în anul 1765 a fost efectuată conscripţia credincioşilor luterani, iar în 1766 cea a
parohiilor şi credincioşilor romano-catolici, reformaţi şi unitarieni, respectiv a clerului,
credincioşilor şi bisericilor ortodoxe (Răduţiu, Gyémánt 1995, p. 197, nr. 1427, p. 202, nr.
1463, p. 203, nr. 1470). O atenţie deosebită a acordat problemei situaţiei materiale a clerului
episcopul greco-catolic Atanasie Rednic, în cadrul conscripţiei efectuate în anul 1765 şi al celei
mai detaliate din anul 1767 (Pâclişanu 1991-1993, p. 98-100; Miron 2004, p. 286-287).
2 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 8v-10r. Circulara transmite instrucţiunile cuprinse în adresa
gubernială din 18 ianuarie acelaşi an, reamintind şi ordinele imperiale anterioare referitoare la
această chestiune, din 5 octombrie 1782 şi 18 februarie 1783.
3 Ibidem, f. 8v.
4 Nu se regăseşte în protocolul citat, dar conţinutul rubricilor este prezentat în circulara
episcopală.
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 169
5 Ibidem, f. 20r.
6 Ibidem, f. 20r-v.
170 Un timp al reformelor
solicitate ar fi trebuit să fie, cel puţin teoretic, deja încheiată. Oricum, rezultatele se pot
doar intui în lipsa unei situaţii statistice generale. Comparaţia cu alte dieceze care au
întreprins operaţiuni de conscriere relativ similare, dar după cât se pare finalizate 7, face
cu atât mai ciudată inexistenţa unei asemenea situaţii în cazul diecezei Făgăraşului. Chiar
şi aşa însă, se poate aprecia semnificaţia majoră a operaţiunii, care a reprezentat de fapt
premisa acţiunii de reducere a numărului parohiilor, având ca obiectiv asigurarea
mijloacelor de subzistenţă necesare preoţilor.
Rezultatele efective ale conscripţiilor solicitate sunt imposibil de evaluat în
condiţiile caracterului incomplet al informaţiei documentare, mai ales sub aspectul
averilor parohiale 8. Pentru cea de-a doua conscripţie rapoartele sunt cu puţin mai
generoase, dar ele nu cuprind şi consemnarea averilor parohiilor, deşi au fost alcătuite
după emiterea celei de-a doua circulare episcopale 9. În schimb, corespondenţa episcopului
cu protopopii reflectă incapacitatea unora dintre membrii clerului de a răspunde cu
promptitudine solicitărilor venite din partea autorităţii seculare. Astfel, dacă protopopul
Avram Meheşi, sau Ioan Caliani al Sânmărtinului, căruia Bob i-a confirmat primirea
raportului său la 13 august 10, au răspuns aproximativ în timpul solicitat, în schimb
protopopii Dimitrie Tocaci al Crasnei, Petru Ungur al Santăului, Vasile Popovici al
Milvanului şi Teodor Budai (probabil identic cu Teodor Almaşi din Budacu Român) au
fost avertizaţi la 28 septembrie st.v., când li s-a retrimis circulara din 10 iulie, că vor fi
depuşi din funcţie dacă nu vor răspunde în cel mai scurt timp 11. La 19 octombrie,
probabil notarul clerului i-a trimis lui Vasile Popovici o nouă mustrare, în care observa:
7 Am întâlnit astfel o conscripţie a diecezei greco-catolice de Oradea din anul 1785, cuprinzând date
despre parohii, filii, credincioşi şi venituri (semnalată la Răduţiu, Gyémánt 1995, p. 293, nr. 2181),
o alta a diecezei romano-catolice a Transilvaniei începută în anul 1785 şi continuată până în 1788,
cuprinzând date despre parohii, filii şi biserici (AE – AOE, nr. 1188/1785), şi o alta din anul
1786 a unui vicariat al aceleiaşi dieceze, ceva mai complexă, pentru că apar în plus şi informaţii
despre sacerdoţi, veniturile acestora şi numărul credincioşilor (Idem, nr. 538/1786).
8 Singurele rapoarte cu acest subiect depistate în arhiva episcopală datează din 12 martie (MRUB
– AG-ai, nr. 67/1785, f. 1r ), respectiv 29 martie 1785 (Idem, nr. 68/1785, f. 1r, nr. 69/1785, f.
1r), şi se referă la parohiile Sântana de Mureş, Somoşfalău (Şoimuşeni) şi Dezmir. Ultimele
două parohii erau lipsite de biserici, aflate în posesia neuniţilor, pentru Şoimuşeni fiind
consemnat un venit de 7 florini de pe urma intravilanului; la Dezmir nu exista nici un fel de
venit, iar preotul era bigam. Doar la Sântana de Mureş biserica avea ca zestre două „pădurici”
care aduceau un venit anual de 1 florin şi 43 de creiţari, iar intravilanul şi extravilanul asigurau
celor doi preoţi impresionantul venit de 7 florini şi 57 creiţari într-un an, respectiv de 7 florini
şi 6 creiţari în celălalt.
9 Am identificat rapoartele protopopilor Avram Meheşi al Gherlei, Vasile Popovici al Milvanului
şi Simion Bran al Coaşului. Cel dintâi a fost trimis la 7 august (Idem, nr. 36/1785, f. 1r), cel de-
al doilea la 14 septembrie şi retrimis la 20 octombrie, din cauza primirii cu întârziere de către
episcop a primului raport (Idem, nr. 108/1783, f. 1r-6v), iar cel de-al treilea la 29 octombrie
(Idem, nr. 45/1785, f. 1r-v; şi aici este amintit un raport anterior trimis la începutul lunii
septembrie). Un alt raport, nedatat, probabil o completare la un raport anterior, se referă doar
la numărul caselor aflate pe terenul bisericii şi la distanţa dintre sate în protopopiatele Bistriţa şi
Tăuri, fiind trimis de protopopul Artemie Toháti (Idem, nr. 66/1785, f. 1r-2v).
10 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 22r.
11 Ibidem, f. 26r; în urma acestui avertisment şi-a trimis şi Simion Bran tardivul său raport pe
12 Ibidem, f. 26v-27r.
13 Ibidem, f. 27r-v. Mustrări similare au fost trimise la 20 octombrie lui Nicolae Tatu, protopopul
Sadului, şi lui Emanuel Mitarka, protopopul Cohalmului (ibidem, f. 28r-v, 29r).
14 Notitia autobiographica, p. 30. Intenţia Curţii vieneze de a realiza o asemenea acţiune era însă mai
veche, pentru că despre proiectul „restrângerii şi dotării parohiilor uniţilor de rit grec” vorbea
cancelarul aulic Reischach într-o scrisoare adresată episcopului Grigore Maior la 9 ianuarie
1782, prin care îi solicita sugestii în acest sens (MRUB – AG-ai, nr. 2/1782, f. 1r).
15 Un exemplu în acest sens îl oferă cazul relatat în raportul său din 30 decembrie 1787 de
protopopul Gherlei, Avram Meheşi, privitor la atitudinea judelui György Balog (MRUB – AG-
172 Un timp al reformelor
ai, nr. 29/1787, f. 1r-v, 3r-4v). În cererea adresată conducerii comitatului Solnocul Interior unit
cu Dăbâca Superioară, Meheşi înfăţişează motivul disensiunilor sale cu reprezentantul
autorităţilor: modalitatea de stabilire a statutului unor localităţi (parohie sau filie), printr-o
interpretare prea strictă a dispoziţiilor oficiale, neţinându-se seama decât de numărul
locuitorilor (cel puţin 800 pentru o parohie), nu şi de distanţa dintre localităţi, de dificultatea
accesului sau de (in)existenţa dotaţiei corespunzătoare; sunt amintite şi aici două sate care s-au
declarat neunite, deşi nu încheiaseră instrucţia de şase săptămâni (Negreni şi Curtuiuş).
16 Conform prevederilor conţinute în punctul 2 al protocolului înţelegerii dintre protopopul
Meheşi şi judele Balog (ibidem, f. 5r-6v). În observaţiile sale din finalul documentului, Meheşi
revine la problema numărului necesar de locuitori pentru constituirea unei parohii, propunând
ca acesta să fie de 700-800 în cazul satelor apropiate, care urmau să primească un paroh şi un
cooperator, iar în cazul celor aflate la o distanţă mai mare de o oră de mers, de 400-600 pentru
o parohie, respectiv de 300-500 pentru o filie.
17 Extrasul face parte din Protocollum Regulationis ac Restrictionis Parochiarum Graeco-Catholicarum
Dioecesis Fogarasiensis in Magno Transylvaniae Principatu Inclyto Comitatu Albensi Circuloque Zalathnensi
existentium juxta Instructionem Regio Gubernialem [anno] 1787 sub numero 4868 emanatam per eatenus
exmissos Deputatos concinnati (Idem, nr. 61/1818, f. 1r-v). Numărul locuitorilor era de 861 (din
care 270 în filia Oiejdea), iar veniturile parohiei se ridicau la 41 florini şi 2 creiţari; un accent
important este pus de conscriptori pe propunerea de reedificare a bisericii pe un amplasament
mai accesibil.
18 Faptul este evidenţiat de scrisoarea din 3 martie 1788 a protopopului Mureşului, Alexandru
Anghel, care a solicitat să fie lămurit dacă trebuia să raporteze situaţia parohiilor şi filiilor din
întregul comitat, sau doar a districtului său protopopial (Idem, nr. 9/1788, f. 1r). O altă
scrisoare, referitoare la operaţiunea propriu-zisă de reducere a numărului parohiilor, a expediat
acelaşi protopop la 11 martie (Idem, nr. 12/1788, f. 1r).
19 O asemenea circulară, expediată la 26 ianuarie 1788, este amintită de protopopul Gurghiului
Petru Maior în scrisoarea adresată episcopului la 18 februarie 1788 (Maior 1968, p. 26-29, nr.
XX); Maior l-a înştiinţat despre ea şi pe protopopul Alexandru Anghel (conform mărturiei
acestuia din scrisoarea din 11 martie, citată în nota anterioară). Tot la ea se referă în scrisoarea
din 21 martie şi vicarul foraneu al Făgăraşului, Ioan Halmaghi, care o primise de la protopopul
Sibiului, Chiril Ţopa (MRUB – AG-ai, nr. 18/1788, f. 1r).
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 173
Halmaghi 20. Aşa s-a şi întâmplat, dar cei care au suportat consecinţele au fost unii dintre
protopopii recenzenţi, Petru Maior şi protopopul Ghirişului, Teodor Ruţa, reţinuţi şi
sever admonestaţi de autorităţi 21. În consecinţă, la 22 martie, Guberniul s-a adresat în
mod direct episcopului greco-catolic, trecând peste obişnuitele formule protocolare şi
solicitându-i fără menajamente să interzică preoţilor săi continuarea conscrierii
membrilor celorlalte confesiuni 22.
Desfăşurarea acţiunii de conscriere a relevat şi dificultatea cu care o parte a
protopopilor răspundeau noilor sarcini administrative, în condiţiile în care acestea se
adăugau celor pastorale şi, deseori, necesităţii de asigurare a traiului zilnic prin munca
proprie 23. Pe de altă parte, nu toţi membrii clerului erau capabili să redacteze în mod
corect asemenea rapoarte, ei trebuind să apeleze la ajutorul colegilor mai versaţi în
activitatea administrativă 24.
20 MRUB – AG-ai, nr. şi loc. cit. Halmaghi observă aici că, în lipsa colaborării autorităţilor locale,
care nu primiseră o asemenea însărcinare, acţiunea nu putea stârni decât tulburări, ca şi
împotrivirea preoţilor celorlalte confesiuni. Aceeaşi temere reiese şi din scrisoarea din 11 martie
a protopopului Alexandru Anghel, care a revenit ulterior, prin scrisoarea din 8 mai, solicitând
instrucţiuni în această problemă, în condiţiile în care conducerea comitatului îi interzisese
efectuarea conscripţiei: „După porunca Mării Tale eu am fost la groful ca să mă îngădue a scrie
sufletele şi altor neamuri dinpreună cu ale noastre, dară nice în varmeghia noastră, nice într-a
Turzii nu ne îngădue […]” (Idem, nr. 39/1788, f. 1r).
21 Primul a relatat convocarea sa în faţa vicecomitelui comitatului Turda şi confiscarea circularei
episcopului şi a actelor conscripţiei începute, în scrisoarea din 18 februarie, deja menţionată, plină
de o revoltă abia stăpânită pentru nedreptatea suferită; cel de-al doilea a descris, în scrisoarea din
13 martie, citarea lui la Turda, în faţa judelui suprem, urmată de trimiterea la Cluj, unde a fost
anchetat în prezenţa guvernatorului Bánffy (Idem, nr. 15/1788, f. 1r-v).
22 „Ut autem, ne quo casu mala successive evadat haec inquietudo, ex parte provideatur, ex altera
parte autem ut haec Conscriptio ulterius, cum ad Parochiarum Regulationem necessaria sit,
deducatur juxta Mandatum Altissimum sub hodierno cunctis Comitatus Officiolatibus necessaria
demandata sunt, ut in hoc Conscriptione Parochi ab omni Connumeratione, et Conscriptione
aliarum religionum, et ipsorum Ecclesiis se abstineant, et tantum numerum Non-Unitorum, et
quidem sine ullo facta spectatione, et instituta Inquisitione, et hoc poenes ipsis distributa mandata
ne excedant singulare curam habeant.” Idem, nr. 20/1788, f. 3r.
23 Relevantă este motivaţia expusă de protopopul Vasile Nemeş al Sânmărghitei în scrisoarea din 28
aprilie 1788, în care încerca să se justifice pentru întârzierea trimiterii raportului său: „Quod
utinam hucusque facere potuissem, enim vero remorae vitium non in me fuit, sed partim in vasta
mihi injuncta provincia, partim etiam in nonnullis meis Condeputatis, quibuscum aegre ac tarde
admodum convenire potui, partim vero in mea tenuitate et paupertate, quae saepe ab opere
revocabat et ad officium Parochiae vocabat, unde saltem aliquid vitae in dies sustentandae medii
aquiro. Nam usque dum hoc opus duxi et reduxi atque in quin duplici exemplari descripsi,
nedum fatigia mihi quis remuneratus, verum nec charta resoluta est; multa juste hoc tempore
afflictionis conqveri possem, sed non vacat, sufficit interea, quod tandiu meliora expectarim
sperarimque, ut jam plane desperem, et pene etiam dubitem […].” Idem, nr. 34/1788, f. 1r.
24 Este cazul aceluiaşi protopop Vasile Nemeş: „Fassiones Proventuum Parochialium erronee
confectas pro emendatione Domino Archidiacono Abrahamo Mehesi missas et mecum etiam
comunicati jussas, emendavi quae me concernebant, qvas etiam transmitterem, nisi Inclytus
hujus Officiolatus ad similes Fassiones emendandas recte hodie sub poena (Bone Deus!)
acclusionis omnium bonorum temporalium quae habeo, in casu non comparitionis desinum
citassat, ne igitur actum agerem apud me retineo.” Ibidem.
174 Un timp al reformelor
şi câte o capelă; pe de altă parte, trei parohii erau lipsite de biserică, iar alte două parohii urbane
(Bistriţa şi Dej) aveau doar câte o capelă. Numărul total al parohiilor era de 944, iar cel al
bisericilor de 997; diferenţa se explică prin numărul important al bisericilor aparţinând filiilor
(47) şi mănăstirilor (10).
27 În cazul oraşelor libere regeşti (nouă oraşe, plus alte două ale armenilor, al căror statut
privilegiat a fost recunoscut de Dieta din 1791), existau biserici greco-catolice în şase oraşe:
Alba Iulia (cu două biserici parohiale – Lipoveni şi Maieri), Sibiu, Sebeş, Târgu Mureş,
Dumbrăveni şi Gherla; lor li se adăuga Bistriţa, unde exista doar o capelă. De asemenea, greco-
catolicii erau prezenţi în două dintre cele trei „oraşe nobiliare”, având o biserică în Aiud şi o
capelă în Dej.
28 Mănăstirile Silvaşu de Sus (comitatul Hunedoara), Sânmărtinu de Câmpie, Urmeniş, Râciu şi
Nicula (comitatul Turda), Petridu de Sus şi Feleac (comitatul Cluj), Fizeş (comitatul Solnocul
Interior), Santău (comitatul Solnocul de Mijloc). Alte patru mănăstiri apar ca desfiinţate şi
trecute în rândul parohiilor (Ciunga din comitatul Alba), respectiv al filiilor (Petrilaca din
comitatul Alba, Hodac din comitatul Turda, Chiueşti din comitatul Solnocul Interior).
Numărul lăcaşurilor monahale era aşadar chiar mai limitat decât cel menţionat în circulara
episcopală din 20 noiembrie 1785 (vezi supra, cap. I.3).
29 MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v; vezi anexa II.
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 175
30 Statistica menţionează existenţa a 1193 parohii şi 394 filii, faţă de 944 parohii şi 490 filii existente
în 1788.
31 O creştere semnificativă a numărului parohiilor se înregistrează în comitatele Târnava şi
Hunedoara, ca şi în teritoriul scaunelor săseşti, ea explicându-se cel puţin parţial prin aceeaşi
retransformare a filiilor în parohii.
32 Un număr de 14 parohii aveau câte două biserici (5 dintre ele fiind situate în comitatul
Hunedoara), iar o singură parohie (Petrila, din acelaşi comitat) avea în mod excepţional patru
biserici; sunt menţionate şi 10 filii care aveau biserică, doar 4 dintre ele având însă şi preot.
Statistica consemnează un număr de 8 parohii fără biserică, 5 dintre ele având preot. Numărul
total al bisericilor era de 1212, o cifră extrem de apropiată de cea a numărului parohiilor existente.
33 Numărul total al preoţilor era de 1173, fiind inferior atât numărului parohiilor, cât şi celui al
bisericilor. Este adevărat că statistica menţionează 69 de parohii având câte doi preoţi, 4
parohii cu câte trei preoţi şi o parohie cu patru preoţi, dar acest surplus este anulat de existenţa
a 100 parohii vacante la acea dată (33 situate doar în comitatul Hunedoara).
34 În perioada 1811-1835 a crescut şi numărul parohiilor la 1343, iar cel al filiilor la 592.
singurele rapoarte identificate, cel al inspectorului districtului Noţig, Dimitrie Crişan, din 13
februarie 1811 (MRUB – AG-ai, nr. 5/1811, f. 1r-v), şi cel al parohului Bistriţei, viceprotopop
al districtului Sărata, Ştefan Vlad, nedatat (Idem, nr. 31/1811, f. 1r), nu oferă posibilitatea unei
comparaţii. Primul raport conţine doar numele parohiilor (mai multe decât cele arondate în
statistică districtului) şi al preoţilor, respectiv numărul bisericilor şi al credincioşilor (foarte
diferit de cel înregistrat în statistica diecezei), iar cel de-al doilea, referitor doar la districtul Bistriţa,
respectă rubricatura statisticii, comunicând chiar şi datele pe anul în curs din registrele
parohiale de stare civilă, dar transmite date la fel de diferite de cele consemnate în statistica
generală.
36 Schematismus 1835, p. 216, 275.
176 Un timp al reformelor
37 Acte istorice, p. 146-147, unde este comunicat numărul capilor de familie şi al bisericilor unite din
fiecare comitat şi district şi din câteva scaune secuieşti şi săseşti; conform observaţiei istoricului
Tóth Zoltán (2001, p. 264-265), aceste cifre trebuie acceptate cu rezervă, nefiind exclusă o
anumită exagerare.
38 Apud Zieglauer 1881, p. 24.
39 Vechea organizare administrativă (11 comitate şi 2 districte în „pământul nobiliar”, 5 scaune
secuieşti, 9 scaune şi 2 districte săseşti, la toate acestea adăugându-se teritoriul graniţei militare)
a fost înlocuită cu o structură modernă, constituită din 11 comitate care desfiinţau jurisdicţiile
teritoriale ale celor trei naţiuni privilegiate. Reforma prevedea şi restructurarea întregului aparat
administrativ şi a fost completată, în 1786, cu împărţirea teritoriului Transilvaniei în trei
districte şi cu reorganizarea sistemului judiciar (ibidem, p. 24-27, 29-31; Josupeit-Neitzel 1986, p.
99-124, 139-144; Răduţiu 1984, p. 76-84, 97-102, 107-109).
40 Încă la 5 martie 1784, Guberniul transilvănean a comunicat episcopului romano-catolic
dispoziţia imperială, transmisă prin decretul din 25 noiembrie 1783, privitoare la necesitatea
elaborării unui plan de reglementare a parohiilor („Planum de regulatione Parochiarum”);
acesta presupunea efectuarea unei conscrieri a credincioşilor şi a unei statistici a parohiilor (AE
– AOE, nr. 299/1784, f. 1r). Tot atunci, o hotărâre imperială similară a vizat şi reglementarea
veniturilor stolare (Idem, nr. 301/1784, f. 1r, adresa Guberniului către acelaşi episcop,
expediată tot la 5 martie). Foarte probabil în acest context au fost alcătuite statisticile clerului
romano- şi greco-catolic din Episcopiile de Oradea şi Muncaci din 1784 (Răduţiu, Gyémánt
1995, p. 285, nr. 2119), conscripţia Episcopiei Greco-Catolice de Oradea din 1785 citată şi mai
sus şi statistica Episcopiei Ortodoxe din Transilvania din 1786 (ibidem, p. 300, nr. 2218; Lupaş
1914-1915, p. 669, anexa 15).
41 Prin memoriul De ortu, progressu, conversione Valachorum, Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis
eorum, în Cipariu 1855, p. 17. Cu privire la aceeaşi chestiune, raportul nunţiaturii vieneze din 6
decembrie 1774, adresat Congregaţiei de Propaganda Fide, aminteşte scrisoarea înaintată de
Grigore Maior Mariei Tereza în care acesta solicita ca, prin intermedierea autorităţii Scaunului
Apostolic, să se analizeze problema divizării diecezei Făgăraşului şi a înfiinţării unei noi
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 177
episcopii, care ar oferi un cadru mai favorabil acţiunii de reconvertire a „dizidenţilor” (Bârlea
1948, p. 317-318, doc. nr. XXVI, datat în mod eronat în 25 decembrie).
42 Pâclişanu 1991-1993, p. 140; Ghitta 2003, p. 290; Miron 2004, p. 70-71. La 30 iunie 1775
suverana a solicitat opinia lui Maior în această chestiune, solicitare la care episcopul a răspuns
prin scrisoarea din 29 iulie (citată la Pâclişanu 1991-1993, p. 139-140).
43 „Hunc in finem, cum aliunde notum sit episcopum ipsum in tam vasta dioecesi ubique
praesentia sua adesse, et omnia propriis viribus perficere non posse, et idcirco Augustissima
quondam Imperatrix Regina alium adhuc episcopatum graeco-catholicum versus Bisztricium
exigere intendisset, erectio tamen haec ob defectum duntaxat fundi, unde novus episcopatus
dotari potuisset, intermissa, et ad feliciora tempora dilata fuerit; necessarium omnino est, ut ex
eminentioribus in clero viris a doctrina, bonisque animi qualitatibus magis notis ac rerum
gerendarum peritis quatuor saltem, aut quinque in principatu constituantur decani, seu vicarii
foranei […].” Chindriş 1981-1982, p. 247.
44 Autorii apelau la o dublă motivaţie, de natură pastorală şi istorică: „Quandoquidem salus
prin motivaţia subiacentă şi prin apelul adresat în mod direct episcopului Ignatie
Darabant 45. El a fost reluat la începutul secolului al XIX-lea, când episcopul Samuil
Vulcan, consultat de Consiliul Locumtenenţial ungar, a preluat, în opinia sa din 30 iulie
1810, câteva din propunerile conţinute în petiţia din 1790 46.
Evoluţia structurii teritoriale a diecezei Făgăraşului în timpul lui Ioan Bob
poate fi reconstituită cu exactitate pe baza informaţiilor oferite de şematismele
contemporane. Acestea reflectă, cu mai multă regularitate şi rigurozitate decât înainte,
imaginea instituţională a eparhiei raportată la structura administrativă a Principatului 47.
Astfel, la 1787, sfera de competenţă a episcopului Făgăraşului cuprindea teritoriul celor
11 comitate rezultate în urma reformei administrative iosefine 48. După revenirea la
vechea structură politico-administrativă, această competenţă s-a extins şi la teritoriul
comitatelor reînfiinţate (Alba Superioară, Crasna, Dăbâca, Zărand), al districtelor
(Chioar, Făgăraş, districtul militar Năsăud), al scaunelor secuieşti (Arieş, Ciuc – alături
de care sunt menţionate scaunele Gheorgheni şi Caşin –, Mureş, Odorhei, Trei Scaune)
şi al scaunelor săseşti (Cincu, Mediaş, Nocrich, Orăştie, Rupea, Sebeş, Sibiu) 49. Total
Quod si autem Majestati Vestrae Sacratissimae pro hic et nunc aliter clementer visum fuerit, ad
Sacratissimos Majestatis Vestrae pedes provoluti de poplite supplicamus ad jurisdictionem
episcopatus graeco-catholici Magno Varadiensis applicari, siquidem haec periferia, quam ad
Fogarasiensem sub cujus jurisdictione actu existimus, cum caeteroquin aliarum quoque
religionum parochi et ministri in praespecificatis his tribus comitatibus nimirum Szolnok
mediocri, Krasznensi et districtu Kövár, olim ad Inclytum Regnum Hungariae de facto etiam
regantur et administrentur.” Petiţia, semnalată de Iacob Radu (Manuscriptele din Biblioteca
Episcopiei Unite din Oradea Mare, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom I,
1923, p. 281, nr. 104), a fost publicată de Zenovie Pâclişanu (Mărunţişuri istorice, p. 518-520),
fapt care a scăpat unora dintre cei care s-au referit la ea (Grigor 1997, p. 79-80, cu regretabile
erori de interpretare, şi Căluşer 2000, p. 57).
45 Faptul reiese cu pregnanţă din scrisorile adresate episcopului Darabant la 10 octombrie 1790
de Ioan Balint şi la 12 ianuarie 1791 de Petru Ungur şi Ioan Balint (Ms. rom. 472 b, f. 27r-v; Ms.
rom. 556, f. 20r-v).
46 Radu 1930, p. 94; Gyémánt 1986, p. 160-161. Pentru reluarea proiectului la mijlocul secolului al
Graeco-Catholici – MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1r-2v); componenţa clerului diecezan, deşi
comunicată de episcop, după cum o probează conceptul citat, nu a mai fost inclusă în
şematismul din acest an.
49 Şematismul din 1794 nu conţine componenţa clerului diecezan, care nu fusese comunicată. În
anul 1796 sunt menţionate comitatele Dăbâca şi Crasna, districtul Chioar, scaunele Odorhei, Mureş,
Orăştie, Sebeş, Nocrich (Schematismus 1796, p. 140-143); în anul 1800 scaunele Trei Scaune, Ciuc
şi Gheorgheni, Sibiu (Schematismus 1800, p. 138-141); în anul 1804 districtele Făgăraş şi Năsăud,
scaunele Arieş şi Rupea (Schematismus 1804, p. 139-143); în anul 1811 comitatele Zărand şi Alba
Superioară (Schematismus 1811, p. 197-207); în anul 1829 scaunele Cincu şi Mediaş (Schematismus
1829, p. 211). Scaunul Mediaş mai este menţionat şi în anul 1782 (M. Moldovanu 1869, p. 132),
IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 179
ca şi în conscripţia din 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 51v). Scaunul Ciuc, Gheorgheni şi
Caşin apare sub această titulatură începând din anul 1817 (Schematismus 1817, p. 255).
50 Conform catalogului participanţilor la sinodul electoral din acest an (M. Moldovanu 1869, p.
129-133).
51 Conscripţia din 1765 înregistrează 49 de protopopiate (apud Pâclişanu 1991-1993, p. 77-78), iar
în şematismele din 1767 şi 1768 sunt înregistrate 51 de protopopiate (Titulare Dacicum, loc. cit.;
Calendarium 1768, loc. cit.); pentru perioada lui Grigore Maior nu am avut la dispoziţie nici un
şematism.
52 În 1787 eparhia Făgăraşului cuprindea 54 protopopiate, iar în 1789 57 (Calendarium 1787;
MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1v-2v). Dispariţia unor unităţi administrative, precum scaunul
Arieş şi comitatele Dăbâca, Crasna şi Zărand, a determinat şi dispariţia a 8 protopopiate. Pe de
altă parte, pierderile datorate efectelor politicii de toleranţă, care pot fi sesizate în cazul
comitatului Hunedoara şi al scaunelor săseşti, au determinat şi ele dispariţia, cel puţin
temporară, a altor 7 protopopiate.
53 Schematismus 1796, p. 140-143. Probabil explicaţia constă în faptul că revenirea la vechea
centre urbane, precum Cluj şi Sic. În perioada următoare, atât numărul, cât şi sediile
protopopiatelor au tins să se stabilizeze 56.
În anul 1811 a avut loc o încercare de reorganizare a diecezei prin gruparea mai
multor districte protopopiale în cadrul unui protopopiat, tentativă care explică şi
conscripţia realizată în acelaşi an 57. Caracterul formal al acestei reorganizări (nu exista
nici o diferenţă de statut între protopopiate şi districtele care le compuneau) şi multiplica-
rea nejustificată a numărului protopopiatelor 58 au determinat revenirea, în anii următori, la
organizarea anterioară 59. Reţeaua protopopială, deja stabilizată în mare măsură la această
dată, a fost consacrată cu foarte puţine modificări prin primul şematism al diecezei
Făgăraşului, publicat în anul 1835 de succesorul lui Bob, episcopul Ioan Lemeni60. Acesta
a conferit totodată diecezei şi acea organizare mai echilibrată nereuşită de predecesorul
său, prin înfiinţarea a 11 decanate capitulare şi vicariale (încredinţate celor şapte membri
ai capitlului, respectiv celor patru vicari foranei), care nu se mai limitau la stricta
raportare la unităţile administrative ale Principatului, ci ţineau seamă şi de necesitatea
asigurării unei mai bune supravegheri şi administrări a zonelor cu un număr mai mic de
credincioşi 61.
56 Structura existentă în anul 1806 s-a păstrat cu foarte puţine modificări până în 1810, iar
numărul protopopiatelor a variat în aceeaşi perioadă între 60 şi 61 (Schematismus 1807, p. 168-
171; Schematismus 1808, p. 167-171; Schematismus 1809, p. 169-173; Titulare 1810, p. 184-189).
57 Schematismus 1811, p. 197-207; MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v.
58 Şematismul din 1811 menţionează un număr de 40 de protopopiate şi 85 districte
decanatului vicarial al Făgăraşului, iar scaunul Orăştie celui al Haţegului. În mod similar,
scaunele Mediaş, Sebeş şi Sibiu au fost încadrate decanatului capitular al Albei Superioare, iar
scaunul Mureş celui al Târnavei. Pentru evoluţia structurii teritoriale a diecezei Făgăraşului în
perioada analizată vezi şi anexele III-VII.
V. DIMENSIUNEA INSTITUŢIONALĂ
A REFORMISMULUI ECLEZIASTIC
1 Pekar 1992, p. 60, 187-188. Episcopia de Muncaci a fost înfiinţată prin bula Eximia Regalium
Principum, emisă de papa Clement al XIV-lea la 19 septembrie 1771. Primul episcop a fost Ivan
Bradač († 1772), urmat de cel considerat cel mai mare ierarh al acestei dieceze, Andrei
Bačynsky (1773-1809).
2 Nilles 1885, p. 762-768; Šimrak 1931, p. 11; Kokša 1973, p. 694; Pekar 1992, p. 162-163.
Episcopia de Križevci a fost înfiinţată prin bula Caritas illa a papei Pius al VI-lea din 16 iunie
1777; primul ei ierarh a fost Vasilije Božičković († 1785). Božičković a fost alumn al Colegiului
Congregaţiei de Propaganda Fide, şi a păstrat raporturile cu oficiul roman chiar şi în primii ani
ai deceniului iosefin (după cum o probează interesantele sale rapoarte din perioada 1781-1785,
păstrate în SRC – Greci di Croazia, vol. 2, f. 707r-v, 722r, 744r-v, 754r, 765r, 771r-v).
3 Radu 1930, p. 52-54; Ploechl 1944, p. 31. Episcopia de Oradea a fost înfiinţată prin bula
Indefessum emisă tot în 16 iunie 1777; primul episcop a fost Moise Dragoş († 1787). Pentru
semnificaţiile generale ale creării acestei dieceze vezi Horga 2000, p. 6-10.
4 Prin decretul aulic din 22 ianuarie 1779, elaborat după analizarea situaţiei din diecezele ucrainene
încorporate în Imperiu în urma primei împărţiri a Poloniei. În acest scop, guvernatorul Galiţiei l-a
consultat pe episcopul amintit, la 3 martie 1774, opiniile lui influenţând în mod hotărâtor
atitudinea Curţii (Pelesz 1881, p. 627 şi 613-617, nota 173, pentru răspunsurile episcopului
Szeptycki la chestionarul adresat de guvernatorul provinciei; Ploechl 1944, p. 26, 28).
5 Ploechl 1944; prezentarea întregii controverse suscitate de problema organizării capitlului în
instituţionale, este relevant conţinutul decretului aulic din 15 iulie 1774, care sublinia marele
beneficiu ce putea fi adus cauzei unirii religioase prin respectarea deplinei egalităţi în cele
externe dintre credincioşii uniţi şi cei aparţinând ritului latin (ibidem, p. 623-624).
6 Prin decretul aulic din 5 octombrie 1786, activitatea celor două consistorii începând la 1
competit, cui juxta Concilii Tridentini dictamen Vicarii inter octiduum fienda electio et
constitutio incumbit, ita in locis, ubi nullum existit cathedrale Capitulum, jurisdictio ad
Metropolitanum, vel si ibi quoque Sedem vacare contingat, ad Capitulum ecclesiae
metropolitanae sub eadem constituendi Vicarii obligatione transire solet. In horum proinde
conformitate hieromonachos instruetis jurisdictionem Sede episcopali Balasfalvensi vacante ad
Archiepiscopum Strigoniensem, et si ibidem quoque Sedem vacare contigerit, ad Capitulum
archiepiscopale sub obligatione Vicarium constituendi devolvi.” Nilles 1885, p. 653-654.
10 „In reliquo Episcopum a theologi ad latus ipsius adjungendi constitutione clementer
Graeci Sedi metropolitanae Strigoniensi tanquam suffraganeam attribuit: communi exinde jure
in sua ab Archiepiscopo Strigoniensi dependentia usuram.” Trebuie menţionat aici că cea
dintâi modificare a statutului diecezei Făgăraşului – stabilit de reglementările din prima
jumătate a secolului şi caracterizat în esenţă prin subordonarea ierarhică a episcopului român
faţă de arhiepiscopul primat al Ungariei, instituirea teologului iezuit cu atribuţii de „causarum
generalis auditor” şi reglementarea procedurii referitoare la succesiunea pe scaunul episcopal –
a survenit în contextul deciziei pontificale din 21 iulie 1773 de suprimare a ordinului iezuit.
Textul definitiv al diplomei de numire a episcopului Grigore Maior, din 27 octombrie 1772, nu
mai conţinea cele două clauze obişnuite – dependenţa ierarhică faţă de arhiepiscopul primat al
Ungariei şi instituţia teologului iezuit –, formularul acesteia fiind preluat şi în diplomele
ulterioare (M. Moldovanu 1869, p. 183-185; Pâclişanu, Din istoria bisericească, p. 174-175;
Pâclişanu 1991-1993, p. 131-132). Dar prerogativele superioare ale Arhiepiscopiei de
Esztergom s-au menţinut, ele fiind confirmate de mărturiile depuse de Iacob Aron şi Samuil
Micu cu prilejul procesului canonic la care a fost supus, în anul 1783, nou-numitul episcop
Ioan Bob (Bârlea 1948, p. 294, doc. nr. Xc, p. 297, doc. nr. Xe). Astfel, întrebarea referitoare la
statutul diecezei („An sciat cui Archiepiscopo sit suffraganea; et quae sit causa scientiae?”) din
Interrogatoria super Statu Ecclesiae Fogarasiensis R. G. C. a primit următoarele răspunsuri: „Subest
Archiepiscopo Strigoniensi, ut in Bullis legi” (Iacob Aron); „Archiepiscopo Strigoniensi
Primati Hungariae Ecclesia Fogarasiensis suffraganea est; causa scientiae est, quia
Fundationales Episcopatus legi” (Samuil Micu). Prerogativele amintite au fost desfiinţate doar
prin bula papală din 24 noiembrie 1853, care a instituit noua Mitropolie Greco-Catolică de
Alba Iulia şi Făgăraş (M. Moldovanu 1872, p. 33-34).
12 Vries 1963, p. 231-232. Dispoziţia acestui pontif din 8 august 1755, referitoare chiar la
încredinţată tot vicarului general, Ignatie Darabant, iar decretul aulic din 29 august 1786, prin
care s-a aprobat înfiinţarea vicariatelor de Haţeg şi Făgăraş, nu i-a mai exclus aşa categoric pe
călugări dintre cei apţi să li se încredinţeze demnităţile bisericeşti (vezi textul decretului la Radu
1913, p. 388-389); pe de altă parte, deşi decretul imperial din anul 1781 interzisese implicarea
aceloraşi călugări în activitatea misionară, ei au continuat să activeze, la solicitarea vicarului
general Ignatie Darabant şi ulterior a episcopului Ioan Bob, în conformitate cu ordinul expres
al Guberniului în această chestiune (Bârlea 1948, p. 206-207, 239-240).
184 Un timp al reformelor
arhiepiscopal de la Tyrnavia, împotriva unei sentinţe pronunţate de consistoriul din Blaj (vezi
relatarea chestiunii la Maior 1995, p. 187-191), este singular.
17 Bârlea 1948, p. 294-295, doc. nr. Xc, 297-298, doc. nr. Xe.
18 Ms. lat. 255, f. 27v-28r. Judecând după mărturia similară pe care a folosit-o la Viena Ioan
19 „Ad 3um. Usque ad susceptam fidei Unionem proprium habebat ArchiEpiscopum, et hoc scio,
ex authenticis instrumentis, et relatione majorum nostrorum. Nunc vero ArchiEpiscopatus
Strigoniensis Jus Metropoliticum in ea sibi praetendit.”
20 Existenţa fântânii este confirmată de mărturiile din cadrul procesului canonic din anul 1832
(vezi infra).
21 Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 779 (nenumerotat), depoziţia făcută la Viena, în 8
noiembrie 1832.
22 Ibidem, mărturia depusă în aceeaşi zi.
23 „Scio Cathedralem Ecclesiam Graecum ritum profitentium Valachorum primo, et ab
pentru catedrala episcopală şi pentru biserica parohială din Blaj şi a unei relicve păstrate
în capela episcopală 24. Înfiinţarea capitlului şi atribuţiile canonicilor constituie şi de
această dată nucleul răspunsului referitor la demnităţile ecleziastice. Funcţia deţinută
explică probabil insistenţa lui Predetich pe aspectele materiale, privitoare la aşa-numitul
„fond al ţipăilor” („fundatio panis”), din care era asigurată pâinea elevilor săraci 25, şi la
salarizarea de către stat, obţinută de Ioan Bob, a parohilor din localităţile montanistice,
ca şi la cea susţinută chiar de episcop a preoţilor din 40 de parohii mai sărace.
Cea mai completă mărturie a fost depusă în numele capitlului catedral din Blaj
de Teodor Pop, canonic cantor şi vicar general, Gabriel Stoica, canonic custode, şi
Teodor Sereni, notar capitular 26. Ei descriu statutul diecezei lor la fel ca în mărturia lui
Predetich 27, fapt care arată adevărata sursă a informaţiilor acestuia. Este confirmată
dotarea bisericii catedrale cu obiectele şi veşmintele necesare desfăşurării cultului divin,
mai puţin orga, care conform disciplinei Bisericii greceşti nu era necesară 28, existenţa
24 „Manu S. Gregorii Nisseni argenteae capsulae inclusa, et requisita authentia provisa decoratur,
quae tamen ordinarie in Capella Episcopali servari solet.”
25 Contribuţia în acest sens a domeniului episcopal, estimată la 800 de ferdele de grâu, era de fapt
doar de 600, ea fiind oferită, conform regulei stabilite de episcopul Grigore Maior, în procente
egale, de episcop, de mănăstirea „Sfânta Treime” şi de Seminar (Bunea 1902, p. 281-282;
Manciulea 1942, p. 60-61; Pâclişanu 1991-1993, p. 153). Cele 200 de ferdele oferite de episcop
sunt amintite şi în mărturia anterioară, a lui Ioan Fogarassy.
26 Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 779, mărturia subscrisă în Blaj, la 2 noiembrie 1832.
Teodor Pop apare doar aici cu titlul de vicar general (în şematismele contemporane el este
menţionat ca şi canonic şi preşedinte al consistoriului - Schematismus 1832, p. 253; Schematismus
1834, p. 256), iar episcopul desemnat Ioan Lemeni este amintit tot aici ca şi canonic scolastic şi
vicar capitular general.
27 Astfel, în răspunsul la întrebarea a doua, privitoare la starea bisericii catedrale, se menţionează:
„Hanc Ecclesiam Cathedralem usque ad tempora Caroli Sexti Albae Iuliae, nunc Carolinae
dictae constitutam Sedem ArchiEpiscopalem Graeci ritus fuisse, fide digna documenta
testantur, verum primum Fogarasinum, ac inde Balasfalvam translata in Diplomate, et Sacrae
Sedis Bulla Erectionali (Bulla Innocentii 13ii de Anno 1721, 15 Calendis Junii) Cathedra
Episcopalis, et Cathedram tenens, Episcopus solum nominari coepit.” Iar răspunsul la
întrebarea a treia, privitor la statutul diecezei, este următorul: „Scire nos omnino: ab amplexa
sacra Unione secundum piam Imperatorum Austriae intentionem Sacrae Unionis Patrocinium,
et protectionem speciali ratione concreditam esse ArchiEpiscopo Strigoniensi tanquam Regni
Primati, ab eoque tempore ad hoc usque Eidem Primati ceu ArchiEpiscopo hanc Sedem
Episcopalem subordinatam esse, se agnovisse.”
28 „Ecclesiae hujatis sacrarium sufficienter omnino instructum esse sacra supellectili, et res omnes
ad cultum divinum, et pontificalia exercenda necessarias sine ullo defectu, praeter organa,
quorum usus juxta disciplinam Graecae Ecclesiae in hac Dioecesi non obtinet, quemadmodum
et cemeterium pro inhumatione extra urbem inveniri.” În mod similar sunt formulate şi
răspunsurile lui Fogarassy şi Predetich, care subliniază însă şi meritul episcopului în dotarea
bisericii. Pentru comparaţie, trebuie observat că în mărturiile din 1783 se sublinia fără excepţie
precaritatea dotării: „Sacrarium quidem necessaria sacra supellectili instructum habet, illa tamen
exigua” (Iacob Aron); „Sacrarium satis paupere instructum sacra supellectili habet, et quidem
necessaria ad cultum divinum, et pontificalia inservientia” (Samuil Micu); „Sacrarium s.
supellectili admodum exigua eaque per vetusta, et trita instructum est, quemadmodum, et
ceteris rebus ad pontificalia exercendae necessariis” (mărturia anonimă).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 187
fântânilor pentru aceeaşi biserică şi pentru biserica parohială din Blaj, a mai multor
relicve 29 şi a cimitirului situat în afara oraşului. Întrebarea referitoare la demnităţile
ecleziastice a prilejuit cel mai detaliat răspuns. Acesta rememorează înfiinţarea capitlului
împreună cu motivaţia acţiunii, ordinea demnităţilor (canonici, vicari foranei, protopopi,
profesori) şi beneficiile preoţilor, ale canonicilor, vicarilor şi protopopilor 30. Se
subliniază, ca realizări importante, obţinerea salarizării preoţilor din localităţile fiscale şi
crearea unei fundaţii de episcopul Ioan Bob din care erau acordate ajutoare unora dintre
protopopi. În mod indirect autorii deplâng situaţia materială destul de grea a
protopopilor şi a clerului parohial; ei amintesc şi egalitatea existentă între numărul
preoţilor şi cel al parohiilor, ceea ce probează că în dieceză era în vigoare la acea dată
sistemul preotului unic pentru fiecare parohie. În privinţa Seminarului teologic, în afara
numărului de clerici care-l frecventau (50), sunt menţionaţi şi cei care conduceau
instituţia, şi anume rectorul, vicerectorul şi prefectul de studii, aleşi dintre canonici.
Contribuţia episcopului la hrana elevilor săraci nu este uitată nici aici. Numărul
parohiilor şi al credincioşilor este redat în cifre care se vor exacte, probabil pe baza unei
habuisse Patres Religiosos Ordinis Divi Basilii Magni, qui Presbyterium Episcopi constituentes,
simul vices Canonicorum supplebant, ubi vero ii jam lapsu temporis ita defecissent, ut vel pro
institutione iuventutis sufficientia individua non reperirentur in Monasterio, Capitulumque
Cathedralis Ecclesiae hujus e Presbyteris Secularibus Excellentissimus pie defunctus Episcopus
Ioannes Babb anno 1807 fundasset. Existere dignitates in hac Ecclesia: 1. Canonicaturas Actuales
septem, cum adjuncto sibi officio Notariali e duobus individuis constante. 2. Vicariatus Foraneos
quatuor, nimirum Fogarasiensem, Hatzegiensem, Naszodiensem, et Sylvaniensem. 3. Archi-
Diaconatus sexaginta quatuor. 4. Professuras Theologicas, Philosophicas, Gymnasiales, et
Normales. Parochorum hujus Dioecesis beneficia, praeter eorum, qui in Parochiis in
Fiscalitatibus constitutis sacris operantur, et pro quibus virtute benignae Sacratissimae Suae
Majestatis de 5a Ianuarii 1809 nro 680 resolutionis 200 R. f.ni c. m. clementer applacidati sunt,
unice portionis canonicae, et adhuc ubi solum normalis 90 patrum familias numerus adest,
excissione absolvuntur. Presbyterorum numerum praeter 10 varia officia penes Cathedram
gerentium, aequari Parochiarum numero, et Pontificalem, Praepositalem sequi dignitatem.
Canonicorum beneficia juxta Fundationem per pie defunctum Episcopum Ioannem Babb in
rationem per se erecti Capituli in 7000 R. f. vi testamentariae, et ultimae Ejusdem dispositionis
3000 R. f.nis auctam, factam, conflari pro primo seu Praeposito Canonico e 900 R. f.nis c. m., pro
tribus, nimirum Lectore, Cantore, et Custode 800 R. f. c. m., Scholastico, Cancellario, et
Theologo 700 R. f. c. m., pro Notario 300 R. f. c. m., et Archivario 200 R. f. c. m. Vicariorum
trium priorum solutionem e Fundo Religionis in 300 R. f.nis v. v., ultimi vero Sylvaniensis ceu in
fundo Cameratico constituti pendi in 300 R. f. c. m. Archi-Diaconatuum gravia officia gerentia
individua, praeter aliquos benemeritos viros, quibus e Fundatione per pie denatum Episcopum
posita usque 150 R. f.ni v. v. obtingunt, non aliter provisa esse, quam simplici portione canonica,
ubi hujus excissioni b. de 1816 regium rescriptum locum dat.”
188 Un timp al reformelor
evaluări din acel moment, destul de discutabilă însă, dacă o comparăm cu cele ale
statisticii din anul 1811 şi cu cele oferite de şematismul editat în anul 1835 31. Interesante
pentru pulsul vieţii religioase sunt şi informaţiile despre celelalte două biserici din Blaj.
Cea din curtea palatului episcopal fusese renovată de Ioan Bob şi aici ierarhul celebra
liturghia atunci când efectua hirotoniri; aceasta era frecventată zilnic de credincioşi, iar în
cripta ei erau înhumate rămăşiţele episcopilor decedaţi. Cealaltă reprezenta biserica paro-
hială a Blajului, unde funcţiona ca paroh unul dintre canonici, care asigura împreună cu
un cooperator serviciul religios pentru credincioşii din oraş.
Aspectele mai puţin pozitive pe care aceste mărturii le reflectă sunt legate de
mai redusa preocupare pentru efectuarea serviciului divin în catedrala episcopală, cu
excepţia câtorva cazuri când era însărcinat cu această misiune parohul local sau un alt
sacerdot; îndatorirea era de fapt a canonicilor, alături de primirea mărturisirii credincio-
şilor, conform prevederilor din diploma de înfiinţare a capitlului 32. Pe de altă parte,
starea de conservare a edificiului însuşi necesita reparaţii urgente şi capitale, problemă
considerată acută în mărturiile din anul 1832, dar care fusese semnalată şi în depoziţiile
din 1783; în acest scop, Ioan Bob donase prin testament o sumă de 5000 florini 33. Într-
31 „In hac Dioecesi […] numerum Parochiarum ad 1359, animarum vero Graeco-Catholicarum
ad 518.777, quae per conversioni a Disunitis continuo incrementum capiunt, ascendere.”
Numărul parohiilor este mai mare în acest caz decât cel din ambele evaluări amintite (1193,
respectiv 1343), în schimb cel al credincioşilor este mai mic faţă de aceleaşi evaluări (533.785,
respectiv 552.827 suflete).
32 „In Ecclesia Cathedrali ordinarie quidem haud exerceri curam animarum, ast in recurrentibus
interdum casibus eam per Parochum localem, vel alium Delegatum exerceri moris esse, et
exercitam quoque fuisse constare nobis […].” În această privinţă, mai relevante sunt
răspunsurile lui Fogarassy şi Predetich: „Cultus divinus exercetur in Cathedrali Ecclesia per
Canonicos vi fundationalium, et ad excipiendas fidelium confessiones obstrictos; ab officio
vero Sacramenta administrantur per Parochum in distincta Ecclesia Parochiali […]”; „Cura
animarum quoad parochianos exercetur per Parochum loci, qui insimul Canonicus Actualis
est, verum in Parochiali distincta Ecclesia, in Cathedrali autem vi Fundationis per Regem
confirmatae, et per Sanctissimum Pontificem Pium Septimum rati habitae functiones obeunt
Canonici, et ad excipiendas fidelium paenitentiam confessiones adstricti […]”. Deşi mult mai
succinte la acest punct, mărturiile din 1783 nu reflectă aceeaşi deficienţă.
33 Faptul este menţionat în mărturiile lui Fogarassy şi Predetich; vezi şi Testamentum fundationale …,
în Cipariu 1855, p. 35, punctul XII: „Ast pro reparatione ecclesiae cathedralis, in qua per 45
annos immaculatam Deo hostiam obtuli, quinque milia lego, quae quoad in dictum finem non
applicabuntur et in quantum non applicabuntur, erga interusurium ad eundem scopum
fructificatura extradanda erunt.” Tot aici sunt menţionate însă şi realizările episcopului sub
acest aspect: repararea edificiului mănăstirii şi începerea reparării bisericii din curtea palatului
episcopal. O renovare similară a catedralei, a edificiului mănăstirii şi a reşedinţei episcopale
întreprinsese de fapt şi predecesorul său Grigore Maior, în 1778-1779, chiar Bob fiind
însărcinat cu supravegherea lucrărilor la catedrală şi mănăstire (vezi şi Bunea 1900, p. 37, şi Col.
Doc. Blaj, nr. 699, f. 1r-4r, – proiectul din 1778 pentru renovarea reşedinţei episcopale, a
mănăstirii, catedralei şi a unei fântâni, probabil cea a cărei existenţă era atestată de anonima
mărturie din 1783, evaluat la suma totală de 12.494 florini şi 51 creiţari). Explicaţia pentru
necesitatea permanentă a acestor renovări se poate găsi, în cazul catedralei, în observaţiile
referitoare la starea edificiului din mărturia anonimă din anul 1783: „Est sub invocatione
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 189
o situaţie similară se afla şi palatul episcopal, care necesita şi el reparaţii urgente, chiar
dacă nu integrale, şi această problemă fiind semnalată încă din anul 1783 34.
Analiza care urmează va putea confirma sau infirma interpretările înfăţişate aici,
în aspectele lor pozitive şi negative. Ele sunt interesante însă pentru că reprezintă
punctul de pornire al unei evoluţii, respectiv bilanţul din momentul final, realizat chiar
de cei implicaţi în această evoluţie.
Residentia Episcopalis est in castello oppido intersito, in quo olim plures domus existebant,
nunc vero est una propria residentia ad tres contignationes, verum pervetusta, et fundamentali
renovatione indigens, altera ad partem castelli duorum tractuum in commodo statu, tertia pro
officialibus, de quorum praesenti statu fide digna relatione notitiam hausi […]”.
35 Cuvănt în zioa instellaţiei, passim.
36 Aceste aspecte sunt subliniate în corespondenţa protopopului Petru Maior cu Congregaţia de
Propaganda Fide, în special în scrisorile din 21 aprilie 1790 şi 1 octombrie 1793 (Bârlea 1948,
p. 395-396, doc. nr. CLVIII, şi p. 400-401, doc. nr. CLXV). Iată de pildă ce spune Maior în ce-
a de-a doua scrisoare: „Non dubito, quin varias occupationes in excusationem singulorum
delationis punctorum Dominus Ordianarius obtruserit, at quascunque obtruserit occupationes,
eae nequavam sunt pastorales, sed tales, quibus per alios satisfacere et poterat et deberat.
Episcopus Schismaticus etiam hoc anno instituit visitationem canonicam. Deus Immortalis,
quantum ei honorem etiam nostri homines praestant, qui in dies in totale exitium S. Unionis
crescit; noster vero Dominus Ordinarius curat domi rusticam aeconomiam, ac dum vel
saeculares ipsi Ecclesiam, precaturi, adeunt, sua illustritas visitat horreo, ac fere nunquam
Ecclesiam accedit praeterquam diebus Dominicis et festis de praecepto, ac tum quoque raro se
visendum praestat, sed aut domi suae sibi Missam celebrari curat, aut in superiore choro, unde
videri non possit eandem audit. Dum per valetudinem suos S. V. clericos visere non potest,
curat eos ad Curiam Episcopalem agi, ut illorum conspectu delectari valeat. Quantum scandalum,
per integrum annum nunquam in Cathedrali praedicare Verbum Dei! Ita est, Dominus
190 Un timp al reformelor
Ordinarius nec per se, nec per alios id praestari curat, solum in solemnitate Paschatis Pater
Samuel Klein Hieromonachus conscendit Ambonem, ac idquoque aegre tulit Dominus
Episcopus.” Extrem de relevantă este comparaţia cu zelul (afirmat de autor) al episcopului
ortodox şi în scrisoarea din anul 1790: „Episcopus nempe Schismaticus perpetuus in Visitatione
et cursitatione per Provinciam erat, noster vero a quo huic Dioecesi Fogarasiensi praefectus
est, nec semel adhuc Dioecesim visitavit, ita, ut nec parochos suae Dioecesis noscat […]”.
37 „Hinc, in juventute scholastica, quae Ecclesiam Cathedralem frequentat talis corruptio ex defectu
praedicationis verbi Dei modo est, qualem nunquam Balasfalva imaginata est. Dominus
Ordinarius, siqui in delicto deprehendantur, contentus est, imo urget, non ut corrigantur et ad
meliorem frugem redeant, sed a scholis subito expellantur, quo pejores evadant. Sed a Clericis
quoque quid expectari potest, qui praeter exercitia duorum dierum, toto hujus anni curriculo nec
in Seminario, nec in Ecclesia quidquam de verbo Dei audierunt. Hoc malo exemplo fit ut parochi
etiam per Principatum parum praedicationem Verbi Dei curent.” Ibidem, p. 401.
38 „Cum vero fides sit ex auditu, nihil ergo mirandum, quod turmatim nostri ad Schisma deficiant
solicita permisiunea întrunirii sinodului electoral, aminteşte printre argumente lipsa vizitaţiilor
canonice de peste 20 de ani şi situaţia dificilă a unirii religioase în Haţeg (Gyémánt 1978, p. 412).
40 Vezi infra, cap. V.2.3.
41 Rolul atribuit vizitaţiilor canonice de predecesorii lui Ioan Bob a fost analizat de Greta-Monica
Miron (2003, p. 263-283). Semnificaţiile generale ale vizitaţiilor şi valoarea lor de sursă istorică
sunt prezentate la Mezzadri 1988, p. 124-126.
42 La vizita efectuată în Făgăraş se referă Petru Maior (1995, p. 132-133), iar Teodor Pop
menţionează ambele vizite: „[…] la începutul episcopii sale au vizitat toată Silvania, de aci s-au
înturnat la ţinutul Făgăraşului, cu prilejul relabenşilor la neunire […]” (Trista predică, p. 13).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 191
Crasna, în extremitatea nord-vestică a diecezei), după cum afirmă Petru Maior 43. Tot
Petru Maior vorbeşte despre o vizitaţie a episcopului în protopopiatul Gurghiului, fără
a-i preciza însă şi data 44. O alta, din anul 1798, a fost consacrată comitatelor Dăbâca,
Solnocul Interior şi districtului Chioar 45. Aceasta este imaginea atestată documentar a
vizitaţiilor canonice de mai mare amploare ale episcopului Ioan Bob, cărora li s-au
adăugat mult mai desele călătorii în principalele oraşe ale Principatului 46, mai ales acolo
unde organizarea parohiilor a fost însoţită de construirea de biserici.
De la nici una dintre aceste vizitaţii nu ni s-au păstrat protocoale, punându-se
chiar problema dacă ele au fost redactate. Lipsa lor şi în mare parte a altor date concrete
despre vizitaţiile întreprinse 47 este caracteristică pentru atitudinea episcopului faţă de
una din atribuţiile sale esenţiale, fapt ce îndreptăţeşte în bună măsură criticile care i s-au
adus din acest punct de vedere. Ioan Bob nu a mai întreprins vizitaţii canonice la fel de
frecvente ca antecesorii săi, iar cele realizate pot fi cu greu reconstituite doar pe baza
unor note sumare sau a referinţelor din corespondenţa sa ori a clerului. El a încercat să-
şi îndeplinească misiunea pastorală mai degrabă prin măsuri administrative care vizau o
mai bună organizare a diecezei, transmiţând în mare măsură atribuţiile sale în această
chestiune protopopilor 48.
43 „Audio suam Illustritatem obtulisse Sacrae Congregationi nescio quam visitationem canonicam
in parte hujus Principatus Silvania dicta factam; at falsum est, eam visitationem canonicam
fuisse, sed fuga fuit, fingebat nempe sibi metum, ne Turcae versus Balasfalvam irrumperent, et
pecunia forte spoliaretur, quod quidem praeter alia argumenta vel illud satis aperit, quod
singulis diebus 6. 7. pagos perlustrarit, qui certo fugientis ritus, non evangelisantis est.” Bârlea
1948, p. 400, doc. nr. CLXV, scrisoarea din 1 octombrie 1793, citată şi mai sus.
44 Menţiunea este precedată de o critică dură referitoare la modul în care episcopul obişnuia să
realizeze vizitaţiile canonice: „Iară vlădica Ioan Bob arareori au eşit în vizitaţie a-şi cerceta oile
sale. Când au eşit încă nu atâta pot să zic că au făcut vizitaţie canonicească, cât că au alergat, ca
curând iarăşi să se întoarcă la iconomiia sa şi să nu cheltuiască mult. Ştiu că ieşind în vizitaţie
canonicească, au venit, o dată în toată vlădicia lui, şi în protopopiatul Gurghiului unde de-au
umblat pre airea câte 5-6 sate într-o zi, cum îi era obiceiul, aci în trei ceasuri după prânz, cum
sunt satele dese, au făcut vizitaţie canonicească în cinci sate şi pe cină iarăşi s-a întors în Beica
Românească la parohul Alexandru Truţă de unde eşise.” Maior 1995, p. 189-190.
45 Conform scrisorii din 11 mai 1798 adresată Guberniului din Cluj-Mănăştur, în care Ioan Bob
solicita acordarea asistenţei necesare din partea autorităţilor (MRUB – AG-ai, nr. 17/1798, f.
1r). Răspunsul Guberniului în această chestiune a fost expediat episcopului în data de 12 mai
(ibidem, f. 2r). Vizitaţia este menţionată şi în scrisoarea „capitlului” mănăstirii „Sfânta Treime”
din 13 iulie 1798 (publicată la M. Moldovanu 1870, p. 737).
46 Referinţe generale găsim în Trista predică (loc. cit.): „[…] întru acesta feliu de slujbe apostoliceşti
bunul nostru părinte, până au fost în vârtute necurmat au umblat […], scăuniile şi comitaturile
(varmedii) de pururea le-au vizitat […]”. Date mai concrete oferă scrisoarea episcopului
adresată Guberniului la 29 noiembrie 1797 (publicată de asemenea la M. Moldovanu 1870, p.
717-718), care se referă la o vizitaţie întreprinsă la Sibiu în anul anterior.
47 Există totuşi câteva consemnări ale episcopului referitoare la vizitaţia canonică din anul 1798
care, deşi nu se constituie într-un protocol propriu-zis, pot servi la reconstituirea traseului
urmat. Pentru celelalte vizitaţii amintite lipsesc şi aceste note sumare.
48 Conform observaţiei autorilor proiectului din 1791 pentru înfiinţarea unei noi episcopii
unite cu sediul la Baia Mare, îndeplinirea acestei atribuţii de către protopopi depindea şi
de posibilităţile lor financiare (Pâclişanu, Mărunţişuri istorice, p. 519).
192 Un timp al reformelor
49 Prin articolul 60 adoptat de Dieta Principatului din 1790-1791 (Kutschera 1985, p. 108).
50 Lupaş 1928, p. 400-401.
51 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 213r-222r. Aceste note au fost semnalate de Zenovie
aceste comitate, dat fiind că aici a fost organizat mai târziu vicariatul Silvaniei. Ele au fost
vizitate şi de Grigore Maior în 1776 (Pâclişanu 1991-1993, p. 142-143). Tot din această zonă a
pornit proiectul din 1791 amintit şi mai sus (Pâclişanu, Mărunţişuri istorice, loc. cit.); plângerea
autorilor proiectului privitoare la raritatea vizitaţiilor canonice întreprinse în zona lor (ei
reclamând că episcopul în funcţie venise doar o singură dată, iar unii dintre predecesorii săi
niciodată) poate explica revenirea lui Bob aici în 1793 şi, în cazul districtului Chioar, în 1798.
53 Este foarte probabil că vizitaţia din protopopiatul Gurghiului menţionată de Petru Maior nu s-
episcopul se afla la Sic, reşedinţa comitatului Dăbâca, deci pe drumul de întoarcere. Traseul a
fost următorul: Cluj-Mănăştur (unde a rămas între 4 şi 8 mai şi tot de aici, în 11 mai (!), solicita
Guberniului să transmită oficialităţilor din cele două comitate şi districtul Chioar ordinul de a-i
acorda asistenţă în cazurile în care aceasta îi va fi necesară), comitatul Dăbâca (8-15 mai),
districtul Chioar (15-27 mai), comitatul Solnocul Interior (27 mai-mijlocul lunii iunie), urmând
apoi întoarcerea tot prin comitatul Dăbâca.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 193
Comitissae [Hallerianae – n.n.] ad Popp Telek ubi maior pars pagi Disunita est inducebantur
facta iis exhortatione ad am[p]lectandam unionem sed cum varias conditiones praesertim de
mutandis sacerdotibus posuissent inter se choalescere non potuerunt sed tantum spes est
conversionis […].” MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 213v; anul convertirii este menţionat în
Schematismus 1835, p. 103.
60 „[…] processimus ad M. Lapos et condescendimus in Aula Illmi Domini C. Esterhazi apud D.
Administratorem a Novak ibi tentata est conversio ad Unionem, sed pars noluit […]” MRUB
– Protocollum 1797-1800, f. 216r. În Schematismus 1835 (p. 136) parohia apare ca fiind convertită,
probabil nu integral, din anul 1796.
61 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 220v. Parohia fusese întemeiată în anul 1777 (Schematismus
1835, p. 135). O menţiune la fel de sumară („pagus neo conversus”) se face şi despre satul
Lăpuşel, reconvertit recent, în anul 1792 (MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 214v; Schematismus
1835, p. 132).
62 „De timore et praesentia Dei” şi „De obligationibus Christianis” la Giula, „De charitate erga
singur caz „prima et tertia horis” (ibidem); uneori apare menţiunea „absolutis vesperis”, ceea ce
poate însemna că nu întotdeauna episcopul asista la întreaga ceremonie.
194 Un timp al reformelor
et decantato tedem laudamus […]; ab inde pro vesperis in Gÿla ubi pariter occurentes cum
vexilis sub ingressi templum absolutis vesperis […].” Ibidem, f. 213r.
68 „Die 23a mai celebravimus Sacrum in K. Monostor ubi copia hominum interfuit ex
facta est in unaque exhortatio et cantus […].” Ibidem, f. 216r. În 1835 existau aici două parohii
(Schematismus 1835, p. 137).
70 Două biserici în comitatul Dăbâca, şase biserici şi trei capele în districtul Chioar, nouă biserici
protopopial.
79 Ibidem, f. 217r; protopopul locului a fost însărcinat cu investigarea cazului.
80 Ibidem, f. 221r-v; rezoluţia episcopului a fost favorabilă în ambele cazuri, deşi în problema
(ibidem, f. 215v; episcopul a dispus investigarea acestei reclamaţii şi soluţionarea ei). Preoţii
Ianoş şi Mihaiu din Frânceni s-au plâns că erau impuşi la dările împărăteşti, deşi nu aveau nici o
196 Un timp al reformelor
plată de la sat (ibidem, f. 217r-v; Bob l-a însărcinat pe protopopul locului să reglementeze
chestiunea în înţelegere cu autorităţile). Preotului Macavei din Maşca, hirotonit peste hotar şi
confirmat probabil de Grigore Maior, dar care renunţase din nou la unire după proclamarea
toleranţei, nu i s-a acordat „cartea de scutinţă” cerută, pentru că mai funcţionau în sat alţi doi
preoţi bătrâni scutiţi de contribuţii (ibidem, f. 220r).
84 Cererea unui fiu de preot de a fi confirmat într-o astfel de funcţie a fost respinsă pentru că acesta
„umblase la neuniţi” (ibidem, f. 216r). Pe un anume Daniel Csorke, instituit cantor de către nobilii
posesori în înţelegere cu comunitatea din Nagy Ilonda în schimbul unei donaţii de 40 de florini şi
a obligaţiei de a repara biserica, ierarhul a refuzat să-l confirme, subliniind că o asemenea instituire
era prerogativa autorităţii bisericeşti (ibidem, f. 217v-218r). Lui Vasilie Bob din Copalnic-Mănăştur,
probabil o rudenie de-a sa, episcopul i-a respins cererea de hirotonire, reproşându-i lipsa unui
comportament vrednic de preoţie, de vreme ce „au petrecut mai mult în beuturi şi în lenevii decât
în lucru”, solicitantul neavând nici o parohie în care să poată fi numit (ibidem, f. 220r).
85 Într-o asemenea cauză s-a solicitat divorţul motivat de adulterul soţiei, episcopul susţinând în
acest caz validitatea căsătoriei şi confirmând rezoluţia negativă a forului protopopial; soţului i s-
a permis doar să opteze între despărţirea de locuirea laolaltă şi acceptarea soţiei în schimbul
dublării zestrei acesteia (ibidem, f. 213v-214r). Într-un alt caz, soţul a cerut divorţul invocând
sterilitatea soţiei, rezoluţia episcopului fiind negativă, fiindcă legea nu admitea acest motiv de
divorţ (ibidem, f. 221r). Părăsirea domiciliului conjugal de către soţ în urmă cu 15 ani a motivat
cererea unei soţii de a putea încheia o altă căsătorie, care i-a fost acordată, sub condiţia
demonstrării, cu probe indubitabile, a decesului soţului (ibidem, f. 221v).
86 În anul 1783, pe baza constituţiei Demandatam coelitus, emisă de acest pontif la 24 decembrie 1743,
p. 218). Dar încă înaintea acestui an, o interesantă mărturie ilustrând atitudinea Curiei romane o
oferă scrisoarea din 28 septembrie 1782, adresată de Congregaţie episcopului romano-catolic al
Transilvaniei Ignác Batthyány în problema armenilor, subordonaţi din punct de vedere
jurisdicţional ierarhului transilvănean şi ameninţaţi de tendinţele latinizante ale acestuia, cu privire
la necesitatea conservării ritului armean şi la condiţiile în care preoţii armeni puteau adopta ritul
latin (Lettere della S. C., vol. 240/1782, f. 730r-734v; Tocănel 1973, p. 733-736).
87 Stabilită prin constituţia Allatae sunt, din 26 iulie 1755, şi reluată de Congregaţie pe baza
aceluiaşi document în anul 1759, în timpul papei Clement al XIII-lea (Vries 1963, p. 217-218;
Préclin, Jarry 1985, p. 672-673).
88 Acesta era cazul arhidiecezei de Polock, lipsită de conducător după ce arhiepiscopul Jason
preoţilor şi ale credincioşilor: „Unde factum est, ut plures Sacerdotes cum integris Parochiis a
fide defecerint, in dieque deficiant”; „[…] i Greci dell’ Alba Rusia privo di un Pastore Catolico,
anzi che industriar passare al rito Latino, si rivolgano piuttosto allo Scisma, e per la naturale
loro inclinazione all’errore, e per l’ignoranza in cui sono, e per la seduzione dei Scismatici, trà
quali vivano.” Lettere della S. C., vol. 238/1781, f. 215v, 273v-274r, scrisorile din 22 ianuarie şi 3
martie 1781, adresate nunţiului apostolic Archetti din Varşovia.
91 Hanna Dylagowa observă în acest sens că Biserica unită, „în afara ierarhiei şi a bazilienilor, a
devenit o Biserică de ţărani ruteni”, opusă Bisericii latine a seniorilor poloni, de unde şi
sentimentul de inferioritate resimţit de membrii ei; faptul a fost posibil şi datorită adoptării
ritului latin de majoritatea magnaţilor şi nobililor ortodocşi, în secolele XVI-XVII (Histoire du
christianisme, X, p. 214).
198 Un timp al reformelor
beneficiau în propria Biserică a fost permisă de Congregaţie 92. Unele puncte de vedere
exprimate de ierarhii romano-catolici cărora li se adresau aceste cereri reflectă şi tendinţa
de punere sub semnul întrebării a validităţii sacramentelor conferite de preoţii de rit
grec, în conformitate cu principiul superiorităţii ritului latin („praestantia ritus latini”), în
vigoare în acea perioadă 93.
Fenomenul trecerii la ritul latin s-a manifestat şi printre români, fiind determinat
fie de o motivaţie religioasă, fie de dorinţa promovării sociale. În primul caz, el a apărut
în zonele în care credincioşii greco-catolici se aflau în minoritate şi erau lipsiţi de asistenţa
religioasă a unui preot de propriul rit; apelul necesar la preotul romano-catolic sau la
misionarii aflaţi în trecere putea avea ca urmare atragerea respectivilor credincioşi la ritul
latin94. Corectarea acestei deficienţe a administraţiei ecleziastice a eliminat în mare măsură
pericolul pierderii credincioşilor, menţinându-se însă cel al disimilării elitei sociale şi
intelectuale, ai cărei reprezentanţi au apelat uneori şi la o asemenea cale de promovare
socială. Faptul a fost acuzat chiar de episcopul Ioan Bob în memoriul său din anul 1783,
în care se referea la conaţionalii săi instruiţi în şcolile catolice şi tentaţi nu rareori de
adoptarea ritului latin sau chiar a confesiunii reformate 95.
Conceperea unirii religioase la nivelul Curiei romane în perioada de debut a
episcopatului lui Ioan Bob constituie premisa obligatorie pentru investigarea acestei
problematici în cazul românesc, dar şi un criteriu de interpretare al punctelor de vedere
exprimate de ierarhii cu care episcopul român a trebuit să colaboreze. Pe de altă parte,
atitudinea faţă de unire a credincioşilor de rând, ilustrată de exemplele citate, provenind
dintr-un teritoriu în care raporturile sociale şi culturale erau, într-o anumită măsură,
similare celor din Principatul transilvănean, poate ajuta la înţelegerea modului de
receptare a unirii religioase de către credincioşii români.
92 Preotul celib Basilius Popiel, absolvent al Seminarului din Liov, din cauza sărăciei, a cerut să
treacă la ritul latin, în care declara că ar putea activa cu un mai mare folos dacă ar primi şi vreun
beneficiu (Lettere della S. C., vol. 242/1783, f. 551r-553r şi 876r-v, scrisorile adresate episcopului
diecezei de Luck, Cyprian Stecki, la 19 iulie şi 6 decembrie 1783). O cerere similară a adresat şi
Methodius Zacharias, absolvent al aceluiaşi Seminar, conform raportului trimis de episcopul
diecezei de Vác, Ferenz Spleny, la 10 ianuarie 1794 (SRC – Greci di Croazia, vol. 2, f. 776r-777r).
93 La 17 iunie 1792 episcopul romano-catolic de Eger, Károly Eszterházy, a cerut opinia
Congregaţiei în cazul câtorva clerici din dieceza de Muncaci, cu privire la acceptarea cererii lor
de trecere la ritul latin, ridicând problema validităţii sacramentului confirmării administrat
acestora de preoţii de rit grec; întrebarea ierarhului era dacă acordarea ordinelor sacre în ritul
latin acestor preoţi trebuia precedată sau nu de readministrarea sub conditione a respectivului
sacrament (SRC – Greci di Croazia, vol. cit., f. 773r-v). În mod similar, în anul 1781 Congregaţia
fusese solicitată să se pronunţe în chestiunea validităţii sacramentului botezului, şi anume dacă
ucrainenii ortodocşi care solicitau acordarea permisiunii de trecere la ritul latin trebuiau
rebotezaţi sub conditione (Arch. Nunz. Vienna, vol. 75, f. 93r, 97r-v, 101r-v, 104r-108v). Principiul
superiorităţii ritului latin fusese afirmat de papa Benedict al XIV-lea, prin constituţia Etsi
pastoralis, din 26 mai 1742 (Vries 1963, p. 211-214).
94 Asemenea cazuri sunt atestate în Secuime de interesantul schimb epistolar purtat în anii 1763-
1764 între Congregaţia de Propaganda Fide, episcopul romano-catolic József Bajtay şi cel
greco-catolic Petru Pavel Aaron (Dumitran 2003, p. 245-254).
95 Afirmaţia episcopului român a fost semnalată de istoricul Tóth Zoltán (2001, p. 337).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 199
ceea ce determina poporul incult să confunde între ele chiar cele două confesiuni 99.
Observaţia (care probează de fapt convingerea poporului că părăsirea unirii fusese
permisă de împărat 100) este extrem de importantă, pentru că ea mărturiseşte slăbiciunea
perceperii de către credincioşi a diferenţelor doctrinare dintre cele două confesiuni.
Efectele reale ale publicării Edictului de toleranţă s-au resimţit cu deosebire în
Haţeg şi Făgăraş, zone de graniţă, unde impactului decretului imperial i s-a adăugat un
alt factor perturbator, constând în legăturile locuitorilor de aici cu ortodocşii din Ţara
Românească şi cu cei din teritoriile sârbeşti 101. O interesantă mărturie cu privire la tulbură-
rile confesionale din toamna anului 1784 aparţine nou-numitului episcop greco-catolic
Ioan Bob. În scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 19 septembrie 1784, episcopul îşi
motiva întârzierea trimiterii formularului jurământului de credinţă prin situaţia critică din
dieceză. Imaginea creionată este în genere similară celei oferite de nunţiul apostolic în
scrisoarea citată mai sus102, Bob insistând pe lipsa de instruire caracteristică atât credincio-
şilor, cât şi preoţilor, care nu ştiau să facă distincţie între „adevărata” şi „falsa” religie; cei
mai mulţi au părăsit unirea, adăuga el, pentru că fuseseră îndemnaţi de exemplul
altora103. Tensiuni similare s-au înregistrat desigur şi în alte regiuni, ele fiind reflectate în
voluminoasa documentaţie inedită referitoare la acest subiect, care nu depăşeşte în
general anii imediat următori publicării Edictului iosefin 104.
99 „Per secondare il Governo conversa civilmente col Vescovo scismatico: e questa stessa
promiscua conversazione specialmente se frequente, induce il rozzo popolo a confondere
l’una coll’altra Comunione anche in Divinis.” Ibidem.
100 Această motivaţie este reflectată, de pildă, în declaraţia făcută de sătenii din Sălaşu de Sus în
Bârlea (1948, p. 238-241); pentru implicaţiile generale ale contextului confesional şi consecinţele
politicii de toleranţă în cele două zone menţionate vezi supra, analiza din cap. I.2.3.
102 „[…] hic nulla sunt nisi continuae inter nos et Disunitos collisiones nunc enim nobis templa
rustica plebs violenter rapit, nunc parochos ejiciunt mox iterum per Excelsum Regium
Gubernium transponuntur, et parochi suis sedibus restituuntur […].” Arch. Nunz. Vienna,
Processi canonici, nr. 579.
103 „[…] deficiunt multi sine ulla causa resultum unicam solum assignant qvod alii etiam
relabantur, est enim haec nostra natio valachica mere materialis in religione, nec unam nec
aliam bene norit ipsi etiam parochi apatiori rudes nescientes distinctionem facere inter veram,
et falsam religionem […].” Ibidem.
104 Un exemplu pentru perpetuarea confruntărilor confesionale l-a reprezentat totuşi comitatul
105 Chestionarul i-a fost transmis episcopului Ioan Bob la începutul anului 1803, prin intermediul
fostului alumn al Colegiului Propagandei, Ioachim Pop (Bârlea 1948, p. 379-381, doc. nr.
CXXXI-CXXXIV). La 20 august 1803, când s-a încheiat corespondenţa acestuia cu
Congregaţia, forul roman nu primise încă răspunsul episcopului român. Este probabil că el nu
a mai fost trimis, din moment ce mărturiile despre reluarea corespondenţei episcopului cu
Sfântul Scaun datează doar din anul 1806, în cazul Congregaţiei Conciliului, respectiv 1810, în
cel al nunţiaturii vieneze (vezi infra, cap. V.2.3).
106 „Aggiungerò, che non è l’ultimato dei motivi, per cui tra i Greci Uniti della Ungheria si sono
vedute tante diserzioni, quello di aver accordati colà dei Vescovi Scismatici. Fanno costoro
sempre guerra alla Santa Unione, e purtroppo l’hanno fatta in addietro con tanto profitto, che
non di rado intiere Popolazioni sono passate dall’Unione allo Scisma ingannate dall’apparente
condiscendenza degli Scismatici, che si vantano di essere della antica religione, e si danno
premura di farsi vedere a conversare con i Vescovi Cattolici, onde più facilmente imporre al
rozzo Popolo, ed indurlo a confondere l’una Communione con l’altra anche in Divinis.”
Bârlea 1948, p. 439, doc. nr. CCXXVII.
107 „Uno dunqe dei remedj contro si funesta sciagura sarebbe la diminuzione dei detti Vescovi;
ciò che tanto saggiamente mi fù tempo fà accennato dall’E.mo Borgia in un Suo sensatissimo
scritto. Ora per buona sorte vaca la Cattedra Greca Scismatica di Transilvania eretta da
Giuseppe II., il quale accordò a quei Scismatici un proprio Vescovo, che mai non avevano
potuto conseguire dai Suoi Predecessori. Senza parlarne direttamente con la Cancelleria di
Transilvania, ho procurato di fargli rilevare le vere cagioni del disordine; onde tacitamente
interessarlo ad impegnare la pietà di S. M. perchè non venga ad una nomina: e fin quì pare che
non si pensi a riempire quella Sede. Voglia Dio, che si riesca ad ottener l’intento.” Ibidem.
