Copertă: Ianula Gheorghe

Tehnoredactare: Ianula Gheorghe

ISBN 978-606-93266-7-1

Copyright © David Manoukyan

© 2014 – Editura Zamca pentru traducerea în limba română

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MANOUKYAN, DAVID
Genocidul armean : 1915-1923 / David Manoukyan ;
trad.: Ianula Gheorghe. - Bucureşti : Zamca, 2014
ISBN 978-606-93266-7-1

I. Gheorghe, Ianula (trad.)

94(=19)"1915/1923"
 Genocidul armean
1915 – 1923

David Manoukyan

Tradusă și publicată cu binecuvântarea PS Episcop Datev Hagopian,

Arhiepiscopul Bisericii Armene din România

Editura Zamca
București, 2014
4
 Genocidul armean a fost planificat și gestionat,
la nivel central, de către guvernul turc împotriva întregii
populații armene din Imperiul Otoman. Prologul acestui
genocid l-au reprezentat masacrele sultanului Abdul Hamid,
în care au fost uciși 300.000 de armeni, între 1894 – 1896,
urmate de uciderea a 30.000 de armeni în Adana, în 1909,
de către regimul Junilor Turci.

Ideologia, scopul și programul

În momentul în care a început Primul Război Mondial,

guvernul Junilor Turci (oficial Comitetul pentru Uniune și
Progres, C.U.P., în limba turcă: İttihat ve Terakki Cemiyeti),
sperând să poată salva ceea ce mai rămăsese din Imperiul
Otoman deja slăbit, a adoptat o politică a pan-turcismului, și
anume constituirea unui imperiu turc extins, care să cuprindă
toată populația vorbitoare de limbă turcă din Caucaz și Asia
Centrală până în China, intenționând, de asemenea, să
turcească toate minoritățile etnice ale Imperiului. Populația
armeană, care trăia pe teritoriul ei istoric de mai bine de trei
milenii, a devenit principalul obstacol în calea realizării acestei
politici. Între aprilie și septembrie 1915, teritoriul armean,
vechi de 3.000 de ani – provinciile armene din est și din Asia
Mică –, a fost golit metodic de populație – șters de pe hartă –
în doar câteva luni.
Genocidul armean a constat într-o serie de operațiuni
care s-au suprapus: uciderea elitelor, deportări, masacre,
asimilare forțată, distrugerea culturii materiale și expropriere.
Cu toate că aceste dimensiuni ale genocidului au diferit și au
fost întreprinse de agenții diferite, au convers toate către un
singur obiectiv: distrugerea. Până la sfârșitul războiului, cele
aprozimativ 2.900 de așezări armene din Anatolia (sate, orașe,
cartiere) au fost depopulate, iar majoritatea locuitorilor lor a
pierit.

5
 În ciuda faptului că subscrierea Junilor Turci la
darwinismul social i-a convins că formarea națiunii turce ar
putea fi realizată prin eliminarea armenilor, Comitetul Central
al Junilor Turci a prevăzut să lase în viață anumite grupuri de
armeni, astfel încât acestea să poată fi integrate mai ușor în
programul lor de turcire a Asiei Mici. Copii mici, în special
fete, împreună cu femei tinere și mai în vârstă au fost destinate
pentru a consolida națiunea turcă în urma unui ritual de
integrare în grupul dominant, care aparținea religiei islamice.
Potrivit declarației unuia dintre oficialii Junilor Turci, tinerele
fete armene, care aveau un anumit nivel de educație, urmau să
ajute la accelerarea modernizării familiei și societății turcești.
Un alt obiectiv al proiectului Junilor Turci privea
uzurparea proprietăților individuale și colective ale armenilor,
supuși otomani, care se desfășura în paralel cu încercările de a
forma o clasă de mijloc turcească a negustorilor, practic
inexistentă până atunci. Acest program, numit Millî İktisat
(economia națională), a inclus elementul socio-economic
infracțional, care reprezintă, în același timp, un instrument de
justificare și instigare. S-a dovedit că elita Junilor Turci și
partidul de stat au beneficiat cel mai mult de această practică,
dar, totodată, ea trebuia să asiste toate sectoarele societății, în
special pe cele implicate în mișcarea Junilor Turci, fără a se
separa semnificativ de ideologia extremistă a conducerii sale.
Ispita câștigurilor prevăzute a contribuit, fără îndoială, la
radicalizarea unor persoane care, în alte circumstanțe, nu ar fi
participat niciodată la astfel de acte.

Punerea în aplicare a planului de genocid

Cu toate că planul pentru deportarea și exterminarea

tuturor armenilor din Armenia de Vest (estul Turciei actuale) a
fost adoptat la sfârșitul anului 1911, Junii Turci au folosit
Primul Război Mondial drept o oportunitate potrivită pentru
a-l pune în aplicare. Contextul războiului – cu Turcia de partea

6
Germaniei și a Austro-Ungariei – a creat condițiile propice
pentru o izbucnire puternică a violenței și a permis
legitimizarea unor măsuri care ar fi fost de neconceput pe timp
de pace. Decizia de a-i extermina pe armeni a fost luată între
20 și 25 martie 1915, pe parcursul a mai multor ședinte ale
Comitetului Central al Junilor Turci. Planul de a-i distruge pe
armeni a fost adoptat de către Comitet, iar executarea
ordinelor de exterminare a fost încredințată unui grup
paramilitar, numit Organizația Specială (Teşkilât-ı Mahsûsa).
Operațiunile au fost structurate pe mai multe etape,
potrivit unui tip de operare care a fost în mare parte identic
pentru fiecare dintre ele. În februarie 1915 (ordinul dat de
ministrul Enver Pașa data din 25 februarie), zeci de mii de
recruți armeni, care își făceau serviciul militar în Armata
a III-a, au fost dezarmați și plasați în batalioane de muncă sau
au fost direct executați, în zone izolate. Cei care proveneau din
vestul Anatoliei și care au servit în Armata a IV-a de pe
frontul palestinian au fost angajați în luptă, la anumite
intervale, până în 1918. La finalul lunii aprilie 1915,
autoritățile au început să aresteze elitele armene din Istanbul și
pe cele din orașele de provincie. În luna mai, au înrolat, în mai
multe valuri, bărbați cu vârste cuprinse între șaisprezece și
șaizeci de ani. În districtele cele mai dens populate de armeni,
au optat să recruteze bărbați cu vârste cuprinse între
șaisprezece și nouăsprezece ani, pe când cei care aveau între
patruzeci și unu și șaizeci de ani au fost scutiți de mobilizare.
În cele șase provincii estice, acești bărbați au fost executați în
grupuri mici, în zone izolate, de către plutoanele de execuție
ale Organizației Speciale.
În momentul în care a fost demarată următoarea etapă
– cea a deportărilor efective –, în mai 1915, aproape că nu mai
existau bărbați adulți în regiunile armene din est. Un studiu
asupra programului de deportare și nimicire, efectuat pentru
fiecare regiune în parte, arată că populația din aceste șase
provincii estice, considerate a fi teritoriul istoric al armenilor,

7
a fost dirijată, înainte de toate, în funcție de planul de
exterminare existent. Operațiunile vizau inclusiv coloniile
armene din vestul Anatoliei, unde au fost inițiate două luni mai
târziu și care pot fi considerate ca reprezentând procesul final
al programului de anihilare. În est, planul avea în vedere
exterminarea imediată a bărbaților înrolați și nu numai sau
folosirea lor ca forță de muncă, modalitate opusă celei din
regiunile de vest, unde bărbații erau deportați împreună cu
familiile lor. În ceea ce privește restul populației – femei, copii
și bătrâni – se pot distinge, și în acest caz, diferite modalități
de tratament. Mulțimea din provinciile estice a fost distrusă
metodic, pe măsură ce convoaiele înaintau pe traseu, și numai
o mică parte a ajuns, de fapt, la „destinația de exil”. Pe de altă
parte, se poate constata faptul că, din vestul Anatoliei sau al
Traciei, coloniile armene au fost trimise în Siria de cele mai
multe ori cu trenul, familii întregi, și au ajuns la destinație cu
pierderi reduse.
Printre numeroasele lagăre de exterminare operate de
Organizația Specială, primele două ca importanță erau situate
în defileuri – cel de la Kemah, la sud-vest de Erzincan, pe
Eufrat, unde zeci de mii de bărbați au fost exterminați în lunile
mai și iunie 1915 sub directa supraveghere a dr. Bahaeddin
Șakir, comandant al O.S.; și cel de la Kahta, în munții de la
sud de Malatya, prin care au trecut 500.000 de deportați.
Ultima etapă a procesului de distrugere îi viza în mod
direct pe cei care supraviețuiseră, cei mai mulți dintre ei fiind
originari din Anatolia și Cilicia. Cadrul acestei noi violențe
l-au reprezentat cele douăzeci și cinci de lagăre de concentrare
din Siria și Mesopotamia superioară, care au fost înființate
începând cu octombrie 1915. Aceste lagăre erau conduse de un
director adjunct pentru deportați, care era atașat la Directoratul
pentru Amplasamentele Triburilor și Migranților (İskân-i
Aşâyirîn ve Muhâcirin Müdîriyeti), un organism subordonat
Ministerului de Interne. Prin aceste lagăre au trecut
aproximativ 800.000 de deportați. Mulți dintre acești deportați,

8
care au fost mutați de mai multe ori dintr-un lagăr în altul,
mureau adesea din cauza lipsurilor sau a epidemiilor.
Cu toate acestea, o rețea clandestină, înființată de
misionarii care își aveau baza la Alep și care erau susținuți de
consulii americani și germani, s-a îngrijit de salvarea unora
dintre deportați și a împiedicat anihilarea totală a acestora.
Ultima decizie de a-i nimici pe deportații care mai rămăseseră
în viață până la finele lui februarie și începutul lui martie 1916
a fost luată de Comitetul Central al Junilor Turci. Acțiunile au
fost îndreptate împotriva a 500.000 de deportați care
supraviețuiseră până la acea vreme și care ajunseseră în Siria
și Mesopotamia pe parcursul a șase luni, unde unii dintre ei se
adaptaseră noului mediu. Din aprilie până în decembrie 1916,
două amplasamente – Ras ul-Ayn în nord și Der el-Zor în sud
(ambele în Siria actuală) – au devenit centre ale masacrărilor
sistematice, care au curmat viețile a sute de mii de oameni.
Dizolvarea Patriarhatului Armean din Istanbul, la 28
iulie 1916, de către Consiliul de Miniștri, a fost, de asemenea,
una dintre numeroasele acțiuni care au contribuit la dispariția
armenilor.

24 aprilie

În noaptea de 24 aprilie 1915, guvernul turc

a pus sub arest peste 200 de reprezentanți ai
comunității armene din Constantinopol. La
scurt timp după aceea, au fost arestate alte
câteva sute. Cu toții au fost trimiși în
închisorile din Anatolia, unde cei mai mulți
dintre ei au fost executați sumar. Înlăturarea
și reducerea metodică a populației masculine,
precum și arestarea și executarea
reprezentanților comunității au reprezentat
primele etape ale genocidului armean. Aceste
acte au fost comise sub acoperirea

9
 întreruperii informațiilor din cauza
războiului, iar guvernul a început, în secret,
să-și pună în aplicare planul de anihilare a
populației armene. Prin urmare, adevăratele
intenții ale regimului Junilor Turci nu au fost
cunoscute până la arestările din 24 aprilie.
Dat fiind faptul că persoanele arestate în
acea noapte erau cele mai proeminente
personalități publice ale comunității armene,
din capitala Imperiului Otoman, toată lumea
a fost alarmată de dimensiunile politicilor
vizate și implementate de către guvernul turc.
Prin urmare, ziua de 24 aprilie este
comemorată ca fiind data demarării
genocidului armean.

