Istoria, dogmele, tradițiile

și Liturghia
Bisericii armene de Răsărit

Cu noțiuni adiționale
asupra originii acestei Liturghii, asupra celor șapte taine, a
sărbătorilor și posturilor, a ierarhiei bisericești, a veșmintelor
sacerdotale și asupra formei interioare a bisericii la armeni.

Tradusă din limba franceză

de

Ioan G. Tutuy

Editura Zamca
București, 2014
2
 PREFAŢĂ

După ce Armenia a primit creştinismul, în anul 34

d. Ch., prin predicarea sfinților apostoli Tadeu şi Bartolomeu,
Biserica armeană a rămas mult timp legată de Biserica mamă
din Ierusalim şi de cea din Constantinopol. Mai târziu însă,
anumite neînțelegeri apărute din cauza unei confuzii de cuvinte
au început să devină din ce în ce mai serioase și au dus la acea
ruptură dintre Biserica armeană și cea greacă care, în ciuda
strădaniei armenilor de a o putea evita, s-a hotărât definitiv în
1181, tocmai atunci când ea trebuia să dispară definitiv, tocmai
în momentul când buna-înțelegere între cele două Biserici, de
mult tulburată, trebuia să fie din nou stabilită. De atunci,
Biserica armeană a rămas fidelă tradițiilor sfinților ei părinți. Și
tot de atunci diversele calomnii nemeritate au curs cu abundență
asupra credinței acestei Biserici și s-au perpetuat până în zilele
noastre. Consider inutil să le mai amintesc și să demonstrez cât
sunt de inexacte. Cititorul, parcurgând expunerea credinței
Bisericii armene și cauzele ce au făcut-o să se despartă de
Biserica greacă, se va putea convinge ușor de adevăr. Iată una
dintre principalele cauze ce m-au determinat să scot la lumină
această carte care va arunca o lumină vie asupra adevăratei
credințe a Bisericii armene.
Sper că onorabilii cititori vor primi cu bunăvoință această
lucrare interesantă și mă vor scuza dacă condeiul meu tânăr și
nepriceput nu va fi putut exprima acea dulce și elegantă manieră
de redare ce îi caracterizează pe marii scriitori.

Botoșani, 1873 I. G. Tutuy

3
4
 INTRODUCERE

Credința Bisericii armene de Răsărit, adică a celei ce

ține de Catholicosul său sau de patriarhul universal ce își are
scaunul la Ecimiadzin 1 , și mai cu seamă doctrina ei asupra
dogmei Incarnațiunii, a dat ocazia unor numeroase dezbateri și
scrieri. Autorii occidentali ce s-au ocupat de acest subiect, lipsiți
de o cunoaștere suficientă a limbii armene și în neputința de a
recurge la textele originale, nu și-au putut însuși decât niște
noțiuni imperfecte și n-au putut prezenta cititorilor lor decât
niște aprecieri inexacte. În cărțile ce au fost tipărite până acum
în Europa, și în care se vorbește despre armeni, se repetă
neîncetat că ei au îmbrățișat monofizismul așa cum l-a prezentat
arhimandritul Eutihie din Constantinopol împreună cu sectanții
săi: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Iacob Baradeu,
supranumit Zanzal. Aceștia nu recunoșteau în Isus Christos
decât o singură natură, natura divină. Astfel, iezuitul P. Monier,
altmiteri stimabil, care a vizitat Armenia și care este autorul
unei scrieri asupra istoriei vechi și a situației actuale a acestei
țări, precum și orientalistul Lacfoe, protestant, care a scris
Istoria Creștinismului Ethiopiei și a Armeniei 2 , pretind că
armenii sunt o ramură a monofiziților și a iacobiților. Această
aserțiune este foarte puțin fondată deoarece armenii nu numai
că i-au condamnat și îi condamnă în continuare pe Eutihie și pe
adepții săi și îi enumeră în lista ereticilor pe care îi excomunică
Biserica lor, dar și profesează încă, în mod explicit, ca și
Biserica greacă și latină, dogma a două naturi, a două voințe și
a două lucrări în Isus Christos3.

1
Mănăstire și biserică celebră fondată la începutul secolului al IV-lea
de Sfântul Grigore Luminătorul, apostolul național al Armeniei, în
Vagharșabad, una dintre vechile capitale ale acestui regat, în provincia
Ararad.
2
Un vol. in-12: La-Haye 1729, pag. 237 și 238.
3
În cartea cu titlul Exercițiul credinței creștine, publicată la Moseva
de Maser, profesor de limbi orientale la institutul Lazareff din

5
 O ambiguitate în termenii idiomului lor, folosiți pentru
a defini coexistența și corelarea celor două naturi ale omului-
Dumnezeu, a cauzat eroarea în care au căzut cei ce le atribuie o
doctrină pe care ei nu și-o însușesc, așa cum limpede arată
cartea pe care o publicăm astăzi.
Dornic de a face să înceteze aceste idei false răspândite
asupra unei națiuni stimabile în atâtea privințe, un armean, al
cărui nume se leagă de cele mai ilustre și mai vechi amintiri ale
patriei sale, distins atât prin pregătirea solidă și variată pe care
o deține cât și prin eminenta poziție socială pe care o ocupă, și
căruia limba franceză îi este atât de familiară ca și limba
maternă, a scris paginile următoare, în care se vede expusă cu
sinceritate și în deplină cunoștință de cauză, profesiunea de
credință a Bisericii, a cărei membru este.
Această carte se împarte în trei părți. Prima parte
prezintă pe scurt tabloul complet al istoriei acestei Biserici, a
mișcării doctrinelor ce au avut loc în sânul ei și a schimbărilor
pe care le-a suferit de când sfinții apostoli Tadeu și Bartolomeu
au adus lumina Evangheliei în Armenia Mare, până în
momentul actual. Documentele în baza cărora a fost realizată
această primă parte au fost extrase din cele mai sigure izvoare:
din cărțile și manuscrisele sau tipăriturile bibliotecii mănăstirii
patriarhale din Ecimiadzin. La acestea au contribuit, de
asemenea, și scrierile vartabezilor (doctori) armeni moderni,
cei mai renumiți pentru cunoștințele lor.
A doua parte cuprinde o expunere a credinței armene,
făcută de către patriarhul Sfântul Nerses Șnorhali (grațios), la
cererea împăratului Manuel Comnen. Sfântul Nerses a fost
denumit astfel datorită cuvântului său mișcător și înduplecător,
a grației și eleganței stilului său; sau mai bine glaietsi, pentru că

Moseva, în 1850. Cartea a apărut cu aprobarea și pecetea

catholicosului de atunci, Mons. Nerses al V-lea.
6
pe când trăia el catholicosul își avea scaunul la castelul Hrom-
Gla4 situat pe țărmul occidental al Eufratului.
Sfântul Nerses, care a ocupat scaunul patriarhal timp de
6 ani, din 1166 până în 1172, făcea parte din una dintre cele mai
vechi și mai însemnate familii ale Armeniei. El se trăgea din
Sfântul Grigorie Luminătorul și din familia regală a Arsacizilor
prin strămoșul său Grigorie Magistros, ducele Mesopotamiei,
cunoscut atât pentru capacitățile sale militare cât și pentru vasta
sa erudiție. Se va vedea, în capitolul Prescurtare din istoriei
Bisericii armene, câtă silință a depus acest patriarh pentru a
realiza unirea atât de dorită a Bisericii grecești cu Biserica
armeană. Scrisorile lui, inserate în scrierile sale prozaice,
dovedesc bunele relații în care s-a aflat neîncetat atât cu
patriarhul Constantinopolului cât și cu principele Alexis,
ginerele împăratului Manuel Comnen dar și cu acesta din urmă.
Toți aceștia îl stimau foarte mult pe acest venerabil și învățat
doctor. Ca poet, Sf. Nerses a abordat o mulțime de subiecte,
majoritatea cu un caracter religios. Printre poemele sale cele
mai cunoscute și mai căutate se numără poemul despre orașul
Edessa, cucerit de la creștini, spre finalul anului 1144, de către
atabegul Emed-Eddin-Zengui 5
tatăl lui
Nur-Eddin, atât de celebru în istoria cruciadelor.
În fine, partea a II-a este o traducere literară a Liturghiei
Bisericii armene de Răsărit.
În noțiunile adiționale ce încheie volumul se vorbește
despre vechimea acestei Liturghii care se întinde până în
timpurile apostolice. Mai târziu, către începutul secolului al IV-

4
Hrom-Gla sau Horom-Gla, literalmente „castel roman” de la
cuvântul arab Kala sau Kale (cetățuie). Acest castel fusese luat de
către Grigoriu al III-lea de la văduva lui Josselin de Courtenay, fratele
și predecesorul lui Nerses, care a fost catholicos din 1113 până în 1165
sau 1166.
5
Potrivit istoricului armean Grigorie poetul, care este încă în viață,
Edessa a fost cucerită sâmbătă, 23 decembrie 1144, în ziua Sfântului
Ștefan, protomartirul. Însă, potrivit istoricului sirian Grigorie
Abul-Faradj, aceasta a avut loc pe 3 ianuarie 1145.
7
lea, ea a fost fixată în forma sa principală de către Sf. Grigorie
Luminătorul. După aceea, a fost revăzută pe rând, în cursul
secolului al V-lea, de către patriarhul Sf. Sahag (Isaac), de Sf.
Mesrob, inventatorul alfabetului armean și de patriarhii Kiud și
Ion Mantaguni și adaptată în mare parte după Sf. Ion
Chrisostom. Cu toate acestea ea cuprinde o mulțime de
rugăciuni în care se vede o compoziție originală cu totul
armeană, cunoscută prin maniera și evoluția gândirii, lărgirea
maiestuoasă și corectitudinea stilului. În asentimentul general,
aceste rugăciuni îi sunt atribuite lui Ion Mantaguni, unul dintre
cei mai sfinți și mai învățați părinți ce au reprezentat Biserica
armeană, curajos apărător al credinței creștine împotriva
persecuțiilor regelui Beros sau Firux al Persiei.
Persoanele interesate de studiile religioase și liturgice
vor primi cu bunăvoință, sper, o carte ce va arunca o lumină
nouă asupra istoriei, doctrinelor și constituirii uneia dintre cele
mai vechi Biserici ale Răsăritului.

Paris, 1855 Editorul

8
 PRIMA PARTE

Prescurtare din istoria Bisericii armene

I
Predicarea Evangheliei în Armenia,
în timpurile apostolice

Sfinții apostoli Bartolomeu, Tadeu, Iuda, fratele Sf.

Iacob cel mic și Toma, au dus lumina creștinismului în Asia
imediat după înălțarea Domnului nostru Isus Christos.
Prima perioadă a creștinismului în Armenia Mare și în
cea Mică cuprinde o perioadă de 268 de ani, începând cu anul
34 până în 302 d. Ch. În cursul acestei perioade, în Armenia,
domneau regi armeni idolatri.
În anul 34, apostolul Tadeu a venit în Edessa, capitala
regatului Armeniei, unde domnea pe atunci Abgar pe care mai
mulți istorici l-au socotit pe nedrept rege al Siriei, printre care
și Denis din Siria în Istoria sa scrisă în jurul anului 820. Însă
Moise din Choren 6 , care își compunea lucrarea Istoria
Armeniei, în jurul anului 460, afirmă, în baza unor documente
culese din arhivele Edessei, că Abgar era regele Armeniei și că
avea sub stăpânirea sa și o parte din Siria, ceea ce i-a făcut pe
mai mulți autori să pretindă că acest principe ar fi fost regele
Siriei.
Conform acestor diverse mărturii, Abgar era de mult timp
prada unor suferințe crude pe care arta medicinei nu le putuse

6
Moise din Choren, istoric armean născut în 370 d. Ch., în orașul
Choren, a făcut un studiu profund despre literatura geacă. A vizitat
Antiohia, Alexandria, Roma, Constantinopol iar la întoarcerea sa a
fost numit director la arhivele patriarhale, apoi arhiepiscop la
Pacrevant. A lăsat o Istorie a Armeniei care se întinde până în 441 și
care a fost tradusă în latină, în 1738, și în franceză, în 1741. El a mai
lăsat o geografie cu importante citate ale scriitorilor greci și Cântece
vechi. A murit în 487 (nota traducătorului).
9
alina. Auzind de minunile săvârșite de Isus Christos a trimis un
mesager pentru a-l ruga să vină să-l vindece și să predice doctrina
Evangheliei în statele sale. Mântuitorul, neputând veni la invitația
acestuia, i-a trimis portretul său pictat pe pânză. Primind acest dar
prețios, regele a fost vindecat. Această icoană a fost pusă pe poarta
cea mare a Edessei și, de atunci, ea a fost pentru acest oraș cea mai
puternică apărare. În martirologiul grecesc se amintește de această
icoană miraculoasă.
Abgar, impresionat de minunea care l-a făcut să-și
redobândească sănătatea, l-a primit cu bunăvoință pe apostolul
Tadeu și a îmbrățișat religia creștină. Tadeu adusese în Armenia
lancea cu care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce. El a fondat în
Edessa prima biserică creștină, l-a numit episcop pe Addeu, a
consacrat mai mulți preoți și le-a transmis preceptele Evanghelice
destinate pentru a dirija turma încredințată în îngrijirea lor. Aceste
precepte se găsesc însemnate și s-au păstrat până în zilele noastre,
în cărțile armene și, printre altele, în Ganonachircul sau
Nomaganonul lor.
După aceea, Tadeu a mers în Armenia Mare unde a
convertit un număr mare de armeni, chiar și pe conducătorul lor,
Sanadrug, care, mai târziu, l-a succedat pe Abgar și care a căzut
din nou în idolatrie. Acest principe i-a persecutat pe creștini și l-a
trimis la moarte pe apostolul Tadeu care a suferit martirajul în anul
50 d. Ch., în orașul Șavarșan, districtul Ardaz.
În cursul celor 17 ani, în care Tadeu și-a exercitat
apostolatul în Armenia, a adus o mulțime de suflete la adevărata
credință, a clădit mai multe biserici și a stabilit episcopi în orașul
Edessa și în provinciile Ardaz și Carabag. Cei mai cunoscuți
dintre acești episcopi sunt: Addeu, Zaharia, Teofil, Eliseu și
Eustațiu. Rămășițele Sfântului Tadeu au fost îngropate în satul
Magra, nu departe de orașul Magu, în districtul Ardaz, unde
armenii au și astăzi o mănăstire în onoarea acestui sfânt, mănăstire
în care s-au păstrat moaștele lui și acelea ale Sfintei Santuchd7.
Sfinții apostoli Bartolomeu, Varnava și Filip au parcurs împreună

7
Fiica lui Sanadrug.
10
Siria și Asia de Sus. După moartea lui Filip, Varnava a mers în
Persia și India iar Sf. Bartolomeu s-a îndreptat și el spre Armenia
și Persia, unde s-a stabilit.
Sf. Bartolomeu a adus în Armenia icoana făcătoare de
minuni a Sfintei Fecioare, lucrată de Sf. Luca, dar care s-a pierdut.
La Diulfa, l-a numit episcop pe discipolul său, Consius. A predicat
în vechiul Nachicevan și în mai multe provincii din Turcia asiatică
unde locuiau armeni. În fine, a venit la curtea regelui Sanadrug, la
Nisiba, a aprins acolo lumina creștinismului și a făcut mai mulți
prozeliți, printre care și pe Ocohi, sora regelui. Sanadrug l-a
răstignit și l-a decapitat. El a murit la 18 ani după moartea lui
Tadeu, în 68 d. Ch. Cronicarii armeni și greci, precum și
bolandiștii8, în faptele sfinților, vorbesc despre perioada în care a
locuit Sfântul Bartolomeu în Armenia. Apostolul Sf. Iuda, fratele
Sfântului Iacob, a vizitat Armenia în jurul anului 60 și s-a întâlnit
acolo cu Sf. Bartolomeu, în orașul Artaxata. Sfântul Iuda a întors
și el multe suflete către Isus Christos, a consacrat episcopi și preoți
cărora le-a lăsat preceptele în scris. El a fost pus pe cruce în 72 d.
Ch., în Ormi din Armenia Mare, oraș care se numește astăzi
Urmie.
În martirologiile grecești și armenești se vorbește și
despre Sfântul apostol Toma, despre cum și-a desfășurat
activitatea apostolică în diferite țări din Asia, printre care și în
Armenia.
Acești primi patru fondatori ai creștinismului în Armenia,
la sfârșitul secolului I, i-au avut ca succesori pe discipolii lor
direcți: Eliseu, Amfilochius, Urban, Nerses, Appel și Aristobul.
Episcopii armeni care au urmat după aceștia și-au dat la
fel de mult silința pentru regenerarea acestei țări. Au fondat
biserici, au reglementat rânduiala rugăciunilor și au hotărât ca
Sfânta Cuminecătură să nu mai poată fi dată credincioșilor decât
de episcopi și preoți. Cu toate acestea, creștinii au mai avut de

8
Sunt cunoscuți sub acest nume toți iezuiții care, după Boland, au
continuat scrierea actei sanctorum.
11
luptat împotriva persecuțiilor unor suverani idolatri sau apostați
ca Sanadrug.
Moise din Choren, în Istoria sa, povestește că, în Armenia
Mare, în anul 107 d. Ch., au fost martirizați cinci discipoli ai Sf.
Tadeu iar în 130 au fost martirizate șapte persoane. Aceștia din
urmă sunt cunoscuți sub numele de Suchiasieni, după numele
conducătorului lor, Suchias. Numărul creștinilor era atât de mare
încât, sub domnia lui Adrian, au fost răstigniți pe muntele Ararat,
peste 10.000, dintre care cei mai mulți erau armeni.
Pe la începutul secolului al III-lea, regele Armeniei,
Chosroe I, a ordonat uciderea creștinilor cu scopul de a evita
dezbinarea în regatul său. Mai târziu, puternicul rege Tiridat,
înainte de a se întoarce la credința creștină, a dat un edict
asemănător. Însă aceste persecuții nu au zdruncinat consecvența
episcopilor și a preoților armeni care îndeplineau cu fidelitate, în
ceea ce privește cultul și rugăciunile, tot ceea ce le prescria
Biserica din Ierusalim care, pe drept cuvânt, poate fi numită mama
bisericii armene și a celei grecești. În acea perioadă, Biserica
armeană era încă unită cu cea din Ierusalim și cu Biserica greacă.
Pacea domnea pretutindeni. Mai mulți episcopi armeni au fost
hirotonisiți de către episcopii greci și de către cei din Ierusalim.
Serviciul divin se făcea la armeni, în cea mai mare parte, în limba
greacă pentru că, la acea vreme, alfabetul lor nu era încă inventat
iar ei foloseau noul Testament și cărțile de rugăciune grecești.
Însă, în relațiile lor oficiale cu statele vecine, foloseau literele
persane. Ierarhia clerului armean avea numai 3 niveluri:
Episcopatul, Preoția și Diaconia. Fiecare episcop era independent
în eparhia sa și toți aveau un rang egal9.
II
Răspândirea și stabilirea definitivă a creștinismului
în toată Armenia

Odată cu secolul al II-lea începe a doua perioadă a

Bisericii armene, care cuprinde un interval de 190 de ani, de la

9
Mihail Salanțian, Opere, Moscova, 1829.
12
302 până la 491, adică de la Sf. Grigorie numit Luminătorul
până la patriarhul Papghen. Pe parcursul acestei perioade,
această Biserică a arătat o deplină conformitate de dogme și
disciplină cu Biserica greacă și și-a menținut uniunea cu
aceasta. Mai bine zis, aceste două biserici nu formau decât una
singură, păstrându-și independența una față de cealaltă. Unul
dintre cei mai iluștri apostoli ai credinței creștine în Armenia a
fost martirul Sf. Grigorie Luminătorul. Armenia era guvernată,
la acea vreme, de Tiridat. Acest prinț a fost persecutorul
Sfântului Grigorie Luminătorul dar, mai târziu, a devenit
discipolul său și, punându-se sub steagul lui Christos, chiar mai
înainte decât împărații romani, a avut cinstea de a se socoti
primul monarh creștin. Istoria Sfântului Grigorie, încă din
copilăria sa, și apoi pe parcursul imenselor lucrări pe care le-a
împlinit în timpul pontificatului său, ne arată că el și Tiridat au
fost atinși de harul lui Dumnezeu și predestinați pentru a
îndeplini opera providențială a convertirii Armeniei la
adevărata credință.
Sf. Grigorie era arsacid de origine și se trăgea din regii
parți. Era fiul lui Anag, din ramura Suren-Bahlav, cel care l-a
asasinat la vânătoare pe Chosroe, regele Armeniei. Chosroe,
dându-și ultima suflare, a ordonat ca Anag, împreună cu toată
familia sa, să fie ucis. Sfântul Grigorie, scăpând din acest măcel,
a fost dus, la vârsta de numai doi ani, în Cezareea, în Capadocia,
de către Euthalius, fratele doicii sale și instalat în casa acestuia.
Educat în credința și practica Evangheliei de către rudele doicii
sale, a crescut și s-a căsătorit cu fiica unui principe armean. În
urma acestei căsătorii a avut 2 fii: pe Vărthanes și Arisdaghes.
Mai târziu, cei doi soți s-au despărțit de comun acord pentru a
se dedica în întregime lui Dumnezeu. Grigorie s-a dus în
Armenia pentru a răspândi adevărurile creștinismului și pentru
a îndrepta, prin purtarea sa, crima tatălui său, Anag.
La fel ca Sf. Grigorie, Tiridat, fiul lui Chosroe, s-a
văzut, încă din copilăria sa, înconjurat de inamici și expus la
cele mai mari pericole. După moartea lui Chosroe, Ardașir,
regele perșilor, a pus mâna pe tronul Armeniei și a vrut să-l

13
ucidă pe Tiridat, însă tânărul prinț a fost salvat și dus la Roma
unde a fost crescut în palatul cezarilor.
Atunci când Sf. Grigorie a ajuns în Armenia, în orașul
Vagharșabad, care era reședința regilor, Tiridat ocupa tronul pe
care-l reașezase Dioclețian. Într-o zi, pe când Tiridat oferea un
sacrificiu uneia dintre cele mai însemnate divinități ale
Armeniei, a observat că unul dintre spectatori stătea fără să ia
parte la solemnitate. Acesta era Sf. Grigorie. Tiridat a poruncit
să fie chemat și l-a obligat să se închine idolului. Sf. Grigorie,
fiind creștin, a refuzat. Atunci, regele l-a supus unor torturi
neînchipuite 10 . După aceste torturi, pe care Sf. Grigorie le-a
îndurat cu o tărie supraomenească, a fost aruncat într-o temniță
unde a rămas închis pentru mulți ani și unde a fost uitat de toți.
Numai o sărmană văduvă venea în fiecare zi să-i arunce câte o
bucată de pâine. O întâmplare care a făcut ca mânia lui Tiridat
să răbufnească, l-a mântuit pe Sf. Grigorie. La Roma, era o
tânără fată pe nume Ripsime, care locuia cu mai multe
însoțitoare de-ale ei, creștine ca și ea. Dioclețian, văzând-o, s-a
înflăcărat în fața frumuseții sale și a vrut să o ia de soție însă ea
a reușit să fugă din Roma împreună cu însoțitoarele și cu dădaca
ei, Gaiane. S-a dus și s-a stabilit în capitala Armeniei,
Vagharșabad. Dioclețian, aflând de fuga ei, i-a trimis vorbă lui
Tiridat să o trimită înapoi sau să o ia el însuși de soție. Tiridat,
învins și el de frumusețea ei, a vrut să o ia în căsătorie dar tânăra
fată i-a respins stăruințele iar el, furios, a dat-o, împreună cu
însoțitoarele sale, pe mâna călăilor. Astfel, au fost ucise, după
ce au suferit mai întâi torturile cele mai crude. Fiind vinovați de
această nouă crimă, Tiridat și curtezanii săi au fost loviți de
pedeapsa cerească și, la fel ca Nabucodonosor, și-au pierdut
mințile asemănându-se fiarelor sălbatice. În acest timp,
Chosrovituchd, sora regelui, trăia într-o profundă izolare. Ea a
auzit în vis vocea unui înger care i-a spus că numai Sf. Grigorie
ar putea să-i vindece.

10
Potrivit cronicilor grecului Agatang, secretarul lui Tiridat. Această
scriere a ajuns până la noi în limbile armeană și greacă.
14
 A trimis îndată poruncă ca acesta să fie scos din temnița
în care era închis. A fost găsit viu și sănătos. „Trăiesc, a spus el,
ajutat de Domnul meu.” După aceea l-a vindecat pe Tiridat și
acest rege barbar, pătruns deodată de spiritul adevărului, a căzut
la picioarele apostolului. Sfântul Grigorie i-a promis iertarea
cerească și l-a întrebat: „unde sunt mieii lui Dumnezeu?”
Arătându-i-se rămășitele sfintelor fete, le-a adunat, le-a reunit și
le-a îngropat, petrecându-și o noapte întreagă în rugăciuni, la
mormântul lor. Atunci, deschizându-se cerul, a văzut pogorându-
se o rază de lumină precedată de un nor de îngeri. În urma
acestora s-a arătat un chip uman ținând în mână un ciocan de
aur. Această viziune se îndreptă spre orașul Vagharșabad.
Imediat după, ciocanul lovi pământul care se căscă, munții se
zguduiră și din mijlocul pământului a ieșit groaznicul strigăt al
infernului. Apoi, nu departe de palat, s-a ridicat un piedestal de
aur sub formă de altar de unde s-a ridicat o columnă de foc,
sprijinind o boltă de nori deasupra căreia strălucea o cruce. Un
izvor de apă limpede și-a lăsat apele să se strecoare pe sub altar
și să ude o mare întindere de pământ. În jurul acestui edificiu
erau alte patru coloane, dintre care trei se înălțau deasupra
osemintelor sfintelor martire și, deasupra tuturor acestora,
strălucea o lumină sub formă de cruce. Un înger i s-a arătat
Sfântului Grigorie și i-a explicat această viziune: „Chipul uman,
a spus acesta, este Domnul iar edificiul deasupra căruia se află
o cruce înseamnă Biserica universală, care este pusă sub semnul
crucei pentru că pe cruce a murit fiul lui Dumnezeu. Locul
acesta trebuie să devină loc de rugăciune. Columna de foc și
izvorul exprimă botezul divin care decurge din Biserica
universală pentru refacerea omenirii. Cazi la pământ înaintea
grației ce ți-a arătat Dumnezeu și ridică aici o biserică.” Locul
unde Sf. Grigorie a avut această viziune a primit numele de
Șoghagath, cuvânt ce înseamnă revărsare de lumină iar, mai
târziu, mănăstirea clădită în acel loc a fost numită Ecimiadzin,
adică pogorârea fiului unic. Această mănăstire se numește la fel
și astăzi și este scaunul principal al Bisericii armene.

