Sinteze de literatura română pentru anii I-IV liceu și pentru examenul

de bacalaureat, coord. Al Piru, Constantin Crișan, Editura Didactică și

Pedagogică, București,1974
Arta de romancier a lui Liviu Rebreanu
Constantin Ciopraga

Pentru categoria do roman realist, Rebreanu continuă să fie Modelul cu majuscula. Deviza
realiştilor, etre de son temps‘ a fost şi deviza lui. Intre un prozator de tip lirico- epic precum Sadoveanu,
între (amil Petrescu şi Hortensia Pa p a da t-Bei îges cu, exploratori ai profunzimilor, analişti moderni.
Rebreanu ocupă un loc aparte. Pe fundalul experimentelor avangardiste djn epoca interbelică* stilul
romancierului, tradiţional, respiră impresia de soliditate. înaintaşii tatonau, păşeau nesigur. Rebreanu
porneşte direct de la lucruri, de la fapte, de aceea, fraza sa, în marile realizări, transmite impresia de
certitudine, romancierul fiind prin excelenţă unul din marii creatori de viaţă din literatura română. Retina
Ivii e impresionată de tablouri. Depozitate apoi în subconştient, acestea lucrează subteran, iar după o
lungă gestaţie reapar, amplificate, în asociaţii multiple, cu ramificaţii surprinzătoare. Dintr-o scenă
agrestă, cu un ţăran ce părea că sărută pămîntul, motiv aproape mitologic, s-a născut, după lungi
metamorfoze, Ion. Din nişte fotografii reprezentînd soldaţi spînzuraţi, în împrejurările primului război
mondial, s-a liascut, ca idee, Pădurea Spînzuratilor. Din progresia frenetică a unor momente de dans
argcşean avea să se nască Ciuleandra. Văzului i se alătură voci, inflexiuni, traducînd, în nuanţe felurite,
dar mai puţin ca la Sadoveanu, sufletul naturii, mai mult ca la Sadoveanu, dilemele, dramele, patimile.
Toate operele majore alo lui Rebreanu, capodoperele lui, sînt făcute să ilustreze o criză, de unde
frecvenţa personajelor dilematice. Alţii vor fi introdus în roman mai multe personaje; statistic însă nimeni
n-a creat mai multe personaje memorabile, care, ca acelea ale lui Balzac sau Tolstoi, ne însoţesc toată
viaţa; intră în cercul cunoştinţelor noastre apropiate. Lirismul, ca şi inexistent sau estompat cu grijă, trece
neobservat. Din cele cîteva mostre rarisime, de reţinut — dintr-un fragment autobiografic (Cuibul
viswilor)— profilul unui Rebreanu sentimental. Prin absenţa lirismului, autorul lui Ion se situează exact
la antipodul lui Sadoveanu.
Forţa de reprezentare veridică, uneori înclinînd spre realismul dur al lui Verga, sare în ochi.
Rebreanu rămîne un excepţional observator al concretului, iar comparaţiile din domeniul inefabilului
sufletesc trimit şi ele spre materie. De regretat e că posibilităţile de expresie verbală sînt mai mici decît
imaginaţia psihologică. Romancierul lucrează mai mult în tonuri fundamentale, lipsit de rafinamentul
nuanţelor. Realismul psihologic, viguros, plin de sevă, nu are la el, aşadar, diversitatea de expresie a unui
Camil Petrescu. Prozatorul e, înainte de toate, un arhitect, un constructor ele edificii, nu odată
monumentale, atent la problemele de echilibru şi perspectivă. Nici un alt scriitor român n-a fost atît de
preocupat de ideea de plan, despre care mărturisirile oferă date revelatoare. Episoade şi situaţii,
distribuite laborios (cum arată o recentă ediţie critică), se regrupează, în Ion, în spiritul unei ordonanţe
severe. La definitivarea ansamblului prezidează o geometrie clasică, avînd ca efect, potrivit precizării
autorului: împărţirea fiecărui capitol în miei diviziuni care cuprind cîte o scenă, cîte un moment, în
sfîrşit, un fir liber din ţesătura generală. Romanul, un corp sferoici, se termină precum

110
 0 început, adică după ce-I introduce pe cititor în sătul Pripas, pe şoseaua laterală, ir&* tind peste Someş şi prin
jidoiiţa* se întoarce la sfirsit pe acelaşi drum înapoi^ pînă vt iese din lumea ficţiunii si reintră în lumea lui reală ...