Vizarea armenilor din Transcaucaz

În 1918, regimul Junilor Turci s-a angajat în războiul

din Caucaz, unde trăiau, sub dominație rusească, aproximativ
1.800.000 de armeni. Forțele otomane, care avansau prin
Armenia de Est și prin alte regiuni din Transcaucaz, s-au
implicat în masacrarea sistematică a armenilor. La puțin timp
după ce trecuse un an de liniște de la sfârșitul Primului Război
Mondial, atrocitățile au fost reluate, între 1920 și 1923, de
către forțele Pactului Național Turc, iar armenii care mai
rămăseseră au fost ținta unor noi masacre și expulzări.
Expulzările și masacrele întreprinse de naționaliștii turci, între
1920 și 1922, au adăugat alte zeci de mii de victime. Până în
1923, populația armeană a fost înlăturată de pe întreaga
suprafață a Asiei Mici și a Armeniei de Vest istorice.
Distrugerea comunităților armene din aceste regiuni a fost
totală.

10
 Responsabilitatea: de la imperiu la republică

Așadar, genocidul armean, care a fost inițiat de

regimul Junilor Turci al Imperiului Otoman, a fost desăvârșit
de naționaliștii turci, conduși de Mustafa Kemal (Ataturk),
care au declarat constituirea actualei Republici a Turciei, în
1923.
Decizia de a realiza genocidul îndreptat împotriva
poporului armean a fost luată de către partidul politic care
deținea puterea în Imperiul Otoman. Acesta era Comitetul
pentru Uniune și Progres (C.U.P. sau Ittihad ve Terakki
Jemiyeti), cunoscut sub denumirea de Junii Turci. Trei
persoane din cadrul C.U.P. controlau guvernul: Mehmet
Talaat, ministru de interne în 1915 și mare vizir (prim-
ministru) în 1917; Ismail Enver, ministru de război; Ahmed
Jemal, ministru al marinei și guvernator militar al Siriei. Acest
triumvirat al Junilor Turci se baza pe alți membri ai C.U.P.,
numiți în funcții guvernamentale înalte și cărora li se
încredințase comanda militară pentru a implementa genocidul
armean. Pe lângă Ministerul de Război și Ministerul de
Interne, Junii Turci s-au bazat, de asemenea, pe nou creata
unitate militară secretă, pe care au echipat-o cu deținuți și
trupe neregulate, numită Organizația Specială (Teshkilati
Mahsusa). Rolul său principal a fost acela de a executa
măcelul în masă împotriva deportaților armeni. Medicul
Behaeddin Shakir era responsabil de această Organizație
Specială. Mai mult decât atât, ideoligiști precum Zia Gokalp
au făcut propagandă în favoarea C.U.P. prin intermediul
presei, promovând pan-turanismul și crearea unui nou imperiu
care să se întindă din Anatolia până în Asia Centrală și a cărui
populație să fie exclusiv turcă. Aceste concepte justificau și
popularizau planurile secrete ale C.U.P. de a-i elimina pe
armenii din Imperiul Otoman. Conspiratorii Junilor Turci, alte
personalități proeminente ale guvernului otoman din timpul
războiului, membri ai Comitetului Central al C.U.P. și

11
numeroși conducători locali, responsabili pentru atrocitățile
săvârșite împotriva armenilor, au fost acuzați, la sfârșitul
războiului, pentru crimele comise. Principalii vinovați au
scăpat de justiție, părăsind țara. Chiar și așa, au fost judecați în
contumacie și au fost găsiți vinovați pentru săvârșirea de crime
capitale.
O evidență a principalilor răspunzători pentru acest
program de exterminare – oficiali civili și militari sau notabili
locali – confirmă faptul că cei care au fost cel mai mult
implicați în actele de violență în masă făceau adesea parte din
grupuri marginale care includeau minorități din Caucaz, în
special cerchezi și ceceni, și triburi nomade kurde (mai rar
săteni).
Masacrele, expulzările și, în plus, maltratările comise
împotriva armenilor, dintre 1920 și 1923, au fost realizate de
naționaliștii turci care reprezentau o nouă mișcare politică,
aparent opusă celei a Junilor Turci, dar care împărtășea o
ideologie comună, cea a exclusivității etnice.
Republica Turcia este, de fapt, o continuare a statului
otoman. Mai mult decât atât, mulți dintre liderii recenți ai
Turciei au fost oficiali otomani de rang înalt, implicați
personal în implementarea genocidului armean. O astfel de
tranziție la nivelul conducerii a asigurat continuitatea
politicilor otomane anti-armene.
Într-o telegramă „strict confidențială”, datată 2 martie
1934, trimisă de ambasadorul S.U.A. la Ankara, Robert P.
Skinner, secretarului de stat, în Washington, acesta raporta
deportarea a 600 de armeni din „Anatolia în Istanbul”.
Ambasadorul scria: „Cei mai mulți dintre deportați
bănuiesc că expulzarea lor din propriile case reprezintă o parte
a programului guvernului de a face din Anatolia o regiune pur
turcească. Aceștia relatează că poliția turcă a încercat, în
orașele și satele în care trăiesc armeni, să instige populația
locală musulmană să îi alunge pe armeni. Armenilor li s-a spus
că trebuie să plece imediat spre Istanbul. Și-au vândut

12
bunurile, pe care au primit prețuri de nimic. Am fost informat
că bovine, în valoare de câteva sute de lire pe cap de animal,
au fost vândute pentru mai puțin de cinci lire. Persoana care
îmi furnizează informațiile a afirmat că li s-a permis să-și
vândă proprietățile pentru ca nimeni să nu poată obiecta că au
fost obligați să le abandoneze. Totuși, vânzarea în aceste
condiții a echivalat cu o abandonare efectivă.”
În continuare, ambasadorul a raportat că: „Armenii au
fost obligați să meargă din satele lor la gară și ulterior au fost
îmbarcați în trenuri cu destinația Istanbul. Nu se cunoaște
motivul real al deportării. Cu toate acestea, este posibil ca
izgonirea lor să reprezinte pur și simplu un pas în politica
declarată a guvernului de a turci complet Anatolia.”
Între 1920 – 1930, mii de supraviețuitori armeni ai
genocidului au fost evacuați din casele lor din Anatolia și duși
în alte zone din Turcia sau din țările vecine. Aceste politici
rasiste au fost urmate, în 1940, de Varlik Vergisi, adică
impunerea unor impozite exorbitante pe avere pentru armeni,
greci și evrei, și de progromurile din 1955, din Istanbul, în
timpul cărora numeroși greci și câțiva armeni și evrei au fost
uciși, iar proprietățile acestora au fost distruse.

Un milion și jumătate de victime armene

Numărul refugiaților de la sfârșitul războiului poate fi

clasificat în două mari categorii. Prima cuprinde câteva mii de
copii și tinere femei, care au fost răpiți de triburile nomade și
recuperați după armistițiul din octombrie 1918. Cea de-a doua
cuprinde peste 100.000 de deportați, majoritatea civili, care au
fost trimiși de-a lungul rutelor Alep-Homs, Damasc, Mann și
Sinai, care au fost cu precădere folosiți ca forță de muncă
pentru armată și pe care britanicii, în urma cuceririi Palestinei
și a Siriei, în 1917 – 1918, i-au găsit într-o stare de nedescris.
În mod similar, a fost calculat un număr de câteva zeci
de mii de evadați în Caucaz și Iran, dintre care unii au murit în

13
cele din urmă din cauza foametei sau a epidemiilor, împreună
cu alți 80.000 în Istanbul, aproximativ 10.000 în Izmir și
câteva mii în Bulgaria. Este imposibil să furnizăm un număr
exact al victimelor acestor violențe. Se poate estima cu
siguranță că exterminarea din aceste regiuni a inclus numărul
de 192.750 de deportați concentrați la Der el-Zor, între iulie și
decembrie 1916, care au fost numărați chiar de către
autoritățile turce. Există, de asemenea, rapoartele consulare
americane și germane din Alep care evaluează cu precizie câți
deportați dintr-un anumit convoi au ajuns în Siria. Însă nu ne
putem da seama de pierderi printr-o simplă însumare a
cifrelor. Însăși noțiunea de „victimă” necesită o clarificare.
Femeile și copii răpiți din convoaie au fost numărați în
rândurile celor „dispăruți”, în timp ce unii dintre ei, după ce au
fost islamizați, au fost recuperați la sfârșitul războiului și
reintegrați în societatea armenească. Alții au supraviețuit
marșurilor morții sau lagărelor din deșerturile Siriei dar au
murit, după încheierea războiului, din cauza foametei sau a
tratamentelor inumane. Singura metodă empirică, a cărei
rezultate se apropie de realitate, este aceea a comparării
numărului populației înregistrate înainte de război cu numărul
supraviețuitorilor. Astfel, se poate estima că mai mult de două
treimi din populația armeană a Imperiului Otoman –
aproximativ două milioane de persoane în ajunul Primului
Război Mondial – a fost exterminată în timpul războiului. Mai
exact, în jur de 1.300.000 de persoane, la care trebuie să
adăugăm victimele operațiunilor militare și ale masacrelor
săvârșite de armata otomană și de filialele sale paramilitare din
Azerbaijanul iranian, Azerbaijanul rusesc și din Caucaz
împotriva populației civile armene. În total, aproape 1.500.000
de persoane.