15
 A doua zi, regele împreună cu toată curtea sa au venit
să-l vadă pe Sf. Grigorie iar acesta le-a povestit viziunea sa.
A ridicat o cruce pe locul unde i s-a arătat altarul și a pus
osemintele sfintelor martire chiar în locul unde văzuse cele trei
coloane de foc. După aceea, ajutat de toți locuitorii orașului și
de regele însuși, a pus temelia bisericii Ecimiadzin și a celorlalte
trei biserici care se văd și astăzi în apropiere și care sunt sub
hramul/ invocațiunea sfintelor Rispime și Gaiane sau sub
numele de Șoghagath. Când moaștele martirelor au fost puse
într-un monument de piatră și închise sub temeliile celor trei
biserici, Tiridat a căzut încă o dată la picioarele Sfântului
Grigorie care i-a făgăduit din nou iertarea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie s-a îngrijit în mod deosebit de construirea
bisericii principale. Regele și curtea sa l-au ales drept păstorul
lor și l-au trimis în Cezareea, la reședința episcopului grec
Leontie, pentru a primi ordinul episcopal11. Sfântul Grigorie a
călătorit cu carul regelui, înconjurat de gărzi și încărcat de
daruri pentru bisericile grecești din vecinătate. Astfel, a ajuns la
Cezareea unde se răspândise deja vorba despre suferințele pe
care le îndurase pentru credință și pentru convertirea unui popor
întreg, făcută numai prin cuvântul său. Episcopul Leontie, după
ce i-a conferit episcopatul, i-a dat moaștele Sfântului Ioan
Botezătorul și pe acelea ale lui Athanagines. Pretutindeni în
drumul său, Sf. Grigorie răsturna templele și icoanele zeilor
mincinoși. Aproape de muntele Taron,
a dărâmat faimosul idol al Afroditei (numită și zeița Venus,
considerată ca fiind născută din spuma mării) și exact în locul
acela a botezat peste 20.000 de armeni, ridicând totodată o

11
Istoricii armeni demonstrează în mod clar că episcopul grec Leontie
a dat consacrarea episcopală a Sf. Grigorie. Aceasta este cu atât mai
probabilă cu cât, pe atunci, Biserica armeană nu avea nici o relație cu
Biserica de apus. Cu toate acestea, o istorisire veche ne spune că Sf.
Grigorie ar fi făcut o călătorie la Roma, însoțit de regele Tiridat, și că
papa St. Silvestriu i-a conferit demnitatea de patriarh sau Catholicos
al Orientului, dându-i inelul episcopal și mitra. Această istorisire i-a
făcut pe unii să creadă că Sf. Grigorie ar fi fost hirotonisit de papa.
16
biserică cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Această biserică există
și astăzi, nu departe de orașul Mușu. Tiridat a ieșit în
întâmpinarea Sfântului Grigorie și l-a așteptat pe marginea
Eufratului unde a primit botezul. Înainte să primească sfânta
împărtășanie, care-l făcea pe deplin creștin, Tiridat a ținut un
post de câteva zile. De atunci, acest post a fost ținut mereu de
Biserica armeană, în memoria triumfului creștinismului în
Armenia 12 . Din acel moment, regele Tiridat a devenit unul
dintre cei mai puternici susținători ai creștinismului și l-a ajutat
pe Sf. Grigorie, cu tot ce-i stătea în putere, să termine
mănăstirea Ecimiadzin. Acolo a fost așezat, în 301 sau 302 d.
Ch., scaunul patriarhal al catholicosului sau al șefului Bisericii
armene. Cincisprezece secole și jumătate au trecut de atunci și
această biserică, leagănul creștinismului armean, a rezistat în
timp și, lucru de mirare!, a rămas neatinsă în ciuda
numeroaselor războaie pe care armenii le-au purtat împotriva
perșilor și a altor popoare barbare. În schimb, reședința regelui,
Vagharșabad, nu este astăzi decât un sat și acela pe jumătate
ruinat. Ecimiadzinul a fost de mai multe ori restaurat de către
diferiți patriarhi. Biblioteca acestei mănăstiri, odată celebră
pentru numeroasele cărți rare pe care le deținea, numără astăzi
doar 1700 – 1800 de volume, cea mai mare parte manuscrise
armene. Printre cele mai importante obiecte pe care le deține
mănăstirea sunt moaște valoroase precum: mâinile Sfântului
Tadeu; mâna dreaptă a Sfântului Grigorie;
o mână a lui Arisdaghes, fiul acestuia; o mână a Sfântului Iacob
din Nisiba (Medzpin) care a adus la mănăstire bucăți din arca
lui Noe pe care i le dăduse un înger când, obosit de atâta
osteneală, se oprise, pe când urca muntele Ararat; o cruce mare,
care cuprinde o bucată din lemnul pe care a fost răstignit Isus
Christos și pe care regele Tiridat a primit-o de la Constantin cel
Mare; lancea cu care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce, adusă
în Armenia de către apostolul Tadeu și pe care acesta a încrustat

12
Acest post este numit araciavorch. Vezi noțiuni adiționale, la
sărbători și posturi.
17
o cruce; capul Sfintei Ripsime și coroana pe care papa Lucius
(pe wikipedia) / Lucio (în italiană)/ Lucie al III-lea a trimis-o
mănăstirii, în 1184, și pe care patriarhii și episcopii armeni au
adoptat-o în locul mitrei grecești. Trebuie știut însă că mitra
grecească s-a păstrat în biserica armeană pentru arhimandriți și
preoți. În timpul oficierii Liturghiei, aceștia trebuie să o poarte
pe cap, ca simbol al coifului spiritual și ca însemn preoțesc.
Mănăstirea mai deține un văl și o cârjă, trimise de papa
Inocențiu al II-lea. Vălul servește pentru patriarhi, în momentul
în care primesc ungerea sfântă, la instalarea lor. Armenii spun
că acest obiect amintește de vălul care a fost pus pe capul lui
Moise. La Ecimiadzin se păstrează, de asemenea, și scaunul
trimis patriarhului Iacob de către papa Inocențiu al XI-lea.
Sf. Grigorie a înființat mai multe episcopate în
Armenia, atribuind celui din Ecimiadzin supremația asupra
tuturor celorlalte. Chemând la aceste episcopate mai mulți
episcopi și preoți greci, a strâns și mai mult legătura existentă
între biserica armeană și cea greacă. În 325, Sf. Grigorie l-a
trimis la sinodul din Niceea pe fiul său Arisdaghes pe care l-a
consfințit episcop. El a adoptat ceremonia și disciplina decretate
de acest sinod ca simbol al credinței, credință pe care biserica
armeană o confesează și astăzi, și le-a introdus în rândul
populației căreia i-a fost prim păstor. Sfântul Grigorie, după ce
a văzut că opera sa fusese îndeplinită și că credința creștină a
triumfat, s-a retras în singurătățile muntelui Sebuh unde a și
murit. El a condus Biserica armeană timp de 30 de ani. Corpul
său, găsit de niște păstori ce rătăceau prin acel pustiu, a fost
înmormântat de aceștia fără ca ei să știe al cui este. Mai târziu,
un solitar a avut un vis în care i s-a dezvăluit unde se află trupul.
L-a găsit neatins și l-a înmormântat într-un sat numit Thortan,
în locul în care astăzi este o mănăstire.
În timpul împăratului grec Zenon, rămășițele sfântului apostol
au fost din nou dezgropate și duse o parte la Constantinopol,
o parte în Italia și altă parte prin diverse localități din Armenia.
Astăzi, capul său se află în Italia iar mâna stângă la Sis,
unde se află scaunul unui patriarh și al unui episcop, amândoi

18
fiind titulari. Mâna sa dreaptă este păstrată la Ecimiadzin unde
servește la consacrarea patriarhilor și la cea a sfântului mir. Fiul
cel mic al Sfântului Grigorie, Arisdaghes, i-a urmat acestuia pe
scaunul pontifical, pe care l-a ocupat timp de 7 ani. După
moartea sa, fratele său mai mare, Vărthanes, consacrat episcop
tot de Sf. Grigorie, a moștenit scaunul precum și virtuțile
înaintașilor săi.
Deși cea mai mare partea a poporului armean s-a
creștinat încă din timpul Sfântului Grigorie Luminătorul,
existau provincii aflate sub stăpânirea regilor idolatri unde
creștinismul a dat mai mulți martiri. Astfel, în Nicopolis, oraș
din Armenia, și-au dat viața pentru credință 45 de creștini,
dintre care cei mai cunoscuți sunt: Leon, Mauriciu, Daniel,
Antonie și Alexandru care au fost uciși din porunca
guvernatorului orașului, precum și Sfânta Olimbiada, soția
regelui Arsace al Armeniei.
Secolul al V-lea a dat și el bărbați de o importanță
deosebită și cu credință puternică, printre care Sf. Iacob din
Nisiba, de origine partă și văr cu Grigorie Luminătorul.
În anul 403, ilustrul arhimandrit Mesrob a inventat
alfabetul armean și, împreună cu mai mulți discipoli ai săi,
a tradus Biblia din limba greacă. Această versiune, prin
vechimea sa, exactitatea și eleganta simplitate a stilului său,
depășește toate celelalte versiuni orientale și trebuie situată în
rândul celor mai valoroase. Golius, Hottinger, Piques, Pierre,
Lebrun și Laczoze au arătat pe deplin valoarea ei. Discipolii
Sfântului Mesrob au tradus și operele Sfântului Vasilie, ale
sfinților Attanasiu cel Mare, Sfântului Ciril, Sfântului Ion
Chrisostom și ale altor părinți greci precum și o parte din cărțile
liturgice ale grecilor.
În 430, Sf. Mesrob îl ajută pe patriarhul Sf. Isaac să
revizuiască orânduiala sfintei Liturghii tradusă de Sf. Grigorie.
Ambii îi adaugă numeroase rugăciuni după părinții Bisericii
grecești. În acea perioadă, Liturghia armeană a luat forma pe
care o are astăzi și care s-a păstrat până în zilele noastre, timp
de paisprezece secole. Episcopii Armeniei, care s-au străduit să

19
întipărească creștinismului tipul otodoxiei și care se temeau de
erori de credință, se ghidau după Biserica din Ierusalim. Astfel,
episcopul Vărthanes, fiul Sfântului Grigorie Luminătorul i-a
scris, în 340, patriarhului Macarie din Ierusalim și i-a cerut
instrucțiuni cu privire la formele cultului și la administrarea
sfintei euharistii. Primind răspunsul lui Macarie, s-a conformat
cu o credință oarbă la preceptele Bisericii mamă din Ierusalim.
Sfântul Nerses I a fost primul episcop din Ecimiadzin
care și-a luat titlul de partiarh și Catholicos al întregii Armenii.
În 381, el a luat parte la cel de-al 2-lea Sinod ecumenic (primul
din Constantinopol). A luat cuvântul în diferitele sesiuni ale
acestei adunări și a primit, în numele Bisericii sale, toate
decretele date de acest sinod.
Atunci când, în 431, a avut loc, la Efes, cel de-al 3-lea
sinod ecumenic, pentru a condamna erorile lui Nestorie,
Teodosiu, împăratul Constantinopolului, l-a invitat pe
patriarhul Armeniei, Sf. Sahag (Isaac) să vină să asiste la acest
sinod. Însă, la acea vreme, armenii se aflau în război cu perșii
iar patriarhul lor nu a putut răspunde invitației. Acesta se afla
închis într-o temniță, fiind expus persecuțiilor regelui Persiei,
Hazgherd (Iezdedjerd). Cu toate acestea, patriarhul Maximian
al Constantinopolului și episcopul Proclus din Cizicu, care l-a
succedat, precum și Acachie din Melitenia i-au transmis
Sfântului Isaac prin discipolii săi: Ion, Leon, Iosif și Corim, care
se aflau la Constantinopol, deciziile sinodului din Efes și
comunicarea anatemei pronunțate împotriva lui Nestorie.
După ce a fost eliberat, Sf. Isaac i-a convocat, în 432,
pe episcopii armeni, le-a comunicat scrisoarea patriarhului grec,
le-a explicat scopul sinodului din Efes, a aprobat împreună cu
aceștia deciziile lui și a pronunțat, în numele Bisericii armene,
anatema împotriva lui Nestorie, Theodor din Mopsuest și
Diodor din Tars. Sfântul Isaac i-a trimis patriarhului grec,
Proclus, hotărârile acestei adunări pentru a-i arăta că armenii,
chiar dacă nu au putut fi prezenți la sinodul din Efes, din cauza
tulburărilor din țara lor, adoptă și ei doctrinele acestei sfinte
adunări. I-a mai trimis și o expunere a dogmelor Bisericii

20
armene, pe care Proclus a considerat-o ortodoxă și conformă
întru totul cu cea a grecilor. Copia scrisorii lui Proclus către
patriarhul armean Sf. Isaac a fost publicată în limbile greacă și
latină de Mansi, în tomul V din Colecțiunea despre sinoade.
Scrisoarea Sf. Isaac către Proclus, care s-a citit în sinodul al V-
lea ecumenic și al 2-lea din Constantinopol, a fost publicată în
aceeași lucrare, tomul IX.
În 451, în timpul sinodului din Calcedon, Armenia se
afla în război cu perșii. Sângele fiilor ei și, înainte de toate, a
patriarhului Iosif, a fost vărsat pentru credință.
Având îndoieli în privința acestui sinod și fiindcă nu
putuseră să asiste la acesta din cauza războiului pe care-l purtau
împotriva regelui Hazgherd al Persiei, armenii au crezut că
autoritatea lui a slăbit. Partizanii lui Eutihie și ai lui Dioscor,
patriarhul Alexandriei, anatemizați de sinodul din Calcedon, au
început să răspândească zvonuri mincinoase asupra credinței
acestui sinod și mai ales să pretindă că ar fi căzut din erorile lui
Eutihie în cele ale lui Nestorie și că ar fi deosebit în Isus
Christos două persoane diferite.
Aceste zvonuri mincinoase au crescut și mai mult în
ochii episcopilor Armeniei când s-au încredințat că sinodul
neglijase examinarea scrierilor celor trei episcopi sirieni, adepții
lui Nestorie și anume: Theodor din Mopsuest, Ibas din Edessa
și Theodorit din Cir și că nu pronunțase anatema împotriva
acestor ereziarhi condamnați de armeni cu puțin înainte de acest
sinod. Pe lângă acestea se adaugă și alte motive, mai mult sau
mai puțin grave, care i-au nemulțumit pe armeni și i-a îndepărtat
de credința Calcedonului.
Scrisoarea papei Leon I către Flavian asupra docrinei
acestei adunări a fost tradusă greșit în limba armeană. Pe de altă
parte, statutele și hotărârile sinoadelor, în perioada în care arta
tipografică nu exista încă, erau adeseori transcrise de oameni
puțin capabili și rău voitori, care, prin omisiuni de cuvinte fie
intenționat fie neintenționat, alterau sensul expresiilor și al
frazelor. Astfel, în scrisoarea papei Leon I,
se spunea într-un mod destul de ortodox, că Isus Christos avea

21
două naturi: una dintre acestea făcea minuni iar cealaltă era
supusă suferințelor omenești. Traducătorul a tradus cuvintele
una și cealaltă prin expresia care, în limba armeană, nu se aplică
decât la o persoană însuflețită, la un individ,
și înseamnă unul și celălalt cu sensul de cineva. Sensul scrisorii
în care una și cealaltă se raportau la cele două naturi ale lui Isus
Christos era prin urmare alterat în traducere prin cuvântul
vomân. Expresia una și cealaltă părea că face referire nu la cele
două naturi, ci la persoana lui Christos, iar cuvântul vomân,
repetat de două ori, i-a făcut pe armeni să creadă că se vorbește
despre două persoane sau ipostaze (firi) diferite. Scrisoarea
papei Leon, fiind recunoscută de către părinții din Calcedon ca
ortodoxă și conformă cu adevărata definiție a sinodului, i-a
făcut pe episcopii armeni să creadă, din punct de vedere formal,
că acest sinod recăzuse în erorile lui Nestorie condamnând pe
ale lui Eutihie. De atunci, ei susțineau,
în expunerile credinței lor cu privire la Isus Christos, făcând
aluzie la scrisoarea papei Leon pe care o considerau greșită din
cauza confuziei apărute în urma traducerii inexacte, că Isus
Christos nu era un unul (vomân) divin și atotputernic și un alt
unul (vomân) supus suferințelor, ci că era una și aceeași
persoană, unică, având două naturi: una divină și alta umană,
prin unitate de persoană dar nu prin confundarea substanțelor.
Aceste motive, într-o oarecare măsură dogmatice, care i-au
determinat pe armeni să respingă sinodul din Calcedon, au fost
întărite și mai mult de alte motive diferite și cu totul exterioare.
Printre acestea se numără neînțelegerile grecilor între ei înșiși,
cu privire la doctrinele acestei adunări, neînțelegeri ce au ținut
mulți ani, și ordinele împăraților greci Basiliskos, din 475, și
Zenon, autorul Henoticonului din 476, care nu numai că au
aprobat sinodul din Calcedon dar au și împiedicat să se mai
vorbească despre acesta pentru a face ca tulburările din Orient
să înceteze. Trebuie să adăugăm că limba armeană, pe atunci
puțin cultivată, nu avea capacitatea de a exprima cu acuratețe și
exactitate abstractizările teologiei grecești și dădea adesea un
sens contrar cugetărilor ce urmau a fi traduse. Luând în

22
considerare aceste aspecte, interpretarea corectă a acestora
stătea la baza înțelegerii dintre diferitele comunități creștine.
Cuvintele grecești fisis, usia și ypostas, adică natură, substanță
și persoană nu puteau fi traduse cu exactitate în limba armeană
în care, adesea, expresia ypostas sau persoană se confunda cu
ideea de fisis sau natură. Astfel că, atunci când grecii spuneau
că Isus Christos are două naturi, armenii credeau că aceasta
cuprindea coexistența a două persoane, idee pe care ei o duceau
foarte departe. Dorind să își dovedescă ortodoxia, întru totul
conformă cu credința Calcedonului și vrând să exprime că în
Isus Christos era o singură și unică persoană (ipostas, fire /
façiă), ei spuneau, în limba lor, o singură și unică natură sau
esență, expresie ce atrăgea asupra lor criticile grecilor.
Mai târziu, o împrejurare la fel de gravă ca și cele
precedente i-a făcut pe armeni să-și întărească opoziția față de
sinodul din Calcedon. Câțiva episcopi greci și sirieni,
întâlnindu-se la Edessa, în 482, au respins în mod solemn acel
sinod. Această nouă hotărâre dată de episcopii greci, dintre care
cea mai mare parte asistase la sinodul din Calcedon și care acum
se separaseră de el, nu era oare suficientă pentru a reînsufleți
din ce în ce mai mult și a perpetua neîncrederea și îndoielile
Bisericii armene față de ortodoxia sinodului pe care se temea
să-l admită?
Patriarhul armean Papghen, într-o adunare particulară a
episcopilor armeni din 491, i-a anatemizat din nou pe
nestorienii Barsuma și Acachie precum și pe adepții lui Eutihie
și s-a declarat împotriva sinodului din Calcedon, fără să
cerceteze însă deciziile acestui sinod. Astfel, o simplă confuzie
de cuvinte a determinat separarea Bisericii armene de Biserica
greacă. De la acest sinod, prezidat de patriarhul Papghen, începe
cea de-a 3-a perioadă a Bisericii armene, adică din 491 până în

23
1175, care se poate numi perioada pretinsei separări a Bisericii
armene de cea greacă13.
Sinodul al 5-lea ecumenic, al 2-lea din Constantinopol
ținut în 553, s-a ocupat, chiar din primele sale sesiuni,
cu cercetarea lucrărilor nestorienilor Theodor din Mopsuest,
Theodorit din Cir și Ibas din Edessa, anatemizați deja de către
armeni, așa cum am arătat mai sus. La acest al 5-lea sinod nu a
asistat nici un episcop armean, dar ca semn de pace și
bunăvoință față de Biserica Armeană s-a cititi în acest sinod
scrisoarea patriarhului Isaac din 435, adresată după sinodul din
Edessa lui Proclus, patriarhul Constantinopolului14 și în care Sf.
Isaac, aprobând sinodul din Edessa, îi aduce la cunoștință că a
pronunțat anatema împotriva lui Theodor din Mopsuest,
Theodorsit din Cir și Ibas din Edessa. Această scrisoare a fost
citită din două motive: 1. pentru a-i justifica pe armeni pentru
absența lor de la sinod și pentru a arăta că ei s-au ocupat cu un
secol înainte de lucrările celor trei episcopi eretici numiți mai
sus; 2. pentru a demonstra că, condamnând pe discipolii lui
Nestorie, ei nu puteau fi nestorieni și că prin urmare puteau să
fie scutiți de participarea la acest sinod fără ca această absență
să le poată fi imputată drept un act de ostilitate.
La cel de-al 6-lea sinod, al 3-lea din Constantinopol, din
680, au fost prezenți patru episcopi armeni: Theodor, George,
Grigorie și Ion. Cu toate că acest fapt este contestat de către unii
istorici armeni, s-a constatat totuși că hotărârile acestui sinod
sunt conforme cu credința Bisericii armene.
La cel de-al 7-lea sinod, al 2-lea de la Niceea, din 788,
au fost prezenți trei episcopi armeni, Stefan, Vartan și Vasile și
doi arhimandriți, Vahan și Vartan, care au aprobat adorarea
sfintelor icoane, obicei păstrat cu sfințenie de către Biserica
armeană până în zilele noastre.

13
Sinodul din Calcedon a a fost recunoscut de patriarhul Esdras, în
623, și de patriarhul Zaharia, în 826, după cum se vede în istoria
Armeniei.
14
Mansi, IX.
24
 Dintre aceste șapte sinoade, doar unul nu a fost
recunoscut de facto de către Biserica armeană, și anume cel din
Calcedon. Din punct de vedere dogmatic, ea admite profesiunea
de credință a acestui sinod, care este, în fond, aceeași cu a sa.
Cât despre sinoadele ecumenice 5, 6 și 7, nerecunoscute de
facto de această Biserică, nu se poate spune că nu le-a primit în
realitate pentru că doctrina proclamată de acestea este identică
cu a sa. Este adevărat că armenii nu au luat parte la aceste
adunări fiindcă relațiile dintre ei și greci au fost întrerupte încă
de la sinodul al 4-lea, în schimb ei nu au protestat niciodată
împotriva hotărârilor adoptatea de acestea15. Ca dovadă clară că
Biserica armeană de Răsărit nu a împărtășit nici o clipă erorile
lui Eutihie, în ciuda confuziei de cuvinte asupra naturilor și a
persoanei lui Isus Christos, și că ea a luat măsuri împotriva
acestei erori cu mult înainte de Eutihie, se poate cita rugăciunea
pe care o spune preotul la îndeplinirea sfintei slujbe, înainte de
consacrație. În timp ce corul cântă „sfânt, sfânt, sfânt” preotul
spune o rugăciune lungă în care se spune, printre altele, „că el
(Dumnezeu Fiul) făcându-se om cu adevărat și nu în aparență,
luă trup în sânul Fecioarei Maria, printr-o unire nespusă și fără
amestecare, etc.”
Unul din versurile cântării pe care Biserica armeană o
adresează suliței sfinte care a străpuns coasta Mântuitorului,
dovedește credința armenilor în cele două naturi unite și
neconfundate într-o singură persoană: „Bucură-te floare,
petutindeni slăvită, udată de sângele Domnului nostru Isus, care
ai dezrădăcinat toate rele și bolile păcatului. Prin tine ni
s-a arătat cel crucificat, ca om și ca Dumnezeu, cu adevărat mort
și trăind; prin tine, a crezut sutașul, și s-a arătat dumnezeirea lui

15
Istoricii armeni nu au aceeași părere asupra faptului că episcopii
armeni au fost prezenți sau nu la ultimele trei sinoade ecumenice; mai
mulți afirmă că armenii au participat la ele și au aprobat hotărârile lor.
Catholicosul Ion, în 1847, în scrisoarea sa către M. S. împăratul
Rusiei, recunoscuse solemn, în numele Bisericii sale, primele și
ultimele trei sinoade și exprimase care este adevărata credință a
Bisericii armene.
25
Isus Christos; prin tine să putem slăvi pe Domnul nostru Isus
Christos, și întărirea Bisericii.”
Biserica armeană a ținut patruzeci și cinci de sinoade
particulare, toate prezidate de patriarhi și în care se evalua cu
severitate credința și cârmuirea tuturor episcopilor, pentru a
păstra unitatea și a depărta doctrinele false și erezia. Cele mai
cunoscute dintre aceste adunări sunt:
Sinodul din 455, convocat de patriarhul Sf. Isaac pentru
a recunoaște formal sinodul al 3-lea ecumenic, cel din Efes, la
care patriarhul nu putuse asista fiindcă era închis în închisoare
din ordinul regelui Hazgherd.
Sinodul din 491, în care patriarhul Papghen i-a
condamnat pe nestorienii Barsuma și Acachie, precum și pe
eutihieni, și în care a respins clar și răspicat sinodul din
Calcedon16.
Sinodul întrunit de patriarhul Esdras, în 629, la
Theodosiopolis sau Garina (Erzrum), a fost cel la care s-a făcut
prima încercare a Bisericii armene, de după 491,
de împăcare cu Biserica greacă. Esdras a dovedit împăratului
Eraclie că dogmele celor două popoare sunt identice și că
armenii i-au condamnat întotdeauna pe Eutihie, pe Nestorie și
pe toți ceilalți eretici. Împăratul i-a spus patriarhului că grecii
erau de aceeași părere asupra tuturor acestor puncte. Mai mult,
Esdras a recunoscut formal, în sinodul său din Theodosiopolis,
sinodul din Calcedon.
În 647, patriarhul Nerses al III-lea a convocat un sinod
la Tuina și, la fel ca predecesorul său, i-a arătat nepotului lui
Eraclie, împăratul Constantin al II-lea că credințele celor două
popoare sunt identice. Ca semn de pace, împăratul, din
perspectiva unor istorici, a primit Sfânta Euharistie din mâna
patriarhului iar din perspectiva altora, patriarhul s-a împărtășit
în Biserica greacă.
Cu toate stăriunțele acestor două ultime sinoade pentru
unirea celor două Biserici, majoritatea episcopilor armeni a

16
Vezi ceea ce s-a spus mai sus despre sinodul din Calcedon.
26
persistat în depărtarea sa de greci. Îndărătnicie fatală, sursă de
rele nesfârșite, nu numai în domeniul religios dar și în cel
politic!
În 719 și 726, au avut loc două sinoade în urma
stăruințelor patriarhului Ion, numit „filosoful”. Acest prelat
cultivat și cucernic a încercat să elimine orice motiv de ură și
neînțelegere față de Biserica de la Constantinopol și a păstrat în
Biserica sa cultul și ceremonialul grecești. Nu a amintit de
sinodul din Calcedon, cu toate acestea a proclamat, în numele
Bisericii sale, ferma credință a acesteia în cele două naturi ale
lui Isus Christos, și a pronunțat anatema împotriva sectei
fantasticilor, discipolii lui Iulian din Halicarnas.
Patriarhul Ion, supranumit „istoricul”, adversar declarat
al Bisericii grecești, i-a convocat pe episcopii armeni, în 847, la
mănăstirea Ecimiadzin, a condamnat doctrina nestorienilor și a
eutihienilor și a interzis orice relaționare cu comunitățile
creștine din Apus.
Dușmănia episcopilor armeni împotriva acestora din
urmă a izbucnit odată cu începerea relaționării dintre Zaharia,
patriarhul Armeniei și Fotius, patriarhul din Constantinopol.
Aceste relații arată, în același timp, cât de mult ținea, și a ținut
dintotdeauna, Biserica armeană la independența sa.
Excomunicarea dată de papa Nicolae I împotriva lui
Fotius a fost considerată nulă de către Biserica armeană.
În 862, Zaharia ținuse un sinod pentru a justifica în fața lui
Fotius17, ortodoxia Bisericii armene. Patriarhul Niceei, trimis de
acesta din urmă, a luat parte la acel sinod și i-a explicat lui
Zaharia credința confesată de Biserica greacă în sinodul din
Calcedon. Zaharia, împreună cu sinodul său, consimțind,
au primit în mod formal sinodul din Calcedon, adăugând totuși
o clauză unde se păstrează vechea neîncredere a clerului armean
față de cel grec. Această clauză prevedea ca toți cei care, în
convingerea lor, considerau că dogmele acestui sinod sunt

17
Fotius, exilat de către împăratul Leon filosoful, a murit într-o
mănăstire din Armenia, în 891.
27
contrare tradițiilor apostolice și primelor trei sinoade ecumenice
și, printr-o inconsecvență inadmisibilă, nu-l respingeau,
atrăgeau anatema asupra lor. Cât despre cei care, convinși de
ortodoxia părinților din Calcedon, îndrăzneau, impulsionați de
un sentiment părtinitor sau de ură, să-i calomnieze sau să-i
vorbească de rău, aceștia își făceau singuri rău. Această clauză
a cauzat o răceală între patriarhii Zaharia și Fotius. Cu toate
acestea, ea reprezenta numai o retractare a imputărilor proferate
de armeni împotriva sinodului din Calcedon și le impunea, într-
o oarecare măsură, o limită pentru a-i împiedica să comită din
nou erori și a se deda falselor lor prevenții împotriva hotărârilor
acestui sinod, hotărâri care, drept vorbind, erau pe deplin
conforme cu dogmele Bisericii lor.
În 966, patriarhul armean Vahan, om luminat, care
dorea pacea între cele două părți, susținut de Theodor, episcop
din Melitena, a făcut o expunere a dogmelor Bisericii armene,
destinată lui Policlet, patriarhul din Constantinopol. Acesta a
aprobat-o și i-a recunoscut ortodoxia.
Din 1160, Biserica greacă a arătat o indulgență foarte
mare față de Biserica armeană, sora ei mai mică. Grecii doreau
ca armenii să se unească cu ei deoarece aceste două Biserici
profesau aceleași dogme și nu fuseseră separate decât în urma
unei simple confuzii de cuvinte. Cu toate acestea, necesitatea
unei înțelegeri reciproce se resimțea din ce în ce mai mult,
pentru a putea pune capăt ostilităților de ambele părți și pentru
a opri progresul început de Biserica latină în Armenia. Armenii,
recunoscând primele trei sinoade, fiind în unire cu grecii cu
privire la ultimele trei în ceea ce privește dogmele, profesând,
în fond, credința sinodului din Calcedon la fel de bine ca și
aceștia, continuau, cu toate acestea, să nutrească anumite
bănuieli care, pentru a fi diminuate și chiar înlăturate, cereau o
apropiere sinceră. Biserica greacă era pe deplin conștientă dar,
rănită de neîncrederea episcopilor armeni, era reticentă în a face
primul pas. O întâmplare a făcut posibilă această apropiere
dorită și din 1160 până în 1179, epoca faimosului sinod din
Hrom-Gla sau Rum-Kale, Biserica greacă a fost în relații

28
continue cu cea din Armenia, în ciuda tuturor războaielor și
nenorocirilor prin care trecea, la acea vreme, aceasta din urmă18.
Alexis, ginerele împăratului Manuel, călătorind în
Armenia, a avut ocazia să-l cunoască pe fratele patriarhului
Grigoriu, pe episcopul Nerses, ordonat de fratele său și cunoscut
în istorie sub numele de Nerses Șnorhali (Grațios). În discuția
purtată cu Nerses, Alexis l-a rugat să-i explice diferențele ce
separau cele două Biserici. Nerses i-a răspuns printr-o expunere
scrisă, scrută și concisă, a dogmelor fundamentale ale Bisericii
armene, mai ales asupra problemei celor două naturi în Isus
Christos. Această expunere i-a trezit împăratului Manuel
dorința vie de a intra în legătură directă cu Biserica armeană
pentru a restabili unirea. În această privință a adresat o scrisoare
patriarhului Grigorie. Însă acesta a murit înainte să primească
scrisoarea și a fost succedat, pe scaunul patriarhal, de fratele
său, Nerses. Acesta i-a răspuns împăratului cu privire la cele
două naturi în Isus Christos, în termeni identici cu cei ai
credinței Bisericii grecești: „o singură ființă și o singură natură
/ chip / faciă a celor două substanțe în unicul Isus Christos sunt
reunite într-un chip nespus și fără amestecare.” Acest răspuns,
atât de ortodox, l-a determinat pe împăratul Manuel să continue
această inițiativă de dobândire a păcii pe care a întreprins-o și l-
a trimis în Armenia pe călugărul Theorian, filosof și teolog
desăvârșit. Theorian a avut o dezbatere cu Nerses cu privire la
cele două naturi și i-a demonstrat că sinodul din Calcedon nu a
acceptat deloc ideile eterodoxe și false ale lui Nestorie care
împărțea în două părți persoana lui Christos. De asemenea, el i-
a explicat de ce a spus Sfântul Ciril „o singură natură a
Cuvântului încarnat”, lămurindu-l că acesta nu pretindea că Isus
Christos are doar o singură natură, ci, dimpotrivă, se conforma
spuselor Evangheliei „Cuvântul s-a făcut trup”, adică natura
divină a îmbrăcat natura umană și s-a făcut trup. Pentru expresia

18
Această fortăreață situată pe Eufrat a servit drept reședință
catholicoșilor sau patriarhilor armeni, din 1147 până în 1293, când a
fost cucerită de egipteni.
29
aceasta nu a folosit „Christos” ci „Cuvântul s-a făcut trup”.
Spunând „o singură natură a Cuvântului încarnat”, Sf. Ciril a
urmat spusele lui Atanasie cel Mare care argumentase în aceeași
termeni împotriva ereziei lui Arius, care admitea o diferență
între Cuvântul necreat, aparținând la origini lui Dumnezeu Tatăl
și Cuvântul pe care îl admitea în Isus Christos și despre care
spunea că este creat.
Astfel, Atanasie, respingând această diferență, a afirmat
categoric că el recunoaște o singură ființă sau natură a
Cuvântului făcut trup. Nerses nu a înțeles de ce grecii credeau
că armenii dau o interpretare falsă expresiei Sf. Ciril „O singură
natură a cuvântului încarnat”. Pentru că armenii afirmă o
singură natură, adică o singură ființă și persoană a lui Isus
Christos, formată din două naturi sau substanțe, divină și
umană, reunite și neamestecate în unicul Isus Christos.
Nerses, observând că explicațiile lui Theorian asupra
acestui aspect corespundeau doctrinelor Bisericii armene, el
îsuși înțelegând la fel ca Theorian sensul real al expresiilor
Sfântului Atanasie și al celor ale Sfântului Ciril, precum și
rațiunile care i-au determinat să le folosească, a spus: „ Acum
pot fi liniștit.” Fiindcă un prelat sirian îi reproșa că este de partea
grecilor, acesta i-a răspuns: „Nu sunt părtinitor față de greci,
sunt însă convins de ortodoxia celor ce aduc explicații/ expun
și își doresc să conlucreze pentru unirea celor două Biserici.”
Comparând dogmele sinodului din Calcedon cu doctrina
sfinților Părinți, în special cu cea a Sfântului Ciril, pe care
armenii îl stimau foarte mult, s-a convins că credința grecilor în
aceste dogme era conformă și foarte ortodoxă: „Eu nu găsesc
nimic contrar ortodoxiei în credința sinodului din Calcedon, i-a
spus lui Theorian, dogmele acestui sinod mi se par aceleași cu
ale noastre și nu înțeleg de ce predecesorii mei îl resping cu
atâta neîncredere.” În final, Theorian a deschis problema celor
două voințe în Isus Christos, dar au convenit imediat asupra
acestui aspect care fusese discutat și adoptat în cel de-al șaselea
sinod ecumenic, împotriva căruia armenii nu protestaseră
niciodată și a cărui profesiune de credință era deja a lor.

