Armenii

Pe teritoriul Armeniei, locuit din timpuri străvechi, s-au stabilit (în mileniul I î.Hr.) armenii, unul din cele
mai vechi popoare din Asia Anterioara. Popor indo-european stabilit în Asia Mică la sfârșitul mileniului II -
începutul mileniului I î.Hr., armenii ocupă prin infiltrare pașnica teritoriile regatului Urartu. În condițiile căderii
puternicului stat sclavagist Urartu (sec. IX-VII î.Hr.) s-au pus bazele regatului armean, care la scurtă vreme a fost
incorporat în Imperiul Ahemenizilor (sec. VI-III î.Hr.) și apoi, după cucerirea macedoneană, în cea a Seleucizilor
(sec. III-II î.Hr.). Armenia a fost împarțita de Darius I în doua satrapii, formal păstrate ulterior: Armenia Major in
est si Armenia Minor în vest. Deși cu populație majoritară armeana, Armenia Minor nu a avut o statalitate solidă,
teritoriul ei făcând parte adesea din alte state, precum Cappadocia și Regatul Pontic.În primăvara anului 1915,
populația de origine armeană a Imperiului otoman a fost victima unor arestări în masă, deportări și masacre. Au
fost aproape 1.3 milioane de morți. Acesta a fost primul genocid al secolului XX, orchestrat conform unei logici
necruțătoare de cei mai radicali dintre Junii Turci aflați la putere.
Vestimentaţia armenească este una variată din punct de vedere al cromaticii, motivelor brodate manual sau
al materialului din care este confecționată. Portul popular armenesc se numeşte „taraz” și diferă în funcţie de
regiunile Armeniei istorice. Costumul popular reflectă pe de o parte starea socială, obiceiurile și tradiţiile
armenilor, dar pe de altă parte și influențele țării de adopție.

În iulie 1908, Comitetul Unității și Progresului (numele oficial al Junilor Turci) a trezit speranțe în
grupurile persecutate sub vechiul regim al imperiului otoman. Noul regim, apreciat în Europa pentru
dorința lor de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman:
Statul-Națiune. Conținea excluderea grupurilor non-turce, în special grecii și armenii.
 Pierderile teritoriale înregistrate de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în
războaiele balcanice, când sunt pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din Comitetul
central al CUP. În 1913, cei aflați la putere sunt membrii partidului. Ultimele iluzii ale grecilor și armenilor
fuseseră deja distruse de campania de boicot încurajată de autorități încă din 1912, pentru a favoriza afacerile și
comerțul turc. Acest proces își avea originile în moștenirea vechiului regim, în special masacrele din timpul
sultanului Abdulhamid II – 1894-1896, care au contribuit la înrădăcinarea în opinia publică musulmană a
imaginii „trădătoruluI” grec sau armean, care trebuia pedepsit.
Decizia Imperiului otoman de a intra în război la 1
noiembrie 1914, alături de Puterile Centrale, a fost luată de
membrii cei mai radicali ai Comitetului central. Ea a creat
contextul propice pentru distrugerea elementelor non-turce din
Imperiu, iar comunitatea armeană – acuzată colectiv de a fi
apropiată de Rusia – a fost, mai rău ca niciodată, suspectată de
trădare.
Intrarea în război a permis mobilizarea tuturor bărbaților
armeni cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. De asemenea,
comunitatea armeană a fost și victima rechizițiilor militare, transformate de fapt într-un jaf de stat:în numele
necesității militare, stocurile firmelor și ale magazinilor, cerealele și chiar animalele oamenilor au fost confiscate
de armată.
Proiectul de turcizare a spațiului anatolian și de omogenizare etnică a Asiei Mici, inițiat de liderii CUP
odată ce au ajuns la putere în 1908, va lua forma unei acțiuni de exterminare sistematică a armenilor și sirienilor.
În cadrul mai general al unei vaste mișcări de populații, clasate potrivit unui criteriu semi-etnic – capacitatea de
asimilare la modelul turc, se dorea umplerea golurilor lăsate de deportarea populațiilor non-musulmane prin
instalarea imigranților musulmani originari din Balcani. Această vastă manipulare internă a grupurilor istorice
din sânul imperiului nu doar că răspundea unei ideologii naționaliste, dar se înscria într-un plan încă și mai
ambițios, acela de a crea o continuitate geografică și demografică turcă alătri de populațiile turcofone din Caucaz.