108 „Velim praeterea cum anno insequenti S. Congregationi de te iterum scribes, plenioram
epistolam mittas, eamque non modo de tuo, sed de Ecclesiae statu apud vos certiorem facias
quantum poteris. Erit tibi causae describendi progressus, quos isthic confidimus Ecclesiam
202 Un timp al reformelor
sănătăţii l-ar fi împiedicat însă pe acesta să răspundă solicitării Congregaţiei, chiar dacă ar
fi dorit să o facă, trecând peste experienţa proprie a zădărniciei apelului la forul roman,
acumulată între anii 1790-1794. Atunci Maior încercase, prin rapoartele expediate, să
provoace intervenţia Romei împotriva episcopului Ioan Bob, acuzându-l de neîndepli-
nirea atribuţiilor sale pastoral-misionare şi denunţându-i comportamentul, considerat
total necorespunzător demnităţii episcopale. Tendinţa de restaurare a Bisericii Catolice
şi interesul sporit pentru relaţia cu comunităţile s-a concretizat însă în anul 1822, când a
fost convocat un „conciliu naţional” al regatului Ungariei, pentru discutarea măsurilor
celor mai potrivite în acest sens, precedat, în cazul Bisericii Greco-Catolice din
Transilvania, de sinodul diecezan întrunit în anul 1821, care a luat în discuţie şi
problemele specifice diecezei Făgăraşului.
În aceeaşi perioadă a avut loc şi o nouă implicare a Scaunului papal în Răsăritul
Europei, care a fost pusă în practică prin acţiunea misionarilor orientali din ordinul
pasionist 109. Din rândul acestora s-au recrutat cei mai activi ocupanţi ai scaunului
Episcopiei Romano-Catolice de Nicopolis ad Istrum 110. În al doilea şi al treilea deceniu
al secolului al XIX-lea, acţiunile privind integrarea comunităţilor în structurile ecleziastice
ale unei Biserici revigorate i-au vizat pe credincioşii greco-catolici care părăsiseră
Principatul şi se stabiliseră în Ţara Românească pentru a scăpa de înrolare, de contribuţiile
de război sau de foamete 111. Fortunato Ercolani (1815-1820) a întreprins demersuri
repetate pe lângă episcopul Ioan Bob pentru trimiterea unui misionar care să asigure
asistenţa spirituală a greco-catolicilor emigraţi în Ţara Românească, dar şi să promoveze
unirea religioasă 112. Acest misionar urma să fie salarizat de către agenţia imperială din
facere tum fidelium numero in dies augendo, tum morum disciplina et canonum observatione.
Poteris etiam causas describere, quae esse isthic possint impedimento, quominus fides
Catholica vel latius obtineat, vel suscepto confirmetur. Eris demum nobis auxilio si una simul
suggeras, quid existimes ex sententia tua, atque ex locorum, ac temporum cognitione, pro
majore bono faciendum esse.” Ibidem, p. 414, doc. nr. CLXXXIII. În ultimul raport (din anul
1820) pe care Petru Maior a mai apucat să-l expedieze la Roma înaintea morţii, el nu a făcut
nici o referire la ceea ce i se ceruse de către Congregaţie, aceasta fiind nevoită să revină în
decembrie 1820 cu o nouă solicitare (ibidem, p. 414-415, doc. nr. CLXXXIV-CLXXXV).
109 Prezenţa acestora în Ţara Românească este mai veche, ea datând din anul 1781, când doi
membri ai ordinului au fost trimişi la Bucureşti pentru a fi instruiţi de călugării minoriţi de aici
în limbile şi chestiunile privitoare la misiunile din principatul român şi din Bulgaria; deja la acea
dată, înmulţirea numărului credincioşilor catolici, inclusiv a greco-catolicilor imigraţi din
Transilvania, ridica grave probleme de pastoraţie (Tocănel 1973, p. 731-732).
110 Aceşti episcopi purtau şi titlul de administratori apostolici ai principatelor române, iar
rezidenţa lor de fapt era la Bucureşti (vezi Barbu, Dicţionar prosopografic, p. 278-282).
111 Conform afirmaţiei lui Bariţ (1993, p. 524), din cauza foametei, mii de locuitori s-au aşezat
pentru totdeauna în ţările româneşti. Agentul din Bucureşti al Austriei, Fleischhakl, susţine
însă, într-un raport din anul 1824, că cei mai mulţi dintre aceşti emigranţi s-au întors în
Transilvania datorită tulburărilor din 1821 (Suciu 1934, p. 67, nota 5).
112 Suciu 1934, p. 69-72; în anul 1814, când Ercolani a început corespondenţa cu episcopul
român, el îndeplinea funcţia de vicar al episcopului Francisc Maria Ferreri, căruia i-a succedat
în scaunul episcopal. Activitatea episcopilor de Nicopolis este analizată şi la Păcurariu 1958, p.
425-430.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 203
Bucureşti şi de Curia romană. Cel trimis de episcopul Ioan Bob a fost preotul Grigore
Maior, care a activat însă doar timp de o jumătate de an în mai multe sate din jurul
Bucureştiului, din primăvara până în toamna anului 1818. Ca urmare a reacţiei extrem
de ostile a ierarhiei ecleziastice muntene, atât el cât şi, peste doi ani, protectorul său
Ercolani au trebuit să părăsească Ţara Românească 113. De fapt, cel puţin la început, nici
agentul imperial nu a arătat prea mult entuziasm pentru sprijinirea unui proiect care, în
caz de reuşită, i-ar fi încurajat la emigrare şi pe alţi supuşi ai Imperiului 114.
Peste câţiva ani, planul a fost reluat la iniţiativa internunţiului apostolic Pietro
Ostini care i-a solicitat lui Ioan Bob, prin intermediul arhiepiscopului primat Rudnay,
propunerea unui nou misionar 115. Acesta a fost călugărul bazilian Beniamin Todor,
confirmat de împărat în noua funcţie la începutul anului 1826, dar care plecase la
Bucureşti încă în decembrie 1825, însoţindu-l pe nou-numitul episcop de Nicopolis,
Giuseppe Maria Molajoni (1825-1847) 116. El a activat în Ţara Românească până la
sfârşitul anului 1828 când, datorită izbucnirii războiului ruso-turc, dar şi îndelungatei
confruntări cu aceeaşi opoziţie întâlnită şi de predecesorul său, a solicitat să se reîntoarcă
la Blaj 117. Ulterior, tentativele lui Molajoni şi ale episcopului Ioan Lemeni (din anii 1833-
1834), deşi sprijinite de nunţiul apostolic şi de împărat, nu au mai avut succes,
neputându-se obţine din partea autorităţilor muntene asigurarea libertăţii cultului pentru
credincioşii greco-catolici şi posibilitatea de a-şi edifica o biserică proprie 118.
Tentativele de misionariat ale clericilor ardeleni nu au avut un succes semnifica-
tiv, dar reacţiile stârnite de ele sunt interesante din perspectiva modului de receptare a
unirii. Astfel, agentul imperial Fleischhakl, judecând practicile religioase la care asistase
din punctul de vedere al normelor specifice ritului latin, observa, într-un raport din 25
august 1818, că „uniţii trecuţi în Ţara Românească, de vreo câţiva ani, se botează după
datina ortodoxă şi urmează ritul acestora” 119. Pentru mitropolitul Nectarie, Grigore
Maior era un preot de „lege străină”, dintre „uniţii schismatici”, care se strecurase „sub
113 Suciu 1934, p. 113-121. În timpul activităţii sale din Ţara Românească Bob i-a donat lui
Grigore Maior o Evanghelie (conform Tatai-Baltă, Mircea 1994, p. 272-273).
114 În acest sens, în raportul din 20 august 1816, agentul Fleischhakl era de părere că în cazul
masca unui preot oriental” şi „cuteza să facă slujbele în limba română şi după ritul
oriental” 120. În aceiaşi termeni era denunţat misionarul ardelean şi în plângerea
împotriva evreilor şi catolicilor, alcătuită în numele clerului ortodox muntean 121. De
fapt, credincioşii înşişi, în lipsa unei structuri ecleziastice proprii în care să se integreze,
prilejuiau asemenea confuzii, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată de Ioan Bob
episcopului Molajoni la 19/31 iulie 1829. Atitudinea lor se caracteriza, în funcţie de
gradul de instrucţie religioasă, prin opţiunea pentru frecventarea bisericilor catolice, în
cazul celor mai culţi, respectiv a celor ortodoxe, în cazul celor mai puţin instruiţi 122.
Convingerea cărturarilor greco-catolici în existenţa unei „uniri în credinţă” cu Biserica
Catolică şi a unei comuniuni rituale cu ortodocşii îşi găsea astfel, în acest caz, o
aplicabilitate perfect explicabilă în condiţiile concrete din Ţara Românească, dar pe care
ei, desigur, ar fi respins-o în mod vehement. Trecând graniţele Principatului, marea
majoritate a românilor greco-catolici îşi mărturiseau aşadar, prin comportamentul lor
religios, tradiţionala persistenţă în normele ritului răsăritean şi ignoranţa doctrinară. Este
limpede deci că, la nivelele sociale mai profunde, perceperea doctrinară a unirii era încă
un pium desiderium, fapt care explică insistenţa pe aspectele doctrinare, sesizabilă în
această perioadă în conceptualizarea unirii din perspectivă catolică.
Cea mai reprezentativă tentativă misionară din această perioadă l-a avut în
vedere pe noul episcop al ortodocşilor transilvăneni, Vasile Moga, ea fiind iniţiată la
120 Ibidem, p. 115-116 (din anaforaua adresată de mitropolit domnitorului Caragea; ultimul citat este
preluat de autor din scrisoarea episcopului Ioan Bob, adresată arhiepiscopului Rudnay la 30
mai 1824, în care ierarhul descrie evenimentele din Ţara Românească). Conform aceluiaşi
mitropolit, Grigore Maior ar fi declarat, în cursul interogatoriului care i se luase după reţinerea
sa chiar din ordinul înaltului ierarh, că „a slujit liturghia în satul Rasa […] cu pâne nedospită şi
că la această liturghie, servită în limba română, au participat şi ceialalţi creştini drept credincioşi
din sat”.
121 Ibidem, p. 116-117: „La cercetarea făcută contra lui [Grigore Maior – n.n.] a încercat să înşele
religiunii, atunci misionarul greco-catolic devine de prisos, deoarece cei mai culţi, de o parte
sunt convinşi de veritatea religiunii catolice, de altă parte se folosesc de intermediul preotului
romano-catolic, iar cei neştiutori, dacă nu vor avea preot deosebit şi biserică în care să poată
observa exact ritul lor, nu vor putea fi reţinuţi în unire.” Ibidem, p. 357. Aceleaşi idei se regăsesc
şi în memoriul adresat Guberniului de episcopul Ioan Lemeni (care redactase de fapt, în
calitate de secretar al vârstnicului episcop Bob, şi scrisoarea citată) la 11 ianuarie 1834, privitor
la condiţiile neapărat necesare pentru ca o nouă acţiune misionară în Ţara Românească să fie
încununată de succes. Episcopul vorbeşte în plus aici despre necesitatea educării religioase a
credincioşilor, „mai ales a celor neînvăţaţi, cari din cauza identităţii ritului, au început a se servi
de tainele neuniţilor”, despre obligaţia noului misionar de a respecta cu stricteţe posturile ritului
oriental, de a nu concelebra cu preoţi catolici şi nu în ultimul rând despre îndatorirea sa de a-i
lămuri pe membrii confesiunii majoritare „în ce constă sfânta unire, deoarece uneori uniţii sunt
confundaţi cu unitarii, de unde provine şi valul de ură împotriva lor” (ibidem, p. 360-362).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 205
Leardi din 2 decembrie 1820; Arch. Nunz. Vienna, Miscellanea, fasc. VII, nr. 69 (fără paginaţie),
raportul adresat Curţii vieneze în numele Congregaţiei, care reproduce relaţia lui Pedrelli.
126 „Episcopus unitus Joannes Babb in Transylvania residet in urbe Balasfalva. Amplis fruitur
suam Diocesim ad normam Sacrorum Canonum visitasset, quod nunquam fecit intra viginti
quinque Episcopatus sui annos. Nihilo tamen minus, Deo ita disponente multi pagi graecorum
non unitorum ad unitatem Catholicam confugerunt imo unius anni spatio plus quam
quinquaginta Paroeciae Catholicae Ecclesiae se conjunxerunt.” Ibidem, din raportul citat. Aceste
informaţii demonstrează că Pedrelli a avut legături cu unii membri ai clerului greco-catolic, de
la care a putut prelua şi clasicele critici aduse episcopului Ioan Bob.
127 Bârlea 1948, p. 258.
128 Scopul principal al acestei cercetări, în cursul căreia Pedrelli a consultat chiar şi „surse încă
inedite”, a fost redactarea unei lucrări pentru „combaterea schismei greceşti, valahe, bulgare,
sârbeşti”, recomandată spre examinare Congregaţiei de Propaganda Fide în vederea publicării,
la 13 ianuarie 1823, de nunţiul vienez Leardi (ibidem, p. 442, doc. nr. CCXXX). La această
lucrare („Dottrina Cristiana”, după cum o numeşte chiar autorul ei), se referă şi Pedrelli în
scrisoarea adresată Congregaţiei la 19 februarie 1823. La acea dată, el se pregătea să definitiveze
traducerea lucrării sale în limba bulgară şi dorea să solicite opinia Congregaţiei asupra
oportunităţii publicării ei cu caractere latine, argumentând astfel: „[…] sarà questo il primo
libretto in lingua Bulgara con caratteri latini, a togliere il ghiaccio dè caratteri Bulgari non
intelligibili ai Missionarj, e neppure ai Vescovi. I Greci Uniti dell’Ungaria stampano adesso il
Vallaco in caratteri latini, e giova assai per promovere l’unione dè Scismatici. Bramo che giovi
anche ai Bulgari questo mezzo […]” (ibidem, p. 443, doc. nr. CCXXXI). Conform sugestiei
nunţiului Leardi exprimată în scrisoarea citată anterior, ar fi fost utilă şi o versiune în limba
română: „L’Opera qualora venisse tradotta in lingua Vallaca e Bulgara che possiede quanto
basta lo stesso Padre Gioacchino potrebbe servire di gran vantaggio agli ignoranti Scismatici.”
Tot aici, nunţiul aprecia în mod deosebit activitatea lui Pedrelli, recomandând Congregaţiei
însărcinarea lui cu instruirea viitorilor misionari în acelaşi spaţiu răsăritean: „Il medesimo Padre
Gioacchino potrebbe anche a mio giudizio essere incaricato della istruzione di quei Religiosi
della sua Congregazione destinati alla Missione della Bulgaria, o per la Vallachia nelle rispettive
lingue. Sarebbe questa istruzione della più grande utilità per le Sagre Missioni. In difetto della
medesima i nuovi Missionarj, che vi si destinano, deggiono ordinariamente restare inoperosi
uno o due anni, prima di aver appreso la lingua.”
129 O copie se păstrează în MRUB – CM, nr. 86, f. 1r-9v. Istoricul Nicolae Lupu, care a editat-o
Vallachorum eruditionem scribo, quia percipiendae eruditioni impares sunt, neque ad eorum
instructionem […]; sed ut una tecum Illustrissimae Domine pertinaciam Graecorum defleam
in re meridiana luce clariori. […] Sed tu cui lumen prae ceteris a Christo datum est, ut
veritatem agnoscas, miseros Valachos instruere non recuses qui nesciunt, non intelligunt, in
tenebris ambulant. Illi aquiescent tuae auctoritati, quam tantopere venerantur.” Ibidem, f. 6r-v.
Accentul critic din acest citat trebuie raportat la ceea ce Pedrelli observase mai înainte (f. 3v),
cu privire la consecinţele nefaste sub raport cultural ale „schismei” românilor – lipsa aproape
totală a bunelor moravuri, a culturii şi educaţiei. În schimb, în probleme exterioare sferei
dogmatice, invocate de episcopul român, pe care dealtfel Pedrelli nici nu le-ar fi putut rezolva
fără sprijinul autorităţii imperiale, el se mulţumea să dea asigurări prea vagi, ca în cazul opoziţiei
din partea saşilor prevăzută de Vasile Moga: „Quod mihi dixeras de timore Saxonum, qui in
Transylvania vivunt, vera tentatio Sathanae censendum est, et enim Saxones homines sunt, et
juxta eorum Principia tolerantissimos se esse gloriantur. Imperatoris et Magni Principis gratiam
maximi faciunt, Philosophos se esse dicunt, et merito, idcirco facillime rationi eorum persvasum
erit fideliores futuros esse Valachos in professione fidei Catholicae, quam in Schismate modo
sint. Unde bella, et lites in vobis, non ex Schismaticis ipsis, prout Historici demonstrant?
Quinam fuerunt superiori saeculo, qui rebellionis vexilla explicarunt, nisi Valachi ex Schismate,
profecto Saxones Caesariae Militiae Officiales Nobilissimi, nunquam subjectiones militis
experti sunt, quam eo tempore, quo sub Imperio M. Theresiae Augustae, omnes limitanei in
unum collecti nomen dederunt Unioni cum Ecclesia Rom. Catholica. Erant et Saxones in
Transylvania Leopoldi Imperatoris aetate, attamen nec Synodum A. Julianam aversati sunt, nec
Theophilum Episcopum Unionem quam optabat recipientem sunt persecuti, nec nisi reversos
ad vomitum Valachos per Ruthenum Monachum deceptos rebelles sunt experti.” Ibidem, f. 9r-v.
134 Deşi invocată în citatul anterior cu referire la mijlocul secolului al XVIII-lea, poziţia înaltei
ierarhii a Bisericii sârbeşti nu era luată în calcul ca factor perturbator. Pe de altă parte, sub
aspectul poziţiei extrem de delicate a episcopului Vasile Moga, aflat între suspiciunile la adresa
lui ale propriilor credincioşi şi acuzaţiile greco-catolicilor, este foarte relevantă mărturisirea
208 Un timp al reformelor
ierarhului din scrisoarea adresată episcopului Samuil Vulcan, la 1 decembrie 1827: „Incidit in
Scillam qui vult evitare. Ai nostri să prepun şi strigă vlădica e unit vrea să unească ţara pintru
aceia trimite candidaţi de teologhie la universitaş în Beci, şi dacă întorc de acolo apoi îi
aplicăluieşte ca profesori de candidaţi de preoţie şi ca protopopi unde să poată mai bine
semăna prinţipiumurile acealea ce au învăţat şi alte seamne mai multe au ei care prin dujmani să
şi mai exagherăluesc. De altă parte greco-catolicii strigă: omnino crucifigendus est cutare
vlădică că stă împotriva sporirii relighii dreapte. Şi nu vreau fraţii să socotească că acestea nu să
pot combinălui cu cele de sus.” Radu, Episcopul Samuil Vulcanu, p. 340.
135 „Patres Vestri R. Ecclesiae sub Theophilo Episcopo publice uniti sunt. Exstant ex Synodi
Julianae quatuor Articuli, quos solemni jure jurando firmatos esse constat nationis nomine sub
Leopoldo Imperatore in ea Synodo cuncta vos admittere et credere professi estis, quae S.
Mater Ecclesia R. Catholica admittit et credit. Ecce proxima Patrum Traditio si Patrum fidem
inquiritis. Haec Veteri Traditioni conformis testimonium reddet in die Juditii adversum vos,
qui per fanaticum quemdam Ruthenum Monachum ad Schisma concitati fuistis, et in illud
relapsi, Dei gratiam amisistis, et Leopoldi M. Principis munera; sed plurimi ex vobis fideles
habiti sunt in Testimonio Fidei Catholicae, ac Fogarasiensis decus sunt athuc et ornamentum.”
MRUB – CM, nr. 86, f. 3v. În chestiunea ritului, ridicată şi ea de episcopul ortodox, Pedrelli
observa: „Quaris, utrum in ritu Lyturgico perturbare nationem velit? Respondeo: R. Pontifices
esse omnium Rituum, qui per Ecclesiam Catholicam aprobati sunt pro viribus defensores, prae
ceteris hac de re monumentis perlegas opto Constitutionem Benedicti decimiquarti anno 1756
promulgatam.” Ibidem, f. 8v-9r.
136 SRC – Ungheria, Transilvania, vol. 7, f. 358r-v. În acest raport este corectată una dintre erorile
existente în raportul anterior, din anul 1820, referitoare la relaţia episcopului român cu
mitropolitul din Karlowitz.
137 „Io temo i Sassoni (Luterani di Transilvania) questi impediscono la mia Unione. Se Sua
frustraneus honore pro subdito, si principis sui temporalis pium desiderium implere satagat,
qui ad unum Christi altare Catholicum cui ipse genuflexit, filios suos vocare non desinit,
progenitorum suorum, Leopoldi, Josephi, Caroli, Mariae Theresiae, Imperatorum, Regum et
Principum gloriosissimae recordationis exempla imitatus.” MRUB – CM, nr. 86, f. 8v.
141 Gyémánt 1986, p. 178.
142 Ibidem, p. 178-179.
143 Conform istoricului citat, solicitările episcopului pot fi legate de elementele proiectului din
1797-1798, continuitatea fiind asigurată de prezenţa lui Aron Budai la sorgintea ambelor
acţiuni (ibidem, p. 179).
144 Ibidem, p. 179-180.
210 Un timp al reformelor
145 Prin scrisoarea expediată din Timişoara, la 2 iulie 1808 (MRUB – AG-ai, nr. 31/1808, f. 1r-2v;
Lupu 1944, p. 46).
146 „Anno 1800um die 29um Avgusti, dum Magno Varadini in propriis negotiis, et cum eotum
vivente Domino Episcopo Darabant constitutus fuissem, multa verba de modo uniendae
Religionis, et convertendae Disunitae plebis Transylvanicae ad unum gregem et unum
Pastorem, fecimus. Inter alia dixi ego, quod diversae istae in Regno Hungariae existentes,
multisque libertatibus gaudentes Sectae, vel ideo Regi, Regno, Romanocatholicae Religioni, et
Sacrae Unioni periculosae futura sint, quum Russi de die in diem limitibus nostris proprius
accedant, colimitaneique nostri fiant, qui longe plus Luteranis quam Romanocatholicis faveant,
Sacram Unionem vero plane non tolerant, omnesque jam illas, a Polonis occupatas, Romanum
Pontificem pro Capite Ecclesiae Suae recognoscentes Nationes, ad amplectendam illorum
Religionem adstinxerint. Si Rex essem, eousque nec laboribus nec sumtibus parcerem, donec
istas diversae farinae Sectas ad unum gregem et unum Pastorem non deducerem, et quidem
prius in Transylvania cum ista Disunita plebe inciperem. Ego primus essem, si me Sua
Majestas Sacratissima ad vacantem Episcopalem Stationem Disunitae plebis Transylvanicae
promoveret, qui omnibus viribus id efficere, et altissimam intentionem promovere,
adlaborarem.” MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 1r-v.
147 În aceeaşi perioadă, poate după ce a observat insuccesul lui Kengelacz, Ignatie Darabant a
purtat tratative cu vicarul Ioan Popovici pentru atragerea la unire a clerului şi credincioşilor
ortodocşi din Transilvania (scrisoarea lui Darabant şi declaraţia vicarului ortodox sunt
publicate la Mateiu 1922, p. 133-139, anexa XII; conform adnotării finale, acestea au fost
prezentate sinodului mitropolitan din Karlowitz la 7 ianuarie 1808, probabil în cursul anchetei
instituite împotriva lui Kengelacz).
148 MRUB – AG-ai, nr. 31/1808, f. 3r, conceptul răspunsului episcopului Ioan Bob din 23
iulie 1808.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 211
149 Conform propriilor afirmaţii din petiţia redactată la Viena, la 7 februarie 1805, prin care
solicita numirea sa ca episcop ortodox al Transilvaniei; limbile cunoscute erau latina, maghiara,
germana, franceza, desigur sârba, acestora adăugându-li-se româna, în care era destul de
deprins pentru a-i instrui pe candidaţii români la preoţie în limba lor maternă (Lupaş,
Doisprezece peţitori, p. 419-420; pentru el, vezi şi Gyémánt 1975, p. 199, unde este menţionat
faptul că Kengelacz îşi susţinuse doctoratul în teologie la Universitatea din Iena).
150 Radu 1930, p. 86-89.
151 Informaţii convingătoare în acest sens se găsesc la Bodea 1943, p. 95, 216, 240.
152 Prin memoriul adresat împăratului Austriei la 4 februarie 1825, care a fost trimis şi
pentru că acestea sunt legate de activitatea episcopului Ioan Bob şi oferă sugestii interesante
pentru interpretarea atitudinii ierarhului transilvănean faţă de unirea religioasă.
154 Lumperdean, Pop 1984, p. 239-249; Gyémánt 1986, p. 173-177; Lumperdean 1996, p. 80-92.
În opinia istoricului Nicolae Bocşan (1986, p. 345), acest proiect reprezintă un demers similar
celui al arhimandritului Pavel Kengelacz.
212 Un timp al reformelor
155 Arch. Nunz. Vienna, Miscellanea, fasc. VII, nr. 59 (fără paginaţie).
156 În opinia sa, marele obstacol în realizarea unirii îl constituia problema primatului papal, pentru
că în privinţa celorlalte trei puncte dogmatice florentine interpretarea „grecilor” neuniţi era
similară interpretării de facto a uniţilor. Pentru detalii şi ediţia memoriului, vezi Dumitran, Un
proiect de reunificare, p. 305-314.
157 Bârlea 1948, p. 239-240 şi 345-347, 350-351, doc. nr. LXV, LXVIII, LXIX, LXXIV –
appendix.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 213
1817, cuprinzând numele celor 37 de capi de familie declaraţi pentru unire, în total 144 de suflete.
162 Prin scrisoarea din 26 noiembrie (ibidem, f. 1r).
214 Un timp al reformelor
Şona, aflate la mare distanţă de Mercheaşa, iar scaunele săseşti în general erau „un cuib
al neuniţilor” 163.
Chiar dacă de această dată nu s-a ajuns la o soluţionare favorabilă 164, vicarul
Făgăraşului şi-a continuat demersurile, soldate în anii următori cu convertiri destul de
importante în cele două localităţi în care existau deja parohii greco-catolice. Probabil ca
urmare a disensiunilor dintre uniţi şi neuniţi guvernatorul János Jósika i-a solicitat episco-
pului Bob desemnarea unui reprezentant greco-catolic pentru realizarea operaţiunii de
conscriere a credincioşilor aparţinând celor două confesiuni din târgul Rupea şi localităţile
Homorod, Şona şi Ticuşu Românesc165. Au fost înregistraţi 196 capi de familie (903 suflete)
convertiţi în Şona, respectiv 36 de capi de familie în Ticuşu Românesc166. Iar şematismul
din anul 1835 menţionează o parohie greco-catolică în Rupea, înfiinţată în anul 1822, o
alta în Homorod, creată în acelaşi an, şi o a doua parohie în Şona, înfiinţată în 1824 167.
Câteva mărturii din anii 1826-1827 reflectă un aspect mai puţin întâlnit în
activitatea misionară, acela al convertirilor la confesiunea romano-catolică datorate
membrilor clerului greco-catolic, respectiv al atragerii ortodocşilor la unirea religioasă
prin intermediul clericilor romano-catolici. Aceste acţiuni misionare reciproce au fost
exercitate asupra credincioşilor reformaţi sau ortodocşi din aşezările aparţinând celor
două domenii episcopale. Astfel, la 3 ianuarie 1826, episcopul Ignác Szepessy a comunicat
internunţiului Ostini atragerea la „religia catolică”, prin îndemnurile „oficialilor” lui, a 38
de locuitori „schismatici” din satul Totoiu 168. Desigur, în acest caz era vorba de
atragerea la unire, fiind cunoscute restricţiile privind adoptarea directă a ritului latin de
către credincioşii ortodocşi. Mai spectaculoasă a fost acţiunea misionară de la începutul
anului 1827 a canonicilor blăjeni Ioan Lemeni şi Teodor Pop, care au convins să
îmbrăţişeze religia catolică 63 de familii de confesiune calvină, însumând 260 de suflete,
din satul Tiur, aparţinând domeniului episcopal greco-catolic 169. Acţiunea lor, care
163 Ibidem, f. 3v. Dimitrie Pop menţionează, tot în scrisoarea adresată lui Rudnay, afirmaţia
credincioşilor că nu mai văzuseră un preot unit de la Paşti.
164 Nu am identificat răspunsul lui Ioan Bob la scrisoarea lui Rudnay, dar se poate considera că acest
caz nu a fost soluţionat în sensul dorit de credincioşii uniţi şi de vicar, din moment ce şematismul
din 1835 nu menţionează existenţa unei parohii greco-catolice în localitatea respectivă.
165 Prin scrisorile din 11 decembrie 1820 şi 9 iulie 1821 (MRUB – AG-ai, nr. 20/1820, f. 1r, 3r-v).
Cea de-a doua scrisoare a fost determinată de răspunsul lui Bob din 11 februarie 1821 (ibidem, f.
2r-v), în care acesta reclama guvernatorului opoziţia autorităţilor scăunale faţă de extinderea unirii.
166 Ibidem, f. 4r; nu se dau date pentru celelalte două localităţi.
167 Schematismus 1835, p. 146, 148.
168 Bârlea 1948, p. 443, doc. nr. CCXXXII. Data convertirii este confirmată de menţiunea din
internunţiului Ostini către Secretariatul de Stat pontifical din 7 aprilie 1827, însoţită de o relatare
referitoare la convertirile din satul Tiur, care-l menţionează ca autor doar pe canonicul Lemeni,
„qui jam multa millia Schismaticorum ad Unionem cum Ecclesia Matre Romana perduxerat”.
Celelalte două sunt rapoartele nunţiului Pietro Spinola adresate tot Secretariatului pontifical, la 15
şi 29 decembrie 1827; cel de-al doilea raport este însoţit de o relatare detaliată a acţiunii de
convertire (Conversio Protestantium in Transilvania), unde alături de Lemeni este menţionat şi
canonicul Teodor Pop. Relatările fuseseră transmise la Viena de un „demn”, respectiv „zelos
eclesiastic”, probabil aceeaşi persoană, al cărei nume nu este dezvăluit.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 215
continua şi în alte sate, fusese de fapt una de natură pastorală, dar predicile adresate
propriilor credincioşi îi atrăseseră şi pe calvinii din localitate. Cei convinşi astfel de cei
doi clerici au fost apoi încredinţaţi pentru necesara instruire premergătoare rostirii
mărturisirii de credinţă trimişilor episcopului Szepessy, canonicul capitlului din Alba
Iulia, Tamási, şi preotul franciscan Ignác Kováts. Ultimul a fost instituit şi ca preot al
noii parohii romano-catolice, el celebrând cultul divin, din cauza lipsei bisericii proprii,
rămasă celor 40 sau 45 de locuitori care refuzaseră convertirea, în biserica greco-catolică
din localitate. De sărbătoarea Înălţării Domnului i-a vizitat şi episcopul, administrându-
le sacramentul confirmării. Urmând exemplul celor din Tiur, locuitorii din alte patru
sate, în primul rând cei din Cerghid, înclinau spre adoptarea religiei catolice, decizia lor
depinzând de obţinerea bisericii pentru credincioşii romano-catolici 170.
Bilanţul activităţii misionare din timpul episcopului Ioan Bob, alcătuit de
istoricul Octavian Bârlea pe baza informaţiilor preluate din sursele statistice oficiale 171,
înfăţişează dinamica extinderii unirii religioase în această perioadă. Se poate sesiza creşterea
continuă a numărului comunităţilor convertite, mai accentuată în primele trei decenii ale
secolului al XIX-lea şi cu deosebire în ultimele două decenii ale episcopatului lui Ioan
Bob, care au fost martorele „restauraţiei catolice”, dar şi ale implicării canonicilor
capitlului în acţiunile misionare 172. Această creştere, care depăşeşte de departe pierderile
înregistrate în anii imediat următori publicării Edictului de toleranţă, după cum observa
istoricul citat 173, contribuie la explicarea cauzelor sporului numeric al membrilor
confesiunii greco-catolice mărturisit de sursele statistice ale vremii. Este probabil că un
ierarh mai zelos ar fi putut realiza mai mult, prin implicarea personală alături de subordo-
naţii lui în propagarea unirii religioase 174. Din această perspectivă, protopopul şi istoricul
Petru Maior pare a avea dreptate atunci când acuză nepăsarea superiorului său, ce putea
170 Ibidem, relatarea menţionată, anexată ultimului raport al nunţiului Spinola; MRUB – CM-supl.,
nr. 1/1827, f. 1r-2r, scrisoarea episcopului Szepessy adresată lui Ioan Bob la 21 noiembrie
1827, prin care-l informează despre trimiterea preotului şi a unui cantor pentru convertiţii din
Tiur, îl roagă să asigure găzduirea celor doi clerici, să le permită acestora să celebreze în biserica
greco-catolică şi îi cere relaţii cu privire la situaţia materială a parohiei reformate şi la numărul
locuitorilor. În final, Szepessy îi solicită lui Bob să nu comunice nimic Guberniului în legătură
cu întreaga chestiune, fiindcă, remarcă el, „ibi vigentia principia mihi nota sunt”.
171 Bârlea 1948, p. 267-280, Conspectus paroeciarum et filiarum romenarum in Transylvania quae ex toto vel ex
parte sub Ioanne Bob unionem amplexae sunt. Sursele utilizate au fost primul şematism al diecezei
Făgăraşului (Schematismus 1835) şi cel jubiliar al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş (Şematismul
veneratului cler al Archidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului
1900 de la Sânta Unire 200, Blaj, 1900), respectiv statistica diecezei ortodoxe efectuată cu ocazia
noii împărţiri administrative din anul 1805 (Gagyi de Etéd 1911, p. 44-61, 148-171, 266-294).
172 Cele 197 parohii şi 7 filii convertite în întregime sau parţial se repartizează astfel din punct de
avea grave urmări pentru propria confesiune 175, sau când ironizează lipsa de calităţi a
ierarhului pentru câştigarea de noi enoriaşi ori pentru păstrarea celor tentaţi de părăsirea
unirii 176. Dar episcopul şi-a avut propriile merite în înzestrarea diecezei cu un cler cât
mai activ, ca şi în susţinerea lui 177.
Pe de altă parte, câteva mărturii atestă apropierea realizată în această perioadă
între membrii celor două confesiuni, inclusiv sub aspectul comuniunii sacramentale,
interzisă prin decretul Congregaţiei de Propaganda Fide din anul 1729 178. În această
evoluţie, noul climat instaurat treptat ca urmare a politicii de toleranţă promovată de
Curtea vieneză179 a avut un rol determinant. În paralel, transformarea Bisericii româneşti,
175 „Dominus Ordinarius ab aliquo tempore omni fere die Dominico in Cathedrali divinam
Lyturgiam celebrat at ad praedicationem verbi Dei aut faciendam aut curandam necnon ad
instituendam Visitationem Canonicam, quae eo magis nunc necessaria fore quod etiam
Schismatici cum antea solum tolerati fuissent in hoc Principatu, nunc Lege recepti sunt, qua
occasione quantum detrimenti sapere possit Sacra Unio nissi duplicatus fuerit Episcopalis
zelus non est necesse ut ego explicem, nullo pacto adduci potest.” Ibidem, p. 404, doc. nr.
CLXVI, scrisoarea adresată Congregaţiei de Propaganda Fide la 8 noiembrie 1794.
176 Maior 1995, p. 132-133, 190-191.
177 Bârlea 1948, p. 261. Rolul protopopilor în acţiunea de convertire este subliniat şi de Petru
Maior, însă din nou în opoziţie cu atitudinea episcopului, care nu ar fi apreciat implicarea
subordonaţilor săi, pentru că i-ar fi displăcut să-şi îndeplinească îndatorirea de a trimite
Guberniului rapoartele subordonaţilor săi (Maior 1995, p. 133).
178 Octavian Bârlea semnalează în acest sens cazul celor şase sate greco-catolice din regiunea
Bistriţei (protopopiatul Sărata), ai căror credincioşi, în lipsa preoţilor proprii, primiseră de doi
ani sacramentele de la preotul ortodox din Cuşma (Bârlea 1948, p. 262, informaţia fiind
preluată de la Gagyi de Etéd 1911, p. 41-43). Celelalte două cazuri semnalate de acelaşi istoric
(referitoare la existenţa unor biserici utilizate în comun de greco-catolici şi ortodocşi în Poşaga
şi Biertan) nu pot fi luate în consideraţie, pentru că ele se explică prin circumstanţele trecerii
unei părţi a locuitorilor la unire. O altă mărturie interesantă îi aparţine lui Petru Maior (1995, p.
133-134): „Pre urmă aceaia se cade să dăm protopopilor celor uniţi, carii toţi sunt învăţaţi şi
întru ştiinţa theologhicească procopsiţi, că ei cu hărniciia şi cu cumpătul lor au stins urgiia
aceaia întră uniţi şi întră neuniţi, carea mai nainte se vedea a fi neînvinsă, cât acum nu numai nu
se gonesc, nu se batjocoresc unii pre alţii, ci încă cu prietenie frăţască petrec laolaltă, ba şi la
îngropăciunea morţilor şi la maslu şi întru alte tocmeale duhovniceşti şi bisericeşti se adună
laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără de a se sfii unii de alţii şi poporeanii şi cei uniţi şi cei
neuniţi, fără osebire chiamă la unele ca aceaste preoţi şi neuniţi şi uniţi, numai cât preoţii nu
slujesc liturghie unul în besearica altuia, măcar că şi aceasta am văzut făcându-se câteodată. Iar
când mearge vreun protopop unit, carii precum am spus mai sus toţi sânt bărbaţi învăţaţi, la
vro besearică sau la îngropăciune de a neuniţilor şi vrea să spună învăţătură de rost, prea
bucuroşi îl ascultă nu numai mireanii, ci şi preoţii cei neuniţi şi vârtos îi mulţemesc. Aseamene
la îngropăciunea celor uniţi, de va fi mai îndemânat întru propoveduire vreun preot neunit
decât cei uniţi ce se află acolo faţă, bucuroşi îl ascultă uniţii şi întocmai ca pre preoţii cei uniţi îl
cinstesc. Ce e mai mult, fără osebire se ispoveduesc uniţii mireani la preoţii neuniţi şi neuniţii la
preoţi uniţi; ba şi însuşi preoţii fac aceaiaşi. Pre multe locuri nici nu mai auzi acum vorbă de
unire şi de neunire, numai cât pre unii îi chiamă uniţi şi pre alţii neuniţi, după fealiul arhiereului
căruia sânt supuşi […].” Pentru decretul menţionat al Congregaţiei, vezi Suttner 1998, p. 96-98.
179 Poate fi amintit astfel decretul emis la 9 aprilie 1783, prin care s-a îngăduit preoţilor catolici din
dintr-o instituţie care-şi asuma statutul de cadru unic de viaţă al naţiunii, într-una strict
ecleziastică, cu rolul de administrare a credinţei şi practicilor religioase, similară Bisericilor
din spaţiul european 180, a implicat o asemenea transformare şi la nivelul misionarismului
promovat de Biserică. De la tentativele general-integratoare ale episcopului Grigore
Maior din deceniul opt al secolului al XVIII-lea, caracterizate de un evident prozelitism
greco-catolic, dar cu semnificaţii naţionale subiacente, s-a trecut astfel la o concentrare a
eforturilor misionare în cadrele structurilor ecleziastice constituite, avându-se în vedere
o mai bună integrare a comunităţilor, tendinţă prin care Biserica se alinia şi eforturilor
statului de construcţie a unei societăţi moderne, ca instituţie fundamentală a acestuia, aşa
cum devenise în epoca iosefină şi post-iosefină. Acestea sunt coordonatele unei posibile
interpretări a problematicii unirii religioase a românilor în timpul episcopului Ioan Bob.
în care aceştia erau lipsiţi de biserică şi preot propriu şi nu aparţineau de altă parohie (vezi
supra, cap. I.2.2.).
180 Barbu 1992-1993, p. 245.
181 Leflon 1975, p. 626-636.
182 Bârlea 1948, p. 328, doc. nr. XXXV, răspunsul nunţiului adresat acestuia la 12 noiembrie
1808, prin care îl îndrumă să apeleze la episcopul diecezan. Nunţiul apostolic beneficia de un
drept de dispensă similar celui al episcopilor, cu diferenţa că el putea dispensa şi pentru gradul
al doilea de consangvinitate şi afinitate (Orto 1995, p. 128).
183 Bârlea 1948, p. 328-329, doc. nr. XXXVI, răspunsul lui Severoli adresat lui Ioan Bob la 5 iunie
1810, în care sunt amintite o căsătorie „clandestină” şi alte zece ilegale. Datorită imposibilităţii
de a se lua legătura cu pontiful (aflat atunci în exil la Savona) nunţiul îl sfătuia pe episcop să
acţioneze cu extremă prudenţă, acordând dispensele doar în cazurile „ubi agitur de scandalis
auferendis, deque periculo amittendae aeternae salutis removendo”.
184 În mod obişnuit, privilegiul de acordare a dispenselor era conferit episcopilor pe o perioadă de
5 ani, dar în contextul creat de măsurile iosefine el avea valabilitate până la emiterea unei alte
dispoziţii de către cel care îl conferise (Orto 1995, p. 127, 358).
218 Un timp al reformelor
partea papei 185. Argumentele invocate constau în frecventele cazuri de căsătorii ilegale
care surveneau în dieceză, ca urmare a imoralităţii sau a dificultăţii creşterii copiilor
rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară 186.
Solicitarea episcopului reprezenta de fapt cererea de prelungire a dreptului
conferit de papă episcopilor Imperiului la 21 mai 1810, prin care aceştia puteau acorda
zece dispense tocmai în situaţiile menţionate 187. Bob uzase probabil de acest privilegiu
pentru soluţionarea cazurilor înfăţişate în scrisoarea adresată nunţiului la 5 iunie. Deja la
începutul anului 1811, mulţi episcopi solicitaseră o asemenea prelungire, după cum îl
informa nunţiul Severoli pe cancelarul Metternich la 12 februarie 1811, comunicându-i
confirmarea şi chiar amplificarea dispoziţiei pontificale din anul anterior 188. Drepturile
extraordinare conferite episcopilor, ca şi cele delegate nunţiului apostolic, au fost
abrogate de Sfântul Scaun în anul 1814, când Roma a încercat să-şi reia vechile atribuţii 189.
În perioada următoare, episcopii au mai solicitat numai conferirea (la instalarea în scaun)
a dreptului de dispensă acordat în mod obişnuit sau prelungirea lui periodică 190, iar
pentru cazurile rezervate scaunului roman au apelat la dispense speciale. Astfel, Ioan
Bob a primit, la 7 martie 1814, o dispensă pentru legalizarea legăturilor matrimoniale
neacceptate datorită relaţiilor incestuoase dintre parteneri 191 şi o alta, la 13 decembrie
185 „[…] humillime orare sustineo Eminentiam Vestram, dignetur quo saluti animarum
promptius provideri possit, aut ipsemet Eminentia Vestra habita a Summo Pontifice potestate
facultatem generalem, et saltem ad duos tres annos mihi concedere dispensandi in gradu
secundo sangvinis, et affinitatis in primo et secundo et ultra, prout Sua Sanctitas in decem
casibus 21 maÿ a.c. concedere dignabatur, aut talem facultatem a Sua Sanctitate pro
circumstantiis meae Dioecesis maturius mihi exoperari.” MRUB – AG-ai, nr. 23/1810, f. 1v,
conceptul scrisorii episcopului adresate nunţiului la data menţionată.
186 „Qvoniam in vastissima hac Dioecesi Fogarasiensi ultra mille centum parochias nummerante, et
diversi generis haereticis mixta me continuo disponente illegalia matrimonia ubiqve videri, de
tempore in tempus non raro diversi casus se exerant in contractis etiam ante triginta annos partim
inter semper fidelis […], partim nunc et prius conversos matrimoniis infra tertium gradum
consangvinitatis, et affinitatis, qvi jam praeter partium pervicatiam, prostitutionem et alias
circumstantias, jam qvod prolibus sint onerati aut nullatenus, aut difficillime, et cum adgravio
dissolvi possunt, et ita in via perditionis convivunt, sed aliqvando etiam in contrahendis propter
praedominantem inter partes impurum amorem, et alias circumstantias […].” Ibidem, f. 1r-v.
187 Acest drept este amintit în scrisoarea lui Bob din 5 septembrie, el fiindu-i comunicat de nunţiu
la 23 iunie: „Cum vero Eminentia Vestra altera venerabili littera sua de 23 mensis Junÿ a.c.
dignatur scribere Sanctissimum Patrem venerandis suis litteris ad Vestram Eminentiam die 21
Maÿ a.c. datis mihi paterne facultatem concedere dispensandi decies tum in secundo gradu
consangvinitatis, tum in primo, et secundo affinitatis cum divitibus et pauperibus ob graves et
legitimas causas […]” (ibidem, f. 1r).
188 Bârlea 1948, p. 329, doc. nr. XXXVII.
189 Ibidem, p. 203. În acest context, nunţiul Severoli a informat Congregaţia de Propaganda Fide, la
19 august 1814, că el confirmase episcopilor din Ungaria, la însărcinarea papei, doar drepturile
conferite lor în mod obişnuit pentru o perioadă de cinci ani (ibidem, p. 330, doc. nr. XXXIX).
190 Este cazul episcopului romano-catolic al Transilvaniei Ignác Szepessy, în anul 1820, şi al
episcopului greco-catolic Ioan Bob, în anul 1823 (ibidem, p. 332, doc. nr. XLIV).
191 Ibidem, p. 329-330, doc. nr. XXXVIII, dispensa din data menţionată, transmisă de nunţiul
Severoli.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 219
1822, pentru preotul Cosma Pop care trăia deja de cinci ani cu o nepoată a sa, ignorând
impedimentul consangvinităţii 192. Exemplele aduse în discuţie probează aşadar existenţa
unor raporturi normale între episcopul român şi Sfântul Scaun, atunci când contextul
politic nu a fost potrivnic.
Rapoartele datorate Sfântului Scaun cu privire la starea diecezei, care trebuiau
înmânate cu prilejul obligatoriei vizite periodice ad Limina Apostolorum193, nu au constituit
o preocupare a episcopilor români, ei considerând probabil că aceste reglementări nu se
aplicau şi pentru Biserica şi confesiunea greco-catolică. Singurul care a făcut excepţie a
fost Ioan Bob, şi el trimiţând însă numai uzualele solicitări de amânare, motivate prin
„circumstanţele timpului”, a vizitei la cele două bazilici din Roma – „Sancti Pauli Via
Ostiensi Basilica” şi „Sacrosanctae Principis Apostolorum Basilica”, după cum sunt
denumite în aceste documente 194. Asemenea cereri erau de fapt transmise în mod
obişnuit şi de titularii altor dieceze, ele fiind acceptate în această perioadă la fel de uşor
de forul roman îndrituit (Congregaţia Conciliului); episcopii aveau şi posibilitatea de
efectuare a vizitei prin intermediul unui delegat care transmitea şi raportul despre starea
diecezei 195. Interesante sunt însă tocmai aceste rapoarte, care reflectă dinamismul
ierarhilor şi maniera lor specifică de guvernare a diecezei. Este cu deosebire cazul primei
relaţii alcătuite pentru Episcopia Transilvaniei de Ignác Batthyány, în anul 1788, care
conţine informaţiile necesare legate de situaţia administrativă, demografică şi
instituţională a diecezei, ca şi datele privitoare la originea şi la evoluţia ei istorică,
reconstituite prin consultarea arhivei episcopale 196. Sub aspect instituţional, ierarhul
subliniază faptul că nu a putut convoca sinodul diecezan, organism esenţial de
Miklós Csáky (în anul 1738) şi Pál Forgách (în anul 1754), iar cereri de amânare în anii 1781-
1787, 1801-1809 şi 1814; singurul raport despre starea diecezei transmis până în anul 1830
aparţine episcopului Pál Forgách (Idem, nr. 478). În cazul diecezei Transilvaniei (Idem, nr. 810
B), prima menţiune este cererea de amânare a episcopului Piusz Manzador din anul 1773,
urmată de altele ale lui László Kollonitz (din 1775, 1777, 1778, 1779 şi 1780, când este amintit
şi un delegat pentru efectuarea vizitei, fără a fi trimis însă şi un raport), Ignác Batthyány (din
1786, 1787, 1793, 1794, 1796 şi 1797), József Mártonffy (din 1800, 1801, 1802 şi 1814) şi
Sándor Rudnay (din 1817).
196 Relatio de Statu Ecclesiae Transilvanae …, din 21 iunie 1788, trimisă prin intermediul agentului
episcopului, Aureliano de Angelis, care a efectuat şi vizita la cele două bazilici romane, la 13
noiembrie şi 3 decembrie acelaşi an (ibidem, raportul transmis papei de Congregaţie; Idem, nr.
810 A, textul relaţiei). Relaţia este însoţită de o serie de anexe cuprinzând lucrările tipărite ale lui
Batthyány adresate clerului şi credincioşilor, alături de care se regăseşte, în mod semnificativ
pentru atitudinea acestuia, un exemplar al decretului iosefin privitor la regimul căsătoriilor, din
6 martie 1786.
220 Un timp al reformelor
197 Ibidem, textul relaţiei, f. 19v-20r. Importanţa colaborării cu sinodul este subliniată şi în scrisoarea
de apreciere a Congregaţiei Conciliului, trimisă episcopului la 30 septembrie 1789, care conţine o
interesantă observaţie: „Digna Episcopi disciplinae amantissimo visa est sollicitudo tua de
habendae Dioecesana Synodo, sed diligenter cavendum, ne occasio hinc arripiatur adducendi in
servitutem (si fieri posset) Ecclesiam Dei, quam liberam, non ancillam Christus Dominus
sanguine suo constituit; quapropter prudentiae erit tuae loco iterum urgendae Synodi, quam salva
Ecclesiae auctoritate, et dignitate haberi nunc posse desperas, Clerum ad officium literis ac
monitis excitare, fideles omnes de aeterna salute commonere […]” (ibidem, concept adăugat
anexelor raportului). Pentru accentul pus de Congregaţia Conciliului pe necesitatea întrunirii
sinoadelor de către episcopi, vezi Menozzi 1987, p. 123.
198 Congr. Concilio, Relat. Dioec., nr. 810 A, textul relaţiei, f. 31v-32r: „Jurisdictioni quidem meae non
subsunt Graeci ritus Uniti Valachi; quia tamen perniciem animarum ingemisco, necessarium
duxi Sanctitati Vestrae illam operire: saepius enim fit, et actu aliqui Sacerdotes viuunt, qui
suscepto jam sacerdotio defuncta prima uxore aliam sibi copulant, et moriti videri volunt. Re
ad episcopum delata solent ab exercitio ordinum suspendi, ideo tamen uxores dimittere non
compellentur, sed aedituorum, et cantorum suplent voces. In bonis quidem meis coegi talem
sacerdotem ad dimittendam putatitiam uxorem, verum interpellatur Vicarius Episcopi
respondit: id fieri, ne ad Schisma deficiant; quari in casu isto locum non haberet illud: qui in
uno offendit, omnium reus est. Confirmationis etiam Sacramento carere mihi videntur pene
omnes Valachi; utpote cum constet absque Sedis Apostolicae delegatione simplices
Presbyteros Ministros Sacramenti hujus esse non posse. De hujusmodi autem Delegatione nil
constat. Sequela manifesta est, et hinc animabus utilissimum foret, si Sanctitas Vestra hanc
Delegationis Gratiam Episcopis Fogarasiensibus impertiretur.”
199 Relatio Status Ecclesiae Transilvaniensis juxta puncta per Sacra Congregationem Concilii praescripto, din 25
noiembrie 1803, expediată prin intermediul clericului Domenico Sola, care a efectuat şi vizitele
la cele două bazilici, la 26 şi 28 decembrie acelaşi an (Idem, nr. 810 B, raportul transmis papei
de Congregaţie; Idem, nr. 810 A, textul relaţiei).
200 „Dioeceseos partem aliquam ipsemet quovis anno visitat totam autem per Archidiaconos.
201 „Habet tamen Sacra Congregatio postremam illius Praesulis relationem die 25 Novembris
anni 1813 [sic!] Notam, qua licet non admodum plena atque copiosa sit, ejus etiam rationem
aliquam habuit in tua multo fusiori atque uberiori relatione examinanda.” Ibidem, scrisoarea
Congregaţiei Conciliului adresată lui Rudnay la 29 iulie 1820.
202 Jakubinyi 1998, p. 15.
203 Congr. Concilio, Relat. Dioec., nr. 810 B, raportul transmis papei de Congregaţie; Idem, nr. 810 A,
textul relaţiei. Scrisoarea care prefaţează acest text este relevantă pentru atitudinea viitorului
primat faţă de autoritatea pontificală: „Nescio Beatissime Pater! an piae memoriae
Praedecessor meus Josephus Mártonfi, qui Ecclesiae Transilvaniensi prope 16 anni cum
decursu praefuit, ad praescriptum Sixtinae Constitutionis singulis quadrienniis, suam de Statu
hujus Ecclesiae praestiterit Relationem. Ego licet jam designatus Regni Hungariae Primas, et
Archi-Episcopus Strigoniensis, post triennium, et quod excurrit, hoc exactum, ac praecipuas
Muneris mei partes refero, Sedem Apostolicam de praesenti rerum Ecclesiae mihi creditae situ
reddere certiorem […]”. Tot aici, episcopul solicita amânarea vizitei datorate, motivându-şi
cererea prin depărtarea foarte mare de Roma şi prin multitudinea îndatoririlor pastorale.
204 „Cum vero subinde intelligeret, graviore aetate, ac morte Praedecessorum, variisque
impedimentis factum esse, ut ad remotiora Dioecesis loca pedes evangelisantium pacem plus
quam 30 annorum spacio nequaquam pertegerint, ab his sequenti anno 1817 Canonicam
Visitationem auspicatus, Anno 1818, et 1819 eo studio continuavit, ut totam, qua late patet
Dioecesim, inaudito hactenus templo, intra triennium peragraret, atque hac occasione praeter
consvetas Visitationales Functiones, praeter Ecclesiam Cathedralem, ac Capitulum, omnesque
Parochias, Oratoria, Scholas, Hospitalia, Religiosorum Domicilia, et alia loca pia ad normam
ecclesiasticam composita, innumeras campanas, sacraque vasa, duodecimque novas Ecclesias
consecratas, 44 mille fidelium Sacramento Confirmationis communicet, et plusquam a centem
personis nobilibus etiam ab haeresi ad sinum Matri Ecclesiae reversit, publicam Fidei
Catholicae professionem acciperet. […] Synodum quidem Dioecesanae ob ingentem Dioecesis
amplitudinem, neutiquam celebravit, collatis tamen pro re nata cum Vicario Generali, et
Capitulo, cum Archi-Diaconis item, et Parochis, prout et Superioribus Religiosorum Ordinum
consiliis, plures disciplinae ecclesiasticae sive restaurandae, sive confirmandae edidit
Constitutiones.” Ibidem, din textul relaţiei.
205 Szepessy era cleric al diecezei de Eger (Jakubinyi 1998, loc. cit.).
222 Un timp al reformelor
206 Necesitatea introducerii unei evidenţe a veniturilor mănăstirii fusese recomandată şi prin
decretele emise anterior în această chestiune de Maria Tereza (la 3 mai 1759 şi 9 mai 1763),
însă fără urmări benefice. Călugării bazilieni, chiar după ce fuseseră obligaţi să-şi instituie un
econom („provisor”) ales anual din rândul lor, nu au reuşit să realizeze o asemenea evidenţă
(Raţiu 1912, p. XXI-XXII). Ulterior, noul conflict al acestora cu episcopul Grigore Maior a
evidenţiat faptul că nu se găsise încă o rezolvare satisfăcătoare acestei probleme.
207 La 19 decembrie 1782 Ioan Bob s-a deplasat la Sibiu, unde fusese convocat de guvernator
pentru a consimţi la transpunerea către Cameră, până la instalarea sa, a domeniilor mănăstireşti
şi seminariale (Ms. lat. 255, f. 17v, unde sunt menţionate dijmele cuvenite mănăstirii „Sfânta
Treime”, veniturile provenind din cele două mori din Blaj şi Petrisat şi din exploatarea
domeniului Cut, toate acestea fiind arendate predecesorului său Grigore Maior pentru suma de
6000 florini). Protocolul citat dezvăluie motivaţia pentru care episcopul desemnat a acceptat
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 223
episcopului Ioan Bob, pentru o perioadă de 15 ani, prin contractul încheiat de ierarh cu
călugării în prezenţa reprezentanţilor Tezaurariatului, care a intrat în vigoare de la data
de 1 noiembrie acelaşi an 208. Beneficiind de o deosebită experienţă în domeniu, noul
episcop a introdus o administraţie eficientă a domeniilor încredinţate, iar veniturile
acumulate astfel au constituit, împreună cu cele ale domeniului episcopal, baza financiară
necesară reorganizării instituţionale a diecezei. Instalarea sa în scaunul episcopal a
prilejuit şi efectuarea a două interesante inventare cuprinzând diversele obiecte (obiecte
şi veşminte de cult, cărţi, tablouri şi icoane, mobilier ş.a.) aflate la acea dată în dotarea
reşedinţei episcopale 209.
Începutul noului episcopat a fost marcat de dezbaterile în jurul problemei
necesităţii îmbunătăţirii situaţiei materiale a clerului, purtate de reprezentanţii acestuia
care beneficiau de o pregătire superioară, cel mai ilustrativ exemplu constituindu-l memo-
riul din anul 1783, înaintat împăratului Iosif al II-lea de episcopul Ioan Bob. Preocupările
de natură instituţională se reduceau acolo la propunerea instituirii vicarilor foranei, în
continuarea unor iniţiative în acest sens ale lui Grigore Maior. Tendinţa de reorganizare
a principalelor instituţii diecezane s-a conturat treptat doar în perioada următoare.
această cerere: „[…] Episcopus subscripsit ob rationes in benigno illo decreto expressas, ne
videlicet quemadmodum hactenus omnes Episcopi tricas et discordias cum Religiosis habeat.”
208 Bunea 1902, p. 282, nota 1; Raţiu 1912, p. XLII; MRUB – CM, nr. 49, f. 1r-2v, copia
timp după instalare, el fiind datat în anul 1784 (Inventarium Apparamentorum Ecclesiasticorum,
Clenodiorumque Episcopalim, ut et rerum prophanarum domesticarum diversae scilicet Speciei Mobilium ac
litteralium instrumentorum in Curia Episcopali Balasfalvensi existentium, editat la Tatai-Baltă, Mârza
1982, p. 270-273). Cel de-al doilea descrie mai detaliat obiectele inventariate şi poartă
semnătura şi pecetea episcopului, fiind redactat, conform subscripţiei finale, la 1 noiembrie
1785 (Inventarium Apparamentorum Ecclesiasticorum, Clenodiarium Episcopalium, rerum item
domesticarum mobilium in Curia Episcopali Balasfalvensi reperibilium per Suam Excellentiam mihi
infrascripto transpositarum – MRUB – AG-ai, nr. 47/1785, f. 1r-4r; vezi anexa IX). El cuprinde în
final şi inventarul obiectelor donate sau testate reşedinţei episcopale de Grigore Maior
(Consignatio eorum, quae Sua Excellentia pie defunctus partim in vivis reliquit, partim testamentaliter
Episcopatui legavit – ibidem, f. 3v-4r; pentru lista obiectelor testate vezi şi testamentul episcopului
din 29 decembrie 1784, editat la Cipariu 1855, p. 41-42).
224 Un timp al reformelor
preferenţial 210. Din 1782 s-a impus necesitatea obţinerii acordului autorităţii civile
pentru instituirea vicarului general, în contextul tendinţei de subordonare a Bisericii faţă
de stat 211. Vicarul general deţinea dreptul de jurisdicţie ordinară şi de administrare a
diecezei şi în perioada sedisvacanţei, dacă era delegat de către episcop, situaţie pe care
acelaşi decret din anul 1781 încercase să o modifice, în ciuda existenţei unei dispoziţii
pontificale în această chestiune. El era numit de episcop dintre călugării bazilieni, iar în
cazul sedisvacanţei provocate de moartea episcopului sau de retragerea lui din scaun,
putea fi reconfirmat, aşa cum s-a întâmplat cu Ignatie Darabant în anul 1782. După
înfiinţarea capitlului, vicarul a fost numit dintre canonici, aceştia având obligaţia ca în
caz de sedisvacanţă să aleagă un vicar capitular în termen de opt zile de la moartea
episcopului 212.
În timpul sedisvacanţei care a urmat retragerii lui Grigore Maior (12 august
1782-11 iulie 1784), dieceza Făgăraşului a fost administrată de Ignatie Darabant, vicar
general şi „causarum auditor generalis” 213. În această calitate, el a susţinut, în răspunsul
adresat Guberniului în chestiunea perceperii censului catedratic de la preoţi, dreptul său
de a solicita achitarea taxei respective, în virtutea funcţiei pe care o deţinea fără a se
bucura de vreun beneficiu, dar şi al faptului că, din punctul de vedere al reglementărilor
canonice, scaunul episcopal nu era deplin vacant atât timp cât demisia lui Maior nu
fusese aprobată de pontiful roman 214. Întărirea oficială a acestui drept trebuia să-i
esenţă profilul canonic pe care i l-a schiţat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea canonistul
Ioan Raţiu (1877, p. 325-329, 334-337). Evoluţia instituţiei în perioada anterioară lui Ioan Bob
este prezentată la Miron 2004, p. 92-96.
213 Conform şematismului din anul 1780, titulatura lui, păstrată în esenţă şi după 1782, era
următoarea: „Ignatius Darabonth, S. Ordinis Divo Basilii Magni Religiosus, V. Monasterii SS.
Trinitatis Balasfalvae Visitator, Religiosorum per Provinciam Monasteriorum Generalis
Praepositus, Excellentissimi Domini Episcopi à Latere, prout et Consistorialis Canonicus, nec
non in Spiritualibus Vicarius et Causarum Auditor Generalis” (Calendarium 1780, p. 77).
214 „[…] censum cathedraticum sede quidem plene vacante Vicario Generali qui Dioeceseos
onera sustinet et jurisdictionem exercet de jure et justitia, immo in hac Dioecesi de ipso etiam
usu et consuetudine competere, cum aliunde competenti canonica provisione destituat, cum
autem Excellentissimus Dominus Episcopus Gregorie Major intra annum modo evolutum
1782 Episcopatum suum resignasset, et haec etiam resignatio ad vim Sacrorum Canonum
usque ad Sacrae Sedis absolutionem conditionata duntaxat esse dignoscatur, ac proinde sedes
haec plene et absolute haud vacaret […].” MRUB – AG-ai, nr. 25/1783, f. 1r, scrisoarea din 16
februarie 1783. Vicarul răspundea prin această scrisoare întrebării formulate de Guberniu, şi
anume dacă censul catedratic se percepea în perioada sedisvacanţei de la credincioşii greco-
catolici şi, în caz afirmativ, cine administra sumele colectate. El menţiona însă şi o îndreptăţire
mai „acceptabilă” pentru demersul său, constând în confirmarea lui în demnitatea deţinută prin
decretul din 7 octombrie 1782, ceea ce-l şi determinase să solicite strângerea sumelor restante
pe anul 1782 şi pe anii anteriori. În final, Darabant solicita transmiterea unei decizii cu privire la
cel autorizat cu strângerea taxei în discuţie pe anul 1783 – el însuşi, ca vicar, sau noul episcop
desemnat, a cărui numire fusese deja publicată. Darabant a revenit asupra acestor probleme
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 225
într-o altă scrisoare, adresată Guberniului la 3 august 1783, în care a menţionat şi opoziţia
clerului din Zărand faţă de perceperea censului catedratic (Idem, nr. 117/1783, f. 1r-v).
215 Scrisoarea citată anterior menţionează scuza invocată de protopopi, care afirmau că nu pot
aduna banii de la preoţi, astfel că tot ceea ce se strânsese pentru anul 1782 şi pentru anii
precedenţi se ridica la suma de 37 florini şi 36 creiţari (Idem, nr. 25/1783, f. 1v).
216 Idem, nr. 57/1782, f. 1r-v.
217 Solicitarea achitării dărilor restante apare într-o scrisoare circulară adresată protopopilor de
acelaşi vicar, într-un context asupra căruia voi reveni mai jos (Idem, nr. 71/1782, f. 1r,
conceptul nedatat al circularei; MRUB – CM, nr. 47, f. 1r, exemplarul adresat protopopului
Mihai Pop din Ardeova, datat în 25 octombrie 1781).
218 MRUB – AG-ai, nr. 63/1780, f. 1r-v.
219 Vezi Bunea 1902, p. 375-376, care se referă la cazul episcopilor Petru Pavel Aaron şi Atanasie
Rednic.
220 Conform istoricului Petru Maior (1995, p. 181), Ioan Bob a încercat obţinerea de la Guberniu
a dreptului de percepere a acestei dări prin execuţie silită, tentativă care s-a soldat cu ordinul
Guberniului de interzicere a colectării ei. La un asemenea demers pare să se refere conceptul
unei cereri adresate Guberniului la 8 august 1789, care face apel la tradiţia perceperii „censului
sau subsidiului catedratic” în dieceza Făgăraşului (Col. Doc. Blaj, nr. 706, f. 1r). Dar o iniţiativă
similară este atestată şi în cazul episcopului Grigore Maior (Miron 2004, p. 89; vezi tot aici, p.
89-91, prezentarea premiselor deciziei oficiale de desfiinţare a censului catedratic).
226 Un timp al reformelor
221 De pildă MRUB – AG-ai, nr. 160/1783, f. 1r-4v, unde se păstrează conceptele mai multor
intervenţii în această chestiune.
222 Cazul preotului Nicolae din Daia Română, care nu era capabil nici măcar să spună pe de rost
rugăciunea Tatăl Nostru, Crezul şi Cele Zece Porunci, cu atât mai puţin să le explice (ibidem, f.
3r-4r).
223 Idem, nr. 58/1782, f. 1v, scrisoarea de răspuns a Guberniului din 19 decembrie 1782.
224 AE – AOE, nr. 55/1783, f. 1r, şi 215/1783, f. 1r, scrisorile adresate de vicar episcopului
existenţa numărului ridicat al preoţilor prin evoluţia unirii religioase în timpul episcopilor Petru
Pavel Aaron şi Grigore Maior.
226 Idem, nr. 182/1783, f. 1r, scrisoarea adresată Guberniului de vicarul greco-catolic la 28
decembrie 1783, cu privire la biserica din Sâncel, unde Darabant îşi exprimă printre altele
convingerea, bazată pe experienţă, că poporul era tentat să părăsească unirea în locurile în care
existau două biserici; sugestia parohului local era însă ca transferul să fie precedat de o vizită a
noului episcop în localitate, pentru a-i întări pe credincioşi în unire. La 2 ianuarie 1784 vicarul i-
a răspuns şi lui Batthyány, mărturisindu-şi temerea că cedarea bisericii din Sâncel ar putea da
naştere unor tulburări, datorită instabilităţii credincioşilor (AE – AOE, nr. 4/1784, f. 1r). În
scrisoarea ulterioară din 26 februarie, referitoare la chestiunea înfiinţării noii parohii în aceeaşi
localitate, guvernatorul Brukenthal observă că trebuie luată în considerare opinia acestuia,
pentru ca acţiunea de înfiinţare a noii parohii să nu fie supusă contestărilor (Idem, nr.
261/1784, f. 1r).
227 Episcopul Batthyány a acuzat încălcarea jurisdicţiei propriilor parohi de preoţii greco-catolici
într-o scrisoare trimisă la 30 martie 1783 lui Grigore Maior (Idem, nr. 488/1783, f. 1r,
răspunsul fostului ierarh din 5 aprilie).
228 Idem, nr. 203/1784, f. 1r, scrisoarea lui Darabant din 10 februarie 1784, prin care transmite
decizia forului protopopial în cazul unui tânăr greco-catolic vinovat pentru seducerea unei fete
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 227
care se referă vicarul în scrisoarea din 15 mai 1784, privitoare la procesul dintre Cristina
Kádár din Târgu Mureş, fostă greco-catolică trecută la ritul latin, şi soţul ei Francisc
Szakáts; probabil soţia dorea reîntoarcerea la vechiul rit, fiind îndemnată, în opinia lui
Batthyány, de protopopul greco-catolic chiar la ordinul vicarului. Respingând această
acuzaţie, Darabant aminteşte dispoziţia papei Clement al XIII-lea transmisă episcopului
József Bajtay, privind interdicţia atragerii uniţilor la ritul latin 229. Desigur, Darabant a
susţinut şi privilegiile clerului propriu, precum în cazul cererii de acordare a porţiunii
canonice pentru preoţii din Ocna Sibiului 230, şi a alcătuit, la sfârşitul anului 1782, un
proiect destinat promovării învăţământului elementar românesc, în contextul dezbaterii
privitoare la înfiinţarea celor 12 şcoli triviale greco-catolice subvenţionate de stat 231.
Mărturiile prezentate ilustrează maniera în care a condus dieceza Ignatie
Darabant, într-o perioadă extrem de dificilă. Meritele sale l-au determinat pe Ioan Bob
să-l menţină în funcţie până în anul 1788, când a fost numit de împărat în fruntea
Episcopiei de Oradea. În această perioadă el şi-a păstrat atribuţiile esenţiale (vicar general
şi „causarum auditor generalis”), prezidând în plus şi consistoriul episcopal 232, dar
poziţia lui a început să scadă în importanţă în favoarea unor consilieri proveniţi din
rândul clerului secular 233. Menţinerea vacantă a funcţiei după anul 1788 234 reflectă acest
fenomen. Atribuţiile vicarului general au fost preluate de alţi funcţionari, iar după
înfiinţarea capitlului prepozitul a cumulat şi funcţiile de vicar in spiritualibus şi „causarum
auditor generalis” 235.
O evoluţie interesantă, similară până la un punct celei a vicariatului, a cunoscut
instituţia notarului clerului. Transformarea acestuia dintr-un notar al soborului mare
dummodo Breve Romanum Summi Pontificis Clementis 13 ad piae memoriae Episcopum Bajtai
de non admittendis neque suscipiendis, imo ne solicitandis quidem in Transylvania Unitis, ut a
Graeco ad Latinum ritum transirent sub paena suspensionis eorum, qui id attentarent, scriptum,
et publicatum salvari possit; ceterum si ipsa absolute nollet in ritu Latino manere, sed ad suum in
quo nata, baptizata, et educata fuit, redire vellet, cogendam in his Tollerantiae circumstantiis ob
periculum in Schisma relabendi non censerem […].” Idem, nr. 576/1784, f. 1r.
230 MRUB – AG-ai, nr. 15/1784, f. 1r-v, scrisorile adresate judelui regal al Ocnei Sibiului la 16
Darabant, carele după aceia se feace episcop la Oradia Mare, fiind pănă aci vicari general în
clirul uniţilor din Ardeal, drept anume nu-l lăpădă din deregătoria avută, dară nice a se sfătui cu
el despre lucrurile clirului sau a-i da ceva lucru vicărăşesc să lucre, nu vru, asemenea făcea şi cu
ceialalţi călugări. Ci întru aceste trebi, au ţinut pre Mihail Timar şi pre Dimitrie Caian, carele
acum e prepozit în capitulum.”
234 Funcţia este consemnată ca vacantă în Schematismus 1789, p. 148, şi Schematismus 1794, p. 146;
începând cu Schematismus 1796, p. 139, pe primul loc după episcop apare notarul clerului.
235 Schematismus 1835, p. 3.
228 Un timp al reformelor
într-unul consistorial 236 este în bună măsură anterioară episcopatului lui Ioan Bob. La
începutul deceniului nouă s-a încercat revigorarea acestei instituţii în forma iniţială.
Declinul soborului mare, care nu a mai putut fi convocat decât pentru alegerea
episcopului şi depunerea jurământului de fidelitate faţă de împărat, nu a permis însă
acest lucru. Astfel, alegerea lui Ioan Bob ca notar al clerului în sinodul din 1781 şi
reconfirmarea lui cu prilejul sinodului electoral din 1782 237 nu a avut consecinţe, funcţia
rămânând vacantă după numirea acestuia ca episcop. Peste un deceniu, în contextul
sinodului din 1792, este menţionat Dimitrie Caian senior ca notar 238, acesta îndeplinind
funcţia de notar general al clerului, cumulată cu cea de preşedinte delegat al consistoriului,
până la înfiinţarea capitlului 239. El ocupa cea mai înaltă poziţie ierarhică din dieceză după
episcop şi era principalul consilier al acestuia. Înfiinţarea capitlului a determinat scăderea
importanţei funcţiei, ea fiind despărţită de preşedinţia consistoriului şi redusă la un statut
subordonat 240. Totuşi, cu prilejul sinodului diecezan din anul 1821, a fost desemnat un
nou notar, în persoana canonicului lector Vasile Filipan, însărcinat cu redactarea actelor
sinodului 241. Reactivarea funcţiei a fost însă foarte probabil numai temporară.
De o poziţie influentă s-a bucurat în această perioadă şi secretarul episcopului,
atât prin raporturile privilegiate întreţinute cu ierarhul, cât şi prin faptul că deţinerea
funcţiei reprezenta o asigurare pentru accesul la cele mai înalte demnităţi. Ea a fost
ocupată până în jurul anului 1800 de Mihail Timar, numit vicar foraneu al Haţegului
încă din anul 1789 242, urmat pentru scurt timp de Ioan Nemeş 243, apoi de Dimitrie
Caian junior, ulterior vicar capitular şi principal pretendent la scaunul episcopal 244, iar
din anul 1820 de Ioan Lemeni, cel care i-a şi succedat lui Bob la conducerea diecezei 245.
Doar Dimitrie Caian senior, personalitate cu o influenţă covârşitoare timp de aproape
patru decenii, a parcurs o evoluţie diferită. El a câştigat rapid încrederea deplină a
1807, p. 166; în anul 1796 Caian apare doar ca notar al clerului (Schematismus 1796, p. 139).
240 Schematismus 1809, p. 169; Titulare 1810, p. 184, etc.
241 Conform unei menţiuni din scrisoarea adresată de Ioan Lemeni arhiepiscopului primat Sándor
(p. 167), deşi în mod obişnuit şematismele nu menţionează funcţia respectivă; conform unei
informaţii din scrisoarea episcopului Ioan Bob din 28 mai 1806, Caian funcţiona „de un an” ca
secretar (Ms. lat. 224, f. 97r).
245 „[…] ab eo vero tempore [1 octombrie 1820] evocatus Balásfalvam qua Professor Historiae
Ecclesiasticae, et continuus a latere pie denato Episcopo Secretarius […]” (Arch. Nunz. Vienna,
Processi canonici, nr. 779, atestatul din 29 septembrie 1832, semnat de Teodor Pop, Simion
Crainic şi Teodor Sereni).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 229
246 Dimitrie Caian senior deţinea în anul 1782 funcţia de protopop al Abrudului (M. Moldovanu
1869, p. 132) şi refuzase iniţial, conform mărturiei lui Petru Maior (1995, p. 249), să sprijine
candidatura lui Ioan Bob la scaunul episcopal, optând pentru Andrei Zsetkey. El i-a succedat
pentru doi ani noului episcop la conducerea protopopiatului Mureşului, iar apoi a fost chemat
de acesta la Blaj, unde a ocupat funcţiile menţionate (Ms. lat. 268, f. 12r; ca prefect al tipografiei
a funcţionat între anii 1787-1792, conform Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 394-395). Rolul lui, în
comparaţie cu cel al lui Mihail Timar, a fost surprins de Petru Maior (1995, p. 179): „Timar îi
slujea în loc de conţepistum în corespondenţii cu Crăescul Guberniu ş.c., Caian era pus să
vândă grîu, cucuruz, să aibă grijă de vinuri şi de alte lucruri iconomiceşti şi împreună îi era soţ
la sfaturile ceale de taină, la care Timar nu avea intrare. După ce vlădica şi Caian s-au dedat şi ei
a face conţepturi, pre Timar îl rândui de aici vicariu la Haţeg, unde au şi murit şi aşa numai
amândoi rămaseră a împlini toate lucrurile clirului, spre care sfârşit mai mulţi bărbaţi şi bine
harnici abia ar ajunge.”
247 MRUB – AG-ai, nr. 49/1789 (Status personalis Cleri Graeco-Catholici), f. 1v.
248 Schematismus 1800, p. 137, 139.
249 Schematismus 1811, p. 199.
250 Acesta a fost protopop al Blajului din anul 1822 (Schematismus 1822, p. 209) şi prepozit
Filipan, survenită în anul 1832, noului prepozit capitular Teodor Pop (Schematismus 1835, loc.
cit.). Cel al Biei însă, cu o importanţă mai redusă în contextul noii organizări administrative de
după 1830, a fost deţinut, după decesul din acelaşi an 1832 al lui Dimitrie Caian junior, de
Simion Fülep, care ocupa funcţia de apărător al căsătoriei (ibidem, p. 6).
252 Dimitrie Caian junior promovase încă din anul 1826 la demnitatea de canonic lector
253 AE – Unirea cu Biserica Romei, unde se păstrează copiile celor două scrisori şi ale răspunsurilor
primatului, transmise în ambele cazuri la 27 octombrie. Informaţia despre modul alegerii lui
Caian apare în ambele scrisori, iar ceremonia de înhumare a episcopului Ioan Bob, la care
luaseră parte mai bine de 4000 de oameni şi asistaseră peste 150 de preoţi, este relatată în
scrisoarea capitlului, subscrisă de Vasile Filipan şi Teodor Sereni.
254 Scrisoarea din 13 octombrie 1830, la care Rudnay a răspuns tot în 27 octombrie, exprimându-şi
şi el deschis regretul pentru dispariţia episcopului (copii păstrate în acelaşi fond). Relaţiile dintre
cei doi ierarhi trebuie să fi fost destul de apropiate din moment ce Rudnay vorbea, în răspunsul
adresat lui Ioan Lemeni, despre „obitus peramati Praesulis mihi quoque non vulgari amicitia
conjuncti”. Tot aici am identificat copia unei scrisori adresate de Lemeni lui Rudnay la 22
decembrie 1824 (însoţită de copia răspunsului acestuia din 2 ianuarie 1825) în care, pe lângă
urările transmise pentru noul an, erau comunicate informaţii despre starea sănătăţii episcopului şi
despre canonici (decesul lui Ioan Nobili, propunerea lui Filipan pentru funcţia de prepozit ş.a.).
255 Comşa, Seiceanu 1994, loc. cit.
256 Pentru împrejurările sinodului electoral, vezi Gyémánt 1978, p. 411-415, aici fiind publicată şi
nr. LXXXVIII-CVI, pentru mărturiile ulterioare referitoare la prepozitul Filotei László. În mai
puţine cazuri, termenul este utilizat şi de prepozitul Ioachim Pop (ibidem, p. 372-373, doc. nr.
CXVII), dar şi de Spiridon Fogaraşi, în calitate de asesor consistorial (ibidem, p. 355-358, doc.
nr. LXXXI, LXXXIV-LXXXVI). Termenii au fost preluaţi în forme identice şi în răspunsurile
trimise acestora de Congregaţia de Propaganda Fide sau de nunţiul vienez.
262 MRUB – AG-ai, nr. 73/1784, f. 1v, scrisoarea din 16 septembrie 1784 adresată de călugării
mănăstirii „Sfânta Treime” noului episcop Ioan Bob, în care aceştia se intitulează „Capellani
Capitulum Monasterii Ssmae Trinitatis Ordinis Sancti Basilii Magni”. Într-o altă scrisoare, din 14
iulie 1797, este utilizată formula „Capellani Capitulum et Monasterium Caesareo Regium Ordinis
Sancti Basilÿ Magni ad Sanctissimam Trinitatem Balasfalvense” (Idem, nr. 4/1797, f. 4r).
263 Grama 1884, p. 134; Bârlea 1948, p. 69. Primul prefect al noului seminar diecezan a fost
Alexandru Fiscuti (1784-1787), căruia i-au urmat, până la 1807, Dimitrie Caian senior, Vasile
Nemeş, Chiril Ţopa, Dimitrie Vaida, George Demeter şi Dimitrie Pop (vezi referinţele de mai
jos, notele 279, 281-282, şi Radu 1913, p. 117-118).