14
 „Crimă împotriva umanității și a civilizației”

Istorici precum Arnold Toynbee (Atrocitățile armene,

uciderea unei națiuni, Londra, 1916) și Herbert Gibbons (Cea
mai întunecată pagină a istoriei moderne: evenimentele din
Armenia din 1915, New York, 1916) au fost printre cei care au
susținut, încă de la început, că ceea ce se întâmplase a
reprezentat o distrugere sistematică a armenilor.
Subcomisia pentru crime de război, stabilită în urma
conferințelor de pace preliminare, la 3 februarie 1919, la Paris,
și-a însușit studierea „încălcării legilor, a regulilor de război și
a legilor umanitare”, ca fiind una dintre sarcinile sale. Distinșii
juriști au alcătuit o „comisie de cincisprezece” și au precizat că
se confruntă cu „un caz care nu era în conformitate cu
procedura”, care depășea crimele de război codificate până în
acel moment (comisia făcând referire în mod specific la
„masacrele armenilor organizate de autoritățile turce”) și care
nu era cuprins în „cazurile pe care le are în vedere codul
penal”. De asemenea, comisia urma să dezvolte conceptul de
crimă împotriva „legilor umanității”, să stabilească o definiție
juridică a unor astfel de crime și să aducă în fața unui tribunal
internațional „toate persoanele aparținând statelor inamice,
oricât de înalt le-ar fi statutul sau funcția, fără deosebire de
rang, care se fac vinovate de încălcarea legilor uzuale ale
războiului sau a legilor umanitare”.
Un raport din 28 mai 1948, întocmit de Comisia
pentru Crime de Război a Națiunilor Unite, intitulat
„Informații privind drepturile omului care reies din procesele
criminalilor de război”, în rubrica intitulată „Evoluțiile din
timpul Primului Război Mondial; masacrarea armenilor în
Turcia”, specifică:
„În legătură cu masacrele împotriva populației armene,
care au avut loc în Turcia, la începutul Primului Război
Mondial, guvernele Franței, Marii Britanii și Rusiei au făcut o
declarație, la 28 mai 1915, prin care le denunță ca

15
reprezentând «crime împotriva umanității și civilizației»,
pentru care toți membrii guvernului turc vor fi trași la
răspundere, împreună cu agenții săi implicați în aceste
masacre. Partea relevantă a acestei declarații este următoarea:
«Având în vedere aceste noi crime ale Turciei
împotriva umanității și civilizației, guvernele
aliate îi aduc la cunoștință în mod public
Sublimei Porți că îi vor trage la răspundere,
pentru crimele menționate, pe toți membrii
guvernului otoman cât și pe acei agenți care
au fost implicați în astfel de masacre.»
Așa cum va fi prezentat mai târziu, în detaliu,
avertismentul dat cu această ocazie guvernului turc de către
guvernele Antantei, trata în mod precis unul dintre tipurile de
acțiuni pe care termenul modern de „crime împotriva
umanității” a fost destinat să le acopere, și anume acțiunile
inumane comise de un guvern împotriva propriilor săi supuși.
Primul tratat de pace cu Turcia, și anume Tratatul de la
Sevres, semnat la 10 august 1920, conținea, în plus față de
prevederile legate de încălcarea legilor și regulilor războiului
(articolele 226 – 228, care corespundeau articolelor 228 – 230
ale Tratatului de la Versailles), o dispoziție suplimentară,
articolul 230, prin care guvernul turc se angaja să predea
Puterilor Aliate persoanele responsabile de masacrele comise
în timpul războiului, pe teritoriul turcesc. Părțile relevante ale
acestui articol precizează:
«Guvernul turc se angajează să încredințeze
Puterilor Aliate persoanele a cărora predare
poate fi solicitată de acestea din urmă, ca
fiind responsabile pentru masacrele comise
pe durata stării de război, pe teritoriile care
făceau parte din Imperiul Otoman la 1 august
1914.»
«Puterile Aliate își rezervă dreptul de a
desemna tribunalul care va judeca persoanele

16
 acuzate, iar guvernul turc se angajează să
recunoască respectiva instanță.»
«În cazul în care Liga Națiunilor va fi creat,
în timp util, un tribunal competent care să se
ocupe de masacrele menționate, Puterile
Aliate își rezervă dreptul de a aduce în fața
respectivului tribunal persoanele acuzate,
despre care s-a făcut referire mai sus, iar
guvernul turc se angajează, deopotrivă, să
recunoască un astfel de tribunal.»
Prevederile articolului 230 din Tratatul de Pace de la
Sevres erau, în mod evident, destinate să cuprindă, în
conformitate cu nota Aliaților din 1915, referitoare la
secțiunea precedentă, agresiunile care au fost comise pe
teritoriul turc împotriva persoanelor ce aveau cetățenie turcă,
fie ele de etnie armeană sau greacă. Prin urmare, acest articol
constituie un precedent pentru articolele 6c și 5c din statutele
Tribunalelor Militare Internaționale de la Nuremberg și Tokyo
și oferă un exemplu al uneia dintre categoriile de «crime
împotriva umanității», așa cum reiese din aceste acte
normative.”

Tehcir ve taktil (deportare și crimă)

În octombrie 1918, Imperiul Otoman a suferit o

înfrângere catastrofală, atunci când fronturile sale s-au
dezintegrat, declanșând o implozie neașteptată a armatei.
La 30 octombrie, guvernul otoman a semnat un armistițiu care
prevedea o capitulare necondiționată. Noaptea următoare,
membrii din grupul restrâns al Comitetului pentru Uniune și
Progres, cuprinși de panică și resemnare, au ars valize întregi
cu documente, au desființat C.U.P. ca partid politic și au fugit
cu un submarin german la Odessa. Vidul de putere a fost
umplut de un nou cabinet condus de Partidul Libertate și
Coaliție (Hürriyet ve İtilaf Fırkası), de orientare liberală, un

17
melanj al opoziționiștilor C.U.P. Acest partid a condus
Imperiul Otoman pe întreaga perioadă a armistițiului (1918 –
1923), atât timp cât guvernul de la Istanbul a exercitat
suficientă putere efectivă în regiunile esențiale ale imperiului.
În aceeași zi în care au preluat puterea, liberalii au început
imediat să schimbe politicile C.U.P.: comerțul a fost reluat,
deportații armeni au fost încurajați să se întoarcă, iar orfanilor
și sătenilor nevoiași li s-au oferit ajutoare. Ceea ce este cel mai
important este faptul că guvernul a demascat, a dezbătut și a
efectuat o anchetă în ceea ce privește crimele de război comise
de C.U.P., în special cele legate de genocidul armean.
La 16 decembrie 1918, marele vizir Damad Ferit Pașa
a desemnat, în mod oficial, un tribunal militar pentru a
investiga și ancheta crimele comise de C.U.P. – o parte era
responsabilă de anumite provincii, iar o alta de întregul cabinet
al C.U.P. La 5 februarie 1919, a început prima serie de ședințe,
iar la 9 februarie 1920 s-a ținut ultima ședință. Vreme de un an
întreg, soldați, martori, politicieni și clerici islamici au fost
interogați în legătură cu ceea ce știau despre genocidul
armean. Tribunalul a dezvăluit 42 de documente certificate
oficial: mărturisiri, declarații, telegrame, memorii, mărturii,
scrisori și interogatorii. Principala incriminare adusă îi acuza
pe miniștrii și comandanții cabinetului C.U.P. și partidul
politic în sine, că au organizat „deportări și crime” (tehcir ve
taktil). Verdictul final, din 5 iulie 1919, a conchis că guvernul
C.U.P. a încercat anihilarea sistematică a populației civile
armene din Imperiul Otoman. Întreaga elită a C.U.P. a fost
condamnată la moarte în contumacie. Cu toate acestea, făptașii
au scăpat de pedeapsă din trei motive: neglijența unei
birocrații otomane corupte, obstrucționarea din partea celor
loiali C.U.P. și reînsuflețirea naționalismului turc, sub
auspiciile lui Mustafa Kemal care a acaparat puterea și i-a
expulzat pe supraviețuitorii armeni din Anatolia.
În verdictele finale, instanța a condamnat C.U.P. de a
fi planificat și urmărit sistematic „anihilarea” (imha) armenilor

18
ca grup. Potrivit unuia dintre verdicte, asemenea acțiuni „sunt
complet inacceptabile pentru simțămintele umane și civilizate
și, din perspectiva Islamului, sunt considerate a fi printre cele
mai mari agresiuni”.
Cu toate că tribunalul otoman poate fi criticat pentru
că a fost excesiv de politizat, generând un proces juridic
corupt, este cert că, pe parcursul investigării crimelor C.U.P.,
procurorii au protejat dovezi autentice excepționale care acum
se dovedesc a fi neprețuite pentru înțelegerea caracteristicilor
genocidului armean. De exemplu, maniera de a acționa
demonstrează importanța păstrării secretului în planificarea și
implementarea măsurilor anti-armene.
Articole din presa otomană din perioada armistițiului
arată cât se poate de clar că, în societatea otomană,
condamnarea genocidului armean era un fapt omniprezent.

Genocidul

La 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a

adoptat „Convenția asupra prevenirii și sancționării crimei de
genocid”, care prevede:
„Părțile contractante,
Luând în considerare declarația făcută de Adunarerea
Generală a Organizației Națiunilor Unite, în rezoluția sa
numărul 96 (I), din 11 decembrie 1946, că genocidul
reprezintă o crimă sub incidența dreptului internațional, că este
contrar spiritului și scopurilor Națiunilor Unite și condamnat
de întreaga lume civilizată,
Recunoscând că, în toate perioadele istoriei, genocidul
a produs mari pierderi umanității,
Fiind convinse că, pentru a elibera omenirea de un
flagel atât de odios, este necesară cooperarea internațională,
Hotărăsc cele ce urmează:
Articolul I: Părțile contractante confirmă că genocidul,
comis atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, reprezintă

19
o crimă sub incidența dreptului internaţional, iar ele se
angajează să-l prevină şi să-l sancționeze.
Articolul II: În prezenta Convenţie, genocidul se referă
la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a
distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional,
etnic, rasial sau religios, acte precum:
a) uciderea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau psihice a membrilor
unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă
care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
d) impunerea de măsuri care vizează scăderea natalităţii în
interiorul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor care aparțin grupului într-un
alt grup.”
Din cauza scopului pe care îl urmărește, genocidul
necesită o planificare structurală și un mecanism intern de
punere în aplicare. Aceste aspecte determină faptul că
genocidul reprezintă exclusiv o crimă de stat, deoarece numai
un guvern dispune de resursele necesare pentru a executa un
astfel de plan de distrugere.
Raphael Lemkin, care a inventat termenul de
„genocid”, în 1944, a folosit genocidul armean drept studiu de
caz, ceea ce a făcut ca activitatea sa viitoare să reprezinte o
pledoarie neîntreruptă pentru prevenirea genocidului. Prin
inventarea termenului de „genocid”, prin formularea
înțelesului acestui termen și prin lupta lui continuă de a face ca
genocidul să fie o crimă pedepsită prin lege, Raphael Lemkin a
exercitat o influență extraordinară asupra dezbaterii legate de
genocidul armean din întreaga lume. În schimb, de la
jumătatea anilor ’40, ziarele armenești au adoptat termenul și
s-au angajat în discuții despre Convenția asupra genocidului și
implicațiile acesteia, contribuind la eforturile lui Lemkin
pentru adoptarea și ratificarea Convenției.

20
 Lemkin a luat contact pentru prima dată cu genocidul
armean atunci când a citit despre atrocitățile armene și despre
procesul lui Soghoman Tehlirian, care urma să aibă loc.
Acesta fusese arestat pentru că îl asasinase pe Talaat Pașa,
arhitectul genocidului armean, ca un act de răzbunare. Lemkin
a fost șocat de faptul că Tehlirian era judecat și a făcut
următoarele reflecții: „De ce este pedepsit un om atunci când
ucide un alt om? De ce uciderea a un milion de oameni este o
infracțiune mai mică decât uciderea unui singur individ?” Acel
proces a reprezentat un punct de cotitură în viața lui Lemkin,
acesta schimbându-și cursul studiului dinspre cel lingvistic
spre cel juridic.
Lemkin era un avocat și un judecător remarcabil în
Varșovia și a devenit, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, refugiat internațional, ceea ce i-a alimentat mai
târziu eforturile neobosite, depuse pentru prevenirea
genocidului. Ajuns în Statele Unite, în 1941, Lemkin a devenit
membru al Universității Duke și și-a petrecut tot restul vieții
asigurându-se că acea Convenție a Națiunilor Unite, împotriva
genocidului, va fi aprobată. El a folosit genocidul armean
drept exemplu pentru a face apel la conștiința morală a
publicului.
Într-o cuvântare (netipărită) ținută la New Haven
(Conneticut), în 1949, cu ocazia adoptării Convenției asupra
prevenirii și sancționării genocidului, Lemkin a evidențiat, cu
scopul de a arăta necesitatea stringentă a adoptării Convenției,
că: „Abia după masacrarea a 1.200.000 de victime armene
Aliații învingători le-au comunicat supraviețuitorilor că vor
susține legile corespunzătoare și un tribunal adecvat care să se
ocupe de aceste masacre abominabile. Însă nu au făcut nimic.”
Cel care a inventat termenul de „genocid” dorea ca
definiția dată de el să descie, în parte, crimele comise de
regimul Junilor Turci împotriva populației armene din
Imperiul Otoman. De atunci, termenul a fost preluat de către
populație și, în special, de către specialiștii în genocid.