De la începutul lunii aprilie 1915, se observă o schimbare de discurs în presa unionistă din Istanbul cu
privire la armeni. Aceștia sunt prezentați drept „dușmanul din interior”, trădători de țară care erau de partea
Antantei. Apar și acuzații de comploturi contra securității Statului, care pregătesc opinia publică pentru măsurile
radicale ce urmau să fie luate împotriva populației armene.
Decizia de exterminare a armenilor a fost luată între 20 și 25 martie 1915, după mai multe întâlniri ale
Comitetului central al CUP, convocat după întoarcerea din Erzurum a doctorului Behaeddin Chakir, președintele
Organizației speciale, grup militar atașat conducerii CUP – format din criminali amnistiați și miliții tribale kurde
și cercheze, înființat în iulie-august 1914 în vederea lichidării fizice a deportaților armeni din toate ierarhiile
oficiale. Logica exterminării ce permitea realizarea efectivă a vastelor ambiții de inginerie demografică s-a
conturat în acea perioadă;putea începe astfel prima etapă a genocidului (martie 1915-aprilie 1916). Această fază a
prespus oficial deportarea potențialilor „trădători” în locuri departe de câmpurile de bătălie, și în eliminarea
bărbaților adulți.

Februarie 1915:eliminarea soldaților

În contextul războiului și al obligației bărbaților cu vârste
între 20 și 40 de ani, lansat pe 3 august 1914, provinciile
armenești s-au golit în mare măsură. Puține au fost comunitățile care puteau plăti bedel, taxa impusă de autorități
localităților care doreau să fie exceptate provizoriu de la mobilizare. S-a dovedit a fi un instrument eficace pentru
punerea în practică a politicii împotriva armenilor. Neutralizând grupurile active, regimul unionist se asigura că
nu se va confrunta cu o resistență. La ordinul Ministrului de război, din data de 25 februarie 1915, soldații armeni
din Armata a 3-a au fost dezarmați și trimiși în așa-zise batalioane de muncă, pentru a fi apoi eliminați. Cei mai
norocoși au fost cei căzuți prizonieri la ruși în urma bătăliei de la Sarikamich, care au fost internați în lagărele
siberiene alături de soldații turci.
24 aprilie: arestarea elitelor
Începând cu data de 24 aprilie a fost pusă în aplicare cea de-a doua măsură din planul de eliminare a
armenilor. Viza elitele politice, economice, intelectuale și religioase. În noaptea de 24-25 apriilie sute de
oamneni au fost arestati si executați sau închiși temporar.
Această operațiune a fost plănuită cu atenție de către CUP. Ministrul de interne Talat pacha a format un
comitet special însărcinat cu gestionarea administrativă și polițienească a operațiunii, atât în capitală cât și în
provincii, comitet aflat în subordinea directă a CUP. Documentele arată că lideri importanți ai partidului,
începând cu Ismail Canbolat, directorul general al Securității, apoi guvernator al capitalei, au fost direct
responsabili de deportarea armenilor din Constantinopol. Un altul, Ali Munif, subsecretar de stat la Ministerul de
Interne, avea să mărturisească mai târziu că el a fost cel care a finalizat lista cu cei ce urmau să fie eliminați.
Instituțiile armenești locale au fost puse în situații dificile, de a nu putea refuza din principiu să coopereze
cu autoritățile, pentru a nu fi acuzate de trădare. S-au trezit astfel în fața unei dileme dificile, căci au preluat ele
însele responsabilitatea de a colecta armele și de a-i denunța pe cei care refuzau să le predea, în timp ce știau că,
dezarmată, populația va rămâne la mila jefuitorilor sau a miliției. Multiple mărturii arată că cea mai mare parte a
consiliilor armenești, în care se adunau militanții politici locali, preoții și personalitățile notabile, s-a supus
acestor ordine.
În cele șase vilaiete orientale (diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman), aceste persoane au
fost, la fel ca toți bărbații adulți, executate în locuri izolate sau înecate:apele Eufratului și Tigrului le vor purta
cadavrele până în deșerturile siriene și mesopotamiene.