Priiria fraza a romanului, liiai exact prima secvenţă, oferă, metodic* detalii de ordin topografic: Din şoseaua ce
rine de laGîrlibdba, întovărăşind Someşul cînd în dreapta, cină în slînflă, pînă ta Cluj Şi chiar mai departe, se
desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece rîul peste podul bătrîn de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită ,
spintecăi satul Jidoiiţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă sosea naţională care coboară din
Bucovina prin trecăioarcâ Bîr~ găului.
în aria senină a idilelor lui Coşbuc, Rcbreanu localizează o acţiune intens dramatică* după consumarea căreia
tabloul general se estompează treptat. Coreul se închide în Sfîrşikă (cum se intitulează ultimul capitol) cu un tablou
Uşor modificat al începutului. Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-âr fi schimbat. Peste zeîrco- îiriie neţii,
vremea rine nepăsătoare, ştergînd ţoale urmelef...) Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile
trăsurii uruie mereu, monoion-monoion, ca însuşi mersul vremii. Drumul trece prin jidoiiţa, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someş, şi pe. urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...
Pe Rebreanu* procedeul acesta, — să-i spunem procedeul cercului închis — utilizat pînă la saturaţie în
cinematografia modernă, pare a-1 fi îneîntat. Pădurea Spînzu- ratilor, romanul imediat următor după Ion, începe şi se
încheie cu cile o execuţie prin ştreang. în Răscoala sînt reluate principiile construcţiei din Ion, romanul avînd, ca şi
acela, două părţi. Eposul respectă o rigoare geometrică, aproape in modul lui Dante. Fiecare din cele două părţi se
ramifică în eîte şase momente; fiecare capitol, cuprin- zînd şase sau şapte secvenţe, poartă eîte tiU titlu dintr-Un singur
cuvînt: Răsăritul, Pămînturilc, Flămînzii... între capitolele celor două mari secţiuni se observă paralelisme
semnificative. Astfel, capitolul I, Răsărituli are drept pandant în plan secund capitolul VII, Scînteiâ; capitolul II,
Pâmînhirile* trimite simbolic* dincolo, la capitolul VIII, Flăcări; in aceeaşi succesiune, capitolului III, Flămhizii, îi
corespunde ca ecoti capitolul IX, Focul. Pe de altă parte, capitolul iniţial* Răsăritul, trebuie pus în legătură şi cu
capitolul final (XII), Apusul, eposul rotunjindu-se sub semnul unei zile lungi, Concepută alegoric* o zi de tragedie
antică. Precum într-o epopee, în Ion şi Răscoala tonul ia o anumită cadenţă, îneît naşterea* nunta, moartea* calmul,
crisparea se înscriu în ordinea faptelor naturale. Din această geometrie a cercului nimeni nu poate ieşi; ca atare*
desfăşurarea epică nu poate avea decît Uit singur curs. între două sau mai multe soluţii* protagoniştii optează pentru mi
fel de fatalitate, care, de fapt, este finalul impus de dialectica socială. Arhitectul se dovedeşte un dialectician al
tragicului* a cărui necesitate, ca deznodămînt, nU este ca la antici de ordinul imanenţei, ci determinată diTstfuctiira
societăţii. în condiţiile date, sfîrsitul lui Ion ini putea fi altul. s^acio-ftMld(^ere im era posibilă în Răscoala.