21
 La 2 iulie 1985, Subcomisia pentru prevenirea
discriminării și protecția minorităților a Organizației
Națiunilor Unite a adoptat „Raportul revizuit și actualizat
asupra problemei prevenirii și sancționării genocidului”,
pregătit de domnul B. Whitaker, care specifica: „Din
nefericire, anomalia nazistă nu a fost singurul caz de genocid
din secolul XX. Printre alte exemple care se încadrează și pot
fi citate se numără masacrele poporului herero din 1904,
comise de Germania; masacrele armenilor din 1915 – 1916,
comise de Imperiul Otoman; [...]”. „În Turcia au avut loc
procese inclusiv în 1919 – 1920: nu împotriva «criminalilor de
război», ci a unora dintre vinovații otomani pentru genocidul
armean.” Raportul continuă prin a arăta că evenimentele
genocidului armean sunt „confirmate de rapoartele din
arhivele Statelor Unite, Germaniei și Marii Britanii și de
diplomații contemporani din Imperiul Otoman, inclusiv cei ai
aliatului acestuia, Germania. De exemplu, ambasadorul
german Wangenheim a scris, la 7 iulie 1915: «într-adevăr,
guvernul își urmărește scopul de a extermina națiunea armeană
din Imperiul Otoman» (arhivele Wilhelmstrasse)”.
„Consiliul Asociației Specialiștilor în Genocid, în
conferința ținută la Montreal, la 11 – 13 iunie 1997, reafirmă
faptul că acele crime în masă, comise împotriva armenilor din
Turcia, în 1915, constituie un caz de genocid, care este în
conformitate cu statutul Convenției Organizației Națiunilor
Unite asupra prevenirii și sancționării genocidului. În
continuare, acesta condamnă negarea genocidului armean de
către guvernul turc și de către reprezentanții și susținătorii
oficiali și neoficiali ai acestuia.”
„La cea de-a treizecea aniversare a Conferinței privind
holocaustul și bisericile, ținută de specialiști în domeniu și
reunită la Universitatea St. Joseph din Philadelphia,
Pennsylvania, la 3 – 7 martie 2000, o sută douăzeci și șase de
specialiști în holocaust, cadre didactice universitare și directori
ai centrelor de cercetare și studiere a holocaustului, care au

22
participat la conferință, au semnat o declarație prin care
afirmau că genocidul armean, din timpul Primului Război
Mondial, reprezintă un fapt istoric incontestabil și, prin
urmare, au solicitat guvernelor democrațiilor occidentale să-l
recunoască ca atare. De asemenea, petiționarii, printre care și
laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, care a fost
conferențiarul principal al evenimentului, le-au cerut
democrațiilor occidentale să îndemne guvernul și Parlamentul
turc să se împace, în cele din urmă, cu un capitol întunecat din
istoria Turciei otomane și să recunoască genocidul armean.
Acest fapt ar oferi un impuls neprețuit procesului de
democratizare a Turciei.”
Institutul pentru Holocaust și Genocid (Ierusalim) și
Institutul pentru Studiul Genocidului (New York) au confirmat
evenimentele istorice ale genocidului armean, la fel și
Enciclopedia Genocidului, editată de profesorul Israel
Charney.
Texte reper în legislația internațională, referitoare la
genocid, cum ar fi Genocidul în dreptul internațional, de
William A. Schabas (Cambridge University Press, 2000),
menționează genocidul armean ca precursor al holocaustului și
ca precedent pentru legislația referitoare la crimele împotriva
umanității.
Un studiu independent, facilitat de Centrul
Internațional pentru Justiție Tranzițională, din 2003,
concluziona că genocidul armean se încadrează în mod clar la
definiția de genocid stabilită prin Convenția asupra
genocidului.

Negarea: ultima etapă a genocidului armean

Ultima etapă a genocidului armean a apărut o dată cu

negarea totală de către guvernele succesive ale Turciei a
crimelor în masă și a nimicirii națiunii armene, în locurile de
origine ale acesteia. În ciuda recunoașterii internaționale a

23
genocidului armean, aflată în curs de desfășurare, Turcia a
luptat în mod constant împotriva acceptării genocidului, prin
orice mijloace, inclusiv falsificarea evenimentelor istorice,
campanii de propagandă, lobby, etc.
În ciuda numeroaselor dovezi care indică realitatea
istorică a genocidului armean, a relatărilor martorilor oculari,
arhivelor oficiale, dovezilor fotografice, rapoartelor
diplomaților și mărturiilor supraviețuitorilor, negarea
genocidului armean de către regimurile succesive din Turcia a
continuat din 1915 până în prezent.
Argumentul principal al negării a rămas același:
genocidul nu a avut loc niciodată, Turcia nu este responsabilă,
iar termenul de „genocid” nu se aplică. Pe de altă parte,
tacticile negării s-au schimbat de-a lungul anilor.
În perioada imediat următoare Primului Război
Mondial, tactica a fost aceea de a se găsi țapi ispășitori care să
fie învinovățiți de ceea ce s-a pretins a fi doar o măsură de
securitate care s-a desfășurat greșit din cauza oficialilor lipsiți
de scupule, a kurzilor și a criminalilor de rând. Această tactică
a fost urmată de o încercare de a evita întreaga situație prin
ignorare, eforturi diplomatice și presiune politică, folosite
fiecare în funcție de situație.
De exemplu, în anii ’30, Turcia a exercitat presiune
asupra Departamentului de Stat al S.U.A. pentru a împiedica
studiourile MGM să producă un film bazat pe romanul Cele
patruzeci de zile de pe Musa Dagh, de Franz Werfel, o carte
care descrie aspectele genocidului dintr-un district situat la
vest de Antiohia, pe țărmul Mării Mediterane, departe de
frontul rusesc.
În anii ’60, determinată de evenimentele din întreaga
lume, desfășurate cu ocazia celei de-a cincizecea comemorare
a genocidului, Turcia a făcut eforturi pentru a influența
jurnaliștii, profesorii și reprezentanții publici, prezentându-le
„cealaltă latură a poveștii”. Oameni de știință străini au fost
încurajați să revizuiască istoricul genocidului și să prezinte o

24
versiune care dădea vina în mare parte pe armeni sau, într-o
altă variantă, pe condițiile din timpul războiului, care au
curmat viețile mai multor turci decât armeni.
Ulterior, începând cu anii ’70, Turcia a încercat să
împiedice orice menționare a genocidului în vreun raport al
Organizației Națiunilor Unite și a exercitat cu succes presiune
asupra administrațiilor Reagan și Bush pentru a se opune
rezoluțiilor Congresului, care ar fi desemnat ziua de 24 aprilie
ca zi națională de comemorare a genocidului armean.
Guvernul turc a încercat, de asemenea, să excludă din
manualele americane orice menționare a genocidului. S-au
depus, în continuare, eforturi considerabile pentru a preveni ca
orice discuție despre genocidul armean să fie inclusă oficial în
programa studiilor sociale, ca parte a holocaustului și a
studiilor despre genocid.
De asemenea, au existat încercări din partea
guvernului turc de a pune capăt conferințelor academice și
discuțiilor publice despre genocid. Un exemplu important l-a
reprezentat încercarea oficialilor turci de a forța anularea unei
conferințe din Tel Aviv, din 1982, în cazul în care, în cadrul
acesteia, avea să se discute despre genocidul armean, cerere în
spatele căreia se aflau amenințări la adresa siguranței evreilor
din Turcia. Consiliul Memorial al Holocaustului din S.U.A. a
raportat amenințări similare făcute la adresa planurilor de a
include referiri la genocidul armean în cadrul tematicilor
abordate de Muzeul Memorial al Holocaustului din
Washington. În același timp, Turcia a încercat să facă o
distincție absolută între holocaust și genocidul armean,
caracterizându-l pe cel din urmă ca fiind „neconfirmat” sau
„incorect denumit”.
În cele din urmă, în anii ’80, guvernul turc a susținut
înființarea de „institute” în S.U.A., al căror scop aparent era
acela al cercetării în domeniile istoriei și culturii Turciei. Cel
puțin unul dintre ele a fost folosit inclusiv pentru a promova

25
negarea genocidului de către Turcia și, prin diferite mijloace,
pentru a îmbunătăți imaginea Turciei în Occident.
În secolul al XXI-lea, guvernul turc s-a simțit obligat
să ia anumite măsuri pentru a înăbuși discuțiile din Turcia
despre genocidul armean. Articolul 301 din Codul Penal turc,
adoptat în 2005, prevede ca fiind ilegale insultarea Turciei, a
națiunii turce sau a instituțiilor statului turc. Versiunea
originală a articolului a stabilit ca fiind o ilegalitate „insultarea
identității turce”; la 30 aprilie 2008, articolul a fost amendat
pentru a schimba formula „indentității turce” cu „națiunii
turce”. Din momentul în care acest articol a intrat în vigoare,
au fost aduse acuzații în mai mult de 60 de cazuri, unele dintre
ele fiind foarte cunoscute.
La 30 aprilie 2008, o serie de modificări i-au fost
aduse articolului 301, făcându-se, inclusiv, un nou
amendament care face obligatorie obținerea aprobării
ministrului de justiție pentru depunerea unui caz.
În 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis că „domeniul de aplicare al termenilor din articolul 301
al Codului Penal, așa cum este interpretat acesta de către
sistemul judiciar, este mult prea amplu și vag și, prin urmare,
prevederea constituie o amenințare continuă la adresa
exercitării dreptului la libertatea de exprimare” și că „articolul
301 din Codul Penal nu întrunește «caracterul juridic» cerut de
jurisprudența înrădăcinată a instanțelor, deoarece termenii săi
inacceptabil de cuprinzători duc la lipsa de previzibilitate în
ceea ce privește efectele sale”, [37] considerând a fi o
încălcare a libertății de exprimare (articolul 10 al C.E.D.O.) în
investigația făcută împotriva domnului Altuğ Taner Akçam,
un istoric care a scris despre genocidul armean. În ceea ce
privește amendamentele din 2008, C.E.D.O. a remarcat că: „în
ciuda înlocuirii termenului de «identitate turcă» cu cel de
«națiune turcă», nu pare a fi nici o schimbare sau diferență
majoră în interpretarea acestor concepte, deoarece acestea au
fost înțelese în același mod de către Curtea de Casație.”