Deja începută în unele regiuni, deportarea restului populației armenești – femei, copii, bătrâni – din
vilaietele orientale (Erzurum, Van și Bitlis) a fost decisiă oficial abia la 13 mai 1915, de către Consiliul de
miniștri. La 23 mai, conducerea Directoratului pentru stabilirea triburilor și imigranților (IAMM), organizația
însărcinată cu punerea în practică a politicii de omogenizare demografică, anunță că deportații se pot instala în
regiunile sudice, în vilaietul Mossoul. Câteva săptămâni mai târziu, pe 7 iulie, aceeași instituție extinde zonele
destinate a-i primi pe deportați, incluzând și părțile la sud și vest de Mossoul, de-a lungul Eufratului până la Alep
și Deir ez-Zor în Siria. Această extindere corespundea însă unor regiuni deșertice în care populația armenească
nu avea nicio șansă să supraviețuiască.
Armenii din cele șase provincii orientale (Bitlis, Sivas, Erzurum, Van, Diyarbakir, Mamuret ul-Azis,
considerate drept căminul lor istoric) au fost primii vizați de planul de exterminare. Deportarea celor din
coloniile armenești din Vestul Anatoliei, mai târzie, a fost o măsură complementară.
De la o regiune la alta, procesul de exterminare n-a urmat aceleași proceduri. La est, planul a prevăzut
exterminarea imediată a bărbaților, militari sau nu, sau folosirea lor pentru muncă forțată, în condiții atât de
„bune” încât mulți au murit;cei care au reușit să supraviețuiască au fost apoi executați în maniera tradițională. În
schimb, în provinciile occidentale, unde armenii trăiau împrăștiați în regiuni turcofone și nu reprezentau o
prioritate, bărbații au fost deportați alături de familiile lor, uneori cu trenul, dar cel mai des trimiși pe jos,
mergând pe lângă liniile de cale ferată.
Între aprilie și septembrie 1915, 306 de convoaie de deportați – însumând 1.040.782 de armeni, majoritatea
femei și copii – au fost trimise către regiunile aride din Siria și Mesopotamia. Aceste marșuri ale morții ce se
întindeau pe sute de kilometri urmau rute neobișnuite, dificile, iar membrii batalioanelor speciale guvernamentale
care însoțeau convoaiele îi împușcau pe bărbați și agresau fmeile. A avut loc o selecție naturală:cei mai slabi
piereau pe drum, și doar 15-20% dintre deporații din provinciile orientale au ajuns la destinații. Supraviețuitorii
care reușeau să ajungă în zonele unde trebuiau relocați, în deșerturile Siriei și Mesopotamiei, au fost internați în
lagăre de concentrare, în condiții de igienă înfiorătoare, unde epidemiile și foametea făceau sute de victime în
fiecare zi.
În august 1915, bilanțul era deja îngrozitor. Majoritatea celor 120.000 de soldați armeni din Armata a 3-a
pierise;alți zeci de mii de armeni fuseseră uciși pe loc sau în apropierea comunităților din care proveneau:bărbații
adulți din cele șase vilaiete orientale și populațiile din satele din regiunile nordice ale vilaietului Van, din zonele
rurale de la nord și est de Erzurum, precum și cei din localitățile din Mouch, Bitlis, Siirt și Sassoun. În fine, alți
zeci de mii muriseră pe drum în timpul marșurilor.
O parte din populația armenească din Constantinopol și Izmir, de unde avem mai multe mărturii, a rămas
pe loc;armenii din frontierele nordice ale Imperiului s-au putut retrage în Caucaz, iar locuitorii din Van și cei din
zonele montane au plecat alături de armata rusă aflată în retragere, în august 1915. În fine, câteva mii de copii și
femei au fost răpiți sau, uneori, ascunși de prietenii lor turci sau kurzi.
Februarie-decembrie 1916:supraviețuitorii trebuie eliminați
Ultima etapă a procesului de exterminare i-a vizat pe cei aproximativ 700.000 de armeni care scăpaseră
până atunci de deportări. Aceste noi violențe s-au desfășurat în principal în cele câteva lagăre de concentrare din
Siria și Mesopotamia. De la sfârșitul lui august 1915, IAMM l-a trimis la Alep pe Muftizade Chukru Kaya bey
pentru a înființa aici o instituție pentru problema deportaților. Aceasta a fost însărcinată lui Abdulahad Nuri,
căruia i s-a alăturat, numit de Ministerul de Interne, Mustafa Abdulhalik, poreclit Măcelarul din Bitlis. Acesta a
fost însărcinat să înființeze o echipă în stare să organizeze eliminarea deportaților.