Protagoniştii, ţărani, departe de a sugeră o psihologie rudimentară, ah parcă ceva din picturile murale, vechi, de
siib a căror vopsea afumată respiră misterul. Elementări- . taţea lui4oh* de pildă, nu se confundă CU simplitatea,
sufletul lui avînd destule cute ascunse, greu de sondat. Individul care-şi Converteşte setea de păniînt într-o obsesie
unica, fixată în subconştient, care-şi reneagă dragostea şi se automistifică, sContînd pe ideea că fericirea se traduce în
numărul de iugăre, nu e nici transparent, nici lipsit de imaginaţie; numai metodele urmate se deosebesc de acelea ale
ariviştilor clasici. Probabil că* instalat la oraş* în contact cu medii rafinate, un ins din categoria lui Ion ar fi urmat stilul
lui Julien Sorel. Din eroul titular, prozatorul a făcut însă, de la \m anumit punct, un exemplar stăpînit de instincte
obscure, îndărătul cărora ar prezida glasul păniînt ului, căci, adaugă e! —pămînhd are un glas pe care ţăranul îl aude şi
îl înţelege. Teza, discutabilă, avea să fie expusă în Landa ţăranului roman, discurs de recepţie la Academie. Tensiunea
are suport dramatic* personajele făeînd impresie, prin consecvenţa tntl-o atitudine. Vasile Baciu nit vrea să dea
pămîntul pentru a nu deveni
„sărac", „slugă"; aşadar, nu pasiunea pentru pămînt e nota dominantă. Nevoia de independenţă îl determină, la
rîndu-i, pe Ion, să persiste într-o decizie absolută. Atunci cînd, constrîns de tenacitatea acestuia, bătrînul cedează
(Tot, tot... să se isprăvească!) — tensiunea psihologică atinge culmea. Pentru „boeotanul" deposedat, acest
moment e prăbuşirea; în schimb, satisfacţia lui Ion se apropie de sublim, euforia traducîndu-se într-un gest cu
virtuţi teatrale:
Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai rîvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de
fericirea lui. Pămîntid se închina în faţa lui, tot pămîntid... Şi tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delnitei. Lutid negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuin- dude ca braţele unei iubite
pătimaşe. îi rîdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crîmpo- jească în sărutări. întinse mîinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase
şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor, îi aprindea sîngele.
Se aplecă, luă în mîini un bulgăre şi-l sfărîmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mîinile îi rămaseră
unse cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecîn- du-şi palmele.
Apoi, încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate de pămîntid ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...
Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zîmbea de o plăcere
nesfîrşită.
Scena care dă titlul capitolului Sărutarea se transformă pe nesimţite într-un interludiu liric, nu fără intenţii
simbolice. Momentul e dintre acelea care, ca plastică şi semnificaţie, persistă dincolo de amănunte, fixîndu-se
puternic în memorie. Mulţi nu reţin din roman decît acest moment al sărutului, aşa cum alţii îşi întipăresc din
Iliada vreun episod patetic. U11 critic fin, ca E. Lovinescu, deducea de aici că Ion este expresia instinctului de
stăpînire a pămîntului, un fel de posedat, cu porniri atavice, în afara determinismului social şi economic, punct de
vedere ce omite explicaţia reală, de ordin economic, utilitar. Cu toate că prozatorul apăsa, în Lauda ţăranului
roman, pe ideea că setea de posesiune ar fi specifică numai acestuia, fenomenul apare în condiţii economice
analoage şi în alte părţi. De menţionat, de pildă, romanul Tăvanii al polonezului Wladyslaw Reymont. O scenă
similară cu aceea a sărutului din Ion se găseşte în La Terre de Zola; alta, mai apropiată încă, în Regain
(Regenerare) de Jean Giono.
Portretele individuale au, în Ion, ceva statuar, pot fi văzute din toate părţile. Răscoala nu excelează în
portrete individuale, dar oferă admirabile tablouri de masă. Cîteva figuri din Răscoala, conturate prin tuşe
succesive, cîştigă în relief cu fiecare nouă trecere în planul întîi. în fond, Miron Iuga este un exemplar limită;
ceilalţi proprietari şi arendaşi, cu profiluri mai puţin reliefate, se distanţează sau se apropie de el în funcţie de
împrejurări. Romancierul are predilecţie pentru asemenea cazuri limită, drept care îşi alege protagonişti capabili
de atitudini deosebite. Ion, Miron Iuga, Apostol Bologa sînt caractere tari, fără a căror prezenţă drama n-ar fi
posibilă.