26
 Articolul 301 a fost folosit pentru a i se aduce acuzații
scriitorului Orham Pamuk pentru că a declarat, într-un interviu
oferit revistei elvețiene Das Magazin, un supliment
săptămânal al unor cotidiene elvețiene, printre care Tages-
Anzeiger, că „treizeci de mii de kurzi au fost uciși aici, și un
milion de armeni. Și aproape nimeni nu îndrăznește să
menționeze acest fapt. Așa că o fac eu”.
În februarie 2006, a început procesul împotriva a cinci
jurnaliști acuzați de insultarea instituțiilor judiciare ale
statului, în temeiul articolului 301, și, de asemenea, pentru
intenția de a prejudicia un proces, în baza articolului 288 al
Codului Penal turc. Cei cinci criticaseră o hotărâre
judecătorească de a se întrerupe o conferință din Istanbul
despre atrocităților armenilor din Imperiul Otoman, din timpul
Primului Război Mondial. Acuzațiile implicau o posibilă
pedeapsă cu închisoarea de până la zece ani. La 11 aprilie
2006, instanța a renunțat la acuzațiile aduse împotriva a patru
dintre ei, atunci când s-a stabilit că timpul admis de termenul
de prescripție a fost depășit, în timp ce Murat Belge, cel de-al
cincilea acuzat, a fost achitat la 8 iunie 2006.
În 2006, binecunoscutul jurnalist turc de origine
armeană, Hrant Dink, a fost urmărit în justiție, în temeiul
articolului 301, pentru insultarea identității turce și a primit o
pedeapsă de șase luni cu suspendare. Ulterior, a fost asasinat
de către naționaliștii radicali. Orhan Pamuk a declarat: „Într-un
fel suntem cu toții responsabili pentru moartea lui. Totuși, cei
care au cea mai mare responsabilitate sunt cei ce apără în
continuare articolul 301 din Codul Penal turc. Cei care au
făcut campanie împotriva lui, cei care l-au înfățișat pe acest
frate al nostru ca pe un inamic al Turciei, cei care l-au
reprezentat ca fiind o țintă, aceia sunt cei mai responsabili”.
În 2007, Arat Dink (fiul lui Hrant Dink) și Serkis
Seropyan au fost condamnați la o pedeapsă de un an cu
suspendare, sub articolul 301, pe motiv că au tipărit cele spuse

27
de Hrant Dink, și anume că uciderea armenilor din 1915 a
reprezentat un genocid.
La 24 aprilie 1998, o declarație a Oamenilor de știință
și Scriitorilor Implicați susținea că „negarea genocidului face
tot posibilul să rescrie istoria cu scopul de a demoniza
victimele și de ai reabilita pe făptași. Negarea genocidului este
etapa finală a genocidului. Este ceea ce Elie Wiesel a numit
«ucidere dublă». Negarea ucide demnitatea supraviețuitorilor
și caută să distrugă amintirea crimei. [...] Denunțăm negarea
genocidului armean de către guvernul turc, ca fiind coruptă din
punct de vedere moral și intelectual.”
După cum a scris renumita specialistă Deborah
Lipstadt, „negarea genocidului, fie el cel al turcilor împotriva
armenilor sau al naziștilor împotriva evreilor, nu este un act de
reinterpretare istorică [...]. Negaționiștii speră să convingă
părțile terțe naive de faptul că există o altă latură a poveștii...
când, de fapt, nu există nici o altă latură a poveștii.”
La 22 decembrie 2011, filiala din Istanbul a Asociației
pentru Drepturile Omului a Comitetului împotriva Rasismului
și Discriminării al Turciei, a declarat că „negarea unei crime
împotriva umanității, cum ar fi genocidul, nu are nimic de-a
face cu libertatea de exprimare. Negarea anihilării unei națiuni
– împreună cu întreaga sa structură socială, profesii, opere de
artă și patrimoniu istoric – de către statul însuși, în mod
intenționat și planificat, înseamnă aprobarea crimei și
justificarea unei astfel de violențe. Prin urmare, nu poate fi
considerat că negarea genocidului ține de libertatea de
exprimare. Aceasta constituie o violență împotriva nepoților
supraviețuitorilor genocidului din Turcia și din alte părți ale
lumii, precum și împotriva memoriei victimelor genocidului.
În numeroase cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis că libertatea de exprimare nu este aplicabilă formelor de
violență.”

28
 Repararea nedreptății: restabilirea dreptății istorice
și eliminarea consecințelor

„Genocidul”, așa cum a fost definit de Raphael

Lemkin, cel care a inventat termenul în 1943, înseamnă
distrugerea nu numai a vieților unei populații ci și a
„fundamentelor esențiale existenței grupurilor naționale”,
inclusiv „dezintegrarea instituțiilor politice, sociale, culturale,
lingvistice, patriotice, religioase și a existenței economice a
grupurilor naționale”.
Atunci când facem referite la genocidul armean
trebuie să avem în vedere și aceste efecte negative, ceea ce
înseamnă susținerea reconstituirii structurii grupului în aceeași
măsură cu susținerea bunăstării individuale. Compensația
individuală poate ajuta o persoană să reducă impactul pe
termen lung al genocidului asupra sa, însă nu va susține
reconstituirea grupului în sine. Pentru aceasta sunt necesare
reparații colective. Iar dacă o reparație generală este necesară
pentru a considera efectele negative ale genocidului drept
genocid – adică un rău colectiv – atunci, o soluționare corectă
a genocidului trebuie să includă o dimensiune reparatorie.
Reparațiile sunt acum recunoscute ca o preocupare
legitimă în ceea ce privește genocidul armean. În timp ce în
perioadele anterioare se punea problema dacă prezența
conceptului de reparații va fi sau nu măcar permisă, într-o
mică măsură, în dezbaterile referitoare la genocidul armean –
în lucrări științifice despre genocid, în programe
comemorative, în discuții politice, etc. – în momentul de față,
problema nu mai este aceea dacă reparațiile pentru genocid vor
reprezenta sau nu un subiect de discuție, ci, în schimb, dacă
acestea reprezintă o premisă pentru o soluționare justă și pe
termen lung a genocidului armean. La momentul actual, este
general recunoscut faptul că formularea unui plan legitim
pentru soluționarea problemei genocidului armean trebuie să
treacă printr-o serie de analize și dezbateri despre reparații.
29
 A fost dezvoltat un concept care consideră reparațiile
drept o posibilă formă de justiție pentru genocidul armean, în
ansamblul său, acesta fiind considerat un proces unic și
coerent de distrugere, planificat și orchestrat de un grup de
oameni, executat de un grup mai extins de participanți și
direcționat, în general, împotriva armenilor. Chiar dacă
reparația nu reprezintă o formă exclusivă de justiție pentru
genocid, deoarece acțiuni precum sancționarea penală nu mai
sunt posibile, aceasta reprezintă acum un punct central de
interes. Scopul principal al reparațiilor, conceput în
consecință, este repunerea în drepturi. „Reabilitarea” are, în
acest caz, două dimensiuni: prima este reabilitarea societății
făptașului, departe de elementele genocidale pe care și le-a
însușit prin participarea largă la genocid a elitei și a oamenilor
de rând și care au persistat, de atunci, în instituțiile militare,
politice, economice și culturale și în practicile statului și ale
societății turcești, deoarece nu au fost niciodată date în vileag
și eliminate. Cea de-a doua dimensiune este reabilitarea
grupului victimă, care continuă să sufere și să fie dezavantajat
în nenumărate feluri, ca rezultat direct al genocidului armean.
Care sunt acele beneficii extrem de nedrepte și
prejudicii semnificative, ca urmare a genocidului, pe care
reparațiile ar trebui să le aibă în vedere? Astăzi, turcii se
bucură de o putere economică construită, în parte, în baza
averilor expropriate masiv, confiscate de la armeni, și a
teritoriului depopulat de armeni. Bogăția nu a fost numai
transmisă din generație în generație, ci a reprezentat inclusiv
baza pentru o viitoare dezvoltare economică. Acestui câștig al
turcilor i se opune o pierdere enormă, nu numai a bunurilor și
teritoriilor inițiale, ci și a tuturor câștigurilor economice care
ar fi fost generate de către acestea sub gestionarea armenilor.
Astfel, Turcia este o putere regională importantă, cu
supremație politică, un teritoriu întins și o populație
numeroasă. În cazul în care genocidul nu ar fi avut loc – sau
chiar dacă ar fi avut loc, însă naționaliștii turci ar fi lăsat în

30
pace noua Republică Armeană, după Primul Război Mondial –
Armenia ar fi fost mult mai mare din punct de vedere teritorial
și, prin urmare, mult mai sustenabilă și sigură decât este acum,
țară mică și fără ieșire la mare. Un stat mare ar fi susținut o
creștere demografică mult mai accentuată. Ar fi asigurat un loc
mai protector și mai sigur pentru dezvoltarea familiilor și a
comunităților armenești de către supraviețuitori. Le-ar fi oferit
acestora, inclusiv refugiaților care au emigrat departe și
armenilor turciți cu forța în timpul genocidului, spațiul în care
să-și poată recupera identitatea și în care să-și reconstruiască
viețile și comunitățile. Populația acestei Republici Armene
extinse ar fi putut fi astăzi de doăuzeci de milioane, ceea ce ar
fi făcut ca Armenia să fie o putere regională stabilă, lângă o
Turcie cu o populație mai mică decât cea actuală.
Acest detaliu ar fi însemnat o relație de putere extrem
de diferită între Armenia/armeni și Turcia. De exemplu, având
amândouă un teritoriu extins și o populație numeroasă, ar fi
fost mult mai dificil, dacă nu chiar imposibil pentru Turcia să
împună o blocadă asupra Armeniei, oricât de multă ură pe
criterii etnice ar putea exista împotriva armenilor. Turcia ar fi
fost nevoită să trateze Armenia și pe armeni, inclusiv pe cei
din interiorul granițelor sale, cel puțin cu respect și atenție,
măcar în aparență. În schimb, în prezent, ca rezultat al
dominației existente prin sistemul principiului națiunilor,
amplificată prin impunerea puterii absolute turcești asupra
vieților și proprietăților armenilor prin intermediul
genocidului, Turcia și turcii exercită o putere semnificativă
asupra Armeniei și a armenilor din Turcia și din întreaga lume.
Aceștia îi pot denigra pe armeni, pot nega genocidul, pot
interveni în funcționarea statului armean și multe altele, fără
nici un fel de consecințe. Pot distruge patrimoniul cultural și
arhitectural care a mai rămas în Turcia, fără să le fie teamă că
vor putea fi pedepsiți. Armenii din întreaga lume continuă să
rămână subiecții unei relații de dominație asimetrică, care
dovedește cât de mult a consolidat și a extins genocidul

31
sistemul anterior al naționalităților. Independența Republicii
Armenia înseamnă o luptă continuă pentru supraviețuire,
purtată împotriva unor forțe de represiune ale unui stat și ale
unei societăți turcești cu mult mai puternice – pe nedrept.
Probabil că cea mai dificilă ironie care trebuie înfruntată este
aceea că cea mai mare parte a puterii Turciei și a turcilor,
folosită acum pentru a-i oprima în continuare pe armeni, este
produsul direct sau indirect al genocidului.
De asemenea, atitudinile negative față de armeni,
înrădăcinate la nivel individual, cultural și instituțional,
persistă în Turcia. Din cauza acestora armenii sunt încă ținte
potrivite pentru exprimarea violenței și a frustrării, iar dacă un
armean se comportă ca un egal al unui turc – chiar și în
cercurile „progresiste” turcești – și cere să fie tratat ca o
persoană egală, cu demnitate și autonomie proprii, și să i se
respecte drepturile, dintr-un principiu etic abstract și nu din
capriciile stăpânilor săi, este supus furiei, urii și represaliilor.
De fapt, mulți turci îi percep pe armenii care se comportă ca
egali ai lor, ca încercând să-și impună dominația asupra lor,
deoarece prezumția superiorității turcilor asupra armenilor este
adânc înrădăcinată în cultura turcă.
Desigur că, pe lângă aceste efecte ale genocidului, care
se fac resimțite și astăzi, pot fi adăugate multe altele, printre
care, nu în ultimul rând, pierderea a 1,5 milioane de armeni
care au fost uciși și a tuturor urmașilor pe care i-au fi avut
aceștia sau copii și nepoții acestora, etc. De asemenea, se
adaugă și suferința a sute de mii de femei și fete, precum și a
câtorva băieți, obligați la sclavie sexuală și/sau domestică. La
acestea pot fi adăugate și efectele traumei victimizării în urma
genocidului a supraviețuitorilor și a generațiilor mai recente.
Într-adevăr, o enumerare și o descriere completă a impactului
genocidului asupra armenilor și a beneficiilor statului și ale
societății turcești pot foarte ușor să umple pagini întregi.
Acest concept al reparațiilor încearcă să abordeze
astfel de tipuri de pierderi/câștiguri, dezechilibre/dominări, și