30
 În ceea ce privește ștergerea din trisaghionul „sfinte
Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe
noi”, a cuvintelor: ce te-ai răstignit pentru noi, Nerses a fost
foarte ferm, susținând că Biserica armeană nu putea fi de acord
cu această schimbare fiindcă acest imn se adresează Domnului
nostru Isus Christos. Pentru a-și susține afirmațiile, a dovedit,
prin cărțile liturgice, că această completare a trisaghionului
diferă în funcție de solemnitatea zilei. Astfel, de Crăciun se
cântă: „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte,
care te-ai arătat nouă, miluiește-ne pe noi”; în ziua
Întâmpinării și în Duminica Floriilor, se spune: care ai venit și
vei veni; în joia din Săptămâna Patimilor, care te-ai vândut
pentru noi; la slujba din Sâmbăta Mare, care te-ai îngropat
pentru noi; în Duminica Paștilor și în cele șase săptămâni ce
urmează, care ai înviat din morți; în ziua Înălțării, care te-ai
suit cu slavă la Tatăl; la Schimbarea la Față, care te-ai arătat
pe muntele Tabor; la Adormirea Preacuratei, care ai venit
pentru moartea maicii tale, sfintei Fecioare; în ziua de Rusalii
acest imn este închinat Sfântului Duh, căci se cântă „Sfinte
Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, care te-ai
pogorât asupra apostolilor, miluiește-ne pe noi”.
Nerses a adăugat că o prescurtare a imnului, repetat în
această formă de un popor întreg, timp de veacuri, ar putea să
inspire acestui popor, printre altele prea puțin instruit, o
neîncredere în însăși Biserica sa, ceea ce l-ar putea îndepărta de
ea.
Cu toate acestea, atât de mare era dorința lui Nerses de
a obține unirea celor două Biserici încât i-a dat de înțeles lui
Theorian că dacă pacea depinde de prescurtarea pretinsă de el,
ar putea fi făcută deoarece această cântare se repetă de trei ori
în Liturghie, astfel putându-se adresa o dată lui Dumnezeu
Tatăl, fără adăugare, a doua oară lui Dumnezeu Fiul, cu acele
cuvinte adăugate și a treia oară Sfântului Duh, din nou fără
cuvintele adăugate.
Au discutat, în cele din urmă, despre vechiul obicei al
Bisericii armene de a sărbători în aceeași zi, împreună, nașterea

31
lui Isus Christos și Botezul său. Nerses arată că acest obicei se
bazează pe calculul zilelor dintre concepțiunea și nașterea
Mântuitorului, după cum arată evanghelistul Sfântul Luca.
În acest fel s-a încheiat discuția dintre Theorian și
Nerses. Este important de observat că ei nu au discutat despre
folosirea / întrebuințarea pâinii nedospite, la sacrificiul
slujbei la armeni, și despre obiceiul pe care îl au de a nu turna
apă în potir, cu toate acestea primind Euharistia, ca și grecii, sub
ambele chipuri. Armenii sunt foarte atașați de aceste vechi
tradiții ale Bisericii lor. Ei afirmă că, în timpul sărbătorii
Paștilor, la evrei, nu se pregătește pâine cu aluat și că este destul
de posibil ca Mântuitorul să nu fi găsit altă pâine când a ținut
Sfânta Cină cu discipolii săi. Cât despre folosirea /
întrebuințarea vinului fără apă, ei se bazează pe cuvintele
Evangheliei unde se spune că el a turnat în potir vin curat.
Nerses i-a dat lui Theorian două scrisori pentru împărat.
Una confidențială, în care își exprima dorința vie de a vedea
înfăptuită cât mai curând unirea dintre greci și armeni, și
recunoștea că, în doctrina sa, sinodul din Calcedon era foarte
ortodox și întru totul conform cu dogmele armenilor. În
scrisoarea oficială, și-a exprimat din nou față de împărat dorința
de unire și pace, menținând câteva vechi obiceiuri ale Bisericii
armene, care nu aduceau deloc atingeri esenței dogmei și care
țineau doar de disciplină. El lăsa totuși să se înțeleagă teama pe
care o avea de a nu întâmpina opoziția din partea clerului său și
în rândul populației care, fie din ignoranță, fie dintr-o ură mai
veche, s-a complăcut într-o ruptură atât de lungă și de
dăunătoare. L-a rugat pe împărat să poruncească să fie spuse
rugăciuni pentru a-i cere lui Dumnezeu ca acest proiect de unire,
față de care era foarte devotat, să fie îndeplinit cât de curând și
într-un mod cât mai fericit.
„Nu dogmele, ci niște înțelesuri greșite și o confuzie de
cuvinte, a scris acest sfânt patriarh, ne îndepărtează de Biserica
voastră. Armenii îi judecă pe greci după puținii dintre ei care
trăiesc pe țărmurile Mării Negre și care sunt susținători ai lui
Nestorie. Grecii, pe de-o parte, dând crezare calomniilor celor

32
dintre ei care au părăsit Armenia, ne consideră susținători ai lui
Eutihie. Sufletul vostru creștinesc își dorește pacea între cele
două Biserici și nu statornicirea unei dușmănii reciproce. Noi
suntem atât de determinați în a vă susține pentru această cauză,
încât ne-am jertfi nu numai vii fiind, dar chiar morți, dacă am
putea reînvia ca Lazăr, am ieși din mormânt la chemarea
voastră.”19
Luându-și rămas bun de la Theorian, Nerses l-a
îmbrățișat înlăcrimat și i-a cerut insistent să-l roage pe împărat
să-i poruncească patriarhului din Constantinopol să i se
adreseze lui Dumnezeu în catedrală, în îmbrăcămintea
pontificală și cu crucea în mână, prin rugăciuni publice pentru
restabilirea bunei înțelegeri dintre cele două popoare care
profesau aceleași dogme și care erau înfrățite întru Isus
Christos, pentru ca vorbele rele din ambele părți, de atâtea
veacuri, spuse nu numai despre vii ci și despre morți, să dispară
în urma unei împăcări grabnice și sincere.
Theorian i-a dat cele două scrisori împăratului, acesta
le-a comunicat patriarhului și amândoi i-au răspuns lui Nerses.
În scrisorile confidențiale aceștia lăudau ordodoxia conducerii
Bisericii armene, și-l asigurau de bună voința lor. În cele
oficiale însă, spuneau că expunerea dogmelor este ireproșabilă
dar că trebuie să le explice în aceeași termeni și cu aceeași
claritate ca și Biserica greacă, pentru a înlătura orice altă
interpretare falsă și l-au rugat să pronunțe într-un sinod o
anatemă solemnă împotriva lui Eutihie, Sever și Dioscor; să
recunoască sinodul al 4-lea ecumenic; să cânte trisaghionul în
numele Sfintei Treimi și prin urmare să renunțe la completarea
numită mai sus; iar în Euharistie să se conformeze cu obiceiurile
grecești privitoare la pâine și vin.
Theorian a venit cu aceste propuneri în Armenia, în
1172, înainte ca episcopii să se întâlnească să le discute în sinod.
În timp ce aștepta sosirea tuturor, Nerses s-a adresat episcopilor

19
După textele manuscriselor originale armene.
33
prezenți care au arătat o opoziție fermă și care s-au simțit lezați
de condițiile imperative ce li se impuneau.
Putea oare Biserica armeană să le accepte după ce a fost
reprezentată în cele trei sinoade ecumenice și profesa credința
celor patru din urmă putând spune că le-a primit pe toate? Căci,
să le accepte pe primele trei și să nu protesteze împotriva
ultimelor trei iar în același timp să nu-l recunoască pe al 4-lea,
cel puțin de drept, era un lucru, logic vorbind, cu neputință. Cu
toate că Biserica armeană nu a primit sinodul al 4-lea din cauza
unor bănuieli nefondate cu privire la ortodoxia părinților din
Calcedon, totuși ea a condamnat, de mai multe ori, în sinoadele
sale particulare pe Eutihie, Arius, Nestor și pe adepții lor. Deci,
să reformuleze o anatemă drept condiție de pace sine qua non,
nu însemna oare să mărturisească că luase parte la erorile pe
care era nevoită să nu le aprobe? Astfel, aceste condiții de pace
le-au părut prea aspre armenilor. Cât despre celelalte condiții cu
privire la trisaghion și la Sfânta Euharistie celebrată cu pâine
azimă și vin neamestecat cu apă, Nerses și episcopii săi nu au
vrut să facă nici o schimbare, nevăzând în acestea nici o erezie.
În această epocă, în care doctrinele greșite creau atâta dezordine
în rândurile creștinilor, ortodoxia, a cărei dogmă o profesa de
multe veacuri Biserica armeană, și nu simplele ceremonii de
cult, reprezenta singurul punct esențial.
Nerses l-a informat pe împărat că, sinodul nefiind încă
întrunit, nu putea să-i dea nici un răspuns, dar că-l roagă în
același timp să fie mai indulgent și să nu se țină cont de
diferențele dintre ceremoniale și rituri, care nu consituiau
fondul religiei.
Nu i-a fost dat patriarhului Nerses Grațiosul să vadă
înfăptuită unirea celor două Biserici, scop pentru care s-a
străduit atât de mult. A murit în 1173. Este autorul unor
rugăciuni pline de duioșie și smerenie și a unor imnuri ce se
cântă la diferite slujbe ale Bisericii.
Succesorul său, patriarhul Grigoriu al IV-lea, l-a
informat pe împărat cu privire la numirea sa la pontificat și i-a
mărturisit dorința de a continua negocierile începute și

34
desfășurate cu atâta ardoare de Nerses. Totodată, l-a informat
că el nu crede că sinodul va vrea să se supună condițiilor impuse
de greci; că aceste condiții nu priveau punctele dogmatice și
esențiale și că ele nu fac altceva decât să împiedice unirea celor
două Biserici; că mai multți membri ai sinodului armean nu erau
destul de luminați, și că trebuiau tratați cu blândețe așa cum sunt
ademeniți copii mici cu lapte. Prin urmare, l-a rugat pe împărat
să-și îndemne clerul să fie mai indulgent și să înlăture din
condițiile propuse pe cele ce nu erau conforme cu vechile
obiceiuri ale Bisericii armene.
Împăratul i-a răspuns în termeni binevoitori,
asigurându-l de sprijinul său pentru a obține o împăcare
reciprocă.
În 1179, la șase ani de la moartea lui Nerses, episcopii
principali ai Armeniei, în număr de 30, s-au întâlnit la reședinta
patriarhului din Rum-Kale. Au fost prezenți mai mulți mireni,
dintre cei mai importanți, și patriarhii Siriei și ai Albaniei.
Potrivit documentelor grecești, au fost discutate toate condițiile
impuse de clerul grec pe vremea lui Nerses și au fost acceptate
în totalitate prin influența Sfântului Nerses din Lambron. Însă,
autorii armeni susțin altceva. Oricum ar fi, este cert că Nerses
din Lambron a vorbit având în vedere împăcarea: „Dacă trebuie
să ne judecăm fără părtinire, de ce suntem noi separați de greci
și avem oare dreptul /avem ore cuvent să fim astfel? Noi
spunem că Isus Christos a fost Dumnezeu și om, grecii spun că
Isus Christos a avut două naturi, ambele părți exprimă același
lucru dar în cuvinte diferite. Nu avem noi oare exemplul
părinților noștri predecesori, a patriarhului Ion filosoful și al lui
Esdras, al lui Grigorie din Nareg și a mai multora dintre sfinții
noștri părinți, care au predicat cu toții pacea celor două Biserici
și au recunoscut între ele o conformitate de dogme? Am uitat
oare relația împăratului Manuel cu părintele și patriarhul nostru
Nerses pe care voi toți l-ați cunoscut? Prin el și prin chemarea
lui ne-am întâlnit cu toții, astăzi, aici. Fără îndoială, am avut
printre noi și oameni mai puțin luminați care dintotdeauna au
pus piedici păcii și unirii celor două Biserici, Dumnezeu să-i

35
ierte! Cât despre noi, să acceptăm condițiile pe care ni le
propune Biserica greacă, sora mai mare a Bisericii noastre, pe
cele pe care conștiința noastră nu le respinge, și să le primim
pentru slava lui Dumnezeu.”
Sinodul din Rum-Kale a luat la cunoștință toate aceste
condiții și le-a confirmat considerându-le ortodoxe. A fost
redactat un act ce a fost semnat de toți episcopii și trimis
împăratului Manuel și patriarhului din Constantinopol,
Teodosiu, succesorul lui Mihail. Episcopii din cadrul sinodului
au început documentul printr-o expunere dogmatică. După
patriarhul Nerses Șnorhali, i-au menționat pe episcopii care au
fost prezenți, în numele Bisericii armene, la primele trei sinoade
ecumenice precum și la cel de-al 6-lea și al 7-lea, au recunoscut
solemn primele trei sinoade acceptând hotărârile lor și l-au
trecut sub tăcere pe al 5-lea, al 6-lea și al 7-lea. În acest înscris,
au făcut o anatemă împotriva lui Arius, Nestorie, Macedon și
Eutihie fără a menționa însă recunoașterea sinodului din
Calcedon care l-a condamnat pe Eutihie. Au dezvoltat pe larg
părerea sfinților părinți cu privire la cele două naturi ale lui Isus
Christos. „Noi credem, spuneau ei, și împărtășim cu sinceritate
credința sfinților părinți care, vorbind despre natura lui
Christos, înțeleg prin aceasta, nu o natură ci două naturi în Isus
Christos, unite și neamestecate într-o singură persoană, care
prin acțiune și voință făcea fapte fie divine fie umane. Astfel, să
luați la cunoștință că noi ne însușim învățătura sfinților Părinți.
Noi credem din toată inima în adevărul a ceea ce afirmăm
despre credința noastră și o dovedim prin expunerea ei în fața
Bisericii grecești. Noi înțelegem clar că Dumnezeu a dorit ca
prin voi să ia sfârșit vechea ură dintre cele două Biserici și că
acest sentiment trebuie să se schimbe într-unul de pace. Întreg
sinodul nostru își manifestă respectul față de profunda voastră
cunoaștere teologică și afirmă că aceasta este întru totul
conformă cu tradițiile sfinților Părinți. Înțelepciunea voastră nu
are nevoie de o altă confirmare din parte-ne, pentru înțelegerea
ortodoxiei noastre. Însă, prin acest act, noi dorim să dăm
înțelepciunii înțelepților un motiv pentru a aprecia motivul

36
învoirii și a bunei noastre înțelegeri cu ortodoxia, pe care le dăm
aici. Îndepărtați pe cei care din ură vor dori să vă instige
împotriva credinței noastre, căci aceștia se îndepărtează pe ei
înșiși de adevăr. Conștiința noastră ne este garantul sigur
împotriva ereziei, faceți deci să cadă o ură neîmpăcată asupra
capului îngerului căzut. Iar în privința noastră, care suntem frații
voștri, întăriți pacea și iubirea aproapelui și Dumnezeul păcii și
al bunătății să fie cu voi.” Amin.
Acest document al sinodului din Rum-Kale a fost
semnat de cei 33 de episcopi prezenți, amintiți mai sus. Pe lângă
semnăturile celor doi patriarhi, Gregoriu al IV-lea al Armeniei
și Stefan al Albaniei, sunt semnăturile episcopilor din capitalele
diferitelor provincii ale Armeniei precum: Ani, Tuiu, Edessa,
Kars și Cilicia precum și ai celor din Antiohia, Ierusalim și
Cezareea. Astfel, se dovedește că întreaga Biserică armeană a
luat parte la sinodul din Rum-Kale, exprimând în unanimitate și
într-un mod formal, dacă nu tocmai cu termenii folosiți de
Biserica greacă cel puțin cu toată bunăvoința posibilă, tendința
clerului armean la unirea celor două Biserici. Din nefericire,
acest document nu a ajuns la destinație. Mesagerii, care erau
responsabili cu înmânarea documentului împăratului, abia au
ajuns în Cezareea. Tulburările și războaiele pe care le-au cauzat
cruciadele în Asia Mică i-a silit să se întoarcă înapoi în Rum-
Kale, în ciuda regretului amar al patriarhului Grigorie. Imediat
după, în 1181, moartea împăratului a întrerupt relațiile dintre
cele două Biserici și pacea obținută și semnată nu a putut fi
realizată.
Cu toate acestea, odată cu acel sinod, înțelegerea de
atunci s-a fixat mai stabil între ele și nu a încetat până în zilele
noastre.
Aceasta este a patra perioadă a Bisericii armene.
De atunci, în Armenia, supusă pustiirilor
necredincioșilor, catholicosul a fost obligat să-și mute dintr-un
oraș în altul scaunul patriarhal pentru a fugi de persecuțiile și

37
tirania acestora. Regii Armeniei din dinastia Rupiniană20, care
stăpâneau Cilicia, constrânși să ceară adeseori protecție, prin
intermediul papei, de la puterile suverane din Occident, și, în
mijlocul tulburărilor ce agitau statele lor, au neglijat adesea
chestiunile religioase.
Din timpul celei de-a doua cruciade, legăturile dintre
papi și regii Ciliciei au devenit din ce în ce mai strânse. Armenia
Mare era dezorganizată și pustiită, invadată de turci și de
mongoli.
Este greu de înțeles cum Biserica armeană, abandonată
de propria ei putere, în mijlocul atâtor schimbări, a reușit să-și
păstreze unitatea și să supraviețuiască mai multor veacuri de
luptă și de opresiune din partea necredincioșilor. Suveranii
neputincioși ai Ciliciei erau obligați să recurgă la papi pentru că
chiar și imperiul grec, ruinat, nu mai avea puterea de a le oferi
nici cel mai mic ajutor. Papii, martori ai nefericitei sorți a
armenilor, au încercat să unească Biserica armeană cu cea
latină. Unii principi au făcut un act de alipire la scaunul din
Roma, printre care și Chetum. Acesta a făcut un asemenea act
în 1288, dornic de a câștiga bunăvoința papilor Neculai al IV-
lea și Bonifaciu al VIII-lea, care îl făceau să spere la un ajutor
din partea principilor din Occindent.
Regele Oșin i-a promis papei Ion al XXII-lea că va
reuni Biserica armeană cu Biserica romană, la care a aderat și
el, în 1320. Acest papă a trimis misionari în toată Armenia,
dintre care primul a fost Barthelemy de Bologne, pentru a
determina populația și pe episcopi să se unească cu scaunul de
la Roma. Dar aceste încercări nu au avut nici un rezultat, și
acești trimiși abia dacă au putut convinge câteva sate din Cilicia.
La Nachicevan a fost stabilită o misiune de dominicani, a căror
conducător a luat titlul de arhiepiscop al armenilor uniți. Cea
mai mare parte a populației s-a opus ferm tuturor acestor

20
Acești principi își aveau originile din neamul Pagratizilor, prin
Rupen, fondatorul lor, care a fost rudă cu ultimul rege pagratid,
Kachig al II-lea.
38
încercări iar unul dintre ultimii regi ai Armeniei, Constantin al
III-lea, a fost ucis pentru că a vrut să introducă în Biserica sa
rituri latine. În fine, regele Ciliciei, Leon al VI-lea, din familia
Lusinianilor, fiind nevoit să-și abandoneze statele pe care le
cuceriseră egiptenii, s-a dus în Franța unde a cerut ajutor, fără
succes însă, pentru a recuceri posesiunile tronului său. A trăi
acolo 15 ani și a murit la Paris, în 1393.
În tot acest timp, numeroși armeni, văzându-și țara în
pericol și pradă anarhiei, au emigrat și s-au răspândit în diferite
țări: în Anatolia, Egipt, India și la Constantinopol, pe țărmurile
Mării Negre, în câteva orașe sudice ale Rusiei și în Polonia.
Spre anul 1440, scaunul patriarhal a fost restabilit la Ecimiadzin
și mai multe mii de armeni au revenit, în acea perioadă, în sânul
vechii lor Biserici. Dar, în 1666, cei care se așezaseră în Galiția,
atrași de iezuiți, au îmbrățișat din nou religia catolică. Papa
Inocențiu al XII-lea, spre finalul secolului al XVII-lea, a trimis
misionari în Polonia și în orașele Asiei pentru a încerca să-i
atragă pe armeni sub cârmuirea sa. Însă, aceste misiuni au avut
succes doar asupra unei părți a locuitorilor din Trebizunda,
Erzerum, Alep și din câteva sate din vecinătatea acestor orașe.
În fine, în 1717, sârguinciosul arhimandrit Mechitar a fondat
lângă Veneția, în insula St. Lazar, o mănăstire celebră astăzi
prin eudiția celor aproximativ 100 de călugărilor ai săi. Această
mănăstire cuprinde o academie armeană și un seminar unde sunt
primiți numai coreligionari catolici dedicați stării ecleziastice.
Și în Viena există o mănăstire a mechitariștilor unde se află o
vastă și impresionantă imprimerie. În Liban sunt două mănăstiri
de armeni catolici care trăiesc într-o mare sărăcie. Acestea au
fost fondate în 1724, de către Abraham, arhimandrit din
Trebizunda care, pentru a scăpa de persecuțiile patriarhului
titular din Constantinopol s-a convertit la catolicism și s-a retras
în Liban.
Arhimandritul Abraham a fost ordonat episcop la Roma
și a primit numele de arhiepiscop al tuturor armenilor catolici
din Orient. În Galiția, în orașul Lemberg, armenii catolici au și
ei propriile biserici. În Rusia, a fost un episcop armean catolic,

39
în Mohilev, pe Nistru, dar de la moartea episcopului Iosif,
conducerea rusească nu a mai permis un succesor și puținii
armeni catolici din această dioceză țin acum de episcopul
catolic ce se află în apropierea acestui oraș.
Armenii catolici răspândiți prin Italia, Polonia, Galiția
și Franța, neavând mai deloc biserici, cu greu își pot păstra
naționalitatea, care uneori le este chiar contestată. Dându-și
toată silința, ei au devenit rareori prozeliți, iată și de ce. Pentru
ca două Biserici să se poată uni și să poată opera între ele o
fuziune, o simplă diferență în ceremonial sau în ceea ce privește
câteva cuvinte poate fi ușor înlăturată, așa cum s-a întâmplat în
sinodul de la Rum-Kale. Dar schimbarea credinței asupra
purcederii Sfântului Duh și asupra Euharistiei, care se dă doar
sub forma pâinii în locul ambelor chipuri, răsturnarea ordinii
Liturghiei, lăsarea altarului descoperit pe care toată Biserica de
Răsărit îl acoperă cu taină în timpul unei părți din sfânta slujbă,
nepermiterea căsătoriei preoților de mir, toate acestea sunt
aspecte care duc la o deosebire semnificativă.
Numărul armenilor catolici din Rusia, în urma ultimului
recensământ, incluzând bărbații și femeile, se ridică la 15.483
de persoane. Armenii gregorieni sau de rit armean oriental
formează în această țară un total de aproape 500.000 de
suflete21, aici ei sunt mai numeroși decât în oricare altă parte.
Urmând exemplul compatrioților lor din Persia și India, care au
drept conducător spiritual pe catholicosul din Ecimiadzin,
armenii din Constantinopol, Ierusalim și Sisu, îl recunosc pe
acesta drept conducător chiar dacă în aceste orașe sunt episcopi
ce poartă titlul de patriarhi. Acest titlu este însă doar onorific și
nu le conferă nici măcar dreptul de a ordona episcopi, căci
numai catholicosul din Ecimiadzin are puterea de a hirotoni/si
21
Poate chiar 1.500.000 de suflete pentru că la momentul actual, după
recensământul realizat de curând, numărul armenilor gregorieni din
Rusia se apropie de 2.000.000, și cu toate că numărul armenilor din
Turcia nu este cunoscut încă cu exactitate, totuși geografii și călătorii
susțin că numărul lor este mai mare aici decât în oricare altă parte –
vezi „Masis”, ziar din Constantinopol, Nr. 1314. (nota traducătorului)
40
episcopi și de a binecuvânta mirul 22 pe care îl iau/ folosesc
/caută preoții din toate bisericile armene. Acest drept exclusiv
al pondificelui din Ecimiadzin conferă unitatea Bisericii
armene, susține puterea ei morală și prin unitatea religiei,
conservă naționalitatea acestui popor.
Catholicosul este ales prin votul episcopilor și al
armenilor din toate țările din care vin să participe la această
alegere și este confirmat în dignitatea sa de către M. S.
împăratul tuturor rușilor.23
La Ecimiadzin, catholicosul dispune de un sinod
instituit de guvernământul rusesc. Biserica armeană este
protejată în Rusia de M. S. împăratul și se bucură de o toleranță
extinsă. În Sankt Petersburg, Moscova 24 , Nijni-Novgorod,
Astrahan, Odesa, în Georgia și în alte numeroase orașe ale
Rusiei, armenii gregorieni au Biserici mari și frumoase. În
Armenia rusească ei dețin mai multe mănăstiri și numeroase
biserici. Sfântul sinod din St. Peterburg, în urma rugăminților
adresate de patriarhul Ion împăratului Nicolae, a primit de la M.
S., în 1841, un decret prin care era însărcinat să supravegheze
să nu se întâmple nimic necuviincios împotriva credinței
Bisericii armeane, conformă cu cea a Bisericii grecești.
Catholicosul, episcopii și chiar preoții de rând, primesc, drept
răsplată pentru activitatea lor, aceleași distincții ca și clerul rus.
Astfel, bunătatea lui Dumnezeu, care a protejat Biserica
armeană de-a lungul secolelor de asuprire și nefericire pe care

22
Ceremonia binecuvântării mirului are loc o dată la 7 ani.
23
Cândva, catholicosul era confirmat de către șahul Persiei, dar de pe
vremea M. S. Pavel I, acest drept i-a revenit împăratului tuturor
rușilor.
24
În Moscova sunt trei biserici armene iar în Sankt Petersburg două,
ele cuprind proprietăți ale căror venituri sunt folosite pentru
întreținerea clerului și pentru cheltuielile cultului. Aceste Biserici au
fost construite de răposatul D. conte Jan de Lazareff împreună cu cei
trei frați ai săi Ex. LL. DD. Ion Christof și Lazar de Lazareff creditorii
săi tot acestei ilustre familii, datorează acestei Biserici imobilele
pe care le dețin.
41
le-a îndurat, i-a oferit fericirea de a se bucura, sub dominația
rusă, de liniștea și siguranța pe care le pierduse. Dacă sinodul
din Rum-Kale, din cauza problemelor întâmpinate la acea
vreme, nu a reușit să unească cele două Biserici, trebuie cel
puțin să sperăm că pacea de care se bucură acum va dura pentru
totdeauna.
La institutul de limbi orientale a EE. LL. DD. de
Lazareff din Moscova, se urmărește oferirea unei pregătiri
deosebite tinerilor ce-și propun să intre în ordinul sfânt. Ei
urmează un curs complet de teologie, studiază limbile moderne
și primesc, într-un cuvânt, o educație adecvată progresului
civilizației moderne. Prin aceasta se poate vedea o garanție
sigură pentru viitorul clerului armean care până acum, trebuie
să recunoaștem, a fost complet lipsit de pregătire.
Un autor rus, D. Andrei de Muravieff, în lucrarea sa
despre Armenia, adaugă la finalul capitolului în care vorbește
despre separarea Bisericii ortodoxe de Răsărit de Biserica
armeană, niște afirmații împăciuitoare care pot fi utile în
combaterea celor ce condamnă credința Bisericii armene fără a
o cunoaște. Dacă sfântul sinod rus nu ar fi aprobat afirmațiile
lui Muravieff, nu ar fi permis publicarea acestor cuvinte
pacifiste: „Astfel, spune acesta, de la întrunirea tuturor
episcopilor de la Rum-Kale, Biserica armeană a rămas, până
astăzi, în această poziție nedecisă față de Biserica catolică
greacă, cu toate că ea simte cât de apropiată este de noi.”
Trebuie să precizăm că Biserica armeană este, desigur,
una dintre cele mai vechi Biserici ale Răsăritului.

42
 PARTEA A DOUA

Expunerea credinței Bisericii armene, realizată din

ordinul împăratului Manuel Comnen,
de către patriarhul Nerses numit șnorhali (grațios),
catholicosul Armeniei, în anul 1166 d. Ch.

Cu toate că sărăcia de idei și de cuvinte nu ne permite

să întreprindem discuții abstracte mai presus de puterile noastre
și să adaugăm o picătură în plus în oceanul cunoștințelor voastre
sau măcar o slabă rază de lumină din inteligența noastră la înalta
voastră înțelepciune totuși, ordinul Majestății Tale Imperiale,
care ne-a fost transmis printr-un servitor al curții sale, a inspirat
umilinței noastre cutezanța de a vă prezenta în scris explicațiile
dogmelor credinței noastre.
Pe de altă parte, legea divină ne poruncește să dăm celui
care cere, fie mult, fie puțin, din ceea ce avem. Dacă trebuie să
dăm oricui, atunci cu atât mai mult acest percept trebuie să fie
păzit de privirea celui mai mare dintre noi toți. Datoria ce ni s-
a impus, o îndeplinim astfel cu plăcere. Aici nu punem
fundamentele unei construcții noi, ci doar prezentăm o
construcție clădită cu materiale perfecte pe care focul nu ar
putea să le atace, așezată pe temelia apostolilor și a profeților25
și a doctorilor ortodocși. Nu o elocvență artificială, ci adevărul
Sfântului Duh ne ajută în acest demers așa cum a fost învățat de
cei ce au primit în ei suflarea sa de inspirație. Noi vrem să ne
expunem ideile fără să încercăm să ascundem întunecimile
ereziei sub aparența luminoasă a adevăratei credințe, așa cum
cred despre noi cei ce au ei înșiși acest obicei criminal, și vrem
să arătăm în scris ceea ce se află în interiorul sufletului nostru,
luând drept martor pe Sfântul Duh care cercetează inimile
noastre și care judecă și pătrunde totul.