În vara lui 1915, lagărele în care se aflau 700.000 de armeni se aflau pe trei axe principale:una urma calea
ferată Bagdadbahn;cealaltă urma linia Islahiye-Alep, iar cea de-a treia, numită axa Eufratului, de departe cea cu
cele mai multe victime, urma cursul fluviului.
După eforturi îndelungate, a fost organizată un subdirectorat al deportaților. Acestora li se interzicea
accesul în Alep, unde s-ar fi putut ascunde;s-au înființat lagăre de tranzit la periferia orașului, la Sibil în est și la
Karlik, de-a lungul căii ferate, precum și la periferia nordică a orașului.
Din octombrie 1915 și până în februarie 1916, înfometată și privată de toate cele neceesare, populația
deportaților s-a redus semnificativ. În unele perioade ale anului – cu precădere în timpul caniculelor sau al iernii,
se numărau în fiecare dimineață câteva sute de morți.
Conducerea Junilor Turci s-a confruntat atunci cu o problemă:ce să facă cu acei nefericiți armeni care,
contrar planului de exterminare, reușiseră se supraviețuiască. Ideea de a-i elimina pe armenii rămași în Siria și
Mesopotamia a fost motivată probabil și de neașteptata cucerire a regiunii Erzurum de către armata rusă, în
februarie 1916. Evoluția frontului a radicalizat deciziile criminale ale guvernului, iar pierderile teritoriale s-au
tradus printr-o creștere a violenței împotriva „inamicilor interni”.
 Astfel, la 22 februarie 1916, Ministrul de interne, Talat pacha, dă ordin pentru lichidarea ultimilor armeni
încă prezenți în Anatolia sau închiși în lagărele de lângă Eufrat. Ultimele familii (protestante, catolici, familii de
soldați, artizani, doctori, farmaciști etc.) care rămăseseră până atunci pe loc în provinciile interioare din Asia
Mică au fost deportate la sfârșitul aceleiași luni.
Pe 17 martie 1916 este atacat lagărul de concentrare Ras ul-Ayn. În termen de cinci zile sunt lichidați
40.000 de oameni. Urmează apoi lagărele de pe cursul Eufratului. În iulie 1916, prefectul din Deir ez-Zor este
înlocuit cu Salih Zeki;în cinci luni, acesta pune la punct exterminarea a 192.750 de deportați.
Supraviețuitorii
La sfârșitul au rămas 700.000 de armeni otomani în viață. Alți supraviețuiseră în exil în Caucaz, Persia sau
Bulgaria. În orașele din vest, de unde nu fuseseră toți deportați mai rămâneau 80.000 la Constantinopol si 1000 la
Izmir. 100.000 de deportați de pe axa Alep-Homs-Damasc-Maan-Sinai, majoritatea proveniți din Cicilia și
angajați în fabrilicile militare, nu au fost uciși. câteva mii de femei tinere și copii, răpiți de turci, kurzi sau
beduini, salvați de soldații armeni din Armata a 4-a după armistițiul din 1918.
Se poate estima că din cei locuitorii armeni care trăiau în Imperiul otoman în 1914, mai bine de 2/3 au fost
exterminați între ianuarie 1915 și 1916 în jur de 1.3 milioane de persoane. Acestui bilanț trebuie adăugate
victimele operațiunilor militare și masacre comise de armata otomană și trupe paramilitare în Azerbaidjanul
iranian și rus, precum și în Caucaz, unde locuiau armeni. În total, 1.5 milioane de victime. Cei aproximativ
100.000 de armeni rămași din lagărele din regiunile arabe după ce acestea au fost ocupate de britanici sau
francezi au fost inițial concentrați la Alep, apoi repatriați treptat către Cicilia și regiunile adiacente ocupate de
învingători. După acordurile franco-turce din octombrie 1921, prin care Turciei îi era cedată Cicilia, cei mai
mulți armeni refugiați aici au plecat în Siai și Liban, zone trecute sub mandat francez. Pentru acești dezrădăcinați,
era exclus să continue să trăiască sub autoritatea turcilor;astfel, aceștia vor pune bazele comunităților armenești
existente și astăzi în lumea arabă, cu precădere în Iordania, Palestina, Egipt și Irak.