32
efectele lor care persistă, printr-un set complex de inițiative
financiare, teritoriale, educaționale, sociale și simbolice.
Reparațiile nu înseamnă neapărat plătirea unor sume de bani,
de exemplu, deși compensațiile financiare ar trebui să facă
parte din abordarea globală. În schimb, reparațiile înseamnă ca
statul și societatea turcești să-și asume responsabilitatea pentru
modalitățile în care au beneficiat de pe urma genocidului, din
punct de vedere teritorial, economic, politic, militar, etc., și
pentru cât de mult continuă să fie afectați armenii în ceea ce
privește identitatea lor, psihologia, cultura, planurile politice,
economice, și altele; reparațiile înseamnă abordarea,
deopotrivă, a beneficiilor obținute imoral și a nevoilor
stringente, politice și materiale, ale armenilor, precum și a
compromiterii identității și demnității acestora în urma
genocidului. Aceste probleme trebuie abordate, dacă nu
integral, măcar la un nivel rezonabil, pentru a schimba
moștenirea îngrozitoare a genocidului armean. Reparațiile sunt
cea mai potrivită modalitate de a o face. Oferirea unor reparații
concrete ar însemna alegerea statului și a societății turcești de
a face un sacrificiu semnificativ pentru a împărtăși, într-o
oarecare măsură, povara genocidului cu armenii, pentru care
aceasta va fi întotdeauna cu mult mai mare decât a turcilor,
chiar dacă aceștia ar face tot posibilul să încerce să rezolve
prejudiciile enorme, rezultate în urma genocidului.

***

Sancționarea actului de genocid – fie că este numit

exterminare, evacuare, atrocitate în masă, anihilare, eliminare
sau masacru – precum și obligația de a face restituții
victimelor, au fost prevăzute de aliații victorioși ai Primului
Război Mondial și incluse în textul Tratatului de Pace de la
Sevres, din 10 august 1920, încheiat între Aliați, Puterile
Asociate și Turcia. Acest tratat conținea angajamentul de a-i
aduce în fața instanței pe oficialii turci nu numai pentru

33
crimele de război comise de Turcia otomană împotriva
cetățenilor Aliaților ci, de asemenea, pentru crimele comise de
autoritățile turce împotriva subiecților din Imperiul Otoman,
de origini etnice diferite, în special a armenilor, crime care, în
prezent, ar fi desemnate drept genocid și care s-ar încadra
inclusiv sub termenul generic mai larg de „crime împotriva
umanității”.
În conformitate cu articolul 230 al Tratatului de la
Sevres:
„Guvernul turc se angajează să încredințeze
Puterilor Aliate persoanele a cărora predare
poate fi solicitată de acestea din urmă, ca
fiind responsabile pentru masacrele comise
pe durata stării de război, în teritoriile care
făceau parte din Imperiul Otoman la 1 august
1914. Puterile Aliate își rezervă dreptul de a
desemna tribunalul care va judeca persoanele
acuzate, iar guvernul turc se angajează să
recunoască respectiva instanță...”
A existat, de asemenea, inclusiv principiul restituției
pentru victime și a fost reflectat în articolul 144 al Tratatului
de la Sevres:
„Guvernul turc recunoaște nedreptatea legii
din 1915, referitoare la proprietățile
abandonate (Emval-I-Metroukeh), precum și
a prevederilor suplimentare care decurg din
aceasta, și le declară nule și lipsite de efect
atât în trecut, cât și în viitor.
Guvernul turc se angajează în mod solemn să
faciliteze, în cea mai mare măsură posibilă,
reîntoarcerea la casele lor și restabilirea
activității subiecților turci de origine non-
turcă, care au fost alungați cu forța din

34
 casele lor, sub amenințarea masacrelor sau a
oricăror altor forme de presiune, începând cu
1 ianuarie 1914. Acesta recunoaște că orice
bunuri imobile și mobile ale respectivilor
subiecți turci sau ale comunității din care
aceștia fac parte, care pot fi recuperate,
trebuie să le fie restituite cât mai curând
posibil, indiferent în proprietatea cui se află...
Guvernul turc este de acord ca anumite
comisii arbitrale să fie numite de către
Consiliul Ligii Națiunilor, de fiecare dată
când acesta va considera că este necesar...
Aceste comisii arbitrale vor audia toate
plângerile care intră sub incidența
prezentului articol și le vor soluționa printr-o
procedură sumară.”
În plus, mai multe articole ale tratatului se ocupau
direct de Armenia și de vecinii acesteia:
Articolul 88
„Turcia, în concordanță cu acțiunea deja
întreprinsă de Puterile Aliate, recunoaște,
prin prezenta, Armenia ca fiind stat liber și
independent.”
Articolul 89
„Turcia și Armenia, precum și celelalte înalte
părți contractante, sunt de acord să supună
arbitrajului președintelui Statelor Unite ale
Americii problema stabilirii frontierei dintre
Turcia și Armenia, în vilaetele Erzerum,
Trebizond, Van și Bitlis, și să-i accepte
decizia în legătură cu această problemă,
precum și orice clauză pe care o poate

35
 prescrie, cum ar fi accesul Armeniei la mare
și demilitarizarea oricărei zone de pe
teritoriul turcesc, adiacentă respectivelor
frontiere.”
Articolul 90
„În cazul stabilirii frontierei, în conformitate
cu articolul 89, care implică transferul către
Armenia a întregului teritoriu al vilaetelor
menționate, sau doar a unei părți a acestuia,
Turcia va renunța, prin prezenta, din
momentul unei astfel de decizii, la toate
drepturile și titlurile asupra teritoriilor astfel
transferate. Prevederile prezentului tratat,
aplicabile teritoriilor detașate de la Turcia,
vor deveni, drept urmare, aplicabile cu
privire la respectivele teritorii.
Proporția și natura obligațiilor financiare ale
Turciei, pe care Armenia va trebui să și le
asume, sau ale drepturilor care îi vor reveni,
ținând cont de tranferul respectivelor
teritorii, vor fi stabilite în concordanță cu
articolele 241 și 144, partea a VIII-a a
prezentului tratat.
Acordurile ulterioare vor rezolva, dacă va fi
necesar, toate problemele care nu sunt
prevăzute prin prezentul tratat și care pot
apărea ca urmare a transferului teritoriilor
menționate.”
Articolul 91
„În cazul transferării către Armenia a
oricărei porțiuni de teritoriu la care s-a făcut
referire în articolul 89, va fi alcătuită o

36
Comisie de frontieră, a cărei componență va
fi determinată ulterior, în termen de trei luni
de la pronunțarea deciziei la care se face
referire în articolul menționat, pentru a
marca, la fața locului, granița dintre Armenia
și Turcia, așa cum a fost stabilit printr-o
astfel de decizie.”
Articolul 92
„Granițele dintre Armenia și Azerbaijan,
respectiv Armenia și Georgia vor fi stabilite
printr-un acord direct între statele în cauză.
Dacă, în oricare dintre situații, statele în
cauză nu reușesc să stabilească printr-un
acord granițele, până la data deciziei la care
se face referire în articolul 89, linia
granițelor în cauză va fi stabilită de către
principalele Puteri Aliate care vor asigura,
de asemenea, trasarea acestora la fața
locului.”
Articolul 93
„Armenia acceptă și este de acord să includă,
într-un tratat cu Puterile Aliate, prevederi pe
care aceste puteri le pot considerat a fi
necesare pentru a proteja interesele
locuitorilor statului, care diferă de
majoritatea populației prin etnie, limbă sau
religie.
Armenia acceptă și este de acord să includă
ulterior, într-un tratat cu principalele Puteri
Aliate, prevederi pe care aceste puteri le pot
considera necesare pentru a proteja

37
 libertatea de tranzit și un tratament echitabil
pentru comerțul realizat de alte națiuni.”
În opinia președintelui armean, Serzh
Sargsyan:
„În urmă cu 90 de ani, la aceeași dată ca
astăzi – 22 noiembrie 1920, președintele
Statelor Unite, Woodrow Wilson, a luat o
decizie arbitrală în ceea ce privește granițele
Armeniei.
A fost, probabil, unul dintre cele mai
importante evenimente din secolul XX pentru
națiunea noastră, care a fost desemnat să
restabilească dreptatea istorică și să elimine
consecințele genocidului armean săvârșit în
Imperiul Otoman. Hotărârea arbitrală a
definit și a recunoscut, la nivel internațional,
granițele Armeniei, în cadrul cărora poporul
armean, care îndurase iadul mets eghernului,
urma să-și construiască propria statalitate.
O forță perfidă și brutală a spulberat șansele
de a fi pusă în aplicare hotărârea arbitrală a
președintelui Wilson. Cu toate acestea,
semnificația sa nu trebuie subestimată: prin
această decizie aspirația poporului armean
pentru patria sa pierdută a obținut forță
vitală și juridică.
O dată cu prăbușirea imperiilor, în urma
Primului Război Mondial, mai multor națiuni
europene li s-a oferit oportunitatea de a-și
dobândi dreptul la autodeterminare, prin
crearea propriilor state naționale.
Președintele Wilson și-a dorit ca Armenia să
fie una dintre acele națiuni care să se poată
38
 folosi de toate oportunitățile oferite de
civilizația europeană. Acesta știa ce înseamnă
responsabilitatea unui stat puternic și nu a
ignorat suferințele micilor națiuni.
Chiar și în ziua de astăzi, prin puterea
moștenirii sale istorice, Woodrow Wilson
roagă stăruitor ca dreptul internațional să fie
consolidat, genocidul să fie prevenit și măsuri
să fie luate pentru ca folosirea violenței să nu
rămână nepedepsită. El este cel căruia
națiunea armeană îi este recunoscătoare și pe
care nu l-a uitat și nu îl va uita niciodată, ca
fiind un susținător al dreptății și un prieten
adevărat.”
În cele din urmă, în discursul reprezentantului
permanent al Armeniei la Organizația Națiunilor Unite,
ambasadorul Garen Nazarian, ținut la 29 ianuarie 2014, în
cadrul ședinței Consiliului de Securitate al O.N.U., acesta
spunea:
„Suntem complet de acord [cu expunerea
președintelui C.S. al O.N.U.] a rolului
Organizației Națiunilor Unite de a crea o
reconciliere mai profundă între popoare,
bazată pe un istoric comun și o memorie
împărtășită a trecutului lor tulbure. Acest
proces impune, de cele mai multe ori, mai
mult decât simpla adoptare a unor declarații
și rezoluții prezidențiale, vizitarea și
depunerea de flori la monumentele
comemorative ale victimelor sau semnarea de
acorduri sau protocoale și strângeri de mână.
Pentru a fi durabilă, reconcilierea poate
necesita clarificarea trecutului și