25
Epistola către Efeseni, II 20.
43
 Cu toate că am mai supus o dată aprecierii unui principe
preacucernic26 explicația credinței noastre, pe care ați citit-o și
voi, și că ni se pare inutil să mai repetăm acest lucru, amintindu-
ne de povața celui ce a spus că prisosul obosește27 totuși, pentru
că această expunere a fost făcută din ordinul Majestății Tale,
suntem gata de a ne supune și de a repeta cele spune mai înainte,
pentru ca o a doua și o a treia repetiție să pună în evidență
adevărul spuselor noastre. Astfel, vom începe cu aspectul care
ne atrage cel mai mult atenția.

26
Sf. Nerses se referă la prima expunere a credinței armene pe care a
adresat-o, pe vremea când era un simplu episcop, principelui Alexis,
ginerele și comandantul armateri împăratului Manuel Comnen, când
acesta era la Mopsuest în Cilicia, în anul 614 al erei armene (anul
reformării calendarului armean și nu era armeană adevărată) sau în
1165 d. Ch.
27
Sf. Grigorie din Nazianz.
44
 Despre dogme

Instruiți de sfinții Doctori ai Bisericii, noi mărturisim

că Dumnezeu Tatăl este deosebit ca persoană, că este fără de
început și etern, că Dumnezeul Fiul este născut din Tatăl etern,
nu după chipul ființelor ci în afara timpului și că Dumnezeu
Duhul Sfânt emană din Tatăl într-un chip negrăit.
Tatăl se numește Tată pentru că el este cauza nașterii
Fiului și a purcederii Duhului Sfânt.
Fiul se numește Fiu, nu din cauza nașterii materiale,
cum este cea a noastră, așa cum cred cei orbiți cu duhul, ci
pentru că el este născut din esența Tatălui și pentru că el nu este
o făptură, nașterea lui fiind negrăită și mai presus de înțelegerea
noastră.
El se numește Fiu unic pentru că nici o ființă, nici
înainte și nici după dânsul, nu a purces în esență din Tatăl. El se
numește și Cuvânt pentru că nașterea lui este imaterială, precum
ideea ce curge din spiritul nostru.
Tatăl este înaintea Fiului nu prin naștere, nici față de
condiția muritoare a omului, ci așa cum Tatăl este veșnic tot așa
și fiul este veșnic și este veșnic cu dânsul de la început până la
sfârșit precum razele care coexistă cu lumina soarelui, căci
soarele nu se arată înaintea luminii ci ambele se arată în același
timp. Tot astfel și lumina Fiului provine din lumina Tatălui și
este veșnică precum aceasta. Și cum nu există strălucire fără
lumină, nici icoană fără original, tot astfel nici Tatăl nu a existat
niciodată fără Fiu, nici Fiul fără Tată; Fiul fiind splendoarea
gloriei sale și reflexia substanței sale. Gloria este Tatăl iar
splendoarea gloriei este Fiul. Originalul este Tatăl iar icoana
văzută a lui Dumnezeu Tatăl este Fiul. Iată de ce noi îl
recunoaștem pe Fiu ca având aceeași substanță cu Tatăl și ca
luând parte cu acesta la creație.
Noi mărturisim că Duhul Sfânt este adevăratul Duh al
lui Dumnezeu și nu-l comparăm cu spiritele create, din cauză că
are același nume, după cum nu asemănăm nici pe Fiul unic cu
cei ce sunt fiii lui Dumnezeu, prin dar. Duhul Sfânt diferă de
45
duhurile create prin faptul că el trebuie să se numească Duhul
lui Dumnezeu, purcedând fără început și fără sfârșit, din vecii
vecilor, dintr-unul Tatăl care n-are nici început, nici sfârșit,
fiind ființă perfectă, neînțeleasă și negrăită pentru cele create și
emanând, în ceea ce privește esența sa, numai din Tatăl și prin
puterea și arătarea darurilor, egal cu Tatăl și Fiul, după cum se
poate vedea din cuvintele Fiului, care a spus: El nu va grăi de
la sine, ci va lua dintr-al meu și vă va vesti vouă, pentru că toate
câte le are Tatăl ale mele sunt.28
Sfântul Duh nu are un început în timp și nu suferă
schimbări în modul său de a fi / de modalitate, condiție la care
sunt supuse ființele create. El cuprinde în sine toate
profunzimile misterelor lui Dumnezeu și descoperă tot ce este
ascuns în aceste mistere, el este din aceeași substanță ca și Tatăl
și Fiul, în veșnicia sa, și participant la creație precum cel ce le
este egal în putere și glorie.
Noi mărturisim că aceste trei chipuri sunt cuprinse și
reunite într-o singură Divinitate. Noi nu le deosebim unul de
celălalt în esența lor, așa cum făcea Arius, ci credem și
recunoaștem în Sfânta Treime o singură esență, o singură
suveranitate, aceeași putere și aceeași glorie. Noi respingem, de
asemenea, părerea lui Sabelius din Libia, discipolul evreilor,
care cuprindea cele trei chipuri într-unul singur. Noi deosebim
aceste trei chipuri numai ca nedespărțite și le unim, deosebindu-
le unul de cealălalt, după doctrinele ortodoxe ale sfinților
Părinți.
Astfel, noi mărturisim trei chipuri, nici mai mult, nici
mai puțin, și o singură esență sau natură, fără să o împărțim în
trei după numărul persoanelor, și ne conformăm cu ceea ce
Biserica proclamă în imnul Serafimilor, reunind cele trei
chipuri glorificate într-o singură suveranitate și divinitate. Căci
dacă Tatăl este nenăscut, dacă Fiul este nenăscut din Tatăl și
dacă Sfântul Duh este o emanație pe calea purcederii, nu rezultă
din aceasta că se deosebesc între ei prin esență, ca Adam, Set și

28
Sf. Ion, XVI 13 și 15.
46
Eva. Pentru că aceștia din urmă, primul, nenăscut, al doilea,
nenăscut dintr-un părinte și Eva, cu toate că nenăscută totuși se
trage din Adam, se deosebesc realmente între ei tocmai prin
esența lor.
Nici unul dintre aceste trei chipuri divine, deopotrivă
adorate, nu este în esența sa mai presus decât cealălalt, și cu
toate că Tatăl s-a numit mare, el se califică astfel numai din
cauza primordialității sale și nu din cauza esenței sale, căci prin
esența sa el este egal cu Fiul și cu Duhul Sfânt iar divinitatea
Tatălui nu a fost niciodată incompletă, adică mai întâi mică și
apoi din ce în ce mai perfectă, ca și cum ar fi fost o vreme când
Dumnezeu nu ar fi fost Tată neavând încă un Fiu sau când el să
nu fi fost înțelept, neavând într-însul puterea (căci Isus Christos,
după cuvintele Apostolului, este puterea și înțelepciunea lui
Dumnezeu29) sau când el ar fi fost irațional pentru că Cuvântul
nu era încă cu dânsul care, după evanghelistul Ion, de la început
a fost cu Dumnezeu30 și când el nu ar fi fost vivificator pentru
că ar fi existat o vreme când el nu ar fi avut spiritul vivificator.
Însă Tatăl este dintotdeauna Tată având neschimbat în sine
Cuvântul, puterea, înțelepciunea și viața iar Fiul este
dintotdeauna Fiul veșnic al Tatălui și pururea cu dânsul, de
asemenea și Duhul Sfânt este dintotdeauna Duhul lui
Dumnezeu, veșnic cu el.
Tatăl este principalul, Fiul și Sfântul Duh emană din
acest principiu fără limite de timp și fără cauză. Tatăl preexistă
prin sine, Fiul și Sfântul Duh își au originea din Tatăl din vecii
vecilor și înaintea oricărui lucru și, împreună cu Tatăl, sunt
creatori ai timpului și a tot ceea ce este supus timpului, a
ființelor raționale și a celor materiale cărora ei, din nimic, le-au
dat viață.
Noi mărturisim că numai unul dintre cele trei chipuri,
Fiul, lucrând prin voința Tatălui și a Sfântului Duh și vestit prin
arhanghelul Gabriel, s-a pogorât pe pământul făcut de dânsul

29
Epistola I către Corinteni, I. S. 24.
30
Cap. I, st. 1 și 2
47
fără a părăsi însă locurile în care își exercita puterea sa
providențială și rămânând, fără a se fi sustras, în locuința de
unde se pogorâse. Cel ce era de neînțeles pentru ființe a vrut să
se închidă în interiorul / sinul Fecioarei și să primească de la
dânsa un corp muritor și supus păcatului precum corpul nostru:
sufletul, duhul și carnea pe care le amestecă31 în esența sa fără
de păcat și fără de corupție, și cu care el s-a făcut unic într-un
mod indivizibil. El nu și-a schimbat natura materială a corpului
într-una imaterială, ci dintr-un corp păcătos el a făcut, atunci
când a vrut, un corp impecabil; din corupție, incoruptibilitate;
din ceva muritor, nemurirea; păstrând în această unire natura
divină și natura umană fără a le amesteca. Conceput și închis
timp de nouă luni în pântecele / sinul Fecioarei, el s-a născut
dintr-însa fără a altera virginitatea ei imaculată, având, în
același timp, din Tatăl său o naștere imaterială și din mama sa
o naștere după trup. Fiu al lui Dumnezeu el s-a făcut Fiul
omului. Asceasta nu înseamnă că unul ar fi Fiul lui Dumnezeu
și celălalt Fiul omului, ipoteză conform căreia un fiu unic ar fi
constituit doi fii, precum susținea într-un mod hulitor Nestorie.
Căci cuvântul nu a intrat în trup ci s-a întrupat, nu
printr-o schimbare ci printr-o unire făcută în pântecele / sinul
Fecioarei. Cuvântul nu s-a format în mod material în trup,
printr-o acțiune creatoare, după cum credeau câțiva eterodocși,
ci a primit din Fecioară un trup, nu străin de al ei dar care ținea
de substanța sa. El a trecut prin dânsa nu numai în aparență, ca
printr-un mijlocitor / canal, după cum presupun în mod fals
Eutihie și adepții săi, ci a luat cu adevărat un corp de substanța
lui Adam, printr-o nouă și minunată unire care este mai presus
de orice asemănare. Nici o dată, de la începutul veacurilor, nu

31
Prin cuvântul amestec, Nerses nu înțelege prin această amestecare
că o substanță a fost absorbită de alta, ci vrea să dovedească
pătrunderea unei naturi prin cealaltă. Cuvântul amestec (simmixis,
grec.) era folosit de către Părinții greci, fără să se teamă de vreo
interpretare falsă. Dar, după erezia lui Eutihie, pentru a evita orice
neînțelegere, acest cuvânt a vost înlocuit prin cuvântul unire (inosis,
grec.).
48
s-a întâmplat o asemenea unire a creatorului cu ceea ce este
creat. Numai într-o anumită măsură, dar fără o deplină
exactitate, această unire a creatorului cu ceea ce este creat se
poate asemăna cu unirea sufletului și a trupului, după cum spune
Sf. Grigorie din Nyssa, în cartea sa despre natură32, în discursul
asupra unirii sufletului și a trupului, unde el se exprimă astfel:
„Porfir, acest adversar al lui Isus Christos (obiecțiile inamicilor
noștri împotriva noastră sunt mari și nu au fost combătute), face
o mărturisire analoagă în al doilea discurs al său. Iată cuvintele
acestuia: Nu se poate spune că o substanță se umple cu o altă
substanță, păstrându-și întreagă și nealterată mărimea. Ci,
prin apropiere, o schimbă în propria sa natură. Profir spune
acestea despre unirea dintre trup și suflet. Dacă aceste cuvinte
despre suflet sunt adevărate, în raport cu nemurirea sa, cu atât
mai mult ele trebuie să fie adevărate raportate la Cuvântul lui
Dumnezeu care este realmente și complet imaterial.”
De asemenea, noi credem că Cuvântul care, după Sf.
Ion, s-a făcut trup, nu s-a întrupat pierzându-și esența divină ci
s-a unit cu adevărat cu corpul și s-a făcut trup, rămânând
imaterial așa cum era la început. Nu a fost unul trup și altul
spirit33, ci același și unicul Isus Christos este trup și spirit; trup
prin omenirea pe care și-a însușit-o și spirit prin divinitatea pe
care o posedă; unul și același, văzut și nevăzut, tangibil și
intangibil, muritor și nemuritor, temporal și etern, Fiu al omului
și Fiu al lui Dumnezeu, de o natură cu Tatăl prin divinitatea sa

32
Această carte, pe care unii o atribuiesc lui Nemesius, episcop din
Emessa, Siria, a fost dintotdeauna considerată de către armeni ca fiind
scrierea Sf. Grigorie din Nyssa, începând cu secolul al VII-lea, când
ea a fost tradusă în limba armeană de către Stefan din Siunig.
33
Aluzie la scrisoarea papei Leon I către Flavian, scrisă în timpul
sinodului din Calcedon și în care cuvintele una și alta ce se raportează
la cele două naturi ale lui Isus Christos fuseseră traduse în armeană
prin cuvântul vomân, unul sau cineva, ceea ce i-a făcut pe armeni să
creadă că sinodul din Calcedon căzuse din erorile lui Eutihie în cele
ale lui Nestorie (vezi prima parte, Prescurtare din Istoria Bisericii
armene).
49
și de o natură cu noi prin umanitatea sa. Nefiind, din aceste
motive, una și aceeași persoană, dar rămânând una și aceeași
ființă, unul și același chip, formate din două naturi reunite în
Isus Christos printr-o unire indivizibilă dar fără amestecare. Cu
toate că spiritul omenesc este prea slab pentru a pătrunde acest
mister care este mai presus de orice înțelegere, nimic nu îi este
totuși cu neputință unei puteri divine. Căci dacă sufletul și
corpul sunt creații ale lui Dumnezeu, și dacă aceste două entități
contrare pot forma o natură reunindu-se, fără ca nici una, nici
cealaltă să nu-și piardă esența, cu atât mai mult îi este cu putință
atotputernicei naturi divine să se facă trup și să rămână
imaterială, să se unească cu natura noastră umană, care a fost
creată, și să-și păstreze neatinsă natura necreată pe care
Cuvântul o ține de la Tatăl.
Așa cum mărturisim că din două naturi sau substanțe s-
a format o singură persoană și că în această unire nici una dintre
aceste două naturi nu a fost absorbită de cealaltă, tot astfel
admitem, în ceea ce privește cele două voințe, că voința divină
în Isus Christos nu a fost contrară voinței umane și nici aceasta
din urmă nu a fost contrară celei divine, și că într-o ființă unică
a fost o voință dublă în funcție de anumite momente. Ea era
divină când Christos voia să-și manifeste atotputernica
divinitate și era umană când voia să se arate în umila condiție a
umanității. Această voință dublă nu este dovada unui
antagonism ci a independenței lor mutuale pentru că voința
umană nu combătea voința divină, așa cum se întâmplă cu noi,
în care trupul are dorințe contrarii față de cele ale spirutului34,
ci voința umană era subordonată voinței divine. Atunci când
Domnul voia și permitea, corpul simțea ceea ce-i este propriu,
după cum s-a văzut în rugăciunea pe care a făcut-o înainte de
patimi și în timpul ispitei, după postul de patruzeci de zile, când
a voit să permită naturii umane să simtă foamea35. Cu toate că
el a făcut o diferență între voința Tatălui și voința sa, spunând:

34
Ep. către Galateni, V 17.
35
Sf. Matei, IV 2.
50
Nu după cum vreau eu ci precum vrei tu 36 , totuși această
expresie reprezintă doar un semn de învoire, ca cea a unui fiu
față de tatăl său, și nu de opoziție. Aceasta este susținută printr-
un alt pasaj în care el menține voința proprie a divinității și
înlătură voința trupului: m-am pogorât din cer nu pentru a face
voința mea ci pe cea a Tatălui meu37.
Cuvintele m-am pogorât din cer dovedesc că
divinitatea sa era imaterială, și nu corpul său, pe care și l-a
însușit când a venit pe pământ.
Pe de altă parte, cine va îndrăzni oare să separe în
divinitate voința Fiului de cea a Tatălui? Dacă Fiul, pentru a
arăta voința Tatălui său, spune: Aceasta este voința Tatălui meu,
ca cei ce vor avea credință în mine să aibă viață veșnică38 și
dacă, prin urmare, voința Tatălui este de a da viață veșnică celor
care cred în Fiul, nu este oare în aceasta și voința Fiului? Toate
acestea sunt suficiente pentru a dovedi acordul și a exclude
orice idee de opoziție. Grigorie Teologul vorbește explicit
despre acest aspect: „Căci după spusele Fiului către Tatăl: să nu
se facă după voia mea, ci după a ta, care este și a mea, Christos
a vrut să facă cunoscut faptul că voința sa este și voința Tatălui
căci dacă tot ceea ce are Tatăl, are și Fiul, este evident că voința
Tatălui este aceeași cu voința Fiului.”39
După cum am spus, prin puterea unică și absolută a
divinității se înțelege o voință dublă, divină și umană, fără
opoziție între acestea. Noi credem că faptele realizate în această
unire au fost deopotrivă divine și umane. Noi nu atribuim numai
divinității imateriale a lui Christos faptele sale cele mai sublime
și umanității sale separate de divinitatea sa, faptele de un ordin
inferior, pentru că dacă ar fi fost astfel cum putea să afirme
cineva că Fiul omului s-a pogorât din Cer sau că el este un

36
Sf. Matei, XXVI 39.
37
Sf. Ion, VI 38.
38
Sf. Ion, VI 40.
39
Sf. Grigorie din Nazianz, discursul XXXVI.
51
Dumnezeu răstignit și că sângele său este divin 40 ? Însă noi
mărturisim că faptele divine și faptele umane ale lui Christos au
fost faptele aceleași persoane, care, câteodată îndeplinea fapte
divine, ca Dumnezeu, și câteodată îndeplinea fapte umane, ca
om. Aceasta o arată întreaga sa viață, de la început până la
sfârșit.
Cu toate că el a fost conceput ca om totuși el a fost
conceput de Sfântul Duh ca Dumnezeu.
Ca om, s-a născut dintr-o femeie dar, ca Dumnezeu, el
conservă pentru mama sa virginitatea după naștere.
Ca om, a opta zi el a fost tăiat împrejur dar, ca
Dumnezeu, a desființat circumcizia corporală, învățând
circumcizia inimii, ca legiuitor al circumciziei.
El a fost dus la templu ca om, după patruzeci de zile
după ce se născuse și a fost recunoscut de Simion ca Dumnezeu,
mântuitor al celor reținuți în legături.
Ca om, el a fugit dinaintea lui Irod și ca Dumnezeu a
respins idolatria din Egipt.
Ca om, el a fost botezat de Sf. Ion iar ca Dumnezeu a
șters păcatul lui Adam prin botezul său și a fost proclamat de
Dumnezeu, de către Tatăl și Duhul Sfânt.
Noul Adam a fost înfăptuit ca și vechiul Adam. Însă, ca
creator al lui Adam, el a învins ispita și ca Dumnezeu a dat fiilor
lui Adam puterea de a sfărâma puterea dușmanului.
Ca om, el a suferit foamea iar ca Dumnezeu a săturat
mulțimea cu câteva pâini.
Ca om, el a încercat setea și ca Dumnezeu i-a chemat la
dânsul pe toți cei însetați și le-a dat să bea din izvorul vieții.
Ca om, el a simțit oboseala mergând și ca Dumnezeu a
fost refugiul celor întristați și celor apăsați sub povara păcatului,
cărora el le dădea jugul său cel dulce și ușor de purtat.
Ca om, el a dormit într-o barcă și ca Dumnezeu el a
mers pe valuri și a poruncit vânturilor și mării.

40
Sf. Ion, III 13.
52
 Ca om, el a plătit impozit și ca Dumnezeu a poruncit să
scoată un stater din gura unui pește.
Ca om, el s-a rugat cu noi și pentru noi și ca Dumnezeu
a primit cu Tatăl său rugăciunile noastre, ale tuturor.
Ca om, el a vărsat lacrimi la mormântul prietenului său
și ca Dumnezeu a secat lacrimile surorilor ce își plângeau
fratele, reînviindu-l.
Ca om, el a întrebat unde l-au îngropat pe Lazăr și ca
Dumnezeu el i-a redat viața după patru zile de la moarte,
strigându-l cu voce tare.
Ca om, a fost vândut pentru o sumă mică de bani și ca
Dumnezeu a răscumpărat lumea prin vărsarea sângelui său
prețios.
El a fost mut ca un miel înaintea celui ce-l tunde41, după
natura sa umană însă, prin natura sa divină, el este Cuvântul lui
Dumnezeu ce a existat de la început, acela prin care cerurile s-
au întărit42.
Ca om, el a fost urcat pe cruce între doi tâlhari și ca
Dumnezeu el a întunecat stelele și a făcut să intre în Rai tâlharul
cel bun.
Ca om, el a bău oțetul și a gustat fierea ce i-au fost date
și ca Dumnezeu a transformat apa în vin și a preschimbat
amărăciunea în dulceață43.
Ca om, el a murit și ca Dumnezeu i-a înviat pe cei morți,
prin atotputernicia sa.
Ca om, el a băut din paharul morții din proprie voință și
ca Dumnezeu a învins moartea cu moartea sa.
Cel mort nu este decât cel ce a triumfat împotriva
morții, este unul și același, în același timp și mort și viu, și
vivificator; unicul Isus Christos, om de natură muritoare și în
același timp Dumnezeu, de o natură nemuritoare; neîmpărțit în

41
Isaia, LIII 7.
42
Psalm XXXII 6.
43
Adică amărăciunea fructului din care au mâncat primii noștri
părinți.
53
două ipostaze prin deosebirea celor două naturi, ca și cum unul
ar fi suferit și murit iar celălalt ar fi fost impasibil și nemuritor.
Însă, format din două naturi contrare, el a trăit, în unitatea sa,
efectul celor două naturi opuse: prin natura sa umană,
suferințele și moartea impuse omenirii și, prin natura sa divină,
impasibilitatea și nemurirea. Cel mort cu trupul este tot acela ce
a fost viu prin divinitate; cel ce a suferit, tot acela ce a fost
impasibil; cel pe care, sub influența fricii, l-au trecut sudori reci,
tot acela ce i-a zdrobit pe cei ce se ridicau împotriva lui. Cel ce
a fost în umilință, pentru o vreme, și ceva mai inferior îngerilor,
și întărit de îngeri, este tot acela ce a consolat toate ființele.
Creator al tuturor ființelor, împreună cu Tatăl, după
dumnezeire, el a fost ființă, împreună cu noi, după omenire.
Apostolii trimiși de Cuvânt l-au proclamat Dumnezeu
și om perfect, printr-o unire mai perfectă decât cea dintre trup
și suflet.
Căci sufletul său uman pe care l-a recomandat Tatălui
său, s-a separat de corpul său. Însă, divinitatea a rămas
indivizibilă în ambele, în același timp, nu numai în parte, ci
întreagă în amândouă: ea a rămas cu sufletul său rațional, când
a coborât în Iad, spre sufletele aflate acolo, și a fost nedespărțită
de corpul său pus în mormânt.
El a fost în același timp în sinul Părintelui său și în
pântecele Fecioarei, pe tronul gloriei și în ieslele din Betleem,
la dreapta Tatălui și pe cruce, deasupra Heruvimilor și în
mormânt, căci cerul și pământul sunt pline de gloria sa44. A
înviat a treia zi, el care este învierea și viața noastră și s-a suit
la ceruri, pe care nu le-a părăsit niciodată. El se va mai coborâ
într-o zi pentru a reînvia neamul lui Adam și pentru a-i judeca
în dreptatea sa pe vii și pe morți, după cuvintele lor, gândurile
lor, faptele și credința lor, recompensând pe cei buni și
condamnând pe cei răi la pedeapsă.
El va domni împreună cu cei ce vor fi curonați cu
dânsul în vecii vecilor, dezvăluind tuturor, și fără ascundere,

44
Isaia, VI 3.
54
această știință a credinței pe care noi nu o avem încă pe deplin,
a credinței în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cărora se cuvine gloria
și puterea în toți vecii. Amin.
Această expunere a doctrinei noastre asupra Treimii
consubstanțiale, unică divinitate, și asupra întrupării Fiului,
expunere conformă cu profesiunea noastră de credință și pe care
am făcut-o din ordinul Majestății Voastre, este suficientă pentru
moment, dând ocazia Înțelepciunii Voastre, după cuvântul
înțeleptului, de a face noi progrese în înțelepciune.
Tradițiile Bisericii

Să spunem câteva cuvinte despre tradițiile pe care ni le-

au transmis vechii noștri Părinți, și împotriva opiniilor celor ce
nu le admit. Noi vom face cunoscute motivele care ne fac să
observăm aceste tradiții și ne vom explica, luându-l pe
Dumnezeu drept martor, cu toată sinceritatea și fără gânduri
ascunse.
Să vorbim, mai întâi, despre pâinea sfintei slujbe, pe
care noi și romanii o folosim / întrebuințăm fără aluat, pe când
celelalte Biserici folosesc pâinea dospită. Fiecare, din ambele
părți, încearcă să justifice obiceiul la care este atașat. Dar cel ce
iubește adevărul nu trebuie să devină sclavul obiceiului, ca un
ignorant, sau să se justifice prin niște cuvinte vane, ca un simplu
argument de discuție, ci trebuie să parcurgă cu spiritul său
paradisul sufletesc (și anume cărțile sfinte) și în acesta să caute
fructul adevărului pentru ca în final să poată gusta din el. Astfel
încât, în ceea ce privește instituirea Tainei de care vorbim, noi
am găsit în cărțile sfinte adevărul pe care îl căutam. Tot misterul
întrupării lui Isus Christos precum și perfecțiunea trupului și a
sângelui său, a fost vestit de profeți în diverse chipuri și prin
diferite cuvinte. Prima dată, la masa lui Avraam / Abraam, care
a fost chipul mesei din Cină, Domnul nu a mâncat pâine
dospită ci pâine azimă, după cum se observă din cuvintele lui
Avraam către Sara: Grăbește-te să frămânți trei măsuri de făină

55
curată și fă pâine coaptă sub cenușă45. Aceeași pâine, simplă
figură când Cuvântul nu se întrupase încă, a folosit-o și când s-
a făcut trup, numind-o trupul său. El a împărțit-o între fiii lui
Avraam după credință, în locul cărnii de vițel și a azimei pe care
el le mâncase sub umbra stejarului lui Mambre. Faptul că pâinea
coaptă de Sara a fost făcută fără aluat, se observă și din cum era
făcută pâinea pe care Loth a dat-o îngerilor, despre care este
scris: El a poruncit să coacă pâini azime și le dădu să
mănânce46.
Când fiii lui Israil erau gata să părăsească Egiptul,
Moise le-a poruncit să nu ia cu ei pâine dospită și chiar să nu
aibă deloc, în casa lor, astfel de pâine, pe parcursul acelei
săptămâni, și să nu se hrănească în acele șapte zile decât cu
pâine azimă. Prin acestea se observă modul întrebuințării pâinii
azime în sfânta Cină, iar cele 7 zile, reprezintă cele 7 vârste ale
lumii. Prin această poruncă, Domnul a vrut ca toți cei ce se
îndepărtează de necredința egipteană, pentru a-și deschide un
drum spre pământul făgăduinței, să nu ia cu ei aluatul păcatului
ci să se hrănească cu o pâine necoaptă și divină, mistică și
materială în același timp, adică cu trupul lui Dumnezeu și cu
cuvântul ce iese din gura sa47. De asemenea, manna, care după
apostolul Sf. Paul, a fost tipul pâinii vieții, evreii au mâncat-o,
în Egipt, în locul pâinii nedospite.48
Iar când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să nu apară
înaintea lui cu mâna goală, a vrut ca în fiecare zi să fie pusă
pâinea proposițiunei pe altarul olocaustelor, ca emblemă a
trupului lui Isus Christos. Faptul că acea pâine a fost azimă și
nu a fost pâine dospită, se poate observa din cuvintele preotului
Abiathar către David, prin care spune: „Nu am pâine necurată
(adică dospită) în mâinile mele ci niște pâini sfințite pentru

45
Facerea / Geneza, XVIII 6.
46
Facerea / Geneza, XIX 13.
47
Sf. Mathini, IV 4.
48
Corinteni, X 3, 4.
56
proposițiune”49, pâini care erau azime. Sunt multe alte astfel de
exemple în timpurile vechi dar să ne referim la cele ale noii legi
și la cele reale.
Când adevăratul Miel a gustat din mielul mistic, din
pâinile azime și din lăptuci, a împlinit preceptul din legea veche
și a instalat legea cea nouă, după cum se povestește în
Evanghelie: „Și luând de pe masă pâinea (este evident că era
pâine azimă pentru că erau în prima zi a sărbătorii azimelor) a
spus: Acesta este trupul meu.”50
Este deci relevant ca trupul celui născut din Fecioară și
imaculat să fie reprezentat printr-o pâine azimă și nu dospită.
Noi, care celebrăm sfânta slujbă cu pâine azimă,
justificăm folosirea / întrebuințarea ei prin aceste argumente
și prin multe altele pe care ni le dă Sfânta Scriptură. Cei care
îndeplinesc această taină cu pâine dospită pot, de asemenea, să
se bazeze pe oricare dintre cuvintele din Sfânta Scriptură pentru
a apăra ritualul lor. Ei citează, înainte de toate, lauda făcută de
către Mântuitor aluatului, pe care îl aseamănă cu împărăția
cerului. Însă, acolo nu se vorbește despre sfânta cuminecătură
cu pâine dospită, ci de predicarea Evangheliei51, care a intrat în
lume așa cum aluatul pătrunde în făină, și care i-a făcut să
crească / dospească pe toți cei ce au crezut într-însa, trezind în
ei iubirea de Dumnezeu.
În altă parte, aluatul este văzut ca simbol al răului,
dovadă fiind cuvintele Sfântului Paul: Isus Christos, pascele
noastre s-au jertfit. Pentru aceea să-l prăznuim nu întru aluatul
răutății și al vicleșugului ci întru azimile curăției și ale
adevărului.52 Și Sf. Grigorie Teologul, în discursul său despre
Paște spune că pâinea dospită nu poate fi pâinea vieții.
Cu toate că noi am observat că această taină care ne-a
fost transmisă de Domnul a fost săvârșită cu pâine azimă, totuși