264 Bârlea 1948, p. 205-207, 210.
232 Un timp al reformelor
265 „Totuşi la judecăţi priimea şi pre călugări în consistorium, fiind încă ei în loc de canonici şi în
loc de capitulum, pănă când însuşi feace din preoţi mireani capitulum adevărat, după datina
celor de leage lătinească.” Maior 1995, p. 179. Au fost însă şi călugări care au activat în afara
mănăstirii, precum misionarul Spiridon Fogaraşi sau Gherman Péterlaki; acesta din urmă a
funcţionat scurt timp, după 1790, ca administrator al reînfiinţatului district al Turzii, până la
numirea lui George Demeter ca protopop (la 19 iulie 1791), la acea dată director al şcolii
normale din Năsăud (MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 72r; Comşa, Seiceanu 1994, p. 39).
266 Maior 1995, p. 174, 179.
267 Călugării s-au mai făcut auziţi doar în anul 1807, când au protestat împotriva înfiinţării
capitlului, şi în anii 1818-1821, când au încercat fără succes să-şi recupereze vechile privilegii
(Raţiu 1912, p. L-LIV).
268 În anul 1767 sunt menţionaţi, pe lângă vicarul general („causarum canonicarum auditor”,
preluând probabil deja o parte a atribuţiilor teologului iezuit), teologul iezuit („causarum a
latere Illustrissimi Domini Episcopi auditor”, titlu care nu mai apare în 1768) şi prepozitul
mănăstirii „Sfânta Treime”, trei asesori consistoriali („canonici capitulari” – Titulare Dacicum, p.
114-115, Calendarium 1768, p. 64-65); acestora li se adăuga un notar al clerului (protopopul de
Daia, Avram Pop, singurul cleric secular din consistoriu) şi un secretar al consistoriului, care în
1768 era călugărul Iosafat Devai. Şematismul din anul 1767 menţionează şi 10 protopopi cu
titlul de asesori consistoriali, desigur nepermanenţi (Titulare Dacicum, p. 115-116). Vezi şi Miron
2004, p. 103-104.
269 În anul 1780, pe lângă vicarul general şi prepozitul Filotei László, funcţionau şapte asesori
consistoriali („canonici consistoriali”), dintre care cinci erau membri ai clerului secular
(protopopi), ceilalţi doi călugări deţinând şi ei titlul de protopop; se adăugau alţi doi clerici
seculari – trezorierul şi secretarul consistoriului (Calendarium 1780, p. 77). Cu doar câţiva ani
mai înainte numărul monahilor bazilieni era preponderent în consistoriu, conform unei liste a
participanţilor la o şedinţă consistorială din 16 iunie 1777 (Miron 2004, p. 104). Faptul că
Grigore Maior a introdus în consistoriu şi reprezentanţi ai clerului secular este însă demonstrat
de consemnările referitoare la şedinţele consistoriale din perioada 1779-1780. Ioan Bob însuşi a
fost membru al consistoriului episcopal, încredinţându-i-se chiar şi prezidiul acestuia (Bârlea
1948, p. 300-301, doc. nr. Xh).
270 Această componenţă a consistoriului apare deja la sfârşitul episcopatului lui Grigore Maior,
Filotei László, 11 călugări (4 consistoriali şi 7 profesori), fără ca vreunul dintre aceştia să mai
deţină titlul protopopial (M. Moldovanu 1869, p. 129).
271 Calendarium 1787 (fără paginaţie). Nu am avut la dispoziţie un alt şematism pentru primii ani ai
episcopatului lui Ioan Bob, dar diferenţele faţă de anul 1782 sunt relativ puţine, noul ierarh
preluând consistoriul de la antecesorul său în aproape aceeaşi componenţă (lipsesc dintre
consistoriali Augustin Ládai şi Vasile Keresztesi, iar dintre profesori Ioanichie Vijoli, apărând
în schimb Samuil Micu ca şi consistorial şi Mihail Timar ca profesor). Pentru monahii
însărcinaţi cu atribuţii şi funcţii didactice vezi şi Protopopescu 1966, p. 229-230.
272 Schematismus 1789, p. 148-149; singura diferenţă mai importantă este absenţa vicarului general.
273 Raţiu 1877, p. 329.
274 Schematismus 1789, p. 148; Bârlea 1948, p. 372-375, doc. nr. CXVII-CXXII.
275 Bârlea 1948, p. 364, 366-369, doc. nr. C, CIII-CVIII. Filotei László a deţinut această funcţie şi
în anul 1784, când Darabant a fost probabil implicat în acţiunile misionare (ibidem¸ p. 360, doc.
nr. XCII), iar ca prepozit a funcţionat între 1776 şi, probabil, 1793, cu excepţia anilor 1788-
1790, când mănăstirea a adăpostit spitalul militar transferat de la Alba Iulia şi majoritatea
călugărilor au fost nevoiţi să plece, el însuşi mutându-se la mănăstirea din Alba Iulia (ibidem, p.
358-368, doc. nr. LXXXVIII-CVII; Raţiu 1912, p. XIX). Nu am întâlnit informaţii certe
despre momentul încheierii activităţii ca prepozit, dar ultima scrisoare trimisă Congregaţiei, la
15 decembrie 1795, o semnează doar ca „assessor primarius” al consistoriului episcopal,
calitate în care a prezidat încă şedinţele acestuia (Bârlea 1948, p. 368-369, doc. nr. CVIII).
276 Rolul acestei instituţii fusese reglementat prin canonul 1 al sinodului din 1732 (M. Moldovanu
1872, p. 96).
277 Maior 1995, p. 178; vezi şi Pâclişanu 1917, p. 473-474.
278 Conform lui Alexandru Grama (1895, p. 80), în perioada ulterioară s-a păstrat tradiţia
încredinţată, prin delegaţie, notarului clerului Dimitrie Caian senior, cel mai apropiat
consilier al episcopului, care a câştigat astfel o poziţie foarte importantă în conducerea
diecezei. Călugării bazilieni (în număr de 7 acum) îşi păstrau statutul de asesori, la care
era redus şi prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, sau funcţionau ca profesori. Tot
acum, funcţiile şi atribuţiile didactice au început să fie preluate parţial de membri ai
clerului secular, protopopi şi tineri teologi, înzestraţi cu funcţii de conducere pe plan
şcolar (prefect şi viceprefect al seminarului, director al şcolilor normale) sau cu posturi
de profesori ai gimnaziului 279. În anii următori numărul călugărilor a scăzut progresiv, ei
nemaiputându-şi îndeplini nici atribuţiile administrative, nici pe cele didactice 280.
Episcopul a recurs în aceste condiţii la cooptarea în consistoriu a unora dintre clericii
seculari care activau în conducerea instituţiilor şcolare sau ca profesori, acordându-le
funcţia de asesori consistoriali şi remunerându-i din veniturile mănăstirii 281, iar funcţiile
şi posturile didactice au continuat să fie completate cu clerici seculari remuneraţi în
acelaşi fel 282. Printre cei cooptaţi în consistoriu s-a aflat şi secretarul episcopal Dimitrie
279 Schematismus 1796, p. 139-140. Între cei şapte monahi se numărau prepozitul Ştefan Pop,
asesorii consistoriali Filotei László, Samuil Micu şi Spiridon Fogaraşi, respectiv profesorii
Benedict Fogaraşi şi Ioachim Pop şi prefectul tipografiei Gherman Péterlaki; clericii seculari cu
funcţii şi atribuţii didactice erau protopopii Vasile Nemeş (prefect al seminarului), Chiril Ţopa
(viceprefect al aceleiaşi instituţii), Gheorghe Tatu (director şcolar) şi proaspeţii absolvenţi ai
studiilor teologice, profesorii gimnaziului Constantin Gyulai, Ştefan Vlad, Ioan Simonetti şi
Ioan Nemeş. Atribuţiile monahilor s-au menţinut şi în anul 1800, doar prefectul tipografiei
fiind atunci protopopul Dimitrie Vaida, în acelaşi timp şi prefect al seminarului (Tatai-Baltă,
Mircea 1998, p. 397), dar numărul celor care deţineau funcţii de conducere pe plan şcolar sau
posturi didactice a crescut la opt: directorul şcolar Vasile Nemeş, prefectul seminarului şi
tipografiei Dimitrie Vaida, viceprefectul Ioachim Dobra, prefectul de studii şi profesorul Ioan
Raduly, profesorii Eliseu Novac, Ioan Neagoe, Dimitrie Pop şi Grigore Maior (Schematismus
1800, p. 137-138).
280 În anul 1804 mai sunt menţionaţi 5 călugări (Schematismus 1804, p. 139), iar în 1806 doar 3
(Schematismus 1806, p. 152-153). Dintre ei, mai activau ca profesori, în 1804, Benedict Fogaraşi,
de Scriptură, şi Ioachim Pop, de teologie dogmatică, iar în 1806 unul singur, Benedict Fogaraşi.
281 Bârlea 1948, p. 65, 221. În anul 1807, directorul şcolilor normale Vasile Nemeş şi Dimitrie
Caian junior, secretar episcopal şi arhivar, apar cu titlul de asesori consistoriali, iar Dimitrie
Pop, prefect al seminarului şi al tipografiei (Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 398), ca trezorier al
consistoriului (Schematismus 1807, p. 167).
282 Numărul clericilor seculari cu funcţii şi atribuţii didactice a crescut constant în această
perioadă. În 1804 erau patru: Vasile Nemeş, director şcolar, protopopul George Demeter,
prefect al seminarului şi al tipografiei (Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 397-398), George Fejér,
viceprefect al seminarului, şi Dimitrie Caian junior, prefect de studii şi profesor (Schematismus
1804, loc. cit.). În 1806 Fejér a fost înlocuit de Iovian Nobili şi au mai apărut Teodor Pop, ca
prefect de studii şi profesor, şi Mihail Muntean ca profesor, Dimitrie Caian junior continuând
să funcţioneze şi el ca profesor (Schematismus 1806, p. 153). Iar în 1807, pe lângă Vasile Nemeş,
Dimitrie Caian junior, Dimitrie Pop, Teodor Pop şi Mihail Muntean, amintiţi deja, au mai
activat Chiril Pop, viceprefect al seminarului, şi Ioan Lemeni, profesor de logică (Schematismus
1807, loc. cit.). Ocuparea funcţiilor şi posturilor didactice de reprezentanţii clerului secular, care
fusese îngăduită încă de Iosif al II-lea, conform lui Alexandru Grama (1884, p. 135-136), a fost
pusă în practică aşadar abia începând din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea (vezi Bârlea
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 235
Caian junior, care a parcurs o carieră semnificativă: profesor de logică şi prefect de studii
la seminar în 1804, profesor de teologie dogmatică şi arhivar în 1806, ulterior canonic şi
vicar capitular 283. Iniţiativa episcopului a constituit pasul imediat premergător întemeierii
capitlului, încheindu-se astfel procesul de impunere a reprezentanţilor clerului secular la
conducerea diecezei şi schimbându-se totodată definitiv structura consistoriului 284.
În această perioadă, atribuţiile consistoriului erau aproape în exclusivitate de
natură judiciară, consistoriul episcopal funcţionând ca a doua instanţă pentru procesele
judecate în primă instanţă de forurile protopopiale. O asemenea procedură contravenea
decretului imperial din 12 decembrie 1781, care considerase consistoriul episcopal ca for
de primă instanţă, a doua instanţă fiind reprezentată în viziunea imperială de consistoriul
arhiepiscopal (primaţial). Decretul dispusese aşadar ca soluţionarea cauzelor matrimoniale
să aibă loc numai prin pronunţarea a două sentinţe, de către instanţe diferite,
recomandându-se şi instituirea unui „apărător al căsătoriei” („defensor matrimonii”) 285.
Aceste dispoziţii nu au avut ca rezultat renunţarea la procedura tradiţională utilizată în
Biserica românească, în ciuda punctelor de vedere critice exprimate din perspectiva
reglementărilor canonice catolice de episcopul Ignác Batthyány. Menţinerea ei a fost
justificată de Petru Maior printr-un demers istoriografic care urmărea să pună în lumină
statutul autonom al Episcopiei Făgăraşului 286. În privinţa apărătorului căsătoriei
1948, p. 68, 72); a făcut excepţie doar Mihail Timar, care a activat ca professor ordinandorum deja
din timpul lui Grigore Maior (M. Moldovanu 1869, p. 133), şi desigur primul director şcolar
greco-catolic Gheorghe Şincai, care a făcut parte doar iniţial din rândurile clerului. Pentru
semnificaţiile prezenţei membrilor corpului profesoral în consistoriul episcopal şi ulterior în
capitlu, vezi Mârza 2002, p. 219.
283 Schematismus 1804, loc. cit.; Schematismus 1806, loc. cit.; Schematismus 1807, loc. cit.
284 Grama 1884, p. 182-183; Pâclişanu 1917, p. 474. O analiză pertinentă a implicaţiilor acţiunii de
1782.
286 Maior 1995, p. 185-188, 190-191. În paragraful intitulat Apelaţiia de la scaonul Episcopiei
Făgăraşului la scaonul arhiepiscopesc al Strigonului, din Istoria Besericei românilor, Petru Maior prezintă
conţinutul instrucţiunilor imperiale, opinând că acestea s-ar datora unei necunoaşteri a
procedurii uzitate de români, care recurg şi ei la două instanţe judiciare pentru soluţionarea
proceselor de divorţ, şi anume sinodul protopopial şi consistoriul episcopal. Lămurirea era
necesară pentru demonstrarea faptului că Episcopia Făgăraşului nu era supusă canonic
Arhiepiscopiei de Esztergom şi, în consecinţă, aceasta din urmă nu se putea constitui într-o
instanţă de apel pentru cauzele judecate în primă instanţă în consistoriul episcopal din Blaj. În
continuare, Maior prezintă cazul procesului intentat protopopului Chiril Ţopa, considerat
„esemplul cel dintâiu de apelaţie de la conzistoriul românilor uniţi din Ardeal la scaonul
arhiepiscopului al Strigonului”. Socotindu-se nedreptăţit prin sentinţa dată de consistoriul din
Blaj, acesta a apelat la consistoriul arhiepiscopal de la Tyrnavia, cu toată împotrivirea
episcopului. Prevederile decretului din 12 decembrie 1781 deschiseseră posibilitatea unui astfel
de apel, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă consistoriul episcopal reprezentase forul de
primă instanţă. Un caz anterior similar, dar în care consistoriul din Blaj nu a permis
solicitantului apelul la forul arhiepiscopal, invocând tradiţia şi privilegiile scaunului episcopal,
este menţionat la Miron 2003-2004, p. 128-129.
236 Un timp al reformelor
(atribuţie a teologului iezuit până în anul 1773), acesta nu se regăseşte între membrii
consistoriului, cel puţin ca funcţie distinctă, decât foarte târziu 287.
Dintre cauzele dezbătute, un număr important se referă la probleme
matrimoniale: căsătorii încheiate prin nerespectarea impedimentelor privitoare la gradele
de rudenie, a obligativităţii celor trei vestiri prealabile, ori prin abuz, solicitarea divorţului
pentru diferite motive (adulterul şi bigamia cel mai frecvent). Mărturiile contemporane
reflectă controversele din epocă legate îndeosebi de chestiunea divorţului, ca urmare a
unor inovaţii introduse încă în perioada anterioară în dreptul canonic matrimonial 288. O
altă categorie de cauze, foarte bine reprezentată, este cea referitoare la preoţi. Aceştia erau
inculpaţi pentru încălcarea reglementărilor imperiale referitoare în special la legislaţia
matrimonială, depăşirea ori neîndeplinirea atribuţiilor proprii, un comportament moral
inadecvat statutului lor. Alte probleme care apar sunt legate de proprietăţile bisericeşti,
de distribuirea veniturilor acestora, de numiri şi mutări de preoţi, de diferite plângeri ale
credincioşilor 289.
287 În anul 1796 este menţionat în această funcţie Ştefan Vlad, profesor de retorică şi poetică
(Schematismus 1796, p. 140), iar în anul 1800 Eliseu Novac, profesor de teologie morală
(Schematismus 1800, p. 138). El a putut exista însă şi mai înainte, pentru că intervenţia sa este
amintită în consemnarea referitoare la dezbaterea unei cauze matrimoniale din 10 ianuarie 1791
(MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 28r-v).
288 Petru Maior discută pe larg despre aceste inovaţii în paragraful intitulat Despărţirea căsătoriei, din
lucrarea menţionată şi mai sus (p. 191-195), abordând problema neadmiterii divorţului în
cazurile de adulter şi a desfacerii căsătoriilor „clandestine” (care nu se încheiaseră de către
parohul mirelui sau al miresei). Este demnă de relevat şi poziţia oficială, exprimată la 9
septembrie 1783 de vicarul general Ignatie Darabant în chestiunea aceloraşi căsătorii
„clandestine”: acesta dădea, ca referinţe pentru „matrimoniali usu et consuetudine hujus
Dioecesis”, reglementarea episcopului Petru Pavel Aaron discutată şi de Petru Maior, care
statuase nulitatea căsătoriilor respective, în conformitate cu o decizie a Conciliului tridentin, dar
şi lucrarea lui Samuil Micu, Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Ecclesiae Orientalis,
apărută la Viena în anul 1781 (MRUB – AG-ai, nr. 128/1783, f. 1r; scrisoare citată şi la
Pâclişanu 1991-1993, p. 160, nota 108).
289 Atribuţiile referitoare la persoanele ecleziastice şi la cauzele matrimoniale sunt invocate în
scrisoarea trimisă episcopului Ioan Bob la 23 ianuarie 1799 de consistoriu, prin care acesta
solicita intervenţia ierarhului în favoarea scutirii sale de obligaţia înaintării lunare la Guberniu,
spre control, a protocolului propriu, conform decretului aulic din 7 aprilie 1797, cu următoarea
argumentaţie: „[…] illud Rescriptum ad nos tanquam vere Catholicos minime pertinere, sed
potius Consistoria Dnorum Acatholicorum, in quibus res fundationum et scholarum tractant.
In nostra enim Consistoria neque Scholastica neque Fundationalia pertractantur; unice
respiciuntur actus Ecclesiasticorum personales, et causae matrimoniales cognoscuntur.”
MRUB – AG-ai, nr. 2/1799, f. 1r-v. Reluând argumentul suplimentar înfăţişat în scrisoarea
consistoriului, privitor la inexistenţa unui caz anterior de impunere a unei asemenea obligaţii
(„inde ab amplexo Catholico dogmate ab hoc onere semper libera fuerit hosce Dioecesis”),
episcopul a transmis Guberniului această solicitare, invocând la rândul său „usum
antiquissimum inde ab anno 1696 quo clerus hic Fogarasiensis statui Catholico adnumeratur
exstitit” (ibidem, f. 3r-v, concept). Cererea Guberniului şi decretul aulic menţionat reprezentau
reluarea unei dispoziţii iosefine care urmărise, la data emiterii sale, subordonarea faţă de
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 237
autoritatea politică a tuturor consistoriilor necatolice (Teutsch 1907, p. 274-275; Schuller 1969,
p. 64-67).
290 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, tom II/1787-1791. Şedinţele consistoriului
se ţineau cel puţin o dată sau de două ori pe săptămână, iar în anul 1821 s-a stabilit ca ziua de
întrunire să fie miercurea (M. Moldovanu 1872, p. 69).
291 O probă în acest sens o constituie rezoluţia consistoriului din 8 august 1790, prin care a fost
datează de la sfârşitul aceluiaşi deceniu (Ms. rom. 583 – Protocollum Consistoriale 1797-1799; Ms. rom.
323 – Protocollum Consistoriale 1799-1800). Vezi analiza acestora din urmă la Răduţiu 1977, p. 34.
293 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 1r-v.
294 Primii constituiau probabil membrii permanenţi ai consistoriului: protopopii Alexandru Aron,
Teodor Meheşi, Daniel Pop şi Ioan Para, monahii Ştefan Pop şi Augustin Ládai, parohul
Blajului Mihail Pop şi Ştefan Salciai. Ceilalţi erau asesorii convocaţi doar cu acest prilej:
protopopii Nicolae Tatu (Sadu), Nicolae Benyei (Biia), George Maier (Căpuş), Artemon Şamu
(Lechinţa), Simion Zdrenghe (Tiur), Ioan Solomon (Arieş), Ioan Balomiri (Bobâlna), Ioan Pop
(Orăştie), Macabeus Kontor (Straja), George Petraşc (viceprotopop al Făgăraşului), Trăilă
Popovici (Inoc) şi juraţii districtelor Făgăraş şi Alba Iulia (Popa Sandu şi Popa Ioan din Ighiu).
295 „Anul 1778, 19 dechemvrie fiind adunare de săborul mare în polata vlădicească prezidăluind
Măriia Sa Domnul Vicareş Ghenăraliş Filothei Laslo s-au luat cauza domniei sale Niculae
Şebeşii ca A. asupra şi împotriva Măriuţii, muerii sale, ca I.”
238 Un timp al reformelor
296 „A. prin sine penes Memoriale Inquisitorio Relatorÿs nixum arată cum când o au luat pe
dânsa în ţara rumânească o au luat pentru multe făgăduinţe de zestră care au făgăduit nişte
egimoni de-acolo din ţară. 2. arată a fi prea curvă şi încă obicinuită şi de obşte 3. cum adease
ori s-au lăudat că-i va pune capul.”
297 „[…] juxta canones in hoc Sacra Congregatione hactenus observatos stat pro validitate
Matrimonium”.
298 Ibidem, f. 1v-2r.
299 Procedura este prezentată la Răduţiu 1977, p. 34-35.
300 Este cazul şedinţei din 22 februarie 1779, găzduită de mănăstirea „Sfânta Treime” şi prezidată
de auditorul cauzelor Ignatie Darabant, la care au participat ca asesori Augustin Körösi, vicar al
Santăului, protopopii Simion Zdrenghe (Tiur), Ioan Bob (Daia), Gheorghe Lipcei (Craidorolţ)
şi Teodor Andrica (Băseşti) şi secretarul consistoriului (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom
I/1779-1780, f. 5r). Cu acest prilej a fost soluţionată plângerea preotului din Dumitra
împotriva unui alt preot din localitate care îi răpise casa, via şi pometul, dar şi a protopopului
din Straja, Macabeus Kontor, care-i luase o capră, o secure şi un Molitvelnic; protopopul a fost
somat să restituie bunurile luate, iar celălalt preot a fost convocat în faţa consistoriului
împreună cu reclamantul peste opt zile.
301 Ibidem, f. 3r-v, 4v-5r, cauzele soluţionate în şedinţele din 8, 10 şi 22 ianuarie 1779; într-unul din
aceste cazuri, preotul oficiant, Costan din Alămor, a fost amendat cu jumătate din „canonul
soborului mare” (33 de florini).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 239
302 Ibidem, f. 9v-10v. În acest caz, soluţionat în şedinţa din 25 aprilie, s-a decis doar sancţionarea
acuzatului cu 33 de toiege şi arest până va depune 500 de florini ca şi chezăşie pentru
schimbarea atitudinii sale.
303 Ibidem, f. 6r, cauza soluţionată în şedinţa din 27 februarie 1779, dintre o femeie din Bălgrad şi
fost dictat un canon de 25 de toiege şi arest până la înfăţişarea primei soţii, soţia a fost
pedepsită cu 12 toiege şi cu interdicţia contractării unei noi căsătorii până la lămurirea situaţiei
primei căsătorii, iar preotul a fost chemat să dea seamă în faţa consistoriului pentru fapta sa.
305 Ibidem, f. 35v-37v, cauza discutată în şedinţele din 23 şi 29 octombrie. Observând că preotul
307Împotriva acestei sentinţe inculpatul a cerut „mutare de lege” înaintea episcopului, care
desigur nu i s-a acordat, neexistând posibilitatea unui asemenea apel, acceptându-se doar
recursul pentru revizuirea cauzei în termen de 15 zile.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 241
general, care-i explică atitudinea: „[…] domniile sale nici o pricină îndestulită având de
despărţanie, ci ca nişte oameni neodihniţi vrând în toate zilele a să căsători cu scandelă mare
acei părţi şi varmeghii, precum şi A. s-au şi căsătorit lăsându-şi muiere cea legiuită […]”.
311 Ibidem, f. 15v-16r, şedinţa consistoriului din 23 mai, în cadrul ei fiind prezentată şi mărturia
vicecomitelui de Alba Inferioară, József Szentpál, al cărui bucătar era reclamantul. Cauza a fost
reluată în şedinţa din 1 iunie, când consistoriul a decis despărţirea, pentru că inculpata nu
242 Un timp al reformelor
adusese mărturia care i se solicitase despre moartea primului ei soţ; în plus, ambele părţi au fost
sancţionate cu câte 12 beţe, datorită căsătoriei „nelegiuite” încheiate (ibidem, f. 18v-19v).
312 Ibidem, f. 21v-23r. Conform afirmaţiei protopopului Toháti, acesta trecuse de curând la unire şi
fusese lăsat să funcţioneze de episcopul Grigore Maior la dorinţa satului. Demn de remarcat
este şi faptul că cel care semnalase situaţia din parohie, preotul Achim din aceeaşi localitate,
fusese el însuşi judecat de consistoriu şi suspendat din funcţie pentru că se bătuse cu un alt
preot (ibidem, f. 13r-v, cauza discutată în şedinţele din 3 şi 8 mai acelaşi an).
313 Ibidem, f. 16v-17v, 30v-31r, cauzele discutate în şedinţele din 23 mai şi 4 iulie.
314 Idem, tom II/1787-1791, f. 6r, solicitarea adresată consistoriului la 16 decembrie 1787, la care
i s-a răspuns că deliberatum-ul „făcut după Sfintele Canoane a să muta şi schimba nu să poate”;
ibidem, f. 12r-v, noua solicitare discutată de consistoriu la 30 martie 1789, însoţită de
recomandarea vicecomitelui Mihály Katanay, care invoca lipsurile materiale suferite de
solicitant. În răspunsul său, consistoriul a confirmat rezoluţia anterioară din 22 august 1784,
prin care lui Gradovici îi fusese interzisă exercitarea oricărei funcţiuni sacerdotale.
315 Idem, tom I/1779-1780, f. 25r-28r, 31v, şedinţele din 13 şi 14 iunie, respectiv 10 iulie 1779; nu
„[…] ştiut lucru este cum toate soboarăle s-au rânduit şi s-au aşezat pentru tocmeala
pricinilor, iar I[nctii] fiind săbor adunat de eparhie în casa popii Gheorghie,
notareşului de la Figa, în loc de pace şi dreptatea popii Irimie, casa cea săbornicească
o au făcut casă de şezătoare, şi stingând lumina noaptea au început a-i scrie dreptatea
pe faţa obrazului cu palma şi cu pumnii pe unde au putut, ca pe întunearec, care
Deliberatum neputând din dătorie a-l suferi poftesc ca I[nctii] chilin chilin să să
judece […]”316.
Procesul instituit de trezorier i-a vizat mai întâi pe participanţii la întrunirea sinodului
protopopial: protopopul Matei Pop al Unguraşului, acuzat de părtinirea unuia dintre
preoţi şi de a fi permis acest scandal, notarul sinodului protopopial (preotul Gheorghe
din Figa), şase preoţi (între care cei doi împricinaţi) şi un diacon. Inculpaţii, invocând
lipsa timpului pentru pregătirea documentelor necesare, au solicitat să nu se accepte
investigaţia prezentată de actor (transmisă de cel supus „corecţiei” în sinod, preotul
Irimie din Beiud) şi să se dispună efectuarea uneia noi, „ca prin protopop asupra
protopopului să să facă, iar nu prin popi de jos”, avertizând că altminteri se vor îndrepta
„prin alţi oameni streini” 317. Deliberatum-ul consistoriului, a subliniat adevărata menire a
întrunirii preoţilor în cadrul sinodului protopopial:
„Adunarea şi săborul preoţilor după Sfintele Canoane nu sânt rânduite ca acolo să
să pălmească, să să pugnească şi să-şi zmulgă bărbile, ci ca poruncile arhiereşti şi
cauzele canoniceşti canoniceşte să le isprăvească cu dragoste şi cu înţelegere întru
Domnul adunaţi toate cu frica lui Dumnezeu pe drept isprăvindu-le.”
Apoi a decis sancţiunile: amendă de 66 de florini pentru protopop şi de câte 24 de
florini pentru ceilalţi inculpaţi 318. Ulterior a fost instituită o acţiune separată şi împotriva
celor doi preoţi din Beiud, iar vălătaşul „de obşte” efectuat de protopopul Avram
Meheşi a stabilit că motivaţia conflictului lor, soldat tot cu o bătaie, fusese dreptul de
folosinţă al „eclejiei”, fapt pentru care Irimie fusese suspendat din funcţie de protopop;
preotul Irimie era acuzat apoi că „la acel săbor în Figa şi de alte ori n-ar cinsti pe
protopopul său şi l-ar sudui, şi l-ar mocicoli, precum şi pe alţi preoţi a săborului”, că
„umblă beat şi cu alte scandele”, ca şi pentru îndrăzneala de a fi oficiat după suspendare,
peste opreliştea protopopului. Ţinând cont de preferinţa credincioşilor pentru celălalt
preot, consistoriul a decis mutarea lui în altă parohie, avertizându-l însă pe cel rămas în
Beiud să se poarte „cu bună cucernicie” 319.
Parcurgerea următorului tom păstrat din protocolul consistorial oferă posibili-
tatea sesizării evoluţiei instituţiei, sub aspectul atribuţiilor şi al modului de funcţionare.
Consemnările de pe primele file sunt similare celor din protocolul episcopal, reflectând o
indecizie datorată probabil dispoziţiei imperiale din anul anterior, prin care se desfiinţase
dreptul de jurisdicţie al forurilor ecleziastice în cauzele matrimoniale, acesta fiind acordat
instanţelor comitatense civile. În esenţă, consistoriului îi rămânea dreptul de soluţionare
320 Pentru perioada 1779-1780, într-un singur caz este menţionat episcopul în această calitate
(ibidem, f. 34v). În absenţa episcopului, şedinţele sunt prezidate acum de prepozitul mănăstirii
„Sfânta Treime”, precum şedinţa din 11 iunie 1790 (Idem, tom II/1787-1791, f. 21v).
321 Ibidem, f. 6v. În şematismul din anul 1835 parohia Răstolţ apare cu menţiunea: „Parochia
sacerdotului, iar în chestiunea divorţului solicitat de el l-a îndrumat la „forumul din afară al
cinstitului reghement căruia cauzile de căsătorie prin înălţatele împărăteşti orănduele sănt
încredinţate”.
330 Ibidem, f. 32r-v, şedinţa din 8 martie 1791.
246 Un timp al reformelor
Cazul este interesant şi pentru disputa jurisdicţională dintre autoritatea ecleziastică şi cea
militară pe care o reflectă. Halmaghi a intervenit în virtutea dreptului autorităţii ecleziastice
de a-i judeca pe preoţi, fiind susţinut de consistoriu, care i-a solicitat efectuarea unei
investigaţii şi trimiterea cauzei „la scaun, unde sângur să judecă unele cauze ca aceste, ubi
agitur de perpetua suspensione, sau şi altele mai mari” 331.
Nerespectarea reglementărilor privitoare la încheierea căsătoriilor a constituit în
mai multe cazuri motivaţia sancţiunilor severe dictate împotriva preoţilor, mergând până
la suspendarea din funcţie. Cererea de repunere în atribuţiile sacerdotale a preotului Ion
din Budacu Român, suspendat din oficiu pentru oficierea unei căsătorii mixte, a fost
respinsă cu îndemnul ca „inştanşul îndrepteză-să întăiu pe sine apoi îndrăznească a cere
slobozănie” 332. Protopopul Ioan Klein al Veneţiei şi preotul Radu din Galaţi au fost
acuzaţi de vicarul foraneu al Făgăraşului Ioan Halmaghi pentru oficierea unor căsătorii
fără cele trei vestiri obligatorii333. Iar preotul Constantin din Dicea, suspendat din funcţie
la 21 iulie 1787 pentru oficierea căsătoriei unui militar, nu a fost repus în drepturi, deşi a
invocat permisiunea acordată de protopopul său. Forul diecezan a observat că
permisiunea respectivă trebuia acordată de comandantul regimentului, iar pe de altă
parte căsătoria fusese încheiată fără efectuarea celor trei vestiri obligatorii; în plus,
preotul continuase să funcţioneze şi după ce fusese suspendat 334. Cazuri ieşite din
comun sunt cele ale preotului Matei din Mărgineni (districtul Făgăraş), care, „nebăgând
în samă că e şi orb şi surd, îndrăzneşte împotriva canoanelor şi poruncilor împărăteşti a
cununa macar pe care vin la el” 335, şi cel al unui preot Lazăr din Bratfalău, care
funcţiona ilegal, neavând dalterie, şi cununase fără cele trei vestiri obligatorii doi enoriaşi
ai preotului din Budurleni 336.
Uneori preoţii erau denunţaţi pentru oficierea căsătoriilor ilegale şi săvârşirea
altor delicte chiar de proprii enoriaşi, precum preotul Ion din Beclean, judecat în primă
instanţă de scaunul protopopial prezidat de vicarul foraneu Ioan Para, decizia de mutare
a acestuia în alt sat fiind aprobată de consistoriu 337. Oficierea unor căsătorii „nelegiuite”
reprezintă doar un punct din lungul rechizitoriu al sătenilor din Suturduc împotriva
331 Ibidem, f. 32v; consistoriul a dispus şi ca preotul să fie oprit de la slujba preoţească.
332 Ibidem, f. 10r, şedinţa din 10 iunie 1788.
333 Ibidem, f. 11r, şedinţa din 5 septembrie 1788.
334 Ibidem, f. 12v, şedinţa din 29 martie 1789; o cerere similară formulase solicitantul şi în
anul 1787, imediat după suspendare (ibidem, f. 3v-4r, şedinţa din 24 august st.v. 1787).
335 Ibidem, f. 26r, raportul vicarului Ioan Halmaghi, prezentat în şedinţa din 13 decembrie
din 20 decembrie 1790; protopopului i s-a cerut să cerceteze mai exact situaţia preotului
respectiv, iar pe cei doi tineri să-i determine să-şi „reînnoiască voia” (dorinţa de a trăi
împreună) în faţa preotului propriu.
337 Ibidem, f. 13v, şedinţa din 25 august 1789; reluarea cauzei la solicitarea inculpatului (prin
338 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 10v-11r, şedinţa din 30 ianuarie 1791. Cauza a fost reluată în
şedinţele din 19 februarie (f. 15v-16r) şi 24 februarie (f. 17v-18r). Printre altele, vălătaşul a
probat faptul că respectivul preot „nu numai au avut obiceaiu rău cu sudălmile a spurca
sufletele morţilor şi altele, [ci şi] a să prici cu alţii şi a să sfădi, a să îmbăta pă la sărbători mari,
păcum şi întracest pă la Bobotează, pentru care nice cu crucea pă la căsi pin sat n-au umblat, a
să mesteca în lucruri mireneşti şi a da sămne necuvioase în vorbe şi în fapte […]” (ibidem, f.
15v). Pentru aceste fapte ale sale consistoriul a hotărât ca preotul să fie oprit de la „toată slujba
preoţească” (ibidem, f. 16r).
339 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 18v, şedinţa din 2 iunie 1790.
Similaritatea pe care o aminteam mai sus se poate surprinde şi pentru această perioadă (anii
1790-1791), când numeroase cauze matrimoniale şi referitoare la preoţi dezbătute de
consistoriu sunt consemnate în protocolul episcopal (MRUB – Protocollum 1790-1791, passim).
340 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 20r.
341 Ibidem, f. 29r-v.
342 Ibidem, f. 20v, şedinţa din 8 iunie 1790, în care a fost prezentată cererea de divorţ formulată de
Lukiana Ursz din Lompirt, repudiată de bărbat de două ori în unsprezece ani, prima dată după
248 Un timp al reformelor
separarea acestora, pentru motive precum nebunia 343 sau adulterul comis de unul din
parteneri 344. La cererea de divorţ formulată de Ion Gabor din Doştat consistoriul a
răspuns prin sublinierea caracterului sacru al căsătoriei şi reamintirea îndatoririlor
reciproce ale soţilor:
„Fiind căsătoria inştanşului pe lege, pentru întămplarea boalii fâmeii sale, macar de
iaste căt de gre, după nici o pravilă nu să poate de dănsa dăspărţi, cu mult mai puţin
a trece la altă căsătorie, de vreme ce cele care Dumnezău le-au împreunat nu le poate
omul despreuna, datori sănt căsătoriţii pănă la moarte a trăi împreună ajutănd unul
pe altul şi în bine şi în rău. Drept aceea sufere inştanşul cu răbdare greutatea boalei
fâmeii sale din mâna lui Dumnezău trimisă.”345
În cazul obţinerii divorţului, pasul următor îl constituia întotdeauna încheierea
unei noi căsătorii, care se putea desigur realiza şi prin decesul partenerului, cu condiţia
atestării acestui fapt cu mărturii „vrednice de credinţă” 346. Contractarea unei alte
căsătorii fără dizolvarea pe cale canonică a celei anterioare era sever sancţionată, dar nu
cu pedepse fizice sau amenzi, interzise prin decretul iosefin din anul 1786, ci prin
dispoziţia de sesizare a autorităţilor civile locale, care aveau obligaţia de a-i pedepsi pe
cei nesupuşi. Cazul soluţionat în şedinţa din 23 noiembrie 1790 347 este relevant din acest
punct de vedere. O femeie din Bocşa reclamase faptul că bărbatul ei o părăsise şi se
căsătorise cu alta, cerând în consecinţă şi ea dreptul de a se mărita din nou, cu atât mai
mult cu cât prima căsătorie o încheiase silită de părinţi; inspectorul Gheorghe Pop din
Pericei împreună cu sinodul său avizase favorabil această solicitare, hotărând şi
pedepsirea bărbatului cu 24 de toiege. Rezoluţia consistoriului, bazându-se pe datele
investigaţiei, a contestat afirmaţia reclamantei referitoare la încheierea prin silnicie a
căsătoriei, observând apoi că „nu e în putere săborului a-l canoni cu 24 de beţe, ci pe
unii ca aceia cinstitele tisturi a varmeghii îi canonesc cu grele pedepse.”
Atitudinea consistoriului din Blaj era comună şi altor consistorii greco-catolice,
precum celui de la Ungvár (Ujgorod) al diecezei de Muncaci care a desfăcut cea de-a
doua căsătorie a unui anume Ioan Moroşan din Tisa, pentru că acesta fusese despărţit
doar trei zile de locuire laolaltă, iar a doua oară după patru săptămâni. Acuzarea „vrăjmăşiei”
soţului de către o femeie din Drâmbar nu a convins consistoriul să decidă nici măcar
despărţirea de traiul laolaltă (ibidem, f. 26v-27r, 30r, şedinţele din 5 decembrie 1790 şi 10
februarie 1791).
343 Ibidem, f. 20v, cazul unei femei din Buza, care îşi argumentează cererea de divorţ prin
invocarea fragilităţii vârstei la care fusese încheiată căsătoria, silnicie şi nebunia soţului.
344 Ibidem, f. 25r, şedinţa din 23 noiembrie 1790, în care cererea de divorţ a lui Ioan Nădişan din
Bocşa este motivată prin comportamentul imoral al soţiei. Solicitarea lui, aprobată în sinodul
protopopial, nu a fost confirmată de consistoriu, care a acceptat doar separarea de soţie, fără a
avea dreptul de a încheia o altă căsătorie.
345 Ibidem, f. 22r, şedinţa din 15 iunie 1790.
346 Conform unei rezoluţii din 17 iunie 1790, acestea constau din „carte de acolo din loc după
mărturisire oamenilor care însuşi l-au văzut mort făcută şi întărită cu iscălitura şi pecete popii
îngropătoriului şi a unui logofăt sau deregătoriu vrednic de credinţă” (ibidem, f. 22v).
347 Ibidem, f. 24v-25r.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 249
„nu pe lege” de prima soţie prin decizia scaunului protopopial ortodox 348. În privinţa
raporturilor cu instanţa subordonată (forul protopopial), se poate observa din exemplele
anterioare că forul superior nu a ezitat să-şi impună dreptul de decizie şi propria
interpretare a reglementărilor canonice. Faptul reiese şi din răspunsul cu nuanţă de
avertisment adresat la 8 decembrie 1790 protopopului Ioan Dombi, care solicitase
opinia consistoriului în cazul unei căsătorii încheiate prin silnicie şi neefectuarea
vestirilor, acestor circumstanţe adăugându-li-se şi adulterul comis de soţie 349. Acelaşi
sens îl are şi rezoluţia uşor iritată transmisă vicarului foraneu Ioan Halmaghi la 21 martie
1791, ca urmare a deciziei acestuia de acordare a divorţului fără respectarea procedurii
obişnuite şi fără trimiterea tuturor documentelor şi a părţilor implicate la consistoriu
pentru pronunţarea deciziei finale 350. Vicii de procedură similare şi mai ales decizia de
acordare a divorţului au determinat într-un alt caz consistoriul să modifice sentinţa
forului protopopial, după ce părţile au fost convinse să se împace:
„După ce s-au cetit documenturile actorului […] şi s-au cernut am găsât soborul
protopopesc întru această cauză a nu fi proţădăluit precum greutatia cauzii ar pofti, ci
numai cam pe deasupra a fi lucrat că 1o vălătaşul e numai prin un reghiuş iscălit ba
şi făcut 2o că dispre partea actriţii nu s-au făcut vălătaş 3o că deliberatumul
împreună cu actele s-au dat despecetluite în mâna actorului 4o că s-au despărţit de tot
pentru pricina curvii, care nici odinioară nu-i îndestulită pricină de despărţit de tot
aşa ca fieştecare parte să să poată căsători, ci când să întâmplă vreo faptă necuvioasă
ca aceia numai de lăcaşul la olaltă, de cumva n-ar vre partia ce nevinovată a erta pe
ce vinovată […]” 351.
Au existat însă şi protopopi care au răspuns aşteptărilor, îndeplinindu-şi
atribuţiile în mod corect, precum George Demeter, protopop al Turzii şi administrator
al districtului Alba Iulia. Acesta a transmis forului superior, la 1 iulie 1796, decizia
sinodului protopopial împreună cu actele investigaţiei efectuate în cauza de căsătorie
348 Cel menţionat a apelat la consistoriul din Blaj pentru a-şi regăsi prima soţie, de unde a fost
îndrumat la protopopul în jurisdicţia căruia se afla parohia acesteia (ibidem, f. 22v, şedinţa din 18
iunie).
349 „Siquidem recepta hujus Dioecesis consuetudo, et mandatum sedis sit, ut omnes causae
judecat în prima instanţă „fără nici un vălătaş sau mărturii după obiciaiu jurate, ci numai după
alegaţiile pârâşilor fraţi şi mărturisire părţilor […]. Şi numai sângur Deliberatumu cu alegaţiile
fără părţi s-au trimis pro confirmatione.” Consistoriul i-a cerut vicarului să-l rejudece şi să-i trimită
toate documentele împreună cu cele două părţi şi cu preotul care oficiase căsătoria.
351 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 52v-53r, cauza dintre Toader Prodan şi Maria Misarăş din
dintre Simion Nicula şi soţia lui Ana Moisieş, ambii din Galda de Jos 352. Sinodul
refuzase cererea de divorţ a soţului, cu următoarea motivaţie:
„Săborul destul încredinţat despre toate stările împrejur, cum că nu pentru că
muiarea dară n-ar fi harnică de bărbat nu pot părţile trăi la olaltă, ci numai pentru
ură, care nu e pricină îndestulită a să putea despărţi, precum Incta nice într-un chip
nu îngădue. Pentru aceaia s-au hotărât ca A[ctorul] să ţipe ura din inima sa şi să-şi
primească legiuita sa muiare acasă, precum şi muiarea de aici înainte să fie mai
sârguitoare spre casa bărbatului, nice mai mult a fugi de la dânsul să nu
îndrăznească, ci creştineşte la olaltă să vieţuiască pănă la moarte.” 353
Forul diecezan greco-catolic a corespondat cu episcopul ortodox în legătură cu
trecerea la unire a unei femei din Câmpeni, acuzată de soţul ei că se convertise pentru a
putea obţine divorţul 354. În plângerea sa, bărbatul celei în cauză arăta că soţia lui trecuse
la unire „non ex fine religionis, sed ut divortiari possit a legitimo marito”, după ce cauza
fusese deja decisă de forul protopopial ortodox; plângerea se îndrepta şi împotriva
protopopului greco-catolic al Abrudului, Ştefan Szabo, care îi primise soţia nu în modul
prescris pentru o convertire („nec debito modo conversam ad unionem recepisse”) şi
rejudecase cauza în forul propriu. Nu este limpede în ce mod a fost soluţionată această
cauză şi pare destul de ciudată acuzaţia în condiţiile dificultăţii de obţinere a divorţului în
instanţele greco-catolice355. Schimbul epistolar este interesant şi prin denunţarea
reciprocă a abuzurilor înfăptuite de preoţii celor două confesiuni 356.
O altă corespondenţă a purtat consistoriul greco-catolic, în anii 1800-1801, cu
consistoriul ortodox în cauza dintre Ioan Cioban, neunit din Medeşfalău, şi Maria Mani,
unită din Săbed. Bărbatul obţinuse invalidarea căsătoriei în forul protopopial ortodox,
pe baza faptului că fusese silit la încheierea ei şi nu fusese efectuată decât o vestire din
cele trei obligatorii 357. Dincolo de dramatismul situaţiei reflectat de documente, cazul
scrisoarea din 4 noiembrie 1790, însoţită de mai multe acte anexate (MRUB – Consistoriu, 1779-
1791, tom II/1787-1791, f. 26v).
355 Consemnarea din protocol menţionează doar decizia de a se trimite scrisoarea episcopului
ortodox lui Ioan Bob şi de a se solicita protopopului Szabo o informare privitoare la acuzaţiile
care i se aduseseră. Ulterior, în răspunsul adresat episcopului ortodox la 10 ianuarie st.n. 1791,
probabil în urma dispoziţiei lui Ioan Bob, consistoriul s-a referit doar la falsitatea acuzaţiei
aduse protopopului Abrudului (ibidem, f. 29r).
356 În încheierea scrisorii sale menţionate anterior, episcopul ortodox solicita ca „tam praefatam
faeminam, quam etiam alios, si quos ejates Uniti sacerdotes taliter ad Unionem suscepissent
foro DisUnitorum restitui.” O acuzaţie similară a adus şi consistoriul greco-catolic în răspunsul
adresat lui Adamovici, după cum se poate deduce din consemnarea făcută în protocol: „Quod
Archidiaconus Szabo via debita susceperit ad S. Unionem Aniskam docentibus 3bus attestatis
in Litteralibus super hoc nro 16 positis, et quod longe plures excessus faciant DisUniti
sacerdotes, quam nostri.”
357 MRUB – AG-ai, nr. 4/1800-1801, f. 3r-4v, scrisoarea lui Ioan Cioban adresată consistoriului
ortodox, prin care a solicitat confirmarea deciziei sinodului protopopial în privinţa „nestator-
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 251
este relevant prin conflictul jurisdicţional pe care l-a provocat: el fusese judecat într-un
aşa-numit forum mixtum, adică în sinodul protopopial prezidat de protopopul ortodox
Mihail Radovici, parohul Târgu Mureşului, cu participarea administratorului greco-
catolic al districtului Mureş, Grigore Ioviani 358. În consecinţă, ca urmare a încălcării
reglementărilor bisericeşti şi imperiale în vigoare, la 26 iunie 1800, trezorierul
consistorial a instituit un proces împotriva administratorului Grigore Ioviani (acuzat şi
că primise 2 zloţi de la tatăl fetei pentru a se face doar o vestire) şi a preotului Ioan din
Săbed, care oficiase respectiva căsătorie 359. Iar consistoriul din Blaj a apărat prerogativa
forului greco-catolic de a judeca asemenea cauze în care una dintre părţi era de confesiune
catolică, pe baza decretului imperial din 29 septembrie 1792, susţinând pe de altă parte
validitatea căsătoriei şi delegându-l pentru rejudecarea procesului pe protopopul
Gurghiului Petru Maior 360. Într-un alt caz similar, consistoriul greco-catolic a fost de
acord ca forul ortodox să se pronunţe asupra validităţii celei de-a doua căsătorii dintre
un ţigan neunit din Jidvei şi o femeie de confesiune unită din Blaj 361. Decizia finală în
această cauză probează faptul că severitatea nu era apanajul exclusiv al consistoriului
greco-catolic 362.
Cele două ierarhii au colaborat în acţiunea de sancţionare a abuzurilor comise
de preoţi, cu deosebire în problema căsătoriei şi a relaţiilor matrimoniale, acolo unde
prevederile canonice se întâlneau cu reglementările ţinând de legislaţia civilă. Astfel, la
20 noiembrie 1790, Gherasim Adamovici a dezvăluit, într-o scrisoare trimisă ierarhului
niciei” căsătoriei sale şi modificarea aceleiaşi decizii cu privire la achitarea cheltuielilor de judecată;
f. 5r-v, detalierea cheltuielilor pe care el însuşi le făcuse cu prilejul nunţii şi în cursul procesului.
358 Ibidem, f. 7r, raportul din 29 ianuarie 1800, adresat consistoriului ortodox de protopopul Mihail
Radovici.
359 Ibidem, f. 8r-v. Sancţiunile solicitate au fost, în cazul lui Ioviani, suspendarea din funcţie pe un
şi 24 ianuarie 1801, fără a se primi nici un răspuns. Doar anterior, la 7 martie 1800, consistoriul
ortodox trimisese celui greco-catolic actele procesului spre „revizie”, considerând întemeiată
atât procedura urmată cât şi decizia sinodului protopopial (ibidem, f. 1r). În dosarul citat se mai
păstrează două scrisori în aceeaşi chestiune adresate de Petru Maior consistoriului din Blaj la 29
octombrie 1800 şi 7 ianuarie 1801 (ibidem, f. 10r, 11r, publicate la Albu, Date noi, p. 585-586,
doc. nr. 13-14) şi scrisoarea trimisă aceluiaşi for la 17 iunie 1801 de noul administrator al
districtului Mureş, Ioan Radu (MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 15r). Din ele se poate deduce că Ioan
Cioban a refuzat să răspundă atât convocării protopopului Gurghiului, invocând faptul că
aşteaptă decizia consistoriului ortodox, cât şi celei a consistoriului din Blaj, afirmând că „nu
mai are de unde să mai chieltuiască şi ştii el că şi acolo îi vor da nevasta, ci mai bine îş va lua
nevasta […], însă la inema lui să trăiască cu dânsa niceodată nu-i trăbue, şi numai de sâlă o ia şi
acum, precum şi dintăi.” Din păcate nu se păstrează şi decizia finală în această cauză.
361 Idem, nr. 9/1801, f. 1r-3r; căsătoria respectivă a fost considerată validă, pentru că prima soţie
greco-catolic, abuzul comis de preotul unit Isaia din Ocna Sibiului, care cununase doi
tineri ortodocşi din Săcel prin cumularea celor mai grave încălcări ale normelor în vigoare:
„[…] cum că mai nainte de vro trei luni ar fi cununat numitul popă pe doi tineri
adică pe Costandin Buşe din Săcel cu Ioana tot de acolo fugiţi, amândoi neuniţi,
noapte, fără nici o vestire, fiind şi rudenii la olaltă, ba şi cu sila dusă Ioana şi dată de
părinţii săi, pentru care pricini s-au şi despărţit în conzistoriumu neunit.” 363
Acuzaţia a fost confirmată de investigaţia protopopului Chiril Ţopa, preotul respectiv
fiind depus in perpetuum din oficiul sacerdotal prin decizia forului protopopial, aprobată
şi de consistoriu la 25 ianuarie 1791.
Abuzuri similare au fost denunţate şi de episcopul romano-catolic Batthyány,
precum cele comise de preotul greco-catolic din Zlatna şi de cel din Almaşu Mare, acuzaţi
de încălcarea jurisdicţiei parohilor romano-catolici şi de alte ilegalităţi364. Primul era acuzat
că „înainte de doi ani au îndrăznit a cununa pe Ştefan Tiuriuk popistaş, avînd muiere
legiuită în viiaţă, cu o fată aşijdirea popistăşiţă”, iar cel de-al doilea că „pe Mariia Şandor
abe de treisprăzece ani fiind şi popistăşiţă o-au cununat cu un jidov care s-au făcut calvin,
neîntrebând nimic de parohu cel popistăşăsc sau calvinesc”. Consistoriul l-a însărcinat pe
protopopul local Ştefan Szabo cu efectuarea investigaţiei în primul caz, iar în cel de-al
doilea i-a cerut să-l informeze dacă în localitatea respectivă funcţiona un preot unit sau
neunit. Datorită lipsei fasciculului următor al protocolului nu se poate cunoaşte răspunsul
protopopului şi nici modul în care consistoriul a soluţionat aceste cauze.
O chestiune interesantă supusă deciziei consistoriului a fost şi frecventarea
colegiului reformat din Aiud de către tinerii români, acuzată într-o scrisoare adresată
episcopului Ioan Bob de Ireneus Cosma, superiorul rezidenţei franciscane din Aiud 365.
Acesta arăta, conform consemnării din protocol, „că preoţii şi ceialalţi oameni rumâni
mai tare-şi dau pruncii la şcoala reformatuşilor, decât la a sa a popistaşilor” şi solicita „să
să facă rânduială, să-şi mute pruncii de la calvini la popistaşi rumânii”. La această cerere
consistoriul a hotărât „să să scrie cinstiţilor protopopi di prin prejuru Aiudului, ca să
îndemne şi să sfătuiască şi pe preoţi, şi pe oameni, ca pruncii să nu şi-i de la şcoala
calvinilor, ci la a popistaşilor şi de sânt la calvini să-i mute”, cu următoarea motivaţie
pragmatică: „fiindcă, precum la calvini, aşa şi la popistaşi acolo învaţă ungureşte şi
lătineşte acum”.
363 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 29v-30r. Reclamaţii asemănătoare erau
formulate şi de către greco-catolici, aşa cum o probează instrucţiunea trimisă de consistoriul
greco-catolic vicarului foraneu Ioan Halmaghi în legătură cu o căsătorie „clandestină”, de a se
cere „satisfacţie” de la episcopul ortodox, în cazul în care preotul oficiant era neunit (ibidem, f.
33r).
364 Ibidem, f. 34r-v, şedinţa din 27 martie 1791, în care a fost prezentată scrisoarea adresată de
ierarhul romano-catolic episcopului Ioan Bob la 12 martie acelaşi an, referitoare la faptele celor
doi preoţi.
365 Ibidem, f. 34v, şedinţa menţionată şi în nota anterioară, scrisoarea din 18 martie st.n. 1791.
Pentru problema frecventării de către români a colegiului din Aiud vezi Câmpeanu 1999, p.
78-79.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 253
366 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 47r şi 49v pentru prima chestiune, f. 48v
pentru cea de-a doua, f. 11v pentru ultima.
367 M. Moldovanu 1872, p. 69.
368 „Silnicia” ca motivaţie a cererii de invalidare trebuia temeinic dovedită, pentru că „în zădar
alegălueşte sâla care nu arată aceia a fi venit din frica a ceva rău şi mare”, care ar fi persistat şi în
momentul oficierii căsătoriei, al ospăţului de după nuntă şi al primelor zile de trai împreună
(observaţia consistoriului din deliberatum-ul asupra unei cauze discutate în şedinţa din 10
ianuarie 1791, consemnată în MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 28v).
369 Acest ordin, al cărui text nu l-am avut la dispoziţie, este invocat în trei rezoluţii consistoriale,
din 7 iunie 1790, 4 şi 21 martie 1791, în cazul cărora neefectuarea vestirilor nu este considerată
drept un impediment, cerându-se doar ca persoanele în cauză să-şi declare din nou, în faţa
parohului propriu, dorinţa de a menţine legătura matrimonială (ibidem, f. 20r, 31v, 33r). Într-un
alt caz, tot din 21 martie 1791, căsătoria este considerată „statornică”, deşi preotul care o
oficiase (Petru din Petridu de Sus) este acuzat în cadrul aceleiaşi şedinţe pentru încălcarea
„orânduelelor bisereceşti şi poruncilor împărăteşti” prin celebrarea ei „fără poruncitele trei
vestiri, ba şi tocma noaptea”; în plus, decizia forului protopopial de suspendare a preotului
respectiv nu a fost confirmată de consistoriu, care a decis doar amendarea lui cu 20 de florini şi
arest de 6 zile „în pită şi apă” (ibidem, f. 33v-34r).
370 Un exemplu îl oferă decizia consistoriului din 19 februarie 1791, într-o cauză în care Ana Tăuşan
din Straja era inculpată pentru comiterea adulterului (ibidem, f. 31r). Împotriva hotărârii sinodului
protopopial, care decisese despărţirea „de tot”, consistoriul a considerat că cei doi „nu să pot
despărţi de olaltă, ca să poată păşi la altă căsătorie, că aceste după Sfintele Canoane tocma nu sânt
pricini îndestulate de despărţănie” (în această apreciere era luat în considerare şi comportamentul
violent al bărbatului, care îşi bătuse soţia „tirăneşte”); este drept că era invocat şi faptul că „după
ace curvie s-au împăciuit amândoi”. Decizia era similară cu cea adoptată anterior de autorităţile
civile care, „fiind întru a lor activitaş aceste lucruri, i-au dat la olaltă”.
371 Milaş 1915, p. 521-522.
254 Un timp al reformelor
necatolicilor, şi de legislaţia iosefină. În conceptul unei scrisori fără adresă din 22 septem-
brie 1809, destinată probabil consistoriului Arhiepiscopiei de Esztergom, episcopul
justifica totuşi necesitatea tolerării practicii de acordare a divorţului pentru adulter prin
existenţa în dieceza sa a unui mare număr de neuniţi convertiţi, obişnuiţi cu o altă
practică judiciară 372. Ierarhul urmărea obţinerea unui acord în acest sens din partea
forului primaţial, în condiţiile imposibilităţii apelului direct la Sfântul Scaun şi cu puţin
înaintea solicitării adresate nunţiului apostolic în problema dispenselor matrimoniale.
Chestiunea a provocat în epocă reacţia critică a lui Petru Maior care a apelat, pe lângă
referinţele canonice, şi la argumente raţionaliste în favoarea revenirii la practica juridică a
Bisericii Răsăritene, pornind de la cazurile frecvente întâlnite în timpul activităţii sale
pastorale ca preot şi protopop373. În egală măsură, istoricul a criticat şi procedura
urmată încă din perioada anterioară cu privire la căsătoriile „clandestine”, care nu erau
considerate valide 374. Aceste tendinţe reflectă desigur o atitudine cu semnificaţie majoră
sub aspectul normelor canonice acceptate, concordantă în esenţă prevederii referitoare
la căsătorie din mărturisirea de credinţă rostită de Ioan Bob înaintea investirii 375. O
relevantă afirmare a poziţiei episcopului este exprimată în răspunsul adresat la 3 iunie
1791 inspectorului districtului Crasna, în legătură cu mai multe solicitări de divorţ
motivate de impotenţă şi părăsirea domiciliului:
„Bine să ştii şi frăţiia ta şi alţi protopopi şi inşpectori cum că căsătoria pe lege fără
nici o împedecare canonicească făcută nu să poate nici odată despărţi, că scris iaste pe
care Dumnezeu i-au înpreunat, omu să nu-i desparţă; pentru aceia nu trăbuiă să vă
uitaţi la nişte locuri în Pravilă puse că acele nu-s Canoanele Părinţilor, ce-s zăsăle
unora Arhierei şi Dascali, care Biserica de obşte nice odată nu le-au primit, de unde
numai Canoanele în săboară aşăzate, iar nu legile în Pravilă scrisă ne leagă şi ne
poruncesc; aşe dară pentru că au fugit cuiva mueria nu să poate însura nici de au
preacurvit, nici de-i pute gura, sau o trece udu în pat, sau îi bolnavă, sau re de lucru,
sau sfadnică, sau o calcă nevoia, sau îi bolundă. […] Aceste frăţiia ta le învaţă să le
ştii spune oamenilor când te întreabă, că aşa nu le vei feace cheltuială în zadar a
vălătui şi a călători pentru despărţire şi slobozire la altă căsătorie.”376
372 „DisUniti hujates in dijudicandis causis matrimonialibus alia etiam a catholico canone lege
utentes partim propter Adulterium, partim ob alias causas vinculariter divortiant […].” MRUB
– AG-ai, nr. 27/1809, f. 1r. Mai jos este amintit şi faptul că la Conciliul tridentin nu au fost
condamnaţi ortodocşii pentru acordarea divorţului pe motiv de adulter, ci doar cei care
susţineau că învăţătura Bisericii Catolice în această chestiune era greşită.
373 Maior 1995, p. 191-194. Problema a fost abordată din punct de vedere canonic şi fără o
implicare critică şi de Samuil Micu, în Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Ecclesiae
Orientalis, lucrare apărută la Viena în anul 1781 (conform Pâclişanu 1991-1993, p. 159-160).
374 Maior 1995, p. 194-195; Idem 1813, p. 274-276, nota referitoare la practica similară uzitată în
haeresim, aut alias causas, possit inter conjuges thori, et cohabitationis separatio fieri, non tamen
illis aliud matrimonium contrahere fas esse.” Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579.
376 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 50r-51r.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 255
mai nainte au stat săborul vlădicesc din călugări, aşa bine au făcut Ioann Bob că au făcut
capitulum şi săbor din preoţi de mir. Pentru că măcar că după leagea grecească de multe
veacuri acum iaste datină ca săborul arhieresc să fie din călugări, totuşi după firea lucrurilor şi
după rânduiala ierarhiei cea veachie, cădinţa aceasta e a preoţilor celor de mir, iară nu a
256 Un timp al reformelor
ţia, prin calitatea membrilor ei care puteau fi doar preoţi celibi şi prin atribuţiile acestora,
era similară capitlurilor catedrale din Biserica Romano-Catolică 381. Deja evoluţia
consistoriului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea crease premisele transformării
sale într-o corporaţie cu statut autonom, mult diferită de consistoriul episcopilor
ortodocşi, cu rol de simplu auxiliar în guvernarea diecezei 382. După 1807 capitlul a
reprezentat principalul organism prin care episcopul a realizat o conducere centralizată a
diecezei, canonicii constituind, în acelaşi timp, şi nucleul consistoriului episcopal 383.
Primele demersuri în favoarea întemeierii capitlului datează din anii 1802-
1803384. Motivaţiile acţiunii se leagă incontestabil de realităţile ecleziastice interne
(decadenţa ordinului bazilian, care a urmat mai vechilor divergenţe ale membrilor
acestuia cu reprezentanţii clerului secular, formarea unei elite clericale seculare cu o
pregătire teologică superioară), neputând fi totuşi excluse influenţele externe exercitate
dinspre diecezele greco-catolice din Ungaria şi Polonia, unde realităţi ecleziastice similare
determinaseră o evoluţie asemănătoare 385. Se pare că ideea i-a fost sugerată lui Ioan Bob
specific al consistoriului în Biserica Ortodoxă din Transilvania, mult mai mare în comparaţie cu
prevederile canonice, rol menţinut parţial, ca urmare a statutului său din perioada
anterioară înfiinţării capitlului, şi în Biserica Greco-Catolică (ibidem, p. 6-7, 11). Conform
unei alte opinii, pornind de la prevederile bulei Rationi congruit din 18 mai 1721, ale
diplomei imperiale din 21 august 1738 şi ale unei decizii a sinodului diecezei Făgăraşului
din acelaşi an, s-ar putea vorbi de existenţa capitlului încă din momentul înfiinţării
Episcopiei Greco-Catolice transilvănene (Sima 2000, p. 244-245).
383 Această situaţie a generat numeroase critici din partea clerului eparhial căsătorit, exclus de la
conducerea diecezei. Aceeaşi motivaţie o avea şi propunerea lui Zenovie Pâclişanu care, în
deceniul doi al secolului XX, pleda pentru reformarea componenţei consistoriului episcopal,
prin instituirea dreptului clerului de alegere a asesorilor în cadrul sinodului diecezan, în
proporţie de două treimi, numărul canonicilor şi al asesorilor denumiţi de episcop urmând să
se limiteze la o treime. Poziţia se explică şi prin conştientizarea necesităţii unui dialog mai
adecvat între conducerea Bisericii şi membrii acesteia, în contextul transformărilor provocate
de primul război mondial (Pâclişanu 1917, p. 474-477).
384 Contribuţia esenţială la această problemă rămâne cea a lui Victor Macaveiu (1937, p. 231-241).
instituirea capitlului (ca şi pentru întreaga evoluţie din timpul episcopului Ioan Bob) de
cercurile curiale, cu prilejul dezbaterilor de la mijlocul secolului al XIX-lea care au avut în
vedere conferirea unei noi organizări instituţionale Bisericii Greco-Catolice româneşti; în
această viziune, influenţa modelului Bisericilor Greco-Catolice din Imperiu a avut o importanţă
redusă (Sima 2000, p. 246).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 257
386 Istoricul Tóth Zoltán îl enumeră printre reprezentanţii intelectualităţii laice (2001, p. 348, nota 1).
387 Ms. lat. 224, f. 1r.
388 Ibidem, f. 1r-v, 2r.
389 Intenţia episcopului este mărturisită explicit în scrisoarea adresată Guberniului la 1 noiembrie
1802, prin care şi-a exprimat dorinţa de a depune în Casa publică suma de 145.000 de florini,
dobânda rezultată de pe urma ei urmând să fie destinată scopului menţionat (Ms. lat. 228, f.
35r-v şi f. 36r-38r, corespondenţa ulterioară în această chestiune). Faptul este amintit şi de
Petru Maior în scrisoarea adresată la 8 noiembrie 1794 Congregaţiei de Propaganda Fide
(Bârlea 1948, p. 404, doc. nr. CLXVI).
390 Ms. lat. 228, f. 33v-34v, scrisoarea adresată Guberniului la 7 septembrie 1802 şi corespondenţa
ulterioară în aceeaşi problemă (vezi şi Col. Doc. Blaj, nr. 806, f. 1r-v, conceptul scrisorii
episcopului, nr. 809, f. 1r, chitanţa din 9 septembrie adeverind depunerea banilor de către
Mihai Oros, nr. 811, f. 1r-v, răspunsul Guberniului din 18 septembrie). Prin scrisoarea
respectivă Ioan Bob şi-a exprimat intenţia de a depune în Fondul de Studii suma de 14.000
florini, a cărei dobândă urma să asigure bursele respective, după cum urmează: 4000 florini
pentru Convictul nobiliar, 6000 pentru Seminarul „Sfântul Iosif” şi câte 2000 pentru Seminarul
din Târgu Mureş şi cel din Alba Iulia. Numele primilor 24 de studenţi propuşi pentru aceste
burse sunt menţionate într-o scrisoare păstrată în Ms. rom. 684, f. 1r-2r (anterioară datei de 1
octombrie, când Guberniul a aprobat propunerile episcopului – Col. Doc. Blaj, nr. 812, f. 1r).
Vezi şi Câmpeanu 1999, p. 83, 118-119, 184-185.
391 Faptul i-a fost comunicat de cancelarul aulic Samuel Teleki, prin scrisoarea din 31 martie 1803
adresată Guberniului la 24 iunie 1803 Bob îşi exprima explicit intenţia ca beneficiarii
burselor să fie câte doi tineri din Valea Haţegului 392. Generozitatea episcopului a fost
elogiată de unii membri ai clerului, precum protopopul Sibiului Chiril Ţopa 393, cel al
Cluj-Mănăşturului Avram Meheşi 394, vicarul foraneu al Făgăraşului Ioan Para 395 şi
protopopul ortodox al Braşovului Gheorghe Haines, aflat se pare în relaţii destul de
apropiate cu ierarhul greco-catolic 396, ori de reprezentanţi ai funcţionărimii româneşti,
precum concipistul Cancelariei Aulice Aron Pop de Săcel 397. Aceştia se referă în
scrisorile lor la binele făcut clerului şi neamului românesc prin fundaţiile create,
gratulându-l desigur pe episcop şi pentru demnitatea conferită de împărat. Interesantă
este observaţia lui Gheorghe Haines care, avându-i desigur în vedere şi pe episcopii
ortodocşi anteriori, regreta lipsa unor preocupări similare din partea acelora 398.
Mihai Oros a fost principalul consilier al episcopului şi în continuare, consiliindu-
l pentru redactarea primei petiţii adresate împăratului în chestiunea capitlului. În acelaşi
timp, el a intervenit pe lângă autorităţile transilvănene pentru a le câştiga sprijinul 399. O
astfel de intervenţie a avut pe lângă episcopul romano-catolic al Transilvaniei József
Mártonffy, care a sugerat ca veniturile destinate călugărilor să fie acordate după moartea
lor, cu aprobarea împăratului, unor canonici ce urmau să funcţioneze şi ca profesori 400.
Exemplul capitlului de la Alba Iulia este invocat de altfel în mai multe rânduri, în
corespondenţa din această perioadă, ca un posibil model, ceea ce poate constitui un
argument în favoarea tezei latinizării instituţionale a Bisericii româneşti. Demersurile
efective pe lângă Curtea imperială au fost realizate însă prin intermediul agentului aulic
că se va strădui să facă cunoscută demnitatea acordată acestuia de împărat „nu numai prin
novelele Beciului ceale nemţăşti, ce şi prin ceale ungureşti […], că-i cu adevărat lucru vreadnic
şi exemplaris.”
398 „Măcar de ar fi urmat faptii aceştia şi foştii în Ardeal mai nainte episcopi cu mai mică sumă,
oare n-ar fi neamul nostru în mai bună stare?” Idem, nr. 30/1803, loc. cit.
399 Macaveiu 1937, p. 233. Conform istoricului Alexandru Papiu Ilarian, la o asemenea intervenţie
guvernatorul Bánffy i-ar fi răspuns că românii ar avea mai degrabă lipsă de „institute pentru
măestrii”, pentru că prea puţin le folosea învăţătura dobândită în şcoli, pe când pe această cale
s-ar putea forma o clasă de mijloc; sugestiile sale guvernatorul le-ar fi comunicat printr-o
scrisoare şi episcopului (Papiu Ilarian 1852, p. 93).
400 Macaveiu 1937, loc. cit. Ioan Bob se afla şi el în relaţii foarte bune cu episcopul maghiar şi nu
al episcopului, Ştefan Enyedi, căruia Ioan Bob i-a solicitat la începutul anului 1803 să-i
înfăţişeze toate modalităţile prin care proiectul de înfiinţare a capitlului ar putea fi
propus împăratului şi să iniţieze intervenţiile necesare pentru acceptarea acestui proiect.
Scrisoarea trimisă lui Enyedi la 23 februarie 1803 401 reprezintă prima expunere de
motive a episcopului, în care rolul de suplinitori ai canonicilor deţinut de monahii
bazilieni este explicat prin instrucţia teologică insuficientă a membrilor clerului secular,
dar şi prin faptul că toţi erau căsătoriţi. Favorizarea instruirii acestora de către Maria
Tereza şi mai ales de Iosif al II-lea, apoi scăderea treptată a numărului călugărilor l-au
determinat să recurgă la clerici seculari retribuiţi din veniturile mănăstirii pentru
ocuparea posturilor didactice şi a funcţiilor consistoriale. Asigurarea continuităţii
procesului de învăţământ şi soluţionarea durabilă a problemei administrării diecezei
făceau însă necesară înfiinţarea unui capitlu format din patru sau cinci canonici care să-l
asiste pe episcop în problemele ecleziastice şi să activeze în cadrul consistoriului.
Analiza corespondenţei episcopului referitoare la problema înfiinţării capitlului
evidenţiază faptul că acesta şi-a însuşit foarte repede sugestiile primite, cu atât mai mult
cu cât nu era străin de o asemenea iniţiativă; proiectul rezultat, mai ales din punctul de
vedere al motivaţiilor, a fost structurat în consecinţă pe aceleaşi principii care-l ghidaseră
în politica sa anterioară de promovare a clerului secular, materializată cu deosebire în cel
de-al doilea deceniu al episcopatului. Astfel, în petiţia adresată împăratului la 11 mai
1803, pe lângă solicitarea de aprobare a înfiinţării capitlului, Ioan Bob a mai cerut să i se
acorde libertatea de a-şi testa întreaga avere clerului şi de asemenea să fie salarizaţi
preoţii din localităţile fiscale, salinare şi grănicereşti, aşa cum se proceda şi în cazul
preoţilor romano-catolici 402. Deplângerea inculturii poporului şi a majorităţii preoţilor,
pe un ton care aminteşte de memoriul din anul 1783, este însoţită aici de sublinierea
progreselor înregistrate de clerul secular prin posibilitatea oferită reprezentanţilor săi,
încă din timpul episcopului Grigore Maior, de a se forma în colegiile din imperiu şi în
seminarul din Blaj, acesta din urmă având o capacitate sporită după 1781. Ca urmare a
scăderii numărului călugărilor, ei aveau acum posibilitatea de a participa la conducerea
diecezei, prin cooptarea în capitlu. Componenţa noii instituţii este concepută în forma
care avea să se impună ulterior: un prepozit şi şase canonici recrutaţi în mod obligatoriu
dintre sacerdoţii celibi, unul din ei putând funcţiona şi ca vicar general, un notar şi un
arhivar. Canonicii urmau să fie confirmaţi de împărat, cu excepţia ultimului, numit de
episcop, care a mai cerut să i se acorde dreptul de a conferi vicarilor şi protopopilor mai
distinşi titlul de canonici onorifici, asemenea episcopului latin.
Au urmat intervenţii repetate pe lângă membrii Guberniului, pentru a obţine o
opinie favorabilă din partea acestuia, şi pe lângă cercurile aulice, cele mai multe prin
intermediul agentului aulic, dar şi directe 403. Perioada extrem de tulbure pe care o
1803), respectiv pe lângă ministrul Cabinetului imperial, contele Francisc de Paula Colloredo-
Wallsee, vicepreşedintele Consiliului Intim de Stat, contele Leopold Kolowrath şi guvernatorul
Bánffy (toate din 26 iunie 1805).
260 Un timp al reformelor
404 Ibidem, f. 83r-84r, 88r-89r, comunicat de Guberniu prin adresa din 14 mai. Aflat în capitala
imperială, Samuil Vulcan l-a informat pe Ioan Bob prin scrisoarea din 7 martie despre rezoluţia
imperială transmisă Cancelariei Aulice (MRUB – CM, nr. 80, f. 7r).
405 Ms. lat. 224, f. 92r-97v.
406 Ibidem, f. 101r, 108r-109v, 129v-130v, 133r, scrisorile din 5 (cuprinzând detalierea salariilor
cele cunoscute, apărând în plus doar rugămintea de a se trimite decrete colaţionale pentru
primii patru canonici şi de a fi confirmaţi ceilalţi trei, care urmau să fie desemnaţi pe viitor de
episcop şi capitlu.
409 Ms. lat. 224, f. 127r-128r, 140r-141v. Confirmarea i-a fost comunicată prin adresa gubernială
formă de transumpt şi actul fundaţional, a fost publicat de Petru Maior (1813, p. 235-243, nota
1) şi fragmentar de Nicolaus Nilles (1885, p. 665-668). Originalul ei se păstrează în Col. Doc.
Blaj, nr. 1319.
411 „Ast cum observaremus, Religiosos S. Basilii Magni tam ad instituendam in literis juventutem,
quod primarium est fundationis ipsorum principium, quam vero ad assistendum Episcopo in
tam ampla Dioecesi plus quam 1100 parochias numerante, etiam si numero plene essent, qui
de facto valde imminutus est, tantum enim tres, iique per aetatem solum vivi supersunt, aucto
praecipue studentium, et clericorum numero in tantum, ut non modo humaniora, et
philosophica studia, sed etiam theologica cum sufficienti fructu tradantur plane insufficientes
essent […].” Maior 1813, p. 236-237.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 261
ierarhică şi răsplătire a meritelor clericilor seculari cu studii superioare, siliţi, din cauza
absenţei mijloacelor de subzistenţă, să se întreţină singuri după numirea în parohii 412,
dorinţa de înfiinţare a unui capitlu după modelul oferit de diecezele greco-catolice din
Ungaria, canonicii având ca principală misiune ajutarea episcopului în administrarea
diecezei, în timp ce călugărilor le rămâneau doar atribuţiile didactice, existenţa mijloacelor
financiare strict necesare susţinerii capitlului şi ajutorării clerului eparhial. Ioan Bob
depusese în Casa publică şi în Fondul religiei, de la începutul episcopatului până în anul
1806, suma de 301.200 florini, a cărei dobândă anuală se ridica la 16.579 florini şi 43 ½
creiţari; din această dobândă 7000 florini erau destinaţi susţinerii capitlului, iar restul
ajutorării clerului. Pentru prepozit se prevedea un salariu de 900 de florini, pentru
următorii trei canonici (lectorul, cantorul şi custodele) câte 800 de florini, iar pentru
ultimii trei (scolasticul, cancelarul şi al şaptelea canonic) câte 700 de florini; notarul
capitular primea 300 de florini, scriba capitulari et consistoriali (în structura ulterioară a
capitlului acest funcţionar avea să fie înlocuit de archivarius) 200 de florini, doi cantori
câte 150 de florini, doi clopotari câte 100 de florini. Restul sumei era alocat întreţinerii
locuinţelor canonicilor (300 de florini) şi situaţiilor neprevăzute (300 de florini), aceeaşi
destinaţie primind şi veniturile intercalare 413.
Câteva prevederi foarte stricte vizau normele care trebuiau respectate la
instituirea canonicilor: alegerea lor doar dintre clericii seculari celibi, care se distinseseră
prin integritatea moravurilor, fără nici o consideraţie legată de vreo relaţie de prietenie
sau de rudenie şi ţinându-se seama doar de utilitatea lor pentru guvernarea diecezei şi
activitatea de pastoraţie 414. Dreptul de alegere a canonicilor aparţinea episcopului, care
avea două voturi, şi capitlului, primii şase fiind supuşi împăratului spre confirmare, pe
când cel de-al şaptelea era instituit de către episcop şi capitlu fără a se mai cere confirma-
rea imperială 415. Cei dintâi canonici fuseseră confirmaţi încă din anul anterior, ca urmare
412 „[…] ex alia parte cum videremus clerum saecularem in extraneis etiam fundationibus
Viennensi et Tyrnaviensi educatum semota omni spe ulterioris promotionis, et meritorum
remunerationis se perficere minus contendere, imo siquidem competenti de lege sua rata
carerent, ne fame pereant, et nudi incedant, victum et amictum opera manuum suarum
quaerere, et curam animarum, ut deberent nonnunquam, vel inviti negligere, quod toti clero et
animarum saluti noxium esse certum et indubium est […].” Ibidem, p. 237.
413 Ibidem, p. 237-238. Datorită scăderii valorii reale a acestei sume prin preschimbarea în monedă
convenţională şi ca urmare a inflaţiei, episcopul a prevăzut, în testamentul său din anul 1828,
sporirea ei cu 3000 de florini (Testamentum fundationale …, în Cipariu 1855, p. 36, punctul XIV).
414 „[…] ut canonici omnes, dum denato aliquo eorum, alter substituendus veniet, semper et pro
perpetuo saeculares ecclesiastici sic dicti Petrini, et illi etiam nulla facta exceptione aut
interpretatione caelibes substituantur eo a fortiori, quod in hac amplissima et continuis laboribus
plena Dioecesi liberi a conjugatorum curis continuo in directione Dioecesis et animarum salute
occupari debeant […]. Obligatos nihilominus volumus, et in conscientia obligamus pro perpetuo
tam Episcopos Successores Nostros, quam vero Capitulum, ut etiam ex caelibibus tales eligant, et
pro altissima confirmatione proponant, qui erunt integrae, bonae, et exemplaris vitae, et
praecipue a castitate commendati, quique Dioecesi, religioni et animarum saluti magis utiles
judicabuntur, hinc nulla ratio amicitiae, aut sangvinis habeatur, prout etiam haec ab Ecclesia Dei
juxta sacros canones semper exulare debent.” Maior 1813, p. 239.