La Veneţia, în imensa sală a marelui consiliu se poate vedea o gigantică pînză de Tintoretto reprezentînd
sute de figuri, dar mulţimea gesturilor şi fizionomiilor produce asupra privitorului un fel de derută, în sensul că
din întreaga panoramă, oricît de avizat ar fi el, nu percepe decît porţiuni. Arta lui Rebreanu, ca observator al
gloatei, excelează în orientarea atenţiei către dominantele psihologiei colective, cam în genul unanimismului
profesat de un Jules Romains. Psihologiile individuale se unesc, în anumite împrejurări, dînd reacţii de ansamblu.
Neconvinşi de un scurt discurs al prefectului, ţăranii din Amara păstrează o tăcere elocventă: Sutele de feţe cu
aceeaşi expresie păreau a fi cde aceluiaşi cap... După incidente mărunte, componenţii grupului par
a se linişti, însă tocmai acest detaliu indică acumularea ce va marca izbucnirea: Liniştea asia nu-i a bună,
remarcă misterios primarul Pravilă. Episoadele din a doua parte a romanului, plasate sub titlul simbolic
Focurile, cîştigă prin juxtapunere, făcînd ca, din zeci de momente cenuşii, să rezulte o ţesătură memorabilă,
un sens ascendent al conflictului. Romancierul operează asemenea unui cineast, cu secvenţe de film luate pe
viu, uneori fără să adauge tabloului sau dialogului nici un comentariu explicativ. La început, faptele se
conturează lent, acţiunea pare că bate pe loc. Dialogul, plin de reticenţe, devine revelator prin sensurile
subtextuale:
— Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, oprindu-se o clipă, cu sapa pe umăr. Te-ai
apucat de treburi?
— Ce să facem? Pe Ungă casă, răspunse Trifon Guju de pe prispă, ciocănind de zor.
— Baţi coasa, Trifoane, ori...? întrebă Leonte fără mirare.
— O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul.
— Mi se pare că vrei să coseşti înainte de a semăna...
— Apoi ducă trebuie... De!
Aici, nu personajele au relief, ci vorbele, care, nu definesc indivizi. Bazată pe ambiguităţi, vorbirea
rezumă o stare de spirit, care este aceea a unui grup. Zvonurile despre mişcările revendicative din Moldova,
veştile succinte, din gazete, contribuie la un fel de pregătire morală înceată, săpînd în adînc. Ţăranii se
grupează potrivit situaţiei lor economice. Cîrciumarul Busuioc şi primarul Pravilă stau în expectativă, ei
nefiind prea interesaţi în chestiunea pămîntului. Luca Talabă, fost primar, e de părere să se alcătuiască o
obşte pentru a cumpăra moşia Nadinei; altul susţine că moşia trebuie expropriată fără despăgubiri: Pămîntu-i
al nostru, că noi îl muncim, tot pămîn- tul. Cînd perceptorul sechestrează porcul unui ţăran, toţi săracii din
sat îi ţin partea, devenind ameninţători. La imputarea unui arendaş (colonelul Ştefănescu), cum că ţăranii
pun la cale rebeliuni, unul dintre ei răspunde în numele tuturor: Vrem să vedem şi noi cum o mai fi altfel, că
ce-a fost am văzut şi n-a fost bine... Petre Petre (considerat un tip reprezentativ, de vreme ce numele lui
devine titlu de capitol) evoluează în zigzag, de la ideea de supunere (cu boierii te învoieşti dacă eşti supus şi
ascultător), la siluirea moşieresei Nadina, apoi, la iniţiativele violente, în final el căzînd în fruntea
răsculaţilor răpuşi de gloanţe. Ritmul se precipită odată cu spectacolul primelor flăcări, cînd psihologia
răsculaţilor înregistrează din nou momente de convergenţă. Verbe frecvente indică freamătul.