49
I. Begii, XXI 4.
50
Sf. Matei, XXVI 26.
51
Sf. Matei, XII 33 și Sf. Luca, XII 21.
52
I-a către Corinteni, V 7 și 8.
57
tradițiile apostolice nu ne pot lămuri suficient asupra acestui
aspect și nici nu ne pot arăta dacă, în primele veacuri, Biserica
a folosit / întrebuințat pâine azimă sau pâine dospită. Noi știm
doar faptul că le era prescris credincioșilor să aducă pâinea cu
care se celebrau sfintele taine. Deci, dacă Sfântul Duh ar fi
judecat că una este plăcută lui Dumnezeu și cealaltă nu, el ar fi
arătat aceasta Bisericii, fie prin apostoli, fie prin gura sfinților
Doctori. Însă, noi știm cu siguranță că ceea ce-i place lui
Dumnezeu este o credință ortodoxă ireproșabilă. Tradițiile sau
obiceiurile despre care se vorbește aici, care sunt niște obiceiuri
particulare fiecărui popor, nu conțin nimic care să poată covârși
sau diminua credința, doar dacă taina este înfăptuită cu intenții
drepte și dacă este lipsită de orice opinie eterodoxă. Astfel că,
atunci când capul, adică credința, este cu tărie unită cu șeful
suprem, care este Isus Christos, atunci membrele, adică
tradițiile, rămân în stare bună și vin în ajutor una alteia pentru
slava lui Christos, Dumnezeul nostru.
Șirul discuției pe care am întreprins-o ne face să vorbim
acum despre potirul sângelui lui Christos. Numai noi, dintre
toate celelalte Biserici, în virtutea unei tradiții care se ridică
până la Sfântul Grigorie Luminătorul, folosim / întrebuințăm
în Euharistie vinul neamestecat cu apă. Motivul principal al
acestui obicei vine de la faptul că sângele lui Christos este
necorupt, prin unirea dintre el și Cuvântul necorupt. Din acest
motiv potirul sângelui său nu conține, la noi, decât vin curat.
Acest fapt se evidențiază prin denumirea generală ce se
dă vinului căci, într-adevăr, dacă vinul neamestecat cu apă se
numește vin curat, fără îndoială că, atunci când i se adaugă apă,
el încetează să mai fie vin curat și nu mai poate fi numit astfel.
Pe de altă parte, Domnul luând potirul în mâinile sale a
spus: Acesta este sângele meu, sângele noii legii, și a adăugat:
Eu nu voi mai bea de acum din acest rod al viei, până în ziua în
care voi bea iarăși cu voi întru împărăția Tatălui.53

53
Sf. Matei, XXVI 29.
58
 Preafericitul Ion Chrisostom, explicând aceste cuvinte,
în comentariul său asupra Evangheliei Sf. Matei, spune: „El
stârpește prin aceasta, până la rădăcină, o altă rea erezie. Sunt
unii care, în Sfintele Taine, folosesc apă. Însă Domnul a zis: din
acest rod al viei, iar via produce vin și nu apă.”
Cei ce amestecă apă în vin au încercat să răstălmăcească
cuvintele acestui Sfânt Doctor, afirmând că au fost și din aceia
care nu foloseau decât apă curată în săvârșirea acestei Taine și
că despre aceștia vorbește Sf. Ion Gură de Aur, și nu despre cei
ce amestecă apă în vin. Noi nu am auzit vorbindu-se niciodată
despre asemenea oameni și nu am citit nicăieri nimic care să se
refere la această erezie atât de nebunească.54
Cei ce săvârșesc această Taină cu vinul amestecat cu
apă e posibil să aibă vreo justificare să facă asta, dar cei ce
folosesc numai apă curată, în numele cui o fac? Poate că în
numele lui Isus Christos? Nu, sigur că nu, căci Mântuitorul,
potrivit Evangheliștilor, a luat vin în mână și nu apă, atunci când
a spus: Acesta este sângele meu. Și cum nimeni în afară de Isus
Christos nu a instituit această Taină, nici cu vin, nici cu apă,
conchid din acestea că cele ce se spun în privința acestora sunt
niște invenții și nu pot fi adevărate.
Cei ce amestecă apă în vin susțin acest uz tradițional
prin faptul că din coasta Mântuitorului a ieșit sânge și apă. Dar
poate crede cineva că motivul pentru care a fost făcută această
mare și admirabilă minune avea în vedere obiectul acestei
Taine? Dacă Dumnezeu ar fi avut în vedere aceasta, era destul
să inspire câtorva oameni animați de Sfântul Duh, apostolilor și
celor mai iluștri doctori ai Bisericii, ideea de a scrie să se toarne
apă în potirul Domnului și atunci nimeni nu s-ar fi opus. Însă
sângele și apa ce au curs din coasta Mântuitorului nu au curs
pentru a se realiza acest amestec ci pentru a se arăta Taina
Botezului și moartea lui Isus Christos, după cuvintele
apostolului Pavel către romani: Au nu știți că câți întru Christos

54
Desigur, Sf. Nerses nu știa că există o sectă a hydroparastaților.
59
ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat?55 Sfântul Ion
Chrisostom spune, în Comentariul său asupra Evangheliei
Sfântului Ion: „Biserica a fost fondată pe sângele și apa ce au
curs din coasta lui Isus Christos, căci noi ne naștem pentru a
doua oară prin apa Botezului și sângele său ne hrănește.” De
asemenea, Sf. Grigorie din Nyssa, în discursul său asupra
înmormântării Domnului, spune, atribuind lui Iosif
Arimathenul următoarele cuvinte: „Eu voi atinge coasta
imaculată din care a curs ca dintr-un izvor, sângele misterios și
apa regeneratoare.” La fel spune și Sfântul Efrem din Siria:
„Apa a curs din trupul său pentru a stinge focul celui dintâi
Adam și pentru a șterge urmele sclaviei ce-l ținea sub jugul
răului. Sângele a curs, de asemenea, ca urmare a milostivirii
sale, căci prin acest sânge am fost răscumpărați din sclavia
noastră. Și pentru că toată vitalitatea este în sânge, el prin
sângele său a reînsuflețit viața noastră.” Mulți alți Doctori,
făcând aluzie la acest text al Evangheliei, îl deslușesc în același
fel, raportând apa la taina Botezului și sângele la taina
Euharistiei.
După cum am spus mai sus, când am vorbit despre
pâinea sfinţită, Dumnezeu cere de la noi, înainte de toate, o
credință adevărată și fapte ireproșabile, și nu săvârșirea sfintelor
taine cu pâine dospită în loc de pâine azimă. Vom repeta același
lucru și aici, vorbind despre vin. Folosindu-se cu sau fără apă,
nici unul dintre aceste două obiceiuri nu poate dobândi laudele
Domnului și nici să atragă pedeapsa asupra noastră. Doar cei ce
dăruiesc cu o inimă curată și cu un suflet drept sunt slăviți de
dânsul. Însă, cei ce sunt pătați de gânduri necurate și fapte
criminale, chiar dacă prăznuiesc cu vin curat sau cu vin
amestecat cu apă, oricum vor trebui să se aștepte să fie
pedepsiți.
Dacă unul dintre cele două feluri ar fi reprezentat voința
formală a lui Dumnezeu sau a sfinților săi, ei ar fi lăsat această
dorință în scris, precum și celelalte precepte. Sfântul Paul, în

55
Cap. VI, St. 2.
60
Epistola sa către Corinteni, vorbind despre Împărtășire, nu a
precizat în ce fel trebuie să fie prăznuită, dacă cu pâine dospită
sau cu pâine azimă, dacă cu apă amestecată sau nu. Însă, a
insistat mai ales asupra a ceea ce Dumnezeu cere de la noi: Să
se ispitească omul pe sine, spune el, și astfel din pâine să
mănânce și din pahar să bea; căci cel ce mănâncă și bea cu
nevrednicie își mămâncă și își bea propria judecată, nesocotind
trupul Domnului. 56 Alți interpreți ai adevărurilor divine
recomandă, de asemenea, nu deosebirea celor două feluri, ci o
pregătire adecvată pentru împărtășire.
Mai există o tradiție în Biserica armeană care datează
din timpuri foarte vechi și care precizează că sărbătoarea
Crăciunului se sărbătorește în aceeași zi cu cea a Botezului.
Motivul acestui obicei nu este unul întâmplător, ci unul mistic.
În primele veacuri, acest obicei se găsea la toate Bisericile, după
cum știți și înțelepciunea voastră. Cu toate că, pe parcursul
timpului, câteva Biserici au făcut din această sărbătoare unică,
două sărbători distincte, totuși noi am păstrat neschimbată
tradiția Sfântului Grigorie, bazată pe mărturisirea Sf. Luca.
Acest Evanghelist, după ce povestește cum a rămas Zaharia
mut, adaugă: „Și s-a întâmplat ca, după ce s-au împlinit zilele
slujbei lui, să se ducă la casa sa, iar după acele zile a rămas
însărcinată Elisabeta, femeia lui.”57
Desfășurarea slujbei sacerdotale a lui Zaharia era
alcătuită, potrivit Sfântului Luca, din cele cinci zile ale
sărbătorii Expiațiunii / Espiațiunii și cele șapte zile ale
sărbătorii Corturilor, în total 12 zile. Apariția îngerului și
amuțirea lui Zaharia au avut loc în prima zi a sărbătorii
Expiațiunii, adică în cea de-a zecea zi din luna a șaptea a
evreilor (tișri), 27 septembrie după calendarul roman 58 . La

56
I-a către Corinteni, cap. XI 28 și 29.
57
Sf. Luca, I 23 și 24.
58
Prin calendarul roman, Sf. Nerses se referă la calendarul Iulian, căci
reforma calendarului făcută de papa Gregoriu a avut loc abia în 1582,
după mai bine de 4 secole după Nerses.
61
această dată, voi consemnați zămislirea Elisabetei, presupunând
că Zaharia a mers acasă chiar în ziua când arhanghelul Gabriel
a anunțat conceperea și că atunci Elisabeta a rămas însărcinată.
Însă, Zaharia a trebuit să aștepte sfârșitul sărbătorii, după cum
reiese din cuvintele Evanghelistului, care spune: Iar dacă s-au
împlinit zilele slujbei lui, s-a dus acasă. Apoi, casa sa era situată
în părțile muntoase ale Iudeei, departe de Ierusalim. Astfel, voi
puneți Buna Vestire a Fecioarei pe 25 martie iar nașterea lui
Isus pe 25 decembrie, cu 12 zile mai devreme decât noi.
Însă noi, care ne sprijinim pe cuvintele Sf. Luca,
susținem că acea concepție a avut loc după ce s-au terminat cele
12 zile, numite zilele slujbei lui Zaharia, adică în ziua de 23 a
lunii evreiești (tișri) sau 10 octombrie.
După acest calcul, Buna Vestire trebuie să cadă
întotdeauna pe 7 aprilie iar Crăciunul pe 6 ianuarie. Treizeci de
ani după aceea, în aceeași zi a lunii în care se născuse
Mântuitorul dar într-o altă zi a săptămânii, acesta a fost botezat
în Iordan. Acest calcul este exact întru totul.
Pentru că, dacă au fost cu adevărat, nici mai mult, nici
mai puțin de 30 de ani, înseamnă că ziua botezului său a trebuit
să coincidă cu ziua Nașterii, socotind 30 de ani întregi fără a
adăuga nimic. Însă, dacă ziua Nașterii a fost anterioară și a
precedat ziua Botezului cu 12 zile atunci nu se mai poate spune
că Isus era ca de 30 de ani59, ci că el intrase în cel de-al 31-lea
an, după cum rezultă din numirea pe care o dăm zilelor. Căci
noi, la răsăritul Soarelui, dăm zilei un nume nou60 și nu numele
zilei ce a trecut. La fel se întâmplă și cu lunile și anii. Prima zi
poartă numele zilei ce începe și nu a celei ce a trecut.
În funcție de aceste considerații, examinate cu mare
băgare de seamă, Părinții din primele veacuri au hotărât ca

59
Sf. Luca, III 23.
60
Diferitele popoare începeau ziua, și încă o încep, la diferite intervale
ale zilei sau ale nopții, după cum reiese și din cuvintele Sf. Nerses.
Armenii o încep la răsăritul soarelui ca babilonienii, perși și alte
popoare din Orient.
62
misterul Nașterii și al Botezului lui Isus Christos să fie
sărbătorite în aceeași zi iar noi, conformându-ne la această
regulă, nu facem nimic altceva decât să urmăm tradiția.
Pe lângă acestea, mai este un alt mister ce trebuie
amintit aici. Așa cum Mântuitorul, după trup, s-a născut din
Fecioara, tot astfel el a luat o nouă naștere prin Botez, în Iordan,
pentru a fi un exemplu pentru noi. Și cum în acesta sunt două
nașteri, chiar dacă diferite, după taină și în funcție de timp,
totuși s-a hotărât să fie sărbătorite, prima și a doua naștere, în
același timp și în aceeași zi.
Mai sunt multe alte argumente care pot justifica tradiția
armeană, care dovedesc că ea este în acord cu tradiția primilor
Părinți ai Bisericii și care arată, în același timp, că noi nu am
rămas în mod arbitrar pe o altă poziție față de celelalte popoare
în ceea ce privește sărbătorirea acestor sărbători, ci că,
dimpotrivă, ele sunt acelea care, având la început aceleași
obiceiuri ca și noi, le-au schimbat după cum au dorit și le
privesc acum într-o nouă perspectivă.
Biserica noastră a păstrat neschimbat acest obicei și nu
știm dacă aceasta s-a întâmplat din cauza depărtării țării noastre
sau ca urmare a unei dezbinări care a dat naștere unor
sentimente de ură. Ura față de adevăr nu numai că se opune față
de introducerea tradițiilor mai noi dar încearcă chiar să-i și
îndepărteze de la vechile obiceiuri pe cei care îi sunt adversari,
în timp ce o dragoste puternică ne îndeamnă să facem nu numai
ceea ce este convenabil și ușor, ci chiar și ceea ce este penibil
și inoportun, din indulgență față de cei pe care îi iubim. Pe de
altă parte, eu cred că ceea ce este important, legat de acest
obicei, nu este data din lună sau ziua exactă, ci ura care se naște
în urma lui. Pentru că oricare ar fi ziua în care se sărbătorește
această sărbătoare, aceasta place lui Dumnezeu atunci când se
poate face fără dispută.
Ce sărbătoare este mai mare decât cea a Paștilor, asupra
căreia mai multe Biserici nu se aflau în consens, după cum ne
spune Eusebiu din Cezareea? Locuitorii din Asia Mică o
sărbătoreau joia, ca în vechea lege, după învățătura

63
Evanghelistului Sf. Ion, pe când Biserica din Roma sărbătorea
ziua Învierii Domnului nostru, duminica. Însă, în urma unor
discuții, ambele părți au căzut de acord prin stăruința Sfântului
Irin, discipolul Apostolilor: „Adevărul credinței, le-a spus el și
unora și altora, fiind același pentru toți nu se cuvine să vă certați
pentru o diferență cu privire la epoca sărbătorilor, căci tot ceea
ce se face pentru slava lui Dumnezeu este pe placul lui. Tot așa
cum, culoarea pielii, fie albă, fie neagră, nu reprezintă nici o
problemă pentru corp atâta timp cât acesta este sănătos.” Tot
astfel se întâmplă și cu cei ce au o credință adevărată,
schimbările în observarea sărbătorilor sau în oricare aspect al
disciplinei bisericești nu pot afecta cu nimic mântuirea lor.
Același lucru se aplică trisaghionului61 prin care în Bisericile
voastre se invocă cele trei chipuri ale Treimii și pe care noi îl
adresăm numai Fiului. Atâta timp cât nu se face din el un subiect
de dezbatere, el rămâne un imn mistic și sublim în ambele
cazuri dar dacă, dimpotrivă, el provoacă certuri, atunci nu mai
este un imn de laudă ci de blasfem.
Unii dintre voi, calomniindu-ne, ne impută că în
trisaghion spunem că Treimea s-a răstignit, însă noi, la rândul
nostru, vă răspundem că voi nu-l numiți Dumnezeu tare și fără
de moarte pe cel ce s-a răstignit pentru noi, ci numai Om. Astfel,
ambele părți încearcă să obțină în urma acestei lupte o victorie
regretabilă.
Cu toate că noi adresăm această cântare numai Fiului,
după tradițiile primilor Părinți ai Bisericii, totuși sunt unele
slujbe în care cântăm imnul serafimilor în cinstea Sfintei
Treimi. Dacă ambele părți ar putea să se înțeleagă, prin voia lui
Dumnezeu, atunci totul s-ar reglementa prin adăugarea câtorva
cuvinte. Prima dată, trisaghionul care cuprinde aceste cuvinte:
Dumnezeule tare și fără de moarte, ar fi dedicat Tatălui, a doua
oară Fiului și a treia oară Sfântului Duh, astfel că, fiecare dintre
celei trei chipuri să fie deopotrivă slăvite și nu pe jumătate sau

61
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluiește-ne
pe noi.
64
în parte, așa cum ar fi dacă i s-ar spune Tatălui numai
Dumnezeule, fără a adăuga cuvintele tare și fără de moarte,
Fiului, tare, omițând cuvintele Dumnezeule și fără de moarte și
Sfântului Duh, fără de moarte, omițând cuvintele Dumnezeule
și tare. Dimpotrivă, aceste trei atribute trebuie să fie aplicate
fiecăruia dintre cele trei chipuri în parte.
Din aceleași surse decurge o obiecție nefondată,
privitoare la sfânta cruce, și anume dacă lemnul din care se face
trebuie sau nu să fie prins în cuie. În această privință noi nu
avem nici un precept pozitiv. Pe lângă aceasta, în funcție de ce
învățătură vom putea admite oare că crucea trebuie să fie
onorată sub un aspect și disprețuită sub un altul? Poate că prin
vreo poruncă a lui Dumnezeu? Nu este vorba despre nimic de
felul acesta. Aceste dificultăți nu provin decât din capcanele pe
care ni le întinde Satan care vrea ca semnul care ne servește
pentru a-l învinge să fie insultat chiar de cei care i se închină
lui, cei care ar vrea să vadă acest semn sfărâmat de propriile lor
mâini, toate acestea pentru a-și îndeplini el un plan care să le fie
celor din urmă motiv de pieire. Iar dacă nu este așa, atunci ce
rău poate aduce un cui credinței? Este evident că noi îl punem
numai pentru ca brațele crucii să stea suprapuse, fără să se
desprindă, iar pe de altă parte, ceea ce întărește mai mult ceea
ce susțin este faptul că cruciilor de aur sau de argint, care nu
sunt făcute din două bucăți, nu le punem cuie. Nu putem
presupune că adevărata cruce a fost făcută fără cuie pentru că
altfel ea nu ar fi putut susține greutatea unui corp.
În mod simbolic, arborele crucii sau partea
perpendiculară reprezintă emblema Divinității, partea
transversală pe cea a omenirii iar cuiul ce le leagă împreună
reprezintă iubirea ce-l unește pe Dumnezeu cu oamenii. Ce rău
îi este adus sufletului dacă în această legătură se folosesc sau nu
cuiele? O dispută asupra unui astfel de subiect este o copilărie
și nu este demnă de un om ajuns la maturitate. În ceea ce
privește ceremonia binecuvântării crucii, pe care noi am
preluat-o de la primii părinți ai Bisericii și asupra căreia doctorii
voștri ridică probleme, nu voi vorbi mai mult. Noi înșine am

65
găsit despre aceasta scrieri grecești, în Vechiul Testament. Voi
pune doar următoarea întrebare: este cuviinvios ca mai întâi să
se citească cuvintele divine ale Profeților, Apostolilor,
Evangheliștilor și să se spună rugăciunile pe care le spune
preotul pe o cruce nouă și după aceea să o îndrepte spre Răsărit
pentru a i se închina / adora? Sau putem numai să ne
prosternăm înaintea unui obiect material, fără a-l binecuvânta,
ca și cum orice obiect de formă patrunghiulară pe care îl avem
în fața noastră, în picturi sau oriunde altundeva și sub orice
formă, este demn de a fi preamărit / adorat?
Mai este necesar să amintesc despre icoanele
Mântuitorului și ale sfinților, împotriva cărora unii dintre voi,
oameni ignoranți, arătați o anumită aversiune? Voi vă arătați
scandalizați în fața acestui comportament pe care îl vedeți ca o
prescripție impusă de noi poporului nostru. Însă noi, împreună
cu toți cei care urmează exemplul nostru, înțelegem și învățăm
că, în fața crucei care a purtat un Dumnezeu, nu ne închinăm
unui obiect material, ci ne închinăm unui Dumnezeu ce a fost
pus pe cruce. De asemenea, în cazul icoanei Mântuitorului, noi
nu preamărim / adorăm pictura materială, ci pe Christos care
este nevăzut, adevărata icoană a lui Dumnezeu Tatăl.
Noi cinstim și preamărim icoanele sfinților privindu-i
ca pe niște mediatori și protectori ai noștri în fața lui Dumnezeu,
adică noi îi aducem slavă lui Dumnezeu prin intermediul lor,
pentru că slava se datorează numai icoanei Creatorului dar nu și
ființelor. Icoana și numele sunt unul și același lucru, icoana este
o simplă formă iar numele o simplă denumire semnificativă,
icoana arată ochiului un lucru oarecare, iar numele, urechii.
Noi ne închinăm /prosternăm și înaintea oamenilor, nu
numai în fața celor demni ci și în fața celor care nu sunt demni
de aceasta, atâta timp cât poartă în ei înșiși, pe parcursul vieții,
icoana divinității, sufletul. Când acest suflet se desparte de trup,
numai corpurile sfinților trebuie să fie onorate, pentru că, după
cum este scris: Dumnezeu ferește oasele lor62. Trupurile celor

62
Psalmi, XXXIII 21.
66
ce nu au ajuns la sfințenie nu trebuie să fie obiectul unei
asemenea închinări pentru că ele nu au în ele nimic divin.
Denumirile și icoanele în sine, făcând abstracție de
substanță, chiar dacă sunt ale sfinților, nu trebuie să fie slăvite/
onorate, ca și cum sunt ale celor lipsiți de sfințenie. Pentru că
numai Creatorul este ființa omniprezentă prin esența sa, de
aceea esența sa nevăzută este slăvită în icoana sa văzută și în
numele său. Esența ființelor create este cuprinsă numai în ele
însele, în spațiul în care acestea se află și nu în afara lui, în
oricare alt loc. Și cum icoana văzută a unei ființe nu conține în
sine chipul său nevăzut, așa cum se întâmplă cu icoana
Creatorului, rezultă de aici că nu poate fi slăvită icoana unei
persoane umane așa cum slăvim icoana lui Dumnezeu. Asupra
acestui aspect există o mărturie a apostolului care spune că, în
urma deplinei supuneri a Fiului, care a luat natura noastră, în
fața Tatălui său, supunere care a mers până la a muri pe cruce,
Tatăl i-a dat drept răsplată un nume care este mai presus de
orice nume 63 . Apostolul explică de ce acest nume este mai
presus de orice nume, în acest pasaj: ca întru numele lui Isus tot
genunchiul să se plece, cel al celor cerești și al celor pământești
și al celor de dedesubt64.
Deci, dacă numele lui Isus, precum și icoana sa, este
mai presus de orice nume și este obiectul de adorație a tot ce
există în cer și pe pământ, așa cum spune Apostolul, prin urmare
numele său trebuie să fie slăvit ca și icoana sa, după cum am
arătat mai sus. Astfel, nu se cuvine să considerăm drept demne
de a fi onorate icoana și numele ființelor de o natură inferioară
/ servilă, deopotrivă cu numele și icoana Domnului. Noi,
ființele, nu trebuie să slăvim decât icoana reprodusă prin pictură
a Creatorului și a Mântuitorului nostru. Cât despre icoanele
fidelilor servitori ai lui Dumnezeu care, prin natura lor, au fost
servitori ca și noi, trebuie să le onorăm și să le respectăm, pentru
ceea ce ei reprezintă prin meritele lor. Privindu-le, noi trebuie

63
Paul, Epistola către Filipeni, II 9.
64
Ibidem, st. 10.
67
să fim cuprinși de dorința de a-i urma și de a lua drept model
viața lor virtuoasă, gândindu-ne în același timp la chinurile reale
pe care aceștia le-au încercat. Cel ce le disprețuiește, să nu
creadă că disprețuirile sale cad asupra unei simple icoane
materiale, ci ele cad chiar asupra a ceea ce acestea reprezintă,
fie icoana Domnului îsuși fie aceea a slujitorilor/ servitorilor
săi.
Vreau să adaug câteva cuvinte despre postul numit
aratșavorch (adică prealabil) și despre care, cei din partea
voastră, au inventat o poveste.
Din cele spuse de ei, un călugăr pe nume Sergiu
(Sarchis) avea un măgar și un câine. Acest câine îl preceda
întotdeauna pe stăpânul său oriunde mergea şi anunța prin
aceasta venirea stăpânului său pentru ca lumea să iasă în
întâmpinarea sa. Ei mai spun că noi am dat numele acestui post
chiar din ordinului acestui călugăr Sergiu, după numele
aimalului, pentru că el îl perceda întotdeauna pe stăpânul său.
O asemenea calomnie este mai rea decât toate doctrinele false
ale păgânilor.
Acestea reprezintă fructele urii. Când cineva urăște pe
cineva, își astupă urechile pentru a nu auzi vorbindu-se de bine
despre acesta sau le consideră ca fiind minciuni și, pe de altă
parte, adună cu lăcomie toate falsitățile și poveștile pe care le
consideră adevărate, așa cum se poate observa din acest
exemplu. Chiar dacă am fi în întunericul ignoranței, adică al
indolenței, tot ar fi cu neputință să ni se impute o invenție atât
de ridicolă, cu atât mai mult acum, când tot pământul este plin
de cunoașterea lui Dumnezeu și când făclia înțelepciunii
luminează toată lumea. Primul motiv pentru care noi numim
acest post aratșavorch este acela că el precede postul cel mare
și este premergătorul acestui post. Al doilea motiv este acela că
el este primul post pe care Sf. Grigorie l-a impus populației
armene când a ieșit din temnița în care fusese închis. El a vrut
atunci ca, cei care au fost loviți de pedeapsa cerească, să

68
postească cinci zile pentru ca, prin căință, să devină demni de a
obține vindecarea65.
Acesta este motivul pentru care un număr mare de
oameni postește, în ziua de astăzi, câte cinci zile, după vechiul
obicei. În trecut, s-a considerat convenabil ca acest post să fie
unit cu postul Niniviților pe care sirienii și egiptenii îl păstrează
cu rigurozitate.
La noi, motivul pentru care se sărbătorește memoria Sf.
Sergiu, care era general de armată, la sfârșitul acestui prim post,
este acela că data de 30 ianuarie reprezintă ziua în care Sergiu
și-a vărsat sângele pentru credința lui Isus Christos.
Din acest motiv s-a hotărât să se serbeze sărbătoarea
acestuia în sâmbăta acelei săptămâni, dar și pentru că, în prima

65
În expunerea credinței armene adresată principelui Alexis, Sf.
Nerses explică originea acestui post de 5 zile: „Când Sf. Grigorie
Luminătorul nostru a ieșit din temnița Chor-Wirab și a fost întâmpinat
de regele Tiridat care, din pedeapsa lui Dumnezeu se preschimbase
într-un porc, împreună cu cei mai însemnați oameni din regatul său și
trupele dominate de spiritul cel rău, el le-a prescris tuturor un post de
cinci zile, poruncind să nu mănânce nimic în aceste zile, după
exemplul Niniviților. Prin această pocăință el a obținut vindecarea lor.
Acest post, care a fost stabilit de Sf. Grigorie cu această ocazie, a
devenit un obicei instituit din porunca acestuia ca Biserica armeană să
îl țină în fiecare an pentru ca toți compatrioții săi să nu uite niciodată
binefacerile Domnului. S-a considerat potrivit ca acest post, căruia
armenii îi datorau mântuirea, să fie unit cu postul Niniviților, prin care
aceștia fuseseră scăpați de amenințările morții și pe care sirienii și
egiptenii îl țin și astăzi”.
Vezi Discursul și Scrisorile Sf. Nerses, ediția din St.
Petersburg, 1788, în nr. 4, pag. 99, și traducerea latină a operelor Sf.
Nerses, Sancti Nersetis clajensis opera, studio et laboreti. Cappeleti,
presbyteri Veneti, Veneția, tipografia/ typis PP. Mechitaristarum din
insula St. Lazari, 1833, în nr. 8, tom I, pag. 193.
Despre originea postului aratșavorch, vezi: Agathang,
Istoria predicațiunii Sf. Grigorie, pag. 323; Zenob din Clag, Istoria
țării Daronului, pag. 44 și Istoria universală a lui Stefan, Assoghig,
cartea II, cap. I.
69
sâmbătă din postul cel mare, toți creștinii sărbătoresc memoria
Sfântului Toder.
Acest Sergiu, după cum apare în Istoria, era un principe
erudit din Capadocia, din timpul lui Constantin cel Mare, care
s-a remarcat, în războaiele împotriva barbarilor, prin curajul său
și prin puternica sa credință în Isus Christos.
Atunci când apostatul Iulian s-a urcat pe tron, piosul
Sergiu a fugit în Persia și acolo, împreună cu fiul său, și-a
mărturisit credința în Isus Christos în fața regelui Sapor, fapt
pentru care i-a fost tăiat capul, primind coroana de martir.
Aceasta este tot ce am avut de spus despre tradițiile
privitoare la credința noastră și la disciplina Bisericii noastre.
În momentul în care această expunere va fi citită în fața
augustei persoane a Măriei Tale, înalta voastră înțelepciune să
nu creadă că cuvintele noastre au fost dictate de un spirit de
falsitate sau adulație, ca și cum am fi scris niște rânduri care nu
sunt gravate în inima noastră. Cel ce face astfel merită ca
Dumnezeu să-i împrăștie oasele 66 , așa cum spune profetul
despre ipocriți. Căci făclia credinței nu trebuie să fie ascunsă
sub obroc, în întuneric, ci trebuie să fie pusă pe sfeșnicul
virtuții. Credința ce se ascunde, se aseamănă cu nelegiuirea
pentru că atunci devine fraudă și nu adevăr.
Să dea Domnul ca sămânța cuvintelor noastre,
răspândită pe terenul fertil al ideilor voastre, să poată încolți și
rodi. Această sămânță nu va fi înădușită de rugi, nici lipsită de
rădăcini și uscată, nici mâncată de păsările cerului, pentru a se
putea culege din roadele ei fructe de pace și iubire pentru marea
operă pe care o aveți în vedere, nu cu aceeași măsură, nici doar
de două ori mai mult decât grăunțele pe care le-ați folosit /
întrebuințat pentru semănarea pământului, ci de o sută de ori,
cu o întreită măsură.
Astfel voi, împreună cu cei ce au cultivat acest pământ
spiritual, veți fi răsplătiți, după calitatea recoltei, de Domnul
nostru Isus Christos căruia se cuvine toată slava și cinstea

66
Ezechiel, VI 5.
70
precum și Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.

PARTEA A TREIA

Liturghia
Preafericitului nostru părinte Sfântul Grigorie
Luminătorul, revăzută și adăugită de sfinții patriarhi și
doctori Sahag (Isac), Mesrob, Chiud și Ion Mantaguni
sau
Ordinarul Sfintei Slujbe
Pentru unsul Bisericii ortodoxe armene de Răsărit

Înainte de a începe sfânta slujbă, preotul care urmează să

slujească trebuie să se spovedească unui alt preot, apoi, urmat de
diaconi, intră în sacristie, și pânâ când aceștia se îmbracă cu
veșmintele sacre, el spune încet, împreună cu un diacon, pe rând,
versurile psalmului 131.
Preotul. Preoții tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate
și cuvioșii tăi se vor veseli.67
Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blândețile
lui, că s-a jurat Domnului și a făgăduit Dumnezeului lui Iacob.
Că nu voi intra în lăcașurile casei mele, nici pe patul
așternutului meu nu mă voi sui.