415 Ibidem.
262 Un timp al reformelor
416 Primii membri ai capitlului sunt amintiţi în actul fundaţional, tot aici fiind prezentată şi
structura instituţiei (ibidem, p. 237-238). Primii funcţionari aleşi au fost Dimitrie Pop (menţionat
anterior în funcţiile de prefect al seminarului şi tipografiei şi trezorier consistorial) ca notar
(„Notarius Cleri”) şi Ioan Pop ca arhivar (Schematismus 1809, p. 169; Macaveiu 1937, p. 241); în
anii 1815-1816 în funcţia de arhivar este menţionat Ioan Petrişor (Schematismus 1815, p. 193;
Schematismus 1816, p. 218).
417 Datele lor biografice sunt prezentate în scrisoarea episcopului Ioan Bob din 28 mai 1806 (Ms.
încheiat studiile la seminarul general latin din Viena (datele privitoare la perioada studiilor celor
trei se găsesc la Protopopescu 1966, anexa X, p. 333, 337); Basiliu Filipan a studiat la Agria şi
şi-a susţinut doctoratul în teologie la Lemberg, unde a funcţionat şi ca prefect de studii, iar
Dimitrie Caian junior la Seminarul „Sfântul Ştefan” din Viena.
419 Semnificaţiile ecleziastice şi politico-culturale ale formării acestei generaţii au fost subliniate de
I. Tóth Zoltán (2001, p. 304-309), Zenovie Pâclişanu (1991-1993, p. 152), Octavian Bârlea
(1948, p. 77-78), Iacob Mârza (2005, p. 91-92) şi Ioan Marin Mălinaş (1994, p. 170-174).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 263
420 „[…] illegalitates, et causas spirituales, aut sibi delatas, aut aliunde sibi notas emendare, per se non
emendabiles fine correctionis, aut exoperandae medelae, sive Excelso Regio Gubernio, sive
respectivae jurisdictioni politicae repraesentandas, ad Episcopum deferant, nunquam tamen ad
divortia matrimonialia sive a vinculo, sive in perpetuum a thoro se extendendo, cum haec in
Consistorio determinanda veniant, neque quoquomodo, quae sunt Juris Episcopalis tangant,
absque expressa Episcopi ad talia delegatione et facta potestate, prout neque ad negotia saecularia
alioquin ad suum officium non pertinentia, se immittant.” Maior 1813, p. 240.
421 Acest ultim motiv, alături de insuficienţa mijloacelor financiare şi de vârsta înaintată a unora
dintre canonici sunt menţionate de Alexandru Grama ca şi cauze ale renunţării la obligaţia
efectuării vizitaţiilor (1884, p. 152). În acelaşi sens a interpretat critic această atribuţie, din punctul
de vedere al cheltuielilor pe care îndeplinirea ei le necesita, şi Petru Maior (1995, p. 226).
422 Este cazul aceluiaşi Petru Maior (ibidem).
423 „Cum in oppido hocce Templum distinctum sit, in quo Parochus loci fungitur, adeoque
hominum omnes exaudire nequeat; partim alio fors ex motivo etiam alio tempore, sed vel
maxime in Quadragesima tempore cum primis poenitentiali Balasfalvam ad sedem
Episcopalem fine confessionis peragendae confluat, etiam illi expetiti, requisiti, aut per
Episcopum dispositi, audire tenebuntur.” Maior 1813, p. 240-241. Şi această atribuţie a fost
preluată ulterior de alţi clerici (Raţiu 1877, p. 342, nota 1).
425 „Frequentationem Chori nullo sub praetextu, aut allegata quacunque in contrarium
consvetudine cessare faciant, aut se nisi legitima infirmitatis, magnae senectutis, certi publici
negotii instantaneum laborem exigentis, praenotatae visitationis, aut alterius legitimae domo
absentiae causa excusante, ab eodem se non absentabunt.” Maior 1813, p. 241.
264 Un timp al reformelor
426 „Episcopo in spirituali cura, conversione a Fide Catholica errantium, tractandisque causis ac
necessariis aliis ad directionem Dioecesis […].” Ibidem.
427 „Quod respicit externam vivendi rationem quoad victum, et vestitum, qui semper niger, et
nunquam ex serico esse debet, eam ita instituant, ut veros Ecclesiasticos exhibentes sua
parsimonia in omnis generis expensis valeat, quilibet saltem tantum, quantum circumstantiis
temporum Episcopus cum Capitulo determinare censuerit, erigendo aliquali fundo, quo
Parochis bene quidem meritis, sed ob provectam aetatem, aut ob certum morbum in vinea
Domini ad laborandum inhabilibus, vel in minimo subveniri possit, inferre.” Ibidem.
428 „[…] Capitularium obligationis erit, praeter frequentissimum Memento pro Augustissimo
Imperatore, qui hanc Fundationem clementer ratihabuit, felici ejus, et Successorum regimine,
Excelsi Regii Gubernii Catholici, quod illam procurare lubens acceptavit, salute, 40 Missae
Sacrificia Supremo Numini, e quibus primum die cujuslibet mensis, secundum die
Denominationis, tertium die Consecrationis Nostrae in Episcopum, quartum die obitus Nostri
solemniter, ac devote pro Refrigerio, et salute Defunctorum Imperantium Augustae Domus
Austriae, Praedecessorum Episcoporum, et animae Nostrae, Nostrorumque Genitorum, et
Consangvineorum celebrabunt, Parochorum vero qui ex eadem Fundatione participabunt, pro
ratione praebendae suae cum praedicta intentione Sacra Missae Sacrificia Numini per Nos, et
Nostros Successores determinando Summo Numini offerent.” Ibidem, p. 242.
429 „[…] praeter ea ad quae Sacris Canonibus et Jure Ecclesiastico obligantur […]”; „[…]
tractandisque causis ac necessariis aliis ad directionis Dioecesis […]” (ibidem, p. 240, 241).
430 Petiţia în această chestiune, însoţită de textul actului fundaţional, a fost adresată papei la 25
CCXVI, din 15 iulie 1807, şi p. 435, doc. nr. CCXIX, din 24 iulie 1807.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 265
cardinalul de Pietro, şi-a expus opinia în această problemă 434. Chestiunea nu ridica
dificultăţi deosebite. Erau reamintite cu acest prilej prevederile bulei din anul 1721
privitoare la rolul călugărilor în conducerea noii dieceze, iar iniţiativa episcopului
Făgăraşului de acum era considerată ca fiind demnă de aprobarea pontificală 435. După
obţinerea avizului favorabil şi din partea Congregaţiei Consistoriale 436, înfiinţarea
capitlului a primit aprobarea papei Pius al VII-lea.
Bula Apostolatus officium din 1 decembrie 1807 437 a fost emisă, ca şi diploma
imperială, într-un context de extremă încordare a relaţiilor Sfântului Scaun cu împăratul
Napoleon. Ea făcea mai întâi referire la atribuţiile călugărilor bazilieni, stabilite prin bula
din 18 mai 1721, trecând apoi la prezentarea motivaţiilor înfiinţării capitlului de către
episcopul Ioan Bob 438; erau menţionate şi măsurile luate pentru asigurarea subzistenţei
clerului parohial şi mai buna administrare a diecezei, pe care arhiereul le comunicase în
434 Congregaţia de Propaganda Fide către Secretariatul de Stat: ibidem, p. 433, doc. nr. CCXV, din
[22] iulie 1807 (data este menţionată în scrisoarea Secretariatului de Stat adresată Congregaţiei
la 24 iulie).
435 Ibidem: „Egli è verissimo, che nell’anno 1718 fu discussa avanti questa S. Congregazione
l’istanza, che si proponeva di eriger il nuovo Vescovato di rito Greco Unito, di Fogaraz nella
Transilvania; ma è vero altresì, che una tale erezzione con previo Decreto della S. C.
Concistoriale, fu fatta col mezzo di Bolla Apostolica, nella quale fu apposta la solita
condizione, che si dovessero osservare tutti i Decreti emanati dalla stessa S. Cong.ne di
Propaganda rispetto ai Greci viventi, e mischiati coi Latini, e fu stabilito, che i Monaci, ed altri
Sacerdoti Greci dovessero in luogo de’ Canonici, e del Capitolo servire una tal nuova Chiesa
Cattedrale. Essendo quindi dall’attuale Vescovo Greco di Facaraz (sic) stato a proprie spese
destinato un nuovo Capitolo di Sacerdoti Secolari per servizio della sua Chiesa, non ha il
Cardinal Prefetto di Propaganda cosa alcuna da rilevare all’E. V. circa simile affare:
sembrandogli anzi l’operato del Vescovo meritevole della Pontificia approvazione.”
436 Secretariatul de Stat către Congregaţia Consistorială şi răspunsul acesteia din urmă: ibidem, p.
435, doc. nr. CCXXI, din 24 iulie 1807; p. 436, doc. nr. CCXXII, din aceeaşi dată.
437 Maior 1813, p. 249-251, nota 1; Nilles 1885, p. 668-670; originalul ei se păstrează în Bibl.
Centrală Blaj, nr. 39, iar transumptul autentic al bulei, prevăzut şi cu Placetum-ul imperial acordat
la 8 ianuarie 1808, în Col. Doc. Blaj, nr. 936, f. 1r-3v. Bula a fost publicată în mod solemn la Blaj
în 12 februarie 1808, cu acelaşi prilej canonicii depunând şi jurământul de fidelitate (Macaveiu
1937, p. 241).
438 „Cumque nonnullis de causis eodem tempore ad erectionem Capituli hujus Cathedralis
petiţia din 25 iulie 439. Capitlul catedral cu titlul de Făgăraş, dar funcţionând în biserica
„Sfânta Treime” din Blaj, primea confirmarea pontificală împreună cu toate privilegiile
de care se bucurau şi celelalte capitluri existente în regatul Ungariei 440. În finalul actului,
pontiful ţinea să precizeze că nu intenţiona nici o inovare faţă de cele stabilite de
predecesorii săi şi de decretele Congregaţiei cu privire la grecii care trăiesc amestecaţi cu
latinii, acestea rămânând în vigoare 441. Dimpotrivă, din punctul de vedere al Romei,
iniţiativa arhiereului român nu încălca în nici un fel prevederile statuate în anul 1721,
considerate, prin urmare, de un caracter provizoriu; ea era benefică pentru propria
Biserică şi credincioşii săi şi nu în ultimul rând pentru progresul general al Bisericii
Catolice442. În acelaşi sens, în introducerea diplomei sale, împăratul Francisc I lăuda
eforturile depuse de episcop pentru formarea clerului greco-catolic şi educarea
tineretului, care contribuiau în viziunea sa, alături de înfiinţarea capitlului, la mai buna
îngrijire spirituală a unei dieceze atât de extinse 443. Din această perspectivă, întemeierea
capitlului apare ca o acţiune subsumabilă în esenţă programului Reformei Catolice, care
a apelat, în mod justificativ, la principiul promovării clerului secular, idee-forţă a politicii
ecleziastice iosefine. Acţiunea episcopului a fost apreciată de Curtea imperială, din
moment ce încă la începutul anului 1808 Ioan Bob a fost desemnat printre cei ce urmau
să fie decoraţi cu noul însemn al Ordinului Leopoldin 444.
Discursul ecleziastic oficial privitor la acţiunea instituţională completează
această imagine prin sublinierea explicită a dorinţei de sprijinire a clerului secular şi de
promovare a reprezentanţilor acestuia la conducerea diecezei. Sub acest aspect, două
texte sunt cu deosebire interesante: Înştiinţarea episcopului Ioan Bob din anul 1808,
referitoare la motivaţia iniţiativei sale şi la desfăşurarea ceremoniei de instalare a
canonicilor din 1 iulie 1807 445, şi cele două cuvântări reunite de canonicul Dimitrie
439 „[…] aliaque etiam pro Cathedralis Ecclesiae servitio, et congrua Parochialium subsistentia, ac
recta totius Dioecesis administratione disposuerit; ac insuper idem Joannes Episcopus eximia
pietate, et singulari orthodoxae religionis zelo praeditus in pastorali ministerii munere […],
aliarumque piarum institutionum pro recto totius Dioecesis regimine laudabiliter providere
studuit […].” Ibidem, p. 249-250.
440 Ibidem, p. 250.
441 Ibidem, p. 250-251.
442 Ibidem, p. 250.
443 Ibidem, p. 235.
444 Ms. lat. 224, f. 248r-v, înştiinţarea trimisă episcopului de agentul Enyedi la 12 ianuarie 1808;
MRUB – AG-ai, nr. 9/1808, f. 1r, scrisoarea de felicitare adresată aceluiaşi la 22 ianuarie de
episcopul Samuil Vulcan.
445 Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului, lucrare care cuprinde textul înştiinţării propriu-zise, de
fapt o circulară adresată clerului la 1 iulie 1808 (p. 1-13), urmat de cuvântul rostit în cadrul
ceremoniei de reprezentantul Guberniului, consilierul Ştefan Costa (p. 14-21), de discursul
episcopului (p. 21-27) şi de cel al prepozitului Dimitrie Caian senior (p. 28-41). Fragmente din
lucrare au fost publicate în antologia Şcoala Ardeleană, îngrijită de Florea Fugariu (vol. I,
Bucureşti, 1983, p. 747-754). Informaţiile din această lucrare legate de istoria învăţământului au
fost analizate de istoricul Iacob Mârza (1986, p. 276-277).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 267
Vaida într-o broşură cu caracter encomiastic închinată episcopului Ioan Bob, care a
apărut la Blaj în anul 1813 446.
Înştiinţarea rememora momentele esenţiale legate de înzestrarea Episcopiei
Făgăraşului şi de corolarul ei instituţional – rolul de conducere conferit monahilor
bazilieni, pe lângă atribuţiile lor didactice şi pastorale:
„[…] şi aşea, fiindcă despre o parte nu era oameni de aşea în cler, despre alta nu
lăsa stările împrejur ca să să fundăluiască capitulum după rânduiala sa cum iaste pe
lângă alţi episcopi, s-au milostivit a porunci ca tot venitul acestui dominium, în doao
să să împartă, şi aşea, jumătate l-au rânduit spre chivernisirea episcopului, cu
jumătate au fundăluit unsprezece călugări din cinul S. Vasilie cel Mare şi doaozeci
de alumni, aceia ca arhiereului să-i fie de ajutoriu întru toate lucrurile şi grija
episcopii, pe norod, în cât le va ajunge putinţa, să-l înveţe, pe preoţi să-i îndrepte şi pe
tineri în şcoale, întru învăţături să-i deprindă […]” 447.
Ioan Bob subliniază în continuare interesul arătat de Curtea vieneză, în timpul
Mariei Tereza şi al lui Iosif al II-lea, pentru instruirea clerului secular. Astfel, în privinţa
lui Iosif al II-lea, el se referă la dispoziţia de a nu mai fi primiţi în seminarul din Blaj
decât candidaţi pentru sacerdoţiu şi la cea privind încredinţarea conducerii acestei
instituţii clerului secular 448. Textul urmăreşte în esenţă structura actului fundaţional din 1
februarie 1807, cu privire la acumularea mijloacelor financiare (sunt menţionate în acest
caz şi cele de 24 de burse înfiinţate până atunci pentru colegiile din Cluj, Târgu Mureş şi
Alba Iulia, sprijinirea construirii bisericilor greco-catolice din Cluj şi Târgu Mureş şi
ajutoarele acordate preoţilor săraci) şi la motivaţia înfiinţării capitlului, modelele invocate
acum fiind nu numai diecezele greco-catolice din Ungaria, ci şi cele din Polonia:
„Mai pre urmă, acum văzând despre o parte că şi părinţii călugări aşea au scăzut cu
numărul, cât numai trei să află în viiaţă, dară şi aceia de bătrâneţe slabi şi tocma de
ar fi cu numărul deplin n-ar putea toate greutăţile vlădiciei a le purta, şi cum că cu
lucrurile obştei foarte tare s-ar împiedica întru plinirea potvigului său celui călugăresc,
despre alta cum că în clerul de mir ar fi aşea de harnici preoţi, cât să poată fi la toată
lipsa de ajutoriu arhiereilor săi, ba şi pentru îndemnul clerului nostru la învăţăturile
cele bune şi obştei besereceşti folositoare şi aşea procopseala sa, am judecat şi am aflat
ca din o parte a venitului adunat să fundăluesc capitulum, precum iaste şi la alte
episcopii de rituşul nostru, cumu-i la Oradiia-Mare, Ungvár, în Ţara Ungurească şi
în Ţara Leşească, ca aşea feţele din preoţii de mir a acestui capitulum să fie
arhiereului spre lucrul acestui dieţeziş în cele păstorniceşti. Iar părinţii călugări, tocma
când vor fi şi cu numărul deplin, să stea cu deadinsul de învăţătura tinerilor şi
ţânerea evlaviei cinului călugăresc.” 449
446 Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb, 192 p. Şi în cazul acestei lucrări informaţiile referitoare la
istoria învăţământului au fost semnalate de istoricul Iacob Mârza (1986, p. 279-280).
447 Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului, p. 2-3.
448 Ibidem, p. 3-6.
449 Ibidem, p. 8-10.
268 Un timp al reformelor
(Orationes etc., Sibiu, 1809, 50 p.), prima în cadrul ceremoniei de instalare a canonicilor din 1
iulie 1807, iar cea de-a doua în cadrul întrunirii clerului din 25 aprilie 1809, ocazionată de
conferirea însemnului Ordinului Leopoldin în grad de Commendator episcopului Ioan Bob
(ceremonie care a avut loc în aceeaşi zi la Cluj, în adunarea magnaţilor, distincţia fiindu-i
înmânată ierarhului de guvernatorul Bánffy, conform menţiunii din Trista predică, p. 10-11,
unde festivitatea este plasată însă în anul 1810; originalul diplomei imperiale acordate lui Ioan
Bob cu acest prilej se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 967). Cuvântările au fost retipărite în
traducere românească în anul 1813, împreună cu un Cuvănt înainte şi cu mai multe note istorice,
referitoare în primul rând la activitatea primilor canonici şi a antecesorilor lui Ioan Bob; în
aceleaşi note a fost inclusă şi o lungă Disertaţie depre împărăchearea neamului rumânesc (pentru
contextul editării versiunii româneşti a cuvântărilor vezi Dumitran 2002, p. 241-243, iar pentru
semnificaţiile disertaţiei vezi Dumitran 2001, p. 165).
453 Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb, p. 1-156.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 269
„[…] pentru că bisearecile şi preoţii fără de moşii, fără de alte ajutorinţe şi fără de
averi fiind să lupta cu toate mişelătăţile care sărăciia cea mare s-au obicinuit a le
pricinui, şi trăind cu lucrul mânilor sale preoţii adeaseori la lucruri proaste şi de puţin
preţ lipsa silindu-i şi ei puţin să preţuia. Iară bisearecile proaste, altarele ca ceale
părăsite cu foarte sărace şi proaste veşminte acoperite, masa Domnului în carea să
slujesc şi să ţin înfricoşatele taine adeaseori îmbrăcată în materie foarte săracă.
Mărturii foarte mari a statului celui mişel sânt potirele de lemn şi veşmintele făcute
din foarte proastă materie, care în multe locuri să ţin pentru pomenirea. […] Nici e
mirare, căci lipsite fiind bisearecile şi preoţii de averi, să lipsea şi de toate acelea cu
care să căştigă învăţătura şi ştiinţa, era lipsiţi de cărţi, era lipsiţi de tipografie, era
lipsiţi de tălmăcirea cărţilor în limba sa, aşa cât lucru foarte trist iaste a vedea mai în
toate Bisearecile şi acum cărţi nu tipărite, ci foarte prost scrise în limba rusască şi
preoţilor, afară de puţini, necunoscută; dintru această cauză câtă neştiinţă au
stăpânit şi câte greşale şi credinţă deşartă, care să obicinuiesc a să naşte din
neînvăţătură, nu din vina preoţilor, ci din împotrivnica clirului nenorocire, nu iaste de
lipsă mai pe larg să tâlcuim.” 454
Trecerea în revistă a evoluţiei Bisericii Unite prilejuieşte creionarea unor
remarcabile portrete ale antecesorilor lui Ioan Bob în scaunul episcopal şi chiar un
elogiu consacrat rolului cultural îndeplinit de monahii bazilieni:
„[…] au dobândit [episcopul Inochentie Micu] şi mănăstirea cu călugării a să rădica
şi aceaia cu chieltuiale împărăteşti şi cu ale sale a o zidi s-au nevoit. Acum cât de
mare şi de folos clirului şi tot neamului iaste aceasta faptă a lui, fieşte cine veade; că
aşezându-să cinul călugăresc, rădicându-să şcoalele, năzuind tinerimea dintru această
foarte lată eparhie şi aici învăţându-să mulţi în clir, în statul politicesc şi în statul
milităresc, s-au rădicat bărbaţi învăţaţi şi foarte vreadnici şi de vom mărturisi
adevărat sau nici unul, sau foarte puţini să vor afla în cler şi în alte staturi din
neamul rumânesc, carii batăr oare câtva să nu să fie ajutat şi folosit spre învăţătură
în locul acesta, în şcoalele acestea şi prin profesorii călugări.” 455
În ansamblu însă, perioada de 80 de ani dintre unire şi alegerea lui Ioan Bob ca
episcop este caracterizată ca una nefericită, pentru a putea fi justificate meritele
covârşitoare ale ierarhului în funcţie 456. În continuare, activitatea noului episcop este
plasată în contextul politicii ecleziastice iosefine 457, dar cu omiterea rolului de iniţiator al
lui Grigore Maior. Se subliniază preocuparea ierarhului pentru sprijinirea instruirii
454 Ibidem, p. 16-17, 19-21. Desigur, imaginea era sever deformată, din dorinţa autorului de a
evidenţia saltul înregistrat în urma unirii şi cu deosebire în timpul episcopului Ioan Bob.
455 Ibidem, p. 32-33. Un alt elogiu este consacrat mai jos rolului tipografiei înfiinţate de episcopul
Petru Pavel Aaron, care a adus, prin cărţile imprimate, „lumină, mângăiare duhovnicească şi
uşurătate clirului” (ibidem, p. 35-36).
456 Ibidem, p. 46-50.
457 „[…] că prea Înălţatul Împărat Iosiv al doilea după osăbită grijea sa ce o avea pentru clirul cel
din afară […] prea bine cunoştea cum că clirul bine înzăstrat foarte mult poate şi şi trăbue să
folosească soţietăţii […].” Ibidem, p. 57-58.
270 Un timp al reformelor
458 Ibidem, p. 59-66. Prima preocupare nu a mai fost însă atât de susţinută ca în perioada
anterioară, după cum o probează observaţiile lui Octavian Bârlea (1948, p. 78) sau I. Tóth
Zóltan, care arată şi motivaţiile acestui fapt pentru perioada iosefină (2001, p. 306-309).
459 Cuvîntări în cinstea E. S. Ioann Bobb, p. 67-71. De această dată imaginea era idealizată; vezi
observaţiile lui Octavian Bârlea cu privire la aşa-numiţii teologi „moralişti”, absolvenţi ai unui
curs redus de doi ani, care erau destinaţi îndeosebi parohiilor mai sărace (1948, p. 73).
460 Chindriş 1981-1982, p. 246; faptul a fost semnalat, cu referire la acelaşi memoriu, şi de
anuale de 16.579 florini provenind din sumele depuse în Casa publică şi în Fondul religiei. Cu
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 271
toţi antecesorii, deşi aceştia fuseseră „bărbaţi răvnitori şi foarte sârguitori în vremile sale
pentru binele de obşte”:
„[…] ai putut ajunge ca nici o parohie aflând înzăstrată când ai primit păstoriia
această înaltă, acum Capitulum întreg, acum trii vicărăşii înzăstrate şi al patrulea
făgăduită, acum multe parohii cu plată împărătească să numeri, şi încă câte din
capitalele tale să vor înzăstra […]” 463.
Cea de-a doua cuvântare464 reia în manieră mai succintă idei şi argumente din
discursul anterior, subliniind în plus doar obţinerea dotării parohiilor de pe domeniile
fiscale şi camerale şi aprobarea înfiinţării unui nou vicariat foraneu în Sălaj 465. În final
era exprimată speranţa ca şi nobilii să urmeze exemplul bunăvoinţei imperiale, cu
argumente ce amintesc de memoriul clerului unit din anul 1791:
„Pentru că fiindcă cea mai mare parte nu numai a dătătorilor de dare şi a purtătorilor
greutăţilor de obşte şi a lucrătorilor de pământ în Ardeal sânt credincioşi de legea
grecească, ci şi purtătorii de arme pentru apărarea patrii şi a înălţatului prinţip în
militărimea cea de margini şi în cea regulare sânt foarte mulţi rumâni, ca să se
chivernisască dară mântuirea acestora prin slujitori din bunul de obşte plătiţi, foarte
drept iaste şi aceasta şi folosul binelui de obşte pofteşte că foarte mult binelui de obşte
foloseşte ca orăşenii, adecă mădulările binelui de obşte, să fie creştini buni […]” 466.
Discursurile analizate lămuresc aşadar semnificaţiile acţiunii de renovare
instituţională şi evidenţiază viziunea celor implicaţi în mod direct în realizarea acesteia,
chiar dacă tind, în cel de-al doilea caz prezentat, să supradimensioneze meritele ierarhului
elogiat neglijând iniţiativele antecesorilor lui. Dincolo de momentele festive, s-a constituit
o structură de putere dominată pentru un deceniu şi jumătate de colaboratorul apropiat
al episcopului, Dimitrie Caian senior.
Activitatea propriu-zisă a capitlului este însă mai greu de surprins, dat fiind că
protocolul instituţiei nu oferă informaţii semnificative. Redactat mai îngrijit până în anul
1821, acest protocol conţine în general doar biografiile canonicilor decedaţi (Avram
Meheşi, Ioan Para, Dimitrie Vaida, Dimitrie Caian senior) şi informaţii despre noii
membri ai capitlului. Cea mai detaliată biografie este aceea a primului prepozit, Dimitrie
Caian senior, în cazul căruia este consemnată şi desfăşurarea ceremoniei funerare şi este
reprodus textul testamentului, împreună cu o intervenţie a nepotului său, Dimitrie Caian
junior, desemnat executor testamentar, în legătură cu o chestiune neprevăzută în
testament 467. Pentru deceniul trei, deci ulterior morţii prepozitului Dimitrie Caian
senior, consemnările lipsesc, cu excepţia uneia din anul 1828, referitoare la instituirea lui
privire la bisericile ridicate în cele două oraşe este surprinsă şi semnificaţia acestei realizări:
localităţile menţionate reprezentau centre importante, sub aspect instituţional şi şcolar, ale
Principatului (Clujul este numită astfel „cea dintie a acestui Prinţipat mitropolie”).
463 Ibidem, p. 127-134.
464 Ibidem, p. 157-191.
465 Ibidem, p. 186-187.
466 Ibidem, p. 188-189.
467 Ms. lat. 268, f. 11v-18r.
272 Un timp al reformelor
Teodor Sereni ca notar, ele fiind reluate la sfârşitul anului 1830, cu numai câteva rânduri
consacrate decesului episcopului fondator (2 octombrie 1830) şi instituirii lui Dimitrie
Caian junior ca vicar capitular 468. Următoarele consemnări au fost făcute în 1832, cu
privire la instituirea lui Vasile Filipan, respectiv Ioan Lemeni ca vicari capitulari, la
sinodul electoral şi la alegerea a trei noi canonici. Doar sub noul episcop, în anii 1833-
1834, consemnările devin mai regulate, fără ca acest obicei să fie respectat şi ulterior.
Alături de acest protocol, cu un rol mai degrabă comemorativ, o informaţie interesantă
oferă şi un manuscris redactat de Timotei Cipariu, în care autorul a copiat textele actului
fundaţional al capitlului, al bulei de confirmare şi ale unor testamente prin dispoziţiile
cărora fuseseră sporite veniturile capitlului. Este vorba de hotărârea episcopului Ioan
Bob din 14 octombrie 1823, prin care canonicii au fost însărcinaţi cu celebrarea a 12
liturghii votive anuale consacrate confraţilor decedaţi. Dintre aceştia, ierarhul îi
menţionează pe Ioan Para şi Dimitrie Caian senior, dar şi pe alţi clerici cu un rol
important la începutul episcopatului său (Ştefan Salciai, Alexandru Fiscuti, Mihail
Timar), ca şi pe colegul lui de studii Ladislau Getzi 469.
În aceste condiţii, evoluţia capitlului nu poate fi surprinsă decât sub aspectul
componenţei sale. Primele modificări au fost determinate de decesul canonicilor Avram
Meheşi şi Ioan Para (9 august, respectiv 3 decembrie 1809 470). Prin promovarea
celorlalţi canonici în funcţiile vacante au putut fi integraţi în capitlu alţi doi canonici, mai
întâi Teodor Pop, iar apoi Gabriel Stoica 471. După decesul lui Dimitrie Vaida (15 martie
1818472), a fost ales canonic vicarul foraneu al Silvaniei, Gheorghe Tatu, care a murit
însă după scurt timp, succesorul său fiind Ioan Pop de Lemény, viitorul episcop 473. Tot
în 1818, prin numirea lui Dimitrie Pop ca vicar foraneu al Făgăraşului, funcţia de notar a
rămas vacantă, fiind în schimb ocupată cea de arhivar, liberă din anul anterior, de către
Teodor Báldi 474. Din 1821 a activat ca notar Isidor Albini, cel care avea să se situeze pe
poziţia secundă la alegerile episcopale din anul 1832 475, iar din 1822 arhivar a fost Vasile
Filipan476. Moartea prepozitului Dimitrie Caian senior (27 iulie 1821) a permis ascensiunea
lui Vasile Filipan la cea mai înaltă demnitate capitulară 477 şi alegerea lui Simion Crainic
ca şi canonic teolog 478. După dispariţia lui Ioan Nobili (mort la 6 decembrie 1824 479), a
perioada 14 martie-11 aprilie, respectiv din 14 iulie 1810, în problema achitării taxelor
prevăzute pentru promovarea canonicilor; Schematismus 1811, p. 197.
472 Ms. lat. 268, f. 9v.
473 Ibidem, f. 10r-v; Schematismus 1820, p. 257.
474 Schematismus 1819, p. 208.
475 Ms. lat. 268, f. 11r-v, unde este menţionată şi data depunerii jurământului, 5 iulie 1821;
Schematismus 1821, p. 254. Conform lui Nicolae Comşa, el funcţionase ca notar şi în 1818,
iar din 1820 era şi profesor la seminar şi prefect al tipografiei (Comşa, Seiceanu 1994, p.
59); ultima funcţie este confirmată de menţiunea din Schematismus 1822, p. 209.
476 Ibidem; acesta era profesor la şcoala normală şi nu trebuie confundat cu canonicul cu
intrat în capitlu Vasile Raţiu 480. În 1828 funcţia de notar capitular a fost ocupată de
Teodor Sereni 481. În anul următor, Ioan Oltean a funcţionat ca arhivar 482, el fiind urmat
în 1830 de Simion Bărnuţiu 483.
Membrilor capitlului li s-au conferit la scurt timp după înfiinţarea instituţiei
demnităţi ecleziastice 484. Începând din 1813-1814, în legătură cu proiectul episcopului
de instituire a decanatelor constituite pe baza structurii administrative a Principatului,
majorităţii membrilor capitlului (cu excepţia lui Ioan Nobili şi a parohului Blajului Teodor
Pop) li s-a atribuit câte un decanat pe care aveau obligaţia de a-l vizita în mod regulat,
conform prevederilor actului fundaţional din 1807. În plus, li s-a acordat şi titlul de
protopop al unui district din respectivul decanat. Astfel, Dimitrie Caian senior era decan
al comitatului Alba Inferioară şi protopop al Blajului, Vasile Filipan decan al comitatului
Dăbâca şi protopop al Buzei, Dimitrie Vaida decan al comitatului Solnocul Interior şi
protopop de Glod, Dimitrie Caian junior decan al comitatului Târnava şi protopop al
Biei, Gabriel Stoica decan al comitatului Alba Superioară. Notarul şi arhivarul capitular
au primit şi ei funcţii similare: Dimitrie Pop era protopop al Aiudului şi al scaunului
Arieş, iar Ioan Pop protopop al Şomcutei485. Chiar dacă proiectul de instituire a decana-
telor nu a avut succes în această perioadă, canonicii au păstrat titlurile de decani şi
protopopi.
Canonicii au primit şi funcţii sau posturi didactice în cadrul seminarului, ei
înlocuindu-i astfel în această calitate pe monahii bazilieni, a căror vârstă şi vertiginoasă
scădere numerică nu le-au mai permis să funcţioneze 486. În 1808 Ioan Nobili este
menţionat ca rector al seminarului487, urmat, între 1812-1814, de Dimitrie Caian junior 488
şi în 1817-1818 de Gabriel Stoica, el revenind în această funcţie începând din 1822 489; în
1826 funcţia a fost preluată de Simion Crainic 490, iar în 1828 de Vasile Raţiu 491. La
Fogaraşi (Filotei László murise în 1810, iar Gherman Péterlaki în 1811, conform Raţiu 1912, p.
LVII), mai îndeplinea doar funcţia de director al gimnaziului (Schematismus 1808, p. 171, şi
următoarele şematisme).
487 Schematismus 1808, p. 167.
488 Schematismus 1812, p. 173; Schematismus 1813, p. 172; Schematismus 1814, p. 190.
489 Schematismus 1817, p. 247; Schematismus 1818, p. 267; Schematismus 1822, loc. cit.
490 Schematismus 1826, p. 202, 208.
491 Schematismus 1828, p. 222, 227.
274 Un timp al reformelor
catedra de drept canonic a funcţionat Vasile Filipan 492, la teologie dogmatică Dimitrie
Caian junior 493, la teologie morală Gabriel Stoica şi Dimitrie Vaida, după decesul
acestuia din urmă catedra revenind din nou lui Gabriel Stoica 494. Catedra de
hermeneutică şi limbi orientale a fost ocupată de Teodor Pop 495, iar cea de istorie
ecleziastică a Noului Testament, pentru anii 1813-1814, de arhivarul capitular Ioan
Pop496; din anul 1823, la această ultimă catedră a funcţionat Ioan Lemeni 497. Ca professor
ordinandorum este menţionat Dimitrie Vaida şi apoi Gabriel Stoica 498. După moartea lui
Dimitrie Caian junior (la 20 februarie 1832 499), catedra de teologie dogmatică avea să fie
preluată de Timotei Cipariu şi apoi de Simion Fülep 500. Pe de altă parte, la fel ca înainte
de 1807, profesorii gimnaziului erau recrutaţi dintre clericii seculari şi retribuiţi din
veniturile mănăstirii 501, cu excepţia anilor 1815-1816, când apar ca profesori trei noi
membri ai ordinului. Este vorba de George Demeter, profesor la prima clasă gimnazială,
Vasile Paşca, profesor la clasa de gramatică, şi Vasile Bonifaciu Erdély, profesor la
prima clasă de umanităţi 502. Primul a murit în 1816, cel de-al doilea a părăsit mănăstirea
în acelaşi an, iar ultimul era „o fire poetică, iubitoare de libertate neţărmurită” 503. Ceilalţi
doi profesori ai gimnaziului din aceşti ani erau Ioan Pop (poate fostul arhivar capitular)
şi Vasile Luca504. Dintre aceştia, în anii următori a rămas doar Vasile Bonifaciu Erdély 505,
iar în 1822 a apărut un alt nou membru al ordinului, Vasile Beniamin Todor, viitorul
ai acestei perioade oferă şi Octavian Bârlea (1948, p. 72) şi Iacob Mârza (2005, p. 93-100).
501 În 1808 funcţionau patru profesori: Ioan Pop, Samuil Grama, Ioan Barna şi Ioan Maior,
ultimul predând la ambele clase superioare de retorică şi poetică (Schematismus 1808, p. 171); în
anii următori apare doar menţiunea „Scholas docent Praesbyteri e Clero Saeculari”, abia din
1815 fiind consemnate şi numele profesorilor.
502 Schematismus 1815, p. 199; Schematismus 1816, p. 224.
503 Raţiu 1912, p. LVIII, căruia îi aparţine şi caracterizarea; Comşa, Seiceanu 1994, p. 56-59.
504 Acesta este amintit şi ca prefect de studii în seminar (Comşa, Seiceanu 1994, p. 57).
505 Cu excepţia anilor 1819-1820, când a profesat la ambele clase de umanităţi, Erdély a activat fie
la prima clasă (în 1817, 1818, 1824, 1825, 1828), fie la cea de-a doua (în 1822, 1826, 1827,
1829, 1830), el fiind atestat în toate şematismele din aceşti ani, cu excepţia celor din 1821 şi
1823.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 275
misionar în Ţara Românească506. În 1826 au profesat trei novici care aveau să părăsească
mănăstirea foarte repede: Ioan Chirilă, Constantin Papfalvi şi Timotei Cipariu 507.
Funcţionarii consistoriali îndeplineau şi ei funcţii şi atribuţii didactice. Astfel, în
anul 1817 Vasile Luca era apărător al căsătoriei, trezorier consistorial şi profesor de
filosofie în gimnaziu 508. În 1818 în aceleaşi funcţii activa Ioan Tillea 509, în 1821 Aron
Preja 510, în 1824-1825 Vasile Kerteş 511 şi în 1826 Efrem Petruţa 512. În 1827-1828 Vasile
Raţiu a fost apărător al căsătoriei şi profesor de filosofie 513, iar în 1828 Teodor Sereni a
fost trezorier consistorial, prefect de studii şi profesor de filosofie 514, el fiind urmat, în
anul 1829, de Timotei Cipariu515. Datele sunt semnificative pentru activitatea consistoriu-
lui din această perioadă, cu deosebire existenţa constantă, începând din a doua jumătate
a deceniului 2, a apărătorului căsătoriei, mărturie a persistenţei orientării imprimate
proceselor consistoriale în anii ’80 ai secolului precedent.
Sub aspectul componenţei consistoriului, informaţii interesante oferă şematismul
din anul 1834, ele putând fi considerate valabile în cea mai mare parte şi pentru perioada
anterioară 516. Preşedinte era prepozitul capitular (funcţie ocupată după moartea lui
Vasile Filipan, la 4 martie 1832 517, de Teodor Pop), iar calitatea de asesori o aveau
membrii capitlului, inclusiv notarul şi trezorierul, vicarii foranei şi toţi protopopii
„actuali”. Includerea protopopilor reprezenta o noutate, ceea ce nu semnifica participarea
506 Intrat în mănăstire în 1821, acesta este menţionat ca profesor la prima clasă de umanităţi
(Schematismus 1822, p. 214; Raţiu 1912, p. LVIII-LIX); în 1824-1825 era profesor la prima clasă
gimnazială (Schematismus 1824, p. 265; Schematismus 1825, p. 264).
507 Schematismus 1826, p. 208; Raţiu 1912, p. LIX. Cipariu a fost profesor la prima clasă de
umanităţi, iar ceilalţi la primele două clase gimnaziale. În anul următor, în care toţi trei au
părăsit mănăstirea, mai profesau doar Chirilă şi Papfalvi (Schematismus 1827, p. 210).
508 Schematismus 1817, p. 248; tot acum mai sunt menţionaţi doi scribi consistoriali, Ioan Tillea
(student în ultimul an de teologie, conform Comşa, Seiceanu 1994, p. 61) şi Teodor Báldi.
509 Schematismus 1818, p. 268; acesta era şi profesor la a doua clasă de umanităţi. Ca scribi
consistoriali funcţionau acum Aron Preja şi Alexandru Arpadi (pentru ei vezi şi Comşa,
Seiceanu 1994, p. 61, 77).
510 Schematismus 1821, p. 254; ca şi antecesorul său Vasile Luca, el era şi profesor de filosofie la
gimnaziu. În anii următori, el este menţionat doar ca trezorier şi profesor (Schematismus 1822, p.
209; Schematismus 1823, loc. cit.).
511 Schematismus 1824, p. 258, 264; Schematismus 1825, p. 258, 264; Comşa, Seiceanu 1994, p. 61.
Kerteş era în plus prefect de studii la seminar şi profesor la clasa gimnazială de retorică, în
aceiaşi ani fiind menţionat ca profesor de filosofie un anume Nicolae Szakátsi.
512 Schematismus 1826, p. 202, 208, unde este menţionat ca apărător al căsătoriei, trezorier
consistoriului, pe lângă cea a capitlului, fapt explicabil în contextul pregătirii editării primului
şematism propriu al diecezei Făgăraşului.
517 Ms. lat. 268, f. 19r.
276 Un timp al reformelor
518 Calitatea de asesori a protopopilor este menţionată şi în dreptul numelor acestora din lista
titularilor protopopiatelor, consemnare care apare şi ea pentru prima dată. Titlul era doar
onorific, după cum reiese din punctul 16 al deciziilor sinodului din 3/15 iulie 1833: „[…] s-au
milostivitu maria sa domnulu sî prea sfitîtulu nostru archiereu pre prea cc. Dd. Actuali
protopopi a-i darui cu cinste de a porta brâne rosi sî deaici încolo a se numi consistoriali
asesori […]” (M. Moldovanu 1872, p. 66).
519 Despre el vezi şi Comşa, Seiceanu 1994, p. 55-56.
520 În această ultimă funcţie, Sereni îi succedase lui Ioan Lemeni.
521 Este vorba de profesorii de la liceul episcopal: Timotei Cipariu, pentru ebraică, greacă şi studiu
biblic, respectiv religie, şi Ioan Rusu, pentru cronologie, geografie şi istorie universală. Acestora
li se adăugau exhortatorul claselor de filosofie şi umanităţi, Simion Bărnuţiu, şi Ştefan Manfi,
profesor al „preparanzilor” (Schematismus 1835, p. 5-6).
522 Acesta depusese jurământul monahal în anul 1830, după decesul lui Benedict Fogaraşi, şi era
totodată exhortator pentru clasele gramaticale (ibidem, p. 6; Raţiu 1912, loc. cit.; Comşa,
Seiceanu 1994, p. 50).
523 Apărător al căsătoriei era Simion Fülep, care deţinea şi catedra de teologie dogmatică la liceu,
notar Simion Bărnuţiu, trezorier Ioan Cristocianu, care preda şi matematica la liceu; arhivarul şi
avocatul erau aceiaşi ca în anul 1834 (Schematismus 1835, loc. cit.).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 277
prevederile actului fundaţional din 1807 şi demnităţile ecleziastice deţinute. O altă dimen-
siune importantă a activităţii lor s-a realizat în planul didactic: canonicii au fost profesori
în seminarul diecezan, uneori cu o deosebită longevitate, ori s-au aflat la conducerea
acestuia, îndeplinind o misiune care trebuia să revină călugărilor bazilieni. Cei câţiva noi
membri ai ordinului, unii cu o carieră remarcabilă în deceniile următoare, precum Cipariu
sau Papfalvi, nu au îmbrăcat haina monahală, sau au părăsit-o repede, nefiind atraşi de
atmosfera mănăstirii. Ei s-au numărat însă printre profesorii gimnaziului, alături de
puţinii monahi mai longevivi din această perioadă, Vasile Bonifaciu Erdély sau Vasile
Beniamin Todor. Tot în gimnaziu au îndeplinit atribuţii didactice şi câţiva funcţionari
consistoriali titulari ai funcţiei de apărător al căsătoriei, dar în unele cazuri şi cei ai
capitlului, precum arhivarul Ioan Pop. Rolul canonicilor s-a exercitat în esenţă prin condu-
cerea diecezei şi instruirea candidaţilor la sacerdoţiu, ei preluând aşadar în totalitate
atribuţiile conferite monahilor conform diplomei fundaţionale din 1738, deşi misiunea
lor fusese concepută sensibil diferit în propriul act fundaţional din 1807.
Faţă de această evoluţie, reacţiile puţinilor şi vârstnicilor călugări rămaşi în
mănăstirea „Sfânta Treime” nu aveau şanse de reuşită. Protestele formulate de prepozitul
Benedict Fogaraşi în anii 1818 şi 1821 524, solicitând o restituţie „in integrum”, adică
restituirea dreptului de administrare a domeniului mănăstirii, au putut fi uşor contrazise
de episcop, pe baza prevederilor decretului imperial din 12 decembrie 1781 şi a
competenţei probate de ierarh în administrarea veniturilor respectivului domeniu 525.
Fogaraşi a deplâns şi lipsa pregătirii tinerilor în universităţile şi colegiile din Imperiu
(posibilitatea trimiterii de bursieri la Roma, solicitată şi ea iniţial, fusese respinsă chiar de
împărat), neglijarea lucrărilor necesare de renovare a edificiului mănăstirii, absenţa
preocupării pentru restaurarea ordinului călugărilor bazilieni. Protestele au avut ca efect
încercarea de reglementare întreprinsă prin decretul aulic din 25 aprilie 1829, care a
stabilit reducerea la opt a numărului călugărilor prevăzut în diploma fundaţională a
mănăstirii, utilizarea a cinci dintre monahi pentru ocuparea posturilor didactice din
gimnaziu, cuantumul drepturilor lor băneşti şi utilizarea venitului rămas pentru întreţine-
rea edificiului mănăstirii 526. Aceste prevederi nu au putut fi puse însă în practică, în
condiţiile lipsei de atractivitate a carierei monahale, probată în măsură suficientă de
exemplele menţionate mai sus.
524 La primul protest episcopul Ioan Bob a răspuns prin scrisoarea adresată Guberniului la 30 mai
1818 (MRUB – AG-ai, nr. 27/1818, f. 1r-6r); cel de-al doilea protest a fost trimis împăratului
Francisc I la 30 septembrie 1821 (Col. Doc. Blaj, nr. 1154, f. 2r-4v). Ioan Raţiu menţionează şi
un protest din 1807 al călugărilor împotriva instituirii capitlului (Raţiu 1912, p. LIV).
525 Prin scrisoarea citată, din 30 mai 1818, şi printr-o alta, din 20 februarie 1822 (Raţiu 1912, p.
LII-LIV.
526 Bibl. Centrală Blaj, nr. 63, f. 13r-v.
278 Un timp al reformelor
Din punct de vedere canonic 527, evoluţia soborului mare a fost interpretată ca o
tentativă a conducerii episcopatului de acomodare a unei instituţii puternic marcate de
influenţa Reformei protestante la principiile dreptului canonic ortodox (principiul
privitor la plenitudinea autorităţii bisericeşti întruchipată în persoana episcopului) şi,
ulterior, de apropiere a acesteia de instituţia similară cunoscută în Biserica Catolică –
sinodul diecezan 528, fără a fi afectate normele canonice ortodoxe 529. Tendinţa spre o
guvernare mai centralizată din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, manifestată prin
crearea consistoriului episcopal – care a înlocuit destul de repede adunarea celor 12
asesori reprezentanţi ai soborului mare – şi ulterior a capitlului catedral, au lipsit treptat
soborul de atribuţiile cele mai importante 530. Dintre prerogativele soborului mare
sinodul mai păstra, la începutul episcopatului lui Ioan Bob, dreptul de alegere şi instalare
a episcopului şi, parţial, pe acela de reglementare disciplinară. Forul judecătoresc de a
doua instanţă (sau de primă instanţă în cauzele care-i priveau pe protopopi) devenise
consistoriul episcopal, acesta asigurându-şi în perioada următoare exclusivitatea asupra
atribuţiilor judiciare. Restul atribuţiilor fuseseră pierdute fie datorită necanonicităţii lor
(judecarea şi depunerea mitropolitului, atribuţie care dispare prin unirea cu Biserica
Romei), fie ca o consecinţă a tendinţei de centralizare din a doua jumătate a secolului
(dreptul de alegere a celor 12 asesori consistoriali şi dreptul de dictare a anumitor
sentinţe) 531. Chiar perceperea taxelor datorate scaunului episcopal (a censului
catedratic), care se colectau cu prilejul întrunirii soborului mare, a încetat în această
perioadă 532, dispărând astfel încă o raţiune esenţială pentru convocarea lui.
527 Pentru normele canonice privitoare la această instituţie, vezi Raţiu 1877, p. 277-279.
528 Astfel, argumentele aduse în discuţie de canonistul Alexandru Grama sunt: inexistenţa unei
instituţii de tipul soborului mare în Bisericile Ortodoxe (1895, p. 42-43); identitatea acesteia cu
sinodul diecezan din Biserica Catolică, care a fost preluat şi de Biserica Reformată maghiară din
Transilvania (ibidem, p. 52-53); necesitatea corectării atribuţiilor soborului mare prin apelul la
prevederile dreptului canonic catolic, care în privinţa principiilor fundamentale nu se
deosebeşte de cel ortodox (ibidem, p. 66-71); transformarea suferită de această instituţie în
timpul episcopilor Ioan Bob şi Ioan Lemeni (ibidem, p. 81: „Bob ţine două atari sinode
diecesane la 1792 şi 1821, iar Lemeni la 1833, cu ocaziunea instalării, înse ambii fără nici o
considerare la vechiul săbor mare, ci având de cinosură şi îndreptari singur sinodele diecesane
din apus, aşa cât din punctul acesta de vedere putem zice că sinodele diecesane ţinute de ei
sunt un element nou în biserica noastră, divers de soborul mare şi intrat în biserica noastră de-a
dreptul din biserica latină”). O perspectivă asupra evoluţiei şi problematicii sinodului diecezan
oferă Gabriel Le Bras, în Artonne, Guizard, Pontal 1969, p. 4-9, iar cu referire specială la
secolul al XVIII-lea Daniele Menozzi (1987, p. 115-145).
529 Grama 1895, p. 81-82: „Amândouă desvoltările aceste prin cari săborul mare ajunge la
consistoriu episcopesc şi la sinode diecesane […] din punct de vedere canonic şi al Pravilei
sunt neescepţionabili. Putem dice că ele sunt o acomodare a săborului mare după principiile
Pravilei.”
530 Ibidem, p. 78-81, 277.
531 Pentru atribuţiile soborului mare menţinute şi după realizarea unirii cu Biserica Romei vezi
ibidem, p. 23-26; Grama 1884, p. 185; Bârlea 1948, p. 229. Activitatea instituţiei în perioada
anterioară unirii religioase este analizată la Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000, p. 72-77.
532 Maior 1995, p. 181.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 279
Întrunirile soborului mare erau, cel puţin teoretic, anuale. Antecesorii lui Ioan
Bob au respectat, în linii mari, acest obicei, cu excepţia lui Grigore Maior, care a
convocat doar sinodul ocazionat de instalarea sa în scaun, la 7 noiembrie 1773 533, unul
în 1779 534 şi un altul în 1781. Asemenea predecesorului său, Ioan Bob a întrunit de
foarte puţine ori sinodul şi niciodată din proprie iniţiativă. Principala explicaţie (şi
justificare) a acestui fapt a constituit-o restrângerea libertăţii de acţiune a Bisericii prin
măsurile promovate de Iosif al II-lea. Astfel, printr-un decret din anul 1781, a fost
interzisă convocarea sinoadelor fără consimţământul explicit al împăratului 535. După
1790, principiile iosefine au continuat să direcţioneze politica ecleziastică a Curţii
vieneze, la aceasta adăugându-se şi contextul european care a impulsionat instaurarea
treptată a reacţiunii. Pe de altă parte, în plan intern, opţiunea lui Ioan Bob pentru o
guvernare autoritară nu mai acorda nici un rol sinodului, deposedat oricum de
majoritatea atribuţiilor esenţiale specifice soborului mare.
Această evoluţie a stârnit însă şi o puternică reacţie adversă din partea clerului
eparhial, în special a protopopilor. S-a încercat revigorarea instituţiei soborului mare,
acordându-i-se o altă funcţionalitate, în plan naţional, pe care această instituţie o avusese
şi în timpul lui Inochentie Micu, dar care a câştigat noi dimensiuni în contextul mişcării
revendicative de la începutul anilor ’90. Principalii reprezentanţi ai acestei mişcări au
schiţat proiectul unei Biserici naţionale bazate, din punct de vedere canonic, pe principiul
sinodalităţii; disertaţia lui Petru Maior consacrată istoriei instituţiei 536 se înscrie pe
această direcţie. El a abordat problema canonicităţii soborului mare, apelând la sursele
fundamentale (canoanele apostolice şi cele ale conciliilor ecumenice) şi la teoria
descendenţei protopopilor din horepiscopii antici 537, şi şi-a axat apoi analiza istorică pe
relevarea atitudinii episcopilor din a doua jumătate a secolului faţă de instituţia
sinodală 538. În această perspectivă, Ioan Bob apare ca cel care s-a rupt de tradiţie,
atitudinea sa nemaiputând fi justificată nci măcar prin invocarea restricţiilor impuse de
Iosif al II-lea539. Dincolo de o simplă pledoarie pro domo (Petru Maior era şi el protopop),
533 Pâclişanu 1991-1993, p. 133: „Instalarea solemnă a avut loc, probabil, în sinodul din 7
Noiembrie 1773, la care au particicipat 40 de protopopi şi care este singurul sinod ţinut în
scurta lui vlădicie”.
534 Miron 2004, p. 112, 117 şi tot aici despre atitudinea lui Grigore Maior faţă de sinodul general;
Petru Maior (1995, p. 193) aminteşte un sinod din timpul acestui episcop, în care s-a judecat o
cauză de divorţ, fără a-i menţiona însă şi data.
535 „De eo tamen denuo moneri volumus Episcopum ut quemadmodum Synodorum absque
altissimo indultu nostro celebratio per benignum sub 28va Novembris et nro. 1893 anni
currentis exaratum Rescriptum regium omnibus in charo nostro Magno Transilvaniae
Principatu Religionibus interdicta extitit, ita idem etiam dum et quando Synodos in futurum
celebrare voluerit, praevie medio Vestri altissimum desuper assensum et indultum nostrum
exorare non intermittat.” Apud Bunea 1903, p. 369-370.
536 Maior 1995, p. 175-177 ; Maior 1998, p. 188-194.
537 Argumentaţia lui Petru Maior a fost criticată de Alexandru Grama (1895, p. 43-47).
538 Maior 1998, p. 192.
539 Ibidem, p. 192-193, unde istoricul se referă la sinodul din anul 1792, în care i-a fost adresată
episcopului cererea „ca după sfintele canoane, după obiceiul cel vechi de craii ţării aceştiia
întărit, pentru cele multe smintele ce sunt în eparhia aceasta, ca să se îndrepte, şi pentru paza
280 Un timp al reformelor
semnificaţia poziţiei sale devine inteligibilă prin raportare la o dublă dimensiune: soborul
mare văzut ca instituţie tradiţională a Bisericii româneşti – idee argumentată prin prevede-
rile canonice, obicei şi prin invocarea principalelor sale atribuţii, judecătorească şi de
reglementare disciplinară –, respectiv noua funcţionalitate naţională care se atribuia
acestei instituţii.
Alegerea episcopului în cadrul sinoadelor electorale şi instalarea lui rămăsese
cea mai importantă atribuţie moştenită de sinod de la soborul mare, dar şi sub acest
aspect au intervenit anumite schimbări faţă de perioada anterioară. Sinoadele întrunite la
12 august 1782, respectiv 15 mai 1832, sunt ilustrative în acest sens. Convocarea clerului
se făcea prin circulară, emisă de vicarul general la 1782, respectiv de vicarul capitular la
1832 540. Din punctul de vedere al componenţei sinodului, cea mai importantă
modificare a vizat dreptul de participare al monahilor bazilieni. Dacă la 1782 dreptul
tradiţional de precedenţă al acestora (la aşezarea în sinod şi la vot) era încă respectat,
deşi fusese contestat de clerul secular, la următorul sinod electoral ei au fost înlocuiţi de
membrii capitlului, doar prepozitul mănăstirii păstrându-şi dreptul de vot 541. Ceilalţi
participanţi cu drept de vot erau protopopii (sau locţiitorii lor), reprezentanţii clerului
eparhial (câte doi deputaţi din fiecare protopopiat) şi doi deputaţi ai corpului profesoral
din Blaj (începând din 1832) 542. O altă modificare i-a vizat pe comisarii regeşti.
Începând cu sinodul din anul 1832, doar unul dintre ei mai era reprezentant al
Guberniului, celălalt reprezentând Biserica; schimbarea reflectă fenomenul de treptată
normalizare a raporturilor dintre stat şi Biserică543. În privinţa procedurii uzitate nu s-au
produs modifi-cări semnificative544. Ceremonia instalării lui Ioan Bob în scaunul
episcopal (11 iulie 1784) a prilejuit convocarea unui alt sinod, despre care există însă
foarte puţine informaţii.
Primele sinoade întrunite de episcopul Ioan Bob au fost prilejuite de depunerea
jurământului de fidelitate faţă de noii împăraţi Leopold al II-lea (în 1791) şi Francisc al
II-lea (în 1792) 545. Un sinod asemănător convocase şi Grigore Maior, în anul 1781,
poroncilor lui Dumnezeu, în tot anul să adune săbor mare […]”. În Istoria Besericei Romînilor este
amintit şi sinodul din 1791 (Maior 1995, p. 177).
540 Vezi circularele de convocare ale celor două sinoade electorale, prima emisă de vicarul general
Ignatie Darabant, la 1 iulie 1782 (M. Moldovanu 1869, p. 106), cealaltă de vicarul capitular Ioan
Lemeni, la 20 martie 1832 (Gyémánt 1978, p. 414-415).
541 M. Moldovanu 1869, p. 186-187.
542 Ibidem, p. 129-133, 185-187; Grama 1895, p. 293-294, 361-362.
543 În 1832 cel de-al doilea comisar a fost episcopul romano-catolic al Transilvaniei; ulterior el a
pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de împăratul Iosif al II-lea546. Deşi ele
erau intitulate, în mod tradiţional, „soboare mari”, nu prea mai aveau multe în comun
cu vechiul sobor mare; de fapt, erau sinoade diecezane convocate la cererea autorităţilor
şi având un obiectiv precis. Adunarea lor a constituit totuşi o ocazie pentru protopopi
de a pretinde restituirea vechilor privilegii şi totodată de a se implica în mişcarea revendica-
tivă; sinodul s-a transformat astfel într-un for reprezentativ şi din punct de vedere
naţional. Deja în sinodul din 1781, în afara formalităţilor legate de prestarea jurământului
de credinţă, s-a discutat despre asuprirea clerului şi necesitatea trimiterii unui deputat la
Viena, vicarul Ignatie Darabant solicitându-le protopopilor tocmai în acest scop să
grăbească colectarea şi achitarea taxelor restante. Starea de spirit pe care o reflectă textul
anunţă efervescenţa mişcării revendicative de la începutul deceniului următor:
„Îndestul ai putut cunoaşte Frăţie ta cu tot cinstitul cler şi mai nainte din multe
întâmplări, iară mai vârtos din cele ce să procetiră acum în soborul mare de câte
izgoane şi asupriri într-această vreame sântem cuprinşi cu toţi, nime dintru aceste nu
ne va mântui numai sângură mila ce prea milostivă a Prea Înălţatului Împărat, iară
fiind noi slabi şi bolnavi de nu vom avea om să ne arunce în scăldătoare când o
tulbură îngerul Domnului nu ne vom mântui, nu ne vom curăţi, adecă de nu vom
trimite om la Beciu care să privigheze şi să stea gata de faţă cu inştanţii despre toată
boala şi greotăţile noastre ca să le întinză în mâna Înălţatului Împărat, în vremea sa
altă nedejde pre acest pămînt nu este ca să ni să întărească lucrul; ci fiind că macar
tocma Exţelenţie Sa întru care ne este toată nedejde macar altul ar cugeta a merge la
Înălţatul Tronul împăratului aceasta fără cheltuială a să face nu să poate. Drept
aceia Frăţie ta strângând sobor de toată eparhie vei da înainte preoţilor, diecilor şi
crâznicilor ca pentru binele său cel de obşte acum mai vărtos să să silească fără trecere
a plini toate reştanţiile dăjdilor de pe anii trecuţi precum şi de pe anul acesta, ca
macar dintr-aceste prin mila şi graţie Exţelenţii sale să să poată ajuta lucrul de
obşte.”547
(Pâclişanu, Unde sunt actele vechilor sinoade?, p. 489-490; mărturii în aceeaşi chestiune la Gyémánt
1986, p. 170).
546 Existenţa acestui sinod, cunoscută doar din menţiunea făcută în protocolul sinodului electoral
din 1782, referitoare la constituirea lui Ioan Bob ca notar (M. Moldovanu 1869, p. 109), este
documentată şi de câteva mărturii inedite, precum circulara vicarului general Ignatie Darabant
din 25 octombrie 1781 (MRUB – AG-ai, nr. 71/1782, f. 1r-v, concept nedatat; MRUB – CM,
nr. 47, f. 1r, exemplarul adresat protopopului Mihai Pop din Ardeova la data menţionată).
547 MRUB – AG-ai, nr. 71/1782, f. 1r. Sinodul a avut loc între 28 septembrie 1781 (când
conceptul adresei episcopului către Guberniu cu privire la sinod, din 21 decembrie (ibidem, f.
1r-2v, 3v – vezi anexa X).
548 Idem, nr. 26/1790-1792, f. 2r-v (adresa gubernială), nr. 7/1791, f. 1r (circulara episcopului,
jurămintele clerului din două protopopiate, primite abia la 20 ianuarie acelaşi an (Idem, nr.
26/1790-1792, f. 9r ; nr. 1/1792, f. 1r).
553 Idem, nr. 26/1790-1792, f. 6r, solicitarea Guberniului din 4 noiembrie 1791 de trimitere a
illud clerus deponat; ast quia in illo juramento expresse stet, quod nullo modo aget contra jura
trium Nationum, ideo clerus hoc jurare noluit, cum per hoc juramentum impediatur quaerere
suas libertates.” Pâclişanu 1923, p. 108, anexa nr. XXVIII.
555 Ibidem.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 283
ca cei stipendiaţi din Fondul ungar al religiei să-şi poată continua studiile la Viena sau
Bratislava556.
În domeniul disciplinar, pe baza surselor existente, singurul aspect care se poate
presupune că a fost dezbătut este acela referitor la dreptul de acordare a dispenselor
pentru cele trei vestiri prealabile încheierii căsătoriei557. Atribuit de Iosif al II-lea autorită-
ţilor civile comitatense, acest drept a fost restituit după moartea sa autorităţilor ecleziastice,
împreună cu toate prerogativele privitoare la judecarea cauzelor matrimoniale, care au
revenit forurilor ecleziastice reînfiinţate acum. Cum între timp toate aceste prerogative
deveniseră, cel puţin din punctul de vedere al deciziei, atribuţii ale episcopului şi
consistoriului, Ioan Bob le-a păstrat pe seama sa. Protopopii au revendicat însă dreptul
de dispensare, întemeiaţi pe vechile lor privilegii referitoare la cauzele matrimoniale 558.
Petru Maior, purtătorul lor de cuvânt, încerca să justifice îndreptăţirea protopopilor
uzând de principiul „binelui de obşte” şi de comparaţia între rolul instituţiilor
administrative civile şi al celor ecleziastice 559. Nu se cunoaşte răspunsul episcopului, dar
este foarte probabil că el nu a cedat această prerogativă protopopilor 560.
Celălalt sinod a fost întrunit în data de 7 decembrie 1792 561 şi a avut acelaşi
obiectiv ca şi precedentul – depunerea jurământului de credinţă faţă de noul împărat, de
această dată Francisc al II-lea. Formalităţile îndeplinite în cadrul sinodului au fost
identice cu cele din anul anterior 562. Într-un raport adresat la 1 octombrie 1793
Congregaţiei de Propaganda Fide, Petru Maior amintea şi de acest sinod, susţinând că
episcopul le solicitase protopopilor o semnătură în alb, fapt determinat probabil de
intenţia lui Ioan Bob de a interveni pe lângă autorităţi în numele clerului 563. Această
interpretare poate fi luată în consideraţie, în condiţiile în care arhiereul, abia întors de la
Viena, beneficia de un exerciţiu al acţiunilor petiţionare pe care intenţiona să le continue
556 Ibidem; Bârlea 1948, p. 319-321, doc. nr. XXIX, textul decretului imperial din 26 iulie 1790.
557 Bârlea 1948, p. 231-232.
558 Samuil Micu nu aminteşte acest lucru în scrisoarea sa. Singura mărturie care poate fi luată în
considerare este cea a lui Petru Maior (1998, p. 162). Totuşi, în lipsa altor informaţii, rămâne
problematică discutarea acestei chestiuni în cadrul sinodului, nefiind limpede dacă nu este
vorba doar de o justificare a unui privilegiu protopopial, cu atât mai mult cu cât Petru Maior
menţionează de fiecare dată discutarea unei anumite chestiuni şi în sinod.
559 Ibidem, p. 162-164.
560 În Istoria Besericei Românilor (Maior 1813, p. 311-315, nota 1), Petru Maior citează o scrisoare
adresată episcopului în această chestiune de un „protopop bătrân” (nimeni altul decât Petru
Maior) la 9 martie 1802, ceea ce demonstrează că arhiereul nu acordase protopopilor
respectiva prerogativă. Totuşi, ei au continuat să uzeze de ea, conform observaţiei istoricului
din finalul paragrafului consacrat (în Protopopadichia) acestui privilegiu al protopopilor (Maior
1998, p. 164).
561 MRUB – AG-ai, nr. 1/1792, f. 11r-v (adresa gubernială din 19 octombrie 1792, prin care s-a
în vreun fel. În orice caz, dezbaterile sinodale 564 au fost marcate de contextul politic
(eşecul mişcării revendicative din anii 1790-1792), clerul încercând să-şi asigure
posibilitatea unei acţiuni viitoare prin solicitarea întrunirii anuale a soborului mare sau a
revigorării adunării celor 12 asesori consistoriali 565, ca şi prin dorinţa conservării
vechilor privilegii ale protopopilor.
O parte semnificativă a discuţiilor a fost consacrată, conform mărturiei lui
Petru Maior, prerogativelor protopopilor, în mod special celor jurisdicţionale şi fiscale.
Ioan Bob renunţase la censul catedratic, ca urmare a greutăţilor întâmpinate în
colectarea sa şi a răspunsului nefavorabil al Guberniului, fapt pe care l-a anunţat şi în
sinod 566. În schimb, el a cerut protopopilor să trimită scaunului episcopal partea
datorată din amenzile (mulctae) dictate de sinoadele protopopiale, în virtutea unui vechi
obicei căzut în desuetudine 567. Replica protopopilor, rostită chiar de Petru Maior, a
invocat un alt obicei, la fel de vechi şi ieşit din uz, conform căruia şi scaunul episcopal
datora protopopilor o treime din amenzile dictate în cauzele apelate de la forul
protopopial 568. Dezbaterea pune în lumină două aspecte: pe de o parte, privilegiul
revendicat de protopopi de a stabili sentinţele în cauzele judecate de forul propriu,
privilegiu pe care episcopul încerca să-l desfiinţeze, pe de alta, dorinţa lui Ioan Bob de a-
şi atrage o sursă suplimentară de venituri pentru constituirea capitalului necesar
subvenţionării proiectelor de reformare instituţională şi de ajutorare a clerului 569. În
ultimă instanţă, este sesizabilă intenţia arhiereului de a introduce o procedură care să-i
faciliteze controlul asupra modului de funcţionare a forurilor protopopiale. Problema,
nesoluţionată în sinod, viza doar aparent amenzile şi pe beneficiarii acestora; ea a fost
rezolvată prin dispoziţia episcopului din anul 1793, prin care acesta şi-a afirmat dreptul
de stabilire a sentinţei în toate cauzele judecate de forurile protopopiale 570.
Dezbaterile sinodale au abordat şi alte instituţii diecezane, din punctul de
vedere al modului lor de funcţionare. Intervenţia referitoare la consistoriul episcopal de
pildă, aparţinând foarte probabil tot lui Petru Maior, a vizat procedura uzitată în cauzele
de divorţ având ca motivaţie adulterul: introducerea procedurii uzitate în Biserica
Catolică a fost contestată deschis, fiind afirmată necesitatea respectării practicii tradiţionale
a Bisericii Ortodoxe şi apelându-se, în mod justificativ, la condiţiile sub care se încheiase
unirea cu Biserica Romei 571. În fine, acelaşi neobosit purtător de cuvânt al clerului a
ridicat şi problema situaţiei arhivei episcopale 572, vorbind atât în numele clerului – în
564 Singurele surse pentru aceste dezbateri sunt scrierile lui Petru Maior, Protopopadichia şi Istoria
Besericei Românilor.
565 Maior 1995, p. 177-178.
566 Ibidem, p. 181, 210-211. Conform dispoziţiei episcopului, protopopii nu mai trebuiau să
colecteze de la preoţi taxa destinată scaunului episcopal, dar aveau voie să perceapă în
continuare taxele care li se cuveneau în virtutea funcţiei lor (ibidem, p. 179).
567 Ibidem, p. 211.
568 Ibidem.
569 Bârlea 1948, p. 232.
570 Maior 1995, loc. cit.
571 Ibidem, p. 193.
572 Ibidem, p. 81.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 285
sensul în care se pronunţaseră şi membrii sinodului din anul 1738 573 –, dar şi ca istoric
interesat de adunarea surselor pentru viitoarea istorie ecleziastică a românilor, la care
Maior se gândea încă de atunci.
Ultimul sinod întrunit în timpul lui Ioan Bob reflectă, mai limpede ca celelalte,
transformarea acestei instituţii în sinod diecezan, inclusiv din punctul de vedere al
terminologiei folosite574. Convocat ca urmare a dispoziţiei superiorului ierarhic al arhiereu-
lui român, arhiepiscopul primat al Ungariei Sándor Rudnay, sinodul trebuia să dezbată,
la nivelul diecezei, chestiunile disciplinare propuse spre discuţie sinodului general
(„conciliului naţional”) al regatului Ungariei, care urma să fie întrunit în anul 1822 la
Bratislava575. Prin reunirea acestui conciliu, arhiepiscopul primat dorea stabilirea celor
mai potrivite măsuri pentru restaurarea vieţii religioase a regatului, tulburată de lunga
perioadă de războaie şi de imixtiunile brutale ale puterii laice, acţiune în vederea căreia
avea şi consimţământul împăratului Francisc I 576. Ioan Bob a convocat sinodul la Blaj,
în data de 15 septembrie 1821, prin circulara din 21 august 577. În privinţa participanţilor,
spre deosebire de sinoadele anterioare, primul loc îl ocupau acum canonicii capitulari şi
vicarii foranei, urmaţi de protopopi, inspectori şi de reprezentanţii clerului eparhial 578.
Cele opt puncte supuse atenţiei sinodului de către arhiepiscopul Rudnay şi de Francisc I
au constituit însă doar un pretext, dezbaterile sinodale concentrându-se asupra
problemelor stringente ale diecezei şi lăsând pentru partea finală opiniile privitoare la
chestiunile disciplinare cuprinse în punctele menţionate.
A doua şedinţă a sinodului (16 septembrie) înfăţişează, într-o imagine deloc
idilică, realitatea vieţii religioase a diecezei, încercând să analizeze cauzele impietăţii, ale
sinodului i-a fost trimisă lui Ioan Bob în data de 24 mai 1821; motivaţia acesteia punea accent
pe impietatea tot mai mare, coruperea moravurilor şi decăderea disciplinei ecleziastice (MRUB
– AG-ai, nr. cit., f. 2r).
576 Bârlea 1948, loc. cit. Copia scrisorii adresate de suveran arhiepiscopului Rudnay la 23 martie
1821, prin care îşi exprima acordul pentru convocarea sinodului şi pentru cele opt puncte care
urmau să fie supuse discuţiei, se păstrează în Col. Doc., nr. 5144, f. 1r-2r.
577 MRUB – AG-ai, nr. cit., loc. cit. Ordinul gubernial prin care se autoriza convocarea sinodului
a fost emis la 15 iulie 1821; prin acelaşi ordin se exprima solicitarea ca episcopul să atragă
atenţia protopopilor asupra necesităţii informării autorităţilor locale în legătură cu întrunirea
sinoadelor protopopiale, pe care Guberniul le considera prea frecvente (ibidem, f. 2v).
578 Ibidem, f. 2r.
286 Un timp al reformelor
579 „Originem multae impietatis et cum ea copulatae morum improbitatis, collapsae item disciplinae
Ecclesiae fontem relate ad Diaecesim hanc longe lateque grasante inter Valachos ruditate et
religionis Christianae ignorantia principaliter reponendam esse.“ Ibidem, f. 3r. „Passim auditas
Genti Valachicae exprobatur, densis ignorantiae tenebris immersam, multis superstitionibus
iretitam, variis praejudiciorum generibus involutam esse innegabile est.” Ibidem, f. 4r.
580 „Utinam qui alto vulneri mederi possent etiam opem adferre vellent, utinam quam promptae
miserae Genti cruditas morum vitio datur tam alacriter eidem exstirpandae medica manus
admoveretur, nec mirum, paucae apud Valachos vigent Scholae vel Triviales in quibus industrii
Magistri succrescentem jubem principiis religionis imbuant, rari docti Sacerdotes qui hausta in
Scholis principia refricent, obfuscata vel obliterata in memoriam revocent, assidue vigent et ad
maturitatem perducant qui vitia et virtutes vivis colloribus adumbrare ac sic depingere sciant ut
illa intrinseca sua turpitudine detereant, haec nativa sua pulchritudine conata bonitate
connexisque jucundissimis fructibus alliciant […].” Ibidem.
581 Ibidem, f. 4r-v. Amănunte în legătură cu proiectul din 1810 se găsesc la Gyémánt 1986, p. 330-
331.
582 MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 5r-8v; Gyémánt 1986, p. 331-332.
583 „De remediis adhibendis ad collapsos mores restituendos, et in primis ad Cleri tum Saecularis
tum Regularis, atque etiam studiosae juventutis disciplinam instaurandam.” Nilles 1885, p. 671.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 287
acum de sărăcia în care trăia majoritatea preoţilor 584. Remediile pentru ameliorarea
acestei situaţii nu erau altele decât cele propuse în şedinţa anterioară a sinodului; era
amintită totodată şi străduinţa depusă de episcop timp de 40 de ani tocmai în această
direcţie a restaurării disciplinei, nemaifiind acum nevoie decât de perfecţionarea ei 585.
Un alt remediu trebuia să-l constituie supravegherea permanentă a moralităţii clerului,
acesta având misiunea de a-l sfătui şi ajuta pe episcop în păstorirea credincioşilor şi
administrarea diecezei. Calităţile morale trebuiau să constituie un criteriu esenţial pentru
intrarea în seminarul teologic (este amintit şi aici viciul beţiei) şi pentru acordarea
hirotoniei, iar ulterior consistoriul era obligat să aplice măsuri severe împotriva celor
vinovaţi de imoralitate şi care nu se conformau avertismentelor primite 586.
În privinţa clerului regular, starea în care se găsea singurul ordin religios
existent pe teritoriul diecezei nu permitea o abordare a problemei din unghiul
reinstaurării disciplinei, ci doar din acela al restaurării ordinului însuşi. Sinodul deplângea
decăderea ordinului bazilian, odinioară atât de înfloritor, dar care nu mai număra atunci
decât trei membri. Erau reamintite atribuţiile didactice şi administrative ale călugărilor,
specificându-se însă că, după înfiinţarea capitlului, ei au fost scutiţi de obligaţiile
consistoriale, având libertatea de a se consacra doar operei de educare a tineretului („ad
584 „[…] relate ad Clerum Saecularem duo potissimum esse quae Clerum hunc obfuscant et
splendori ejus in parum detrahunt. Vitia primum est debitae scientiae defectus et ex eo
descendens morum cruditas alterum promiscua ubique cum hominibus competendi
consuetudae, ex eaque prono alveo profluens ebriositas. Utrumque vitium ist hoc, etsi
diversissimum ab eadem causa suam trahit originem utrumque illud paupertas et arcta res
domi gignit, et fovet. Res ab ovo ac altius repetentibus ad perspicuum est, vitia haec tanto
magis detestanda est, quo clericali vocationi majora ponunt impedimenta, et quo minus cum ea
conciliari valent […].” MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 8v.
585 „Quod media ignorantiam a Clero deppellendi spectat nihil est in praesentiarum quod anxiam
nimis solicitationem huic Synodo ineserat, per Excellentissimum Praesulem in plano de cultura
Nationis elaborato in secunda sessione hujus Synodi lectae, media ad eam a lavibus
propulsandam abunde sufficiunt, nec alia tenet anxietas quam eorum in effectum
deducendorum anhelum desiderium profecto Excellentissimus Praesul a 40 annis ex quo ad
clavum hujus diaecesis non vulgari gloria sedet ad conciliandum huic Clero decus
restaurandam disciplinam omnem lapidem non infelicibus succesibus movit multa fecit plura
animo volvit, ut hodie Synodus haec, non tam de colapsa apud se disciplina quevi, quam de
eadem ad ampliorem perfectionis gradum evecta non sine fundamento gloriari possit […].”
Ibidem, f. 8v-9r. Desigur, aşa cum s-a văzut din citatele anterioare, situaţia era mult mai puţin
idilică decât lăsa să se creadă această încheiere elogioasă.
586 „[…] in Clerum nunquam cooptentur illi qui vel levissima indicia suae in potum propensionis
dederirit, quod assequentur omnino, si sedulo pro rei dignitate dum ad Clerum suscipiendi
veniunt adolescentis, in eorum mores, inclinationes indagaverint, quam educationem sortiti,
quibus patribus nati suplerumque enim vitia cum vita a parentibus traduntur filiis et dificile
consanantur, quae in sangvine et temperamento latent dein si praeter omnem vigilantiam talis
obrepat et in Seminario suae indolis in potum propensionis specimina edat, hunc antequam
ordinetur repellere oportet tandem si ordinatus callicibus exsicandis deditus esse comperiatur
omnia quo resanetur antidota admovenda et malum in principio si fieri possit corigendum
admonitus ni resipiscat et ad sobriam vitam redeat. Consistorio acerbiorem medicinam
adhibituro deferatur, nec expectetur quoad talis in abyssum vitiorum semet praecipitet nulla
deinceps arte extrahendus.” Ibidem, f. 9v.
288 Un timp al reformelor
hoc Gymnasium quod unum Natio Valachica habet”) 587. Această misiune era privită ca
singura lor justificare şi totodată ca o soluţie pentru refacerea ordinului, obiectiv care se
putea atinge, după opinia sinodului, printr-o selecţie riguroasă a novicilor, în funcţie de
nivelul erudiţiei şi integritatea morală şi, pe de altă parte, prin respectarea strictă a
disciplinei monastice şi ascultarea faţă de superiori (episcop şi capitlu) 588. Dincolo de
aceste declaraţii de principiu, nu s-au prevăzut însă măsuri concrete pentru reconstitu-
irea ordinului; episcopul, respectiv sinodul, nu s-au implicat efectiv în problema discipli-
nei monastice, limitându-se la sublinierea principalei atribuţii a monahilor, cea didactică,
şi ea mai mult teoretică, dat fiind că locul lor fusese luat în mare măsură, şi în acest
domeniu, de canonicii capitulari.
Problema tineretului şcolar a generat o propunere neaşteptată din partea
sinodului, care nu se poate justifica doar prin dorinţa de reinstaurare a disciplinei: este
vorba de ideea transferării la Cluj a seminarului catolic din Alba Iulia şi a celui greco-
catolic din Blaj, pentru ca ambele să beneficieze de aceiaşi profesori, păstrându-se însă
organizarea distinctă, cerută de diferenţa dintre cele două rituri 589. Progresul care se
putea realiza astfel în studiul teologiei era apropiat de principiul care fundamentase, cu
aproape patru decenii în urmă, proiectul seminariilor generale pus în practică de
împăratul Iosif al II-lea, ceea ce ne indică şi principala sursă a acestei idei 590. Pe de altă
parte, ea constituia o posibilă soluţie pentru chestiunea indicată de arhiepiscopul primat
în punctul 2, aceea a uniformizării învăţământului teologic 591.