Plănuiau şi strigau şi sfătuiau. Se înfuriau unul de la altul şi începeau să suduie, ori să scrîşnească din
dinţi. Se încurajau reciproc să nu le fie frică de nimeni...
La primele salve ale armatei, răsculaţii se simt cuprinşi într-un freamăt de o mişcare de fugă, ca şi cînd
o perdea de uragan ar fi măturat cîmpia... în tot ce e dezlănţuire morală, Rebreanu e un pictor magistral,
încît violenţa, execuţiile, schingiuirile, relatate cu maximum de economie, într-un stil nervos, se condensează
în pagini antologice.
în Ion, timpul are, în ciuda momentelor de tensiune, un ritm egal, reglat după mişcările soarelui. Timpul
din Răscoala, la început uniform, calm, lăţit în toate sensurile, se restrînge în final, devenind dens, dramatic,
traducînd o criză, răsturnînd duratele ordinare. Aparent, Ion ar fi mai aproape de ritmul eposului, pe cînd
Răscoala, prin concentrarea progresivă din final, pare mai aproape de un ritm dramatic. în fond, în cele două
romane eposul şi drama coexistă, se interferează.
Temelia creaţiei, observa prozatorul, rămîne negreşit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De
dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu voi sacrifica niciodată o intenţie.
Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun
întnndevăr U vreau, ăe'cU să fiu şlefuit şi neprecis. Străîurirea ŞKMsKcă, cel piifin în opera ăe creaţie, se
face măi totdeauna în detrimentul preciziei şi ăl mişcării de viaţă. Dealtfel, cred că e mult măi uşor a scrie
frumos, decîl ă exprimă exact Expresia ’exactâ îţi cere mai midia zbuciumare: «Cuvînhtl ce exprimă
adevărul».
în linii mari, iţii program estetic ea acesta — fragment dintr-6 confesiune fctt titlul Cred — trimite la
realişti celebri, de exemplu, la Balzac sau la Tolstoi.
Ignoră Rebreanu natura? N-o aduce îh primul plah deeît rareori şi nu ca NaUmi în sine, ci ca mediu
uman sau cadru. Ga romancier realist, îl preocupă paralelismele dintre stările psihologice şi cadrul exterior,
natura, potenţînd o anumită semnificaţie, substituindu-se, nu o dată, comentariului analitic. Proiectat pe
fundalul verde al lanurilor în plină vegetaţie, într-o tăcere aproape mitologica, Ion trece lin de la îndoială la
un orgoliu de om predestinat să răzbească. Se plimbă plin lanul umed de rouă, rupe cîteva flori de lucerna, le
freacă în palme, încîntat de răsăritul soarelui.
Sub sărutarea zorilor, tot pămînhd, crestat în mii de fnnturi, după toanele şi nevoile editor suflete
moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbistile, holdele de gnu şi de ovăz, cînepiştile, grădinile,
casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fîşîiau^ vorbind un grai aspru, înţelegîndu-se între ele şi
bucurîndu-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pămîntului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l... Se simţea mic şi slab, cît un vierme pe care-l
calci în picioare, sau ca o frunză pe care vîntid o vUtoreşie cum îi place. Suspină prelung, umilit şi
înfricoşat în fata uriaşului; CU pămînt, Doamne!...
Ce credit trebuie să acordăm imputărilor din epocă despre stilul tem, lipsit de nerv? Sobrietatea
expresiei răspunde la Rebreanu aspiraţiei de a comunica exact, fraza urmărind să sugereze, precum un desen,
o reprezentare cît mai precisă. Faţă de impresionismul liric sadovenian (în evocarea naturii), faţă de poezia
tainei din Craii de Curiea-Veche sau de dantelăria metaforică a lui Ionel Teodoteami, Rebreanu preferă
limbajul despuiat, de o precizie aproape de aceea a ştiinţei. Punctat oportun cu termeni de salon, ca în
Răscoala, cu dialoguri între oameni de lume, politicieni, gazetari, pigmentat cu noţiuiii psihologice în
Ciuleandra, stilul hu e numai adecvat, ci şi unul cu virtuţi unice.