67
În rugăciunile din Liturghie am crezut de cuviință să folosesc
termenii adoptați de Biserica romană, chiar dacă sunt vechi, pentru a
se vedea mai bine apropierea dintre aceste Biserici (nota
traducătorului).
71
 Că nu voi da somn ochilor mei, nici genelor mele
dormitare, nici odihnă trupului meu, până nu voi găsi locul
Domnului, lăcașul Dumnezeului lui Iacob.
Iată că am auzit că este în Efrada, aflatu-l-am în
câmpiile dumbravei.
Intra-vom în lăcașurile lui, închina-ne-vom pe locul
unde au stat picioarele lui.
Scoală-te, Doamne, întru odihna ta, tu și chivotul
sfințeniei tale.
Preoții tăi, Doamne, se vor îmbrăca cu dreptate și
cuvioșii se vor veseli.
Pentru David, sluga ta, să nu întorci fața ta de la Unsul
tău.
Juratu-s-a Domnul lui David cu adeverință, și nu se va
lepăda de dânsul.
Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău. Dacă
fii tăi vor păzi așezământul meu de lege și mărturiile mele, pe
care îi voi învăța pe ei, și fii lor până în veci, vor sta pe scaunul
tău.
Căci a ales Domnul Sionul, osebitul-a spre lăcașul lui,
a spus: Acesta este locul odihnei mele în veacul veacului; aici
voi locui căci l-am ales pe el.
Văduvile lui le voi acoperi de binecuvântări și pe săracii
lui îi vor sătura cu pâine.
Preoții lui îi voi îmbrăca cu mântuire și cuvioșii lui cu
bucurie se vor bucura.
Acolo voi răsări cornul lui David; gătit-am luminători
unsului meu.
Pe vrășmașii lui îi voi îmbrăca cu rușine și pe dânsul va
înflori sfințenia mea.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Cu credință și într-o unire Domnului să ne
rugăm, ca să reverse asupră-ne înbunătățirea milei sale.
Atotțiitorule, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne și ne miluiește.

72
 Preotul. Doamne miluiește! (Această invocație este
repetată de douăsprezece ori).
Isuse Christoase, Dumnezeul nostru, care te-ai îmbrăcat
cu lumină ca și un veșmânt, care te-ai arătat pe pământ cu o
smerenie necuvântată și ai locuit între oameni; tu, care ai fost în
veci iereu, după rânduiala lui Melchisedech, și ai împodobit
sfânta ta Biserică; Doamne, atotputernice care ne-ai învoit a ne
împodobi cu această cerească înveșmântare, fă-mă vrednic și pe
mine, nevrednicul robul tău, în ceasul acesta, ca să mă
învrednicesc a mă apropia de duhovniceasca slujbă a slavei tale.
Fă ca să fiu ușurat de toate fărădelegile mele, care sunt haina
necurăției, și să strălucească de lumina ta. Depărtează de la
mine răutatea mea, șterge fărădelegile mele, pentru ca să fiu
vrednic de lumina ce ai pregătit-o. Fă ca să intru, cu slavă
preoțească, întru slujba sfințeniei tale, împreună cu cei ce au
păzit cu inimă curată poruncile tale, pentru ca să fiu gata a intra
împreună cu înțeleptele fecioare, în camera de nuntă, și a te
slăvi, o, Isuse Christoase! care ai ridicat păcatele lumii; pentru
că tu ești sfințenia sufletelor noastre și ție Dumnezeule,
făcătorule de bine, ție se cuvine slava, mărirea și cinstea, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Înainte de a se îmbrăca, preotul își scoate încălțămintea și
încalță colțuni albi și papuci ce se păstrează în biserică special pentru
aceasta (numai în papuci poate preotul să urce în altar pentru a
îndeplini sfânta slujbă). În același timp, diaconii se apropie de dânsul
și-l îmbracă cu veșmintele preoțești. La fiecare dintre părțile
înveșmântării, diaconul ce-l îmbracă spune:
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Un alt diacon răspunde:
Doamne miluiește.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După aceea, preotul, punându-și mitra pe cap, spune:
Pune, Doamne, mitra mântuirii pe capul meu, pentru ca
să mă pot lupta împotriva vrăjmașului, cu mila Domnului nostru
Isus Christos, căruia se cuvine slavă, putere și cinste, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
73
 La stihar, preotul spune:
Îmbracă-mă, Doamne, cu haina mântuirii și veșmântul
veseliei, și înconjoară-mă cu veșmântul izbăvirii, cu mila
Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
La epitrahil, preotul spune:
Împodobește, Doamne, gâtul meu cu dreptate, și de
toate necurățeniile păcatului curăță inima mea, cu mila
Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
La brâu:
Brâul credinței încingă inima și sufletul meu, și strângă
într-însele gândirile necurate, și puterea harului tău să rămâie
pururea în ele, cu mila Domnului nostru Isus Christos ș.cl.
La mânecari:
Dă putere, Doamne, mâinilor mele, și spală-mă de toată
necurățenia, pentru ca să te pot sluji cu o deplină curățenie a
sufletului și a trupului, cu mila Domnului nostru Isus Christos,
ș.cl.
La Vagas68, aceeași rugăciune ca și la epitrahil.
La Felon:
Îmbracă-mă, Doamne, cu veșmântul strălucirii, prin
mila ta, și întărește-mă împotriva năvălirii duhului cel rău,
pentru ca să fiu vrednic a slăvi prea slăvitului tău nume, cu mila
Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
După ce s-a îmbrăcat cu toate veșmintele preoțești, preotul
spune:
Bucură-se sufletul meu întru Domnul, căci cu filonul
mântuirii și cu haina veseliei m-a îmbrăcat; ca unui mire, a pus
cununa pe fruntea mea, și ca o mireasă cu podoabe m-a
împodobit, cu mila Domnului nostru Isus Christos, ș.cl.
Pânâ când preotul se îmbracă în veșmintărie, corul cântă în
biserică imnul acesta:

68
Vagasul este un ornament semicircular, care se pune pe umeri și
împrejurul gâtului, și care se aseamănă uneori cu amictul preoților
latini. De obicei el este din metal și în exterior sunt adesea reprezentate
chipurile celor doisprezece apostoli.
74
 O, taină adâncă, neînțeleasă și fără de început, care
împodobind cereasca ta împărăție, ai pregătit-o spre locuință
luminii nepătrunse, și cetele duhurilor de foc, de slavă
strălucitoare le-ai înconjurat.
Tu, care prin necuvântata și minunata ta putere ai făcut
pe Adam după chipul tău și l-ai înconjurat de pompă și slavă, în
Eden, grădina veseliei.
Prin patimile unui născut Fiului tău, toate făpturile s-au
reînnoit, omul a luat din nou nemurirea sa și s-a îmbrăcat cu un
veșmânt, de care nu va mai fi în veci dezbrăcat.
O, Duhule Sfânt, Dumnezeule, care ca o ploaie de foc
de o îmbelșugare negrăită, te-ai pogorât asupra apostolilor în
sfântul foișor, revarsă și asupră-ne înțelepciunea ta, odată cu
acest veșmânt pe care-l îmbrăcăm.
Sfințenia se cuvine lăcașului tău, și ca cela ce ești
singurul înconjurat de lumină, și încins de sfințenie preaslăvită,
încinge-ne și pe noi, de adevăr.
Tu, care ai înălțat spre cer mâinile tale făcătoare,
armează cu putere brațele noastre, pentru ca înălțând mâinile
noastre să ne putem face mijlocitori înaintea ta.
Cu această cunună ce încinge capul nostru, apără
gândurile noastre, și cu epitrahilul, ce poartă semnul crucii, ca
epitrahilul lui Aron, frumos și strălucitor de florile de aur,
pentru podoaba jertfelnicului tău, apără simțirile noastre.
O Dumnezeule, unule adevărat mare stăpânitor al
tuturor făpturilor, tu care ne-ai îmbrăcat cu acest veșmânt,
semnul iubirii, pentru a ne face vrednici de slujba slavei tale.
Împărate ceresc, păzește neclintită sfânta noastră
Biserică, și ține în pace pe cei ce slujesc numele tău cel sfânt.

75
 Rugăciuni înainte de Liturghie

Preotul, mergând după diacon care ține în mâna stângă o

lumânare de ceară și în cea dreaptă cadelnița, iese din veșmântărie
și se așează în mijlocul corului, în fața estradei pe care se ridică
altarul. I se aduce apă ca să-și spele mâinile și până când se spală,
spune psalmul XXV:
Preotul. Spăla-voi cu sfințenie mâinile mele, o
Dumnezeul meu, și voi înconjura jertfelnicul tău, Doamne.
Preotul și diaconul spun pe rând versurile următoare:
Judecă-mă, Doamne, căci eu întru nerăutate am umblat;
am pus nădejdea mea în Domnul, și nu voi slăbi.
Ispitește-mă, Doamne, și încearcă sufletul meu,
încearcă cu foc rărunchii și inima mea, că mila ta este înaintea
ochilor mei, și bine am plăcut întru adevărul tău.
Întru adunarea deșertăciunii nu voi sta, și în sfatul răilor
nu voi intra.
Urât-am adunarea celor vicleni, și întru cei nelegiuiți nu
am stat.
Spăla-voi cu sfințenie mâinile mele, și voi înconjura
jertfelnicul tău, Doamne.
Ca să aud glasul laudei tale, și să povestesc toate
minunile tale.
Doamne, iubit-am buna cuviință a casei tale, și locul
locașului slavei tale.
Să nu pierzi, Doamne, sufletul meu întru cei
necredincioși, și cu barbații săngiurilor, viața mea.
Mâinile lor sunt pătate de fărădelegi, și dreapta lor e
plină de mită.
Iar eu, întru nerăutate am umblat; mântuiește-mă,
Doamne, și mă miluiește.
Picioarele mele întru îndreptare au stat; întru adunări te
voi binecuvânta, Doamne.
Preotul continuă singur, cu voce tare:
Pentru rugăciunile preasfintei Maicii tale Fecioare,
Doamne, primește rugăciunile noastre și ne mântuiește.

76
 Diaconul. Pentru rugăciunile preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, și a tuturor sfinților ce stau înaintea Tatălui ceresc,
să ne rugăm ca să se milostivească de noi, și întru bunătatea sa,
să mântuiască făpturile sale. Doamne, Dumnezeul nostru,
atotțiitorule, mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul. Pentru rugăciunile preasfintei Fecioare și
preacuratei Maici a unui născut Fiul tău, și prin mijlocirea
tuturor sfinților tăi, primește, Doamne, rugăciunile noastre;
ascultă-ne, Doamne, miluiește-ne, iartă-ne, curăți-ne și șterge
toate păcatele noastre și fă-ne vrednici a-ți mulțumi, slăvindu-
te, împreună cu Fiu-ți și cu preasfântul tău Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
Apoi, întorcându-se către oameni, preotul spune:
Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, și a tuturor sfinților, și înaintea
voastră, părinți și frați, toate greșelile mele. Căci am păcătuit cu
gândul, cu cuvântul, cu fapta, și cu toate greșelile omenești; am
păcătuit, și vă rog, rugați-vă lui Dumnezeu pentru iertarea
greșelilor mele.
Unul dintre preoții asistenți îi răspunde:
Preaputernicul Dumnezeu milostivească-se de tine și
dăruiască-ți iertare tuturor păcatelor tale trecute și prezente; de
cele viitoare să te păzească, să te întărească întru toate faptele
bune, și să te odihnească întru viața viitoare. Amin.
Preotul care slujește continuă, fiind întors tot către oameni:
Mântuiască-vă și pe voi iubitorul de oameni Dumnezeu,
și să vă ierte toate greșelile voastre, dăruindu-vă vreme de
pocăință și lucrare de fapte bune.
Întorcându-se spre altar, spune:
Preaputernicul și milostivul Dumnezeu să îndrepte în
viitor viața voastră, cu mila Sfântului Duh, căruia se cuvine
slavă în vecii vecilor. Amin.
Corul. Pomenește-ne și pe noi, înaintea mielului celui
fără de moarte al lui Dumnezeu.
Preotul. Fi-veți pomeniți, înaintea mielului celui fără de
moarte al lui Dumnezeu.

77
 Corul cântă psalmul 99.
Strigați către Domnul tot pământul, slujiți lui
Dumnezeu întru veselie.
Intrați înaintea lui, întru bucurie; și cunoașteți că el este
Domnul Dumnezeul nostru.
El ne-a făcut pe noi, și nu noi înșine; noi suntem
norodul lui și oile pășunii lui.
Intrați în porțile lui întru mărturisire, și întru laude în
curțile lui; mărturisiți-vă Domnului, și lăudați numele lui.
Că bun este Domnul, și în veci mila lui, și din neam în
neam adevărul lui.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. În mijlocul acestui templu, și înaintea
acestor cinstite, luminate și sfinte semne, și în acest sfânt lăcaș
închinându-ne cu frică, cădem înaintea ta; sfânta, minunata și
iubitoarea ta Înviere o slăvim, și ție-ți aducem binecuvântare și
slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul îl tămâiază pe preot, în timp ce acesta spune
rugăciunea de mai sus, apoi urcă amândoi pe scările din dreapta
estradei pe care stă altarul, diaconul mergând înainte. Preotul,
urcându-se spre altar, începe psalmul 42:
Intra-voi în jertfelnicul Domnului, la Dumnezeul ce
înveselește tinerețile mele.
Și pe rând cu diaconul:
Judecă-mă, Doamne, și fă-mi dreptate în judecata mea;
de omul necuviincios, și de cel nedrept și viclean izbăveste-mă.
Tu ești mântuirea mea, Dumnezeul meu! Pentru ce m-
ai lepădat? Pentru ce mâhnindu-mă umblu, când mă necăjește
vrăjmașul meu?
Trimite-mi lumina ta și adevărul tău; acestea mă vor
povățui și mă vor duce la muntele cel mai sfânt al tău, și la
lăcașurile tale.
Intra-voi în jertfelnicul Domnului, la Dumnezeul ce
înveselește tinerețile mele.
Mărturisi-mă-voi ție întru laude, Dumnezeule,
Dumnezeul meu.
78
 Pentru ce să fii mâhnit, sufletul meu? Pentru ce să mă
tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu, că mă voi mărturisi lui,
mântuirea fecei mele și Dumnezeul meu.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Diaconul. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm. Să binecuvântăm pe
atotțiitorul Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Christos,
care ne-a învrednicit a intra în acest lăcaș de binecuvântare, și
a-i cânta sufletești cântări. Atotțiitorule, Doamne, Dumnezeul
nostru, mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul. În acest lăcaș de sfințenie, și în acest loc de
laude, locuința îngerilor, și locul izbăvirii și milostivirii pentru
oameni, în fața acestor luminate și dumnezeiești semne, și
înaintea acestui sfânt altar, închinându-ne cu frică, cădem
înaintea ta. Sfânta, minunata și biruitoarea ta Înviere, o
binecuvântăm și o slăvim, și împreună cu puterile cerești îți
aducem binecuvântare și slavă, ca și Tatălui și Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După aceste rugăciuni se trage perdeaua, care rămâne
închisă cât ține aducerea înainte sau proscomidia.69

69
Dacă slujește un episcop, perdeaua se trage ceva mai târziu. Venind
în altar, episcopul ia mitra, se așează în genunchi și spune cu voce tare
două rugăciuni lungi ale Sfântului Grigorie din Nareg. După aceea, se
ridică și diaconul spune: „Binecuvântează, stăpâne”. Episcopul:
„Pentru că a ta este îndurarea, mărirea, iubirea de oameni și slava, în
vecii vecilor. Amin.” Apoi, se trage perdeaua.
79
 Aducerea înainte sau Proscomidia

Cât timp perdeaua stă trasă corul cântă imnurile zilei.

Preotul merge în jertfelnic după iconostas, prin ușa dinspre nord,
unde este sfânta masă, și o sărută:
Diaconul, încet: Cu pace Domnului să ne rugăm.
Preotul, încet: Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului
și Duhului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul ia pâinea din mâna diaconului și punând-o pe disc,
spune încet:
Pentru pomenirea Domnului nostru Isus Christos.
Diaconul, dându-i vinul, spune, ca și preotul, aceleași
cuvinte ca la pâine. Preotul ia vinul din mâinile diaconului și spune
încet:
Pentru pomenirea mântuitoarei întrupări a Domnului
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Christos.
După aceea, toarnă vinul în potir, apoi spune încet
rugăciunea următoare a Sfântului Ion Chrisostom:
Dumnezeule, Dumnezeul nostru, care ne-ai trimis pâine
cerească, hrana lumii întregi, pe Domnul și Dumnezeul nostru
Isus Christos, Mântuitorul nostru, izbăvitorul și binefăcătorul,
pentru ca să ne binecuvânteze și să ne sfințească; singur,
Doamne, binecuvântează această aducere aminte și primește-o
în jertfelnicul tău ceresc. Pomenește, Doamne, ca un bun și de
oameni iubitor, pe acei ce au adus, precum și pe aceia pentru
care ți se aduce această jertfă și pe noi fără de prihană ne păzește
întru îndeplinirea dumnezeieștii tale taine; căci preaslăvitul și
marele tău nume este sfânt și slăvit, în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Acoperind potirul cu un văl, spune în taină psalmul 92:
Domnul a împărățit, întru podoabe s-a îmbrăcat;
îmbrăcatu-s-a Domnul întru putere, și s-a încins.
Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti. Gata este
scaunul său de atunci, și în veci ești tu.

80
 Ridicatu-s-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile
glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor, de glasuri de ape
multe.
Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele
de sus, Domnul. Mărturiile Tale, Dumnezeule, s-au încredințat
foarte.
Casei tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime
de zile.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul binecuvântează potirul în chipul sfintei cruci, de trei
ori la rând, și spune în taină:
Duh sfânt coboară-se asupra ta, și puterea celui prea
înalt să te umbrească.
Diaconul îi dă cadelnița preotului spunând:
Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm, ca să asculte
rugăciunile noastre, să ne mântuiască și să ne miluiască.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh.
Luând cadelnița, preotul tămâiază Sfintele Taine, ce sunt pe
sfânta masă și spune încet:
Tămâie aducem înaintea ta Christoase, Dumnezeul
nostru, tămâiere sufletească; primește-o întru sfântul, cerescul
și imaterialul tău jertfelnic, între miresme desfătătoare; trimite-
ne în schimb darurile și harul Sfântului Duh, că pe tine te
binecuvântăm, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Spunând această rugăciune, se îndepărtează de sfânta masă,
și însoțit de diacon se apropie de altar, pe care-l tămâiază. În acest
moment perdeaua se trage și preotul coboară de pe estrada pe care
stă altarul și, precedat de diacon, care ține în mână o lumânare de
ceară, merge prin biserică, tămâind împrejur sfintele icoane și pe
credincioși.
În timpul acestei ceremonii, corul cântă:
Christoase, care prin sângele tău cel sfânt ai făcut
Biserica mai luminoasă și mai strălucitoare decât cerurile și ca
și în ceruri, în locul corurilor cerești, ai așezat într-însa corurile

81
apostolilor, proorocilor și sfinților învățători; acum adunați, noi
preoții, diaconii, coruri și slujbași bisericești, îți aducem,
Doamne, tămâie, precum în vechime ți-a adus Zaharia; primește
rugăciunile noastre, aduse în nori de tămâie, ca jertfa lui Avel,
a lui Noe și a lui Avraam. Pentru rugăciunile cereștilor tale
puteri, apără și ține în veci neclintit scaunul (patriarhal)
Armeniei.
Spre sfârșitul acestei cântări, preotul, după ce s-a rotit în
jurul bisericii, se urcă pe scările din dreapta către altar, pe care-l
cadelnițează de trei ori și-l sărută. După aceea dă cadelnița
diaconului, care se așează la dreapta lui, iar el stă în fața altarului.

82
 Dumnezeiasca slujbă a Liturghiei

Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.

Preotul. Binecuvântată este împărăția Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul. Unule născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu,
nemuritorule, cel ce ai voit pentru mântuirea noastră să te
întrupezi din Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Maria,
și să iei chip omenesc; tu care, răstignindu-te pe cruce,
Christoase, Domnul și Dumnezeul nostru, cu moarte pe moarte
ai călcat, tu, unul din cele trei chipuri ale Sfintei Treimi, și slăvit
împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, miluiește-ne pe noi.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm:
primește Doamne rugăciunile noastre, mântuiește-ne și ne
miluiește.
Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul, întorcându-se către credincioși, binecuvântează cu
mâna spunând:70
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.
Preotul. Doamne Dumnezeul nostru, a cărui putere este
nepătrunsă și slavă neînțeleasă, a cărui milostivire este
nemăsurată și iubirea nesfârșită, în negrăita ta iubire aruncă
privirile tale asupra poporului tău și a acestui sfânt lăcaș, și fă
cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi marea mila ta și
îndurarea ta. Pentru că ție se cuvine slava, puterea și cinstea,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul cântă psalmurile și imnurile zilei, precum și cele
următoare:

70
Dacă slujește un arhiepiscop sau episcop, atunci binecuvântează cu
crucea până la trisaghion.
83
 Pe Christos împăratul binecuvântați-l tot pământul.
Făcătorului cerului și al pământului tot pământul să-i aducă
imnuri de mulțumire. Preasfintei Treimi, unicei Dumnezeiri, să
aducem cinste și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Preotul, în timp ce corul cântă, spune în taină:
Mântuiește, Doamne Dumnezeul nostru, poporul tău și
binecuvântează moștenirea ta, împlinirea Bisericii tale o păzește
și sfințește pe cei ce se închină cu iubire întru mărirea casei tale;
înalță-ne prin dumnezeiasca ta putere, și nu ne părăsi pe noi ce
nădăjduim în tine. Pentru că ție se cuvine putere, mărire și slavă,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Apoi spune cu voce tare:
Pace tuturor.
Corul. Amin.
Preotul, în taină. Tu care ne-ai învățat a ne ruga
îndeobște și împreună, care ne-ai făgăduit că unde doi sau trei
uniți, se vor ruga întru numele tău, vor fi ascultați; împlinește,
Doamne rugăciunile robilor tăi întru folosul lor, dându-ne, întru
această lume, cunoașterea adevărului, și viață veșnică întru cea
viitoare; pentru că tu ești făcătorul de bine și iubitorul
Dumnezeu, și ție se cuvine slavă, mărire și cinste, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul se întoarce și îi binecuvântează pe credincioși. Corul
cântă imnurile zilei și între timp preorul spune în taină:
Doamne Dumnezeul nostru, care ai așezat coruri în cer,
și cete de îngeri și de arhangheli pentru slujba slavei tale, fă ca
la intrarea noastră, să fie și îngerii tăi ca să te slujească împreună
cu noi, și să binecuvânteze bunătățile tale.
Diaconul, tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru că a ta este împărăția, puterea și slava,
în vecii vecilor. Amin.
Amândoi sărută altarul.
Diaconul, tare. Să luăm aminte.

84
 Corul. Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de
moarte, care te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi.71
Trisaghionul se repetă de trei ori. În timp ce corul cântă
trisaghionul de trei ori la rând, arhidiaconul ia Evanghelia din mâna
preotului, și ridicând-o mai sus de capul său, intră prin ușa dinspre
nord a jertfelnicului, înconjoară altarul pe după iconostas și iese pe
ușa din sud. Înaintând spre marginea estradei pe care stă altarul, dă
Evanghelia spre a fi sărutată celui mai bătrân dintre preoții ce sunt
în cor.72 După aceea, diaconul duce Evanghelia pe altar, și preotul
binecuvântează pe cel ce a sărutat-o.
În timp ce corul cântă trisaghionul, preotul se roagă în taină.
Dumnezeule sfinte, cate te sălășluiești între cei sfinți,
căruia Serafimii aduc laude prin cântarea trisaghionului, pe care
te slăvesc Heruvimii și căruia toate puterile cerești aduc partea
lor de slavă; tu care din nimic ai chemat la viață toată făptura,
și ai făcut pe om după chipul și asemănarea ta, împodobindu-l
cu slava ta, și învățându-l a umbla după înțelepciune și
prudență; care nu ți-ai întors fața de la dânsul când a păcătuit ci
i-ai dat o pocăință mântuitoare; care ne-ai învrednicit pe noi,
păcătoșii și nevrednicii robii tăi, a ne înfățișa în ceasul acesta
dinaintea slavei altarului tău, și a-ți aduce închinăciunile și
laudele poruncite; primește, Doamne, din buzele noastre, ale
păcătoșilor această binecuvântare a trisaghionului, și apără-ne
prin bunătatea ta, iartă toate păcatele noastre, cele de voie și cele
fără de voie; curăță mintea, sufletul și trupul nostru; și fă ca să
putem sluji ție cu sfințenie în toate zilele vieții noastre, pentru
rugăciunile preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și a tuturor
sfinților tăi, care din veci ți-au plăcut ție. Pentru că sfânt ești,
Dumnezeul meu, și ție se cuvine slava, puterea și cinstea, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.

71
Această formulă a trisaghionului este cea folosită duminicile și în
zilele obișnuite dar, la orice solemnitate, se înlocuiesc cuvintele ce te-
ai răstignit pentru noi, prin alte cuvinte potrivite cu sărbătoarea (vezi
prima parte, Prescurtare din Istoria Bisericii armene).
72
La greci, preotul care slujește sărută Evanghelia și înconjoară altarul
împreună cu diaconul.
85
 Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru pacea lumii întregi și pentru întărirea
sfintei Biserici, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru toți preasfinții și ortodocșii episcopi,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru stăpânul nostru preasfințitul patriath
(este numit), pentru sănătatea lui și mântuirea sufletului său,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru arhiepiscopul (este numit titularul
scaunului de care atârnă biserica în care se face slujbă),
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
(În Imperiul Rus).
Diaconul. Pentru preacucernicul și preaputernicul mare
împărat Alexandru al II-lea Nicolaevici 73 , împăratul tuturor
Rusiilor, pentru ca să i se dăruiască viață lungă, putere, pace și
sănătate.
Diaconul amintește pe nume pe toți membrii familiei
împărătești.
Pentru toată casa și oștirea sa, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru pacea sufletelor acelora care cu
adevărată și ortodoxă credință întru Christos au adormit,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru unirea adevăratei și sfintei noastre
credințe, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.

73
În celelalte țări se pomenește întotdeauna stăpânitorul local și curtea
sa (nota traducătorului).
86
 Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul. Domnului
Dumnezeului atotțiitorului să ne predăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne Dumnezeule, după
mare mila ta; cu toți împreună să zicem.
Corul. Doamne miluiește (de trei ori).
În timpul acestei rugăciuni, preotul, cu mâinile înălțate,
spune în taină:
Primește, Doamne Dumnezeul nostru, această
călduroasă rugăciune a robilor tăi, și ne miluiește după mare
mila ta. Îndurarea ta revars-o asupra noastră și asupra poporului
tău, care așteaptă de la tine mare și multă milă.
Cu voce tare:
Pentru că milostiv și iubitor de oameni ești
Dumnezeule, și ție se cuvine slava, împărăția și cinstea, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul cântă psalmii zilei. Se citesc Epistoliile74, după care
diaconul spune:
Să stăm bine.
Preotul se întoarce spre oameni și, făcând semnul crucii,
spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Cu frică să ascultăm.
Arhidiaconul. Sfânta Evanghelie, cea de la Matei (sau
vreunul din ceilalți trei evangheliști).
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Să luăm aminte.
Corul. Zice Domnul.
Arhidiaconul citește Evanghelia, pe marginea estradei pe
care stă altarul. După ce se termină citirea, corul cântă:
Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.

74
Cel ce citește Epistoliile și Evanghelia trebuie să fie întors cu fața
către oameni și nu spre altar, ca la greci.
87
 Arhidiaconul, după ce a citit Evanghelia se apropie de altar,
se așează la dreapta preotului și, ridicând Evanghelia mai sus de cap,
recită simbolul Niceei.
Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, tuturor văzutelor și
nevăzutelor, și întru unul Domnul Isus Christos, Fiul lui
Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de
toți vecii; Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu
făcut, cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, cele din
cer și de pe pământ, văzute și nevăzute; care pentru noi oamenii
și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din cer și s-a întrupat,
s-a făcut om și s-a născut cu desăvârșire de la Sfânta Fecioară
Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt, de la care a primit trup, suflet
și gând, și toate câte sunt în om, cu adevărat și nu după gând;
care a pătimit, s-a răstignit, s-a îngropat și a înviat a treia zi; și
s-a suit la ceruri cu același trup, și șade de-a dreapta Tatălui; și
iarăși va să vie cu același trup și cu slava Tatălui ca să judece
viii și morții; și a cărui împărăție nu va avea sfârșit. Credem și
întru Duhul Sfânt, nefăcut și desăvârșit, care a grăit prin lege,
prin prooroci și prin Evanghelii; care s-a pogorât în Iordan și a
propovăduit pe cel trimis (Christos) și a locuit între cei sfinți.
Credem și într-una sfântă, sobornicească și
apostolească Biserică, într-un botez, întru pocăință spre iertarea
păcatelor, întru învierea morților, întru judeata veșnică a
sufletelor și a trupurilor, întru împărăția cerurilor și viața
veșnică.
Iar cei ce spun că ar fi fost un timp când nu ar fi fost
Fiul, și că a fost un timp când nu ar fi fost Duhul Sfânt, sau că
din nimic s-au făcut; sau că Fiul și Duhul Sfânt ar fi fiecare de
o altă ființă; sau că se pot schimba, pe unii ca aceștia, îi
blesteamă catholiceasca și apostoleasca Biserică.
În timp ce arhidiaconul recită simbolul Niceei, un diacon
tămâiază altarul și corul. După ce s-a terminat simbolul, arhidiaconul
dă Evanghelia preotului să o sărute și spune:
Binecuvântează, stăpâne.

88
 Preotul adaugă, cu voce tare, profesiunea de credință a
Sfântului Grigorie Luminătorul:
Dar noi binecuvântăm pe cel mai înainte de veci,
închinându-ne Sfintei Treimi și unicei dumnezeiri a Tatălui,
Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Și încă, să ne rugăm cu credință și să cerem
de la Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Isus Christos,
în ceasul acesta de jertfă și închinăciune, ca să primească și să
asculte glasul rugăciunilor noastre; să primească cererile inimii
noastre, să șteargă greșelile noastre, și să ne miluiască, ca
rugăciunea noastră să fie totdeauna primită întru înălțimea
stăpânirii sale, și să ne dea nouă, celor de o potrivă întru credință
și dreptate, de a stărui întru fapte bune, ca atotțiitorul Dumnezeu
să reverse asupră-ne harul milostivirii sale, să ne mântuiască și
să ne miluiască.
Corul. Mântuiește-ne, Doamne.
Diaconul. Pentru ca ceasul acesta de slujbă și ziua
aceasta cu pace să le petrecem, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.
Diaconul. Ca să ne trimită înger de pace și păzitor
sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.
Diaconul. Pentru iertarea și lăsarea păcatelor noastre,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pentru ca marea și preaputernica lui Cruce să
vină în ajutorul nostru, Domnului să ne rugăm.
Corul. Dă-ne, Doamne.
Diaconul. Și încă, pentru unirea adevăratei și sfintei
noastre credințe, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul, Domnului,
atotțiitorului să ne predăm.