39
 recunoașterea și acceptarea responsabilității
pentru crimele comise.
Printre numeroasele lecții învățate din
propria noastră tragedie – genocidul armean
– am învățat, din nefericire, că procesul de
reconciliere poate fi amânat vreme de decenii
sau chiar generații. Faptul că primul genocid
modern a fost săvârșit sub acoperirea
Primului Război Mondial arată în ce măsură
se poate degrada omenirea în absența unui
sistem internațional de securitate și protecție
a drepturilor și a libertăților fundamentale
ale omului. Nu este nimic nou în a declara că
este vital, pentru restaurarea dreptății și a
normalității, să se pună capăt posibilității ca
odioasele atrocități în masă să rămână
nepedepsite. Este relevant, în mod special,
pentru crime și conflicte realizate de un
naționalism extrem sau de ideologii extreme.
În 1939, chiar înainte de invadarea nazistă a
Poloniei, Adolf Hitler le-a spus generalilor
săi: «Scopul războiului nu este acela de a
atinge niște limite definite, ci de a anihila
inamicul din punct de vedere fizic. Prin aceste
mijloace vom putea obține spațiul vital de
care avem nevoie. Cine mai vorbește astăzi de
masacrarea armenilor?»
Am mai învățat din istorie că flagelul
războiului și al genocidului se repetă ciclic,
cu o frecvență înspăimântătoare, în diferite
părți ale lumii, care au ca rezultat pierderi
enorme de vieți omenești și tulburări sociale,
politice și regionale. Ține de fiecare societate
în parte să se confrunte cu crimele din trecut,

40
iar delegația pe care o reprezint crede că,
inclusiv instituțiile internaționale,
parlamentele statelor lumii, activiștii pentru
drepturile omului, liderii politici și religioși,
istoricii, profesorii și studenții, precum și alte
grupuri și indivizi au un rol clar în stabilirea
desfășurării istorice adevărate și comune.
[...]
Totuși, experiența ne-a demonstrat, în diferite
părți ale lumii, că națiunile societăților
reconciliate cu succes trebuie să treacă de
obicei printr-un proces amplu de restabilire a
dreptății, care să includă reparații pentru
victime și pentru urmașii acestora, astfel
încât să le fie restabilite demnitatea și
identitatea națională.
Este, de asemenea, imperativ necesar să ne
adresăm cu o singură voce comună împotriva
denaturării istoriei, negării crimelor istorice
și negaționismului. Moștenirea violențelor din
trecut și a abuzurilor împotriva drepturilor
omului trebuie confruntată, iar o abordare
centrată asupra victimelor este necesară.
În ceea ce privește lecțiile învățate, suntem
siguri că prevenirea conflictelor și
dezvoltarea unor mecanisme satisfăcătoare
de avertizare timpurie sunt printre cele mai
importante sarcini cu care se confruntă
comunitarea internațională. De asemenea,
este de datoria noastră să transmitem, în mod
continuu, un mesaj puternic pentru
respingerea violenței, pentru aplanarea
situațiilor de criză și onorarea
angajamentelor existente. În această privință,
41
 Armenia își păstrează determinarea de a-și
continua căutarea neîncetată de obținere a
unei păci durabile, exclusiv prin intermediul
negocierilor, al promovării măsurilor de
consolidare a încrederii și al dezvoltării unor
relații de bună vecinătate, bazate pe
recunoașterea drepturilor popoarelor și al
dreptului la autodeterminare în regiunea
instabilă a Caucazului de Sud.
[...]
Suntem sensibili la acest subiect în mod
special deoarece politica de genocid realizată
de Imperiul Otoman, care a culminat cu
exterminarea nediscriminatorie și
masacrarea armenilor, a rămas
nerecunoscută de către Turcia, în ciuda
eforturilor comunității internaționale de a
evoca și de a recunoaște această crimă. I-aș
spune reprezentantului Turciei doar faptul că
este momentul să realizeze – acesta fiind
motivul pentru care a fost convocată această
dezbatere tematică – faptul că, pentru a face
parte din lumea civilizată, trebuie evitat
negaționismul și recurgerea la negarea
faptelor istorice pentru a ascunde
nedreptățile din trecut, mai exact, atrocitățile
în masă care au fost comise.
În concluzie, țara mea consideră că
recunoașterea genocidului armean de către
Turcia va duce la înlăturarea barierelor
psihologice dintre națiunile noastre. Fiindcă
ne apropiem de centenarul comemorării
genocidului, care va avea loc în 2015, facem
apel la Organizația Națiunilor Unite și la
42
 statele sale membre, precum și la alte
organizații internaționale și grupuri ale
societăților civile, să continue luarea de
măsuri și acțiuni corespunzătoare pentru
recunoașterea acelei crime împotriva
umanității, cu scopul de a preveni repetare sa
înfiorătoare în alte părți ale lumii.”

Solicităm ca Turcia să înapoieze bisericile și

proprietățile Bisericii pe care ni le-a confiscat

[...] Armenii care au trăit sub Imperiul Otoman, în

Armenia de Vest, Cilicia și alte regiuni ale Turciei și-au
pierdut toate bunurile personale, o dată cu bisericile,
mănăstirile, locurile sfinte, centrele religioase și educaționale,
artefactele culturale și religioase de mare valoare, crucile de
piatră, manuscrisele și picturile sfinte. Pe lângă deportări și
genocid, Turcia și-a însușit toate aceste bunuri și artefacte sub
pretextul că acestea erau „proprietăți abandonate”.
După nouăzeci și opt de ani de la genocidul armean,
autoritățile actuale ale Turciei, succesorii legitimi ai
otomanilor, nu numai că neagă genocidul, dar continuă să
păstreze proprietățile și artefactele confiscate, precum și
proprietățile bisericești și tezaurele religioase.
În consecință, solicităm următoarele:
1. Ca Turcia să recunoască genocidul armean;
2. Ca Turcia să-i despăgubească pe armeni pentru
toate pierderile suferite, de vieți omenești și de drepturi
fundamentale ale omului;
3. Ca Turcia să înapoieze bisericile armenești,
mănăstirile, proprietățile bisericești și toate monumentele
culturale și spirituale proprietarilor lor de drept, și anume
poporul armean.
[...]
43
 Le suntem recunoscători tuturor persoanelor și
guvernelor care și-au manifestat loialitatea față de justiție prin
empatizarea cu, asistarea și protejarea deportaților care au
supraviețuit genocidului.
Poporul armean le va rămâne pentru totdeauna
recunoscător acelor guverne care, datorită loialității lor față de
justiție, au condamnat actele inumane ale turcilor otomani și
au recunoscut, în mod oficial, genocidul armean.
În ajunul celei de-a o suta comemorări a genocidului
armean, vom urmări împreună obținerea solicitărilor legitime
și juridice, cu scopul de a i se face dreptate poporului armean.

Preasfinția Sa, Karekin al II-lea,

Catholicos al tuturor armenilor,
Sfântul Scaun de la Ecimidzin

Preasfinția Sa, Aram I,

Catholicos al Ciliciei,
Sfântul Scaun al Ciliciei

Declarație comună, 24 aprilie 2013

44
 Rezoluția 306 a Camerei Reprezentanților a S.U.A.

REZOLUȚIE

Solicită Republicii Turcia să protejeze patrimoniul creștin pe

care îl deține și să înapoieze proprietățile bisericești confiscate.
Adoptată la 13 decembrie 2011

A decis că, în conformitate cu Camera Reprezentanților,

secretarul de stat, în toate relaționările cu lideri și alți oficiali
turci, trebuie să sublinieze că Turcia ar trebui să:
1. pună capăt tuturor formelor de discriminare
religioasă;
2. permită bisericilor în drept și deținătorilor de
proprietăți bisericești creștine să organizeze și să administreze,
fără nici un impediment sau restricție, slujbe religioase;
educație religioasă; formarea, numirea în funcție și
succesiunea clerului; reuniuni religioase ale comunității;
servicii sociale, inclusiv ajutorarea săracilor și infirmilor,
precum și alte activități religioase;
3. restituiască proprietarilor de drept toate bisericile
creștine și alte lăcașuri de cult, mănăstiri, școli, spitale,
monumente, relicve, locuri sfinte și alte proprietăți religioase,
inclusiv bunuri mobile, cum ar fi opere de artă, manuscrise,
veșminte, vase și alte artefacte;
4. permită bisericilor în drept și deținătorilor de
proprietăți bisericești creștine, fără nici un impediment sau
restricție, să prezerve, reconstruiască și să repară, așa cum
consideră de cuviință, toate bisericile și alte lăcașuri de cult
creștine, mănăstirile, școlile, spitalele, monumentele, relicvele,
locurile sfinte și alte proprietăți religioase de pe tot cuprinsul
Turciei.

45
 Recunoașterea internațională

Genocidul armean a fost documentat, recunoscut și

confirmat în diferite forme: rapoarte ale mass-mediei și ale
martorilor oculari; legi; rezoluții și declarații făcute de
numeroase state și organizații internaționale. Întreaga evidență
a tuturor documentelor care califică masacrul de mare
amploare al populației armene din Imperiul Otoman, din 1915
– 1923, drept un act de genocid premeditat și executat cu
precizie, este foarte vastă.
În rândurile ce urmează este o listă de legi, rezoluții
parlamentare naționale și internaționale, precum și declarații
ale șefilor de stat și de guvern, care recunosc genocidul
armean.
Până la 28 septembrie 2010:
1. Uruguay
˗ Rezoluție a Senatului și a Camerei deputaților – 20 aprilie
1965
˗ Legea 17752, Ziua omagierii martirilor armeni – 26 martie
2004
2. Statele Unite ale Americii
˗ Rezoluția comună, nr. 148, a Camerei Reprezentanților – 9
aprilie 1975
˗ Proclamația 4838 a președintelui Ronald Reagan, cu ocazia
Zilei comemorării victimelor holocaustului – 22 aprilie 1981
˗ Rezoluția comună, nr. 247, a Camerei Reprezentanților – 12
septembrie 1984
˗ Rezoluția 3540 a Camerei Reprezentanților – 11 iunie 1996
3. Cipru
˗ Rezoluție a Camerei Reprezentanților – 29 aprilie 1982
˗ Președintele Demetris Christofias – 7 iulie 2009
46
 4. Franța
˗ François Mitterrand, președinte al Franței – 6 ianuarie
1984
˗ Proiect de lege adoptat de Adunarea Națională – 28 mai
1998
˗ Proiect de lege adoptat de Senat – 7 noiembrie 2000
˗ Proiect de lege adoptat de Adunarea Națională – 18
ianuarie 2001
˗ Legea nr. 2001-70, privitoare la recunoașterea genocidului
armean din 1915, semnată de prim-ministrul Lionel
Jospin, în numele lui Jacque Chirac, președintele
Republicii – 29 ianuarie 2001
5. Uniunea Europeană
˗ Rezoluție a Parlamentului European referitoare la o soluție
politică pentru problema armeană, Doc. A2-33/87 – 18
iunie 1987
˗ Rezoluție a Parlamentului European asupra raportului
periodic din 1999 al Comisiei privind progresele
înregistrate de Turcia în vederea aderării – 15 noiembrie
2000
˗ Rezoluție a Parlamentului European referitoare la raportul
asupra Comunicării Comisiei către Consiliul și
Parlamentul European privind relațiile Uniunii Europene
cu Caucazul de Sud – 28 februarie 2002
˗ Rezoluție a Parlamentului European privind începerea
negocierilor cu Turcia – 28 septembrie 2005
6. Argentina
˗ Rezoluția 1554/92 a Senatului – 5 mai 1993
˗ Declarație a Senatului – 20 august 2003
47
˗ Proiectul de lege 51/04, adoptat de Senat – 18 martie 2004
˗ Declarație a Senatului – 31 martie 2004
˗ Rezoluție a Senatului – 20 aprilie 2005
˗ Declarație a Senatului – 19 aprilie 2006
˗ Legea 26199, adoptată de Congresul argentinian (Senat și
Camera Deputaților), care declară ziua de 24 aprilie „ziua
manifestării toleranței și respectului între națiuni, în
comemorarea genocidului armean” – 15 ianuarie 2007
7. Federația Rusă
˗ Rezoluție a Dumei de stat a Adunării Federale – 14 aprilie
1995
8. Canada
˗ Rezoluție a Camerei Comunelor – 23 aprilie 1996
˗ Rezoluție a Senatului – 13 iunie 2002
˗ Rezoluție a Camerei Comunelor – 21 aprilie 2004
˗ Declarație a prim-ministrului cu ocazia Zilei comemorării
genocidului armean – 19 aprilie 2006
9. Grecia
˗ Rezoluția 2397/96 a Parlamentului elen – 25 aprilie 1996
˗ Decretul prezidențial nr. 162 – 10 iulie 1996
10. Liban
˗ Rezoluție a Camerei Deputaților – 3 aprilie 1997
˗ Rezoluție a Camerei Deputaților – 11 mai 2000
11. Belgia
˗ Rezoluție a Senatului – 28 aprilie 1998
12. Suedia