Obiectivul formării unor clerici cu o cultură teologică superioară a motivat şi
dorinţa sinodului de a fi reinstituite stipendiile de care beneficiaseră doi clerici români
greco-catolici la Tyrnavia (Fundatio Janiana) 592 şi de a spori la trei numărul stipendiilor
istoricul Alexandru Papiu Ilarian (1852, p. 92). Proiectul mutării seminarului catolic din Alba
Iulia la Cluj îl avusese şi Maria Tereza, după desfiinţarea ordinului iezuit, fără a-l pune însă în
practică (Câmpeanu 1999, p. 214); el a fost reluat la începutul deceniului 9 de Iosif al II-lea
(AE – AOE, nr. 847/1783, f. 1r-2v). Ideea necesităţii unei instruiri superioare motivase şi
dispoziţia din 1783 a aceluiaşi suveran de mutare la Cluj a tinerilor teologi din Blaj, împăratul
fiind convins că frecventele cazuri de părăsire a unirii se datorau lipsei de pregătire a clerului
greco-catolic (Lupşa 1958, p. 535).
590 „Hac ratione inter alumnos diversarum Nationum et rituum accendetur laudabilis emulatio
eaque excitata fiet ut Clerici longe alacriori in scientias incumbant studio et alter alteri palmam
preripiendi studio accensi uberiorem in disciplinis Theologicis faciant progressum hoc piae
memoriae Augustissimo Imperatori Josepho in votis fuisse dicitur.” MRUB – AG-ai, nr. cit.,
loc. cit.
591 „De uniformi doctrina ac docendi ratione in universitatem et omnes episcopales scholas
acordate de împăratul Francisc I în convictul din Viena 593. Sinodul a făcut aceste
solicitări determinat de proiectul menţionat în punctul 6, prin care se prevedea
acordarea unui număr de 10 stipendii în Academia teologică din Viena, pentru 10 preoţi
din Ungaria 594, dar şi de conştiinţa faptului că acordarea stipendiilor amintite ar fi putut
aduce un beneficiu deosebit diecezei. Diminuarea posibilităţilor de formare a clerului
secular în institutele teologice din afara Transilvaniei avusese drept consecinţă şi
scăderea sensibilă a nivelului de pregătire al preoţilor, cu urmări nefaste asupra conduitei
lor morale. Iar dezbaterile anterioare ale sinodului deplânseseră tocmai starea spirituală
şi morală deplorabilă a clerului parohial şi consecinţele acestui fapt asupra religiozităţii şi
moralităţii credincioşilor.
Au fost abordate şi alte chestiuni referitoare la învăţământ, şi anume problema
disciplinei respectate în gimnaziul din Blaj 595. Misiunea acestuia de a-i pregăti pe tineri
pentru a deveni demni păstori sufleteşti („in idoneos animarum Pastores efformandi
adolescentes”) era îngreunată, în opinia sinodalilor, de conduita morală a acestor tineri,
determinată în mare măsură de sărăcie, consecinţele resimţindu-se prin decăderea
disciplinei în gimnaziu 596. Remediul posibil a fost găsit în promovarea constantă a
educaţiei spirituale a tinerilor prin persoanele cele mai indicate, pentru ca gimnaziul să-şi
poată îndeplini menirea sa culturală şi naţională597. În acelaşi sens, sinodul a recomandat
o atenţie sporită pentru atitudinea tinerilor înşişi faţă de latura spirituală a educaţiei
lor 598. Profesorii trebuiau să le explice mai ales diferenţa dintre ritul grec şi cel latin,
îndemnându-i la respectarea riguroasă a propriului rit, aşa cum acesta fusese întotdeauna
respectat şi în gimnaziile catolice, în conformitate cu instrucţiunile pontificale 599.
La sfârşit au fost tratate alte două chestiuni mai delicate: problema uniformizării
metodei studiilor teologice şi a procedurii judiciare („praxis fori spiritualis”) 600. Sinodul a
acceptat această acomodare în măsura în care nu erau afectate privilegiile diecezei
blanditur sibi Synodus fore futurum ut Gymnasium hoc publici exspectationi respondeat, et in
Clerum et Nationem non mediocria redundent emolumenta […].” Ibidem.
598 Ibidem, f. 10v-11r.
599 „[…] a contemptu namque ritus et caeremoniarum facile provolvitur tenera aetas ad irrisionem
eorum, quae sub caeremoniis reconduntur inde nascitur infelix ille in religione indiferentismus
Latini ritus adolescensuli ritum accurate observare apud suos communicare jubeantur nec
unquam ritus confundere permitantur quod ut etiam in Gyimnasiis Romano-Catholicis ubi
affatim conveniunt pueri Graeco-Catholicis observetur quemadmodum olim factitatum sub
Patribus Jesuitis scimus quodque Sanctissimi Pontifices fieri optant et praescribunt a quorum
sanctionibus recedere viro Catholico oprobrio e incremento Sacrae Unionis nocumento, nemo
enim libenter apud eos est a quibus se suaque irideri videt.” Ibidem, f. 11r.
600 Vezi punctul 2, citat mai sus, al recomandărilor primatului, respectiv punctul 8: „Qua ratione
aequabilius aptiusque definiri possint […] ecclesiastica judicia, in quantum hoc salvis Regni
legibus huc spectantibus, effici potest.” Nilles 1885, loc. cit.
290 Un timp al reformelor
(„acceptare in quantum cum juribus libertatis hujus dioecesis combinari valebit”) 601.
Dar expedierea celor două chestiuni printr-o simplă declaraţie 602, fără detalierea
modului în care s-ar fi putut pune în practică aceste uniformizări, reflectă foarte clar
atitudinea corpului sinodal de apărare a autonomiei organizatorice a Bisericii româneşti.
În concluzie, din cele opt puncte supuse dezbaterilor sinodale, unul singur a
fost discutat în mod detaliat (punctul 1, privitor la situaţia clerului şi a tineretului şcolar),
alte trei fiind dezbătute doar în mod tangenţial (punctul 2, privitor la uniformizarea
învăţământului teologic, punctul 6, privitor la stipendii, şi punctul 8, privitor la uniformi-
zarea procedurii judiciare). Orientate cu predilecţie spre analiza situaţiei intelectuale şi
morale a clerului, aceste dezbateri finale sunt perfect corespondente dezbaterilor ante-
rioare ale sinodului consacrate problemelor specifice ale diecezei, în cadrul cărora
prezentarea profilului clerului (pe aceleaşi coordonate intelectuale şi morale) era pusă în
relaţie cu nivelul de religiozitate şi cu conduita morală a credincioşilor.
În partea finală a celei de-a treia şedinţe sinodul a stabilit o serie de statute
orientate spre problemele cele mai importante, administrative şi pastorale, ale diecezei,
în bună măsură diferite de chestiunile disciplinare discutate până atunci 603. „Canoanele”
reglementau normele de activitate pentru consistoriul episcopal, vicari, protopopi şi
parohi, îndatoririle credincioşilor, ca şi normele care trebuiau respectate la completarea
parohiilor vacante 604. Singurele prevederi care pot fi apropiate de punctele dezbătute
anterior sunt cele privitoare la menţinerea procedurii consistoriale tradiţionale 605 şi la
moravurile preoţilor 606. Atenţia acordată reglementării modului de funcţionare a
consistoriului şi stabilirii atribuţiilor protopopilor (acestora fiindu-le asimilaţi şi vicarii
foranei) reflectă orientarea episcopului Ioan Bob în privinţa guvernării diecezei. Dacă
slobode, dupa pilda marelui apostolu Pavelu, de aru fi acelea spre scandela cuiva; pentru aceia
mai vertosu de beutura in crisma se se contenesca, ca acesta, togma de nu-i impreunata cu
betîa (care arare ori se intempla), strica cinstea preotului inaintea poporeniloru.” Ibidem, p. 72.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 291
607 Ibidem, p. 63-68. Acest sinod a abordat însă şi probleme noi, precum necesitatea
organizării de şcoli în fiecare parohie (punctele 8-10).
608 MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 11r-v.
609 Desfăşurarea şi deciziile conciliului, la care a participat şi episcopul de Oradea Samuil
Vulcan împreună cu delegatul capitlului orădean, Mihail Muntean, se găsesc la Mansi 1961,
p. 255-264. În legătură cu desfăşurarea primei părţi a întrunirii, Caian l-a informat, la 11 şi
16 septembrie 1822, pe notarul capitular şi consistorial Isidor Albini (Col. Doc. Blaj, nr. 1342,
f. 1r-4v).
610 M. Moldovanu 1872, p. 69.
292 Un timp al reformelor
611 Ea a fost introdusă mai întâi în Lombardia, de arhiepiscopul de Milano, Carlo Borromeo
(Bârlea 1948, p. 216, nota 139; Vismara 1994, p. 14).
612 Bârlea 1948, loc. cit. Autorul menţionează existenţa acestei funcţii şi în disciplina Bisericilor
Greco-Catolice Orientale (apud A. Coussa, Epitome praelectionem de iure ecclesiastico orientali, vol. I,
Roma, 1940, p. 201-204) sub denumiri care trimit la funcţiile existente în Biserica antică:
protopresbiteri, arhidiaconi, horepiscopi ş.a. Pentru aceste funcţii, vezi Raţiu 1877, p. 314-315,
317-319.
613 Iacob Radu menţionează preluarea denumirii din dreptul canonic catolic, dar îi apropie în
de primul conciliu provincial din anul 1872: „Datorinţele vicarilor foranei precum şi drepturile
acelora, afară de dreptul onorific al proedriei faţă cu protopopii, şi afară de oarecare jurisdicţie
delegată mai estinsă, convin cu cele ale protopopilor.” Apud Radu 1913, loc. cit. Întâietatea lor
este reflectată de poziţia ocupată în ierarhia ecleziastică a diecezei, urmând imediat după vicarul
general (respectiv notarul clerului) şi înaintea consistoriului; după întemeierea capitlului, vicarii
foranei au păstrat această întâietate doar în raport cu protopopii districtelor respective
(conform şematismelor din această perioadă).
615 Tóth 2001, p. 310; Bârlea 1948, loc. cit.
616 Bârlea 1948, loc. cit. şi p. 238. Data petiţiei este transmisă de Iacob Radu (1913, loc. cit.), care
însă anterior acestei date, dacă ţinem seama de îndemnul adresat în anul 1777 noului
episcop greco-catolic de Oradea, Moise Dragoş, de a înfiinţa un vicariat în dieceza
proprie617, şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, Iacob Aron şi Ignatie Darabant funcţionau
efectiv ca vicari foranei în Haţeg, respectiv în Făgăraş. Istoricul Zenovie Pâclişanu
citează o scrisoare din 30 octombrie 1775, subscrisă de Iacob Aron ca „in partibus
Hatzegiensibus vicarius”, şi un apel adresat de acesta Congregaţiei de Propaganda Fide
la 18 iulie 1776, prin care solicita alocarea taxei destinate întreţinerii unui student la
Roma pentru susţinerea sa materială, în vederea întăririi în credinţă a noilor convertiţi
din această zonă, supuşi permanent presiunii „schismatice”. O altă informaţie, din 24
februarie 1778, îl menţionează pe Ignatie Darabant ca „Fogarasiensis et Siculorum
vicarius” 618. Este documentată intenţia limpede de instituire a vicariatului permanent şi
în Făgăraş 619. Chiar în părţile nord-vestice ale diecezei se pare că a funcţionat un vicar,
în persoana lui Augustin Láday, cel instituit ca notar pentru ceremonia depunerii
jurământului de credinţă faţă de papă de către episcopul Ioan Bob 620. Tot aici este
menţionat ca vicar al Santăului, în preajma anului 1773, Augustin Körösi 621. Este de
remarcat şi faptul că toţi aceşti vicari au fost recrutaţi dintre călugării bazilieni. În
privinţa semnificaţiei demersurilor episcopului Grigore Maior, oricât de meritorii pot fi
considerate, este destul de improbabil totuşi că ele l-au impulsionat şi pe episcopul
romano-catolic la o acţiune similară 622, din moment ce Batthyányi a redactat şi tipărit
deja în cel de-al doilea an al păstoririi sale (1782) o lucrare a cărei primă parte trata
despre vicarii foranei, menţionată în raportul adresat Sfântului Scaun în 1788 623.
Ioan Bob a preluat iniţiativa antecesorului său, expunându-şi propriul proiect
mai întâi în memoriul din 8 noiembrie 1783, în care atribuţiile vicarilor priveau cu
deosebire colaborarea cu autorităţile administrative locale în vederea înfăptuirii măsurilor
1779, prin care acesta era rugat să intervină pentru acordarea unei sume anuale minime de 300
de florini destinată întreţinerii unui vicar în districtul militar al Făgăraşului, episcopul putându-i
asigura şi locuinţa (Pâclişanu 1991-1993, p. 145, nota 57); proiectul apare şi în memoriul din
ianuarie 1775 adresat Curţii vieneze în chestiunea înfiinţării unui gimnaziu în Făgăraş (Meteş
1945, p. 50-52).
620 Ms. lat. 255, f. 49v, atestatul din 7 iunie 1784, semnat de Láday ca notar, prefect al seminarului
şi „partium Sylvaniae vicarius”. El este amintit şi de istoricul I. Tóth Zoltán, care citează o
replică a episcopului Grigore Maior, din 15 martie 1780 (2001, p. 305).
621 Pâclişanu 1991-1993, p. 142. Körösi este atestat în această funcţie şi în anii 1775-1776 (Miron
2004, p. 96-97, nota 127) şi 1779 (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 5r).
622 Conform afirmaţiei lui Octavian Bârlea (1948, p. 216-217, nota 139).
623 Congr. Concilio, Relat. Dioec, nr. 810 A, fără paginaţie, unde sunt amintite şi cele patru vicariate
înfiinţate, care cuprindeau de fapt întreaga dieceză a Transilvaniei, spre deosebire de vicariatele
greco-catolice. Numele vicariatelor şi titularii lor sunt prezentate în circulara episcopului din 1
octombrie 1782 (AE – Protocollum 1782, p. 409).
294 Un timp al reformelor
preconizate de episcop pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului 624. Acest prim proiect
diferă de propunerile lui Grigore Maior prin câteva elemente esenţiale. În primul rând,
motivaţia nu mai are în vedere aici acţiunea misionară şi pastorală, ci un aspect specific
politicii religioase pragmatice promovate de Iosif al II-lea, acela al necesităţii
îmbunătăţirii situaţiei materiale a clerului secular; în consecinţă, nici nu mai sunt vizate
zonele agitate confesional, propunându-se doar instituirea unui anumit număr de decani
sau vicari foranei, aleşi dintre clericii seculari. În al doilea rând, este sugerată şi soluţia
salarizării lor din Fondul religiei. În fine, noua instituţie apare ca superioară ierarhic
protopopilor, şi nu doar onorific, aşa cum avea să fie efectiv. Proiectul, cu excepţia
atribuţiilor fixate vicarilor, se apropie mai mult de planul instituirii decanatelor capitulare
şi vicariale, intenţionat de Ioan Bob şi pus în practică de succesorul său. Diferenţele
amintite se explică însă, în mare măsură, prin caracterul şi obiectivele memoriului
înaintat de Ioan Bob, pentru că orientarea mai pragmatică a politicii religioase vieneze
nu a însemnat abandonarea cauzei unirii, aşa cum a demonstrat-o soluţionarea
chestiunii peste câţiva ani.
Înfiinţarea vicariatelor s-a realizat într-adevăr în sensul demersurilor anterioare
ale episcopului Grigore Maior. Solicitarea sa pentru înfiinţarea a două vicariate în Haţeg
şi Făgăraş, regiunile cu cel mai ridicat grad de risc din punctul de vedere al pericolului
defecţiunilor de la unire, a fost aprobată abia prin decretul aulic din 29 august
1786 625. Conform acestuia, i s-a acordat episcopului Ioan Bob libertatea de a alege şi
institui doi vicari din clerul secular, care urmau să fie salarizaţi din Fondul religiei
transilvănean cu o sumă anuală de 300 de florini:
„Maiestatea Sa, luând în bună consideraţiune că apostazia supuşilor români, mai cu
seamă în districtul Făgăraşului şi al Haţegului, provine în cea mai mare parte din
ignoranţa religioasă atât de generală la acest popor şi la clerul său, a binevoit să
hotărască prea graţios ca episcopul greco-catolic de acolo, a cărui înţelepciune şi râvnă
pentru menţinerea unirii sunt cunoscute, să numească şi să instituiască din clerul
624 „[…] ex eminentioribus in Clero viris a doctrina, bonisque animi qualitatibus magis notis ac
rerum gerendarum peritis quatuor saltem, aut quinque in principatu constituantur Decani, seu
Vicarii foranei, quorum esset in rebus dotationem Cleri concernentibus subalternos
Archidiaconos, et Parochos quid qualiterque agere, et procedere debeant, instruere, cum
officialibus politicis cointelligentiam fovere, necesariosque remonstrationes tam his, quam
superioribus instantiis alacriter exhibere, negotio sibi comissa in effectum deducere, et super
omnibus agendis, protocolla ducere, Episcopo menstruatim eum in finem exhibenda, ut
irrepentis fors quocunque ex defectu errores corrigi deviationes a recto tramite ad justum
ordinem reduci, et omnia ad praefixum scopum assequendum dirigi queant. Cum autem
praevidere sit hujus modi Decanos officio suo occupatos procurandis rebus domesticis vix
superfluum aliquod tempus habituros, et maxima in parte hinc inde in exequendis rebus sibi
comissis distinendos fore; necessarium erit ipsis quoque saltem 400 florenorum salarium in
parato aere ex praeindigitato Fundo Lusitanico assignare, ut hoc modo retardatio negotiorum
secus non sine fundamento prometuenda hac quoque ex parte praepediatur.” Chindriş 1981-
1982, p. 247-248.
625 Radu 1913, p. 116 şi 386-389 (textul decretului, publicat în original şi în traducere
românească).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 295
mirean – fără însă a trage de aci concluzia că în viitor călugării să fie excluşi din
toate demnităţile bisericeşti, fiindcă aceia dintr-înşii cari se disting prin cunoştinţele,
bunele principii şi viaţa lor pioasă, sunt tot aşa de vrednici pentru grija sufletelor ca şi
preoţii mireni – din districtul Făgăraşului şi al Haţegului, după alegerea sa, doi
bărbaţi înţelepţi şi bine instruiţi în teologie, cari vor avea să înveţe poporul şi
preoţimea în cele esenţiale din religia catolică, ca vicari, fiecare având să primească o
leafă anuală de 300 fiorini, nu din banii economisiţi ai seminarului din Blaj, cari au
destinaţia lor proprie, tot aşa de folositoare, ci din Fondul religionar.” 626
Principala misiune a vicarilor era aşadar instruirea clerului şi credincioşilor cu privire la
principiile esenţiale ale credinţei, în vederea combaterii ignoranţei religioase şi prevenirii
„apostaziei”. Accentul cădea pe încercarea de stopare a mişcărilor antiunioniste,
toleranţa religioasă fiind înţeleasă în sensul patentei din 28 august 1782. Guberniul era
atenţionat să respecte decretele anterioare emise în această chestiune şi să acorde sprijin
episcopului greco-catolic atunci când acesta îl va solicita, fără a contraveni spiritului
toleranţei religioase:
„Pentru ca însă totdeodată să se pună capăt la ispitirile şi la sumeţia de a-şi schimba
religiunea, care domneşte nu mai puţin în aceste locuri, trebuie să se amintească din
nou Guberniului să execute prea înaltele ordine deja date în această afacere, dar mai
vârtos să vegheze cu îngrijire – luând seamă de clevetitorii publici ai credinţei catolice,
de instigatorii şi seducătorii plebei şi de aceia cari sub pretextul patentei de toleranţă
caută să dumirească poporul, cum că trecerea de la o religie la alta este un fapt
indiferent – şi să sprijinească energic toate cererile legale ale episcopului care şi în viitor
are să se adreseze Guberniului în toate păsurile privitoare la s. Unire, ordin ce-l va
primi oficial şi Comanda generală din Transilvania, cu adaosul că trebuie să se
silească a opri în toate chipurile pe călugării carii locuiesc în Valachia otomană – şi
carii sub diferite pretexte obicinuiesc a vizita pe locuitorii de dincoace, spre a le
comunica şi infiltra exaltaţiunea, superstiţia şi fanatismul – de a călca hotarele din
partea de aici, unde orişicum n-au daraveri. Precum dealtminteri propunerea făcută
de episcopul de Făgăraş, ca acei cari sunt convinşi de adevărul învăţământului catolic,
dar nu-l profesează din cauză că le este odioasă denumirea de „uniţi”, să fie siliţi cu
forţa de a primi religia catolică, nu se poate accepta, cu atât mai puţin, cu cât e de-a
dreptul potrivnică toleranţei religioase existente în toată monarhia şi cu cât experienţa,
chiar la aceste popoare, învaţă îndestul că ei nu uită uşor sila ce li s-a făcut, ci la cea
dintâi ocasie se reîntorc, nu numai ei înşişi la confesiunea lor anterioară, dar în cele
mai multe cazuri atrag şi ademenesc şi pe alţii după dânşii […]” 627.
Totodată se cerea asigurarea unei dotaţii (congrua) corespunzătoare preoţilor din cele
două regiuni, pentru ca aceştia să se poată consacra misiunii pastorale 628. Deşi nu a avut
629 În bibliografie se vorbeşte de crearea concomitentă, în anul 1786, a trei vicariate, pentru toate
obţinându-se aceeaşi dotaţie de 300 de florini din Fondul religiei transilvănean (Pop 1875, p.
6), fapt confirmat de o menţiune a vicarului Făgăraşului Ioan Halmaghi, din scrisoarea adresată
Guberniului la 24 mai 1810 (MRUB – CM, nr. 112, f. 6r). În Schematismus 1835 (p. 274) crearea
celor trei vicariate este datată în anul 1788, iar şematismele Principatului îi menţionează în anul
1787 doar pe vicarii de Haţeg şi Făgăraş, vicarul Rodnei apărând abia în anul 1789
(Schematismus 1787, fără paginaţie; Schematismus 1789, p. 148).
630 Radu 1913, p. 132. Şematismele contemporane îl amintesc începând din anul 1810 (Titulare
1810, p. 187), dar primul şematism al diecezei datează înfiinţarea vicariatului în anul 1807
(Schematismus 1835, p. 275). Conform lui Ioan Ciocian (2000, p. 44, apud Albu 1971, p. 184), în
zonă a funcţionat încă din 1791 un administrator al Silvaniei, în persoana preotului Petre
Timandi din Şimleu, al cărui rol este însă destul de neclar, el nefiind atestat în şematismele
Principatului. Acestea menţionează doar din 1804 un viceprotopop cu sediul la Şimleu, numit
Ştefan Moldovan (Schematismus 1804, p. 141, şi următoarele şematisme); un Petru Popovici este
atestat ca protopop al Şimleului între participanţii la sinoadele din anii 1781 şi 1782 (MRUB –
AG-ai, nr. 94/1781, f. 1v; M. Moldovanu 1869, p. 131).
631 Înfiinţarea acestui vicariat a fost cerută de Ioan Bob prin petiţia din 11 mai 1803 (Ms. lat. 224,
f. 10r, 14r; Lupu 1944, p. 49-50). Spre deosebire de ceilalţi trei, al căror salariu scăzuse prin
devalorizarea monetară la 120 florini monedă convenţională, vicarul Silvaniei a fost salarizat de
stat cu o sumă de 750 florini în aceeaşi monedă (Pop 1875, loc. cit.; Radu 1913, p. 132 –
cererea din anul 1844 a vicarilor Haţegului, Făgăraşului şi Rodnei pentru mărirea salariului lor).
O solicitare privind mărirea salariului vicarilor formulase episcopul Ioan Bob încă în anul 1792
(MRUB – AG-ai, nr. 23/1792, adresa gubernială din 1 decembrie 1792, prin care se comunică
rezoluţia negativă a Curţii din 1 noiembrie).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 297
din text.
635 „[…] Ecclesias, absque onere nihilominus, et aggravis seu Parochorum, sive Populi visitare,
defectus corrigere, serio insuper inquirere, utrum Parochi pastorali in praedicatione verbi
divini, sacramentorum administratione, et in catechizando muneri sua satisfaciant […].” Ibidem,
f. 1v. Această atribuţie nu se suprapunea peste cea identică a protopopilor, pentru că în
practică vicarul era şi protopop în districtul atribuit, iar când au apărut şi alţi protopopi,
jurisdicţia lui s-a restrâns.
636 „Remediile spirituale” trebuiau să fie potrivite „circumstantiis pro qualitate et quantitate delicti
in ductu Sacrorum Canonum, ab oculos habito semper Suae Majestatis Sacratissimae hoc in
merito emanatarum ordinationum dictamine poenis spiritualibus, nusquam bursalibus cum
modestia corrigiant […]” (ibidem).
637 „Quidam ministrorum Ecclesiae in malo pervicaces, et incorrigibiles observarentur tales sine
nu sunt numite, dar referinţa la decretul aulic sugerează că era vorba de Haţeg şi Făgăraş
(ibidem, f. 1r).
298 Un timp al reformelor
constituit însă ca instituţii superioare ierarhic protopopiatelor din zonele respective, aşa
cum ar fi dorit episcopul, cel puţin iniţial, şi cum erau cele din Biserica latină
transilvăneană, ci ca unele echivalente acestora, prerogativele vicarilor fiind aproximativ
identice cu cele ale protopopilor pe care-i înlocuiau în districtele încredinţate 645. Vicarii
aveau doar o întâietate de onoare faţă de protopopi.
Jurisdicţia vicarilor foranei se exercita asupra mai multor protopopiate. Astfel,
vicariatul Haţegului cuprindea comitatele Hunedoara, Zărand şi scaunul Orăştie 646,
vicariatul Făgăraşului – districtul omonim, vicariatul Rodnei – districtul militar Năsăud,
vicariatul Silvaniei – comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna. Ulterior, alături de cele
şapte decanate capitulare s-au constituit alte patru decanate vicariale, în general cu o
jurisdicţie mai extinsă decât cea încredinţată iniţial vicariatelor 647. Exercitarea efectivă a
jurisdicţiei nu depăşea însă teritoriul protopopiatelor administrate în mod direct de
titularii vicariatelor.
Vicarii foranei erau, în general, persoane cu o pregătire teologică deosebită,
recrutaţi în exclusivitate din rândurile clerului secular (după cum prevedea decretul aulic
din 1786) şi, mai ales iniţial, dintre colaboratorii apropiaţi ai episcopului care beneficiau
de experienţa administrativă necesară unei asemenea funcţii; numirea lor trebuia să fie
aprobată de Guberniu, iar în cazul vicariatelor care includeau şi teritoriul de graniţă, era
necesar şi acordul autorităţilor militare 648. Activitatea vicarilor, pe lângă atribuţiile
pastorale şi administrative generale, a fost determinată de problemele specifice fiecărei
regiuni.
Primul vicar al Haţegului, care avea misiunea să continue acţiunea de pacificare
începută aici la ordinul Guberniului de ieromonahul Spiridon Fogaraşi (între anii 1785-
1787) 649, a fost Alexandru Fiscuti (1787-1789) 650, urmat de Mihail Timar (1789-
645 În conceptul adresei prin care Chiril Ţopa era înştiinţat despre numirea ca vicar i se acorda
acestuia „toată puterea precum şi anteţesorilor s-au fost dat a îndrepta şi a judeca lucrurile
besericeşti după canoane şi legi, avănd foarte bună grijă de toate precum aciia şi Inştrucţie mai
pre larg ţi să dă înainte” (MRUB – AG-ai, nr. 88/1805, f. 1r). Este foarte posibil ca instrucţia
menţionată să fie chiar cea din anul 1787.
646 Radu 1913, p. 117.
647 Faptul este reflectat de structura administrativă din primul şematism al diecezei: vicariatul
Reghinului şi protopop al Bistriţei din 1780, prefect al seminarului din Blaj din 1784, vicar
foraneu al Haţegului din 1787 (Radu 1913, p. 117; Comşa, Seiceanu 1994, p. 34-35; Tatai-Baltă,
Mircea 1998, p. 393-394, pentru activitatea ca prefect al tipografiei). Interesantul catalog al
bibliotecii sale a fost publicat de Pompiliu Teodor (1957, p. 268-269).
300 Un timp al reformelor
651 Studii teologice la Viena (la „Sancta Barbara”), profesor la Blaj în 1782, secretar episcopal în
1787, funcţie în care rămâne şi după numirea ca vicar foraneu al Haţegului (la 4 aprilie 1789),
vicariatul fiind administrat de Tiron Dragoş până în anul 1800, când acesta a fost înlocuit de
titularul postului (Radu 1913, p. 117-118; Comşa, Seiceanu 1994, p. 36-37; Protopopescu 1966,
p. 333, pentru perioada studiilor). Iacob Radu aminteşte intervenţiile lui Dragoş la autorităţile
militare şi la Guberniu pentru a fi numit vicar titular, fapt care a întârziat probabil intrarea lui
Timar în atribuţii. Circumstanţele morţii sale, survenită la 12 martie 1805, în urma unei vizitaţii
întreprinse în parohiile Coroeşti, Râu Bărbat şi Galaţi, sunt descrise într-o impresionantă
scrisoare trimisă episcopului Ioan Bob de parohul Haţegului, Matei Sora, la 30 martie (Col. Doc.
Blaj, nr. 868, f. 1r-2v); informaţii interesante oferă şi scrisoarea preotului Iosif din Şerel,
adresată episcopului la 1 aprilie (Idem, nr. 871, f. 1r-v). Dispoziţiile testamentare ale vicarului
au fost consemnate în scris la 24 martie st.n., printre altele fiind prevăzută şi o sumă de bani
donată episcopului Ioan Bob, „ca să ajute la fundaţia care vre să facă” pentru cler (Idem, nr.
866, f. 1r-v, nr. 873, f. 1r-v).
652 Studii teologice la Buda, Viena (la „Sancta Barbara”) şi Eger, paroh şi protopop al Sibiului din
1786, capelan militar în timpul războiului austro-turc, profesor de teologie morală la seminarul
din Blaj între 1792-1793 şi 1796-1799, când a funcţionat şi ca prefect al seminarului, vicar
foraneu al Haţegului din 18 iulie 1805 (Raţiu 1908, p. 44-46; Radu 1913, p. 118-119; Comşa,
Seiceanu 1994, p. 43; Protopopescu 1966, p. 336, pentru perioada studiilor; Tatai-Baltă, Mircea
1998, p. 396-397, pentru activitatea ca prefect al tipografiei). Câteva scrisori adresate lui Samuil
Vulcan în perioada 1788-1790 se păstrează în Ms. rom. 553, f. 1r-11v. În 1794-1795 a solicitat,
prin mai multe memorii, numirea ca director şcolar în locul lui Gheorghe Şincai (Col. Doc. Blaj,
nr. 744, f. 1r-v, nr. 746, f. 1r-2r, nr. 748, f. 1r-2r, nr. 751, f. 1r-v, nr. 756, f. 1r-2r). Testamentul
şi inventarul bunurilor deţinute de fostul vicar, între care un interesant catalog al cărţilor, au
fost publicate de Iacob Radu (1913, p. 389-392).
653 Conform scrisorii trimise lui Chiril Ţopa la 13 august (Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1806, f. 2r).
654 Idem, nr. 1/1805, f. 1r-16v.
655 Idem, nr. 1/1810, f. 1r-6r; raportul cuprinde, pe lângă analiza de ansamblu a motivaţiilor
părăsirii unirii, o situaţie a bisericilor, porţiunilor canonice, preoţilor şi cantorilor din cele 15
localităţi.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 301
morală a credincioşilor 656. A urmat o anchetă instituită la cererea episcopului, între anii
1810 şi 1812, dar rezoluţia imperială definitivă a întârziat până în anul 1828 657. În
neînţelegerile dintre membrii celor două confesiuni s-au implicat şi autorităţile militare,
acuzate de succesorii lui Ţopa că i-ar favoriza pe neuniţi 658.
Consecinţele s-au resimţit şi în timpul vicarilor următori, Ioan Radu (sau
Raduly, 1812-1819) 659 şi Iovian Nobili (1819-1841) 660. Rezoluţia aulică din 14 iunie
1828 (comunicată episcopului de Guberniu la 28 septembrie 1829), încercând să
găsească cele mai potrivite remedii pentru consolidarea unirii în această zonă, a trecut în
revistă principalele probleme cu care se confruntau vicarii Haţegului, fără a le putea
rezolva: numărul mic de biserici, lipsa porţiunilor canonice, necesitatea înfiinţării unei
şcoli în Haţeg şi a altora în localităţile rurale româneşti din Valea Haţegului. Pentru
revigorarea confesiunii greco-catolice, s-a dispus suspendarea preoţilor ortodocşi
hirotoniţi în afara Transilvaniei şi înlocuirea lor cu preoţi greco-catolici, respectarea
procedurii legale privitoare la adoptarea confesiunii ortodoxe, efectuarea de vizitaţii
canonice periodice (o dispoziţie pe care nici episcopul, nici vicarul în funcţie nu aveau
disponibilitatea fizică pentru a o îndeplini). Porţiunile canonice puteau fi constituite din
terenurile comune ale satelor sau din cele acordate de domni, acolo unde primele
lipseau, însă numai în cazul comunităţilor unde cea mai mare parte a locuitorilor îşi
declara dorinţa de a persevera în unire. În privinţa satelor în care bisericile fuseseră
ocupate de reformaţi, s-a hotărât să se dea uniţilor loc pentru biserică, dacă aceştia erau
în număr suficient, iar în chestiunea şcolilor decizia a fost amânată până la sosirea
raportului comitatului referitor la sursele financiare ce puteau fi utilizate în vederea
1/1815, f. 1r-2v, plângerea vicarului Ioan Radu către comitele suprem al Hunedoarei din 4
martie 1815, şi nr. 1/1816, f. 2r-4v, alte plângeri din anii 1816 şi 1817; Idem, nr. 1/1820, f. 1r-
2r, plângerea vicarului Iovian Nobili din anul 1820; Radu 1913, p. 222-223.
659 Studii teologice la Blaj, prefect de studii la seminarul din Blaj şi profesor de logică la gimnaziu
în 1800, paroh al Târgu Mureşului şi administrator al districtului Mureş din 1801, paroh al
Reghinului şi administrator al districtului Gurghiu din 1809, paroh şi vicar foraneu al Haţegului
din 1812 (Radu 1913, p. 121; Comşa, Seiceanu 1994, p. 48). În timpul lui s-a încheiat
construirea reşedinţei vicariale, începută de vicarul anterior şi sprijinită financiar de episcopul
Ioan Bob (Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 2/1811, f. 1r-8r, nr. 3/1815, f. 1r-2v; Radu 1913, p. 135).
660 Studii teologice la Liov, paroh al Şibotului, viceprefect al tipografiei în 1805, paroh şi vicar
foraneu al Haţegului (numit în mai 1819). Bătrân şi bolnav, el nu a putut să răspundă în mod
corespunzător cerinţelor funcţiei sale; din anul 1836 i s-a numit un vicar substitut
(administrator) în persoana lui Contantin Papfalvi, care l-a şi urmat în scaunul vicarial (Radu
1913, p. 121, 124-126; Comşa, Seiceanu 1994, p. 67; Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 398, pentru
activitatea ca viceprefect al tipografiei). În timpul vicarului Nobili a fost edificată biserica din
Haţeg, costurile de 7000 florini fiind suportate în cea mai mare parte de episcopul Ioan Bob; ea
a fost sfinţită de Ioan Lemeni, în cursul vizitaţiei canonice întreprinse aici în anul 1834
(Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1821, f. 1r-5v, nr. 2/1824, f. 3r-4r, 6r-v; Radu 1913, p. 226-228).
302 Un timp al reformelor
înfiinţării şi susţinerii lor 661. Rezolvarea acestor probleme a rămas în sarcina viitorului
episcop, Ioan Lemeni 662.
Vicariatul Făgăraşului s-a confruntat, cel puţin iniţial, cu aceleaşi probleme
legate de mişcările antiunioniste. El a fost condus la început, între 1786 şi 1796, de Ioan
Halmaghi 663, implicat în mişcarea revendicativă alături de vicarul Rodnei Ioan Para 664,
cel care i-a şi succedat în fruntea vicariatului (1796-1807). Halmaghi a revenit la
conducerea vicariatului între 1807 şi 1815, fiind urmat după o scurtă vacanţă de
Dimitrie Pop (1818-1827) 665 şi Constantin Alutan (1827-1834) 666.
Vicariatul Rodnei nu a cunoscut tulburări confesionale majore dar, fiind situat
într-un district militar, primordiale au fost aici raporturile cu autorităţile militare,
nelipsite de fricţiuni. Principalele cauze ale neînţelegerilor au fost refuzul promovării
grănicerilor români la rangul de ofiţer, nerespectarea sferei de competenţă a vicarului în
privinţa jurisdicţiei asupra clerului şi tentativa de impunere a jurisdicţiei militare,
chestiunea scutirii de contribuţii şi sarcini a preoţilor şi slujitorilor bisericeşti şi cea a
imunităţii proprietăţilor acestora ş.a. 667. Pe de altă parte, activitatea vicarilor, sprijiniţi de
661 Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1829, f. 3r-6v; Radu 1913, p. 122-124.
662 Radu 1913, p. 124-126.
663 Studii teologice la Blaj şi Viena, profesor la Blaj în 1783, unde urma să funcţioneze din 1786 şi
ca profesor de limba germană la gimnaziu, paroh, protopop, iar din 1786 vicar foraneu al
Făgăraşului, fiind înştiinţat despre numirea în ultima demnitate în 15 noiembrie st.v. 1786
(MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 62r). A fost şi vicar foraneu al Rodnei (1796-1803), de unde
l-au înlăturat intrigile lui Ioan Nemeş, susţinut de ofiţerii regimentului de graniţă, sub acuzaţia
de a fi „stricat la minte”. După câţiva ani petrecuţi în mănăstirea din Blaj şi lămurirea
netemeiniciei acuzaţiei, a fost numit din nou vicar al Făgăraşului, în anul 1807 (Raţiu 1908, p.
39-41; Comşa, Seiceanu 1994, p. 39; Protopopescu 1966, p. 334, pentru perioada studiilor la
Viena). Un plan al cheltuielilor şi materialelor necesare pentru restaurarea bisericii din Făgăraş,
alcătuit de Halmaghi la 5 martie 1787, se păstrează în MRUB – aî, nr. 4/1787, f. 1r-2r.
Informaţii interesante oferă corespondenţa din anul 1810 purtată între Guberniu, episcopul
Ioan Bob şi conducerea districtului Făgăraş, provocată de încercarea vicarului de a căpăta
satisfacţie pentru demiterea din demnitatea deţinută anterior (MRUB – CM, nr. 112, f. 1r-16v).
664 Pâclişanu 1923, p. 86-89, anexele nr. VIII-X.
665 Studii teologice la Blaj, hirotonit preot în 1799, dar activând ca profesor de sintaxă, iar ulterior
(în 1803) de retorică şi poetică la gimnaziul din Blaj, profesor de teologie morală şi pastorală la
seminarul teologic în 1804-1805 şi 1806-1807, prefect al tipografiei şi paroh al Aiudului din
1806, vicar foraneu al Făgăraşului din 1818 (Comşa, Seiceanu 1994, p. 47). În urma sesizării lui,
episcopul Ioan Bob a adresat o plângere comandantului Regimentului I de graniţă privitoare la
nerespectarea imunităţilor cantorilor şi clopotarilor greco-catolici (MRUB – CM, nr. 198, f. 1r-
2r, conceptul scrisorii episcopului din 14 mai 1820). Testamentul lui Dimitrie Pop, din 21 iulie
1827, redactat în limba maghiară, se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1346, f. 1r-4v.
666 Studii teologice la Viena, hirotonit preot şi numit învăţător la „norme” la Blaj în 1819, vicar
Nemeş. Cel de-al doilea a împărtăşit preoţilor planul unei asemenea intervenţii în chestiunea
jurisdicţiei prin circulara din 10 august 1808 (Documente bisericeşti 1927, p. 66-67), tot el
dispunând, prin circulara din 11 august 1826, o cercetare confidenţială în problema dotării
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 303
clerul subordonat, nu s-a redus la sfera ecleziastică (depăşită oricum prin intervenţia în
favoarea drepturilor grănicerilor), ea având o semnificaţie naţională. Ilustrative sunt
acţiunile întreprinse de Ioan Para, în anii 1790-1792 668, sau de Ioan Nemeş, în contextul
vizitei împăratului Francisc I în Transilvania, când „a fost o înţelegere între preoţime şi
inteligenţia în casa vicariale” 669. În cadrul acestei întruniri (probabil un sinod) au fost
alcătuite cele patru petiţii care aveau să fie înmânate împăratului la 16 august 1817, cu
ocazia trecerii acestuia prin Năsăud: una a vicarului, a doua a clerului şi celelalte două ale
grănicerilor 670. Elita românească locală, clericală şi militară, a colaborat aşadar pentru
apărarea privilegiilor grănicerilor, în special cu privire la statutul social al acestora (se
solicita ca fiii grănicerilor să aibă acces la rangul de ofiţer şi să fie ştearsă din tabelele de
conscriere menţiunea „fost iobag”, folosită şi în cazul grănicerilor din Valea Rodnei,
care fuseseră oameni liberi) 671, dar şi la alte drepturi, precum cel de a putea frecventa
serviciul divin la propriile biserici în zilele de duminică şi de sărbători, pentru respectarea
căruia a intervenit Ioan Nemeş 672. În privinţa situaţiei clerului, problema cea mai
stringentă era formarea unor preoţi mai bine pregătiţi, cărora să li se asigure porţiuni
canonice şi o dotaţie corespunzătoare 673. Ioan Nemeş a intervenit şi în favoarea propriilor
drepturi, cerând creşterea salariului său la 300 de florini (monedă convenţională); aceasta
a fost singura petiţie aprobată, mai ales ca urmare a meritelor câştigate de solicitant în
calitate de capelan castrens în timpul războaielor cu francezii 674.
Vicarii care au ilustrat această susţinută activitate au fost în primul rând Ioan
Para (1787-1796) 675 şi Ioan Nemeş (1808-1834) 676. Cel de-al doilea vicar al Rodnei a
preoţilor din vicariat „în timpurile trecute” (Documente bisericeşti 1931, p. 35). Conform lui
Macedon Pop, reacţiile stârnite de atitudinea lui Ioan Para l-au constrâns pe episcopul Ioan
Bob să-l transfere pe acesta la Făgăraş, aducându-l în schimb la Năsăud pe Ioan Halmaghi.
Faptul este confirmat de mărturiile documentare (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 181v-182r,
avertismentul ierarhului adresat lui Para, la 3 octombrie st.n. 1795, ca urmare a acuzaţiilor
aduse vicarului de autorităţile militare; MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 205r, scrisoarea
adresată de episcop lui Ioan Halmaghi, la 29 decembrie 1801, în care aminteşte că „din
porunca Politii s-au mutat Para la Făgăraş”).
668 Pâclişanu 1923, p. 82-84, 86-98, 102-103, 105, anexele nr. V, VII-XIV, XVI-XVIII, XXIII,
XXV.
669 Pop 1875, p. 25.
670 Autorul citat afirmă că vicarul a supus spre discuţie clerului petiţia redactată anterior de el
clerului înmânată împăratului Francisc I, prin care se solicita acordarea unor subsidii pentru
preoţi din fondul proventelor.
674 Ibidem, p. 24, 27.
675 Studii teologice la Tyrnavia şi la Viena (la „Sancta Barbara”), profesor la Blaj în 1775-1776,
capelan castrens al Regimentului II de graniţă, protopop al Năsăudului din 1780, vicar foraneu
al Rodnei între 1787 şi 1796, vicar foraneu al Făgăraşului între 1796 şi 1807, iar apoi canonic
304 Un timp al reformelor
fost Ioan Halmaghi (1796-1803), căruia i-a luat locul Ioan Nemeş, în calitate de
administrator al vicariatului (până în anul 1808) 677. El nu a avut demersuri similare celor
ale lui Para şi Nemeş, dar puţinele sale circulare cunoscute îl arată preocupat cu deosebire
de problema reformării clerului şi a instruirii credincioşilor. Astfel, prin circulara din 29
ianuarie 1797, au fost comunicate mai multe puncte pentru „îndreptarea cinstitului
cliros”, începând cu condiţiile de funcţionare legală a preoţilor (existenţa „păuceniei”
eliberate de arhiereu şi instituirea lor de autoritatea bisericească locală), semnificaţia
preoţiei şi obligaţiile cetăţeneşti ale clericilor, continuând cu atribuţiile sacerdotale,
instruirea religioasă a credincioşilor şi supravegherea îndeplinirii de către aceştia a
îndatoririlor creştineşti, cu modelul de virtute pe care trebuia să-l reprezinte sacerdotul şi
sfârşind cu sarcinile administrative ale preoţilor (ţinerea registrelor de stare civilă,
interdicţia oficierii căsătoriilor înaintea efectuării celor trei vestiri ş.a.) 678. Dintre
circularele care i-au vizat pe credincioşi poate fi amintită cea din 25 iulie 1797, privind
interzicerea ţinerii sărbătorilor desfiinţate, „de care nu sânt creştinii folosiţi nici trupeşte
nici sufleteşte”, ele fiind dimpotrivă prilej de pagubă în avutul propriu şi de „rătăcire”,
ca urmare a credinţei că nu se păcătuia lucrându-se la alţii „în clacă” 679. Extrem de
interesantă este şi circulara din 5 ianuarie 1798, intitulată Rânduială pentru Moşi, cum se cade
a se face după aşezământul de lege a Bisericii noastre a răsăritului 680. Observând că „obiceiul a
întinde masa moşilor în sfânta ogradă a bisericei nu este din lege, ba mai vârtos
împotriva legii care au dat Sfinţii Părinţi”, Halmaghi îşi propune să înfăţişeze învăţătura
Bisericii despre pomenirea răposaţilor, care se putea face prin „sfintele sluşbe, liturghii,
sărindare şi sărăcuste” şi prin „milostenie şi prinoase”; explicarea semnificaţiei acestora
este însoţită de prezentarea „adevăratei slujbe şi rânduieli a moşilor”, oficiată de preoţi,
pe care vicarul o dorea acceptată şi de credincioşi, obişnuiţi mai degrabă să facă
„mâncare şi beutură la biserică”.
Ioan Nemeş s-a remarcat prin străduinţa constantă şi de o rigurozitate militară
pentru supravegherea activităţii şi disciplinarea clerului subordonat. El observa într-o
circulară că „plinirea poruncilor” „cu pildă şi învăţătură” este „cea mai dintăi datorie a
statuşului nostru” 681. În consecinţă, pentru perioada anilor 1803-1815, obligaţia
preoţilor de a ţine la zi protocoalele de porunci şi registrele de stare civilă este frecvent
capitular (ibidem, p. 7-9; Tóth 2001, p. 352-353; Comşa, Seiceanu 1994, p. 34; Protopopescu
1966, p. 333, pentru perioada studiilor vieneze; Lumperdean 1990, p. 56-63).
676 Studii filosofice la Liov şi teologice la Blaj, profesor la Blaj în jurul anului 1790, capelan
reamintită 682, acestea fiind verificate cu ocazia vizitaţiilor sau trebuind prezentate de
fiecare dată la sinoadele convocate de vicar. Printre ordinele transmise revin mai vechile
dispoziţii din timpul lui Iosif al II-lea referitoare la condiţiile încheierii căsătoriei
(verificarea cunoaşterii de către tineri a principalelor rugăciuni, Crezului, Decalogului,
Sfintelor Taine şi atestarea acestui fapt de preot prin declaraţie scrisă, efectuarea celor
trei vestiri, oficierea căsătoriei de preotul paroh, alte reglementări privind validitatea
legăturilor matrimoniale şi căsătoriile militarilor) 683, la respectarea regimului sărbătorilor
desfiinţate 684, la petrecerea pe ultimul drum a celor decedaţi cu sicriul acoperit şi la
interzicerea îngropării morţilor în cimitirele din interiorul localităţilor ori a prohodirii lor
în biserici 685. Alte numeroase ordine vizează strângerea de milostenii pe seama celor
afectaţi de distrugerile războiului, de incendii sau de calamităţi naturale 686, ori efectuarea
de rugăciuni pentru victoria armatelor imperiale în război şi a unor tedeumuri pentru
succesele militare obţinute 687. Ceremonii religioase de mulţumire au fost organizate şi în
anul 1814, în a doua zi de Rusalii pentru încetarea epidemiei de ciumă şi la 10 septem-
brie pentru întoarcerea papei Pius al VII-lea la Roma, după exilul pe care i-l impusese
împăratul Napoleon 688.
Vicarul a acordat atenţie şi problemei disciplinării clerului, o îndatorire
primordială conform prevederilor actului de numire în funcţia de administrator 689. Un
rol esenţial în acest sens l-au jucat sinoadele vicariale, întrunite în genere anual, la care
preoţii trebuiau să se prezinte împreună cu protocoalele de porunci pentru a consemna
682 Ibidem, p. 54, 55, 61, 65, circularele din 14 februarie şi 30 iunie 1803, 21 noiembrie 1807 şi 19 iulie
1808; Documente bisericeşti 1928, p. 126, 130, circularele din 21 noiembrie 1812 şi 12 mai 1813.
683 Documente bisericeşti 1927, p. 57, 59-60, 63, 65-66, circularele din 25 decembrie 1803, 13 iulie
1804, 21 noiembrie 1807 şi 19 iulie 1808, p. 58-59, hotărârile sinodului vicarial din 29 aprilie
1804; Documente bisericeşti 1928, p. 95, 97, 130, circularele din 25 februarie şi 8 decembrie 1810,
31 august 1813, p. 127-128, hotărârile sinodului vicarial din 12 noiembrie 1812.
684 Documente bisericeşti 1927, p. 58, 60, circularele din 12 aprilie şi 13 iulie 1804, p. 58, hotărârile
sinodului vicarial din 29 aprilie 1804; Documente bisericeşti 1928, p. 126-127, hotărârea sinodului
vicarial din 12 noiembrie 1812.
685 Documente bisericeşti 1927, p. 64, 65, circularele din 26 aprilie şi 19 iulie 1808; Documente bisericeşti
1807, 26 aprilie şi 19 iulie 1808, 11 august 1809; Documente bisericeşti 1928, p. 94, 96, 99, 129,
131, 132, 133-134, circularele din 9 septembrie 1809, 30 septembrie 1810, 19 mai şi 22
octombrie 1811, 21 noiembrie 1812, 31 august şi 15 septembrie 1813, 2 septembrie 1814, p.
97-98 (circulară nedatată). O colectă mai deosebită ca motivaţie a fost organizată în anul 1826,
ca urmare a distrugerii prin incendiu a „preavestitei sfântului apostol Pavel biserică din Roma
în 1823 prin foc păgubită, cât trebuie din nou a se zidi” (Documente bisericeşti 1931, p. 34-35,
circulara episcopului Ioan Bob din 28 martie st.v., pe baza ordinului gubernial din 7 ianuarie).
687 Documente bisericeşti 1927, p. 71-73, cele două circulare din 25 mai 1809.
688 Ibidem, p. 74, circulara din 12 mai 1814; Documente bisericeşti 1928, p. 133, circularele din 10 mai
şi 2 septembrie 1814.
689 „[…] şi cu învăţătura şi cu purtarea te vei sâli a povăţui norodu în cele duhovniceşti şi a îndrepta
cauzile din District care să ţin de forumu bisericesc, nimic mestecându-te în cele politiceşti şi
cătăneşti, aşijdirea luăndu-ţi vreme vei vizitălui Districtu şi vei îndrepta smintelele făcând şi
învăţătură cuvioasă norodului, ba încă şi preoţilor.” MRUB – Protocollum 1800-1802, loc. cit.
306 Un timp al reformelor
dispoziţiile transmise de superiorul lor 690. În afara unor diverse ordine, de genul celor
amintite mai sus, era vizat comportamentul sacerdoţilor, cărora li se interzicea mai ales
frecventarea cârciumilor, modul de administrare a sacramentelor (de pildă obligaţia
oficierii botezului numai în biserică), datoria lor de a-i catehiza pe credincioşi, de a le
explica în primul rând copiilor gravitatea viciilor (furtul, beţia) şi „stricăciunea” adusă de
„şăzătorile de noapte, petrecerile de sara şi noaptea la făgădău a tineretului şi jocurile de
noapte”, de a-şi obliga enoriaşii la îndeplinirea îndatoririlor creştineşti (spovedania şi
împărtăşania de Paşti cu deosebire), de a-i convinge să-şi vaccineze copiii şi de a-i avertiza
în legătură cu gravitatea „călcării jurământului”, adică a dezertării. Pentru a putea răspunde
propriei misiuni preoţii trebuiau să fie instruiţi, cerându-li-se de aceea „ca fieştecare să-şi
cumpere katechism, moraliş, dogmatica, despre taine şi unde nu-i biblie încă şi biblie”;
acelaşi sens îl avea recomandarea făcută cu alt prilej parohilor de a-şi procura „predicaţiile
foarte frumoase” tipărite la Buda, adică Didahiile şi Propovedaniile lui Petru Maior 691. Pe de
altă parte, participarea la aceste sinoade, pentru care Ioan Nemeş le-a impus purtarea
reverendei, trebuia să ofere preoţilor, conform îndemnului vicarului, prilejul de a înfăţişa
„zmintelele şi obiceiurile rele din poporul său”, respectiv „scăderile, nevoile sau
ponoslurile” sale 692. În esenţă, menirea lor era ca „norodul încredinţat cu bună pildă şi
cu neîncetată învăţătură şi duhovnicească dojană în biserici şi pe afară a-l învăţa legea şi
năravurile cele bune, să fie strădalnic, lucrătoriu, ascultătoriu, stâmpărat, credincios.” 693
Preoţii şi ceilalţi slujitori bisericeşti au mai fost chemaţi, în contextul acelor ani, să ajute
familiile celor plecaţi pe front la muncile câmpului 694. Ceva mai rar, Ioan Nemeş s-a
adresat prin circulare credincioşilor, aşa cum a fost cazul celei din 3 mai 1812, care
cuprinde o pledoarie pentru virtutea creştinească a milosteniei, în favoarea locuitorilor
din Rodna afectaţi de un devastator incendiu 695.
Aceste direcţii de acţiune s-au menţinut şi după 1815, cu excepţia dispoziţiilor
determinate de contextul războiului; au apărut în schimb, în anii de severă foamete
1816-1817, instrucţiuni privind combaterea emigrărilor în Moldova şi Rusia sau
acordarea dezlegării de la ţinerea posturilor 696. S-a pus în continuare accent pe demnitatea
690 Asemenea sinoade sunt menţionate la datele de 29 ianuarie 1803, 29 aprilie 1804, 10
octombrie 1807, 29 decembrie 1808, 29 decembrie 1810 şi 12 noiembrie 1812, doar în
cazul celor din anii 1804 şi 1812 fiind amintite şi dispoziţiile comunicate în cadrul lor
(Documente bisericeşti 1927, p. 54, 58-59, 60-61, 69-70; Documente bisericeşti 1928, p. 97, 124-
129). Absenţa menţiunilor pentru ceilalţi ani se datorează foarte probabil neconsemnării
tuturor circularelor în protocolul editat de Iulian Marţian.
691 Documente bisericeşti 1928, p. 97, circulara din 8 decembrie 1810.
692 Răspunsurile conducerii Regimentului la câteva asemenea probleme ridicate de cler în
sinodul din anul 1807 au fost comunicate preoţilor prin circulara din 21 noiembrie 1807
(Documente bisericeşti 1927, p. 62-63).
693 Ibidem, p. 68, circulara din 24 septembrie 1808.
694 Documente bisericeşti 1928, p. 122-124, circulara din 30 aprilie 1812.
695 Ibidem, p. 100-102.
696 Documente bisericeşti 1931, p. 25-26, circularele din 8 iunie 1816 şi 16 februarie 1817; la 2
noiembrie 1817 s-a dispus efectuarea rugăciunilor de mulţumire pentru încetarea foametei şi a
ciumei (ibidem, p. 27).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 307
697 Circulara din 8 august 1827, provocată de o plângere a grănicerilor, a interzis în mod sever
preoţilor să perceapă taxe stolare mai mari decât li se cuvenea pentru oficierea slujbelor de
cununie, botez sau înmormântare, chiar dacă enoriaşii ar dori o ceremonie mai deosebită decât
cele prescrise în Molitvelnic (ibidem, p. 36-37).
698 Ibidem, p. 28, circulara din 10 decembrie 1819.
699 Ibidem, p. 29-30.
700 Ibidem, p. 30-31.
701 Ibidem, p. 31-32. Preoţii erau obligaţi să raporteze lunar „dacă s-au ţinut sărbătorile băbeşti şi la
(1808-1819) 704, căruia i-au succedat George Abraham (1819-1827) 705 şi Isidor Albini
(1827-1835) 706.
În concluzie se poate observa că, la început, vicarii foranei au fost recrutaţi din
rândul celor mai marcanţi clerici seculari, cu studii în afara Transilvaniei, la Viena, Buda,
Agria sau Lemberg. Ulterior, aceste funcţii au fost ocupate de reprezentanţi ai clerului
care nu excelaseră neapărat prin merite deosebite şi care se formaseră, cu predilecţie, la
seminarul din Blaj. Vicarii au fost, cel puţin iniţial, colaboratori apropiaţi ai episcopului,
funcţia păstrându-şi un rol important şi după înfiinţarea capitlului, prin ocuparea ei de
către clerici care activaseră anterior în centrul diecezei. În privinţa instituţiei, aceasta s-a
definit în mod diferit de cea similară din cadrul Episcopiei Romano-Catolice, dar cu un
rol administrativ la fel de important în regiuni marcate anterior de tulburări confesionale
(Haţegul şi Făgăraşul) sau care ridicau grave probleme de pastoraţie (Silvania), respectiv
într-un teritoriu caracterizat de remarcabilul dinamism al elitei clericale (Năsăudul).
Bogăţia şi complexitatea documentaţiei analizate în cazul vicariatului Rodnei reflectă în
mic evoluţia generală a Episcopiei Greco-Catolice între deceniul iosefin şi perioada
restauraţiei, caracterizată de semnificativele demersuri reformatoare ale reprezentanţilor
ierarhiei clericale. La fel de interesant este şi cazul Haţegului, însă aici problematica confe-
sională, care poate constitui subiectul unei cercetări distincte, a covârşit celelalte aspecte.
Din păcate, în cazul Făgăraşului şi al Silvaniei, dificultatea accesului la documentaţia
inedită şi absenţa surselor edite au îngreunat realizarea unei analize mai detaliate.
V.3.6. Protopopiatele
Dintre instituţiile ecleziastice ale Bisericii Greco-Catolice, protopopiatul a
beneficiat de cea mai complexă reflectare istoriografică. Evoluţia lui din timpul
episcopului Ioan Bob a fost abordată chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Petru
Maior, într-o monografie consacrată instituţiei, şi după exact un secol de Alexandru
Grama, într-o lucrare de sinteză. Ambele investigaţii s-au apropiat de temă din perspec-
704 Studii teologice la Buda şi Viena (la „Sancta Barbara”), paroh şi protopop al Coaşului din 1791,
director şcolar interimar în locul lui Gheorghe Şincai între 1794 şi 1796, vicar foraneu al Silvaniei
din 1808, moare imediat după alegerea ca membru al capitlului, în 1818 (Comşa, Seiceanu 1994,
p. 44-45; Protopopescu 1966, p. 336, pentru perioada studiilor vieneze). Copia testamentului său,
redactat în 13 aprilie 1819, se păstrează în MRUB – AG-ai, nr. 23/1819, f. 1r-3v.
705 Studii teologice la Blaj, unde funcţionează apoi, timp de doi ani, ca profesor de sintaxă, paroh
şi inspector al Gherlei din 1805, respectiv al Turzii din 1813, vicar foraneu al Silvaniei din 1819
(Comşa, Seiceanu, 1994, p. 49).
706 Studii teologice la Blaj şi tot aici activează ca profesor de retorică în 1815, profesor de filosofie
707 Pentru alte interpretări asupra subiectului vezi Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000, p. 59-65.
708 Maior 1998, p. 87-88. Argumentele aduse în sprijinul acestei teorii sunt hirotonia sacerdotală a
horepiscopilor, consideraţi superiori preoţilor doar din punctul de vedere al jurisdicţiei,
asemenea protopopilor (ibidem, p. 71-82), respectiv identitatea atribuţiilor protopopilor cu cele
ale horepiscopilor, stabilite prin canoanele conciliilor ecumenice, şi mai ales fundamentarea
autorităţii acestora din urmă prin apelul la obicei şi nu la o delegare de competenţă din partea
episcopului (ibidem, p. 83-87). Teoria a fost criticată de Alexandru Grama (1895, p. 46-47, cu
specială referire la chestiunea participării horepiscopilor la concilii şi sinoade).
709 Grama 1895, p. 208-213. Prezentarea, în bună măsură diferită faţă de Petru Maior, a
atribuţiilor horepiscopilor evidenţiază interpretarea foarte largă pe care istoricul iluminist a dat-
o prevederilor canonice, ca şi prerogativele noi adăugate de el fără o întemeiere canonică
suficientă. Ioan Raţiu, deşi nu abordează în mod explicit problema originii protopopilor,
optează în principiu pentru aceeaşi idee a similarităţii funcţionale cu horepiscopii, raportându-
se însă şi la alţi membri ai ierarhiei ecleziastice din antichitatea târzie, precum arhipresbiterii
rurali, decanii rurali şi arhidiaconii (1877, p. 314-315, 317-319).
710 Maior 1998, p. 88-92. Argumentele invocate aici sunt extrase din sfera jurisdicţiei scaunelor
Transilvania, lipsa episcopilor sufragani fiind suplinită de protopopi, care se bucurau de aceeaşi
autoritate ca şi horepiscopii antici. În continuare (p. 95-106), istoricul încearcă să-şi susţină
ideea prin analiza intitulaţiei mitropoliţilor Bălgradului şi a contextului istoric în care a evoluat
Biserica românească din Transilvania, apelând şi la alte exemple din istoria Bisericii Ortodoxe
privitoare la existenţa unor mitropoliţi lipsiţi de episcopi sufragani. Şi în acest caz, teoria lui
Maior a fost supusă criticii de Alexandru Grama (1895, p. 44-45, 220-221).
712 Maior 1998, p. 106-201.
713 Grama 1895, p. 214-225 (prezentarea atribuţiilor lipsite de o fundamentare canonică din
Pop sau Cătineanul, al districtelor Cătina şi Gurghiu, Nicolae Tatu, al districtelor Sadu, Colun şi
Răşinari (M. Moldovanu 1869, p. 129); exemplele prezentate de Greta-Monica Miron (2004, p. 157)
atestă existenţa decanilor şi în perioada anterioară.
720 Dintre aceştia, doar Nicolae Benyei avea sub jurisdicţia sa mai multe districte (Biia, Iernut, Corneşti).
Mai apar 2 protopopi onorifici – Petru Pop din Ocna Dejului şi Ioan Aron de Bistra (M.
Moldovanu 1869, p. 129-132).
721 Această funcţie este amintită încă în timpul episcopului Atanasie Rednic, când era deţinută de câţiva
protopopi, pentru alte districte decât cele ai căror titulari erau (Titulare Dacicum, p. 115-116). Exemple
din aceeaşi perioadă şi chiar din timpul episcopului Petru Pavel Aaron sunt înfăţişate de Greta-
Monica Miron (2004, p. 155-156).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 311
dintre aceste funcţii nu s-au menţinut şi în timpul episcopului Ioan Bob. Decanii nu mai
apar decât în legătură cu proiectul de împărţire a diecezei în decanate expus în actul de
întemeiere a capitlului catedral din 1 februarie 1807, pentru a reveni apoi doar sub Ioan
Lemeni, ca o componentă a noului sistem administrativ al diecezei prin care au fost
înfiinţate decanatele capitulare şi vicariale. Funcţiile de notar şi jurat au ieşit şi ele în
mare măsură din uz, persistând doar inspectorii 722 şi, desigur, protopopii. În schimb,
sunt documentate două alte funcţii, foarte bine reprezentate, acelea de viceprotopop 723
şi administrator protopopial. Beneficiarii acestora au ajuns să reprezinte, începând cu
ultimul deceniu al secolului, o proporţie semnificativă din totalul membrilor
administraţiei protopopiatelor şi chiar majoritară în anul 1830 724.
Problema care se ridică este cea a conţinutului real al acestor funcţii, respectiv
dacă ele reprezentau mai mult decât nişte simple titulaturi. Conform lui Alexandru
Grama, funcţiile în discuţie nu se diferenţiau prin jurisdicţia sau atribuţiile pe care le
confereau, ci prin „nume, titulă şi onore” 725. În fapt, s-a manifestat tendinţa episcopilor
de a-şi întări controlul la nivel parohial 726 prin introducerea unor demnităţi mai uşor
revocabile. Încercarea nu s-a bucurat însă de succes decât în timpul episcopului Ioan
Bob. Astfel, dacă se exclude tentativa de instituire a decanilor (cu un statut mai degrabă
onorific, nediferenţiat în mod real de cel al protopopilor), care nu a fost reluată decât
mult mai târziu, se poate observa că funcţia protopopială nu a suferit modificări
esenţiale până la Ioan Bob: notarii şi juraţii erau administratori interimari ai districtelor
protopopiale 727, iar inspectorii aveau în genere un statut asemănător, ei administrând
districtul încredinţat până la instituirea unui protopop titular 728. Cazuri de acest fel se
722 Inspectorii sunt amintiţi şi în protocolul sinodului diecezan din anul 1821, alături de protopopi şi
preoţi, ca participanţi la lucrările acestuia (MRUB – AG-ai, nr. 10/1821, f. 2r).
723 O titulatură asemănătoare (subarchidiacon) este menţionată de Alexandru Grama pentru perioada lui
Atanasie Rednic (1895, p. 239). Informaţia privitoare la existenţa funcţiei de viceprotopop în anul 1760,
semnalată de Greta-Monica Miron (2004, p. 158), rămâne un caz aproape singular pentru perioada
anterioară episcopului Ioan Bob; acesteia i se adaugă cea referitoare la George Petraşc, menţionat în anii
1778 şi 1781 ca viceprotopop de Făgăraş (vezi supra, nota 294, şi infra, anexa X, p. 373).
724 Conform şematismelor contemporane, această proporţie era de 1/4 în 1787 şi 1796, 1/3 în 1800 şi
aproximativ 1/2 în 1804 şi 1806; singura descreştere (temporară) este documentată în 1789. În anul
1830 existau doar 5 protopopi „actuali” (în comitatele Turda, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior) şi
alţi 5 cu atribuţii capitulare (în comitatele Alba Inferioară, Târnava, Turda şi Cluj), faţă de 51
viceprotopopi şi 7 administratori (Schematismus 1830, p. 202-206). Sinodul din 1833 a încercat să
remedieze această situaţie, numind alţi 12 protopopi pe lângă cei 6 existenţi la acea dată (M.
Moldovanu 1872, p. 66-67, punctul 16). În privinţa raportului dintre viceprotopopi şi administratori,
se poate observa că numărul celor dintâi era predominant şi în continuă creştere, administratorii
fiind, în general, în număr mult mai mic.
725 Grama 1895, p. 238.
726 Miron 2004, p. 158.
727 În caz de sedisvacanţă, administrarea interimară a protopopiatului era încredinţată notarului
districtual (al sinodului protopopial) sau unuia dintre asesorii (juraţii) forului judiciar
protopopial (Grama 1895, loc. cit. şi p. 379-380).
728 Deseori, districtul pentru care nu se putea numi imediat un protopop titular era încredinţat
spre administrare altui protopop, care primea, pentru districtul respectiv, titlul de inspector; la
fel se întâmpla în caz de incapacitate sau suspendare temporară a titularului (Miron 2004, p.
312 Un timp al reformelor
154-155). Existau şi inspectori doar cu această funcţie, dar aceştia erau mult mai puţin
numeroşi. Alexandru Grama a sesizat în mod corect faptul că inspectorii pot fi identificaţi cu
administratorii de mai târziu (1895, p. 237, 240).
729 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 42r.
730 Grama 1884, p. 185; Raţiu 1877, p. 325.
731 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 69v-70r.
732 MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 19r.
733 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 20r. Scrisoarea adresată clerului din protopopiat mai
aminteşte şi faptul că Dimitrie Kassai (cel menţionat în 1782 ca decan) nu putea fi însărcinat cu
administrarea acestor districte, dat fiind că „pentru a bătrâneaţălor slăbiciune cu îngreuiare îi
iaste a purta grija şi de celelalte şieş încredinţate eparhii”.
734 Ibidem, f. 56v; scrisoarea adresată în aceeaşi zi protopopului Kassai vorbeşte din nou de
„adăncile bătrâneaţe şi slăbiciunea” acestuia, „căt nici a frăţiei tale eparhie nu o poţi aşa precum
s-ar cuvini ocărmui” (ibidem, f. 57r).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 313
735 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 47r-48r, scrisoarea de numire în funcţie din 19 mai
1791, f. 52r, răspunsul episcopului din 25 mai, în chestiunea delimitării teritoriului.
736 MRUB – Protocollum 1792-1796, loc. cit.
737 Ibidem, f. 33r-v; Schematismus 1800, p. 141; Schematismus 1804, p. 143.
738 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 300v-303r; Schematismus 1800, p. 140.
739 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 24r-v, scrisoarea episcopului din 22 octombrie 1800.
740 Ibidem, f. 50r-52r, actul de numire emis la 2 decembrie 1800.
314 Un timp al reformelor
vei nevoi a face destul aceştii deregătorii întru toate cele besericeşti, dară ca mai bine să
procopseşti foarte de lipsă este purtarea ta cea bună, să înveţi cu cuvăntu şi să dai
bună pildă cu fapta, să fii blănd, răbdătoriu, umilit, nebeţiv, netrăgătoriu, nu sumeţ,
nu lacom, nu leneş, nici vorbitor în deşert, ci în toate cele bune şi de folos sârguitoriu,
îndreptănd pre cei ce sănt supt ascultarea noastră, ori preoţi ori mireni întru ace
eparhie ţie pănă la o vreme încredinţată, orice cauză s-ar întâmpla acele cu preoţi
înţelegători de ar fi de judecată le judecă şi pentru revizie la scaon să le trimiţi, în
lucru căsătoriilor foarte bună grije vei ave ca vestirile după porunca împărătească să
să facă şi prin popii satelor să să cunune de nu va fi ceva împedecare, cei căsătoriţi de
să vor învrăjbi te sileşte a-i împăca, iar la săbor cu chieltuiala lor în zădar nu-i
slobozi de nu va fi pricină foarte mare pentru care nu ar putea trăi laolaltă, şi atunci
încă numai cu ştirea şi înţălegerea protopopului ce să va răndui să ie cauzele de
căsătorie la săbor. Di pă preoţi, cantori, feţi, cu atăta mai vărtos de pre norod nemica
să nu iei, ci numai ce să cuvine după osteneală şi după lucru ce lucri cuiva, că
trăsurile şi daniile sânt aşa oprite căt cel ce ie îndoit trebuie să plătească. Protocoloame
întru care să scriu morţi, cununaţi şi botezaţi fieştecare preot să aibă şi acolo să scrie,
ca în vremea sa să să poată da la scaun. Pre scurt vei ave grijă ca toate slujbele după
rituşul grecesc preoţii cu cuviinţă să slujască şi dătoria sa să o plinească, învăţănd şi ei
cu cuvăntu şi dănd pildă bună cu fapta, şi pre cei scandaloşi, leneşi sau neplinitori
deregătoriilor sale la scaon fără părtinire să-i arăţi.” 741
Exemplul instituirii unui administrator îl oferă cazul lui Alexandru Anghel,
numit la 28 aprilie 1786 la Târgu Mureş, „cu tot iuşul protopopesc”, în locul lui Dimitrie
Caian senior 742; doar peste trei ani acesta este menţionat în funcţia de protopop
titular 743. Mai rar, acolo unde nu se putea numi un administrator, conducerea interimară
era încredinţată notarilor sau juraţilor districtuali, cărora li se interzicea însă amestecul în
cauzele de căsătorie şi în schimbarea preoţilor 744.
Atitudinea ierarhului a primit o severă replică polemică din partea lui Petru
Maior. În Istoria Besericei Românilor, continuând şi sub alte aspecte analiza din
Protopopadichia, istoricul condamnă acele „titule streine de legea grecească şi de datina
Beserecei românilor” „aflate” de Ioan Bob, referindu-se prin aceste cuvinte la
viceprotopopi, inspectori, administratori şi notari 745. Deşi recunoaşte că autoritatea
protopopilor nu avusese de suferit, Maior evidenţiază în acelaşi timp o consecinţă
principală a transformărilor la care fusese supus protopopiatul: libertatea episcopului de
a-i demite şi schimba pe protopopi 746. La fel de virulent este istoricul şi în legătură cu
741 Ibidem, f. 34v-35r; aceleaşi prevederi apar şi în actul de numire al lui Iosif Şandor. În privinţa
atribuţiilor jurisdicţionale, este probabil totuşi că ele puteau fi exercitate şi de către
viceprotopopi, cu îngăduinţa scaunului episcopal.
742 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 51v.
743 MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1v.
744 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 96r, cazul districtelor Băseşti şi Noţig din Solnocul de
Mijloc, f. 348v-349v, cazul districtului Hereclean din acelaşi comitat; Ştefan Paşca, notar al
Herecleanului în 1802, apare deja ca viceprotopop în anul 1804 (Schematismus 1804, loc. cit.).
745 Maior 1995, p. 220.
746 Ibidem. Autorul reproduce, în notă, şi scrisoarea pe care i-o adresase episcopului la 13
şi după unire s-au povăţuit după vlădica prin protopopi […] şi clirul totdeuna are cale a cerca
mai sus, ca nimene să nu îndrăznească a băga altele afară de ceale cunoscute patru puncturi
întră românii cei uniţi din Ardeal.” Maior 1995, p. 226.
748 Grama 1895, p. 238-239.
749 Ibidem, p. 240-241.
750 Exemple semnificative în acest sens sunt denunţurile adresate Congregaţiei de Propaganda
Fide în anii 1793-1794 (Bârlea 1948, p. 400-404, doc. nr. CLXV, CLXVI), în care Maior acuză
îndeosebi lipsa de interes a superiorului său pentru activitatea pastorală şi misionară; din
punctul de vedere al apărării atribuţiilor protopopilor, cele mai reprezentative sunt însă
scrisorile unui „protopop bătrân” (Petru Maior) către episcopul Ioan Bob, din 9 martie, 13 şi
14 octombrie 1802, 22 iunie 1803 şi 4 august 1804, aceste valoroase mărturii fiind publicate
chiar de autorul lor în Istoria Besericei Românilor (1813, notele inserate la p. 311, 319, 329, iar
ultimele două în text, în traducere românească, la p. 334-335, 336-341).
751 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 47r-48r, actul de numire al lui Gheorghe Tatu, din 19 mai
sârguinţă frăţiei tale mai tare să să îndemne spre plinirea deregătoriilor sale şi norodu cel
credincios să urmeze cu tot deadinsu bunei creştinătăţi, ferindu-să de rău şi îndeletnicindu-
să cu faptele cele bune” 752 – se încadrau, în această perioadă, unei triple sfere de activitate:
pastorală, jurisdicţională şi administrativă. Pentru a putea răspunde acestei misiuni, ei
trebuiau să fie suficient de instruiţi, după cum se poate înţelege din răspunsul trimis de
Ioan Bob unui preot care-i solicitase conferirea demnităţii respective:
„În vremile de acum trebuie învăţătură să aibă cel ce vrea a fi protopop, procopsit în
Theologhie Dogmatică, Moralicească, Canoane, Sfânta Scriptură şi întru altele care
sânt foarte de lipsă nu numai la acea deregătorie, ci şi la popie […]” 753.
Atribuţii pastorale. O importanţă deosebită a fost acordată acţiunii de
pastoraţie, concretizată prin obligaţia efectuării de vizitaţii canonice pentru a constata
starea bisericilor şi dotarea parohiilor, a cerceta moravurile preoţilor, modul în care
aceştia îşi îndeplineau sarcinile liturgice, administrau Sfintele Taine şi îi catehizau pe
credincioşi, în fine pentru a investiga moralitatea şi educaţia religioasă a credincioşilor şi
nu în ultimul rând pentru a verifica existenţa şi completarea regulată a protocoalelor
parohiale. Protopopii au primit îndemnuri în acest sens prin circularele episcopale sau
prin instrucţiuni cu un caracter normativ foarte bine precizat, precum cele stabilite de
sinodul diecezan din anul 1821 754. Recomandări asemănătoare au fost adresate vicarilor
foranei prin instrucţiunile din anul 1787 şi canonicilor capitulari prin actul fundaţional
din 1 februarie 1807. În unele cazuri, episcopul le-a solicitat protopopilor trimiterea unor
rapoarte detaliate despre clerul subordonat, mai ales în situaţiile în care avea informaţii
despre grave şi repetate neglijenţe sau abuzuri ale preoţilor. Aşa s-a întâmplat la 28
septembrie 1802, când Ioan Bob le-a cerut protopopilor şi inspectorilor din comitatele
Solnocul de Mijloc şi Crasna să-i raporteze despre modul în care preoţii îşi îndeplineau
îndatoririle liturgice şi pastorale, dacă îi instruiau pe tinerii căsătoriţi cu privire la
semnificaţia căsătoriei şi dacă le verificau cunoştinţele religioase, dacă îi catehizau mai
ales pe copii, în fine dacă se ridicau la înălţimea demnităţii sacerdotale prin
comportamentul lor 755. Ca urmare a îngrijorării resimţite de cei vizaţi de această
investigaţie, episcopul i-a transmis lui Gheorghe Marincaş din Pericei instrucţiuni
suplimentare:
„Luând noi informaţia despre preoţii eparhii Molitvii tale împreună cu relaţia
răspundem cum că nu pentru aceia poftim noi informaţie despre purtarea preoţilor, ca
cu toţi să să tragă la judecată, ci numai ca să avem cunoscută din vreme în vreme
purtarea şi îndreptarea fieştecăruia preot, pentru ca să putem şi să ştim ce rândui la
752 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 33r-v, actul de numire al lui Vasile Filipan ca protopop al
districtului Buza din comitatul Dăbâca, emis la 2 noiembrie 1800.
753 Ibidem, f. 89r, scrisoarea din 11 martie 1801.
754 M. Moldovanu 1872, p. 69-71, secţiunea II: Pentru vicaresi, protopopi sî vice-protopopi. Mai succint,
aceste instrucţiuni au fost reînnoite şi prin decizia sinodului din anul 1833, unde apare în plus
datoria protopopilor de a raporta anual numărul familiilor şi al credincioşilor, ca şi starea
parohiilor şi filiilor, până în data de 1 noiembrie, pentru alcătuirea şematismului diecezan
(ibidem, p. 64, punctul 2).
755 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 321r-v.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 317
întâmplările care de multe ori vin despre preoţi; pentru aceaia din an în an rânduita
informaţia preoţilor ni-o vei trimite, însă nu cu larmă, ci numai cu cumpăt ştiricind
purtarea preoţilor, iar Molitva ta după datoria deregătorii te vei sili în cât va fi cu
putinţă pe cei greşiţi a-i îndrepta pe rând, ba pe ceia care nicidecum nu vreau a să
îndrepta şi sânt cu scandela norodului cu trajere la sobor şi judecată încă te vei sârgui
a-i îndrepta.” 756
Ilustrativă pentru misiunea pastorală a protopopilor este şi imaginea oferită de
o altă sursă, neoficială şi totuşi concordantă sub acest aspect cu normele prescrise de
episcop: lucrarea Protopopadichia, în care Petru Maior inserează o asemenea pledoarie în
favoarea rolului de îndrumător spiritual deţinut de protopopi 757.