89
 Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne, Dumnezeul nostru,
întru mare mila ta; împreună să strigăm.
Corul. Doamne miluiește (de trei ori).
În timpul acestor rugăciuni, preotul spune în taină:
Doamne Isuse Christoase, Mântuitorul nostru, atât de
mare întru milostivire și atât de îndurător întru darurile bunătății
tale, cela ce de bună voie ai suferit în ceasul acesta patimile
crucii și moartea, pentru păcatele noastre; care ai împărțit cu
îmbelșugare preafericiților tăi apostoli, darurile Duhului tău
Sfânt; Doamne, rugămu-ne ție, fă-ne și pe noi părtași din
dumnezeieștile tale daruri, pentru iertarea păcatelor și primirea
Sfântului tău Duh.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru ca să ne învrednicim a te binecuvânta
întru mulțumiri, împreună cu Tatăl și cu preasfântul tău Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Intorcându-se către credincioși, preotul spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.
Preotul, în taină. Cu pacea ta Christoase, Mântuitorul
nostru, care este mai presus de toată înțelegerea și de toată
cuvântarea, întărește-ne și ne păzește fără de frică împotriva
oricărui rău; aseamăne-ne cu adevărații tăi închinători, care ți se
închină cu duhul și cu adevărul. Pentru că preasfintei tale Treimi
se cuvine slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
Apoi, spune tare:
Binecuvântat este Domnul nostru Isus Christos. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi
toți.
Corul. Amin.

90
 Diaconul. Nimeni din cei chemați, nimeni din cei puțin
credincioși, nimeni din cei ce se pocăiesc și din cei necurățiți să
nu se apropie de această dumnezeiască taină.
Corul. Trupul Domnului nostru și sângele
Mântuitorului sunt înaintea noastră. Nevăzutele puteri cerești
cântă și strigă fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeul
puterilor.
Corul și oamenii se pun în genunchi.
În timp ce corul cântă cântarea de sus, diaconul ia mitra de
pe capul preotului, precum și decorațiunile, dacă le are, chiar și
crucea pastorală cu chipul Mântuitorului nostru Isus Christos 75 .
Preotul lasă deoparte papucii și rămâne numai cu colțunii în picioare.
Diaconul. Psalmodiați pe Domnul Dumnezeul nostru,
prin cântări duhovnicești, slăviți-l pe dânsul.
Corul cântă cheruvicul.
Noi care într-un chip tainic înfățișăm pe Heruvimi, și
care cântăm Sfintei Treimi, de trei ori sfântă cântare, să lăsăm
deoparte în ceasul acesta toate îngrijirile trecătoare, pentru a
primi pe Împăratul cerului și al pământului, care vine însoțit de
cete nevăzute de îngeri.
Arhidiaconul76, însoțit de un diacon, cadelnițează altarul și
apoi se duce spre sfânta masă; cadelnițează sfântul potir, dă cadelnița
subdiaconului și sărută masa; ia potirul, ce are deasupra-i discul pe
care stă pâinea, acoperită cu un văl, îl ridică mai sus de cap și-l duce
încetișor prin ușa de sud către altar; în drumul său, diaconul ce-i
merge înainte cadelnițează.
În timp ce se cântă cheruvicul și se aduc sfintele jertfe,
preotul spune în taină:
Nimeni din cei ce sunt stăpâniți de patimi și pofte
trupești, nu este vrednic a se apropia de altarul tău sau a sluji
împărăteasca ta slavă; pentru că slujba ta e mare și înfricoșată

75
Această cruce o primesc preoții greci și armeni din Rusia, ca
răsplată a activității lor.
76
Numai arhidiaconul are dreptul să citească Evanghelia și să aducă
sfintele jertfe de pe masă la altar. Dar dacă nu este un arhidiacon,
atunci, citește Evanghelia și aduce la altar sfintele jertfe, chiar preotul
care slujește.
91
chiar pentru puterile cerești; și numai întru nesfârșita ta
bunătate, neînțelesule Cuvânt al lui Dumnezeu, te-ai făcut om
și arhiereul nostru; și ca un stăpân al tuturor, tu ne-ai încredințat
aceste preoțești taine și nesângeratele tale jertfe, pentru că tu
ești Dumnezeul nostru, cel ce stăpânești toate făpturile cerului
și ale pământului, care te-ai pus pe scaunul Heruvimilor,
Domnul Serafimilor și regele lui Ismail; care ești unul Sfânt și
locuiești între cei sfinți. Ție unuia ne închinăm care ești singurul
milostiv și gata a asculta rugăciunile noastre, și te rog, privește,
întru mare mila ta, asupra mea, păcătosul și nevrednicul robul
tău, curăță sufletul și inima mea de toate necurățeniile păcatului,
și cu putera sfântului tău Duh, învrednicește-mă pe mine, care
m-am îmbrăcat cu darul Preoției, a sta înaintea acestui sfânt
altar și de a îndeplini preoțeștile taine sfântului tău trup și
preacuratului tău sânge. Plecând cu umilință capul înaintea ta,
te rog, nu-ți întoarce fața de la mine și nu mă depărta dintre cei
ce-ți slujesc ție, ci învrednicește-mă pe mine, păcătosul și
nevrednicul tău rob, de a-ți aduce înainte darul acesta, pentru că
tu ești cel adus și aducătorul și primitorul și cel ce te împarți
între noi Isuse Christoase, Dumnezeul nostru; și ție aducem
slavă, ca și Tatălui fără de început și preasfântului și făcătorului
de bine Duh al tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
După această rugăciune preotul se dă la o parte, cu fața spre
ușa din sud, pe unde se aduc sfintele jertfe; el primește din mâinile
diaconului cadelnița cu care cadelnițează altarul și sfânta jertfă; apoi
ia sfântul potir care e acoperit cu vălul cel mare, înaintează spre
marginea estradei pe care stă altarul și binecuvânteză pe asistenți cu
sfântul potir, pe care apoi îl pune pe altar. După aceea i se aduce apă
și spălându-și mâinile, spune încet psalmul XXIV: „Spăla-voi mâinile
mele întru cei nevinovați, etc.” Corul și credincioșii, care erau în
genunchi, se ridică.
Diaconul. Cu credință și cu sfințenie să ne rugăm,
închinându-ne, înaintea acestui sfânt și dumnezeiesc altar,
pătrunși de mare frică, cu inima curată și smerită, fără fățărnicie
și vicleșug, fără îndoială și necredință, ci cu multă dreptate și cu
sufletul curat, cu inima supusă și cu desăvârșită credință. Plini
de bunătate și înmulțind faptele bune, să stăm și să ne închinăm
92
înaintea acestui sfânt și dumnezeiesc altar, ca să întoarcem spre
noi mila Domnului nostru Isus Christos, în ziua înfățisării și la
a doua venire a sa, ca să ne mântuiască și să ne miluiască.
Corul. Mântuiește-ne, Doamne, și ne miluiește.
Preotul înalță brațele spre cer, spune în taină rugăciunea
Sfântului Athanas, patriarhul Alexandriei.
Doamne, Dumnezeul puterilor, făcătorul tuturor
ființelor, care ai schimbat neființa în ființă și ridicând
pământeasca noastră fire ne-ai adus în stare de a sluji o așa de
înfricoșată și necuvântată taină; tu, Doamne, căruia se aduce
această jertfă, primește de la noi această punere înainte și fă din
această taină, trupul și sângele unui născut Fiului tău; fă-ne nouă
ce ne împărtășim cu această pâine și vin, ca să ne fie întru
mântuire și iertarea păcatelor noastre.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul încheie rugăciunea cu voce tare.
Cu mila și iubirea Domnului și Mântuitorului nostru
Isus Christos, căruia se cuvine slavă, mărire și cinste, ca și
Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Întorcându-se spre credincioși, spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău. Amin.
Diaconul. Domnului să ne rugăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Sărutați-vă unul pe altul întru îmbrățișare de
pace și cei ce nu se pot împărtăși din această sfântă și
dumnezeiască taină să se retragă spre ușă și să se închine.
Preotul sărută altarul și se dă puțin la o parte; diaconul
sărută și el altarul și mâna preotului, după aceea coboară în cor,
cadelnițează pe cel mai bătrân dintre preoții asistenți, îi sărută mâna
și spune: „Christos s-a arătat între noi.” Unul dintre preoți se
întoarce spre credincioși și îi spune unuia dintre ei, binecuvântându-
l „Isus Christos s-a arătat între noi.”, iar acest cuvânt solemn este
repetat de toți credincioșii, ce se închină unul la altul în semn de pace.
În acest timp, corul cântă:

93
 Christos s-a arătat între noi, Dumnezeu Iehova și-a
așezat aici scaunul său. Vocea vestitoare de pace a răsunat și s-
a poruncit această sfântă închinare, Biserica s-a făcut un singur
trup și sărutarea noastră e semnul acestei uniri; vrăjmășia s-a
depărtat și bunătatea pretutindeni a pătruns. Slujbași ai lui
Dumnezeu, ridicând glasul vostru, binecuvântați într-o unire
Treimea nedespățită, ceea ce este slăvită prin cântarea
Serafimilor.
Diaconul. Să stăm bine, să stăm cu frică și cu luare
aminte, să aducem sfânta jertfă.
Corul. Înaintea ta, Doamne.
Diaconul. Christos mielul lui Dumnezeu cel fără de
prihană, se aduce ca jertfă.
Corul. Mila, pacea și jertfa binecuvântărilor.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, întorcându-se spre oameni, binecuvântează făcând
semnul crucii și spune:
Mila, iubirea și făcătoarea de bine pace a Tatălui, Fiului
și Sfântului Duh să fie cu voi toți. Amin.
Corul. Către tine, Doamne atoțiitorule.
Diaconul. Și mulțumiți Domnului din toată inima.
Corul. Cuviincios și drept este de a-i mulțumi.
Preotul, în taină. În adevăr este cuviincios și drept ca
să ne închină ție totdeuna și fără încetare și să te slăvim o, Tată
atotțiitorule care prin cuvântul tău cel nepătruns și făcător
împreună cu tine, ai ridicat blestemul care apăsa asupră-ne și
care, făcând Biserica din poporul său s-au câștigat pe cei ce se
închină ție și care, prin omeneasca lui fire pe care a luat-o din
Sfânta Fecioară, a binevoit a locui între noi și, împlinind într-un
chip dumnezeiesc o lucrare cu totul nouă, a făcut din pământ
cer. Și așa, acela înaintea căruia nu puteau sta nici chiar cetele
îngerilor căci se îngrozeau de fulgerătoarea și dumnezeiasca lui
lumină, făcându-se om pentru mântuirea noastră, ne-a
învrednicit ca să-l cântăm în unire cu cetele cerești și într-
aceeași cântare sufletească.
Cu voce tare.

94
 Și cu Serafimii și cu Heruvimii să-i cântăm cu glas înalt
și fără sfială și să spunem: Sfânt, sfânt, sfânt ești Domnul
Savaot.
Corul. Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot. Cerul și
pământul sunt pline de salva ta, Ossana cel dintru înălțimi.
Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Ossana,
celui dintru înălțimi.
În timp ce corul cântă, preotul, înălțând mâinile, spune în
taină:
Sfânt, sfânt, sfânt și preasfânt ești cu adevărat. Pute-va
cineva să arate vreodată prin grai nenumăratele tale bunătăți pe
care le-ai revărsat asupra noastră? Pentru că tu ești acela care
chiar de la început ai ajutat și ai mângâiat pe oamenii căzuți în
păcate, în felurite chipuri, și prin profeții și prin dare de legi,
prin preoție și prin jertfă de junci, ca chipul unei alte jertfe. Și
iarăși, când a venit ziua, voind a șterge pedeapsa pe care
păcatele noastre o trăgea asupră-ne, tu ne-ai dat pe unul-născut
Fiul tău, datornic și datoria, jertfa și unsul, mielușelul și pâinea
cerească, iereul și punerea înainte, pentru că el este și cel ce
împarte și cel ce se împarte între noi, pururea și fără de sfârșit.
Făcându-se om cu adevărat și nu pregândit, printr-o împreunare
fără amestecare, întrupându-se din Născătoarea de Dumnezeu
și pururea Fercioară Maria, el a viețuit întru toate ca om dar fără
de păcat și prin bunavoința sa s-a răstignit pe cruce, el mântuirea
lumii și răscumpărarea noastră.
Preotul sărută altarul, ridică vălul care acoperă sfântul
potir, ia în mână pâinea de pe disc și spune astfel:
El a luat pâinea în sfintele, dumnezeieștile,
nemuritoarele și preacuratele lui mâini și mulțumind, a
binecuvântat-o, a sfințit-o, a rupt-o și a dat sfinților săi ucenici
și apostoli, spunând:
Spunând aceste cuvinte preotul binecuvântează pâinea și,
însemnând cu degetul patru părți, spune:
Luați mâncați, acesta este trupul meu care pentru voi și
pentru mulți se frânge spre curățirea și iertarea păcatelor
voastre.
Corul. Amin.
95
 Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul continuă, în taină.
De asemenea, luând paharul, l-a binecuvântat și dându-
l sfinților, aleșilor ucenicilor săi, care erau cu dânsul, a spus:
Cu voce tare:
Beți dintru acesta toți, acesta este sângele meu, sângele
legii celei noi care pentru voi și pentru mulți se varsă spre
curățirea și iertarea păcatelor voastre.
Corul. Amin. Părinte ceresc care ai dat pe Fiul tău la
moarte pentru noi, ca un datornic pentru datoriile noastre,
pentru vărsarea sângelui său, rugămu-ne ție, miluiește turma ta
cea glăsuitoare.
Preotul termină în taină această rugăciune:
Unul născut Fiul tău, Mântuitorul nostru ne-a poruncit
a face acestea întru pomenirea lui și, coborându-se în moment
cu trupul cel de o ființă cu al nostru a sfărâmat porțile iadului și
te-a arătat nouă, ca pe singurul adevăratul Dumnezeu,
Dumnezeul viilor și al morților.
Preotul, luând în mână sfintele jertfe, spune în taină:
Pentru aceea, Doamne, după acea poruncă, întru
pomenirea mântuitoarelor sale patimi, a răstignirii sale, a
înmormântării de trei zile, a învierii sale, a ridicării sale la cer
și a șederii de-a dreapta Tatălui și a slăvitei sale a doua veniri,
săvârșind această dumnezeiască taină a trupului și a sângelui
său, te mărturisim și te binecuvântăm.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, punând potirul pe altar, spune cu voce tare:
Și-ți aducem ale tale dintre ale tale, pentru toți și pentru
toate.
Corul. Întru toate ești tu cuvântat, Doamne, pe tine te
binecuvântăm și pe tine te lăudăm, ție-ți mulțumim și ne rugăm
Doamne Dumnezeul nostru.
În timp ce corul cântă, preotul, înălțând mâinile spre cer,
spune în taină:
Cu adevărat, Doamne Dumnezeul nostru, pe tine te
lăudăm și ție-ți mulțumim totdeauna pentru că nu ai trecut cu
vederea nevrednicia noastră și ne-ai primit întru slujba acestei
96
înfricoșate și necuvântate Taine, nu pentru vreo faptă bună a
noastră, de care suntem și ne cunoaștem foarte lipsiți, dar
nădăjduind întru mila ta îndrăznim a ne apropia pentru a sluji
trupul și sângele unui născut Fiului tău, Domnul și Mântuitorul
nostru Isus Christos căruia se cuvine slavă, putere și cinste,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Să cădem înainte lui Dumnezeu.
Corul. Înaintea ta, Doamne, Fiul lui Dumnezeu cel ce
te-ai jertfit Tatălui pentru pacea noastră și te-ai împărțit între noi
ca o adevărată pâine de viață, rugămu-ne ție, pentru vărsarea
sângelui tău prețios, miluiește turma răscumpărată cu sângele
tău.
Preotul, plecând capul, spune:
Ne plecăm, închinându-ne și ne rugăm ție, îndurătorule
Dumnezeu, coboară asupră-ne și asupra sfintelor daruri ce ți s-
au adus, pururea fiitorul Sfântul tău Duh.
Preotul, plecându-se, binecuvântează pâinea și spune în
taină:
Prin care sfințindu-se pâinea aceasta, o vei face
adevăratul trup al Domnului și Mântuitorului nostru Isus
Christos (de trei ori).
Diaconul, în taină. Amin (de trei ori). Binecuvântează,
stăpâne.
Preotul binecuvântează vinul și spune în taină:
Prin care sfințindu-se acest pahar, vei face adevăratul
sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos (de trei
ori).
Diaconul, în taină. Amin (de trei ori). Binecuvântează,
stăpâne.
Preotul binecuvântând amândouă cele sfinte, spune în taină:
Prin care vei face din pâinea și vinul sfințit adevăratul
trup și sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos,
schimbându-le prin Duhul tău cel Sfânt.

97
 Diaconul, în taină. Amin (de trei ori).
De acum încolo preotul, rugându-se, nu își mai înalță
mâinile:
Diaconul, tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru ca sfintele aceste taine să fie pentru noi
toți, care ne împărtășim dintr-însele spre curățirea și iertarea
păcatelor noastre și nu întru osânda noastră.
Corul. Duhule lui Dumnezeu, cel ce te-ai coborât din
cer și ai săvârșit prin mâinile noastre taina acelui ce se slăvește
deopotrivă cu tine, pentru vărsarea sângelui său prețios,
rugămu-ne ție, odihnește sufletele celor morți.
Preotul, în acest timp, se roagă în taină:
Prin această taină dăruiește Doamne dragoste,
statornicie și pace lumii întregi și sfintei tale Biserici, tuturor
drept credincioșilor episcopi, preoți, diaconi, împărați, părinți,
popoare, călători, celor ce plutesc pe apă și celor ce zac în
temniți, celor asupriți și celor chinuiți precum și tuturor acelora
ce se luptă împotriva dușmanilor.
Printr-însa dăruiește cerului liniște, câmpiilor
îmbelșugare și celor ce pătimesc de deosebite boli, o grabnică
vindecare. Și prin această taină odihnește pe toți cei întru
Christos mai dinainte adormiți, episcopi, preoți, diaconi și toți
slujbașii din sfânta ta Biserică ca și de tot poporul, bărbați și
femei care cu credință s-au săvârșit dintru această viață.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Pentru pomenirea întru această slujbă a Sfintei
Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, a
Sfântului Ion Botezătorul, a Sfântului arhidiacon și protomartir
Stefan și a tuturor sfinților, rugămu-ne ție.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea întru această sfântă slujbă
și a tuturor sfinților apostoli, prooroci, învățători, mucenici și a
tuturor sfinților, rugămu-ne ție.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.

98
 Diaconul. Binecuvântatei și lăudatei, slăvitei,
minunatei și dumnezeieștii Învieri a Domnului nostru Isus
Christos77, să ne închinăm.
Corul. Slavă Învierii tale, Doamne.
Diaconul. Pentru pomenirea, întru această sfântă slujbă
a primilor noștri propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu și
luminători, Tadeu și Bartolomeu, a luminătorului nostru Sfântul
Grigorie și a sfinților Arisdaghes, Vărthanes, Husig, Grigoris,
Nerses, Sahag (Isaac), Daniel și Khat, a învățătorului Mesrob, a
lui Grigorie din Nareg și a Sfântului Nerses din Gla, a lui Ion
Orodneți, Grigorie și Moisi Duthevatsi, a sfinților Grigorie și
Nerses și a ucenicilor lor, precum și pentru pomenirea tuturor
părinților și arhiereilor Armeniei, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea sfinților și cuvioșilor
noștri părinți, călugării Paul, Antonie, Paul, Macarie, Onorfi, a
abatelui Marcu, a lui Srabion, Nel, Arsenie, Evacrie și Barsuma,
a sfinților martiri Vosghieni 78 și Suchiasieni 79 , Ioniți și

77
Numai duminicile se face această rugăciune întru amintirea Învierii
Domnului nostru Isus Christos. În celelalte zile, diaconul spune:
„Pentru pomenirea în această slujbă a Sfântului (este numit cel a cărui
sărbătoare este), Domnului să ne rugăm”. Corul răspunde:
„Pomenește-l, Doamne și ne miluiește”.
78
Vosghi, traducere armeană a cuvântului aur, χϱιϭος. Este numele
unui ofițer din palatul imeprial din Roma care, împreună cu patru
însoțitori ai săi, s-a dus în Armenia. Convertiți la creștinism de Sfântul
Tadeu, au fost uciși din porunca regelui Ardavast și a fraților săi, fiii
lui Ardașes, regele Armeniei. Viața sfinților, t. II, pag. 121 și 127.
79
Suchias și însoțitorii săi erau principi și șefi însemnați din țara
Alanilor. Venind în Armenia, pe lângă Sathinig, fiica regelui Alanilor,
măritată cu Ardașes, l-au cunoscut pe Sfântul Vosghi și au devenit
discipolii lui. Regele Alanilor, auzind de acestea, a trimis un general,
numit Parlaha care i-a prins și i-a ucis. Astfel, ei și-au vărsat sângele
pentru credința lui Christos. Ibidem, t. II, pag. 90 și 112.
99
Simoniți80, precum și a tuturor sfinților Părinți și a următorilor
lor din toată lumea, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea sfinților împărați Abgar,
Constantin, Tiridat, Teodosiu și a tuturor sfinților și drept
credincioșilor împărați, principi cuvioși și ortodocși, Domnului
să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
Diaconul. Pentru pomenirea întru această sfântă slujbă
îndeobște a tuturor drept credincioșilor, bărbați și femei, bătrâni
și copii și a celor de toate vârstele care cu credință întru Christos
au răposat, Domnului să ne rugăm.
Corul. Pomenește-i, Doamne și-i miluiește.
În timpul acestor pomeniri, preotul spune în taină:
Pomenește, Doamne, miluiește și binecuvântează
sfânta, chatholiceasca și apostoleasca ta Biserică care s-a
răscumpărat prin cinstitul sânge al unului născut, Fiul tău și care
s-a mântuit prin sfânta lui Cruce; dăruiește-i o pace neîntrruptă
și pomenește pe toți episcopii ortodocși care, urmând adevărata
credință, ne împărtășesc de cuvântul adevărului.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
(În Imperiul Rus).
Preotul, cu voce tare. Mai întâi și mai cu deosebire,
pomenește Doamne Dumnezeul nostru pe preacuviosul,
preaputernicul și marele nostru stăpânitor, împăratul Alexandru
al II-lea Nicolaevici și întreaga-i familie împărătească, (numește
pe fiecare pe nume), pomenește Doamne și toată casa sa și toată
oastea creștină, dându-le sănătate, mântuire și o pace
netulburată întru o viață lungă.
Corul. Amin.

80
Ion și Simon erau doi călugări care, împreună cu învățăceii lor,
locuiau pe o mică colină numită Ciorehanchisd și pe lângă care se duse
și Sfântul Grigorie Luminătorul. A se vedea tradiția cu privire la
această localitate, în Viața Sfinților de Jean-Baptiste Aucher, t. III,
pag. 359.
100
 Preotul continuă. Pomenește Doamne și pe
preacinstitul și cuviosul patriarh al tuturor armenilor, pe sfântul
Catholicos (este numit), păstrează-l întru viață îndelungată în
sfânta ta Biserică și fă ca să cârmuiască cu credință, cuvântul
adevărului tău.
Corul. Amin.
Preotul continuă. Îți aducem Doamne, Dumnezeul
nostru mulțumire și binecuvântări prentru preasfânta și
nemuritoarea jertfă ce stă pe acest altar, fă-o ca să ne fie spre
sfințenia vieții noastre și, odată cu dânsa, dă-ne nouă dragoste,
statornicie și pace netulburată pentru lumea întreagă, pentru
sfânta ta Biserică, pentru toți episcopii și arhiepiscopii drept
credincioși, pentru preacuviosul patriarh al armenilor, sfântul
Catholicos (este numit) și pentru preasfinția sa arhiepiscopul C.
(cu numele locului unde își are scaunul) precum și pentru
preotul care slujește astăzi sfintele tale taine.
(În Împeriul Rus).
Dăruiește putere și biruință preacucernicului,
preaputernicului și marelui nostru împărat Alexandru al II-lea
Nicolaevici, stăpânitorul tuturor Rusiilor și întregii sale familii
împărătești (numește pe fiecare pe nume), întregii sale case,
căpeteniilor oștirii și oastei sale creștine.
Închinămu-ne ție și te rugăm pentru odihna sufletelor
acelor ce au ridicat această biserică și pentru aceia ale căror
trupuri răposează aici sau oriunde în altă parte. Rugămu-ne ție
scapă pe frații noștri prinși și dă fericire tuturor celor ce s-au
adunat aici și odihnă tuturor acelora care întru credință și
sfințenie au sfârșit viața aceasta întru Isus Christos. Pomenește
Doamne, întru această sfântă slujbă pe toți aici pomeniți.
Corul. Întru toate și pe toți.
În timpul acestor pomeniri făcute de diacon, preotul spune în
taină:
Pomenește Doamne și miluiește, binecuvântează
poporul ce stă adunat înaintea ta, pe cei ce ți-au adus și pe aceia
pentru care s-au adus aceste daruri întru slujba sfintei tale jertfe,
dându-le toate cele trebuincioase și folositoare.

101
 Pomenește Doamne, miluiește și binecuvântează pe toți
cuvioșii care aduc daruri în sfânta ta Biserică și pe cei ce își
aduc aminte de cei săraci și dă-le prin nesecata ta bunătate,
însutită răsplată în veacul acesta și în cel viitor.
Pomenește Doamne, miluiește și milostivește de
sufletele celor răposați, făcându-le vrednice de milostivirea ta,
dă-le odihnă și lumină și le așează întru împărăția cerurilor,
împreună cu Sfinții tăi.
Pomenește Doamne și sufletele robilor tăi (sunt
numiți...)
Aici, preotul numește morții a căror aniversare este, fiind
înștiințat mai dinainte de rudele lor.
Pomenește Doamne și pe toți vii și morții pentru care
ne-am rugat, îndreaptă întru dreptate și folos cererile noastre și
ale lor, dându-ne cu îmbelșugare o fericire nesfârșită. Curăță
gândurile noastre și fă din noi niște lăcașuri vrednice de trupul
și sângele unui născut Fiului tău, Domnului și Mântuitorului
nostru Isus Christos căruia, ca și ție, Tată atotputernic și
dătătorului de viață și de lumină Mântuitorului tău Duh, se
cuvine slavă, putere și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, binecuvântând oamenii. Mila Domnului și
Mântuitorului nostru Isus Christos să fie cu voi toți.
Corul. Și cu duhul tău.
Diaconul. Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Pentru toți sfinții pomeniți, cu pace,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Pentru cei ce slujesc în ceasul acesta, sfânta
și dumnezeiasca jertfă pe acest altar, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Domnului Dumnezeului nostru care a
binevoit a primi aceste daruri în sfânta, cereasca și necuprinsa

102
lui locuință, ca să răspândească asupră-ne dumnezeieștile sale
daruri și revărsarea Duhului său Sfânt, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Apără-ne Doamne, mântuiește-ne și ne
miluiește după mare mila ta.
Corul. Mântuiește-ne Doamne și ne miluiește.
Diaconul. Pentru preasfânta Născătoare de Dumnezeu
și pururea Fecioară Maria și pentru toți Sfinții pomeniți,
Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne miluiește.
Diaconul. Într-o pentru unitatea adevăratei și sfintei
noastre credinți, Domnului să ne rugăm.
Corul. Doamne, miluiește.
Diaconul. Pe noi înșine și unul pe altul, Domnului
Dumnezeului atotțiitorului să ne predăm.
Corul. Ție, Doamne.
Diaconul. Miluiește-ne Doamne Dumnezeul nostru,
după mare mila ta, cu toții împreună să strigăm.
Corul. Doamne, miluiește (de trei ori).
În acest timp, preotul se roagă în taină:
Dumnezeul adevărului și Părintele milostivirii, ție îți
aducem mulțumiri pentru că ai binevoit a cinsti ființa noastră
păcătoasă și a o ridica mai presus de a cuvioșilor patriarhi,
pentru că ei te-au numit Dumnezeul lor iar pentru noi ai binevoit
a te numi Părintele nostru. Așa, Doamne și astăzi, rugămu-ne
ție fă ca acest nume nou și prețios pentru noi să strălucească din
zi în zi mai cu putere în sfânta ta Biserică.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Și dă-ne nouă, ce cu îndrăzneală deschidem
gurile noastre, să te numim Părintele nostru cel ceresc, să-ți
cântăm și să spunem:
Corul, adaugă. Tatăl nostru care ești în ceruri,
sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta
precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate
zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă greșelile noastre precum și