48
˗ Raport parlamentar – 29 martie 2000
˗ Rezoluție a Parlamentului (Riksdag) – 11 martie 2010
13. Vatican
˗ Comunicat comun al Papei Ioan Paul al II-lea și al
Catholicosului Karekin al II-lea – 10 noiembrie 2000
14. Italia
˗ Rezoluție a Camerei Deputaților – 16 noiembrie 2000
15. Elveția
˗ Rezoluție a Consiliului Național – 16 decembrie 2003
16. Slovacia
˗ Rezoluție a Consiliului Național – 30 noiembrie 2004
17. Olanda
˗ Rezoluție a Camerei deputaților (Tweede Kamer – cea
de-a doua Cameră a Adunării Stărilor Generale) – 21
decembrie 2004
18. Polonia
˗ Rezoluție a Parlamentului (Sejm) – 19 aprilie 2005
19. Germania
˗ Rezoluție a Parlamentului (Bundestag) – 15 iunie 2005
20. Venezuela
˗ Rezoluție a Adunării Naționale – 14 iulie 2005
21. Lituania
˗ Rezoluție a Parlamentului (Seimas) – 15 decembrie 2005

49
 22. Chile
˗ Rezoluție a Senatului – 5 iunie 2007
23. MERCOSUR
˗ Rezoluție a Parlamentului MERCOSUR (Piața Comună a
Sudului, alcătuită din Argentina, Brazilia, Paraguay și
Uruguay) – 19 noiembrie 2007

Surse

„Astăzi, încercăm să punem pe un făgaș normal

relațiile noastre cu o țară în care, sub conducerea otomană,
națiunea noastră a căzut victimă unei politici de patricid și
genocid. Rănile genocidului nu se vindecă. Memoria martirilor
noștri și viitorul generațiilor noastre ne dictează să avem un
stat solid și stabil, o țară puternică și prosperă, o țară care să
reprezinte renașterea visurilor întregii națiuni armene. Unul
dintre pașii importanți ce trebuie făcuți de-a lungul acestui
drum este de a avea realții normale cu toți vecinii noștri,
inclusiv cu Turcia. [...]
Relațiile cu Turcia, indiferent de natura lor, nu pot
pune la îndoială realitatea patricidului și a genocidului săvârșit
împotriva națiunii armene. Acesta este un eveniment cunoscut
și ar trebui recunoscut și condamnat de întreaga umanitate
progresistă. Subcomisia relevantă ce trebuie alcătuită în cadrul
comisiei interguvernamentale nu trebuie să fie o comisie
alcătuită din istorici.
Problema graniței dintre Armenia și Turcia va trebui
rezolvată prin intermediul normelor prevalente ale dreptului
internațional. Protocoalele nu pot depăși astfel de
competențe.”
Serzh Sargsyan,
Președintele Armeniei
10 octombrie 2009
50
 *

„Republica Armenia acordă tot sprijinul pentru

obținerea recunoașterii internaționale a genocidului din 1915,
din Imperiul Otoman și Armenia de Vest.”

Declarația de independență a Armeniei

23 august 1990

„Între Armenia și Turcia nu există relații diplomatice.

Stabilirea unor relații diplomatice normale între Armenia și
Turcia este împiedicată de condițiile prealabile expuse de
partea turcă. Armenia susține de multă vreme stabilirea
relațiilor diplomatice, fără nici un fel de condiție prealabilă și
își va continua eforturile de a depăși toate obstacolele pentru a
îmbunătăți relațiile bilaterale dintre Armenia și Turcia.
Armenia aspiră la recunoașterea și condamnarea
universală a genocidului armean, inclusiv din partea Turciei, și
le consideră un mijloc atât de restaurare a dreptății istorice, cât
și de îmbunățire a situației generale din regiune, prevenind,
totodată, crime similare ce pot avea loc în viitor.
Caracterul nefiresc al relațiilor bilaterale și granița
închisă de către Turcia amenință securitatea Armeniei și îi
limitează dezvoltarea durabilă. Absența unor relații normale
afectează negativ stabilitatea regiunii în general și împiedică
dezvoltarea cooperării regionale.
Normalizarea relațiilor armeano-turce va reduce riscul
apariției unor noi linii divergente în regiune și va ajuta la
crearea unui context mult mai favorabil pentru soluționarea
conflictului din Karabakhul de Munte.”

Strategia de Securitate Națională a Republicii Armenia

26 ianuarie 2007

51
 *

„Un alt aspect cu care se confruntă toate democrațiile

în evoluția lor este acela al felului în care se raportează la
trecut. [...] Comportamentul uman este, prin natura sa,
imperfect. Istoria este de cele mai multe ori tragică însă, dacă
nu i se aduce o rezolvare, poate deveni o povară foarte grea.
Fiecare țară trebuie să-și clarifice trecutul. Iar dacă luăm în
considerare trecutul ne poate ajuta să avem parte de un viitor
mai bun. Știu că în această Cameră există puternice opinii
legate de teribilele evenimente din 1915. Deși s-au făcut o
mulțime de comentarii despre opiniile mele, în realitate este
vorba despre cum reușesc popoarele turc și armean să-și
gestioneze trecutul. Iar cea mai bună cale de urmat pentru cele
două popoare este cea a unui proces care să aibă în vedere
trecutul într-un mod onest, deschis și contructiv.”

Observațiile făcute de președintele Barack Obama

în Parlamentul Turciei
6 aprilie 2009

În timpul unei vizite în Turcia, președintele francez

François Hollande a susținut foarte clar că punctul de vedere
fundamental al Franței, referitor la genocidul armean, a rămas
neschimbat. La o conferință de presă comună cu cea a
președintelui turc Abdullah Gul, ambele părți au rămas ferme
pe poziții în disputa asupra recunoașterii oficiale de către
Franța a genocidului comis de turcii otomani împotriva
armenilor, în timpul Primului Război Mondial – fapt pe care
turcii îl contestă, relatează Agenția France Press.
Holland a lămurit faptul că punctul de vedere principal
al Franței a rămas nechimbat. Acesta a spus că „datoria de a nu
uita este întotdeauna dureroasă, dar trebuie îndeplinită”.

52
 „Ceea ce avem de făcut este obținerea reconcilierii prin
analizarea și recunoașterea a ceea ce s-a întâmplat.”

27 ianuarie 2014

Erdogan, care se afla într-o vizită oficială în Germania,

i-a avertizat pe Merkel și pe întregul ei partid aflat la
guvernare, Uniunea Creștin Democrată, să fie mai prudenți în
raportarea lor la centenarul genocidului armean, care urmează
să aibă loc. „Știm că există în țara dumneavoastră, pentru anul
viitor, alocări bugetare pentru comemorarea a o sută de ani de
la evenimentele din 1915”, i-a spus Erdogan lui Merkel.
Acesta a adăugat: „Vă recomand să abordați această problemă
cu mai multă prudență și să vă atenționați partidul cu privire la
orice alocări.” Drept răspuns, Merkel i-a spus liderului turc că
Germania este un stat democratic și că guvernul ei nu poate
interveni în luarea deciziilor. „Turcia trebuie să-și încheie
socotelile cu trecutul. Nu putem compara armenii care trăiesc
în Armenia cu cei care au fost obligați să se răspândească prin
lume”, a spus Merkel adăugând că populația Armeniei trăiește
în circumstanțe dificile și i-a recomandat lui Erdogan să
deschidă granița.

Hurriyet
7 februarie 2014

La 7 decembrie 1915, ambasadorul german la

Constantinopol, contele Paul Wolff-Metternich, i-a scris
cancelarului imperial, Theobald von Bethmann Hollweg, aflat
la Berlin: „nemulțumirea noastră legată de persecutarea
armenilor ar trebui exprimată clar în presa de la noi și ar trebui
să pună capăt bunăvoinței noastre față de turci. Orice
53
realizează aceștia se datorează acțiunilor noastre, ofițerilor
noștri, tunurilor noastre, banilor noștri... Pentru a obține vreun
succes în chestiunea armeană, va trebui să inspirăm frică în
rândurile guvernului turc, în ceea ce privește consecințele care
pot exista. În cazul în care, din considerente militare, nu vom
îndrăzni să îl confruntăm cu o atitudine mai fermă, nu vom
avea de ales și... vom sta deoparte și vom privim cum aliatul
nostru continuă să masacreze.”
Răspunsul cancelarului a fost următorul: „Ceea ce
propuneți și anume mustrarea publică a unui aliat, pe timp de
război, ar reprezenta un fapt fără precedent în istorie. Singurul
nostru scop este de a ține Turcia de partea noastră până la
sfârșitul războiului, indiferent dacă acesta va avea sau nu ca
urmare distrugerea armenilor.”

54
 CUPRINS

Ideologia, scopul și programul ........................................ 5

Punerea în aplicare a planului de genocid ....................... 6
Vizarea armenilor din Transcaucaz ............................... 10
Responsabilitatea: de la imperiu la republică ................ 11
Un milion și jumătate de victime armene ...................... 13
„Crimă împotriva umanității și a civilizației” ............... 15
Tehcir ve taktil (deportare și crimă) .............................. 17
Genocidul ...................................................................... 19
Negarea: ultima etapă a genocidului armean ................. 23
Repararea nedreptății: restabilirea dreptății istorice și
eliminarea consecințelor ................................................ 29
Recunoașterea internațională ......................................... 46
Surse .............................................................................. 50

55
 Editura Zamca
Strada Armenească nr. 9 – 11
sector 2, București

56