Atribuţii jurisdicţionale. Principala acţiune a episcopului a avut însă în vedere
limitarea jurisdicţiei protopopiale. Motivaţia era de natură imediată – dorinţa de
înlăturare a abuzurilor protopopilor –, dar avea şi o semnificaţie mai generală, constând în
încercarea de reglementare a dreptului lor de judecată în conformitate cu normele
canonice cuprinse în Pravilă şi, desigur, cu propria predilecţie pentru o guvernare
autoritară 758. Ioan Bob a urmărit îndeplinirea acestor obiective prin tendinţa constantă
de micşorare a autorităţii protopopilor, susţinută de consilierii săi şi evidenţiată de
severitatea procedurală de care dădeau dovadă cancelaria şi consistoriul episcopal,
nelipsită uneori de erori 759. În mod concret, au fost puse în discuţie caracterul şi limitele
dreptului de jurisdicţie al protopopilor exercitat în cadrul forurilor protopopiale, în
cauzele penale în care erau implicaţi preoţii şi în cele matrimoniale 760.
Funcţionarea forurilor protopopiale fusese reglementată prin hotărârile sinoa-
delor diecezane întrunite începând din anul 1700 761. Sinodul din anul 1742 recunoscuse
prerogativele jurisdicţionale ale protopopilor, solicitând însă ca toate cauzele penale mai
importante şi cu deosebire cele matrimoniale să fie transmise scaunului episcopal
(consistoriului) pentru revizuire şi stabilirea sentinţei 762. În consecinţă, cel puţin din
punct de vedere funcţional, forul protopopial constituia prima instanţă, în cadrul căreia
trebuiau judecate toate cauzele, fără excepţie; nu puţine au fost cazurile când
nerespectarea acestei prevederi determina retransmiterea cauzelor respective la scaunul
protopopial. Nu la fel stăteau lucrurile din punct de vedere canonic: tendinţa constantă
a conducerii Episcopiei, începând cu deciziile sinodului întrunit în luna septembrie a
anului 1700, a fost aceea de limitare a jurisdicţiei protopopilor şi de preluare a dreptului
Maior (1995, p. 187-190); totuşi, nu este exclus ca şi în acest caz istoricul să fi oferit o proprie
interpretare a faptelor. Acelaşi Maior a acuzat în scrisorile adresate episcopului şi erorile de
natură procedurală ale cancelariei episcopale (vezi în special scrisoarea din 4 august 1804,
menţionată mai sus).
760 Pentru reglementări sinodale anterioare privind cauzele matrimoniale vezi Miron 2004, p. 162.
761 Ibidem, p. 128-132, pentru evoluţia instituţiei şi activitatea ei în această perioadă.
762 M. Moldovanu 1869, p. 149-150 (punctele 3 şi 11).
318 Un timp al reformelor
apărătorului căsătoriei (cu trimitere la dispoziţia Conciliului tridentin în această chestiune), care
avea datoria de a transmite întotdeauna în scris forului superior intervenţia sa, împreună cu
actele procesului (M. Moldovanu 1872, p. 68).
767 Grama 1895, p. 94-96; Maior 1998, p. 136-138 (pentru jurisdicţia contencioasă şi penală).
Alegerea protopopului (ibidem, p. 200; Grama 1895, loc. cit. şi p. 214) nu mai intra în atribuţiile
acestei instituţii la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar distincţia menţionată devine evidentă în
secolul al XIX-lea (vezi Raţiu 1877, p. 323 şi 280-281 – pentru noul rol îndeplinit de sinoade în
acea perioadă, acela de „conferinţe pastorale”).
768 Mărturia lui Petru Maior, referitoare la chestiunile matrimoniale, este relevantă: „[…] nu s-au
putut opri protopopii, ca să nu facă despărţiri de căsătorie de tot pentru pricina preacurviei,
precum nici la aceea a se sili, ca totdeauna judecata prin care s-au dărâmat căsătoria să o trimită
la scaonul vlădicesc pentru altă judecată şi întărire, cât de vom sta a face socoteala, mai de
multe ori vom afla că nu se trimit zisele pricini şi hotărâri la scaonul vlădicesc decât se trimit;
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 319
Ioan Bob a încercat să-şi asume dreptul de decizie în toate cauzele, inspirându-se
probabil şi din prevederea conţinută în decretul imperial din 12 decembrie 1781, cu privire
la obligativitatea judecării cauzelor matrimoniale de către două instanţe diferite769. Astfel,
în anul 1793, arhiereul a dispus ca toate cauzele penale în care erau implicaţi preoţii,
după judecarea lor în forul protopopial, să fie transmise consistoriului episcopal pentru
confirmarea sentinţei770. Tentativa de generalizare a procedurii uzitate în cazurile
matrimo-niale, corelată cu cea de supraveghere a strictei respectări a acesteia, a fost
completată cu o altă restrângere a autorităţii protopopilor, în privinţa dreptului de
acordare a dispenselor pentru vestirile căsătoriei, rezervat în exclusivitate episcopului 771.
În acelaşi sens, instrucţiunile redactate pentru uzul vicarilor foranei (în 1787) şi al
canonicilor capitulari (în 1807) au acordat un loc important chestiunilor jurisdicţionale,
obiectivele fiind şi în aceste cazuri instituirea unui control asupra jurisdicţiei
protopopiale şi asigurarea respectării prerogativelor episcopale.
Transformarea caracterului autorităţii protopopilor (din ordinară în delegată) a
influenţat autoritatea sinoadelor protopopiale, ale căror decizii aveau acum nevoie de
confirmarea forului episcopal 772. În plus, în contextul tulburărilor produse de răscoala
lui Horea şi cu puţin înaintea desfiinţării efective a forurilor ecleziastice, decisă de Iosif
al II-lea în anul 1786, chiar întrunirea lor a fost sever îngrădită şi supusă controlului
autorităţilor:
„Înţălegând Crăescul Gubernium cum preoţii cei rumâneşti şi acum întru aceste
vremi tulburătoară ar cugeta pe alocure a face adunări şi a strânge săboară, au dat
poruncă peste toată ţara la toate tablele ca să nu îngăduiască pe preoţi a face adunări
fără ştirea tablelor, nici săboară fără slobozenia Crăescului Gubernium, poruncind
dimpreună şi aceasta ca preoţilor din eraşul lor să nu li să dee slobozenia a face
adunări sau săboară pănă ce făcând de ştire tablelor, ar arăta slobozenie de la
vlădicul său şi întărire de la Crăescul Gubernium.” 773
Aceste recomandări au fost detaliate prin circulara din 24 ianuarie acelaşi an 774,
prin care episcopul a comunicat subordonaţilor săi şi decizia sa de „a să face săbor de
precum şi că mai de multe ori se despart prin protopopi căsătoriile pentru pricina curviei decât
nu se despart; atâta iaste înrădăcinată în inimile acestora şi a clirului acestuia şi legea cea
Grecească, şi obiceiul cel vechi.” Maior 1998, p. 144.
769 Această prevedere nu aducea nimic nou din punct de vedere procedural faţă de cele două
dispoziţii ale sinodului din anul 1742, citate mai sus, deşi forul de primă instanţă nu era
considerat a fi cel protopopial, ci consistoriul episcopal. Procedura uzitată în Biserica
românească este descrisă de Petru Maior în Istoria Besericei Românilor (1995, p. 211-212).
770 Maior 1998, p. 137-138; Maior 1995, p. 210. În Istoria Besericei Românilor, istoricul leagă iniţiativa
episcopului de solicitarea acestuia de natură financiară, exprimată în sinodul diecezan din anul
1792.
771 Această chestiune a fost discutată în cadrul sinodului din anul 1791, măsura fiind prin urmare
poruncă ce s-au dat mai înainte în rândul săboarălor, aşa şi în clerul nostru de aci înainte săboară
şi adunări de preoţi nu după cum şi când cuiva i s-ar părea, ci la cuvioasă şi orânduite vremi să se
320 Un timp al reformelor
eparhie de patru ori în an în toată a triia lună, însă şi atunci aşa de vor fi cauze vrednice
de săbor”. Protopopii erau însărcinaţi să-i transmită în scris chestiunile pentru care
doreau întrunirea sinodului, urmând ca ierarhul să ceară acordul Guberniului dacă va
considera necesar. Restricţiile au dispărut după anul 1790, iar conservarea sinodului
protopopial a fost asigurată de funcţionalitatea lui, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul
instituţiei echivalente la nivelul diecezei – soborul mare.
Sinodul protopopial a funcţionat ca for de primă instanţă în cauzele privitoare
la membrii clerului şi în cele matrimoniale. Astfel, sinodul protopopial al districtului
Crasna, întrunit în 5 martie 1782, cu participarea protopopului Dimitrie Tocaci, a
notarului, a juratului districtual şi a cinci preoţi, a hotărât sancţionarea cu 24 de toiege şi
lipsirea de dregătorie a diaconului Ştefan Pante pentru injuriile adresate protopopului
chiar în sinod 775. O hotărâre similară, pedeapsa fizică fiind însă înlocuită prin amendă de
24 de florini, a luat sinodul aceluiaşi protopopiat la 21 mai 1791, în cazul unui preot care
venise, la convocarea protopopului Gheorghe Farcaş pentru distribuirea Sfântului Mir,
„mort de beat şi nici vas de mir nu ş-au adus, şi multă gălciavă în faţa săborului au
făcut” 776. Sinodul districtului Mărgău, întrunit la 24 iunie 1799 sub prezidiul protopo-
pului Daniel Ungur, l-a sancţionat cu aceeaşi amendă pe preotul Ştefan din Cuzăplac,
acuzat de protopopul ortodox pentru oficierea unor căsătorii ilegale 777.
Deosebit de frecvente sunt mărturiile privitoare la cauzele matrimoniale. O
asemenea cauză, judecată de sinodul districtului Măhaci în 25 septembrie 1785 şi reluată
în 9 octombrie 1790, a avut drept obiect acuzaţiile aduse soţiei sale de Vasile Stoica din
Măhaci: adulter, părăsirea domiciliului şi că era „fermecătoare”. La prima şedinţă au
participat protopopul Trăilă Popovici, notarul districtului şi patru preoţi care au optat
pentru divorţ, invocând prevederile din Îndreptarea Legii; decizia luată a fost însă aceea de
a se trimite cauza la consistoriu, cu următoarea motivaţie:
„[…] iară noi togma acum fiind opriţi a face săbor şi această putere neavând săboru
mic a face săbor de despărţit, să trimit la sfântul Conzistorium pentru Deliberatum
deplin şi să sorocesc feţele la Sfântul Conzistorium […]” 778.
Într-un alt caz, sinodul districtului Jucu a luat în discuţie, la 11 februarie 1791,
căsătoria încheiată de Simion Chivoran din localitatea Morău fără vestiri, noaptea, în
casa preotului şi fără martori, în plus soţia având un alt bărbat în viaţă. Sinodul a optat
pentru invalidarea acestei căsătorii, încheiate împotriva prevederilor canonice şi a dispozi-
facă, totdeauna cu ştirea Crăescului Gubernium în faţa a doi comisarăşi ce să vor numi şi rândui;
apoi să se facă protocoloame întru care toate lucrurile ce s-ar da înainte la acele săboară să se scrie
în sus şi aşa apoi prin protopopii locurilor şi prin notarăşii săboarălor iscălite pă lângă rălaţia
comisarăşilor să se trimită la Crăescul Gubernium.” Ibidem, f. 4v-5r.
775 MRUB – aî, nr. 42/1785, f. 4r.
776 Idem, nr. 238/1791, f. 3r.
777 MRUB – AG-ai, nr. 31/1799, f. 1r.
778 MRUB – aî, nr. 22/1791, f. 1r-4v. În 1790, actorul a reluat procesul, de această dată împotriva
socrului său Heteu Lup din Ciugudu de Sus, care se pusese chezaş că fata lui nu-şi va mai părăsi
bărbatul. Consistoriul a dezbătut cauza în şedinţele din 16 ianuarie, 6 şi 17 februarie 1791,
solicitând efectuarea unei investigaţii de către protopopul Teodor Ruţa, cel desemnat anterior ca
inspector al districtului Măhaci; ancheta efectuată a dat dreptate actorului (ibidem, f. 5r-9v).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 321
ţiilor imperiale, trimiţând cauza spre revizie consistoriului episcopal 779. În scrisoarea din
14 februarie, prin care i-a trimis episcopului atestatul despre „vălătaşul” efectuat în
această cauză şi raportul despre desfăşurarea sinodului, protopopul Ioan Timandi a
inserat şi o informaţie despre un alt caz similar, însoţită de un relevant comentariu: „[…]
neam neascultătoriu ca acesta doară nu să mai poate găsi” 780.
Nu puţine au fost cazurile în care scaunul episcopal a modificat decizia forului
inferior, aşa cum s-a întâmplat în cauza judecată împreună cu sinodul său de protopopul
Coaşului Simion Bran, la 7 februarie 1791; hotărârea „despărţirii de tot”, motivată de
boala soţiei nobilului Filimon Getze din Prislop, nu a fost acceptată de consistoriu, care
a decis ca „actorul să-şi ţie muierea cu care pe lege s-au cununat şi acum la vreme de
neputinţă, cu atâta mai vârtos că de la dânsa şi o fată are” 781. O sentinţă similară a fost
dată şi în cauza lui Irimie Briscan din Meseşenii de Sus, despărţit de soţie în sinodul
protopopial la 12 mai 1791 pentru mai multe motive: încheierea căsătoriei noaptea şi
fără voia bărbatului, neconsumarea ei şi graviditatea anterioară a soţiei. Consistoriul nu a
considerat întemeiată silnicia, a observat că la data cununiei bărbatul a cunoscut starea
femeii, trăind după aceea împreună „mai multă vreme”. În consecinţă, căsătoria a fost
judecată drept „statornică”, pentru că „s-au cununat în biserică cu nănaşi după obicei,
batăr de au fost şi noapte”, iar „Irimie fiind fecior, tocma de ar fi şi fost ceva sălă au
putut sta împrotivă şi a nu să duce la biserică la cununie” 782.
Modificarea deciziei primei instanţe era însoţită uneori de admonestarea
protopopilor pentru nerespectarea procedurii. Ioan Fülep din Remetea Chioarului a fost
acuzat că urmase „Praxişului celor din afară, care Praxiş în rându căsătorii cu orânduelile
besericeşti nu să loveşte, fiindcă întru aceste cauze judecătoriul trăbuie să stea totdeauna
în cât e cu putinţă pă lângă căsătorie; numai pentru că n-au venit vreo parte la zioa
numită, taina căsătorii nu să strică”; în al doilea rând, protopopul se făcuse vinovat de
trimiterea actelor procesului fără a le pecetlui, „împrotiva obiceiului de la scaun cu
inştrucţie făcut” 783. O semnificativă mustrare a primit şi vicarul Ioan Para, care acordase
divorţul unei femei din Berivoi pentru impotenţa bărbatului provocată de epilepsie.
Reproşându-i că nici în alte cauze nu cercetase „toate stările împrejur a lucrurilor
căsătorii, ci oarecum numai pe deasupra”, episcopul l-a sfătuit pe vicar să cheme la
sinod dintre preoţi „pe cei care au mai învăţat din moraliş împedecările şi aceia te vor
ajuta, că singur nu le poţi toate”; fiecare cauză supusă dezbaterii sinodului trebuia să fie
779 Idem, nr. 77/1791, f. 2r-3v. Cele două părţi au fost sancţionate cu câte 24 de beţe, iar parohul
Alexandru din Morău a fost oprit de la slujba preoţească.
780
Ibidem, f. 9r-13v.
781 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 28v-29r, şedinţa consistoriului din 27 februarie st.v.
782 Ibidem, f. 57r-58r, şedinţa consistoriului din 2 iunie st.v.; în privinţa preotului oficiant nu a fost
„desăvârşit după canoane judecată”, pentru că, observa ierarhul, „de la frăţia ta
totdeauna mai mult aşteptăm, fiind şi vicarăş, decât de la protopop singur” 784.
Alte exemple probează faptul că cel puţin unii dintre protopopi au înţeles să nu
depăşească sfera atribuţiilor recunoscute de scaunul episcopal. Astfel, sinodul prezidat în
27 ianuarie 1798 de Grigore Caliani, protopopul districtului Beiu, nu a acceptat motivele
invocate de Gafia Lăpădat, soţia lui Mihăilă Mac din Găbud, şi a decis ca ea să se
întoarcă la bărbatul „cel pre lege”, lăsând pe seama consistoriului decizia finală:
„Despre altele şi şi despre această judecată întru toate lăsând să judece Sfântul
Conzistorium despre toate stările împrejur după înalta înţelepciune, cum o fi mai bine
să placă lui Dumnezeu.” 785
Sinodul districtului Mănăştur (din Chioar), întrunit la 10 iunie 1799 de
protopopul Terenţie Pop, a decis despărţirea de traiul laolaltă în cauza dintre Katalina
Pogátsán din Hideaga şi László Dragos din Colţirea, „până când s-ar putea face mai
desăvârşit revizie la Sfântul Conzistoriu” 786. Sinodul districtului Pălatca, prezidat de
viceprotopopul Teodor Elekes, a judecat în 13 septembrie 1802 cauza dintre Marişca
Budălăcian şi Filimon Pozmuşan, ambii din Sărmaşu Mare. Căsătoria celor doi fusese
încheiată, conform declaraţiei actriţei, de parohul David „în casa sa (beat fiind), noapte,
neîntrebându-mă place-mi au ba, fără de vestiri, nu în vreme slobodă şi în vreme oprită
de cununii”, după ce acelaşi preot o amăgise „amu cu cuvinte blânde, amu cu vin”; în
plus, bărbatul nu era „harnic de muiere”, fapt afirmat chiar de el. Luând în considerare
circumstanţele, sinodul a hotărât ca femeia să poată contracta o nouă căsătorie „de va
căpăta blagoslovenie de la scaun”, iar parohul satului a fost oprit de la slujba preoţească,
pentru încălcarea gravă a reglementărilor în vigoare 787.
violenţele bărbatului, de faptul că acesta „ş-au băut tot ce-au avut” şi de încheierea căsătoriei
prin silnicie. În dosar se mai păstrează câteva atestate din anii 1803-1804 şi raportul despre un
vălătaş efectuat la cererea actriţei în 14 mai 1804, în care se susţine printre altele existenţa
impedimentelor înrudirii de sânge şi spirituale între cei doi soţi. Data acestei investigaţii
probează amânarea deciziei consistoriale, care s-a pronunţat doar la 20 iunie 1807, când s-a
hotărât „despărţire de traiul laolaltă până ce soţul îşi va îndrepta viiaţa şi apoi se va aşeza
almintrelea după stările împrejur” (MRUB – Consistoriu, 1807, f. 15r; tot aici, f. 47r-v, răspunsul
episcopului, din 18 noiembrie, la scrisoarea anterioară a protopopului, prin care îi comunica
refuzul rejudecării cauzei pentru „despărţire de tot” şi-l îndemna „să-i întocmească, ca
neurmând îndreptarea lui Laslo, pe Gafie la răbdare şi îngăduinţă a o întocmi”). Dar acelaşi
protopop a fost sever mustrat de episcop pentru că decisese desfacerea unei căsătorii datorită,
se pare, comportamentului violent al soţului; ierarhul l-a sfătuit „să ia mai bine sama în judecata
cauzălor de căsătorie şi cu cetania împedecărilor căsătorii în Moraliş să te ajutorezi, ca aşa nici
să greşeşti în cunoştinţă, nici să te faci de scădere înaintea altora” (MRUB – Protocollum 1800-
1802, f. 351v, scrisoarea din 3 decembrie 1802).
787 MRUB – AG-ai, nr. 49/1802, f. 1r-9r; dosarul conţine şi declaraţiile martorilor interogaţi în
cursul celor două vălătaşe efectuate, primul la dispoziţia viceprotopopului, iar cel de-al doilea,
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 323
mai detaliat, la cererea consistoriului. Consistoriul a amânat, se pare, soluţionarea unei cauze în
care decizia de desfacere a căsătoriei putea fi cu greu evitată.
788 Maior 1998, p. 138.
789 Ibidem, p. 144; în acelaşi sens se pronunţă istoricul şi în scrisoarea adresată episcopului la 21
iunie 1803, menţionată mai sus. În continuare (p. 144-159) Maior discută, pe parcursul a patru
paragrafe, despre legalitatea pronunţării divorţului în cazurile de adulter, în conformitate cu
dreptul canonic ortodox şi cu legislaţia utilizată în Biserica Ortodoxă. În chestiunea dreptului
de dispensă pentru vestirile căsătoriei, argumentele invocate sunt „binele de obşte” („cele mai
asemenea adevărului şi care sunt obştei mai de folos”) şi similaritatea între administraţia
provincială (care deţinuse în perioada 1786-1790 această prerogativă) şi ierarhia ecleziastică
324 Un timp al reformelor
794 MRUB – AG-ai, nr. 55/1789, f. 1r, raportul trimis episcopului Ioan Bob la 21 noiembrie 1789.
795 Idem, nr. 6/1790, f. 1r, scrisoarea adresată episcopului la 18 ianuarie 1790. Din cauza
neascultării preoţilor avea să se plângă superiorului său şi succesorul lui Daniil Pop,
administratorul Iosif Katanai, în scrisoarea din 3 noiembrie 1801 (Idem, nr. 65/1801, f. 1r).
796 Idem, nr. 24/1793, f. 1r, scrisoarea trimisă episcopului la 15 mai 1793.
797 Idem, nr. 16/1792, f. 1r-v, nr. 27/1796, f. 3r, nr. 12/1797, f. 4r, nr. 45/1798, f. 1r, nr.
12/1801, f. 1r, adresele din 11 septembrie 1792, 15 septembrie 1796, 18 mai 1797, 18
decembrie 1798 şi 19 februarie 1801. Modelul unei asemenea tabele, care trebuia alcătuită
pentru fiecare comitat şi cuprindea atât un bilanţ pe anul respectiv, cât şi unul comparativ cu
anul anterior, a fost transmis de Guberniu în anul 1797, ca urmare a unor repetate
neconcordanţe între cerinţele autorităţilor şi rapoartele primite (Idem, nr. 12/1797, f. 7r, 8r).
798 Idem, nr. 1/1799, f. 1r-v. Insistenţa episcopului se explică prin faptul că întârzierea expedierii
anului 1821.
326 Un timp al reformelor
fără înştiinţarea protopopilor şi a suficientei lor pregătiri pentru sarcinile liturgice 800. De
fapt, protopopii aveau datoria de a semnala abuzurile, precum existenţa unor preoţi care
funcţionau fără blagoslovenia arhierească, iar în privinţa examinării candidaţilor pentru
sacerdoţiu nu mai erau ei cei chemaţi să se pronunţe. Mutarea preoţilor dintr-o parohie
într-alta devenise şi ea o prerogativă a episcopului, interesat să controleze astfel situaţia
clerului diecezan, fiind însă revendicată şi pentru protopopi, care cunoşteau mai bine
comportamentul clerului subordonat 801. Pretenţia era cu atât mai puţin justificată cu cât
era înţeleasă în conformitate cu reglementări şi motivaţii care nu mai aveau aplicabilitate
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi fără condiţia obligativităţii informării episcopului în
legătură cu transferul efectuat 802. În realitate, această prerogativă era legată de chestiunea
jurisdicţiei în cauzele penale ale clerului, reglementată deja de episcop în favoarea
consistoriului; măsura viza introducerea unei administraţii mai centralizate, în conso-
nanţă cu iniţiativele de ordin instituţional şi jurisdicţional ale episcopului.
Un demers semnificativ l-a constituit încercarea de perfecţionare a organizării
protopopiatelor, prin divizarea districtelor mai extinse, sesizabilă documentar pentru
anii 1801-1802. Acţiunea a vizat îndeosebi zonele mai îndepărtate de centrul diecezei,
care ridicau grave probleme de pastoraţie. La 21 februarie 1801, episcopul răspundea
plângerii administratorului Ioan Dombi al Gherlei provocată de micşorarea eparhiei
proprii, punându-i în vedere că „eparhiile nu sânt aşăzate pentru venitu protopopilor, ci
pentru învăţătura norodului, fiindcă preoţii n-au pre ştiut învăţa, mai înpuţinându-să
doară satele nu s-au înpuţinat venitu, ci s-au mai înpuţinat lucru” 803. Şi mai limpede
reiese intenţia ierarhului dintr-o scrisoare adresată administratorului Iosif Katanai la 15
aprilie acelaşi an: „[…] noi aşa voim, pentru binele preoţilor şi a norodului, ca un
protopop mai mult de 16, 17 sate să nu aibă, ca să poată şi de popi şi de norod avea
grije” 804. La 1 septembrie 1801 a fost decisă reorganizarea protopopiatelor din comitatul
Solnocul de Mijloc, fiind numiţi patru preoţi ca inspectori (pentru districtele Băseşti,
Domnin, Tăşnad-Sărăuad şi Chişfalău) şi alţi doi în funcţia de „notariş în chip de
inspector” (pentru districtele Noţig şi Şamşud) 805. Motivaţia deciziei este expusă în
800 Maior 1998, p. 181-182; Maior 1995, p. 215-216; vezi şi scrisoarea autorului, adresată episcopului
în această chestiune la 14 octombrie 1802, reprodusă în notă (Maior 1813, p. 319-321).
801 Cazul relatat în Istoria Besericei Romînilor (1995, p. 217) reflectă o încălcare a dispoziţiilor
episcopului, comisă chiar de protopopul Petru Maior. Într-o scrisoare din 21 februarie 1795
trimisă protopopului Vasile Andreica al Someş-Odorheiului, Ioan Bob observa că „obiceiul
acesta a muta preoţii dintr-un loc într-altul […] sfârşit bun şi în canoane întemeiat nu poate să
aibă” (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 116v-117r).
802 Maior 1998, p. 182-183. Reglementările respective erau canoanele 9 şi 10 ale soborului mare
din anul 1675 şi canonul 3 al soborului mare din anul 1700, motivate de o realitate diferită,
caracterizată de mobilitatea clerului şi lipsa controlului arhiereului asupra acestuia. Faptul era
recunoscut de altfel de istoric: „Această a protopopilor cădinţă era mai văzută când oamenii
după voia lor îşi schimba preoţii şi îi lăpăda. Iară de când s-au înmulţit protopopii cei învăţaţi,
carii au contenit pre oameni de a-şi lăpăda preoţii, arareori îşi aretă protopopii cădinţa aceasta.”
Maior 1995, loc. cit.
803 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 77v-78r.
804 Ibidem, f. 108r.
805 Ibidem, f. 169v-170r.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 327
Moldovan, din care reiese intenţia acestei reorganizări; în 1804 toţi cei patru inspectori din
Crasna fuseseră promovaţi la funcţia de viceprotopop (Schematismus 1804, p. 141).
810 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 196v-197v, scrisoarea din 27 noiembrie 1801.
811 Schematismus 1804, loc. cit. Episcopul l-a informat pe Iosif Katanai despre împărţirea satelor
812 Conform copiei unui atestat semnat de colonelul Karl von Enzenberg (MRUB – AG-ai, nr.
4/1780, f. 1r), dar şi propriilor declaraţii ale lui Daniil Pop din scrisoarea adresată lui Ioan Bob
la 14 iunie 1785, prin care îşi recomanda fiul ca fiind „vrednic de popie şi de protopopie”
(MRUB – aî, nr. 71/1785, f. 4r-5r).
813 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 3r-v, scrisoarea din 13 ianuarie.
814 Ibidem, f. 18r, scrisoarea din 17 iunie st.v.
815 Ibidem, f. 24r. Corespondenţa din anii următori conţine şi alte asemenea mustrări, precum cea
din 4 august 1794, când ierarhul i-a reproşat subordonatului său că menţinuse un preot bigam
în Meheş, deşi parohul neunit îşi exprimase dorinţa de a îmbrăţişa unirea împreună cu
credincioşii, cu condiţia primirii terenului bisericii (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 68v).
816 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 27v, scrisoarea din 19 octombrie 1785. Petru Maior îl
venitul cu ajutorul său şi că acesta „i-ar fi scornit nişte vorbe cu o slujnică”; protopopul
a apelat şi la argumentul meritelor sale trecute, susţinând că „în vremile tulburării lui
Sofronie mult au pătimit şi de 40 de ani [de când] slujeşte întru aceaia biserică tot cu
cinste s-au purtat, pământuri pe seama bisericii au căpătat de la Domni, funduş din
lăuntru de popă şi de cantor, biserica din temei cu a sa osteneală şi cu mai mare parte a
chieltuielii o au rădicat […]” 822. La rândul lui, Simion Zdrenghe din Tiur s-a împotrivit
chiar primirii capelanului desemnat, Ioan Erdeli, şi a polemizat cu Ioan Bob, recurgând
la prevederile canonice 823. În consecinţă, ierarhul a simţit nevoia să-l aducă la ordine:
„[…] canoanele ţităluite nu sună de Frăţia ta, nici de o parohie cumu-i Tiuriu,
precum nici rânduielile noastre mai înainte date, ci sună de satu unde este mai mic şi
după reştricţie s-au rânduit numai un popă, iară Tiuriu cu frăţia ta singur nu să
poate ajuta, ci multe au rămas pentru care ne-am îndemnat după canoane a-ţi rândui
căplan, precum însuşi frăţia ta ai cerut. Pre cel ce ţ-au cules canoanele din Graţian, că
nu ţ-ar lipsi căplan, roagă-l ca să culeagă şi cele care spun că-ţi trebuie căplan, ca aşa
întocmindu-le laolaltă să te încrezi că-ţi trebuie căplan […]” 824.
Tentativa de limitare a prerogativelor protopopilor şi de disciplinare a lor 825 a
avut, în timp, succesul scontat, mai ales după depăşirea controverselor din anii ‘90-’92,
prelungite până în 1795, când Petru Maior înfăţişa, prin Protopopadichia, modelul ideal al
autorităţii protopopilor. În anul 1821, instituţia protopopiatului apare simţitor schimbată,
sinodul diecezan întrunit în acest an considerând chiar oportună o schimbare de
atitudine din partea consistoriului episcopal, care să asigure conservarea demnităţii şi
autorităţii protopopilor 826. Sinodul recomanda o mai mare discreţie în relaţiile cu proto-
popii 827, acordarea consideraţiei cuvenite acestora 828, moderaţie în sancţionarea lor 829.
Acuzarea implicită a severităţii acestei instituţii, care făcuse posibilă restrângerea drastică
a competenţelor protopopilor, poate fi rezultatul unui protest al acestora 830, dar poate
însemna şi o schimbare de orientare iniţiată chiar de episcop, într-un moment în care
al Şamşudului, Ioan Bob îşi mărturisea voinţa ca protopopii să nu fie „aşa putearnici şi cu vâlfă
mare, cât să facă ce vreau şi să facă scandelă întră norod” (ibidem, f. 164r).
826 M. Moldovanu 1872, p. 69.
827 „[…] resolutîile – în care s-ar cuprinde ceva, ce pote aduce scadere protopopului, au ca i se
ei, cum ca protopopii au respectulu cuvintiosu la scaunul arhierescu; almintrilea nici celea mai
bune ronduele ale loru nu se voru baga în samă.”
829 „[…] canonirea protopopiloru câtu va fi cu putintia nu fie de obsce sî indelungata, ci stee mai
cu sama in globa cu bani, sau in grele intemplari in arestu, ca acestea nu aducu atâta scadere, ca
suspensia deregutorii.”
830 Este interpretarea sugerată de Octavian Bârlea (1948, p. 218).
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 331
severitatea nu-şi mai găsea aceeaşi justificare ca înainte. Oricum, actele sinodului nu
mărturisesc o acţiune revendicativă de tipul celor din 1791 şi, mai ales, 1792; dimpo-
trivă, toate hotărârile adoptate reflectă, ca şi în cazul statutelor sinodale, acţiunea cu
caracter normativ întreprinsă de episcop. Pe de altă parte, sinodul recomanda aceeaşi
moderaţie şi protopopilor, în relaţiile lor cu clerul subordonat şi cu credincioşii 831.
Imaginea globală oferită de dezbaterile sinodale şi de hotărârile adoptate nu mai reflectă,
în aceeaşi măsură ca în perioada anterioară, preocupările legate de restrângerea autorităţii
protopopilor, aceasta fiind un fapt împlinit 832. Ulterior, chiar dacă protopopii au mai
reluat mişcarea revendicativă în spiritul ideii sinodalităţii şi anumite drepturi le-au fost
restituite cel puţin parţial, atât din punctul de vedere al dreptului canonic, cât şi al
situaţiei reale din dieceză raporturile lor cu conducerea episcopatului nu au mai putut fi
modificate833.
V.3.7. Parohiile
Aflaţi în contact direct şi permanent cu credincioşii, preoţii erau cei mai în
măsură să contribuie la formarea lor spirituală şi să le supravegheze conduita morală. Pe
de altă parte, investigarea profilului spiritual şi moral al sacerdoţilor înşişi poate oferi un
răspuns întemeiat la chestiunea veritabilului impact al programului reformator conceput
de conducerea Episcopiei şi difuzat, în mai mare sau mai mică măsură, prin intermediul
reprezentanţilor ierarhiei ecleziastice locale.
Sub aspect statistic, informaţii interesante în acest sens oferă un registru conţi-
nând numele sacerdoţilor ordinaţi în perioada 1784-1833 834. Excluzând ultimii trei ani,
când au fost hirotoniţi de către episcopul de Oradea, Samuil Vulcan, 42 de preoţi, pentru
restul perioadei numărul total al celor ordinaţi este de 1868 preoţi, acestora adăugându-
li-se alţi doi preoţi ortodocşi convertiţi cărora li s-a acordat dalterie şi un al treilea hirotonit
ca diacon de episcopul ortodox 835. Numărul celor hirotoniţi pare să fi corespuns
831 „Deci in totu chipulu cu totu prilejulu întru aceia se se straduiasca, se-şi îndrepte preoţii sîe-şi
supuşi, sî aşia printr-înşii norodulu. Strinşi fie cu adeveratu intru acesta; numai aduca-şi aminte, ca
nu cumuva cu lumina adeverului se orbesca ochii mintii, sî revna prea mare se strice mai multu de
câtu aru pute folosi si indrepta. […] cu blandetia dara şi cu inteleptiune lucreze spre lauda sî
marirea lui Domnedieu.” M. Moldovanu 1872, p. 71.
832 Dispoziţia adoptată de sinodul din anul 1833 mărturiseşte însă din nou necesitatea supravegherii
activităţii protopopilor, în spiritul mai vechii severităţi a scaunului episcopal: „Prea cc. Protopopi
sî vice-protopopi intru implinirea ispravniciei sale, pre cumu sî in relatîele catra acestu s. Scaunu
cu cea mai adeverata credintia se se arete, sî oricare se va adeveri a fi pucinu credinciosu, 1) se se
dogenesca, 2) se se pedepsesca, 3) din deregutorie se se lipsesca.” Ibidem, p. 63, punctul 1.
833 Pentru comparaţie, vezi prezentarea atribuţiilor protopopilor de către Ioan Raţiu (1877, p. 320-
1833).
835 Faţă de acest număr, şematismul din anul 1835 (p. 220) consemnează 1328 sacerdoţi (preoţi,
cooperatori, capelani şi administratori parohiali), diferenţa explicându-se în cea mai mare măsură
prin dispariţia pe cale naturală a preoţilor respectivi. Desigur, cifrele au un anumit grad de
relativitate, datorită necunoaşterii numărului exact al celor hirotoniţi în primii doi ani de noul
332 Un timp al reformelor
episcop Ioan Lemeni şi a datelor insuficiente din punctul de vedere al mobilităţii confesionale
(preoţi greco-catolici convertiţi la ortodoxie, respectiv preoţi ortodocşi convertiţi la greco-
catolicism, numărul acestora din urmă trebuind să fi fost mult mai mare decât cel cu totul
nesemnificativ consemnat).
836 Repartizarea hirotonirilor pe decenii este următoarea: 1784-1789 (19), 1790-1799 (445),
blând […]” 838. Alexandru Tobias, desemnat ca înlocuitor al preotului din Abrud, care se
retrăsese la mănăstirea Măgina „pentru slăbiciunea picioarelor”, se purtase la Târgu
Mureş „cu cinste şi cu folosul sufletesc al fiilor noştri de acolo” 839. În locul său a fost
trimis la Târgu Mureş Eliseu Novac, „bărbat cu bună învăţătură creştinească împodobit
şi cu năravu precum pănă acum am cunoscut foarte bun, înţelept, smerenic şi în slujba
bisericească procopsit” 840. Cu o deosebită insistenţă a fost recomandat credincioşilor
din Cugir Nicolae Sanciali, unul dintre teologii „absoluţi”:
„După ce fiul nostru Nicolae, născut din părinţi de cinste din sat Sâncel cinstita
varmeghie Cetăţii de Baltă, în şcolile Blajului de mic deprinzându-să au învăţat aşa
cu strădanie, cât prin învăţătura şi purtarea lui cea bună s-au făcut vrednic ca să să
primească în clerul cel tânăr în seminar, unde patru ani fiind cele de lipsă spre treapta
preoţii le-au învăţat şi cu frumoasă laudă le-au isprăvit purtându-să cu bună
cucernicie, iară după acee […] l-am făcut ceteţ şi ipodiacon şi după acee l-am
hirotonit diacon şi preot şi după ce s-au procopsit în slujba Sfintei Liturghii dându-i
blagoslovenie a sluji cele sfinte îl trimitem la voi fiilor […]” 841.
De o elogioasă prezentare s-a bucurat şi Ioan Nobili, viitorul canonic, trimis în
parohia Sărăuad, după ce mai funcţionase ca paroh şi protopop al Sibiului şi capelan
castrens al Regimentului I de graniţă 842. Un alt cleric aflat la dispoziţia episcopului,
Dimitrie din Ormeniş, fiu de preot, „care precum în şcoală şi întru învăţăturile sale care
le-au isprăvit cu toată buna sârguinţă şi strădanie au fost, aşa şi atunci şi acum cu
năravurile cele bune pe sine a să împodobi s-au nevoit”, a fost destinat bisericii din
Aiud 843. Iar Vasile Coloşi, „împodobit fiind cu ştiinţa theologhicească ce este foarte de
lipsă preoţilor, cu ştiinţa cântărilor şi cu blândeţe”, a fost trimis la biserica din Cojocna
ca ajutor al preotului în funcţie, ierarhul fiind convins că el avea să fie „ca o lumină şi
podoabă cu învăţătura, cu pilda lui cea bună şi cu slujba besericească şi de obşte” 844.
Nu întotdeauna însă enoriaşii erau bucuroşi să accepte preotul desemnat de
episcop. Cei din Aruncuta de pildă, l-au refuzat pe tânărul preot Alexandru, trezind mânia
ierarhului, care le-a reproşat lipsa spiritului creştinesc la doar câteva zile după sărbătoarea
Naşterii Mântuitorului, respingerea unui preot învăţat şi desigur inobedienţa 845. Alte
cazuri similare au fost cel al enoriaşilor din Căpuş, care l-au refuzat pe Ioan Ketzei,
fusese stimulată de intrigile preotului Emanuel din Iuriu, care dorea să obţină parohia
respectivă; alte nemulţumiri ale lor, reale sau nu, reies dintr-o altă scrisoare a episcopului
(din 6 martie 1802), în care acesta vorbeşte despre acuzaţia că preotul respectiv nu ştia să
boteze şi să predice (ibidem, f. 247r-v).
334 Un timp al reformelor
neacceptând decât hirotonirea diaconului lor sau a lui Mihai Maior, şi cel al parohienilor
din Ţigani, care s-au ridicat chiar în perioada Postului Mare împotriva preotului David846.
La rândul lui, atunci când cei recomandaţi de credincioşi nu corespundeau, şi
episcopul îi putea respinge, aşa cum s-a întâmplat cu candidatul celor din Unguraş,
caracterizat ca „neînvăţat, prost, care nice închieturile şi dogmele credinţii nu le-au
învăţat, nici le şti, cu atâta mai puţân dătoriile unui preot”; severitatea ierarhului în acest
caz se datora însă şi faptului că respectivul era un fost preot neunit, convertit fără
credincioşi, „iară la neuniţi – observa el – nu învaţă nemică şi nu ştiu celea de lipsă” 847.
Conform unei alte scrisori a episcopului, „cele de lipsă” diaconilor care doreau să se
preoţească erau „să ştie cânta, citi şi scrie, să ştie aritmetica, catechismuşu şi alte
închieturi a credinţii şi aşa să să apuce de Moraliş” 848. Lipsa unei conduite potrivite
demnităţii sacerdotale constituia al doilea motiv al respingerii candidaţilor la preoţie,
pentru că „Sfânta Scriptură şi canoanele tare poruncesc ca la preoţie numai acee să să
primească cari sânt cu nume bun, din părinţi de cinste, având bună mărturie şi de la cei
din afară despre a lor purtare”, după cum sublinia episcopul în scrisoarea adresată
protopopului Orăştiei Ioan Pop, în chestiunea unui diacon care solicita parohia
Cugirului 849. Iar diaconul în cauză nu avea părinţi „de cinste”, el însuşi fiind „dedat la
beutură prin crişme, aşa cât şi în datorii s-au băgat”; în plus, referindu-se la ocupaţia
anterioară a candidatului, ierarhul observa că ar fi „cu necinstea satului şi a statului
preoţesc a lua de la cizmăşie la preoţie sau de la fleşerie şi de la alte meşterşiguri ce să zic
de canoane a nu fi de cinste”.
O problemă destul de gravă o constituia instabilitatea clerului, mai ales în
zonele mai greu controlabile, datorită depărtării lor de centrul diecezei. Protopopii aveau
datoria de a eradica acest obicei, practicat fie din cauza nemulţumirilor credincioşilor la
adresa parohului lor, fie chiar a dorinţei preoţilor de a primi o parohie mai bine dotată.
Asemenea cazuri erau frecvente în comitatul Crasna, ele determinându-l pe Ioan Bob să
transmită inspectorului Periceiului, Gheorghe Pop, la 14 noiembrie 1800, instrucţiuni
detaliate pentru reglementarea situaţiei; acestea înfăţişează şi modalitatea de ocupare a
parohiilor cu candidaţi recomandaţi de comunităţi, evident nu prea agreată de episcop:
„Aceste noi ştim că sânt canoane şi rănduieli după care trebuie să trăiască preoţii, de
greşesc să canonesc, de să poartă bine sânt vrednici de cinste, iară ca după voie lor să să
mute din sat în sat nicidecum nu voim, că fieştecare popă vine la popie cu comendaţie de
la sat şi nu vre satu ca noi să le dăm popă pre care noi voim, ci cer pre care nu l-am vre,
aşadară oricare diac vine cu comendaţie de la sat şi să hirotoneşte pe satul acela, acole
trebuie să rămâie pănă la moarte, că pre satul acela i să dă dalterie, iară nu pre altu,
pentru acee nu poate cerca altă parohie. Că pănă să va purta bine rămâne preot, iar de
să poartă rău să lapădă din popie, că mutarea aceea numai acolo poate fi, unde satu nu
cere să li să hirotonească diac, ci cere ca să li să de preot; mutări de aceste cum aveţi voi
846 Ibidem, f. 229r-v, scrisoarea episcopului din 31 ianuarie 1802, f. 263r-v, scrisoarea aceluiaşi din
5 aprilie 1802.
847 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 293r-v, scrisoarea din 8 aprilie 1799.
848 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 155r-v, scrisoarea din 5 august 1801.
849 Ibidem, f. 44r-v, scrisoarea din 22 noiembrie 1800.
V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 335
acolo nu să face în toată ţara, fără numai la voi şi în Solnoc, şi aceste mutări aduc
multă simonie şi protopopilor şi sătenilor şi bieţilor popi, aşadară de tot trebuie stricate.
Însă de să va întâmpla în vreun sat să fie vacanţie şi poporenii vreu popă gata să aibă
iară nu comendeluiesc diac, acei oameni să aleagă trei preoţi şi să-i arate nouă pre nume
şi acei popi or face examen din moraliş, care va răspunde mai bine acela o va căpăta şi
aşa or înceta simoniile ce să fac cu mutarea voastră.”850
La 8 decembrie, Ioan Bob a revenit la aceeaşi chestiune într-o nouă scrisoare adresată
inspectorului Periceiului, în care vorbea despre preoţii „cari nevrând a să întemeia într-
un sat tot umblă vânând şi şoptind împotriva altui popă unde năzuieşte a mere, neavând
grijă de poporul său, petrec vremea în beuturi, de unde urmează alte răutăţi şi aşa să fac
urâţi sătenilor”; aceştia trebuiau să „nu aibă nădejde de mutare, ci de ţipare, că unii ca
aceia nevrând a să îndrepta să ţipă afară din inorie” 851.
Mărturiile documentare din preajma anului 1800 reflectă gravitatea problemelor
de pastoraţie din întreaga zonă în care a fost organizat peste câţiva ani vicariatul
Silvaniei. Astfel, o plângere a clerului din districtul Santău a acuzat se pare exacţiunile
protopopului Petru Ungur, dar şi numirea de protopopi „străini”. În răspunsul său din 5
mai 1801 852, episcopul a replicat prin sublinierea vechimii practicilor abuzive ale
protopopilor din zonă, încurajate de obiceiul preoţilor de a le da acestora „mai mult
decât au cerut”, din dorinţa de a obţine parohii mai bogate, ori de cel al candidaţilor la
preoţie de a le da „cinste peste măsură pentru comendaţii”. Iar în legătură cu cea de-a
doua nemulţumire, Ioan Bob a subliniat adevărata motivaţie a faptului – lipsa preoţilor
învăţaţi dintre localnici:
„La al doilea, noi feciorii voştri de la preoţie nu i-am ţipat, ci i-am primit, nici sănt
între voi mai mulţi de trei streini, Ungur bătrănu, frate-său şi care au mers la
Darolţi, că Moga îi sălăjan, aşadară nu vă puteţi ponoslui că au venit streini, că voi
fiilor nu v-aţi învăţat feciorii şi neînvăţănd nu pot fi protopopi, de vreme ce răndueli
împărăteşti sănt ca cei ce sănt harnici a învăţa, a cănta, a scrie şi-s procetiţi şi întru
alte limbi acee să să puie la deregătorii, iară cari nu ştiu scrie, ceti şi cănta bine şi nu
au învăţat moralişu cu canoanele besericii nici popă să nu să facă; fiind dară aşa
lucru învăţaţi-vă feciorii ca să fie harnici la toate şi cănd ar fi harnici şi învăţaţi şi nu
s-ar lua în sus la preoţie atunci v-aţi putea ponoslui […]; cine ce jalbă are scrie
deosăbi, că scrisorile acestea cu numele eparhiei însămnează o neodihnă şi neascultare
şi împrotivire rănduelelor arhiereşti şi doririlor oamenilor, cari toţi să bucură de popă
învăţat, numai să fie om de omenie şi cu bună purtare.”
Unui protest similar împotriva hirotonirii de sacerdoţi „străini”, trimis de
acelaşi inspector al Periceiului amintit şi mai sus, Ioan Bob i-a răspuns la 28 decembrie
1801, subliniind, printre altele, că „noi n-om aduce popi din ţară streini, ci ardeleni,
sălăjeni şi crăsneni […]” 853. Probabil acelaşi destinatar a avut şi scrisoarea de la începutul
lunii aprilie 1802, în care episcopul a recurs la o remarcabilă pledoarie în favoarea
necesităţii instruirii fiilor de preoţi pentru a putea răspunde cerinţelor sporite ale
credincioşilor, subliniind totodată şi lipsa de temei a adversităţii faţă de aşa-zişii „străini”:
„[…] am făcut şcoală în Băsăşti, câţi prunci de popă învaţă acolo creştinătatea şi
scrisoarea, iaste săminarium aicea, abea găsim unu sau doi care să pot primi […].
Fiule, alte porunci sânt acuma despre învăţătura clerului şi va veni vreme de nici unu
din cei ce învaţă acasă, tocma şi ficiori de popă, nu să vor popi, că ficiorii mirenilor îi
vor lua pă dinainte, aşadară şi Molitva ta şi alţii care sânt în deregătorii aveţi grijă
să înveţe ficiorii popilor şi să meargă pă la şcoale şi nu-i bintăluiţi că vor fi popi
macar nu ştiu nimic, că s-au mai înţălepţit lumea şi toţi cei înţelepţi poftesc popă
învăţat, macar de unde să fie sau din parohia aceia sau din altele […]; noi nu voim
nici năzuim a trimite străini acolo pănă vor fi dintr-ai voştri harnici, dară lipsindu-
vă voi de feaţe harnice la popie atunci ne îndatorim a trimite, nici facem osăbire, că
toţi una sântem, într-un botez ni-am botezat, unui Domn slujim într-un chip după
rânduiala Bisearicii, fie sălăgian, fie tioran sau ardelean […], nu facem osăbire
precum nici Pavel n-au făcut întră greci şi întră jidovi, cu cât mai vârtos noi nu
trebuie să facem, care sântem un niam şi avem o credinţă.” 854
Inspectorul Periceiului apare din nou în corespondenţa episcopului la 17
noiembrie 1802, când a primit un răspuns referitor la plângerea sa în legătură cu lipsa de
respect a enoriaşilor faţă de preoţi şi nefrecventarea bisericii. Ierarhul oferă cu acest
prilej un profil nu prea luminos al clerului, observând că „întru acestea mai multu-s
vinovaţi preoţii decât poporenii, că de s-ar purta preoţii cu pildă bună, cum să cuvine
păstoriului duhovnicesc, şi nu s-ar mesteca cu ei pe la crişme şi alte beuturi necuvioasă,
aşişderea de i-ar învăţa de prunci creştinătatea şi frica lui Dumnezău cu bună samă
crescând mari ş-ar cinsti păstorii şi ar fi mai buni creştini şi păzitori de biserică.” 855
Cazul Silvaniei nu a fost singular, cel puţin sub aspectul tendinţei de încurajare
a formării unui cler mai bine instruit. Un demers similar a întreprins episcopul şi în
privinţa vicariatului Rodnei, urmărind pregătirea pentru cariera sacerdotală a câtorva
copii, care trebuiau să frecventeze mai întâi colegiul din Bistriţa şi apoi seminarul din Blaj;
pe această cale se putea înlătura situaţia anormală prin care foşti militari deveneau preoţi
fără a primi o instruire suficientă, iar poporul putea fi ridicat „din neştiinţa cea afundă” 856.
În câteva cazuri este atestată grija ierarhului pentru corecta administrare a venitu-
rilor bisericeşti, prin numirea curatorilor parohiilor din Târgu Mureş şi Abrud857. Sprijini-
rea edificării de biserici greco-catolice în centre urbane importante ale Principatului,
precum Cluj, Târgu Mureş, Mediaş, Sebeş, a contribuit în mod esenţial la coagularea
structurilor ecleziastice citadine. În acelaşi sens, un fapt de extremă importanţă a fost
Nemeş, este menţionată la Şotropa, Drăganu 1913 (p. 17-18), ea materializându-se abia în anul
1810.
857 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 184v-185r, scrisoarea din 26 octombrie 1801, f. 187r-188r,
constituirea unei parohii şi a unui protopopiat la Cluj, devenit, după 1790, când a fost
transferat aici sediul Guberniului, cel mai important oraş al Principatului.
Străduinţa episcopului Ioan Bob de a favoriza formarea unui cler mai bine
instruit se reflectă şi prin încercarea de a-i oferi o literatură teologică (dogmatică, morală,
pastorală) şi omiletică esenţială în limba română. Este vorba atât de lucrările a căror
tipărire a patronat-o, Theologhia moralicească a lui Samuil Micu (1796), Theologhia dogmatică şi
moralicească despre Taine preste tot a aceluiaşi autor, urmată de volumele consacrate fiecărei
Taine în parte (1801-1802), Theologhia dogmatică, tradusă de Dimitrie Caian junior şi alţii
(I-III, 1804-1811), cât şi de propriile lucrări, Carte de învăţături creştineşti despre deşertăciunea
lumii şi datoriia omului în fieştece stat (I-III, 1805-1806) şi Forma clerului şi a păstoriului bun
(1809).
Imaginea epocii pe care am încercat s-o reconstitui aici din câteva fragmente nu
este desigur completă. Investigarea imensei mase documentare privitoare la cele mai
diverse aspecte ale vieţii preoţilor şi credincioşilor, ca şi a nu mai puţin bogatei corespon-
denţe a protopopilor cu episcopul ar fi putut-o întregi, dar multitudinea surselor şi
vastitatea problematicii nu au permis o asemenea cercetare în cadrele lucrării de faţă.
Oricum, se poate presupune că marile deficienţe ale clerului (instruirea insuficientă,
conduita nesatisfăcătoare) nu au putut fi eradicate total şi cu atât mai puţin cele ale
credincioşilor. Succesul sau eşecul a depins însă mai degrabă de situaţii particulare, de
gradul de implicare a protopopilor şi sacerdoţilor, de eficienţa unor structuri teritoriale
precum vicariatele foranee. Cazul vicariatului Rodnei l-am analizat mai în detaliu şi el
este relevant; pe de altă parte este cert că o îmbunătăţire a situaţiei a survenit după
înfiinţarea vicariatului Silvaniei şi în zona nord-vestică a diecezei, acolo unde mărturiile
aduse în discuţie au înfăţişat existenţa unor grave nereguli. La fel s-a putut întâmpla şi în
restul diecezei.
Făcând un salt peste timp de aproximativ două decenii de la momentul până la
care am condus investigaţia, se poate sesiza că situaţia de la nivelul parohiilor a fost
întrucâtva similară celei de la nivelul protopopiatelor: sinodul din 1821, deşi a discutat
despre deficienţele persistente ale clerului, a insistat foarte puţin în deciziile adoptate
asupra normelor de conduită pentru preoţii parohi. Singurele chestiuni subliniate sunt
datoria catehizării şi necesitatea abţinerii de la vicii, îndeosebi de la patima băuturii, iar în
privinţa credincioşilor sunt amintite obligaţia frecventării bisericii, inclusiv de tineri, şi
interdicţia celebrării sărbătorilor desfiinţate. Alte prevederi privesc modalitatea de
completare a parohiilor vacante, opţiunea comunităţilor rămânând în acest domeniu una
determinantă858. Toate acestea demonstrează că structurile ecleziastice locale funcţionau şi
că ele erau cele mai în măsură să impună programul reformator. Peste încă ceva mai
mult de un deceniu, deciziile sinodului din anul 1833 vorbesc de înfăţişarea exterioară a
sacerdoţilor, de datoria acestora de a celebra liturghia, de a predica şi catehiza, ei fiind
îndemnaţi chiar să redacteze propriile predici, omilii sau cateheze, în fine de conduita lor
(amendarea preoţilor suduitori, care frecventau cârciumile sau care trăgeau din pipă în
văzul enoriaşilor) 859. Hotărârile mai detaliate decât în cazul sinodului anterior reflectă
dinamismul noului episcop Ioan Lemeni. Acesta a continuat astfel la un alt nivel un
demers reformator în centrul căruia se aflase de fapt şi în deceniul anterior, când
funcţionase ca secretar episcopal.
340 Un timp al reformelor
CONCLUZII
fusese mult diminuat încă din timpul episcopului Grigore Maior, el nemaifiind convocat
acum decât pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, ori într-un caz
extraordinar, precum cel din 1821, în care desfăşurarea lui reflectă mai degrabă rolul
normativ al episcopului. Protopopii au pierdut multe din privilegiile lor, iar prin
introducerea gradelor inferioare de viceprotopop şi administrator protopopial episcopul
şi-a asigurat controlul asupra deţinătorilor acestei funcţii, care trebuiau să-şi probeze
calităţile pentru a li se conferi autoritate deplină. Mai dificilă a fost acţiunea de reformare
a clerului parohial, datorită proporţiei minoritare a sacerdoţilor capabili să o pună în
practică şi a rolului frenator al comunităţilor, care se bucurau de dreptul acceptării sau
respingerii preoţilor desemnaţi de episcop.
Înfiinţarea vicariatelor foranee în zonele în care Grigore Maior instituise primii
vicari a asigurat o administrare eficientă a teritoriilor mai îndepărtate ale diecezei, supuse
riscului tulburărilor confesionale sau caracterizate de grave probleme de pastoraţie; cel
de-al patrulea vicariat a fost creat în districtul Năsăudului, acolo unde Maior încercase
înfiinţarea unei episcopii sufragane. Activitatea vicarilor, aleşi dintre clericii cei mai remar-
cabili sau care funcţionaseră mai întâi în centrul diecezei, a acoperit atât latura pastoral-
misionară, vizată de episcopul Grigore Maior, cât şi pe cea administrativ-judiciară,
devenită esenţială în contextul reformelor iosefine din domeniul jurisdicţiei ecleziastice.
Cei mai capabili dintre ei au fost promovaţi ulterior la demnitatea de canonici capitulari.
Primii canonici ai capitlului au fost tocmai acei clerici formaţi în preajma sau în
cursul deceniului iosefin, în majoritate protopopi, având pregătirea şi calităţile necesare
guvernării diecezei. Longevitatea lor a asigurat tranziţia spre deceniul trei al secolului al
XIX-lea, când au fost integraţi în capitlu tineri destinaţi unei cariere remarcabile în
perioada ulterioară, precum Isidor Albini, Simion Crainic, Vasile Raţiu, Simion Bărnuţiu
şi, desigur, Ioan Lemeni. Acesta din urmă, în calitate de secretar episcopal, s-a aflat la
originea proiectelor şi iniţiativelor din deceniul trei 5, fapt care i-a asigurat popularitatea şi
spectaculoasa ascensiune ulterioară. Rolul instituţiei capitulare s-a dovedit esenţial în
conducerea diecezei şi în sfera didactică, aceasta determinând imposibilitatea revigorării
ordinului bazilian; cei mai promiţători membri ai lui, între care s-au numărat Timotei
Cipariu şi Constantin Papfalvi, l-au părăsit foarte repede, preferând cariera seculară.
Dezvoltarea instituţională a Bisericii în timpul episcopului Ioan Bob ridică şi
problema mult acuzatului proces de latinizare. El s-a produs la nivel disciplinar, prin
instituirea capitlului şi a vicariatelor foranee, respectiv prin evoluţia instituţiei sinodale şi
a protopopiatelor şi prin înnoirile introduse în dreptul canonic matrimonial. Toate
aceste elemente apăruseră însă deja anterior, în cursul evoluţiei Bisericii româneşti,
printr-un proces similar celui cunoscut de celelalte Biserici Greco-Catolice. Explicaţia
adoptării lor se leagă de dorinţa de eficientizare a instituţiilor diecezane (reflectată în
evoluţia consistoriului, în proiectul de înfiinţare a vicariatelor, în diminuarea rolului
sinodului şi în introducerea gradelor inferioare funcţiei protopopiale) şi de reglementare
a vieţii credincioşilor în conformitate cu normele comune legislaţiei civile şi ecleziastice
(prin neacordarea divorţului pentru adulter şi invalidarea aşa-numitelor căsătorii
„clandestine”). Ioan Bob a continuat acest proces, introducând inovaţii doar în privinţa
componenţei capitlului (în care puteau intra numai clerici seculari celibi), respectiv prin
tendinţa de aplicare constantă a dispoziţiilor tridentine în soluţionarea cauzelor matrimo-
niale. S-ar putea adăuga şi modificarea esenţială a funcţiei protopopiale sub aspectul
atribuţiilor conferite titularilor ei, ca şi apariţia preoţilor celibi (statut care putea asigura
promovarea ierarhică) şi a unor suplinitori ai parohilor, cei mai bine reprezentaţi fiind
cooperatorii. Ritul grec, a cărui conservare era obligatorie conform instrucţiunilor
Congregaţiei de Propaganda Fide 6, nu a fost afectat, el constituind în continuare, ca şi în
perioada anterioară, o componentă a identităţii confesiunii greco-catolice. Reacţii
relevante împotriva atitudinii episcopului a exprimat în epocă Petru Maior, alte opoziţii
înregistrându-se doar printre protopopii doritori de a-şi conserva vechile privilegii,
însoţite în practică şi de perpetuarea vechilor abuzuri. Chiar Maior a refuzat însă dezba-
terea asupra unor inovaţii instituţionale esenţiale, precum capitlul catedral sau vicariatele
foranee, a căror înfiinţare a aprobat-o, după cum rezultă din puţinele sale referiri. El a
preferat să discute, în spirit galican, despre instituţiile tradiţionale (sinodul, protopopiatul)
şi despre dreptul canonic matrimonial în vigoare în Biserica Ortodoxă, pentru că acestea
constituiau în viziunea sa elemente fundamentale ale identităţii Bisericii româneşti. Ca
atare, ar fi de dorit ca abordarea problemei latinizării să se facă în viitor cu mai multă
atenţie la nuanţe şi mai ales cu definirea obligatorie a termenului 7.
Evoluţia Bisericii a fost determinată şi de circumstanţele timpului. Un rol esenţial
din acest punct de vedere l-a avut contextul deceniului iosefin, când misiunea ei a
devenit mai complexă, fiind chemată în mai mare măsură decât înainte să intermedieze
raporturile statului cu societatea. Multitudinea decretelor imperiale şi aulice, a ordinelor
guberniale referitoare la politica de toleranţă religioasă, la problema mănăstirilor, la
chestiunile rituale, la problema sărbătorilor sau la cea a jurisdicţiei şi a dreptului
matrimonial, reflectă ofensiva statului, decis să-şi asume reglementarea celor mai diverse
aspecte ale vieţii supuşilor. El a solicitat pentru aceasta colaborarea ierarhiei ecleziastice,
care nu rareori a alăturat mesajului oficial învăţături de credinţă şi norme de conduită, în
încercarea de modelare spirituală şi morală a credincioşilor. Desigur, au fost şi aspecte
negative, prin care s-a urmărit subordonarea Bisericii şi transformarea clerului într-un
corp administrativ, în măsură să suplinească o prea puţin dezvoltată administraţie civilă.
În esenţă însă, modificarea fundamentală pe care statul a impus-o a vizat raporturile
confesionale care, prin politica de toleranţă, au devenit mai detensionate, fenomenul
permiţând colaborarea între membrii diferitelor confesiuni. Discursul Bisericii a fost silit
să se modifice deşi, pe durată lungă, vechile clişee au persistat. Nu s-ar explica altfel
progresul unirii religioase, în condiţiile redusei implicări misionare a episcopului greco-
catolic. Trecerile de la o confesiune la alta au devenit în mai mare măsură o opţiune a
ANEXE
1 Tabelul conţine însumarea, pentru fiecare comitat, a datelor conscripţiei finalizate, cu cea mai mare
Scaunul Arieş
Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
familie
Arieş 11 4 990 4929 11 10 1 parohie vacantă
2 Tabelele conţin însumarea, pentru fiecare protopopiat, a datelor celor mai importante din conscripţia
efectuată în anul 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v).
348 Un timp al reformelor
Comitatul Târnava
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
M. Bénye M. Bénye 18 5 1549 6703 18 18
(Biia) (Biia)
Somfalva 9 1 330 1573 9 11 2 parohii cu câte
(Corneşti) 2 preoţi
Radnot 19 770 4239 18 22 1 parohie fără
(Iernut) biserică şi preot,
iar 4 cu câte 2
preoţi; 1 parohie
cu preot „senex”
Désfalva 7 4 326 1495 7 5 2 parohii vacante
(Deaj)
Ebesfalva Ebesfalva 5 5 316 1433 5 5
(Dumbrăveni) (Dumbrăveni)
Egrestő 2 5 78 365 2 2
(Agrişteu)
TOTAL 60 20 3369 15808 59 63
Comitatul Turda
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Turda Turda 18 1405 6249 18 19 2 parohii cu câte
2 preoţi; 1
parohie vacantă
Szind 5 1 314 1637 5 5
(Sănduleşti)
Potsaga 10 2 556 2852 10 9 1 filie cu preot; 2
(Poşaga de parohii vacante
Jos)
Campestris Böö 16 1532 5863 16 19 5 parohii cu câte
(de Câmpie) (Beiu) 2 preoţi; 2 parohii
vacante; 5 parohii
fără nr. sufletelor
Ludos 11 1 731 3748 11 12 2 parohii cu câte
(Luduş) 2 preoţi; 1
parohie vacantă
Pogatsa 8 2 1168 6866 8 9 1 parohie cu 2
(Pogăceaua) preoţi
Régen Szasz Regen 7 1 424 2053 6 7 1 parohie fără
(Reghin) (Reghinu biserică
Săsesc)
Vajda Szent 6 1 407 3210 7 6 1 filie cu biserică,
Ivány dar fără preot
(Voivodeni)
Anexe 349
Comitatul Cluj
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Kalata Meregjo 7 4 634 5106 7 8 1 parohie cu 2
(Călata) (Mărgău) preoţi; 1 filie
vacantă
Marotlaka 11 3 786 5343 12 13 1 filie cu biserică;
(Morlaca) 1 parohie cu 4
preoţi, 1 vacantă
Nagy Almas 13 1 913 6199 13 13
(Almaşu Mare)
Claudiopolis Egeres 9 3 427 2578 9 8 1 parohie vacantă
(Cluj) (Aghireş)
Kolos 5 517 2950 5 5
Monostor
(Cluj Mănăştur)
Buda 16 1 1217 7718 17 17 1 parohie cu 2
(Budacu biserici şi 2
Român) preoţi, 1 vacantă;
1 filie cu preot;
Campestris Katana 12 2 877 4687 12 14 2 parohii cu câte
Secundus (Cătina) 2 preoţi
Kolos 8 593 3189 7 7 1 parohie fără
(Cojocna) date completate
Nagy Sarmas 13 1006 6199 13 13 1 parohie cu 2
(Sărmaşu preoţi, 1 vacantă
Mare)
Campestris Nagy Nyulas 17 1193 6875 17 18 2 parohii cu câte
Tertius (Milaşu 2 preoţi, 1 cu
Mare) administrator; 1
parohie vacantă
M. Szilvas 17 1644 9514 17 21 4 parohii cu câte
(Silvaşu 2 preoţi
Unguresc)
Szasz Péntek 6 1 449 2504 6 7 1 parohie cu 2
(Pinticu) preoţi
TOTAL 134 15 10256 62862 135 144
350 Un timp al reformelor
Comitatul Dăbâca
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
Popiatul familie
Milvan Milvan 7 577 3679 7 6 1 parohie vacantă
(Miluani)
Derzse 17 1 1454 9294 17 16 1 parohie vacantă
(Dârja)
Doboka Gyula 16 1158 7253 16 14 2 parohii vacante
(Dăbâca) (Giula)
Lozsárd 17 1054 6020 17 16 1 parohie vacantă
(Lujerdiu)
Szék Boncz Nyires 24 1572 8640 24 24 1 parohie vacantă,
(Sic) (Bonţ) 1 cu 2 preoţi
Buza 19 3 1047 5442 19 18 1 parohie vacantă
Besztercze Sofalva 8 2 395 3187 8 8
(Bistriţa) (Sărata)
În Districtul Bistriţa 1 9 301 1590 1 1
Magyaros 11 2 683 4455 11 10 1 parohie vacantă
(Şieu-Măgheruş)
Total 120 17 8241 49560 120 113
Comitatul Crasna
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Krazna Ipp (Ip) 11 6 909 4821 11 11
(Crasna)
Krazna 15 5 1308 8423 15 14 1 parohie vacantă
(Crasna)
Somlyo 14 3 1184 7539 14 14
(Şimleu)
M. Valko 13 3 1033 6556 14 15 1 filie cu biserică
(Valcău de şi fără preot, 2 cu
Jos) câte 2 preoţi
TOTAL 53 17 4434 27339 54 54
352 Un timp al reformelor
Comitatul Hunedoara
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Vallis Haczeg Demsus 16 1 939 4568 17 12 1 parohie cu 2
(Valea (Densuş) biserici şi 1 preot;
Haţegului) 4 parohii vacante
Klopotiva 15 2 1066 7464 16 13 1 parohie cu 2
(Clopotiva) biserici şi 1 preot,
2 cu câte 2 preoţi;
4 parohii vacante
Korojesd 14 2 744 3352` 13 3 2 parohii fără
(Coroeşti) date completate,
1 cu 2 biserici; 9
parohii vacante
Varolya 9 2 169 847 5 3 4 parohii fără
(Subcetate) date completate;
2 parohii vacante
Borbátviz 30 3 1788 8465 35 14 2 parohii fără
(Râu Bărbat) date completate,
2 cu câte 2 biserici
şi 1 cu 4 biserici;
2 filii cu biserică,
1 fără preot; 14
parohii vacante
TOTAL 84 10 4706 24696 86 45
Districtul Chioar
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Nagy Sonkut Sonkut 22 2 2455 10477 23 23 1 parohie cu 2
(Şomcuta Mare) (Şomcuta biserici si 2
Mare) preoti, 3 cu cate
2 preoţi; 3 paro-
hii vacante
Csokman 11 2 1052 5654 12 11 1 parohie cu 2
(Ciocmani) biserici şi 2
preoţi; 1 parohie
vacantă
Monostor Monostor 11 970 4761 11 11
Kopálnak (Copalnic (Copalnic
Mănăştur) Mănăştur)
Anexe 353
Districtul Făgăraş
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Fogaras Fogaras 11 1 730 3280 11 12 1 parohie cu 2
(Făgăraş) (Făgăraş) preoţi
Merzsinyenyi 13 912 4636 13 15 2 parohii cu
(Mărgineni) câte 2 preoţi
Porumbák 10 648 2581 10 12 2 parohii cu
(Porumbac) câte 2 preoţi
Venicze 7 1 660 3735 7 7
(Veneţia de Jos)
TOTAL 41 2 2950 14232 41 46
Scaunul Odorhei
Protopopiatul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
familie
Udvárhely (Odorhei) 4 70 418 1582 4 3 1 parohie vacantă
Scaunul Mureş
Proto- Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
popiatul familie
Sedis Maros Maros 16 43 847 4078 16 15 1 parohie cu 2
(Mureş) Vasarhely preoţi; 2 parohii
(Târgu Mureş) vacante
Szabad 16 5 874 4897 18 17 2 filii cu biserică
(Voiniceni) şi fără preot; 2
parohii cu câte 2
preoţi; 1 parohie
vacantă
TOTAL 32 48 1721 8975 34 32
354 Un timp al reformelor
Scaunele săseşti
Protopopiatul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii
familie
Cibinium 15 1 971 3933 13 16 2 parohii fără bise-
(Sibiu) rică şi cu preot, 1
cu 2 preoţi
Szászvaros 11 451 2038 11 8 1 parohie cu 2
(Orăştie) preoţi; 4 parohii
vacante
Ujégyház (Nocrich) 9 9 196 661 9 8 1 parohie vacantă
Szasz Sebes 1 4 41 170 1 1 3 filii fără date
(Sebeş) completate
Mediensis 10 6 539 1870 9 10 1 parohie fără
(Mediaş) biserică şi cu preot
TOTAL 46 20 2198 8672 53 43
Total general
Comitatul/Districtul Proto- Districte Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi
/Scaunul popiate familie
Alba Inferioară şi 4 12 127 53 10654 97847 128 134
Scaunul Arieş
Târnava 2 6 60 20 3369 15808 59 63
Turda 4 11 105 20 7732 39211 105 111
Cluj 4 12 134 15 10256 62862 135 144
Dăbâca 4 9 120 17 8241 49560 120 113
Solnocul Interior 4 10 146 5 3853 58035 151 146
Solnocul de Mijloc 4 10 113 26 9039 52528 112 105
Crasna 1 4 53 17 4434 27339 54 54
Hunedoara 1 5 84 10 4706 24696 86 45
Alba Superioară 1 1 13 6 621 2386 12 11
Chioar 2 4 55 4 5109 24312 57 53
Făgăraş 1 4 41 2 2950 14232 41 46
Rodna 1 1 39 - 5495 36937 39 50
Scaunele secuieşti 4 5 57 179 3926 19360 60 55
Scaunele săseşti 5 5 46 20 2198 8672 53 43
TOTAL 42 99 1193 394 82583 533785 1212 1173
Anexe 355
3 Tabel alcătuit pe baza listei participanţilor la sinodul electoral din anul 1782 (M. Moldovanu 1869, p.
129-133); raportarea la unităţile administrative am făcut-o prin comparaţia cu listele conscripţiei din
anul 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v). Am subliniat cu caractere cursive numele
protopopiatelor care nu se mai regăsesc în structura din 1787-1789.
356 Un timp al reformelor
4 Tabel alcătuit pe baza datelor preluate din Calendarium 1787 (fără paginaţie) şi Status personalis Cleri
Graeco-Catholici – MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1r-2v. Am subliniat cu caractere cursive numele
protopopiatelor care nu se regăsesc în ambele coloane, respectiv cu aldine pe cele care nu existau în
anul 1782.
358 Un timp al reformelor
7. Egrespatak (Aghireş)
Solnocul 1. Kasal (Căşeiu) 1. Kasal (Căşeiu)
Interior 2. Szamos Ujvár (Gherla) 2. Szamos Ujvár (Gherla)
3. Szent Margita (Sânmărghita) 3. Szent Margita (Sânmărghita)
4. Somkerek (Şintereag) 4. Nemes Zsuk (Jucu de Mijloc)
5. Bálványos Váralya (Unguraş) 5. Somkerek (Şintereag)
6. Szováros (Suarăş) 6. Bálványos Váralya (Unguraş)
7. Szováros (Suarăş)
8. Derzse (Dârja)
Solnocul de 1. Illyésfalva (Băseşti) 1. Tasnád Szántó (Santău)
Mijloc 2. Tasnád Szarvad (Sărăuad) 2. Szamos Udvarhely (Someş-
3. Tasnád Szántó (Santău) Odorheiu)
4. Somkut (Şomcuta Mare) 3. Kovás (Coaş)
5. Kovás (Coaş) 4. Csög (Cig)
6. Szamos Udvarhely (Someş-Odorheiu) 5. Remete (Remetea Chioarului)
7. Csög (Cig) 6. Csokman (Ciocmani)
8. Remete (Remetea Chioarului) 7. Koznich (Cosniciu de Jos)
9. Csokman (Ciocmani) 8. Kirally Darocz (Craidorolţ)
10. Koznich (Cosniciu de Jos) 9. Égerhát (Ariniş)
11. Kirally Darocz (Craidorolţ) 10. Krazsna (Crasna)
11. Somkut (Şomcuta Mare)
5 Tabel alcătuit pe baza datelor preluate din Schematismus 1804, p. 139-143, şi Schematismus 1806, p. 153-157.
Anexe 359
10 Prima menţionare a acestui protopopiat ca sediu al vicariatului foraneu apare în şematismul din 1810
3. Radnót (Iernut)
4. Sövényfalva (Corneşti)
5. Vajdakut (Vaidacuta)
6. Marus (Mureş)
4. Turda Comitatul Turda şi scaunul Arieş 1. Thorda (Turda)
2. Böö (Beiu)
3. Görgény (Gurghiu)
4. Maros Ludos (Luduş)
5. Pogatsa (Pogăceaua)
6. Potsága (Poşaga de Jos)
7. Arieş
5. Cluj Comitatul Cluj 1. Claudiopolis (Cluj)
2. Egeres (Aghireş)
3. Farago (Fărăgău)
4. Katona (Cătina)
5. Marotlaka (Morlaca)
6. Szent Márton (Sânmărtin)
7. Meregyó (Mărgău)
8. Palatca (Pălatca)
6. Dăbâca Comitatul Dăbâca 1. Buza
2. Derzse (Dârja)
3. Gyula (Giula)
4. Lozsárd (Lujerdiu)
5. Milvan (Miluani)
6. Szék (Sic)
7. Solnocul Interior Comitatul Solnocul Interior şi districtul 1. Bálványos Váralya (Un-
Chioar guraş), nunc Szamosujváriensis
2. Bethlen (Beclean)
3. Csokman (Ciocmani)
4. Katzko (Câţcău)
5. Középfalva (Chiuza)
6. Nagy Nyires (Mireşu Mare)
7. Nagy Sonkut (Şomcuta Mare)
8. Oláh Láposbánya (Băiuţ)
9. Ormány (Orman)
10. Retteg (Reteag)
11. Szurdok (Surduc)
8. Făgăraş Districtul Făgăraş, scaunele Cincu, 1. Also Venicze (Veneţia de Jos)
Nocrich, Rupea, Ciuc, Odorhei, Trei 2. Czikenthal (Ţichindeal, în
Scaune scaunul Nocrich)
3. Gheorgheni
4. Trei Scaune
5. Udvarhely (Odorhei)
6. Vojla (Voila)
9. Haţeg Comitatul Hunedoara şi scaunul 1. Hatzeg (Haţeg)
Orăştie 2. Bábolna (Bobâlna)
3. Kudzsir (Cugir, în scaunul
Orăştie)
4. Vajda Hunyad (Hune-
364 Un timp al reformelor
doara)
10. Rodna Districtul Bistriţa şi districtul militar 1. Rodna
Rodna 2. Bistricium (Bistriţa)
11. Silvania Comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna 1. Szilágy Somlyó (Şimleu
şi o parte a comitatului Sătmar Silvaniei)
2. Alsó Várcza (Oarţa de Jos)
3. Bréd (Brebi)
4. Érmelyék (?)
5. Illyésfalva (Băseşti)
6. Ipp (Ip)
7. Kraszna (Crasna)
8. Nagy Szeg (Noţig)
9. Samsod (Şamşud)
10. Szarvad (Sărăuad)
11. M. Valko (Valcău de Jos)
12MRUB – CM, nr. 49, f. 1r-2v, copie. În subsolul f. 2r apare consemnarea: „Asia dara: nu sunt numai
decimile cele sterse prin lege, fondulu scoleloru.”
Anexe 365
3o Mola farinacea
Olim ad latus meridionalis curiae, hodie vero in latere et fine pagi occidentalis sita
in statu mediocri, in hac reperiuntur:
4 Novi lapides molares boni, 2 mediocres
1 Axis molaris bonus, 2 infimae sortis
1 Rota externa bona, 1 mediocris, 1 infimae sortis
1 Rota interna, 1 mediocris, 3 infimae sortis
2 Scrinia pro telonio conservando bona, 1 mediocre
3 Scrinia pendula vulgo cosuri infimae sortis
3 Metretae ligneae unius mensurae bonae
1 Metreta mediae mensurae mediocris
3 Mollei pro scindendis lapidibus boni
1 Uncus ferreus pro extrahendis lignis mediocris status
Canales vulgo sciprari penem valentes inferiores
1 Superior magnus bonus.
Universae Decimae
E toto Dominio Fisco Episcopali Balasfalva in omnis generis frugibus et vino,
animalibus item, eorundemque infra decimis de jure et ab antiquo obvenire debentes prout
antelatae fundationes easdem hactenus collegerunt aut colligere potuerunt.
Praedeclarata Bona realia ut et Proventus, aedificia item et res mobiles in eadem
quantitate, qualitate et statu prout praedescripta et consignata sunt per Monasterium
Balasfalvense Ordinis Sancti Basilii Religiosorum titulo fundationis Regiae pro intertenendis
praedictis Religiosis et 20 Alumnis hactenus possessa administrata et respective collecta fuisse,
consequenter expirato circa futuram horum Bonorum administrationem cum Reverendissimo
Domino Episcopo Ioanne Babb inito contractu per dictum Monasterium nihil plus sub
quocunque titulo et praetextu praetendi posse per praesentem corroborationem fide mediante
factam recognoscitur
Balasfalvae Die 21 Iulii 1784
Ita est
Monasterium Balasfalvense Sanctis-
simae Trinitatis Caesareo Regium Ordinis
Sancti Basilii Magni L. S.
Praedeclarata Bona per Nos infra scriptos transposita et respective recepta esse
praesenti corroboratione testamur. Signanter Balasfalvae die 25 Iulii 1784.
Ioannes Babb
Episcopus Fogarasiensis L. S.
Antonius Horvath de Magazsakod
Secretarius Gubernialis L. S.
Ioannes Thorvester
Exactor Cameralis L. S.
Delegati Commissarii Transponentes
Nro
1 Torques aurea cum numismate aureo Imperatoris Leopoldi figuram proseferens
per eundem Imperatorem hinc Episcopatui Clementer collata . . . . . . . . . . . 2
2 Crux argentea auro et 6 topasiis ornata, e quibus duo fictitii erant . . . . . . . . . . . . . . 1
3 Annulus antiquus argenteus lapillis minaribus, et uno majore adamantino ornatus . 1
14MRUB – AG-ai, nr. 47/1785, f. 1r-4r. Prima formă a acestui inventar, datată în anul 1784, care nu
cuprinde şi lista obiectelor donate sau testate de fostul episcop Grigore Maior, a fost editată la Tatai-
Baltă, Mârza 1982, p. 270-273.