103
noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce în ispită, ci ne izbăvește
de cel rău.
În timp ce corul cântă Rugăciunea Domnească și diaconul
cadelnițează de pe estrada pe care stă altarul corul și pe asistenți,
preotul spune în taină:
Domnul Domnilor și Dumnezeul Dumnezeilor,
Împărate veșnice și făcătorul tuturor ființelor, Tatăl Domnului
nostru Isus Christos, nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește
de rău și scapă-ne de încercarea celui rău.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, cu voce tare. Pentru că a ta este împărăția,
puterea și slava, în vecii vecilor. Amin.
Întorcându-se spre oameni, spune:
Pace tuturor.
Corul. Și duhului tău.
Diaconul. Plecați-vă înaintea Domnului.
Corul. Înaintea ta, Doamne.
Corul și oamenii îngenunchiază și preotul, plecându-se,
spune în taină:
Izvorule de viață și revărsarea milostivirii, Duhule sfânt
milostivește-te de tot norodul acesta, ce plecat se închină
Dumnezeirii tale, păzește-l întru nevinovăție, întipărește în
inimile fiecăruia dintre ei umilința ce se arată pe fețele lor,
așteptând să primească sfânta împărtășire ca semnul binelui
celui viitor.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul, cu voce tare. Prin Isus Christos, Domnul nostru
căruia se cuvine, ca și Tatălui atotțiitorului și Sfântului Duh,
slavă, mărire și cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Să luăm aminte.
Preotul, ridicând sfântul potir. Sfintele, Sfinților.
Corul. Unul Sfânt, unul Domn Isus Christos întru slava
lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Tatăl cel sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
104
 Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Fiul cel sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântat este Duhul Sfânt, adevăratul
Dumnezeu.
Corul. Amin.
Diaconul. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul. Binecuvântare și slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul. Amin.
Corul continuă.
Tatăl Sfânt, Fiul Sfânt, Duhul Sfânt. Binecuvântare
Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină:
Doamne Isuse Christoase, Dumnezeul nostru, aruncă
privirile tale asupră-ne din înălțimea lăcașului tău și din tronul
slavei împărăției tale, vino de ne luminează, tu care stai întru
înălțimi împreună cu Tatăl și care ești totodată, prin
atotputernicia ta, aici cu noi și nevăzut, fă-ne vrednici pe noi și
pe tot norodul tău, de a ne împărtăși din preacuratul tău trup și
preacinstitul tău sânge.
Sfârșind această rugăciune, preotul sărută altarul și potirul
și, luând vălul de pe potir, înmoaie trupul lui Isus Christos în sângele
sfânt și continuă, în taină:
Doamne Dumnezeul nostru care ai binevoit a ne numi
creștini, după numele unui născut Fiului tău, care ne-ai dat
botezul sufletesc întru iertarea păcatelor noastre și ne-ai
învrednicit a ne împărtăși din preacuratul trup și preacinstitul
sânge a unui născut Fiului tău. Și astăzi Doamne, rugămu-ne ție,
fă-ne vrednici de a primi aceste sfinte taine pentru iertarea
păcatelor noastre și a te slăvi, prin mulțumiri ca și pe Fiul și
preasfântul tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preotul, luând potirul în mână, se întoarce spre asistenți și
spune cu voce tare:
105
 Să ne împărtășim din sfântul, preasfântul trup și sânge
al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos care s-a
pogorât din ceruri și se împarte între noi. Acesta este viața,
nădejdea, învierea, spălarea și iertarea păcatelor noastre.
Lăudați pe Domnul Dumnezeul nostru, psalmodiați pe
nemuritorul Împăratul cerurilor care șade pe carul Heruvimilor.
Preotul revine la altar. Se trage perdeaua, în timp ce
diaconul spune cu voce tare:
Lăudați pe Domnul Dumnezeul nostru, cântați-i laude
duioase și cântări sufletești pentru că lui se cuvine a se slăvi prin
psalmi, binecuvântări și sufletești cântări.
Slujbași ai altarului, psalmodiați în unire și
binecuvântați pe Domnul care este în ceruri.
Corul și asistenții, care erau în genunchi, se ridică.
Corul. Christos adus ca jertfă se împarte între noi.
Alliluia.
Trupul lui ni-l dă spre mâncare și sângele lui ca băutură.
Alliluia.
Mâncați și vedeți că bun este Domnul. Alliluia.
Binecuvântați pe Domnul din cer. Alliluia.
Binecuvântați-l întru cei de sus. Alliluia.
Binecuvântați-l, voi îngerii săi. Alliluia.
Binecuvântați-l, voi toate Puterile lui. Alliluia.
În timp ce corul cântă, preotul ia sfântul trup, îl sărută și
spune:
Ce mulțumiri și ce binecuvântări să-ți aduc, Doamne,
pentru acest trup și pentru acest pahar?
O Isuse, numai pe tine te vom binecuvânta împreună cu
Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Mărturisesc și cred, Doamne că tu ești Isus Christos,
Fiul lui Dumnezeu care ai răscumpărat păcatele noastre.
Preotul, frângând sfânta pâine în patru bucăți, le pune în
potir și spune în taină:
Împlinirea Duhului sfânt.
Apoi, luând una dintre aceste părți, se roagă în taină:

106
 Părinte preasfânt care ne-ai numit pe noi după numele
unui născut Fiului tău și ne-ai luminat prin botezul renăscător,
învrednicește-ne a ne împărtăși din această sfântă Taină a
altarului întru iertarea păcatelor noastre. Întipărește în noi darul
Duhului tău cel sfânt, ca în sfinții tăi apostoli care, primindu-l,
s-au făcut curățitorii lumii întregi.
Și acum, Părinte binefăcător, fă ca această împărtășire
să aibă asupra-mi puterea sfintei cine dintre ucenici și să ridice
întunericul păcatelor mele. Nu trece cu vederea nevrednicia mea
și nu opri darul sfântului tău Duh, ci prin nesfârșita ta iubire, fă
această taină să ne fie întru iertarea păcatelor și dezlegarea
greșelilor noastre, după cum ne-a făgăduit și spus Domnul
nostru Isus Christos, că „Cel ce va mânca trupul meu și va bea
sângele meu în veci va trăi.” Fă dar, ca să ne fie aceasta întru
curățire, pentru ca cei ce vor mânca sau vor bea dintr-însa să te
binecuvânteze, o Părinte, ca și pe Fiul și Sfântul tău Duh, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Și tot în taină:
Pace tuturor.
Mulțumescu-ți ție, împărate Christoase, care m-ai
învrednicit pe mine nevrednicul a mă împărtăși din sfântul tău
trup și sânge. Acum, Doamne, rogu-mă ție să nu fie acestea
pentru osânda mea ci întru spălarea și iertarea păcatelor mele,
întru mântuirea trupului și a sufletului meu și întru împlinirea
tuturor faptelor bune. Dumnezeiasca această taină sfințească
cugetul, duhul și trupul meu pentru ca să mă pot face templul și
lăcașul preasfintei Treimi și să mă învrednicesc a te slăvi
împreună cu Sfinții tăi, pe tine ca și pe Tatăl și Sfântul Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

107
 Rugăciunea Sfântului Ioan Chrisostom.

Îți mulțumesc, te măresc și te slăvesc, Doamne

Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit în ceasul acesta pe mine
nevrednicul robul tău, a mă împărtăși din dumnezeieștile și
înficoșatele tale taine, din preacuratul tău trup și preacinstitu-ți
sânge. Acum, Doamne, luând drept mijlocitoare aceste sfinte
taine, te rog, păzește-mă în ziua aceasta și în toată viața mea,
întru sfințenia ta pentru ca amintindu-mi totdeauna de bunătatea
ta să viețuiesc întru tine care, pentru iubirea noastră, ai suferit,
te-ai îngropat și ai înviat. Nu lăsa să se apropie de mine
pierzătorul, o Doamne Dumnezeul meu, tu care ai întipărit acum
în sufletul meu semnul preascumpului tău sânge. Curăță-mă, o
atotputernice, prin puterea acestei taine de tot păcatul de moarte,
unule fără de păcat. Întărește viața mea împotriva a toată ispita
pentru ca dușmanul să se retragă rușinat și uimit de câte ori s-ar
ridica împotriva mea. Îndreaptă mișcările gândirii și limbii mele
și tot pasul trupului meu. Fii totdeauna în mine după negreșita
ta făgăduință, că: „Cel ce va mânca trupul meu și va bea sângele
meu, întru mine va fi și eu întru dânsul.” Tu însuți ai spus-o, o
prea milostive, fă dar după dumnezeieștile și neîntoarsele tale
cuvinte. Pentru că tu ești unul singur Dumnezeul milostivirii, al
bunătății și al iubirii, dăruitorul de tot binele și ție se cuvine
slava, ca și Tatălui și Sfântului tău Duh, acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin.
Preotul, făcându-și cruce, se împărtășește din prima bucată
a trupului sfânt și bând din sângele sfânt, spune:
Prea sfântul tău trup să-mi fie întru viață și preacinstitul
tău sânge, întru spălarea și iertarea păcatelor mele.
Îndată ce se împărtășește preotul, perdeaua se deschide și
diaconul spune cu voce tare:
Cu credință și cu frică să vă apropiați și întru sfințenie
să vă împărtășiți.
Corul. Dumnezeul nostru și Domnul nostru ni s-a
arătat. Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului.

108
 Preotul, luând potirul cu ambele mâini81, se întoarce către
asistenți și binecuvântându-i, spune cu voce tare:
Mântuiește, Doamne, norodul tău și binecuvântează
moștenirea ta, apără-i și-i mântuiește de acum și până-n veac.
Dacă sunt de cei ce vor să se împărtășească, după ce
diaconul spune: „Cu credință și cu frică să vă apropiați” și în timp
ce corul cântă: „Dumnezeul nostru și Domnul nostru”, preotul ia
potirul și înaintează spre marginea estradei pe care stă altarul,
diaconul ia vălul de pe altar și așezându-se la stânga preotului, ține
potirul lăsând să atârne o margine a vălului. Atunci, credincioșii,
apropiindu-se cu mâinile încrucișate pe piept, cad la pământ
închinându-se de mai multe ori și primesc câte o părticică din trupul
și sângele lui Isus Christos pe care preotul, luându-le din potir, le
pune fiecăruia în gură, spunând:
Preacuratul trup al lui Isus Christos să-ți dea viață
veșnică și prea sfântul sânge să-ți fie întru iertarea păcatelor
tale.
Fiecare credincios, după ce s-a împărtășit, își șterge gura cu
marginea vălului și sărută piciorul potirului. Sfârșindu-se
împătășania, preotul binecuvântează cu potirul pe cei ce s-au
împărtășit precum și pe toți asistenții și spune:
Mântuiește, Doamne, norodul tău, ș.cl.
După aceea, duce potirul pe altar.
Perdeaua se închide din nou iar corul cântă:
Umplutu-ne-am Doamne de bunurile tale căci am
mâncat din trupul tău și am băut din sângele tău. Slavă ție întru
cei de sus, că ne-ai săturat, Doamne, tu care pururea ne hrănești,
trimite asupră-ne sufleteasca ta binecuvântare. Slavă ție întru
cei de sus, că ne-ai săturat.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină rugăciunea de
mulțumire:
Mulțumimu-ți, Părinte atotputernic, care ne-ai pregătit
nouă o sigură apărare în sfânta ta Biserică, lăcașul de sfințenie
în care se preaslăvește Sfânta Treime. Alliluia.
Luând a doua bucată din sfântul potir, se împărtășește și
spune în taină:

81
Ca la greci.
109
 Mulțumimu-ți, Christoase împărate, care ne-ai dat viață
prin dătătorul de viață și sfântul tău trup și sânge. Dă-ne nouă
mântuirea și marea mila ta. Alliluia.
Luând a treia bucată din sfântul trup, se împărtășește și
spune:
Mulțumimu-ți, Duhule Sfânt, care ai reînnoit sfânta
Biserică. Păstreaz-o fără de sminteală întru credința preasfintei
Treimi, de acum și până-n veci. Alliluia.
Se împărtășeșete din a patra bucată. După aceea bea vinul
ce a rămas în potir, îl șterge, îl acoperă cu vălul și-l dă arhidiaconului
care-l pune iar pe sfânta masa.
Diaconul, cu voce tare. Iară și iară cu pace Domnului
să ne rugăm și ca unii ce au primit cu credință dumnezeieștile,
cereștile, nemuritoarele, perasfintele și preacuratele taine, cu
vrednicie Domnului să mulțumim.
Corul. Mulțumimu-ți, Doamne, care ne-ai hrănit la
sfânta ta masă, dându-ne trupul și sângele tău întru mântuirea
lumii și întru viața sufletelor noastre.
În timp ce corul cântă, preotul spune în taină:
Mulțumimu-ți, Christoase Dumnezeul nostru, care ne-
ai dat o asemenea hrană, darul bunătății tale, ca să trăim cu
sfințenie. Printr-însa păzește-ne curați și nesmintiți, locuind
întru noi prin dumnezeiasca ta apărare. Îndreaptă-ne spre calea
sfintei și binefăcătoarei tale voințe prin care, luptându-ne
împotriva diavolului, să ne putem bucura de fericirea de a
asculta singurul glasul tău și a nu urma decât pe tine, puternice
și adevărate păstor, o, Doamne, Dumnezeul și Mântuitorul
nostru, Isuse Christoase, cel ce ești slăvit împreună cu Tatăl și
cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Continuă în taină:
Pace tuturor.
Și tot încet:
Nepătrunsei și neînțelesei Dumnezeiri în trei chipuri,
sfintei, făcătoarei de viață și nedespărțitei Treimi se cuvine
slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.

110
 Preotul își spală mâinile apoi își pune mitra pe cap și-și pune
și crucea pastorală și decorațiunile, dacă le are. Perdeaua se
deschide.
Diaconul, cu voce tare. Binecuvântează, stăpâne.
Preotul sărută altarul și, având în mâini Evanghelia, îl
urmează pe diacon care tămâiază, coboară pe scările din dreapta,
vine în cor care este jos în fața estradei pe care stă altarul și cu fața
întoarsă către altar spune cu voce tare:
Doamne Dumnezeule, care binecuvântezi pe cei ce te
binecuvântează și care sfințești pe cei ce nădăjduiesc în tine,
mântuiește poporul tău și binecuvântează moștenirea ta. Păzește
împlinirea bisericii tale, înalță-ne prin dumnezeiasca ta putere,
curăță pe cei ce iubesc slava și mărirea casei tale și nu ne părăsi
pe noi ce nădăjduim în tine. Dăruiește pace lumii întregi,
Bisericilor, preoților, împăraților creștini și ostașilor lor. (În
Imperiul Rus se adaugă: preacucernicului nostru stăpânitor
Alexandru al II-lea Nicolaevici, împăratul tuturor Rusiilor și
oștirilor sale) și tot poporul tău pentru că toată darea de bine și
tot darul desăvârșit se revarsă de sus asupra noastră, de la tine
Părintele luminii și ție-ți aducem slavă, mulțumire și cinste,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Corul. Amin. Binecuvântat fie numele Domnului, de
acum și până-n veci (de trei ori).
Preotul, întorcându-se către asistenți, spune:
Doamne, Isuse Christoase, Dumnezeul nostru care ești
împlinirea legilor și a proorocilor, care ai împlinit voința Tatălui
tău pentru mântuirea noastră, umple-ne și pe noi cu sfântul tău
Duh.
Diaconul. Să stăm bine.
Preotul, întorcându-se spre oameni, binecuvântează cu
Evanghelia și spune:
Pace tuturor.
Diaconul. Cu frică să ascultăm.
Preotul. Sfânta Evanghelie, cea de la Ion.
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Să luăm aminte.
Corul. Spune, Domnul.
111
 Preotul, întors către asistenți, citește sfânta Evanghelie de la
Ion: „La început era cuvântul și cuvântul era Dumnezeu ș.cl.” până
unde spune „Și am văzut slava lui, slavă ca unui născut din Tatăl, plin
de dar și de adevăr.”82
Corul. Slavă ție, Doamne, Dumnezeul nostru.
Diaconul. Cu sfânta Cruce, să ne rugăm Domnului,
Dumnezeul nostru ca să ne mântuiască de păcate și să ne apere
prin darul milostivirii sale. Dumnezeule, atotțiitorule,
mântuiește-ne și ne miluiește.
Preotul binecuvântează pe asistenți făcând semnul crucii cu
Evanghelia și spune:
Păzește-ne în pace, Isuse Christoase, Dumnezeul
nostru, sub umbra preasfintei tale Cruci, apără-ne împotriva
tuturor vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți și dă-ne nouă a te
slăvi pe tine împreună cu Tatăl și Sfântul tău Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Diaconul. Binecuvânta-voi pe Domnul în tot timpul,
totdeauna lauda lui va fi pe buzele mele.
Preotul binecuvântează încă o dată pe asistenți cu
Evanghelia și spune:
Binecuvântarea Domnului reverse-se pururea asupra
voastră prin darul Sfântului Duh. Mergeți cu pace și Domnul
Isus Christos să fie cu voi cu toții. Amin.
Preotul sărută Evanghelia apoi o dă să o sărute preoților și
corului și apoi tuturor asistenților. După aceea, asistenții primesc
pâinea sfințită (anafora) pe care le-o împarte diaconul. În acest timp
corul cântă în întregime psalmul XXIII.
Binecuvânta-voi pe Domnul în tot timpul, totdeauna
lauda sa va fi pe buzele mele, ș.cl.
După aceea corul mai cântă:
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.

82
În mod obișnuit se citește, la sfârșitul Liturghiei, Evanghelia
Sfântului Ion dar în zilele când, după ceremonie, este un Te Deum sau
rugăciuni pentru morți, se citește Evanghelia care se referă la
circumstanțele în vederea cărora se roagă.
112
 Alliluia. Alliluia. Alliluia. Slavă ție, Doamne,
Dumnezeul nostru.
Preotul se duce în sacristie, se dezbracă de veșmintele
sacerdotale și apoi spune, închinându-se de trei ori, Rugăciunea
domnească:
Tatăl nostru, ș.cl.

113
 NOȚIUNI ADIȚIONALE

asupra Liturghiei,
a celor șapte taine, a sărbătorilor și posturilor,
a ierarhiei bisericești, a veșmintelor sacerdotale și asupra
interiorului bisericii

I. Biserica armeană de Răsărit nu are decât o Liturghie, a

cărei origine se găsește în primul secol al creștinismului și
care a fost făcută după cea din Ierusalim. Mai târziu, pe la
începutul secolului al IV-lea, Sfântul Grigorie
Luminătorul i-a adaugat diferite rugăciuni și a introdus
simbolul Niceei, cu adăugarea cuvintelor următoare pe
care preotul le spune după simbol: „Dar noi binecuvântăm
pe cel mai înainte de veci, închinându-ne Sfintei Treimi și
unicei Dumnezeiri a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.”83
În 430, această Liturghie a fost revăzută de patriarhul
armean Sahag (Isaac) și de învățatul arhimandrit Mesrob și,
ceva mai târziu, de către patriarhul Chiud și Ion Mantaguni. Ei
i-au adăugat mai multe rugăciuni ale lui Ion Gură de Aur și
Vasile cel Mare. Aceeași Liturghie este și astăzi folosită la
armeni.
II. Biserica armeană are șapte taine:
1. Botezul;
2. Ungerea cu sfântul mir;
3. Sfânta Cuminecătură;
4. Spovedania / Pocăința;

83
Vezi pag. 19, când Arisdaghes, fiul Sfântului Grigorie Luminătorul
s-a întors de la sinodul din Niceea și i-a recitat tatălui său simbolul
credinței, adoptat de sinod, Sfântul Grigorie a spus plin de bucurie:
Dar noi binecuvântăm pe cel mai înainte de veci, ș.cl. și a hotărât ca,
după simbol, preotul să rostească aceste cuvinte, întotdeauna în
Liturghie. Această completare s-a păstrat din anul 325 până în zilele
noastre.
114
 5. Preoția;
6. Căsătoria;
7. Sfântul Maslu.
Biserica armeană se deosebește de cea greacă și latină
în săvârșirea acestor taine.
Botezul se face prin cufundarea de trei ori în apă, ca
simbol al înmormântării lui Isus Christos în timp de trei zile.
După aceea, copilul primește ungerea cu sfântul mir și apoi
împărtășania sub ambele chipuri.84
Ungerea cu sfântul mir are loc imediat după botezul
copiilor.
Cuminecătura este dată tuturor, sub ambele chipuri dar
cu pâine azimă și cu vin neamestecat cu apă. Nimeni nu se poate
împărtăși fără să-și mărturisească mai întâi păcatele, cu excepția
copiilor ce au mai puțin de șapte ani.
Spovedania / Pocăința se împlinește prin post și
mărturisire.
În taina preoției, preotul este consacrat prin ungerea cu
sfântul mir.
Căsătoria se face la fel ca la greci dar cu câteva
schimbări în rugăciuni.
Sfântul maslu este folosit / întrebuințat de Biserica
armeană numai în caz de boală și pe patul de moarte al preoților.
Credincioșii nu sunt unși cu untdelemn sfințit iar preoții citesc
numai la căpătâiul bolnavului, rugăciunile ce însoțesc această
taină.
Biserica armeană, în credința ei asupra vieții viitoare și
a celei din urmă judecăți, se bazează pe cuvintele
evangheliștilor Sfântul Ion, V 28 și 29 și Sfântul Matei, XXV
46. Ea adresează rugăciuni pentru cei morți și pentru iertarea

84
Pentru a împărtăși copiii nou născuți, preotul udă degetul în potirul
unde este trupul și sângele Mântuitorului și-l pune pe buzele copilului.
Aceasta se numește șerthnahaghorthuthiun, adică împărtășirea cu
buzele.
115
păcatelor lor dar nu admite purgatoriul 85 și nu recunoaște
indulgențele.
III. Ea păstrează duminica și toate sărbătorile mari în
aceleași zile ca și grecii.86 Ea prescrie postul miercurea și
vinerea și are aceleași posturi mari ca și grecii, însă durata
unora nu este la fel cu cea a grecilor.
Perioada posturilor cuprinde în total 27 de săptămâni pe
an, împărțite astfel:
O săptămână pentru postul Crăciunului.
Șapte săptămâni pentru postul cel mare dinainte de
Paști, inclusiv Săptămâna Patimilor.
O săptămână pentru postul instituit de Sfântul Grigorie
Luminătorul, întru aducerea aminte a convertirii Armeniei la
creștinism. Acest post este numit aratșavorch adică care
precede (vezi nota nr. 65).
O săptămână pentru postul Sfântului Ilie.
O săptămână pentru postul ce precede ziua Sfântului
Grigorie Luminătorul.
O săptămână pentru postul Schimbării la Față.
O săptămână pentru postul Adormirii sfintei Fecioare.
O săptămână pentru înălțarea sfintei Cruci.

85
Ea admite un loc de tranziție, unde sufletele vor rămâne până la ziua
judecății de apoi. Sufletele celor drepți se odihnesc acolo întru veselie,
în aducerea aminte a lucrurilor bune pe care le-au făcut în viața
pământească și în prevederea recompensei și a soartei fericite ce-i
așteaptă într-o zi. Însă, sufletele păcătoșilor sunt tulburate de
remușcare și de perspectiva pedepselor ce le așteaptă. Rugăciunile pe
care Biserica armeană le prescrie pentru cei morți au drept scop să
îmblânzească mânia lui Dumnezeu față de aceste suflete vinovate.
86
Cu excepția Crăciunului, pe care Biserica armeană îl sărbătorește pe
6 ianuarie, o dată cu Botezul Domnului, pe când Biserica greacă și cea
latină îl sărbătoresc pe 25 decembrie, făcând abstracție de acea
deosebire dintre calendarul Iulian și cel Gregorian. O altă excepție este
sărbătoarea Adormirii Preacuratei care, în Biserica greacă și latină,
cade de fiecare dată pe 15 august pe când, în Biserica armeană, această
sărbătoare își schimbă data și cade în duminica dintre 12 și 18 august.
116
 O săptămână pentru postul Arătării Crucii pe muntele
Varac (în Armenia Mare).
O săptămână pentru postul Sfântului Iacob din Nisiba.
O săptămână pentru postul numit Hisnagațș.
Și zece săptămâni alcătuite din miercurile și vinerile de
peste an care se păzesc.
În total, 129 de zile de post.
În timpul posturilor și în zilele de sec, este complet
interzis să se mănânce vreun fel de carne, pește, unt, brânză sau
lapte. Sunt numai două zile de post pe an în care Biserica
armeană, luând în considerare solemnitățile sărbătorilor în al
cărui ajun cad, permite peștele, laptele și ouăle. Aceste două zile
sunt ajunurile Crăciunului și al Paștelui, în care, după vecernia
și slujba de seară, zile în care slujba se spune imediat după
vecernie, ca și la greci, și fiindcă la această slujbă se citește
Evanghelia Învierii, Biserica a acceptat îndulcirea asprimii
postului, după slujbă și îndată ce apune soarele, către ora șapte
seara.
IV. Ierarhia, în clerul armean, cuprinde trei grade:
1. Episcopatul;
2. Preoția;
3. Diaconatul.
Episcopatul se împarte în trei grade: arhiepiscop,
episcop și arhimandrit sau vartabed (doctor) 87 . Doar un
arhiepiscop poate fi ales Catholicos, adică șef asupra Bisericii
armene.
Diaconul are două ranguri: arhidiaconii, singurii care au
dreptul să citească Evanghelia și să ducă potirul de la sfânta
masă la altar, și diaconii.
Clerul se împarte și el în două categorii diferite: clerul
alb și clerul negru. Episcopii și arhimandriții, care sunt călugări,
constituie clerul negru. Preoții și diaconii alcătuiesc clerul alb.

87
Multe eparhii sau dioceze sunt guvernate de un arhimandrit sau
doctor care îndeplinește funcțiile arhiepiscopului sau episcopului.
117
Printre călugări se diferențiază, de asemenea, diaconi și
arhidiaconi.
Preoții și diaconii trebuie să fie neapărat căsătoriți
înainde de numirea lor pentru că, odată ce rămân văduvi, nu mai
au dreptul să se căsătorească. Ei pot rămâne atunci în eparhia
lor. Cei ce doresc să se ridice la un rang mai înalt trebuie să
îmbrățișeze viața monastică.
V. Costumele călugărilor și cele ale clerului alb sunt la fel
ca cele ale grecilor, cu excepția bonetelor sau fesurilor
călugărilor care, la armeni, sunt acoperite de un capișon
negru în formă de con.
Clerul armean poartă părul lung și babă. În biserică, în
timpul slujbei sau a vecerniei, preotul nu poate purta costumul
pe care-l poartă de obicei, în fiecare zi. Pentru a cânta în cor el
trebuie să îmbrace o mantie de stofă neagră numită philon.
În Imperiul Rus, preoții din clerul alb primesc distincții
pentru zelul și serviciile îndeplinite în funcțiile lor. Dacă
arhiepiscopul din dioceza lor consideră de cuviință să li se
acorde asemenea distincții, el trebuie să ceară autorizarea din
partea catholicosului.
Prima recompensă constă într-o mantie de stofă albastră
pe care preoții o primesc și o poartă în biserică când se așează
în cor. Cea de-a doua este crucea pastorală, de aur, pe care o
poartă la gât, prinsă de un lanț din același metal. Cea de-a treia
este o bonetă sau un fes emisferic de catifea violet, ce le acoperă
capul și care se numește thassag sau scufia. Această distincție
există și la clerul grec.
Veșmintele sacerdotale se aseamănă mult cu cele ale
grecilor. Principalele deosebiri sunt:
1.La Episcopi. Ei au păstrat filonul (șurciar) de catifea,
țesut cu fir de aur și nu au adoptat saccosul grecilor, un fel de
dalmatică ce seamănă mult cu cea a diaconilor latini pe care o
purtau odată patriarhii din Constantinopol și care târziu a fost
adoptată de Biserica greacă pentru toți episcopii. Apoi, mai au
mitra latină pe care episcopii au preluat-o, în 1181, pentru a se

118
 deosebi de arhimandriți și preoți care, în sfânta slujbă, poartă
mitra grecească ce are o cruce deasupra88.
Cât despre celelalte părți ale veșmântului, sunt la fel ca
la greci.
2.Pentru preoți. Arhimandriții și preoții, când slujesc
sau când săvârșesc taina Botezului, a ungerii cu sfântul mir a
căsătoriei și a sfântului maslu, trebuie să poarte mitra greacă
care este semnul demnității lor și filonul care este puțin mai
lung decât cel al grecilor și care se încheie pe piept. Preotul
care slujește mai poartă și un colier care se pune pe umeri,
împrejurul gâtului și se numește, în armeană, Vagas. El
seamănă puțin cu amictul latinilor și este de regulă din metal
și are formă semicirculară. Pe partea exterioară sunt
reprezentate chipurile celor doisprezece apostoli, ca simbol al
celor douăsprezece triburi ale lui Israil.
Preotul, în altar, poartă papuci în picioare dar începând
de la trisaghion (vezi pag. 78) el trebuie să-i scoată din picioare
și să rămână numai în colțuni. În acel moment el își scoate
decorațiunile, chiar și crucea pastorală pe care preoții greci și
armeni o poartă la gât, ca semn distinctiv, și mitra, pe care și-o
pune din nou abia când se termină jertfa fără de moarte.
Veșmintele diaconilor sunt la fel ca cele ale diconilor
greci.
VI. Bisericile armene seamănă, la interior, cu cele grecești.
Altarul, poziționat întotdeauna spre Răsărit, este pus pe o
estradă ridicată numită Piem, βήμα a grecilor. Această
estradă are între șapte și opt metri pătrați. Peretele pe care
sunt așezate sfintele icoane, sau iconostasul, nu este atât
de în față ca la greci ci este în aceeași linie cu altarul care
intră, să spunem așa, în iconostas tocmai în locul unde la
greci sunt sfintele uși. În capătul altarului este întotdeauna
pusă o icoană mare. Altarul este acoperit, ca și cel al

88
Clerul rus are o astfel de mitră doar în orașul Kiev. În toate celelalte
părți, numai episcopii și arhimandriții au dreptul să o poarte în timp
ce slujesc. Aceste mitre nu au cruce deasupra.
119
 grecilor, din toate părțile, de o stofă țesută cu fir de aur sau
argint. Deasupra altarului sunt două policioare pe care sunt
puse icoane, cruci și lumânări. De obicei sunt
douăsprezece lumânări.
Peretele jertfelnicului are două uși, una spre nord iar
cealaltă spre sud. În fața peretelui (Iconostasul), cât ține estrada
pe care se ridică altarul, este o perdea ce se trage în timpul
aducerii înainte și când preotul se cuminecă. În spatele acestui
perete, la stânga, se află locul unde este pusă sfânta masă și pe
care se face aducerea înainte.
De aici, arhidiaconul, după trisaghion, duce caliciul
spre altar prin ușa dinspre sud.
Bisericile armene au deasupra o cruce, întoarsă
întotdeauna spre Răsărit.

120
121
 CUPRINS

PREFAŢĂ 3
INTRODUCERE 5
PRIMA PARTE 9
Prescurtare din istoria Bisericii armene 9
I Predicarea Evangheliei în Armenia, în timpurile
apostolice 9
II Răspândirea și stabilirea definitivă a creștinismului în
toată Armenia 12
PARTEA A DOUA 43
Expunerea credinței Bisericii armene, realizată din
ordinul împăratului Manuel Comnen, de către
patriarhul Nerses numit șnorhali (grațios), catholicosul
Armeniei, în anul 1166 d. Ch. 43
Despre dogme 45
Tradițiile Bisericii 55
PARTEA A TREIA 71
Liturghia 71
Preafericitului nostru părinte Sfântul Grigorie
Luminătorul, revăzută și adăugită de sfinții patriarhi și
doctori Sahag (Isac), Mesrob, Chiud și Ion Mantaguni
sau Ordinarul Sfintei Slujbe Pentru unsul Bisericii
ortodoxe armene de Răsărit 71
Rugăciuni înainte de Liturghie 76

122
 Aducerea înainte sau Proscomidia 80
Dumnezeiasca slujbă a Liturghiei 83
Rugăciunea Sfântului Ioan Chrisostom. 108
NOȚIUNI ADIȚIONALE 114
asupra Liturghiei, a celor șapte taine, a sărbătorilor și
posturilor, a ierarhiei bisericești, a veșmintelor
sacerdotale și asupra interiorului bisericii 114
CUPRINS 122

123
 Editura ZAMCA

Str. Armeanească nr. 9

sector 2, București

124