Anexe 369
42 Saceus magnus rubri coloris, aureis floribus contextus, cum magnis argenteis nodis
loco fibularum, magni praetii opus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
43 Saceus minor rubri coloris sericei floribus aureis contextus inferioris sortis . . . . . . 1
44 Adhunc pertinens Stola ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
45 Saceus vetustus sericeus floribus albis sericeis contextus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
46 Saceus sericeus albus acu frigia aureis filis contextus antiquatus . . . . . . . . . . . . . . . . 1
47 Adhunc pertinens stiharion ejusdem coloris et laboris usuatus . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
48 Adhunc pertinens Stola ejusdem coloris et laboris nodulis argenteis connexa . . . . . 1
49 Adhunc pertinens subgeniale ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
50 Homoforia alba duo antiquata, duo vero magis nova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
51 Stola frigia labore exsuta filis argenteis, et nodulis conjuncta . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
52 Subgeniale pariter frigio labore filis argenteis exsutum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
53 Subgeniale aliud humilius floribus argenteis exsutum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
/2v/
54 Manicae ex rubro bisso Margaritis exornatae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
55 Manicae ex rubro bisso simplices cum cruce desuper . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
56 Aer sive tegumentum oblatorum flavum sericeum labore frigio exornatum in
margine combustum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
57 Tegumentum calicis ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
58 Tegumentum patenulae ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
59 Tegumentum oblatorum e serico albo labore frigio ornatum . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
60 Tegumentum calicis ejusdem coloris et laboris una cum pala . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
61 Tegumentum patenulae ejusdem laboris et coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
62 Alba ex Tenui filo vetustior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
63 Saceus coloris nigri ex serico . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
64 Stola adhunc pertinens ex serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
65 Manicae adhanc pertinentes e serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
66 Subgenuale nigrum adhunc pertinens . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
67 Homophorion nigrum adhaec pertinens . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
68 Scapulare labore frigio elaboratum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
69 Tegumentum oblatorum e serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
70 Tegumentum calicis ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
71 Tegumentum patenulae ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
72 Pulvillus sericeus infra missale collocandus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
73 Alba una sive fota in pediluvio adhibenda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
74 Alba item alia pro portante pedum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
75 Strophia ad pedum necessaria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
76 Nodus aereus inauratus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
77 Circulus argenteus adhunc usum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
78 Cista mala ad conservandas vestes Ecclesiasticas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
79 Pelvis aerea cum cantaro pariter aereo . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
80 Biblia Sacra Valachico idiomate in folio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 1
81 Corpus Juris hungarici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 1
82 Sancti Basilii Magni opera omnia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 1
83 Sanctarum Bibliorum concordantiae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 1
/3r/
84 Praelum cum sigillo Episcopi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
85 Sigillum aliud Episcopale ligno affixum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
86 Reliquiae Sancti Gregorii Nisseni in capsula argentea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
Anexe 371
Consignatio eorum, quae sua Excellentia pie defunctus partim in vivis reliquit,
partim Testamentaliter Episcopatui legavit
1 Carpentum unum mauratum pretiosum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
2 Carpentum aliud usuatum rubrum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
3 Carpentum item rubrum ruinatum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
4 Mitram abbatialem labore frigio consutam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
5 Armarium pretiosum ex Silrat confectum afforis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
6 Imaginem Suam Magnam in domo meridiana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
7 Imaginem Imperatoris Josephi 2di in eodem cubili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
8 Crucem Smaragdis ornatam pectoralem fractam, cum anulo . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
9 Cruces per pie defunctam Imperatricem Mariam Theresiam dono missas,
artificiosas et praeciosas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
10 Unum anulum exigui quidem pretii sed pulchrum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
11 Evangelium in argento ligatum et obductum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
12 Manicas rubras sericas contextas frigio labore . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
/4r/
13 Calceos sericeos flosculatos usuatos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
14 Portre propium minus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
15 Portre Imperatoris et Mariae Theresiae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
16 Portre Episcopi Szava . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
17 Portre Silvestri Kaliani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
18 Portre Pappdan Pretoriani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
19 Portre Nyagoe agentis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
20 Aquila supra Balasfalvam efficinata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
21 Repagulum Bibliotecae speciem figurans pro servandis variis rebus aptum . . . . . . 1
22 Abacus pro conservandis vitris in palatio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
23 Pocula pro ausprug . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1518
24 Vitra pro conservandis floribus desunt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
25 Pocula majora vitrea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
26 Caraphinae vitreae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
27 Pocula pro absintiaco lutea 3 vitrea 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
28 Vitra cum operculis stanneis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
29 Vitra cum operculis vitreis 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
30 Credentia nigra lanuria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
31 Cista magna viridis pro cassa servanda sine scatulis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
18 Corectat ulterior în 2.
Anexe 373
X. CATALOGUL PARTICIPANŢILOR
ŞI PROGRAMUL SINODULUI DIECEZAN DIN OCTOMBRIE 1781 19
/1r/ Cathalogus Titularum Dominorum Archidiaconorum et Deputatorum
Preacinstit Protopop şi Decan Theodor Méheşi al Turdii şi Cluj-Mănăşturului
Preacinstit Protopop şi Decan Dimitrie Caşai al Căşeiului şi Sovaroşului
Preacinstit Protopop şi Decan Daniil al Cătinii şi al Gurghiiului
Preacinstit Protopop Niculae Tatu al Sadului, Colunului, Răşinariului
Cinstit Protopop Costantin Ivanovici al Vineţii
Cinstit Protopop Gheorghie Maer al Căpuşului
Cinstit Protopop Niculae al Bei[i], Ernotului şi Şomfalăului
Cinstit Protopop Niculae Butean al Şoncutii
Cinstit Protopop Ioan Fiscuti al Chetiului
Cinstit Protopop Simeon al Tiuriului
Cinstit Protopop Ioan Bob al Morăşului
Cinstit Protopop Şamu al Lechinţii
Cinstit Protopop Theodor Orha al Odorheiului
Cinstit Protopop Vasilie al Miluanului
Cinstit Protopop Avram Méheşi al Ghierlii
Cinstit Protopop Gabor al Apafăi[i]
Cinstit Protopop Iosiv al Haţegului
Cinstit Protopop Petru al Dejocni[i]
Cinstit Protopop Ioan al Bobălnii
Cinstit Protopop Ioan Timandi al Jucului
Cinstit Protopop Ioan al Santăului
Cinstit Protopop Ioan Farcaş al Odorheiului
Cinstit Protopop Vasilie Corul al Lăpuşului
Cinstit Protopop Artemie al Tăurilor
Cinstit Protopop Gheorghie Lipcei al Dorolţului
Cinstit Protopop Ioan Aron al Bistrii
/1v/ Archidiaconi
Cinstit Protopop Ioan Gradovici al Covaşului
Cinstit Protopop Petru Vida al Fărăgăului
Cinstit Protopop Ioan Şolomon al Arieşului
Cinstit Protopop Andreiu Mezei al Hopărtii
Cinstit Protopop Gheorghie al Herecleanului
Cinstit Protopop Cosma al Jumalului
Cinstit Protopop Ioan Caliani al Sămărtinului
Cinstit Protopop Ioan al Orăştii
Cinstit Protopop Theodor Andrica al Băsăştilor
Cinstit Protopop Theodor Nasodi al Sănmărghitii
Cinstit Protopop Daniil Ungur al Mărgăului
Cinstit Protopop Ioan Para al Năsăudului
Cinstit Protopop Alexandru Fiscuti al Bistriţi[i]
Cinstit Protopop Alexandru al Şintireagului
Cinstit Protopop Petru al Şomleului
Cinstit Protopop Macaveiu al Străji[i]
20 Numele lipseşte în original; completarea s-a făcut după Micu Moldovanu 1869, p. 133.
Anexe 375
Bebénilor
Miluanului
Ghierli[i] P. Dumitru Săplac, P. Gheorghie Nicula
Bobălnii P. Chirila ex Nadestie, P. Petru ex Bakanya infirmatus in via non comparitur.
/2v/ Deputati
Eparhii Jucului P. Urs din Stoiana, P. Gheorghie din Dăbăca
Santăului P. Stefan din Silvaş
Lăpuşului
Covaşului Terentius Pap K. Monostor, P. Gheorghie ex Berintza
Dorolţului
Fărăgăului
Séchel Odorheiului P. Ion ex Szent Domokos, P. Bucur ex Szent György
Tăurilor
Morăşului P. Toader ex Madaras, P. Gheorghie ex Szent György
Arieşului P. Toader din Cucerde, P. Sim din Dombro
Hopărtii P. Vasilie Elecheş
Herecleanului
Jumalului
Sănmărtinului
Orăştii P. Dan din Vaideei, P. Pavel din Stini
Băsăştilor
Şintireagului
Sănmărghiti[i]
Mărgăului
de la Cosnici P. Gheorghie din Ipp
Podşaghi[i]
de la Straje P. Nicolae ex Seuse, P. Opra din Straje
de la Ticuş P. Stan din Abaşfalău, P. Stan [din] Dăişoara
de la Boholţ
de la Inoc
de la Buda infirmatus in via (tăiat)
de la Ardiova infirmatus in via
de la Aghireş
de la T. Săncraiu
de la Unguraş
de la Făgăraş
Bistriţă
Năsăud P. Ioan din Mititei, P. Ioan din Runc
Remeté (tăiat)
Haromsék (tăiat)
Michesasa (tăiat)
Crasna
Daia (tăiat)
Roşie (tăiat)
Şebeş
Arméni (tăiat)
Hinedoara (tăiat) P. Daniil din Cărjeţ jurat
376 Un timp al reformelor
/3r/ Planum
1o Media octava inchoabitur Sacra Lyturgia ad qvam audiendam cuncti comparebunt qva
finita
2o Pulsabitur campana major ut singuli ad Palatium Episcopale confluant
3o Sua Excellentia sedente pro tribunali legetur Cathalogus Dominorum Archidiaconorum
et Deputatorum nominaque absentium connotabuntur
4to Legetur Comissio Gubernialis cum adnexis formulis
5o Vicarius praeleget formam Juramenti et reliqvi posteum recitabunt
6o Sua Excellentia semet conferet ad interius cubile qvo ordine accedent subscribent
sigillabunt Dominorum Archidiaconi
7mo Postmodum seqventur ad subscribendum et obsigillandum Archidiaconorum Deputati
8o Donec subscriptio peragetur in anteriori Cubili, possunt in Palatio publicari publicanda,
legi commissiones, tractari Causae ac resolvi ad instantias.
Sessio secunda
Sessione secunda 16 Septembris persolutis prius in Ecclesia Cathedrali divinis officiis
meruento Missae Sacrifitio Deo oblato, hora nona inchoata iterum convenientibus in consvetum
locum Synodi membris de negotiis in hac sessione tractandis praevie admonitis operi proposito
manus proximius admota est in causam passim sub repentis impietatis morum coruptionis
collapsae disciplinae Ecclesiasticae summo studio indagatum.
Rebus pro sua dignitate serio expensis, consiliis collatis singulis Vicariis foraneis aliisque
Archidiaconis ex diversis Diaecesis hujus per totum qua late patet Principatum diffusae partibus
vulnera sibi optime nota candide referentibus, iis enim cum eorum fontibus ad incudem revocatis
uberiori indagini subjectis in eam ab omnibus itum est sententiam. Originem multae impietatis et
cum ea copulatae morum improbitatis collapsae item disciplinae Ecclesiae fontem relate ad
Diaecesim hanc longe lateque grasante, inter valachos ruditate, et religionis Christianae ignorantia
principaliter reponendam esse.
Et profecto dum Synodus hae apud animum reputat religionem a Christo Domino
traditam ab Apostolis promulgatam a Sanctis Patribus pro emergentibus necessitatibus
enucleatam et energice inculcatam esse faecundissimae in Deum pietatis castissime devotionis
integerimae vitae probatissimorum morum fontem, solem lucidissimum /3v/ qui caelestibus suis
radiis hominum mentes illuminat vetustate roboratas superstitiones enecat, praejudicia cum lacte
materno hausta stirpitus eradicat inconcussa recti et aequi principia suppeditat dum item secum
tacite expendit Religionem Christianam eam esse, quae singulari ratione docet, coercere libidinem
fugere inimicitias, abhorere ab invidia, odio aliisque humanae coruptionis monstris adeoque
homines placidos, obsequi amantes, Patriae studiosos, juris et aequi retinentes propositis
efficacissimis sanctionibus efficit et quae securissimam altum cujus fluctibus fragili remigantes
navi, jugiter jactamur, pelagus emetiendi et ad optatum portum perveniendi viam omnibus
salebris remotis sternit ac repandit non potest non in illam cogitationem incidere, ut credat
aliisque persvadeat morum improbitatis, passim invalescentis impietatis, colapsae disciplinae
Ecclesiasticae fontem alium esse non posse, quam aut Sanctissimae Religionis ignorantiam, aut
ejus contemptum, aut enim quis a recta semita deflectit quia eam nescit aut quia alto supercilio
despicit et ad ejus facem incedere renuit, utrumque seclus est et ignorare suam religionem et
contemnere, sed alterum altero perniciosius, posterius malitiam redolet, prius fortunam sinistram.
Synodus hoc quemadmodum nullos esse in hac Diaecesi qui Religionem Christianam
adunco naso contemnere vilipendere palam irridere aperto marte impugnare omni virium
contentione subvertere et quasi cum Diis more Gigantum bellum gerere, ausint quique
Sanctissimae religionis dogmata ad aniles fabulas referre alios ad idem credendum pellicere,
satagant non mediocri cum voluptate gloriatur ita multos esse quibus nec principia Religionis
Orthodoxae pro eo ac oportet perspecta s[cilice]t paucos vero quibus Religio intus et in cute nota
sit vehementer dolet ac anxia solicitudine torquetur nec satis fatum sum deplorare valet sane
citius lacrymae deerunt quam /4r/ dolorum causae. Passim cruditas Genti Valachicae
exprobatur, densis ignorantiae tenebris immersam, multis superstitionibus iretitam variis
praejudiciorum generibus involutam esse innegabile est.
Utinam qui alto vulneri mederi possent etiam opem adferre vellent, utinam quam
promptae miserae genti cruditas morum vitio datur tam alacriter eidem exstirpandae medica
manus admoveretur, nec mirum, paucae apud valachos vigent Scholae vel Triviales in quibus
industrii Magistri succrescentem pubem principiis Religionis imbuant rari docti sacerdotes qui
hausta in Scholis principia refricent, obfuscata v[el] obliterata in memoriam revocent, assidue
rigent et ad maturitatem perducant qui vitia et virtutes vivis colloribus adumbrare ac sic depingere
sciant ut illa intrinseca sua turpitudine detereant, haec nativa sua pulchritudine conata bonitate
connexisque jucundissimis fructibus alliciaset virtus enim nativo suo ornatu vestita ac in scenam
producta amoris sui ignes in pectoribus hominum mirifice accendit excitat fovet.
380 Un timp al reformelor
exantlatos eo sine labores longa fatigia nihil egisse videantur, sed et eos qui in Castris Catholicis
militant positive extra casum necessitatis ad Ec[c]lesias mitere latinas quam parum expediet,
sciunt qui cum valachis proximius conversantur et criminationes Schismaticorum aliorumque
Orthodoxae fidei hostium audiunt. Antiqua est criminatorum naenia eo periculosior quo gens
Valachica rudior Unitos Latinos esse quasi Deus scit quale esset monstrum Latinum esse quod
tamen eo magisteret quo minus inteligitur Unitos votae in babtismate fidei nuncium mittere
jejunia in quibus animam religionis sitam ex Plebs Valachica credit negligere, violare, panem pro
sacrifitio destinatum butiro et ovo conspergere, illum taliter, tantum in sacrifitium offore quod
Canonibus Apostolicis interdictum est. Unitos a latinis nec ritibus differe si hi audierint Graeco
Catholicos ad Ec[c]lesias Latinas frequentandas obligari ad id a suis sacerdotibus extra casum
necessitatis persvaderi, quasi post victorias ovantes vera esse quae dicebant pleno guture occinent
promulgabant invidiosi disseminabant jam Unitos quemadmodum illi presagiebant ac
premetuentes monebant, in latinos conversos esse dictitabunt.
Equidem latinum esse nullum crimen est vanas criminationes oportet contemnere, ita
est verum enimvere quia criminationes manent criminationes, sed Ec[c]lesia Dei item Sacra Unio
detrimentur patitur ideo criminationes oportet contemnere sed ne noceant provide cavere ne
triumphent, et criminatoribus occasionem triumphandi subminis/8r/trent pedibus manibusque
contendere ab iis quae homines ab amplectenda Unione dehortari quirent sedulo omnimode
abstinere hoc prudentia hoc oeconomia postulat Ec[c]lesiastica hoc prae occulis Ec[c]lesia omni
tempore habuit. Hac via sumi Pontifices et Patres Ec[c]lesiae incedendum praescripserunt, et
hodiedum praescribunt hoc indicat formula professionis quam olim Episcopatus hic Sacram
amplexus unionem, emisit hoc repandit professio quam edunt parochi Sacram Unionem
amplexi. Non ritum illi, non Eclesiae Graecae consvetudines et canones ejurare obligantur
dogmatibus quibus Schismatici a catholicis discernuntur confessis caetera inviolate tenere
permituntur denique velint Graeco Catholici in locis in quibus Ec[c]lesiae Graeco Catholicae
affiliari ob distantiam nequeunt templa sponte frequentare, Latina quam capient ex hoc Siculis
Graeco Ritus exceptis utilitatem. Instructiones in Templis Latinis fiunt lingua aut germanica aut
hungarica quam Plebs valachica ignorat, Missa lingua legitur latina perinde plebi valachicae ignota
valachi praeter instructiones in Templo fieri solitas, aliam religionem addiscendi ocasionem raram
habetur necesse e his in pristina sua persistere ignorantia et hujus teterrimis sequaelis.
Quare Synodus haec ardentibus votis praedictorum e praelaudato Benigno rescripto
punctorum abrogationem v[el] eam reformationem quae cum Sacrae Unionis incremento
combinari possit exoptat et Celsissimum Principem et futuram Nationalem Synodum summis
exorat praecibus, quatenus dignaretur his reflexionibus in paternam considerationem assumtis
efficaci sua apud Sacratissimam Majestatem interpositione id gratiose agere, ut praelaudatae e
Benigna rescripta puncta abrogentur, aut sic reformentur ne Unionis propagationi nocumento
sint, quod impetratum iri Synodus haec sibi spem facit, ex eo quod luculentissimis argumentis
didicit Augustissimo Imperatori Sacram Unionem sumopere cordi esse, et in ejus incrementa
omni ferre studio et ideo praelibata puncta in memoratum rescriptum praeter intentionem Suae
Majestatis Sacratissime incidenter illata esse credit ac quia perspectum habet Excellentissimi
Principis et Sacrae Nationalis Synodi patrocinium summum apud Suam Majestatem pondus
habere, horum emendationem modalitate facilissima fieri posse, oratur Synodus isthaec ut nempe
id relate ad primum punctum quod ex nexu Unionis prono fluit alveo decidatur ut
quemadmodum ille nexus minime obstare deberet ne Romano Catholicus in loco ubi jam
Graeco Catholicus /8v/ excisam portionem Canonicam habet, suam consequatur congruam
quia eadem utrisque competunt privilegia, sic ille nexus neinpediat quo minus suam
competentem Graeco Catholicus indipiscatur quia Romano Catholicus suam congruam
asignatam habet et relate ad reliqua duo numeri familiarum in erectione Parochiarum ratio
superstiose habeatur sed potius Unionis promotio jugiter ob oculos versetur denique vetus in
384 Un timp al reformelor
Transylvania vigetis ordinatio et quae hodie in Hungaria vividi in observantia esse spargitur ut
parte una comunitatis alicujus Sacram Unionem suscipiente Templum his in favorem Unionis
relinquendum clementer disponatur.
Quod revehendam in specie Cleri saecularis aeque ac regularis ipsiusque adeo studiose
juventutis disciplinam concernit animadvertit Synodus et quidem relate ad Clerum saecularem
duo potissimum esse quae Clerum hunc obfuscant et splendori ejus non parum detrahunt. Vitia
primum est debitae scientiae defectus ex eo descendens morum cruditas alterum promiscua
ubique cum hominibus competendi consvetudo, ex eaque prono alveo profluens ebrietas.
Utrumque vitium ist hoc, etsi diversissimum ab eadem causa suam trahit originem utrumque illud
paupertas et arcta res domi gignit, et fovet. Res ab ovo ac altius repetentibus id perspicuum est
vitia haec tanto magis detestanda est, quo Clericali vocationi majora ponunt impedimenta, et quo
minus cum ea conciliari valent, omni virium contentione removere oportet.
Quod media ignorantiam a Clero deppellendi spectat nihil est in praesentiarum quod
anxiam nimis solicitationem huic Synodo ingerat, per Excellentissimum Praesulem in plano de
cultura nationis elaborato in secunda sessione hujus Synodi lectae, media ad eam a lavibus
propulsandam abunde suffitiunt, nec alia tenet anxietas, quam eorum in effectum deducendorum
anhelum desiderium profecto Excellentissimum Praesul a 40 annis ex quo ad Clavum hujus
diaecesis non vulgari gloria sedet ad conciliandum huic Clero decus restaurandam disciplinam
omnem lapidem non infelicibus successibus movit multa fecit plura animo volvit, ut hodie
Synodus haec /9r/ non tam de colapsa apud se disciplina quevi, quam de eadem ad ampliorem
perfectionis gradum evecta non sine fundamento gloriari possit, quoad tamen Cleri Junioris
disciplinam e re fore putat Synodus ista, ut si Excellentissimus Dominus Episcopus Albae
Carolinensis Clerum suum juniorem Alba Carolina Claudiopolim vellet transfere Clerus quoque
Graeco Catholicus Balasfalvensis illuc translocetur sub comunibus Professoribus sed ob ritus
differentiam in distinctis seminariis sub propriis rectoribus educandus.
Hac ratione inter alumnos diversarum Nationum et rituum accendetur laudabilis
aemulatio eaque excitata fiet ut Clerici longe alacriori in scientias incumbant studio et alter alteri
palmam preripiendi studio accensi uberiorem in disciplinis Theologicis faciant progressum hoc
piae memoriae Augustissimo Imperatori Iosepho in votis fuisse dicitur.
Et cum extraneae fundationes ad Cleri culturam experientia teste plurimum conferant
et Diaecesis haec tametsi amplissima nonnisi duos Clericos in Vienensi convicto allendos habeat,
Fundatione Janiana quae quondam cum summo Diaecesis hujus emolumento binos Clericos
educabat injuria temporum in eum statum concidente ut nec uni alumno sustentando par sit
multisque annis nullum alluerit ardentissimis votis cuperet Synodus haec eam fundationem in
pristinum statum munificentia Augustissimi Imperatoris reponi quo absque agravio domestici
hujus seminarii omni tempore si non duobus saltem uni educando constanter sufficiat et quia
non parum decoris accedere vastae huic diaecesi posse Synodus arbitratur si unum alterumque in
Theologia Doctorem habere liceret, ea qua par est veneratione Celsissimo Principi totique
venerabili futurae Nationali Synodo suplicat, ut pro alta sua sapientia et asidua omnium comoda
promovendi alacritate sic res moderari dignetur, quo unus etiam ex hac Diaecesi in instituto
Vienensi sublimioris Praesbiterorum educationis educetur.
Quod alterum vitium pravam nempe cum obviis quibusvis compotandi consvetudinem
attinet eam eradicari e Clero censet Synodus si iis qui Principatum in Diaecesi tenent Episcopum
opera consilio re adjuvare debent pro re /9v/ nata curae erit, ut in Clerum nunquam cooptentur
illi qui v[el] levissima indicia suae in potum propensionis dederirit, quod assequentur omnino, si
sedulo pro rei dignitate dum ad Clerum suscipiendi veniunt adolescentis, in eorum mores,
inclinationes indagaverint, quam educationem sortiti, quibus patribus nati suplerumque enim vitia
cum vita a Parentibus traduntur filiis et dificile consanantur, quae in sanquine et temperamento
latent dein si praeter omnem vigilantiam talis obrepat et in seminario suae indolis in potum
Anexe 385
propensioris specimina edat hunc antequam ordinetur repellere oportet tandem si ordinatus
callicibus exsicandis deditus esse comperiatur omnia quo resanetur antidota admovenda, et
malum in Principio si fieri possit corigendum admonitus ni resipiscat et ad sobriam vitam redeat
Consistorio accerbiorem medicinam adhibituro deferatur, nec exspectetur quoad talis in abyssum
vitiorum semet praecipitet nulla deinceps arte extrahendus.
Relate ad Clerum Religiosum quod de collapsa apud eum disciplina Ec[c]lesiastica
Synodus queratur aut ea postliminio reducenda tristi sollicitudine animo verset nihil est, siquidem
unus est in Diaecesi Ordo Religiosorum qui Divi Basilii Magni dicitur olim satis florens hodie
ferme exstinctus cum non nisi tres supersint itaque in eo cura omnis versari debet qui fiat ne
disciplina apud eundem ubi redintegrari caeperit collabatur quod sequenti ratione obtineri posse
autumat praesens Synodus. Basilitae hujatis commodis proventibus per Episcopum erga anuum
censuum Monasterio pendendum administrari solitis instructi vi fundationalium litterarum,
Iuventutis scholasticae doctioni incumbere et Episcopum in administranda Diaecesi juvare
debebant, hodie a cura tractandorum negotiorum consistorialium per erectionem Capituli liberi
eo omnem solicitudinem, studium operam convertere debebunt ut confluentem ad hoc
Gymnasium /10r/ quod unum Natio Valachica habet, et quo Iuventus beneficio panis dari
consveti allecta copiosa convolet Pubem litteris imbuant.
Ac quoniam omnis res a fine cujus gratia instituitur et habilitate eidem respondendi
metienda venit suumque praetium desumit. Religiosi hi tunc optimi viri omnium judicio
censebuntur et disciplina inter eos maxime florere exsistimabitur, quando Scholasticam
juventutem ea solertia eo progresu quem Publicum ab iis exspectat decore comprobabuntur,
quod fiet 1o ad hocce Balasfalvense Monasterium aditus non concedetur nisi iis quos ingenii
dexteritas vitae integritas imprimis comendabit quippe serium afferent suas aliorumque mentes
perpoliendi propositum nihil quippe prodest, quantacunque eruditio nisi adsit facultas et promta
voluntas eamdem cum aliis comunicandi sane stoici negabant se sapientiam a Diis accepturos si
ea conditio detur ne eam cum aliis comunicare liceat.
Et 2do si a superioribus suis Episcopo et Capitulo sic dependere obstringantur, ut
animadversa ne fors in aliquo e religiosis minore ad docendum habilitate aut voluntate aut ne fors
scandalosa vita cum adolescentum corruptione conjuncta actutum talis, altero in ejus locum seu
ex regularibus seu saecularibus Clericis idoneo substituto ad aliam in Diaecesi stationem, qui
ratam Monasticam abhortaredam pretendere valeat, disponatur.
Hoc erit profecto non mediocri incitamento, ad munus suum, quam exactissime
adimplendum, etiam apud eos qui fortasis minus officii amore tangetur oderunt quippe pecare
boni virtutis amore oderunt peccare mali formidine poenae.
Relate ad studiosam juventutem uno tantum in hac Diaecesi existente ut praemissum
est gymnasio quantopere cordi esse debeat iis quorum directioni et inspectioni concreditum est,
ut fini suo quam exactissime respondeat, Synodus haec exprimere nequit, eo enim fini suo aut
non respondente aut male respondente actum est de Cleri /10v/ hujus maxima ex parte cultura
ex hoc quippe Gymnasio plerumque assumuntur in idoneos animarum Pastores efformandi
adolescentes, qui si ingenium litteris humanioribus parum excultum aut animum pravis moribus
imbutum, adferunt opera omnis luditur siquidem difficulter eradicantur, vitia quae nobiscum
crevere nec sustinent vastam molem tennia fundamenta.
Caeterum quia juventus ad hocce Gymnasium plerumque pauperior confluit iis
destituta fortunis quae collapsae disciplinae saepius fertile seminarium sunt in Gymnasio isto
collapsam esse disciplinam affirmare huic Synodo Religio est. Studia ut diligentius tractentur ac
curatius tradantur multa sunt quae svadent, quod praemissa contingere prout modalitate, docendi
nimirum provintia non nisi viris commissa qui ad litteras tractandas propitia venerunt Minerva
nam raro feliciter vadit qui invita Minerva vadit, quibus si arcedent Cathechetae, boni confessarii
prudentes et zelo pleni, pietatis rite instituta exercitia blanditur sibi Synodus fore futurum ut
386 Un timp al reformelor
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Izvoare inedite
1 Exemplar incomplet, lipsă f. 9, recompus din fragmentele depistate în fondul menţionat; titlul a fost
Transilvaniei, Sibiu, 1787 2], 5 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca.
Fond Carte Românească Veche, nr. 789, coligat în Ms. lat. 282, f. 160r-166v; la f. 163r-164v
este inserat un exemplar tipărit al aşa-numitului „Edict de restituire” din 28 ianuarie 1790].
3. Cuvănt în zioa instellaţiei: Ioan Bob, Cuvănt carele Măria Sa prealuminatul şi preaosfinţitul domn Ioan
Bob, vlădicul Făgăraşului şi a toată ţara Ardealului şi părţilor ei împreunate, l-au avut în zioa
instellaţiei, adecă când s-au înălţat şi s-au aşezat în scaunul său cel arhieresc prin domnii comisareşi de
Împărătescul Gubernium rânduiţi întru adunarea clerului, în anul Domnului 1784, iunie, zile 30 3,
Blaj, 1784, 4 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte
Românească Veche, nr. 164].
4. Cuvănt în Dumineca Floriilor: Ioan Bob, Cuvănt prin care ne învăţăm ca pururi întru toate şi pentru toate
să fim mulţămitori lui Dumnezău şi să-l lăudăm, cu dovediri din S. Scriptură întărit şi de Preaosfinţitul
Vlădicul Făgăraşului Ioan Bobb aşezat, ca în anul 1798 în Dumineca Floriilor să să zică, cănd cu toţi
a mulţămi lui Dumnezău pentru osăbitele faceri de bine aceştii ţări arătate ne îndătorim, Blaj, 1798,
4f.r-v [MRUB – AG-ai, nr. 4/1798, f. 5r-10v 4].
5. Cuvănt păstoresc: Bob, Ioan, Cuvănt păstoresc despre împrotivnică starea şi întocmirea vremilor de acum,
Blaj, 1816, 30 p. [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte
Românească Veche, nr. 302; MRUB – AG-ai, nr. 64/1815, f. 1r-17r 5].
6. Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb: Dimitrie Vaida, Cuvîntări în cinstea Exsealeanţii Sale Ioann Bobb,
vlădicului Făgăraşului, şi a crăeştii şi împărăteştii mărimi sfeatnic din lăuntru, Blaj, 1813, 7 foi
nenumerotate + 192 p. + 7 foi indice şi greşeli [Biblioteca Academiei Române, Filiala
Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 370].
7. Decret privind căsătoriile: Decret imperial privind reglementarea regimului căsătoriilor în Transilvania, Sibiu,
1786, 8 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească
Veche, nr. 941].
8. Decret privind divorţul: Decret imperial privind reglementarea procedurii divorţului (!), Sibiu, 1786, 1f.r-v
[Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr.
937].
9. Extractul cel hronologhicesc: Extractul cel hronologhicesc a porăncilor celor împărăteşti din anul 1786, 1787,
1788 care pentru aceia să dă în tipar afare tuturor, ca să să păzească prin toţi aceste porănci, şi ca să nu
poată zice niminea, cum că nu le-au ştiut, Sibiu, 1789, 33 f.r-v 6 [Biblioteca Academiei Române,
Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 922].
10. Forma jurămîntului: Forma jurămîntului, [Blaj, 1781], 1f.r [Biblioteca Academiei Române, Filiala
Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 24].
11. Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului : Ioan Bob, Înştiinţare carea au făcut Exseleanţiia Sa
prealuminatul şi preaosfinţitul domnul Ioann Bobb, vlădicul Făgăraşului, al Chesaro Crăieştii Mărimi
sfeatnic din lăuntru, cinstitului său cler despre râdicarea Capitulumului în Blaj, la anul 1807, 1 zi iulie,
adăogând şi doao cuvântări. Despre Preoţie şi despre Duhul celui bun şi a celui rău Păstoriu sufletesc,
Blaj, 1808, 1 foaie nenumerotată + 80 p. [Biblioteca Academiei Române, Filiala Năsăud.
Fond Carte Românească Veche, nr. 14].
12. Milostive porunci împărăteşti: Milostive porunci împărăteşti în lucrurile bisericeşti de la înălţatul împărat Iosif
al doilea prin toate ţările sale precum şi în Ardeal pentru păciuire de obşte şi îndreptarea supuşilor săi
înnainte date şi vestite, pe scurt adunate, şi de C. Gubernium prin comisiia sa din 13 octombrie anul
1785 supt numărul 7889 a să tipări orînduite, [Blaj, 1785], 8 f.r-v [Biblioteca Academiei
Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 730 7].
13. Norma veniturilor patrahirului: Norma adecă rînduiala veniturilor patrahirului, care s-au hotărît prin
Milostivul Crăesc reşcriptum, adică Poruncă împărătească, ce s-au dat în 23 de zile a lui septembrie anul
1784 pentru lăcuitori neuniţi de leagea grecească, fie cătane, fie Provinţialişte, şi pentru Popii lor, Sibiu,
[1784], 2f.r-v [MRUB – CM, dos. nr. 121, f. 1r-2r].
14. Trista predică: Teodor Pap de Ujfalu, Trista predică care la îngroparea Ecţelenţii Sale Prea Luminatului
şi Prea Măritului Domn Ioann Bobb de Kapolnak Monostor al pre Înaltului Stat din Luntru Craiesc
Consiliar, al strelucitului Ord Înalţiatului Imperator Leopold Comendator în M. Prinţipat al Ardealului
şi al Părţilor împreunate Greco Catolic Episcop al Fagaraşului întru vecinică pomenire a prebunului
Episcop şi părinte din fiiască dragoste în luna lui octombrie la 7 zile 1830 în S. Mănăstire a Blajului s-
au cuvântat prin Theodor Pap de Ujfalu canonic primiţerius al S. Scripturii Clerului tener professor şi
paroh în oraşul Blaj, Sibiu, 1830, 2 foi nenumerotate + 20 + 7 p. [ultimele 7 p. reproduc în
versiune românească testamentul episcopului din 28 octombrie 1828; Biblioteca
Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 298].
1. Acte: Acte referitoare la resignarea episcopului Gregoriu Maioru, publicate de Ioan Ardeleanu, în Foia
besericesca şi scolastica, an I/1887-1888, p. 330-331, 347, 364.
2. Acte istorice: Acte istorice. Gregoriu Gabrielu Maioru de Tusnad-Szarvad …, publicate de Ioan
Ardeleanu, în Foia besericesca şi scolastica, an I/1887-1888, p. 379-380, 394-395, an II/1888-
1889, p. 145-147, 225-226, 258-261.
3. Actulu de renuntiatiune: Actul de renuntiatiune a lui Gregoriu Maioru la episcopia Fagarasiului, publicat de
Ioan Antonelli, în Foia basericesca, an I/1883, p. 203-207.
4. Albu, Date noi: Albu, Nicolae, Date noi privitoare la viaţa şi activitatea lui Petru Maior, în Revista
Arhivelor, an XLVIII, vol. XXXIII/1971, nr. 4, p. 575-593.
5. Bariţ 1887: B[ariţ], G[eorge], Ajutoria numerate in bani de catra unu episcopu romanescu la purtarea
resboiului Austriei cu Napoleonu I in a. 1809, în Transilvania, an XVIII/1887, nr. 5-6, p. 35-36.
6. Borosiu 1889: Borosiu, Ioan, Despre serbatori, în Foia besericesca şi scolastica, an III/1889-1990, p. 3-
5, 22-24, 69-70.
7. Bozac, Pavel 2006: Bozac, Ileana, Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la
1773 / Die Reise Kaiser Josephs II. durch Siebenbürgen im Jahre 1773, vol. I, Cluj-Napoca, 2006.
8. Briefe: Briefe an den Freiherrn Samuel von Brukenthal, mitgeteilt von H. Herbert, în Archiv des Vereins
für Siebenbürgische Landeskunde, N.F., 31. Band/1904, 2. Heft, p. 373-775.
9. BRV III: Bianu, Ion, Hodoş, Nerva, Simonescu, Dan, Bibliografia românească veche. Vol. III.
1809-1830, Bucureşti, 1912-1936.
10. BRV IV: Bianu, Ion, Simonescu, Dan, Bibliografia românească veche. Vol. IV. Adăugiri şi îndreptări,
Bucureşti, 1944.
11. Buzilă 1907: Buzilă, Ştefan, Hârtii vechi. Circularul pastoral a lui Halmagi din 1798, în Unirea, an
XVII/1907, nr. 19, p. 182-184.
12. Calendarium 1768: Calendarium Transylvanicum titulare pro anno MDCCLXVIII, Cibinii.
13. Calendarium 1780: Calendarium Titulare et Historicum Magni Principatus Transylvaniae … pro anno
MDCCLXXX, atque dignitatum tituli distincti comprehenduntur, Cibinii.
14. Calendarium 1785: Calendarium Titulare I. Regni Hungariae partiumque eidem annexarum ad annum
Jesu Christi MDCCLXXXV, Jaurini.
15. Calendarium 1787: Calendarium maius titulare pro anno Domini MDCCLXXXVII in usum Magni
Principatus Transylvaniae eidemque Annexarum Partium in quo … ordine omnium Honorum adque
Characterum Tituli comprehenduntur, Cibinii.
16. Chindriş, Revelaţia documentului: Chindriş, Ioan, Revelaţia documentului. Un Supplex Libellus
Valachorum inedit, în Manuscriptum, XI/1980, nr. 1, p. 89-104.
17. Chindriş 1981-1982, Chindriş, Ioan, Un Supplex Libellus românesc inedit – 1783, în Satu Mare.
Studii şi cercetări, V-VI/1981-1982, p. 235-264.
18. Chindriş 1999: Chindriş, Ioan, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană. O
hermeneutică de texte, Cluj-Napoca, 1999.
19. Ciobanu 1924-1925: Ciobanu, Vasile, Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, în Anuarul
Institutului de Istorie Naţională, III/1924-1925, p. 616-700.
20. Cipariu 1855: Cipariu, Timotei, Acte şi fragmente latine romanesci. Pentru istoria beserecei romane mai
alesu unite, Blaj, 1855.
21. Csetri, Mureşan 1998-1999: Csetri, Elek, Mureşan, Florin, Documente noi privind ecoul Revoluţiei
franceze în Transilvania. Măsurile puterii centrale din primăvara anului 1793 şi circulara episcopului
ortodox Gherasim Adamovici din 30 martie 1793, în Acta Mvsei Napocensis, vol. 35-36/1998-
1999, tom II, p. 33-56.
22. Documente bisericeşti 1927: Documente bisericeşti, publicate de Iulian Marţian, în Arhiva Someşană, nr.
7/1927, p. 37-75.
23. Documente bisericeşti 1928: Documente bisericeşti, publicate de Iulian Marţian, în Arhiva Someşană, nr.
8/1928, p. 93-103, nr. 9/1928, p. 122-135.
24. Documente bisericeşti 1931: Documente bisericeşti, publicate de Ştefan Buzilă, în Arhiva Someşană, nr.
15/1931, p. 15-40.
25. Documente istorice: Documente istorice, publicate de Ioan Ardeleanu, în Foia besericesca şi scolastica, an
I/1887-1888, p. 49-52, 296-300, 312-316.
26. Dudaş 1979: Dudaş, Florian, Contribuţii privind cartea românească veche. Epoca luminilor, în Crisia,
IX/1979, p. 337-380.
27. Dumitran 2003: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare privind realităţile confesionale din
Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis,
Series Historica, 7/2003, p. 245-254.
28. Dumitran, Contribuţii documentare: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare privitoare la problema
misionarismului greco-catolic în timpul episcopului Atanasie Rednic, în Apulum, XL/2003, p. 309-326.
29. Dumitran 2004: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare la începuturile activităţii lui Ignatie
Darabant, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, an
XLIX/2004, nr. 1, p. 159-213.
30. Dumitran 2005: Dumitran, Daniel, Documente referitoare la mişcarea de opoziţie catolică din Ungaria şi
Transilvania faţă de reformele iosefine, în Arhiva Istorică a României, serie nouă, vol. II/2005, nr. 1
(3), p. 57-78.
31. Dumitran, Un proiect de reunificare: Dumitran, Daniel, Un proiect de reunificare bisericească din anul
1812 şi semnificaţiile sale, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/2005, nr. I, p.
305-314.
32. Dumitriu-Snagov 1973: Dumitriu-Snagov, Ion, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII),
Bucureşti [1973].
33. Gagyi de Etéd 1911: Gagyi de Etéd, Eugen, Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805,
în Transilvania, an XLII/1911, p. 38-61, 148-171, 266-294.
34. Heidendorf 1881: Heidendorf, Michael Conrad von, Eine Selbstbiographie. Mitgetheilt von Dr.
Rudolf Theil, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, N.F., 16. Band/1881, 2.
Heft, p. 426-498.
Bibliografie selectivă 393
35. Izvoarele răscoalei lui Horea, I: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. I. 1773-
1785, Bucureşti, 1983.
36. Izvoarele răscoalei lui Horea, III: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. III. Presă,
broşuri. 1784-1785, Bucureşti, 1984.
37. Izvoarele răscoalei lui Horea, IV: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. IV. Mai
1785 – Decembrie 1785, Bucureşti, 1986.
38. Izvoarele răscoalei lui Horea, V: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. V. Tribunalul
minier. 1773-1785. Comitatul Hunedoara-Zarand. 1772-1784, Bucureşti, 1990.
39. Izvoarele răscoalei lui Horea, VI: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. VI. Protocolul
comitatului Hunedoara unit cu comitatul Zarand: 9 septembrie 1784 - 23 decembrie 1785. Comitatul
Hunedoara unit cu comitatul Zarand: 16 decembrie 1784 – 29 decembrie 1785, Bucureşti, 1993.
40. Josan, Mircea 1998-1999: Josan, Nicolae, Mircea, Gabriela, Două „General Pardon-uri”
habsburgice din timpul războaielor napoleoniene în colecţiile muzeului din Alba Iulia, în Acta Mvsei
Napocensis, vol. 35-36/1998-1999, tom II, p. 223-230.
41. Klueting 1995: Klueting, Harm (Hrsg.), Der Josephinismus. Ausgewählte Quellen zur Geschichte der
theresianisch-josephinischen Reformen, Darmstadt, 1995.
42. Liuba 1900: Liuba, Sofroniu, Documente istorice. Copie din protocolul de circulare al s. Biserici din
Maidan pre anii 1783 până în iunie 1792, în Transilvania, an XXXI/1900, p. 99-101, 207-208,
270-271.
43. Lupaş 1910: Lupaş, Ioan, Edictum Tolerantiae. 1781, în Transilvania, an XLI/1910, p. 446-455.
44. Lupu, Supplex libellus Eppi: Lupu, Nicolae, Supplex libellus Eppi I. Babb de novo porrectus Suae
Maiestati de 29 Novembris 1806, în Blajul, an I/1934, nr. 6, p. 286-289.
45. Lupu 1936: Lupu, Nicolae, Cuvântarea protopopului Dănilă Pop din Cătina, în Blajul, an III/1936,
nr. 2, p. 103-106.
46. Lupu, Supplex libellus Valachorum: Lupu, Nicolae, Supplex libellus Valachorum. O scrisoare a
episcopului Ignatie Darabant de la Oradea, cătră episcopul Ioan Bob de la Blaj, în cauza „cărţii de cereri
a Românilor“, de la anul 1791, în Blajul, an III/1936, nr. 3-4, p. 191-199.
47. Lupu, Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli: Lupu, Nicolae, Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli
către episcopul neunit Vasile Moga de la Sibiu în cauza unirii cu biserica Romei, în Blajul, an
III/1936, nr. 11-12, p. 423-445.
48. Maior 1968: Maior, Petru, Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită de Nicolae Albu, Bucureşti,
1968.
49. Maior 1997: Maior, Petru, Scripta minora. Ars literaria. Animadversiones. Epistolarium. Ultimae,
ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1997.
50. Mályusz 1940: Mályusz, Elemér (szerkesztő), Iratok a türelmi rendelet történetéhez, Budapest, 1940.
51. Mansi 1961: Mansi, Joannes Dominicus, Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol.
39 (1790-1845), Graz, 1961.
52. Mircea 2005: Mircea, Gabriela, Un protocol de ordonanţe bisericeşti al protopopilor ortodocşi din
Cuciulata (Ţara Făgăraşului), de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea (I), în
Arhiva Istorică a României, serie nouă, vol. II/2005, nr. 1 (3), p. 79-108.
53. M. Moldovanu 1869: M[icu] Moldovanu, Ioan, Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia si
Fagarasiu, tom I, Blaj, 1869.
54. M. Moldovanu 1870: M[icu] Moldovanu, Ioan, Documente pentru biografia lui S. Klein, în Archivu
pentru filologia şi istoria, XXXIV-XXXVII/1870, p. 675-679, 700, 715-720, 736-739.
55. M. Moldovanu 1872: M[icu] Moldovanu, Ioan, Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia si
Fagarasiu, tom II, Blaj, 1872.
56. Nilles 1885: Nilles, Nicolaus, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae
S. Stephani, vol. II, Oeniponte, 1885.
394 Un timp al reformelor
57. Papiu 1867: Papiu, Ioan, Pentru istoria besericei rom. sub imperatulu Iosifu II, în Sionulu romanescu, an
III/1867, p. 64-66, 92-93, 115-116, 148-149.
58. Pâclişanu, Mărunţişuri istorice: Pâclişanu, Zenovie, Mărunţişuri istorice. Încercare pentru înfiinţarea unei
episcopii unite în Baia Mare la 1791, în Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 9, p. 518-520.
59. Pâclişanu 1938: Pâclişanu, Zenovie, Noi mărunţişuri istorice. Indulginţe plenare în eparhia Blajului la
1795, în Cultura Creştină, an XVIII/1938, nr. 5, p. 280-283.
60. Popa 1977: Popa, Mircea, O contribuţie la „Bibliografia românească veche”: Circulara episcopului Bob
din 1797, în Sargetia, XIII/1977, p. 577-578.
61. Popa 1979: Popa, Mircea, Noi contribuţii la „Bibliografia românească veche”, în Sargetia, XIV/1979,
p. 679-687.
62. Prodan 1968: Prodan, David, Memoriul clerului unit, din anul 1791, în Anuarul Institutului de Istorie
din Cluj, XI/1968, p. 263-277.
63. Puşcariu 1889: Puşcariu, Ilarion, Documente pentru limbă şi istoriă, tom I, Sibiu, 1889.
64. Puşcariu 1895: Puşcariu, Ioan Cavaler de, Date istorice privitorie la familiele nobile române, vol. II,
Sibiu, 1895.
65. Puşcariu 1897: Puşcariu, Ilarion, Documente pentru limbă şi istoriă, tom II, Sibiu, 1897.
66. Răduţiu 1974: Răduţiu, Aurel, O versiune românească a „orânduielii” guberniale din 1816 privind
strângerea dărilor în Transilvania, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Series Historia, an
XIX/1974, nr. 1, p. 35-41.
67. Răduţiu 1978: Răduţiu, Aurel, Decretul de toleranţă al Mariei Terezia din 21 martie 1760 tipărit în limba
română, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXI/1978, p. 387-391.
68. Răduţiu 1982: Răduţiu, Aurel, Despre clacă în Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie din Cluj-Napoca, XXV/1982, p. 209-216.
69. Răduţiu, Gyémánt 1981: Răduţiu, Aurel, Gyémánt, Ladislau, Repertoriul actelor oficiale privind
Transilvania tipărite în limba română 1701-1847, Bucureşti, 1981.
70. Răduţiu, Gyémánt 1995: Răduţiu, Aurel, Gyémánt, Ladislau, Repertoriul izvoarelor statistice privind
Transilvania. 1690-1847, Bucureşti, 1995.
71. Rusu 1960: Rusu, Alexandru, Condicile de circulări bisericeşti din secolele XVIII-XIX. Un bogat izvor
pentru cercetători, în Revista Arhivelor, an III/1960, nr. 2, p. 193-200.
72. Schematismus 1789, 1794, 1796, 1800, 1804, 1806, 1807, 1808, 1809, 1811, 1812, 1813, 1814,
1815, 1816, 1817, 1818, 1819, 1820, 1821, 1822, 1823, 1824, 1825, 1826, 1827, 1828,
1829, 1830, 1832, 1834: Schematismus dicasteriorum et officialium Magni Principatus Transylvaniae
pro anno MDCCLXXXIX, MDCCXCIV, MDCCXCVI, MDCCC, MDCCCIV,
MDCCCVI, MDCCCVII, MDCCCVIII, MDCCCIX, MDCCCXI, MDCCCXII,
MDCCCXIII, MDCCCXIV, MDCCCXV, MDCCCXVI, MDCCCXVII,
MDCCCXVIII, MDCCCXIX, MDCCCXX, MDCCCXXI, MDCCCXXII,
MDCCCXXIII, MDCCCXXIV, MDCCCXXV, MDCCCXXVI, MDCCCXXVII,
MDCCCXXVIII, MDCCCXXIX, MDCCCXXX, MDCCCXXXII, MDCCCXXXIV,
Cibinii et Claudiopoli.
73. Schematismus 1835: Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum dioeceseos Fogarasiensis in
Transylvania, pro anno a Christo Nato MDCCCXXXV. Ab Unione cum ecclesia romana
CXXXVIII, Blasii.
74. Stinghe 1902: Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, vol. II (1784-
1810), Braşov, 1902.
75. Suciu, Constantinescu 1980: Suciu, I. D., Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria
Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980.
76. Tatai-Baltă, Mârza 1982: Tatai-Baltă, Cornel, Mârza, Iacob, Obiecte cu valoare de patrimoniu într-un
inventar de la Blaj din 1781, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca,
XXV/1982, p. 265-273.
Bibliografie selectivă 395
77. Titulare Dacicum: Titulare Dacicum quo omnes omnium dicasteriorum et officiorum … ac formam Titularis
Calendarii I. Apostolici Regni Hung.ae imitans … pro anno MDCCLXVII, Cibinii.
78. Titulare 1810: Titulare quo omnes omnium M. Principatus Transylvaniae dicasteriorum et officiorum … pro
anno MDCCCX, Cibinii.
79. Un amărunt istoric: Roluri inversate. Biserica românească a fost în trecut prigonită de Unguri şi de guberniile
împărăteşti, iar astăzi condamnată la moarte de ortodoxia românească. Un amărunt istoric inedit, în
Unirea, XXXVIII/1928, nr. 10, p. 10-11 (fragment dintr-un manuscris redactat de
Alexandru Şterca Şuluţiu în anul 1854).
80. Voileanu 1902: Voileanu, Mateiu, Momente din viaţa bisericească a românilor ortodocsi din Transilvania
1780-1787, Sibiu, 1902.
1. Alberigo 1985: Alberigo, Giuseppe, L’episcopato nel cattolicesimo post-tridentino, în Cristianesimo nella
storia. Ricerche storiche, esegetiche, teologiche, vol. VI/1985, fasc. 1, p. 71-91.
2. Albu 1971: Albu, Nicolae, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, 1971.
3. Albu, Cauzele conflictului: Albu, Nicolae, Cauzele conflictului dintre episcopul Bob şi Petru Maior, în
Steaua, XXII/1971, nr. 2, p. 84-89.
4. Andea, Andea 1990: Andea, Susana, Andea, Avram, Blocada continentală şi unele aspecte ale politicii
economice austriece în Transilvania (1806-1813), în vol. Cultură şi societate în epoca modernă. Politică
– naţionalitate – cultură, coordonat de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Cluj-
Napoca, 1990, p. 64-75.
5. Artonne, Guizard, Pontal 1969: Artonne, André, Guizard, Louis, Pontal, Odette, Répertoire des
statuts sinodaux des diocèses de l’ancienne France de XIIIe á la fin du XVIIIe siècle, préface par
Gabriel Le Bras, seconde édition, Paris, 1969.
6. Bahlcke 2002: Bahlcke, Joachim, Catholic identity and ecclesiastical politics in early modern Transylvania,
în vol. Confessional Identity in East-Central Europe, edited by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta
and Graeme Murdock, Aldershot, 2002, p. 134-152.
7. Balan 1932: Balan, Ioannes, Fontes Iuris Canonici Ecclesiae Rumenae, Typis polyglottis Vaticanis,
1932.
8. Balász 1997: Balász, Éva, Hungary and the Habsburgs. 1765-1800, Budapest, 1997.
9. Baran 1973: Baran, Al., Propaganda’s concern for the Church in Ukraine and Bielorussia, în vol. Sacrae
Congregationis de Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972, II.
1700-1815, Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 813-826.
10. Barbu 1992-1993: Barbu, Daniel, Naţiune şi confesiune în Transilvania în secolele XVIII-XIX, în
Verbum, an III-IV/1992-1993, p. 237-245.
11. Barbu, Dicţionar prosopografic: Barbu, Violeta, Dicţionar prosopografic al ierarhilor, misionarilor şi
preoţilor care au activat în Vicariatul Apostolic al Valahiei ori pe teritoriul Arhiepiscopiei Catolice de
Bucureşti în secolul al XIX-lea, în Verbum, an III-IV/1992-1993, p. 273-287.
12. Bariţ 1993: Bariţ, George, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, ediţia a II-
a, îngrijită de Ştefan Pascu şi Florin Salvan, vol. I, Braşov, 1993.
13. Barta 2003: Barta, Cristian, Tradiţie şi dogmă. Percepţia dogmatică a Unirii cu Roma în operele teologilor
greco-catolici (secolele XVIII-XIX), Blaj, 2003.
14. Barton 1981: Barton, Peter F., „Das” Toleranzpatent von 1781. Edition der wichtigsten Fassungen, în
vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen
Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur
Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F.
Barton, Wien, 1981, p. 152-202.
396 Un timp al reformelor
15. Barton, Toleranz und Toleranzpatente: Barton, Peter F., Toleranz und Toleranzpatente in der
Donaumonarchie, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18.
Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift
[Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII],
herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 250-275.
16. Bârlea 1948: Bârlea, Octavianus, Ex historia romena: Ioannes Bob Episcopus Fagarasiensis (1783-
1830), Frankfurt/Main, 1948.
17. Bârlea 1966: Bârlea, Octavian, Ostkirchliche Tradition und westlicher Katholizismus. Die rumänische
unierte Kirche zwischen 1713-1727, München, 1966.
18. Bârlea 1981: Bârlea, Octavian, Ecumenism şi antiecumenism în presa B.O.R.. De la întrunirile
ecumenice la Andrei Mureşanu, Gheorghe Şincai şi Simeon Bărnuţiu, în Perspective, an IV/1981, nr.
2 (14), p. 3-41.
19. Bârlea 1983: Bârlea, Octavian, Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, în
Perspective, an V/1983, nr. 3-4 (19-20).
20. Bârlea 1987: Bârlea Octavian, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, în
Perspective, an X/1987, nr. 37-38.
21. Bârlea 2000 : Bârlea, Octavian, Spre Înălţimi. Deschidere ecumenică cu ocazia vizitei Sfântului Părinte
Ioan Paul II în România (7-9 Maiu 1999), în Perspective, an XXIV/2000, nr. 73.
22. Bernath 1994: Bernath, Mathias, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj, 1994.
23. Beschreibung: Beschreibung des im Jahre 1781 in Siebenbürgen abgehaltenen Landtags, în Archiv des
Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, A.F., II. Band/1845, p. 189-204.
24. Bilanych 1960: Bilanych, Joannes, Synodus Zamostiana an. 1720 (eius celebratio, approbatio et
momentum), Romae, 1960.
25. Binder 1981: Binder, Ludwig, Die evangelische Kirche in Siebenbürgen zur Zeit der Reformen Joseph II.
mit besonderer Berücksichtigung des Toleranzpatents, în vol. Im Lichte der Toleranz. Aufsätze zur
Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren
Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw.
Reihe, Band IX], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 170-200.
26. Biserica Română Unită: Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de istorie, Madrid, 1952
[reprint Cluj-Napoca, 1998].
27. Blaga 1966: Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, ediţie
îngrijită de George Ivaşcu, Bucureşti, 1966.
28. Bocşan 1986: Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986.
29. Bocşan 1994: Bocşan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru, Franţa şi Banatul. 1789-1815,
Reşiţa, 1994.
30. Bocşan 1995: Bocşan, Nicolae, Populaţionismul în politica reformistă a Habsburgilor în Banat în secolul al
XVIII-lea, în vol. Sabin Manuilă. Istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între secolele
XVI-XX, coordonat de Sorina Bolovan şi Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p. 80-90.
31. Bodea 1943: Bodea, Cornelia, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea
naţional-religioasă a românilor din Banat şi Crişana, partea I (-1825), Arad, 1943.
32. Bolovan 1999: Bolovan, Sorina Paula, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Cluj-Napoca, 1999.
33. Bota 1994: Bota, Ioan M., Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele
noastre, Cluj-Napoca, 1994.
34. Brambilla 1997: Brambilla, Elena, Il giuseppinismo e il suo influsso in Lombardia: battesimo e diritti
civili dalla Riforma protestante all’Edito di tolleranza del 1781, în vol. Storia religiosa dell’Austria, a
cura di Ferdinando Citterio, Luciano Vaccaro, Milano, 1997, p. 223-251.
35. Brânzeu 1942: Brânzeu, Nicolae, Capitlurile catedrale. Notiţe despre drepturile şi datoriile canonicilor,
Blaj, f. a., articol retipărit din Cultura Creştină, an XXII/1942, nr. 10-12, p. 539-565.
Bibliografie selectivă 397
36. Bunea 1900: Bunea, Augustin, Istorie scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, în Şematismul
veneratului cler al Archidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul
Domnului 1900. De la Santa Unire 200, Blaj, 1900, p. 3-63.
37. Bunea 1902: Bunea, Augustin, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor
transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902.
38. Bunea 1903: Bunea, Augustin, Discursuri. Autonomia bisericescă. Diverse, Blaj, 1903.
39. Căluşer 2000: Căluşer, Iudita, Episcopia greco-catolică de Oradea – contribuţii monografice, Oradea, 2000.
40. Câmpeanu 1999: Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-
lea, Cluj-Napoca, 1999.
41. Câmpeanu 2000: Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, 2000.
42. Ceauşu 1996: Ceauşu, Mihai-Ştefan, Discurs şi acţiune politică în Bucovina în perioada războaielor
Imperiului Habsburgic cu Franţa revoluţionară şi napoleoniană, în vol. Itinerarii istoriografice.
Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de ani, coordonat de Gabriel Bădărău, Iaşi,
1996, p. 373-384.
43. Ceauşu 1998: Ceauşu, Mihai-Ştefan, Bucovina habsburgică de la anexare la Congresul de la Viena.
Iosefinism şi postiosefinism (1774-1815), Iaşi, 1998.
44. Cernovodeanu, Binder 1993: Cernovodeanu, Paul, Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului.
Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, 1993.
45. Chindriş 1980: Chindriş, Ioan, Blajul luminist. O analiză a structurilor culturale, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXIII/1980, p. 187-208.
46. Chindriş 1996: Chindriş, Ioan, Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca, 1996.
47. Chindriş 2001: Chindriş, Ioan, Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001.
48. Ciocian 2000: Ciocian, Ioan, Biserica şi societatea românească din Transilvania. Vicariatul Silvaniei în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, Arad, 2000.
49. Ciuhandu 1935: Ciuhandu, Gheorghe, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ. – Pagini mai ales
din istoria românilor crişeni (1830-40), Arad, 1935.
50. Comşa, Seiceanu 1994: Comşa, Nicolae, Seiceanu, Teodor, Dascălii Blajului. 1754-1948,
Bucureşti, 1994.
51. Damşa 1994: Damşa, Teodor V., Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică,
Timişoara, 1994.
52. Dăianu 1906: Dăianu, Elie, Biserica lui Bob în Cluj. Însemnări de la întemeierea parochiei române gr.-cat.
din Cluj, Cluj, 1906.
53. Delumeau 1971: Delumeau, Jean, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, Paris, 1971.
54. Domokos 1994: Domokos Sámuel, Tipografia din Buda. Contribuţia ei la formarea ştiinţei şi
literaturii române din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea, Gyula, 1994.
55. Dumitran 2001: Dumitran, Daniel, Contribuţii la istoria teologiei unirii ecleziastice. Două opere teologice
ale preiluminismului transilvănean şi semnificaţiile reeditării lor la începutul secolului al XIX-lea, în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, an XLVI/2001, nr. 1,
p. 153-167.
56. Dumitran 2002: Dumitran, Daniel, Structuri ecleziastice în dieceza Făgăraşului. Raporturile lui Petru
Maior cu episcopul Ioan Bob, în Cultura Creştină, serie nouă, an V/2002, nr. 3-4, p. 222-256.
57. Dumitran 2002-2003: Dumitran, Daniel, Atitudini laicizante în mediul ecleziastic greco-catolic.
Raporturile lui Gheorghe Şincai cu episcopul Ioan Bob, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-
Umane „Gheorghe Şincai”, V-VI/2002-2003, p. 131-148.
58. Dumitran 2006: Dumitran, Daniel, Uniţi şi ortodocşi la sfârşitul secolului XVIII. Observaţii despre
consecinţele toleranţei iosefine, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 10/2006, nr. II, p.
129-142.
398 Un timp al reformelor
59. Dumitran, Opţiuni culturale: Dumitran, Daniel, Opţiuni culturale şi confesionale în Blajul Luminilor.
Raporturile lui Samuil Micu cu episcopul Ioan Bob, în Apulum, XLIII/2006, tom 2, p. 173-191.
60. Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000: Dumitran, Ana, Gúdor, Botond, Dănilă, Nicolae, Relaţii
interconfesionale româno-maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI – primele decenii ale secolului
XVIII), Alba Iulia, 2000.
61. Erdély története: Erdély története. II. Kötet. 1606-tól 1830-ig, szerkesztette Makkai László, Szász
Zoltán, Budapest, 1987.
62. Fazakas 1996: Fazakas, István, Origine de la conception de tolérance chez Joseph II et élaboration de
l’Edit de 1781, în Transylvanian Review, Vol. V/1996, No. 3, p. 97-103.
63. Fazakas, L’Edit de tolérance: Fazakas, István, L’Edit de tolérance pour la Transylvanie (le 8 novembre
1781), în Transylvanian Review, Vol. V/1996, No. 4, p. 77-82.
64. Georgescu 1921: Georgescu, Ioan, Istoria Bisericei creştine universale cu deosebită privire la istoria
bisericii româneşti unite cu Roma. Manual pentru cursul superior al şcoalelor secundare,
normale etc. şi marele public cetitor, Blaj, 1921.
65. Georgescu 1971: Georgescu, Ion, L’opposition aux Habsbourg des paysans roumains durant les guerres
napoléoniennes (1798-1815), în Revue Roumaine d’Histoire, an X/1971, nr. 6, p. 1027-1046.
66. Ghişa 2003: Ghişa, Ciprian, Discursul identitar al Bisericii Române Unite cu Roma între credinţa
catolică şi tradiţia orientală, în Cultura Creştină, serie nouă, an VI/2003, nr. 1-2, p. 192-229.
67. Ghişa 2006: Ghişa, Ciprian, Biserica Greco-Catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea
discursului identitar, Cluj-Napoca, 2006.
68. Ghitta 2001: Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei Biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol
de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, 2001.
69. Ghitta 2003: Ghitta, Ovidiu, Din antecedentele înfiinţării provinciei mitropolitane greco-catolice româneşti:
crearea vicariatului pentru „valahii” din dieceza de Muncaci (1776), în vol. Biserica Română Unită cu
roma, Greco-Catolică: Istorie şi spiritualitate. 150 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Române Unite cu
Roma, Greco-Catolică la Blaj, Blaj, 2003, p. 285-293.
70. Göllner 1973: Göllner, Carol, Regimentele grănicereşti din Transilvania. 1764-1851, Bucureşti, 1973.
71. Göllner 1974: Göllner, Carol, Die Siebenbürgische Militärgrenze. Ein Beitrag zur Sozial- und
Wirtschaftsgeschichte 1762-1851, München, 1974.
72. Gorun 1991: Gorun, Gheorghe, Contribuţii la biografia şi activitatea lui Ignatie Darabant, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XXXVI/1991, nr. 1-2, p. 45-56.
73. Gorun 1998: Gorun, Gheorghe, Reformismul austriac şi violenţele sociale din Europa Centrală 1750-
1800, Oradea, 1998.
74. Gorun 2002 : Gorun, Gheorghe, Biserica românească şi societatea transilvăneană. Studii de istorie a
Bisericii greco-catolice româneşti, Oradea, 2002.
75. Grama 1884: Grama, Alexandru, Istoria Basericei romanesci unite cu Roma de la începutul
creştinismului până în zilele noastre, Blaj, 1884.
76. Grama 1895: Grama, Alexandru, Institutiunile calvinesci în Biserica românească din Ardealu, fasele lor
în trecut şi valorea în presente. Studiu istorico-canonicu, Blaj, 1895.
77. Grama 1989: Grama, Ana, Mesajul scrisului românesc din documente săteşti transilvănene (1810-1860),
în Revista Arhivelor, an LXVI, vol. LI/1989, nr. 4, p. 349-356.
78. Grigor 1997: Grigor, Ana, Separaţia bisericească a românilor maramureşeni de Biserica ruteană, în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, an XLII/1997, nr. 1-2, p. 75-94.
79. Gyémánt 1975: Gyémánt, Ladislau, Rolul lui Vasile Georgevici în mişcarea de emancipare a românilor
bănăţeni (1820-1826), în Banatica, III/1975, p. 193-207.
80. Gyémánt 1978: Gyémánt, Ladislau, Împrejurările alegerii de episcop la Blaj în anul 1832, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXI/1978, p. 411-415.
81. Gyémánt 1979: Gyémánt, Ladislau, Două tipărituri româneşti din Transilvania privind foametea din
primele două decenii ale secolului al XIX-lea, în Crisia, IX/1979, p. 421-425.
Bibliografie selectivă 399
82. Gyémánt 1986: Gyémánt, Ladislau, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790
şi 1848, Bucureşti, 1986.
83. Gyémánt 1989: Gyémánt, Ladislau, Ideology and Propaganda: Echoes of the French Revolution with the
Romanians from Transylvania, în vol. La Révolution française et les Roumains. Études à l’occasion du
bicentenaire, publiées par Alexandru Zub, Iaşi, 1989, p. 187-197.
84. Gyémánt 1990: Gyémánt, Ladislau, Evoluţia situaţiei demografice a Transilvaniei în secolul XVIII, în
Crisia, XX/1990, p. 175-194.
85. Gyémánt 1991: Gyémánt, Ladislau, Evoluţia situaţiei demografice a Transilvaniei în prima jumătate a
secolului XIX, în Crisia, XXI/1991, p. 107-138.
86. Handbuch der Kirchengeschichte, V: Handbuch der Kirchengeschichte, herausgegeben von Hubert Jedin.
Band V. Die Kirche im Zeitalter des Absolutismus und der Aufklärung, Freiburg im Breisgau,
1999 (unveränderter Nachdruck der Sonderausgabe von 1985).
87. Handbuch der Kirchengeschichte, VI/1: Handbuch der Kirchengeschichte, herausgegeben von Hubert
Jedin. Band VI. Die Kirche in der Gegenwart. Erster Halbband. Die Kirche zwischen Revolution
und Restauration, Freiburg im Breisgau, 1999 (unveränderter Nachdruck der
Sonderausgabe von 1985).
88. Hasquin 1982: Hasquin, Hervé, La tolérance et la question du mariage, în vol. La Tolérance civile.
Colloque international organisé à l’Université de Mons du 2 au 4 septembre 1981 à l’occasion du
deuxième centenaire de l’Edit de Joseph II, actes publiés par Roland Crahay, Bruxelles, 1982, p.
129-138.
89. Herrmann 1887: Herrmann, Georg Michael Gottlieb von, Das Alte und Neue Kronstadt. Ein
Beitrag zur Geschichte Siebenbürgens im 18. Jahrhundert. Bearbeitet von Oscar von Meltzl,
Hermannstadt, 1887.
90. Hersche 1997: Hersche, Peter, Religiosità popolare e riforme giuseppine, în vol. Storia religiosa
dell’Austria, a cura di Ferdinando Citterio, Luciano Vaccaro, Milano, 1997, p. 199-222.
91. Histoire de la Transylvanie: Histoire de la Transylvanie, sous la direction de Béla Köpeczi, Budapest,
1992.
92. Histoire du christianisme, X : Histoire du christianisme des origines à nos jours. Tome X. Les défis de la
modernité (1750-1840), sous la responsabilité de Bernard Plongeron, Paris, 1997.
93. Hitchins 1987: Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania
(1700-1868), ediţie îngrijită de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1987.
94. Horga 1996: Horga, Ioan, Tradiţie şi noutate în spiritualitatea românească greco-catolică din epoca
luminilor. Episcopia din Oradea, Oradea, 1996.
95. Horga 2000: Horga, Ioan, Contribuţii la cunoaşterea jozefinismului provincial. Debutul Episcopiei Greco-
Catolice de Oradea (1777-1784), Oradea, 2000.
96. Hossu 1900: Hossu, Vasile, Seria Capitularilor de la înfiinţarea Capitulului episcopesc, acum
mitropolitan, până în present, cu scurte date biografice, în Şematismul veneratului cler al Archidiecezei
metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900. De la Santa
Unire 200, Blaj, 1900, p. 64-93.
97. Hurmuzaki 1900: Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente zur Geschichte der Rumänen. Vol. II. Istoria
Bisericii române în Ardeal, traducere de Ioan Slavici, Bucureşti, 1900.
98. Iorga 1938: Iorga, Nicolae, Istoria Românilor. Vol. VIII. Revoluţionarii, Bucureşti, 1938.
99. Iorga 1940: Iorga, Nicolae, Obsevaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940.
100. Iorga 1969: Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821). Vol. II.
Epoca lui Petre Maior – Excursuri, ediţie critică de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969.
101. Iorga 1985: Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea,
Bucureşti, 1985.
102. Iorga 1989: Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de Georgeta
Penelea, Bucureşti, 1989.
400 Un timp al reformelor
103. Iorga 1995: Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, vol. II, Bucureşti, 1930 [reprint Bucureşti, 1995].
104. Jakubinyi 1998: Jakubinyi György, Romániai katolikus, Erdélyi protestáns és izraelita vallási
archontológia, Gyulafehérvár, 1998.
105. Josupeit-Neitzel 1986: Josupeit-Neitzel, Elke, Die Reformen Josephs II. In Siebenbürgen,
München, 1986.
106. Juhász 1984: Juhász, István, Das Edictum tolerantiae und das siebenbürgische Fürstentum, în
Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 7. Jahrgang/1984, Heft 1, p. 1-17.
107. Király 1969: Király, Béla K., Hungary in the late eighteenth century. The Decline of Enlightened
Despotism, New York&London, 1969.
108. Kirchenlexikon, II: Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon oder Encyclopädie der katholischen Theologie und
ihrer Hülfswissenschaften, zw. Auflage, zw. Band, Freiburg im Breisgau, 1883.
109. Kirchenlexikon, VI: Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon oder Encyclopädie der katholischen Theologie und
ihrer Hülfswissenschaften, zw. Auflage, sechster Band, Freiburg im Breisgau, 1889.
110. Kokša 1973: Kokša, Djuro, Tensioni in Croazia e Dalmazia, în vol. Sacrae Congregationis de
Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972. Vol. II. 1700-1815,
Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 688-704.
111. Kosáry 1987: Kosáry, Domokos, Culture and Society in Eighteenth-Century Hungary, Budapest,
1987.
112. Kovács 1982: Kovács, Elisabeth, Zur Genese des Toleranzediktes Josephs II. aus österreichischer Sicht,
în vol. La Tolérance civile. Colloque international organisé à l’Université de Mons du 2 au 4 septembre
1981 à l’occasion du deuxième centenaire de l’Edit de Joseph II, actes publiés par Roland Crahay,
Bruxelles, 1982, p. 33-52.
113. Kovács 1983: Kovács, Elisabeth, Beziehungen von Staat und Kirche im 18. Jahrhundert, în vol.
Österreich im Zeitalter des aufgeklärten Absolutismus, herausgegeben von Erich Zöllner, Wien,
1983, p. 29-53.
114. Kutschera 1985: Kutschera, Rolf, Landtag und Gubernium in Siebenbürgen 1688-1869, Köln-
Wien, 1985.
115. Lacko 1975: Lacko S. J., Michael, Synodus Episcoporum Ritus Byzantini Catholicorum ex antiqua
Hungaria Vindobonae a. 1773 celebrata, Roma, 1975.
116. Leflon 1975: Leflon, J., Storia della Chiesa. Vol. XX/2. Restaurazione e crisi liberale (1815-1846), di J.
Leflon, edizione italiana sulla 2a edizione francese a cura di Carmeno Naselli, Torino, 1975.
117. Lumperdean 1990: Lumperdean, Ioan, Contribuţii la biografia lui Ioan Para, în vol. Cultură şi
societate în epoca modernă, coordonat de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu,
Cluj-Napoca, 1990, p. 56-63.
118. Lumperdean 1996: Lumperdean, Ioan, Nation et confession au XVIIIe siècle. Options et
préoccupations pour l’union ecclésiastique des Roumains de Transylvanie, în Nicolae Bocşan, Ioan
Lumperdean, Ioan-Aurel Pop, Ethnie et confession en Transylvanie (du XIIIe au XIXe siècles),
Cluj-Napoca, 1996, p. 61-92.
119. Lumperdean, Pop 1984: Lumperdean, Ioan, Pop, Ioan-Aurel, Consideraţii istorice asupra
«Supplex»-ului de la 1798, în Acta Mvsei Napocensis, XXI/1984, p. 239-249.
120. Lungu 1978: Lungu, Ion, Şcoala ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978;
în noua ediţie din anul 1995 titlul este Şcoala ardeleană. Mişcare culturală naţională iluministă.
121. Lupaş 1912: Lupaş, Ioan, Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena
în anul 1792, Sibiu, 1912.
122. Lupaş 1914-1915: Lupaş, Ioan, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792. Cu 84 acte şi
documente inedite, culese din arhivele din Viena, Budapesta, Sibiu şi Braşov, în Analele Academiei
Române. Memoriile secţiunii istorice, seria II, tom XXXVII/1914-1915, p. 607-813.
123. Lupaş 1928: Lupaş, Ioan, O încercare de reunire a bisericilor române din Transilvania la 1798, în
Idem, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 389-405.
Bibliografie selectivă 401
124. Lupaş, Doisprezece peţitori: Lupaş, Ioan, Doisprezece peţitori ai Episcopiei transilvane vacante dela
1796-1810, în vol. cit., p. 407-430.
125. Lupaş 1995: Lupaş, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ediţie îngrijită de Doru
Radosav, Cluj-Napoca, 1995.
126. Lupşa 1943: Lupşa, Ştefan, Contribuţiuni la istoria încercării de reunire a bisericilor româneşti din
Transilvania, la 1798, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August
1940, Bucureşti, 1943, p. 492-509.
127. Lupşa 1958: Lupşa, Ştefan, Uniţi ortodocşi şi ortodocşi uniţi în 1783-1784, în Mitropolia Ardealului,
an III/1958, nr. 7-8, p. 531-542.
128. Lupu 1934: Lupu, Nicolae, Consideraţii asupra demisiei episcopului Grigorie Maior, în Blajul, an
I/1934, nr. 1, p. 24-32.
129. Lupu, Din nedreptăţile istoriei: Lupu, Nicolae, Din nedreptăţile istoriei. Episcopul Ioan Bob de la Blaj,
în Blajul, an I/1934, nr. 7-8, p. 335-352.
130. Lupu 1944: Lupu, Nicolae, Episcopul Ioan Bob (1782-1830), Blaj, 1944.
131. Macaveiu 1937: Macaveiu, Victor, Capitlul metropolitan din Blaj. Întemeierea şi rolul lui în trecutul
nostru, în Cultura Creştină, an XVII/1937, nr. 4-5, p. 230-245.
132. Maior 1813: Maior, Petru, Istoria Besericei Românilor atât acestor dincoace precum şi a celor dincolo de
Dunăre, Buda, 1813.
133. Maior 1995: Maior, Petru, Istoria Bisericii românilor, ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, vol. I,
Bucureşti, 1995.
134. Maior 1998: Maior, Petru, Protopopadichia, ediţie îngrijită de Laura Stanciu, Alba Iulia, 1998.
135. Manciulea 1942: Manciulea, Ştefan, „Ţipăii” Blajului, în Cultura Creştină, an XXII/1942, nr. 1-
3, p. 53-66.
136. Manolache 1987-1988: Manolache, Gabriela, Consumul de hârtie în lumina evidenţelor contabile ale
tipografiei din Blaj (1807-1818), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca,
XXVIII/1987-1988, p. 501-523.
137. Marton 1993: Marton József, Az Erdélyi /Gyulafehérvári/ Egyházmegye története, Gyulafehérvár,
1993.
138. Matei 2000: Matei, Alexandru, Biserica Română Unită, Greco-Catolică, în Cluj. Repere istorice şi
personalităţi. Din problematica şi structura volumului consacrat perioadei 1948/9-1989, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, an XLV/2000, nr. 2, p. 115-135.
139. Mateiu 1922: Mateiu, Ion, Vacanţele Mitropoliei ortodoxe din Ardeal în veacul al XVIII-lea.
Documente inedite, Cluj, 1922.
140. Mălinaş 1994: Mălinaş, Ioan Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor
şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi
Leopold al II-lea (1790-92). Contribuţii privind relaţiile româno-austriece, Oradea, 1994.
141. Mârza 1986: Mârza, Iacob, Tipărituri vechi de la Blaj, izvoare pentru istoria învăţământului (patru
exemple), în Apulum, XXIII/1986, p. 271-282.
142. Mârza 1988: Mârza, Iacob, Activism şi opţiune culturală în secolul al XVIII-lea: Ioan Iacob Aron, în
Apulum, XXV/1988, p. 351-359.
143. Mârza 2002: Mârza, Iacob, Raport între şcoală şi societate în Transilvania Luminilor: preoţi şi profesori
la Blaj (până la 1830), în vol. Coordonatele preoţiei greco-catolice. Istorie şi actualitate. Lucrările sesiunii
de comunicări ştiinţifice din 17-18 mai 2002, Blaj, 2002, p. 217-224.
144. Mârza 2005: Mârza, Iacob, École et nation. (Les écoles de Blaj à l’époque de la renaissance nationale),
Cluj-Napoca, 2005.
145. Menozzi 1987: Menozzi, Daniele, Prospettive sinodali nel Settecento, în Cristianesimo nella storia.
Ricerche storiche esegetiche teologiche, 8/1987, p. 115-145.
146. Meteş 1933: Meteş, Ştefan, Lămuriri nouă privitoare la revoluţia lui Horea, Sibiu, 1933.
147. Meteş 1936: Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936.
148. Meteş 1945: Meteş, Ştefan, Drăguş. Un sat din Ţara Oltului, Făgăraş, 1945.
402 Un timp al reformelor
149. Mezzadri 1988: Storia della Chiesa. Vol. XVIII/2. La Chiesa nell’età dell’assolutismo confessionale. Dal
concilio di Trento alla pace di Westfalia (1563-1648), a cura di Luigi Mezzadri, Milano, 1988.
150. Micu 1939: Micu, Emil, Răsunetul războaelor lui Napoleon I la românii din Ardeal, în Revista Istorică
Română, IX/1939, p. 283-288.
151. Mihail 1994: Mihail, Zamfira, Difuzarea oficială a ştirilor şi opţiunea românească (1789-1820), în
vol. Sud-Estul european în vremea Revoluţiei Franceze. Stări de spirit, reacţii, confluenţe, coordonat
de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1994, p. 51-71.
152. Mikoletzky 1967: Mikoletzky, Hanns Leo, Österreich. Das Grosse 18. Jahrhundert. Von Leopold I.
bis Leopold II., Wien und München, 1967.
153. Milaş 1915: Milaş, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915.
154. Mircea 1980: Mircea, Ioan, Rationes Typographiae a Ia Decembris 1807 usque 1m Maji 1818. Un
deceniu de activitate a tipografiei din Blaj, în Apulum, XVIII/1980, p. 297-306.
155. Mircea 1988-1989: Mircea, Gabriela, Tipografia din Blaj şi consumul de hârtie (1787-1821), în
Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj, XXIX/1988-1989, p. 435-464.
156. Mircea 1996: Mircea, Ioan, Demersurile prelaţilor români greco-catolici pentru statutul mitropolitan, în
Anuarul Institului de Istorie Cluj, XXXV/1996, p. 184-208.
157. Mircea 1998: Mircea, Gabriela, Tipografia din Blaj în anii 1747-1830, Teză de doctorat,
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 1998.
158. Mircea, Vechi licitaţii: Mircea, Gabriela, Vechi licitaţii de cărţi româneşti la Blaj şi Oradea (sfârşitul
secolului al XVIII-lea), în Apulum, XXXV/1998, p. 381-388.
159. Miron 1999: Miron, Greta-Monica, Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă, în Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, II/1999, p. 104-115.
160. Miron 2003: Miron, Greta-Monica, Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii episcopale
în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea, în vol. Biserica Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică: Istorie şi spiritualitate. 150 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Române Unite cu Roma,
Greco-Catolică la Blaj, Blaj, 2003, p. 263-283.
161. Miron 2003-2004: Miron, Greta-Monica, The Transylvanian Greek-Catholic Church in the
Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question, în Colloquia, vol. X-
XI/2003-2004, no. 1-2, p. 120-142.
162. Miron 2004: Miron, Greta-Monica, “… porunceşte, scoale-te, du-te, propovedueşte …” Biserica Greco-
Catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004.
163. Mitrofanov 1910: Mitrofanov, Paul von, Joseph II. Seine politische und kulturelle Tätigkeit, aus dem
Russischen ins Deutsche übersetzt von V. von Demelič, Teil 1-2, Wien und Leipzig, 1910.
164. Mitu 1995-1996: Mitu, Sorin, Propagandă oficială şi mentalitate ţărănească în Transilvania în epoca
războaielor napoleoniene, în vol. Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania,
coordonat de Sorin Mitu şi Florin Gogâltan, Oradea-Cluj, 1995-1996, p. 242-248.
165. Moisescu, Lupşa, Filipaşcu 1958: Moisescu, Gheorghe I., Lupşa, Ştefan, Filipaşcu,
Alexandru, Istoria Bisericii Române. Manual pentru Institutele teologice, vol. II (1632-1949),
Bucureşti, 1958.
166. Moldovan 1958: Moldovan, Liviu, Registrele confesionale de stare civilă din Transilvania, în Revista
Arhivelor, an I/1958, nr. 1, p. 159-185.
167. Moldovan 1968: Moldovan, Liviu, Registrele parohiale din Transilvania, în Revista de statistică, an
XVII/1968, nr. 11, p. 52-60.
168. Monorai 1939: Monorai, Ioan, Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Dachiei. Câteva fragmente precedate
de un studiu introductiv de Eduard I. Găvănescu, în Analele Academiei Române. Memoriile
secţiunii istorice, seria III, tom XXI/1939, p. 433-480.
169. Muşlea 1946: Muşlea, Candid C., Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. II (1743-
1837), Braşov, 1946.
Bibliografie selectivă 403
170. Neamţu 1976: Neamţu, Alexandru, Date noi despre foametea din anii 1814-1816 pe domeniul
Zlatnei, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XIX/1976, p. 315-329.
171. Nicoară 1986-1987: Nicoară, Toader, Variaţii climaterice şi mentalităţi colective în secolul al XVIII-
lea şi începutul secolului al XIX-lea (1700-1830), în Satu Mare. Studii şi comunicări, VII-
VIII/1986-1987, p. 247-264.
172. O’Brien 1969: O’Brien, Charles, Ideas of Religious Toleration at the Time of Joseph II. A Study of the
Enlightenment among Catholics in Austria, în Transactions of the American Philosophical Society,
New Ser., Vol. 59/1969, No. 7, p. 1-80.
173. Orto 1995: Orto, Umberto dell’, La nunziatura a Vienna di Giuseppe Garampi, 1776-1785, Città
del Vaticano, 1995.
174. Papiu Ilarian 1852: Papiu Ilarian, Alexandru, Istoria Românilor din Dacia Superiore, ediţia a II-a,
tom I, Viena, 1852.
175. Pascu 1927: Pascu, Giorge, Istoriea literaturii române din secolul XVIII. III. Epoca lui Clain, Şincai
şi Maior, Iaşi, 1927.
176. Pastor 1933: Pastor, Ludovico Barone von, Storia dei Papi dalla fine del Medioevo. Vol. XVI.
Storia dei Papi nel periodo dell’Assolutismo dall’elezione di Benedetto XIV sino alla morte di Pio VI
(1740-1799). P. II. Clemente XIV (1769-1774), versione italiana di Mons. Prof. Pio Cenci,
Roma, 1933.
177. Pastor 1934: Pastor, Ludovico Barone von, Storia dei Papi dalla fine del Medioevo. Vol. XVI. Storia
dei Papi nel periodo dell’Assolutismo dall’elezione di Benedetto XIV sino alla morte di Pio VI (1740-
1799). P. III. Pio VI (1775-1799), versione italiana di Mons. Prof. Pio Cenci, Roma, 1934.
178. Păcăţian 1924-1925: Păcăţian, Teodor V., Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni în secolul
XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III/1924-1925, p. 161-179.
179. Păcurariu 1958: Păcurariu, Mircea, Încercările de propagandă romano-catolică în Ţara Românească şi
Moldova în secolul XIX, în Studii Teologice, an X/1958, nr. 7-8, p. 424-439.
180. Păcurariu 1994: Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. (Secolele XVII şi
XVIII), ediţia a II-a, Bucureşti, 1994.
181. Pâclişanu 1917: Pâclişanu, Zenovie, Consistoarele noastre în lumina istoriei, în Cultura Creştină, an
VI/1917, nr. 16-17, p. 471-477.
182. Pâclişanu 1923: Pâclişanu, Zenovie, Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792.
Studiu istoric cu anexe documentare, Bucureşti, 1923.
183. Pâclişanu, Din istoria bisericească: Pâclişanu, Zenovie, Din istoria bisericească a românilor ardeleni.
«Teologul» vlădicilor uniţi, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom I/1923,
p. 147-190.
184. Pâclişanu 1934-1935: Pâclişanu, Zenovie, Un vechiu proces literar (Relaţiile lui I. Bob cu S. Klein,
Gh. Şincai şi P. Maior), în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom
XVI/1934-1935, p. 221-255.
185. Pâclişanu 1936: Pâclişanu, Zenovie, Vechi vizitaţiuni canonice din Ardealul veacului al XVIII-lea,
în Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 1, p. 22-26.
186. Pâclişanu, Unde sunt actele vechilor sinoade?: Pâclişanu, Zenovie, Unde sunt actele vechilor sinoade?, în
Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 7-8, p. 489-490.
187. Pâclişanu 1991-1993: Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, partea a II-a, 1752-
1783, în Perspective, an XIV-XVI/1991-1993, nr. 53-60.
188. Pâclişanu 1994-1995: Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, partea I, 1697-1751,
ediţia a II-a, în Perspective, an XVII/1994-1995, nr. 65-68.
189. Pekar 1983: Pekar, Ath., Bishop John Bradač. The last Basilian in the Mukačevo episcopal See (1732-
1772), în Orientalia Christiana Periodica, vol. 49/1983, p. 130-152.
190. Pekar 1992: Pekar, Ath. B., The History of the Church in Carpathian Rus’, New York, 1992.
404 Un timp al reformelor
191. Pelesz 1881: Pelesz, Julian, Geschichte der Union der Ruthenischen Kirche mit Rom von den aeltesten
Zeiten bis auf die Gegenwart. Zw. Band. Von der Wiederherstellung der Union der Ruthenischen
Kirche mit Rom vom 1595 bis auf die Gegenwart, Würzburg und Wien, 1881.
192. Periş 1998-1999: Periş, Lucian, Monseniorul Octavian Bârlea – o viaţă consacrată Bisericii şi istoriei
acesteia, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 2-3/1998-1999, p. 243-253.
193. Ploechl 1944: Ploechl, Willibald, The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the
Age of the Enlightenment, în Quaterly Bulletin of the Polish Institut, Aprilie 1944, p. 1-46.
194. Pop 1875: Pop, Macedon, Activitatea vicarilor foranei eppesci gr.-catolici din districtul Naseudului de la
infiintiarea vicariatului pana la vicariul Anchedim Pop inchisive, publicată de Massim Pop,
Budapesta, 1875.
195. Pop 1937: Pop, Augustin A., Călugării de la Blaj şi rolul lor în viaţa culturală a neamului, în Cultura
Creştină, an XVII/1937, nr. 4-5, p. 308-324.
196. Popa 1935: Popa, Octavian, Un nedreptăţit. Episcopul Ioan Bob, în Blajul, an II/1935, nr. 6-7, p.
341-346.
197. Popa 1938: Popa, Septimiu, Caravanele Ardealului. Micii apostoli ai ideii naţionale. Pagini luminoase
din trecutul Ardealului românesc, Cluj, 1938.
198. Popovici 1945: Popovici, Dumitru, La littérature roumaine à l’Époque des Lumières, Sibiu, 1945.
199. Porumb 1985-1986: Porumb, Marius, Vechi ctitorii româneşti din Transilvania, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXVII/1985-1986, p. 475-484.
200. Préclin, Jarry 1955: Histoire de l’Église depuis les origines jusqu’a nos jours. Vol. 19/1. Les luttes
politiques et doctrinales aux XVIIe et XVIIIe siècles (1648-1789) , par E. Preclin et E. Jarry,
Paris, 1955.
201. Préclin, Jarry 1985: Storia della Chiesa. Vol. XIX/2. Le lotte politiche e dottrinali nei secoli XVII e
XVIII (1648-1789), di E. Preclin et E. Jarry, edizione italiana a cura di Luigi Mezzadri,
Torino, 1985.
202. Prodan 1979: Prodan, David, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Bucureşti, 1979.
203. Prodan 1998: Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române,
[ediţie îngrijită de Mihai Alin Gherman], Bucureşti, 1998.
204. Prodi 1982: Prodi, Paolo, Tra centro e periferia: le istituzioni diocesane post-tridentine, în vol. Cultura,
Religione e Politica nell’età di Angelo Maria Querini, a cura di Gino Benzoni e Maurizio Pegrari,
Brescia, 1982, p. 209-223.
205. Protase 1973: Protase, Maria, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, 1973.
206. Protopopescu 1966: Protopopescu, Lucia, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania.
1774-1805, Bucureşti, 1966.
207. Prunduş, Plăianu 1994: Prunduş, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism şi ortodoxie
românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj-Napoca, 1994.
208. Puşcariu 1900: Puşcariu, Ilarion, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu
istoric despre reînfiinţarea metropoliei, dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, 1900.
209. Radu 1913: Radu, Iacob, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913.
210. Radu 1918: Radu, Iacob, Însemnări din corespondenţa episcopului gr.-cat. De Oradea-mare Moise
Dragoşi (1776-1787), în Cultura Creştină, an VII/1918, nr. 11-12, p. 231-238.
211. Radu 1921: Radu, Iacob, Dreptul de patronat al Fondului catolic religionar şi al studiilor, din vechea
Ungarie, în Cultura Creştină, an X/1921, nr. 7-9, p. 201-212.
212. Radu, Episcopul Samuil Vulcanu: Radu, Iacob, Episcopul Samuil Vulcanu şi biserica neunită (II), în
Cultura Creştină, an X/1921, nr. 12, p. 334-343.
213. Radu 1925: Radu, Iacob, Doi luceferi rătăcitori. Contribuiri la viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai şi
Samoil Micu Clain, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii literare, seria III, tom
II/1925, p. 167-287.
Bibliografie selectivă 405
214. Radu 1930: Radu, Iacob, Istoria diecezei române-unite a Orăzii-Mari scrisă cu prilejul aniversării a 150
de ani de la înfiinţarea aceleia. 1777-1929, Oradea, 1930.
215. Raţiu 1854: Raţiu, Basiliu, Istoria beserecescă. Pentru folosul tinerimei romane teologico-scolastice, Blaj,
1854.
216. Raţiu 1877: Raţiu, Ioan, Instituţiunile dreptului besericescu (Eclesiasticu). Cu respectu la disciplina vigente
in provincia metropolitana greco-catolica de Alba-Iulia-Fagaraşiu, Blaj, 1877.
217. Raţiu 1908: Raţiu, Ioan, Dascălii noştri. Scurte notiţe din viaţa şi activitatea lor literară. 1754-1848,
Blaj, 1908.
218. Raţiu 1912: Raţiu, Ioan, Din trecutul ordului basilitan, în Anuarul Institutelor de învăţământ greco-
catolice din Blaj pe anul şcolar 1911-1912, Blaj, 1912.
219. Răduţiu 1977: Răduţiu, Aurel, Actele bisericeşti în limba română din Transilvania ca izvoare pentru
vocabularul social al satului în epoca feudală, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Series Historia,
an XXII/1977, nr. 1, p. 28-45.
220. Răduţiu 1984: Răduţiu, Aurel, Reorganizarea politico-administrativă a Transilvaniei la 1784.
Constituirea comitatului Turda, în vol. Răscoala lui Horea (1784). Studii şi interpretări istorice,
coordonat de Nicolae Edroiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1984, p. 76-113.
221. Răduţiu 1985: Răduţiu, Aurel, Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVII-XVIII),
în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu,
Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 215-233.
222. Reinhard 1994: Reinhard, Wolfgang, Disciplinamento sociale, confessionalizzazione, modernizzazione.
Un discorso storiografico, în vol. Disciplina dell’anima, disciplina del corpo e disciplina della società tra
medioevo ed età moderna, a cura di Paolo Prodi, Bologna, 1994, p. 101-123.
223. Sabău 1960: Sabău, Ion, Din lupta ţărănimii transilvănene împotriva sarcinilor militare în timpul
războaielor duse de Imperiul habsburgic împotriva revoluţiei franceze (1792-1797), în Studii. Revistă de
istorie, an XIII/1960, nr. 2, p. 221-233.
224. Sassu 1944-1945: Sassu, Constantin, Ţările Române spre sfârşitul veacului al XVIII-lea – Câteva
observaţiuni în cadrul problemelor puse în 1774 de mărturiile generalului Barco, unul din autorii răpirii
Bucovinei, în Revista Arhivelor, an VI.2/1944-1945, p. 165-230.
225. Schaser 1848: Schaser, Johann Georg, Denkwürdigkeiten aus dem Leben des Freiherrn Samuel von
Bruckenthal Gubernators von Siebenbürgen, Hermannstadt, 1848.
226. Schaser 2000: Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială.
Importanţa edictului de concivilitate pentru oraşul Sibiu, Sibiu, 2000.
227. Schilling 1994: Schilling, Heinz, Chiese confessionali e disciplinamento sociale. Un bilancio provvisorio
della ricerca storica, în vol. Disciplina dell’anima, disciplina del corpo e disciplina della società tra
medioevo ed età moderna, a cura di Paolo Prodi, Bologna, 1994, p. 125-160.
228. Schuller 1967: Schuller, Georg Adolf, Samuel von Brukenthal, Band I, München, 1967.
229. Schuller 1969: Schuller, Georg Adolf, Samuel von Brukenthal, Band II, München, 1969.
230. Schwarz 1981: Schwarz, Karl, Vom Nutzen einer christlichen Toleranz für den Staat. Bemerkungen zum
Stellenwert der Religion bei den Spätkameralisten Justi und Sonnenfels, în vol. Im Zeichen der Toleranz.
Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen
und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte,
zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 76-92.
231. Senyk 1990: Senyk, Sophia, The Ukrainian Church and Latinization, în Orientalia Christiana
Periodica, an 56/1990, fasc. 1, p. 165-187.
232. Sima 2000: Sima, Ana Victoria, L’istituzione del capitolo nella Chiesa romena greco-cattolica nelle
discussioni dei fori pontificali e imperiali, în Ephemeris Dacoromana Annuario, Seria nuova,
XI/2000, p. 237-272.
233. Šimrak 1931: Šimrak, Ioannes, Graeco-Catholica Ecclesia in Jugoslavia. Dioecesis Crisiensis, olim
Marčensis historiae et hodiernis status, Zagreb 1931.
406 Un timp al reformelor
234. Someşan 1999: Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Bucureşti, 1999.
235. Stanca 1938: Stanca, Sebastian, Viaţa şi activitatea Episcopului Vasile Moga. 1774-1845, Cluj, 1938.
236. Stanciu 2003: Stanciu, Laura, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760-1821), Cluj-Napoca, 2003.
237. Stăniloae 1936: Stăniloae, Dumitru, Din urmările Edictului de Toleranţă în Ţara Haţegului, în vol.
Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpădatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 837-842.
238. Stăniloae 1938-1939: Stăniloae, Dumitru, O luptă pentru ortodoxie în Ţara Haţegului, în Anuarul
Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, XV/1938-1939, p. 5-76.
239. Stăniloae 1943: Stăniloae, Dumitru, Din urmările Edictului de Toleranţă în ţinutul Făgăraşului, în
vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1943, p. 826-833.
240. Stăniloae 1973: Stăniloae, Dumitru, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a
poporului român, Bucureşti, 1973.
241. Suciu 1934: Suciu, Coriolan, Misionari greco-catolici în „Valachia” (1818-1829), în Blajul, an
I/1934, nr. 2, p. 65-72; studiul continuă în nr. 3, p. 113-121 (sub titlul Grigorie Maior la
Bucureşti), în nr. 6, p. 274-285 (sub titlul Beniamin Todor misionar greco-catolic în „Valachia”) şi
în nr. 7-8, p. 353-363 (sub titlul Sfârşitul rolului de misionar a lui Beniamin Todor).
242. Suciu 1937: Suciu, Coriolan, Blajul şi revoluţia lui Horia, în Cultura Creştină, an XVII/1937, nr.
4-5, p. 352-362.
243. Suttner 1981: Suttner, Ernst-Christoph, Die Toleranzgesetzgebung Joseph II. und die Orthodoxie im
Habsburgerreich, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18.
Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift
[Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII],
herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 93-100.
244. Suttner 1998: Suttner, Ernst-Christoph, Relaţia alternantă dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului
de-a lungul istoriei bisericeşti, Iaşi, 1998.
245. Szabó 1970: Szabó, Nicolae, Frământări ţărăneşti în Transilvania în timpul războaielor napoleoniene
(1809), în Studii şi Articole de Istorie, XVI/1970, p. 115-128.
246. Szentpétery 1985: Szentpétery Imre, A Kronológia Kézikönyve, Budapest, 1985.
247. Şerban 1975: Şerban, Ioan, Despre arhitectura fostei biserici trinitariene (azi Biblioteca Batthyaneum)
din Alba Iulia, în Apulum, XIII/1975, p. 373-385.
248. Şotropa, Drăganu 1913: Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud,
1913.
249. Tailliez 1951: Tailliez S.J., F., recenzie la Octavianus Bârlea, Ex historia romena: Ioannes Bob
Episcopus Fagarasiensis (1783-1830), Frankfurt/Main, 1948, în Orientalia Christiana Periodica,
an XVII/1951, nr. III-IV, p. 497-498.
250. Tatai-Baltă, Mircea 1988: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Lucrătorii tipografiei de la Blaj
(1787-1821) în context documentar (I), în Apulum, XXV/1988, p. 365-384.
251. Tatai-Baltă, Mircea 1989: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Lucrătorii tipografiei de la Blaj
(1787-1821) în context documentar (II), în Apulum, XXVI/1989, p. 405-445.
252. Tatai-Baltă, Mircea 1994: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Legătorie şi legători de carte la
tipografia din Blaj în anii 1787-1792, 1795-1821, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj,
XXXIII/1994, p. 259-304.
253. Tatai-Baltă, Mircea 1998: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Prefecţii tipografiei din Blaj
(1754-1822), în Apulum, XXXV/1998, p. 389-405.
254. Tatai-Baltă, Smericinschi 1981: Tatai-Baltă, Cornel, Smericinschi, Teodor, Din activitatea
tipografiei de la Blaj (1787-1821) reflectată de un material arhivistic, în Apulum, XIX/1981, p. 239-
258.
255. Teodor 1957: Teodor, Pompiliu, Două biblioteci particulare româneşti de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, în Studii şi cercetări de bibliologie, II/1957, p. 261-269.
Bibliografie selectivă 407
256. Teodor 1966: Teodor, Pompiliu, În jurul unei lucrări istorice a lui Petru Maior. Contribuţie la istoria
cărţii româneşti vechi, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, IX/1966, p. 271-281.
257. Teodor 1972: Teodor, Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972.
258. Teodor 1998: Teodor, Pompiliu, Tolerance and the Transylvanian Rumanians: from Maria Theresa
to Joseph II., în vol. Church and Society in Central and Eastern Europe, edited by Maria Crăciun
and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1998, p. 184-206.
259. Teodor 2000: Teodor, Pompiliu, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, 2000.
260. Teutsch 1907: Teutsch, Friedrich, Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk. II.
Band. 1700-1815. Von den Kuruzzenkriegen bis zur Zeit der Regulationen, Hermannstadt, 1907.
261. Tocănel 1973: Tocănel, Petru, Assestamento delle Missioni in Bulgaria, Valachia, Transilvania e
Moldavia, în vol. Sacrae Congregationis de Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle
missioni 1622-1972, II. 1700-1815, Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 722-
741.
262. Tomuş 1994: Tomuş, Mircea, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994.
263. Tóth 1955: I. Tóth Zoltán, Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848, Bucureşti, 1955.
264. Tóth 2001: I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc. 1697-1792, Bucureşti, 2001.
265. Vismara 1994: Vismara, Paola, Settecento religioso in Lombardia, Milano, 1994.
266. Vries 1963: Vries, Wilhelm de, Rom und die Patriarchate des Ostens, Freiburg im Breisgau, 1963.
267. Winter 1962: Winter, Eduard, Der Josefinismus. Die Geschichte des österreichischen
Reformkatholizismus, 1740-1848, Berlin, 1962.
268. Zieglauer 1881: Zieglauer, Ferdinand von, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit
Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881.
ABSTRACT
The half of a century between 1780 and 1830 represented a new stage in the history of
the Greek Catholic Church in Transylvania. It was characterised by the estrangement
from the traditional line of the past three decades, during which the leadership of the
diocese was exerted by the bishop together with the Basilian monks. The latter had
occupied such positions as general vicars and consistorium assessors, getting to claim
the office of canonical chapterhouse priests. As the first bishop ever selected from
among the secular clergy, Ioan Bob established the chapterhouse effectively, which his
contemporaries and descendants perceived as his greatest accomplishment. That was
the channel through which the supremacy of the secular clergy was proclaimed
permanently, also due to the favourable effects of the educational and ecclesiastical
policy promoted by the Viennese Court since the eighth decade of the 18th century.
The previous developments had prepared the emergence of the new
institution. Thus, Grigore Maior’s bishopric seems to be the moment in which an
interesting project regarding the institutional reorganisation of the diocese is put forth,
which is explainable under the circumstances of the debates of the epoch, referring to
the establishment of a Romanian Greek Catholic Metropolitan Seat. The Romanian
hierarch’s project stipulated the emergence of a Romanian Greek Catholic Metropolitan
Seat with a suffragans’ Bishopric in Bistrita and three foraneous Vicar Seats (Santau,
Hateg and Fagaras). Later, Bishop Ioan Bob was to set up four more Vicar Seats in the
same areas and ensure the financial support for the chapterhouse. According to his
wish, the latter was made up of members who were chosen exclusively from the
celibate secular priests.
The distinguished Italian historian Paolo Prodi noticed that the survey of the
process involves a complex analysis which must take into account the origin and
educational background of the Bishops, their view of the Church management, the
existing canonical norms and the manner in which they could be put into practice. On
the other hand, the new functionality of such concepts as ’social disciplining’ and
’confessionalisation’, used by the German historiographers, need to be considered as
well: for the period of the Josephin decade these had become components of the
radical attempt to etatise the Church and the society. The surveys on the situation of the
other Greek Catholic dioceses about the Empire and the Polish-Lihuanian Kingdom,
tackling the establishment of chapterhouses or the evolution of the Basilian Order, also
offer us important suggestions. On the other hand, the concise presentation of the
approaches in the Romanian historiography illustrates the developments in a research
which has gradually rennounced the polemical or justifying arguments specific to the
first works elaborated by Petru Maior, Ioan Ratiu and Alexandru Grama. Through
Nicolae Lupu, I. Toth Zoltan and especially Octavian Bârlea’s contribution, Ioan Bob’s
bishopric was dealt with in extremely valuable monographs, which placed the bishop’s
actions and initiatives in the context of the contemporary thought trends. The
Abstract 409
historians Keith Hitchins, Pompiliu Teodor, Remus Câmpeanu, Greta Miron, Ovidiu
Ghitta and Ioan Horga’s recent papers allow of interesting interpretations, based on the
present-day methodology of the European historiography.
I. Research premises: the context of the Josephin ecclesiastical policy
The analysis of the main aspects of the Viennese ecclesiastical policy of the ninth
decade, reflected by documents (not of Franz Joseph’s Reforming approach, which
would have involved a thorough study of the impressing bibliography on the subject),
represents the starting point in the present thesis. This is due to the fact that the
Josephin reforms brought fundamental changes to the environment in which the Greek
Catholic Church evolved. The mission of the latter became more complex, since it was
called to mediate the relationship between the state and the society to a greater extent
than before. The significant number of imperial and Aulic decrees, as well as of the
gubernatorial orders, indicates the state’s determination to take responsibility for the
regulation of the most diverse aspects in the life of its subjects. The collaboration of the
ecclesiastical hierarchy was requsted and this often added faith teachings and norms of
behaviour to the official message, in an attempt to mould the believers’ personality
spiritually and morally. Obviously, it also aimed to ensure the subordination of the
Church and transform the clergy into an administrative body which could compensate
for the lack of the civil administration, very little developed at that time. Yet, the
essential objectives were disciplining and modernising the society.
The Josephin ecclesiastical policy sought to ensure the state’s supremacy over
the Church since the very beginning. The instrument it resorted to was the maximum
limitation to the prerogatives of the Roman Seat, as these were thought not to comply
with the Josephin ideology and to jeopardise the sovereign’s authority. Later, the
administration tried to impose religious tolerance as the principle ruling the contacts
between the Transylvanian denominations, case in which the survey emphasizes the
difference beween the asserted principles and the possibility to put them into practice.
The complexity of the Transylvanian confessional context obliged the political authority
to adopt an attitude which was to take into consideration the four religiones receptae, the
Greek Catholic faith, formerly assimilated and, thus, protected by the Catholic one, and
finally the Orthodox creed, turned into a government object. However, the tolerance
policy relieved the tension within the confessional sphere. The discourse of the Church
was forced to change, despite the fact that old cliches were preserved over a long period
of time. Otherwise, the developments in the process of the religious union could not be
explained, given the little missionary involvement of the Greek Catholic bishop. Shifts
from one denomination to the other became more of a community or individual
option, which caused the importance of the spectacular missionary actions to decrease.
In the new confessional context, marked by the tolerance policy, the state
promoted another principle – utilitarianism – according to which the right to existence
of the religious orders and their monasteries, as well as of the needy Romanian
countryside settlements, was established. Consequently, the monks who did not prove
themselves useful to the believers had to rennounce their own income so the
subsistence of the parish priests could be ensured. On the other hand, the
transformation of the edifices of the former monasteries into parish churches was
410 Un timp al reformelor
attempted, alongside with the use of their ritual inventory to furnish the new or the
poorer churches. The equal importance conferred to the principles stating the
usefulness towards the society and the purification of the spiritual life, respectively, also
founded the regulations regarding the religious life. These were characterised by the
believers’ re-orientation towards the parochial church through the stress on the quality
of the religious assistance offered by the parish priest as well as on the attendance of the
religious service and catechism. A process of incontestable modernisation aimed at
bringing changes to the relationship between the working period, on the one hand, and
the celebration period, on the other. The diminution in the number of feast days for the
Orthodox and Greek Catholic believers also had a significant religious dimension, by
emphasizing the Christian meaning ascribed to the respective celebrations. This
initiative helps us understand the Emperor Joseph II’s approach, which was very
different from a similar one taken by Maria Teresa.
The populationist view and the attempts to discipline the society explain the
comprehensive matrimonial laws, through which marriage was laicised, and all the
matters concerning the possibility to sign or break a marriage contract were
transformed into civil law issues. To the economic, fiscal and military interest in the
demographic increase, the attention paid to the family, to the manners in which the
latter could be established or strengthened, as well as to the level of religious knowledge
and morality, was added. The instruments through which all these stipulations were put
into practice were the generalisation of the marriage announcement practice and the
introduction of a civil matrimonial legislation and procedure. The clergy were appointed
to important administrative positions so all the official dispositions could be transmitted
into the territory more effectively. This also permitted their application to be
supervised. Thus, by means of the authority invested in them, the clergymen assisted
the lay authorities in the previously-mentioned actions. The protocols of the
contemporary documents reflect the role of the parochial clergy, who also seemed to
fulfill the task of disseminating the order catologues reiterating the most important
decisions made during the previous years, catalogues printed under the Government’s
direction.
II. The significance of an episcopal succession
The second chapter of the paper contains the presentation of the bishop’s origin and of
the context in which he rose to this position in the religious hierarchy. Ioan Bob was a
representative of the Romanian lower nobility who, wishing to promote socially, could
also have chosen a lay career. It is his initial option for law studies that indicates it.
However, he embraced the ecclesiastical one, after quite a long activity in the
administrative field. He concluded his theological studies owing to Bishop Grigore
Maior’s help, whose close collaborator he was to become as a consistorium member
and holder of numerous other responsibilities. Around the year 1780 he preferred the
office of rector, and at the moment of the electoral synod he was the oldest of the
diocese clergymen with higher theological education. In fact, this is what favoured his
candidateship to the bishopric, process throughout which he was firmly supported by
the dymanic group of the young secular clergy, who gained him an important number
of votes and facilitated his appointment through the interventions to the Court. This
Abstract 411
illustrates the manner in which the basic principles of the Josephin ecclesiastical policy
were perceived by the representatives of this group, particularly by Stefan Salciai,
ephemerius at ‘Sancta Barbara’ Seminary of Vienna.
The implications of the transition from the head of the Romanian bishopric
are viewed from the prospect of the reasons Bishop Grigore Maior had in handing in
his resignation and on the basis of a comprehensive documentation. In this context, the
alalysis devoted to the contradictions between the Romanian hierarch and the Roman
Catholic Bishop of Transylvania reveals the fact that Ignác Batthyány accused, in the
reports sent to the Viennese nuncio, the autonomy attempts – thought noncanonical-
made by the Romanian bishopric. In their turn, the Orthodox Church members, as well
as the Principality authorities, denounced the way in which the Greek Catholic Bishop
promoted the religious union, which affected the spirit of the tolerance policy. The
misunderstandings between the Romanian bishop and the Basilian monks of Blaj were
also added, which caused the release of the imperial decree of December 12, 1781. The
latter uncovers a profoundly antimonastic spirit, yet it captures the effect the Roman
Catholic Bishop’s criticism of Grigore Maior had. It announces the orientation change
which was soon to occur at the head of the bishopric.
The competition for the episcopal seat between the representatives of the
regular and those of the secular clergy became manifest in the case of other dioceses,
too. The Liov example, where the 1780 appointment of a secular priest to the office of
bishop caused significant controversy, offers us a chance to make a relevant comparison.
However, this controversy was enhanced in the case of the Ukrainian diocese due to
the existence of some clear regulations with respect to the episcopal succession,
adopted by the Zamość synod of 1720.
The survey of the electoral synod shows both the divergent positions of the
clergy representatives and the attempt on the part of the Imperial court to impose the
election of a candidate who could undertake the institutional reorganisation of the
diocese following the model of the other Greek Catholic eparchies. Although Ioan Bob
had not been considered by the Viennese authorities yet, he was to take responsibility
for the reorganisation action, by putting into practice the initial projects of his
predecessor and by completing them with his own initiatives. His contacts with other
hierarchs, especially with the Greek Catholic Bishop of Oradea and the Roman
Catholic Bishop of Transylvania, greatly served him throughout this process.
III. The Greek Catholic church and the Romanian society in Bishop Ioan
Bob’s time
The third chapter deals with the church’s involvement in the problems of the
Romanian society. The people of those times were affected by the low standard of
living, the disorder which the Peasant Uprising of 1784 – 1785 had caused, and after
1790 by the prolonged wars against the revolutionary and Napoleonic France. During
these wars, the clergy was called in to spread the official counter-revolutionary message,
the appeal to support the war effort and to answer the requests that prayers should be
held for the victory of the imperial army. It is remarkable that it was under those
circumstances that bishop Ioan Bob’s most important initiative was undertaken: the
establishment of the chapterhouse of 1807 – 1808. Only after 1815 could the clergy
412 Un timp al reformelor
return to their priority religious mission and it was during the same period that the
Primate Rudnay coordinated the attempt to revigorate the religious life. In 1822 the
latter convoked the National Concilium of the Hungarian Kingdom, whose role was to
find the most appropriate means to restore the religious life, altered by the war and by
the state interference, in the previous period.
IV. The statistic-administrative image of the Făgăraş diocese
The analysis undertaken in the fourth chapter illustrates the fact that during Ioan Bob’s
bishopric there was a general progress in the field of the ecclesiastical administration.
The 1787-1788 operation directed towards the diminishing of the number of parishes
played an important role. It sought to record the exact number of priests and believers
as well as the income generated by each parish and church. The result of this action is
reflected by the bishopric statistics of 1788, which offer the image of the parochial
network of the diocese in the period of the Josephin administrative reform. For the
following period, the most important sources are the 1811 statistics, according to which
the total number of Greek Catholic believers was of 533, 785 persons.
The territorial structure of the diocese has been reconstituted on the basis of
the information given by the contemporary papers. It results that it was built gradually
after 1790, when there was a return to the old administrative structure of the
Principality. Through a stabilised number and headquarters of the rectory and the
introduction of the sole priest system for each parish, the structure of the diocese
became more effective. The year 1811 meant an attempt of re-organisation by gruping
more vicarage districts into a rectory. Only bishop Ioan Lemeni, who established 11
chapterhouse and vicar deaneries, carried out a more ballanced organisation of the
diocese. These deaneries ensured a better supervision and management of the regions
with a small number of believers. The new administrative structure was consecrated
through the first diocesan document, published in 1835, which the new bishop, Ioan
Lemeni, not unintentionally dedicated to his predecessor. In a short historical note on
the development of the Făgăraş bishopric, which prefaces the sematism, the most
appreciative portrait is devoted to bishop Ioan Bob. It reminds the readers of the
latter’s main achievements: the establishment of the chapterhouse, the material support
given to the priests, the buiding of more churches, the creation of school foundations in
the colleges of Cluj, Alba Iulia and Târgu Mureş.
V. The institutional image of the Făgăraş diocese
The most important chapter of the paper is devoted to the problem of the institutional
evolution of the Făgăraş diocese. Since the very beginning this evolution was influenced
by the trends in the Viennese ecclesiastical policy: the right to make decisions as far as
the designation of the bishops was concerned – they could be elected either from
among the regular or the secular clergy without any discrimination – and the
encouragement given to the establishment of chapterhouses, possibly preceded by that
of episcopal consistoriums. In this respect, the imperial decree of December 12 1781,
which emphasised the role of the episcopal consistorium and sought to reduce the
number of duties fulfilled by the Basilian monks, was an essential document. The
manner in which the text was composed might render some suggestions coming on the
Abstract 413
bishops had to send regular reports on the condition of the diocese, began in 1806.
Unfortunately, Ioan Bob did not hand in such reports which would have been an
extremely interesting testimony on the way in which the diocese was administered. Yet,
the most active Transylvanian bishops, Ignác Batthyány and Sándor Rudnay, did and
the former emphasised two examples of abuse among the Greek Catholic: the existence
of re-married priests and the neglect of the sacrament of the confirmation, this latter
aspect betraying a real misunderstanding of the Byzantine rite peculiarities.
The reorganisation of the ecclesiastical institutions was characterised by the
tendency to eliminate the Basilian monks from the leadership and to promote the
representatives of the secular clergymen in those positions corresponding to their
higher level of education. It was attempted to impose a more authoritarian style to the
leadership of the diocese, first through the episcopal officials, the clergy’s notary and the
episcopal secretary. The general vicar office decreased in importance after Ignatie
Darabant had been appointed at the head of the Oradea bishopric. In fact, Darabant
was its last holder, as later the vicar’s responsibilities were taken over by other clerks.
During the sedisvacancy following Ioan Bob’s death, the leadership of the diocese was
exerted by the chapterhouse vicar, elected from among the chapterhouse members.
This position was occupied by Dimitrie Caian jr., Vasile Filipan and Ioan Lemeni.
The activity of the consistorium, mostly presided by the bishop, was mainly
directed at the reformation of the clergy’s moral and pastoral profile and the bettering
of the believers’ moral life. Having become an exclusively judicial institution, the
consistorium functioned as a second instance court for the processes handled by the
rectory forums first. Most rulings refer to matrimonial matters and the priests’
behaviour. Some fragments from the first protocol of the consistorium (for the years
1779 – 1780 and 1787 – 1791) already reflect the trends which were to define the
institution’s functioning in the following period: the harshness of the decisions, the
strict limitation of the divorce grounds, especially as a consequence of the marriage
defender’s interventions, the blame put on the manner in which the rectory forum
often treated the causes. As for the relationship with the subordinate instance, evidence
proves that the superior level did not hesitate to impose its right to make decisions and
to interpret the canonical regulations in its own way. In this respect, the most important
innovation was introduced in matters concerning adultery, which was no longer
considered a serious reason for divorce. Yet, it meant the generalisation of a previous
propensity, the grounds of which were related to the numerous abuses recorded in the
believers’ communities.
The centralised management of the diocese was ensured through the
establishment of the chapterhouse, according to the model of the Greek Catholic
bishoprics in Hungary. From Rome’s viewpoint, the Romanian hierarch’s initiative was
beneficial and did not contravene the stipulations of the 1721 document through which
the bishopric emerged, stipulations thought provisional. The members of the
chapterhouse were to be elected only from among the celibate secular priests who
managed to become conspicuous by their moral integrity. Their responsibilities were
pastoral and related to the cult (to visit the deanery, whose administration they were in
charge with, at least once every two years, to deliver preaches in the cathedral and
Abstract 415
conduct the service together with the bishop, to hear the believers’ confessions during
the Holy Week, to participate in the ceremonies devoted to the canonical hours), but
also administrative. The canonicals were conferred important ecclesiastical titles,
consistorium and didactic responsibilities. Thus, they took over all the tasks which the
Basilian monks had once fulfilled.
The first canonicals of the chapterhouse were elected from among the
clergymen who accomplished their education either before or after the Josephin decade.
Most of them were rectors and had both the professional training and the qualities
necessary to the administration of the diocese. Their longevity ensured the transition
towards the third decade of the 19th century, when young men such as Isidor Albini,
Simion Crainic, Vasile Ratiu, Simion Bărnutiu and Ioan Lemeni, who were to build
themselves a wonderful career in the next years, were integrated within the chapterhouse.
As episcopal secretary, Ioan Lemeni was at the origin of the third decade projects and
initiatives, which brought him popularity and later a spectacular ascenssion. The role of
the chapterhouse proved essential in the management of the diocese and in the didactic
sphere. Under the circumstances, the revigoration of the Basilian order was no longer
possible; his most promising members, among whom there were Timotei Cipariu and
Constantin Papfalvi, left it very soon, preferring the secular career.
The institutions especially affected by the introduction of an authoritarian
leadership of the diocese were the synod (the old “High Comission of the clergy”) and
the rectories. The role of the synod had already been diminished in bishop Grigore
Maior’s time. It was only held on such occasions such as the taking of the oath of
faithfulness towards the emperor (1781, 1791 and 1792) or, extraordinarily, when it had
to reflect the bishop’s normative role (as the one of 1821). Significantly, the synods of
1791 and 1792 give testimony of the rectors’ opposition toward the attempts to reduce
their authority. On the other hand, the one of 1821 is essential as it reveals the the real
image of the diocesan religious life. It was also then that the rectors complained about
the severe attitude of the episcopal consistorium, which indicates that the decline in
their power had already been a fact.
They had lost a lot of their privileges. Through the introduction of the lower
ranks of deputy rector and rectory administrator, the bishop secured his control of
those holding them, who had to prove their qualities in order to be given full authority.
As for the protopops’ duties, the bishop’s main action was aimed at setting bounds to
their jurisdictional prerogatives, which were believed noncanonical or had often been
misused. Following the desire to introduce a more centralised administrative system,
restrictions were placed on some administrative duties as well. In time, the bishop’s
measures enjoyed the expected success. Thus, at the moment of the 1821 synod, a
change in the attitude of the episcopal consistorium was thought proper, as it was to
enhance the rector’s dignity and authority. Similar transformations ocurred in the case
of the protopopial synod, which became mainly a first instance forum for both the
criminal or solicitor’s office matters of the priests and the matrimonial ones. Its
decisions needed to be confirmed by the upper instance, represented by the episcopal
consistorium.
416 Un timp al reformelor
A new and very effective institution was the foraneous vicar seat. Its emergence
in the regions where Grigore Maior had appointed the first vicars ensured a better
administration of the faraway territories within the diocese, which were exposed to the
risk of confessional disorder or even to that of coming out of the jurisdiction of the
Făgăraş bishopric. The fourth vicar seat was created in the Năsăud district, where
Grigore Maior had tried to establish a suffragans’ bishopric. The vicar seat was not
hierarchically superior to the protopopiate in the above-mentioned zones, as it was with
the Latin Church of Transylvania, but equal to them. According to the 15-point rules’
guide which Ioan Bob elaborated for the vicars, the latter’s prerogatives were almost
similar to those of the rectors, over whom they only had honorary priority. Elected
from among the most distinguished clergymen or among those who had first worked in
the central structures of the diocese, the vicars activated both in the pastoral-missionary
field and in the administrative-judicial sphere. While the first was one of bishop Grigore
Maior’s main interests, the second had become essential in the context of the Josephin
reform of the ecclesiastical jurisdiction. The most effective of these clergy representatives
were later promoted to the rank of chapterhouse canonical priests.
The institutional development of the Church during Ioan Bob’s bishopric also
raises the question of the so much blamed process of latinisation. This occurred at
disciplinary level by means of the establishment of the chapterhouse and foranee vicar
seats as well as through the evolution of the rectories and of the synod. The renewal of
the matrimonial canon law could also be added to the previous instruments. However,
all these elements had already appeared in the history of the Romanian Church through
a process which proved similar to the one undertaken by the other Greek Catholic
Churches. The reasons of their emergence reside in the aim to turn the diocesan
institutions into effective organisms. Such is the case of the developments in the
consistorial institution, of the project related to the establishment of the vicar seats, of
the decrease in the role of the synod and of the introduction of some ranks which were
inferior to the office of rector. Also, they were created so as to regulate the believers’
life according to those common norms of the civil and ecclesiastical legislation (e.g.
adultery – no longer a reason to grant a divorce and the break of the so-called
’clandestine’ marriages).
Ioan Bob continued this process by introducing innovations in the make-up of
the chapterhouse (which could comprise just celibate secular priests) and in one of the
models he referred to (that of the Alba Iulia chapterhouse) as well as by trying to
constantly apply the tridentine decisions as far as the rulings issued in matrimonial
matters were concerned. The fundamental changes brought to the rector’s office could
be added. The Greek rite, whose preservation was rendered compulsory by the
recommendations of the Congregation ’De Propaganda Fide’, was not affected and
further-constituted an element of the Greek Catholic identity. At that time, the historian
Petru Maior expressed relevant views against the bishop’s position. Other contradictory
opinions came on the part of the rectors who wished to maintain their old privileges.
Even the previously-mentioned historian refused to discuss essential institutional
innovations such as the chapterhouse or the foraneous vicar seats, to whose
establishment he agreed, as his few comments illustrate. Yet, he preferred to tackle the
Abstract 417
traditional institutions (the synod, the protopopiat) and the matrimonial canonic law of
the Orthodox Church, as they represented the basics of the Romanian Church’s
identity. Towards the end of Ioa Bob’s bishopric, the signs of revigoration had already
become manifest at the level of the diocesan leadership. In the next decades, the new
institutions were requested to prove their efficiency. The overall dynamisation of the
church structures was premised on the modernisation actions which bishop Bob had
undertaken.
The research paper comprises a series of annexes. They render extremely
valuable documents related to the major problems the author touched on. Thus, there
can be found some statistics reflecting the situation of the Fagaras diocese after the
1788 and 1811 censuses and the tables illustrating the evolution of the rectory network
during 1782-1835. As for the functioning of the ecclesiastical institutions, the most
important sources are the catalogue of participants and the programme of the diocesan
synod of 1781, the papers of the diocesan synod of September 1821 and the guidelines
Bob issued for the foraneous vicars in 1787.
INDICE DE NUME ŞI LOCURI
Aaron, Petru Pavel, episcop greco-catolic Alba Inferioară, comitat – 8, 81, 103,
de Făgăraş – 19, 111, 122, 132, 115, 116, 149, 162, 164-167, 174,
183, 198, 225, 226, 231, 236, 269, 229, 241, 273, 310, 345, 346, 353,
310, 370 354, 356, 357, 359, 361
Abaşfalău – vezi Abuş Alba Iulia – 8, 36, 79-81, 104, 119, 121,
Abraham, George, inspector (1805) şi 122, 127, 139, 154, 166, 174, 183,
viceprotopop (1806-1809) de 185, 186, 212, 215, 217, 233, 237,
Gherla, inspector (1813) şi vice- 239, 256-258, 267, 280, 287, 308,
protopop (1815-1819) de Turda, 340, 383; ~ protopopiat (1781-
vicar foraneu al Silvaniei – 307 1835) – 154, 158, 237, 249, 346,
Abrud – 332, 336; ~ protopopiat (1781, 354, 356, 357, 359, 361, 373
1782, 1790 – menţiune probabil Alba Superioară, comitat – 165, 178, 273,
eronată, sediul protopopiatului 351, 353, 361; ~ district pro-
fiind atunci la Roşia Montană –, topopial (1811), protopopiat
1814-1823) – 228, 250, 354, 373 (1812-1821) şi decanat capitular
Abuş – 374 (1835) – 351, 361
Achim, Ioan, protopop ortodox de Alberigo, Giuseppe – 44
Lodroman – 251 Albini, Isidor, membru al capitlului,
Adamovici, Gherasim, episcop ortodox prefect al seminarului din Blaj,
al Transilvaniei – 21, 73, 74, 107, viceprotopop de Cut (1818-1820),
159, 250, 251 viceprotopop de Sebeş (1819,
Aghireş, protopopiat (1781-1789, 1812, 1820), protopop de Sebeş (1821-
1826-1835) şi district protopopial 1827) şi Cut (1822-1827), vicar
(1811) – 348, 354, 356, 357, 360, foraneu al Silvaniei, asesor al
362, 373, 374 comitatului Crasna (din 1829),
Agria – vezi Eger canonic capitular – 272, 290, 307,
Agrieş – 345 332, 341
Agrişteu, district protopopial (1811) şi Albu, Nicolae – 30-32, 41, 80, 81, 195,
protopopiat (1812-1814) – 347, 251, 295
359 Alecuş – 374; ~ protopopiat (1800,
Aiud – 157, 174, 252, 301, 333; ~ proto- 1812-1835) şi district protopopial
popiat (1811-1814) – 272, 273, (1811) – 346, 359, 361
346, 359 Almaşi, Teodor, protopop de Budacu
Aiudu de Sus, protopopiat (1787-1810, Român (1781-1787) – 170, 373
1822-1829) – 356, 357 Almaşu Mare – 252; ~ district pro-
Alamori, Ştefan, inspector (1781, 1782) şi topopial (conscripţie 1811) – 348
viceprotopop (1787, 1789) de Alpini, Vasile, protopop de Straja (1789,
Daia, protopop de Sebeş (1796- 1796), protopop de Cut (1800-
1804) – 373 1817), protopop de Sebeş (1818)
Alămor – 238 – 165
Alba – vezi Alba Inferioară Alutan, Constantin, vicar foraneu al
Alba Carolina – vezi Alba Iulia Făgăraşului – 301, 332
419
Ancuş, Nestor, inspector (1799, 1800) şi Aron, Alexandru, protopop de Alba Iulia
viceprotopop (1810-1835) de (1778) – 237; ~ Iacob, călugăr
Mireşu Mare, viceprotopop de bazilian, canonic şi prepozit
Şomcuta Mare (1804-1809) – 312 capitular în dieceza de Oradea,
Andea, Avram – 166; ~ Susana – 166 prefect al Seminarului „Sancta
Andráffy, Antal, episcop romano-catolic Barbara”, vicar capitular în aceeaşi
de Rozsnyó – 99 dieceză – 125, 129-134, 136, 139,
Andreica, Vasile (Ladislau), protopop de 183, 184, 186, 292; ~ Ioan,
Someş-Odorheiu (1787-1800) – protopop de Bistra (1781, 1782) –
177, 325, 331 310, 372; ~ căpitan – 127
Andrica, Teodor, protopop de Băseşti Arpadi, Alexandru, funcţionar consisto-
(1779, 1780, 1781-1787) – 225, rial – 274
238, 372 Artonne, André – 277
Angelis, Aureliano de, agent la Roma al Aruncuta – 333
episcopului Ignác Batthyány – 219 Asăneşti, dinastie – 207
Anghel, Alexandru, administrator (1786, Aşchileu Mare – 101, 194
1787) şi protopop (1789) de Aştileu – vezi Aşchileu Mare
Mureş, inspector al Auersperg, Maria-Joseph, guvernator al
protopopiatului Căpuş (1791), Transilvaniei – 46
administrator (1796) şi protopop Austria – vezi Imperiul Habsburgic
(1800-1809) de Miluani – 172, Avacumovici, Pavel, episcop ortodox de
173, 311, 313, 332; ~ Atanasie, Arad – 210, 211, 213
mitropolit ortodox al Transilvaniei
– 370 Bab, Ieremia, nobil, locuitor în Copalnic
Apafaia – vezi Apalina Mănăştur – 135; ~ Ilie, nobil,
Apafi, Mihai, principe al Transilvaniei – locuitor în Copalnic Mănăştur –
135 135; ~ (Bobb) de Kápolnok
Apalina, protopopiat (1781, 1782) – 354, Monostor, Joannes – vezi Bob,
372, 373 Ioan
Arad, episcopia ortodoxă de ~ – 13, 73, Bačynsky, Andrei, episcop greco-catolic
105, 210, 211, 213 de Muncaci – 112, 125, 181
Archetti, Giovanni Andrea, nunţiu Badon – 194
apostolic la Varşovia – 114, 197 Bahlcke, Joachim – 49
Ardeal – vezi Transilvania Baia de Arieş – 153
Ardeleanu, Ioan – 8, 131 Baia Mare – 177, 191, 296
Ardeova, protopopiat (1781-1808) – 225, Bajtay, József, episcop romano-catolic al
280, 354, 356, 358, 373, 374 Transilvaniei – 58, 198, 227
Arieş, scaun – 165, 178, 179, 273, 346, Bajzáth, József, episcop romano-catolic
353, 354, 357, 362; ~ protopopiat de Veszprém – 99
(1781, 1782, 1804-1810, 1812- Bakanya – vezi Băcâia
1835) şi district protopopial Balasfalva – vezi Blaj
(1811) – 237, 346, 354, 357, 359, Balász Éva – 48, 54, 76, 87, 92
362, 372, 374 Báldi, Teodor, funcţionar consistorial şi
Ariniş, protopopiat (1789) – 357 capitular, administrator (1821),
Armeni – 164; ~ protopopiat (1781- viceprotopop (1822-1829) şi pro-
1787, 1812, 1822-1835) şi district topop de Cluj (1830-1835) – 272,
protopopial (1811) – 346, 354, 274
356, 359, 361, 373, 374
420
Bielansky, Petru, episcop greco-catolic de 131, 133-151, 153, 154, 155, 158-
Liov – 112-114 160, 162, 165-170, 172, 176-178,
Bielorusia – 197 180, 183-196, 198, 200-206, 210-
Biertan – 216, 239 215, 217-219, 222-225, 227-233,
Biia, protopopiat (1778, 1781-1789, 236, 238, 240-242, 250, 252-272,
1800-1835) – 229, 237, 273, 310, 276-285, 288, 290-296, 298-302,
347, 354, 356, 357, 359, 361, 372, 304, 306, 308-312, 314-316, 318,
373 322-325, 327-329, 332, 334-336,
Bilanych, Joannes – 111 339-343, 363, 367, 371, 372, 375,
Bileag – 245 377, 378; ~ Vasilie, locuitor în
Binder, Ludwig – 53; ~ Paul – 149 Copalnic Mănăştur – 196
Biró, Franciscus Ormfrius, eremit din Bobâlna, protopopiat (1778, 1781-1810,
satul Filia – 78 1812, 1817-1835) şi district pro-
Bistra – 331; ~ protopopiat (1781, 1826- topopial (1811) – 237, 355, 356,
1835) – 310, 361, 372 358, 361, 362, 372, 374
Bistriţa – 174, 175, 177, 292, 336, 339, Bocşa – 248
345, 380, 381; ~ district – 175, Bocşan, Nicolae – 92, 104, 149, 159, 211
216, 298, 349, 363; ~ protopopiat Bodea, Cornelia – 211
(1780, 1781, 1782, 1783, 1785, Boemia – 65, 144, 157
1796, 1811, 1812, 1818-1821, Boer, Ioan, preot în Odorhei – 213
1826-1835) – 130, 140, 170, 299, Bogata Românească – 245
349, 354, 360, 363, 372, 374 Boholţ – 345, 374
Bizanczy, Ghenadie, episcop greco- Boj – 345
catolic de Muncaci – 111 Boiţa – 345
Blaga, Lucian – 28 Bojda, Andreas, preot romano-catolic în
Blaj – 12-15, 19, 21, 23-27, 31-33, 35, 38, Cluj – 136
39, 42, 43, 53-56, 60-63, 71, 79, Bolovan, Sorina - 342
88, 101, 111, 124, 126-129, 131- Bonţ – 195; ~ district protopopial
134, 136-138, 140, 144, 147, 153, (conscripţie 1811) – 349
156, 162, 171, 182, 184, 186-188, Borgia, Stefano, secretar al Congregaţiei
190, 191, 199, 203, 204-206, 214, de Propaganda Fide – 201
222-225, 228-231, 233, 235, 237, Borosiu, Ioan – 88, 89, 91
244, 248, 250, 251, 256, 257, 259, Borromeo, Carlo, arhiepiscop de Milano
260, 263, 265-268, 272, 276, 277, – 291
280, 281, 284, 285, 287, 288, 290, Borşa – 194
294, 299-301, 303, 307, 327, 331, Borza – 171
332, 336, 363, 366, 367, 371, 372, Bota, Ioan M. – 37
377, 383, 384; ~ protopopiat Bozac, Ileana – 46
(1789-1835) şi decanat capitular Božičković, Vasilije, episcop greco-catolic
(1835) – 164, 165, 228, 229, 273, de Križevci – 52, 181
346, 356, 357, 359, 361 Brad, protopopiat (1787) – 356
Bob, Andrei, nobil, locuitor în Copalnic Bradač, Ivan, episcop greco-catolic de
Mănăştur – 136; ~ George, preot Muncaci – 112, 181; ~ Mihail,
– 332; ~ Ioan, protopop de Daia profesor la seminarul din Ungvár
(1779), protopop de Mureş (1779, – 138
1780, 1781, 1782), episcop greco- Brambilla, Elena – 53
catolic de Făgăraş – 7-9, 11-44, Bran – 159, 166
81, 83, 84, 86, 89, 91, 93, 96, 98, Bran, Simion, protopop de Coaş (1785,
100, 101, 103, 107, 123, 124, 127- 1786, 1787, 1789, 1791), inspector
422
Duca, Avram, fratele vitreg al lui Ioan Vasile Bonifaciu, călugăr bazilian
Bob, locuitor în Giula – 138 şi profesor la gimnaziul din Blaj –
Dudaş, Florian – 61, 107 274, 276
Dumbrava – 373 Eremias, Mihail, protopop de Trei
Dumbrava Nouă – 194 Scaune (1781, 1782), apoi de
Dumbrău – 374 Lemnia (1787, 1789) – 373
Dumbrăveni – 78, 174; ~ protopopiat Érmelyék – 363
(1787-1812, 1815-1835) – 164, Esztergom, arhiepiscopia romano-
347, 356, 357, 359, 361 catolică de ~ – 12, 34, 99, 100,
Dumbrevan, Antonie, locuitor în Neţeni 116, 117, 119, 143, 182-186, 221,
– 249 222, 230, 235, 253, 280, 289, 340,
Dumitran, Ana – 278, 308; ~ Daniel – 377
44, 68, 100, 129, 198, 212, 268 Eszterházy, Ferenc, preşedintele Can-
Dumitriu-Snagov, Ion – 31, 32, 122, 125 celariei Aulice ungaro-transilvă-
Duruş, Paji, soţia lui Ion Suci – 239; ~ nene – 75, 134, 138, 139, 198; ~
Vasile, nobil, locuitor în Lujerdiu Károly, episcop romano-catolic de
– 239 Eger – 50, 51, 99, 121, 198; ~ Pál,
Dylagowa, Hanna – 197 episcop romano-catolic de Pécs –
99
Ecaterina a II-a, împărăteasă a Rusiei – Europa – 28, 36, 202, 343
197
Efrem Sirul – 268 Fagarasi, Benedictus – vezi Fogaraşi,
Eger – 262, 299; episcopia romano- Benedict
catolică de ~ – 51, 78, 99, 100, Farcaş, Gheorghe, protopop de Crasna
116, 121, 198, 221, 307 (1791) – 319; ~ Ioan, protopop de
Elecheş – vezi Alecuş Odorhei (1781-1796, 1800) – 312,
Elekes(i), Teodor, viceprotopop de 372
Pălatca (1802, 1804-1810), apoi de Farkas, profesor în Cluj – 134, 139; ~
Sărmaşu Mare (1811-1817) – 322, Alexandru, jude pe domeniul
332 Zlatnei – 149
Elisabeta Cristina, soţia împăratului Carol Fazakas, István – 53
al VI-lea – 370 Făgăraş – 186, 292, 301; ~ district şi
Enyedi, Cosma, protopop de Geomal comitat – 46, 57, 67-69, 104, 178,
(1781, 1782), apoi de Aiudu de 179, 190, 192, 200, 246, 292, 294,
Sus (1787-1810) – 165, 372; ~ 297, 298, 301, 307, 345, 352, 353,
Ştefan, agent la Viena al 355, 356, 358, 361, 362; episcopia
episcopului Ioan Bob – 258, 260, greco-catolică de ~ – 7, 12, 14-16,
266 36, 38, 87, 92, 93, 111, 115, 117,
Enzenberg, Karl von, colonel – 327 133-135, 139, 140, 142-144, 148,
Ercolani, Fortunato, episcop romano- 153, 160, 168, 170, 172, 175-185,
catolic de Nicopolis ad Istrum – 190, 201, 202, 208, 215, 218, 220,
202, 203 224, 225, 229-231, 235, 236, 256,
Erdeli, Ioan, notar al protopopiatului 260, 264-266, 275, 280, 284, 290,
Broşteni (1781, 1782) – 373; ~ 295, 340, 345, 346, 354, 356, 357,
preot în Mănărade – 164; ~ 359, 361, 367, 377; ~ vicariat
capelan în Tiur – 329; ~ Vasile, foraneu (din 1786) şi decanat
preot – 332 vicarial (1835) – 17, 172, 179, 180,
Erdélyi, Vasile, preot în dieceza greco- 183, 187, 213, 214, 246, 257, 262,
catolică de Oradea – 203; ~ 272, 292, 294-296, 298, 301-303,
427
Ioniţă, Bucur, grănicer, locuitor în Lisa – Kálnoki, Ieronim, călugăr bazilian – 130,
70; ~ Caloian, ţar vlaho-bulgar – 232
207 Kalocsa, arhiepiscopia romano-catolică
Iorga, Nicolae – 18-20, 27, 28, 42, 104 de ~ – 49, 51, 52
Iosif I, împărat romano-german – 209 Kápolnok Monostor – vezi Copalnic-
Iosif al II-lea, împărat romano-german – Mănăştur
12, 21, 25, 32, 35, 45-47, 49, 51, Karlowitz – 73, 74, 88, 205, 207-210, 212
53, 59-61, 63, 64, 72, 76, 87, 88, Karp, Andreas, maior, comandantul
93, 97, 99, 100, 102, 114, 115, 121, batalionului grăniceresc din Haţeg
128, 133, 139, 141, 143, 144, 169, – 66-68, 71
176, 181, 182, 201, 205, 212, 217, Kassai, Dimitrie, protopop de Căşeiu şi
220, 223, 234, 258, 262, 267, 270, Suarăş (1781, 1782, 1785), pro-
278-280, 282, 287, 288, 293, 304, topop de Căşeiu (1787-1796) –
319, 370, 371 131, 310, 312, 372
Ioviani, Grigore, administrator al pro- Katanai, Iosif, administrator (1800) şi
topopiatului Mureş (1800) – 250, viceprotopop (1804-1816) de
251, 332 Cătina – 324, 326, 327
Ip – 374; ~ protopopiat (1800-1810, Katanay, Mihály, vicecomite de Solnocul
1812-1825, 1835) şi district pro- de Mijloc – 242
topopial (1811) – 327, 350, 358, Kaunitz-Rietberg, Wenzel Anton von,
360, 363 cancelar – 52
Isac, Constantin, locuitor în Ocna Kemény, Simon, comite suprem de Alba
Sibiului – 240 Inferioară – 162, 165; ~ Wolf-
Italia – 209 gang, consilier gubernial şi
Iuriu – 333 cancelar provincial – 127, 128,
Ivanovici, Costantin, protopop de 130, 145
Veneţia de Jos (1781, 1782) – 372 Kengelacz, Pavel, arhimandrit al mănăstirii
bănăţene Sângeorge – 210, 211
Jakubinyi, György – 116, 221 Keresztesi, Vasile, călugăr bazilian – 233
Jansen(ius), Cornelius, teolog olandez – Kereszturi, Iosif, agent la Viena al
51 episcopului Grigore Maior – 115,
Jarry, E. – 42, 50, 111, 197 120
Jedin, Hubert – 42 Kerteş, Vasile, funcţionar consistorial,
Jidvei – 251 profesor la gimnaziul din Blaj şi
Josan, Nicolae – 166 prefect de studii al seminarului –
Jósika, János, guvernator al Transilvaniei 274
– 190, 214 Ketzei, Ioan, preot – 333
Josupeit-Neitzel, Elke – 46, 57, 176 Kézdi, scaun – 65
Jucu (de Mijloc), protopopiat (1781, Kiev – 111-113, 197, 254
1782, 1785, 1789, 1791) – 195, Király, Béla – 54
320, 354, 357, 372, 374 Klein, Ioan, protopop de Veneţia de Jos
Juhász, István – 53, 58, 59, 65 (1787, 1789) – 246
Jumal – vezi Geomal Klueting, Harm – 48, 52, 55, 76, 93
Jura, Gavrilă, preot în Coşlar – 373 Kökényesdi, Ioan, protopop de Santău
(1781, 1782) – 372
Kádár, Cristina, din Târgu Mureş, soţia Kokša, Djuro – 181
lui Francisc Szakáts – 227 Kollonitz, László, episcop romano-
catolic al Transilvaniei – 116, 119,
120, 122, 219
431
303, 353, 355, 356, 358, 361, 372, capitular, rector al seminarului din
374 Blaj – 230, 261, 262, 272, 273,
Neagoe, agent al episcopului Grigore 332; ~ Iovian, viceprefect al
Maior – 371; ~ Ioan, profesor la seminarului din Blaj, vicar foraneu
gimnaziul din Blaj – 234; ~ al Haţegului – 234, 290, 300
Maniu, notar al protopopiatului Nocrich, scaun – 178, 180, 298, 353, 355,
Armeni (1781, 1782) – 373 359, 362; ~ district protopopial
Neamţu, Alexandru – 149 (1811) şi protopopiat (1812-1825)
Nectarie, mitropolit ortodox al Ţării – 353, 361
Româneşti – 203 Nopcea, Petru, nobil român din
Necz – vezi Neţeni comitatul Hunedoara – 200
Negreni – 172 Noptsa, Moyses, curator suprem al
Nemeş, Ioan, profesor la gimnaziul din scaunului arhidiaconal romano-
Blaj, capelan castrens, secretar catolic Hunedoara – 200
episcopal, vicar foraneu al Rodnei Noţig, protopopiat (1801, 1804, 1807-
– 228, 234, 299, 301-306, 332, 1810, 1812-1818, 1821-1835) şi
336; ~ Vasile, protopop de district protopopial (1811) – 175,
Sânmărghita (1787-1796), 314, 326, 350, 358, 360, 363
inspector al protopopiatului Nou Român – 158, 159
Şintereag (1792), director al Novac, Eliseu, preot în Târgu Mureş,
şcolilor normale, prefect al apoi profesor la seminarul din Blaj
seminarului din Blaj, protopop de şi funcţionar consistorial – 234,
Sărăuad (1809-1821) – 135, 139, 235, 332
173, 231, 234, 245, 311, 331 Novacovici, Dionisie, episcop ortodox al
Netot – 68, 69, 245 Transilvaniei – 73
Neţeni – 249 Novak, administrator domenial în
Nichitici, Ghedeon, episcop ortodox al Lăpuşu Unguresc – 193
Transilvaniei – 73, 74, 82-84, 86, 88, Nyitra, episcopia romano-catolică de ~ –
89, 92, 93, 96, 97, 100, 102, 103, 99
106, 107, 153, 154, 158, 159, 199
Nicoară, Toader – 149 Oarţa de Jos, district protopopial (1811)
Nicopolis ad Istrum, episcopia romano- şi protopopiat (1812-1822, 1835)
catolică de ~ – 202, 203 – 350, 360, 363
Nicula, mănăstire – 81, 174, 194, 195, O’Brien, Charles – 53, 59, 75
345, 374 Ocna Dejului – 136, 194; ~ protopopiat
Nicula, Simion, locuitor în Galda de Jos (1781, 1782, 1796-1810, 1812,
– 249 1813) şi district protopopial
Nilles, Nicolaus – 8, 16, 24, 118, 122- (1811) – 135, 164, 195, 310, 326,
124, 181, 182, 184, 223, 235, 260, 349, 358, 360, 372
265, 284, 286, 288, 289 Ocna Sibiului – 65, 227, 240, 241, 251
Niraşteu – 155 Odorhei – 61, 64, 137; ~ scaun şi
Nireş – 332; ~ protopopiat (1781, 1782) comitat – 78, 178, 180, 298, 345,
– 355, 372 352, 356, 359, 361, 362; ~
Nistor, Ion – 73 protopopiat (1780, 1781-1810,
Nistor, protopop ortodox de Haţeg – 66 1812-1835) şi district protopopial
Nobili, Ioan, administrator al proto- (1811) – 115, 213, 312, 352, 356,
popiatului Sibiu şi capelan 359, 361, 362, 372, 374
castrens (ante 1801), protopop de Ohaba (Făgăraş) – 68, 249
Sărăuad (1804-1807), canonic Oiejdea – 172
436
Olsavszky, Mihail, episcop greco-catolic 135, 137, 237, 238, 245, 246, 257,
de Muncaci – 112 261, 262, 271, 277, 301-303, 321,
Oltean, Ioan, funcţionar capitular – 272 372
Oradea – 21, 26, 116, 120, 125, 126, 213, Partenie de Râmnic, episcop ortodox –
233; episcopia greco-catolică de ~ 244
– 13, 40, 72, 125, 129, 139, 148, Pascu, Giorge – 20, 27
170, 176, 177, 181, 182, 203, 210, Pastor, Ludwig – 48, 52, 113, 159, 197
219, 227, 255, 260, 267, 280, 290, Paşc, Ion, locuitor în Şaroşu Săsesc – 239
292, 312, 331, 340 Paşca, familie locuitoare în Lăpuş – 195;
Orăştie – 61, 65, 102-105, 345; ~ scaun – ~ Ştefan, notar (1802) şi vice-
178, 180, 298, 353, 355, 359, 361, protopop (1804, 1806) de
362; ~ protopopiat (1778, 1781- Hereclean – 314; ~ Vasile,
1800, 1812-1827) şi district pro- profesor la gimnaziul din Blaj –
topopial (1811) – 237, 329, 333, 274
353, 355, 356, 361, 372, 374 Patachich, Ádám, arhiepiscop romano-
Orha, Theodor, protopop de Someş- catolic de Kalocsa – 49, 51
Odorheiu (1781, 1782) – 372 Pataki, Ioan, episcop greco-catolic de
Orlat – 245 Făgăraş – 111, 370
Orman – 136; ~ district protopopial de Paula Colloredo, Francisc, conte de
(1811) şi protopopiat (1812-1829, Wallsee, vicepreşedinte al Con-
1835) – 349, 360, 362 siliului Intim de Stat şi ministru al
Ormeniş – 332 Cabinetului imperial – 259
Oros, Mihai, secretar gubernial – 256- Pavel, Teodor – 46
260, 296, 340 Păcăţian, Teodor V. – 61, 62, 70
Ortelec – 329 Păcurariu, Mircea – 34, 104, 202, 342
Orto, Umberto dell’ – 49, 51, 52, 54, 57, Pălatca, protopopiat (1802, 1804-1810,
59, 80, 97, 139, 217 1818-1828, 1835) – 321, 327, 358,
Ostini, Pietro, nunţiu apostolic la Viena – 362
203, 209, 214 Păltineasa – 195
Pănade – 366
Pálffy Károly, conte, preşedintele Can- Părău – 249
celariei Aulice ungaro-transil- Păruş – 66
vănene – 73, 75 Pâclişanu, Zenovie – 8, 16, 20-22, 25-27,
Pante, Ştefan, diacon în Horvat (Crasna) 30, 33, 41, 111, 115, 122, 127, 129,
– 319 160, 168, 177-179, 183, 186, 191,
Papfalvi, Constantin, profesor la 192, 231, 233, 235, 236, 254, 256,
gimnaziul din Blaj, ulterior 262, 278, 280, 282, 292, 293, 301,
administrator şi vicar foraneu al 302
Haţegului – 274, 276, 300, 332, Pécs, episcopia romano-catolică de ~ –
341 99
Papiu, Ioan – 84, 85, 88, 96, 98, 108; ~ Pedrelli, Gioacchino, misionar pasionist
Ilarian, Alexandru – 14, 15, 18, 20, – 205-209, 212
22, 24, 27, 258, 287 Pekar, Ath. – 112, 181, 255
Pappdan, ofiţer – 371 Pelaghia din Ohaba, soţia lui Ioan
Para, Ioan, protopop de Năsăud (1778, Morariu – 249
1781-1787), capelan castrens, Pelesz, Julian – 113, 114, 181, 182
vicar foraneu al Rodnei, vicar Periceiu, protopopiat (1792, 1796-1809)
foraneu al Făgăraşului, canonic – 248, 312, 316, 327, 334, 335,
capitular – 22, 122, 130, 131, 134, 358
437
Pop, Iov, jurat al protopopiatului Ilia Popa Achim din Mintiu Bistriţei – 242
(1781, 1782), viceprotopop de Popa Alexandru din Aruncuta – 333; ~
Brad (1787) – 373 din Geoagiu de Jos – 155; ~ din
Pop de Lemény, Ioan – vezi Lemeni, Morău – 320
Ioan Popa Antonie din Sălaşu de Sus – 67
Pop, Macedon – 295, 296, 299, 302, 303 Popa Bucur din Sfântu Gheorghe – 374
Pop, Matei, protopop (1779, 1781, 1782) Popa Chirilă din Nădăştia – 374
şi viceprotopop (1787-1796) de Popa Constantin din Dicea – 246
Unguraş – 9, 243, 311, 373 Popa Costan din Alămor – 238
Pop, Mihai, protopop de Ardeova (1781- Popa Crăciun din Feiuldu de Sus – 245
1808) – 225, 280, 373; ~ pro- Popa Dan din Vaideei – 374
topop de Dumbrăveni (1787- Popa Danil din Sălaşu de Sus – 67
1806) – 164 Popa Daniil din Cârjiţi – 374
Pop, Mihail, paroh al Blajului – 128, 237- Popa David din Sărmaşu Mare – 322; ~
238 din Ţigani – 333
Pop, Nicolae, preot în Cătina – 118 Popa Dimitrie din Ormeniş – 332
Pop, Petru, protopop de Ocna Dejului Popa Dumitru din Săplac – 374
(1781, 1782), apoi viceprotopop Popa Emanuel din Iuriu – 333
de Suarăş (1787, 1789), vice- Popa Gabor din Bogata Românească –
protopop (1796-1809) şi pro- 245
topop (1810) de Ocna Dejului – Popa George din Haţeg – 66, 67
9, 135, 164, 310, 326, 372 Popa Gheorghe din Berinţa – 374; ~ din
Pop de Săcel, Aron, concipist al Dăbâca – 374; ~ din Figa – 242,
Cancelariei Aulice – 258; ~ Iosif, 243; ~ din Indol – 373; ~ din Ip –
protopop de Haţeg (1781, 1782), 374; ~ din Nicula – 374; ~ din
apoi de Clopotiva (1787) – 66, 67, Sfântu Gheorghe – 374
372 Popa, Iacob – 24
Pop, Ştefan, călugăr bazilian, prepozit al Popa Iacov din Cisteiu – 239
mănăstirii din Blaj – 232, 234, Popa Ianoş din Frânceni – 195
237, 238 Popa Ioan din Ighiu – 237; ~ din Mititei
Pop, Teodor, profesor şi prefect de studii – 374; ~ din Rediu – 373; ~ din
la seminarul din Blaj, canonic Runc – 374; ~ din Săbed – 251; ~
capitular, paroh al Blajului, din Şomcuta – 373
ulterior prepozit capitular, Popa Ioanichie din Mintiu Bistriţei – 242
protopop de Blaj (din 1832) şi Popa Ion din Beclean – 246; ~ din
vicar general al diecezei – 186, Budacu Român – 246; ~ din
190, 214, 228, 229, 234, 272, 273, Corneşti – 243; ~ din Mănărade –
275, 332 373; ~ din Ocna Sibiului – 241; ~
Pop, Terenţie, preot (1781) şi protopop din Sândominic – 374
în Copalnic-Mănăştur (1791, Popa Ionaşc din Berivoiu Mic – 245
1796-1810) – 312, 321, 374 Popa Iosif din Şerel – 299
Pop Timandi, Ştefan, vicar general al Popa Irimie din Beiud – 242, 243
episcopului Inochentie Micu – Popa Isaia din Ocna Sibiului – 251
136 Popa Işfan – vezi Purcel, Ştefan
Pop, Toma, inspector al protopopiatului Popa Iştvan din Sălaşu de Sus – 67
Micăsasa (1781), apoi al Popa Larion din Tiha Bârgăului – 245
Mediaşului (1782) – 373 Popa Lazăr din Bratfalău – 246
Pop, Zaharia, jurat al protopopiatului Popa Leontie din Topa-Sâncraiu – 244
Dobra (1781, 1782) – 373 Popa Luca din Curticap – 373
439
Tóth Zoltán – 25, 26, 28, 40, 53, 73, 74, Ţichindeal, protopopiat (1796-1810,
115, 120, 122, 124-126, 132, 135- 1835) – 359, 362
137, 144, 149, 176, 198, 231, 256, Ţigani – 333
262, 269, 270, 292, 303 Ţopa, Chiril, protopop de Armeni
Totoiu – 214 (1787), apoi de Sibiu (1788, 1789-
Transilvania – 8, 11-14, 16, 17, 20, 25, 1804), profesor şi prefect al
29, 36, 41, 42, 45-49, 51-63, 65, seminarului din Blaj, vicar foraneu
71-79, 86-88, 91, 93, 96, 101, 104, al Haţegului – 91, 134, 172, 184,
106, 107, 109, 115, 116, 120, 121, 231, 234, 235, 252, 257, 298-300,
125, 128, 130, 132, 139, 141, 142, 316, 332
144, 145, 149, 150, 151, 153, 160,
166, 168, 170, 172, 174, 176, 179, Uioara, district protopopial (1811) şi
181, 197, 201, 202, 204-208, 210- protopopiat (1812-1821, 1826-
212, 214, 215, 218, 219, 221, 222, 1835) – 346, 359, 361
227, 230, 235, 256, 258, 264, 270, Ujgorod – vezi Ungvár
277, 278, 280, 282, 288, 293, 294, Ungaria – 12, 14, 44, 46, 49-56, 58, 61,
301, 302, 307, 308, 314, 324, 326, 73, 75, 76, 79, 80, 87, 88, 91, 99,
339, 363, 383 100, 111, 116, 117, 120, 121, 125,
Trei Scaune, scaun şi comitat – 78, 178, 137, 143, 149, 153, 157, 178, 182-
180, 298, 345, 352, 355, 356, 359, 185, 201, 202, 206, 211, 212, 217,
361, 362; ~ protopopiat (1781, 218, 221, 222, 229, 239, 256, 260,
1782, 1800-1810, 1812-1835) şi 265, 267, 284, 288, 291, 306, 307,
district protopopial (1811) – 166, 339, 383
352, 355, 359, 361, 362, 373, 374 Ungur, Daniel, protopop de Mărgău
Trento – 108, 140 (1781-1804) – 81, 319, 324, 372; ~
Trnava – vezi Tyrnavia Petru, protopop de Santău (1782,
Truţă, Alexandru, preot în Beica Română 1785, 1787-1796, 1801 – 135, 170,
– 191 171, 177, 178, 328, 334, 335
Turc (Török), Ioan, viceprotopop de Unguraş – 333; ~ protopopiat (1779,
Pogăceaua (1804-1835) – 290 1781-1800, 1835 – de fapt, sediul
Turda – 79, 173, 175; ~ comitat – 81, protopopiatului era atunci la
156, 158, 166, 173, 174, 192, 310, Gherla) – 243, 311, 355, 357, 362,
345-347, 353, 354, 356, 357, 359, 373, 374
362; ~ protopopiat (1781, 1782, Ungvár – 138, 212, 248, 267
1783, 1790, 1796-1835) şi decanat Urban al V-lea, papă – 51
capitular (1835) – 81, 231, 249, Urmeniş, mănăstire – 81, 174, 345; ~
307, 310, 321, 323, 347, 354, 357, protopopiat (1806, 1809, 1810) –
359, 362, 372, 373 358
Türi, asesor al Tablei Regeşti – 65 Ursz, Lukiana, locuitoare în Lompirt –
Tuşnad – 78 247
Tuştea – 244
Tyrnavia – 117, 137, 138, 140, 184, 235, Vác, episcopia romano-catolică de ~ –
260, 288, 303 52, 99, 198
Vaca, mănăstire – 81
Ţara Leşească – vezi Polonia Vad (Făgăraş) – 68; ~ (Solnocul
Ţara Românească – 13, 72, 200, 202-204, Interior), district protopopial
206, 209, 211, 212, 244, 274, 294 (conscripţie 1811) – 349
Ţara Ungurească – vezi Ungaria
Ţările de Jos – 93
447