George Coșbuc

Prin G. Coșbuc se instaurează un romantism al idilicului rural, tribal, exprimat printr-

un lirism obiectiv, reprezentabil. Poeziile sale, fără culori deosebite, încântă prin spectaculosul
folcloric și sunt un fenomen literar tulburător prin bătrânețea ghicită, ca și vestigiile
celtice,vrednic corespondent al țărăncilor cu buciume și călușarilor cu zurgălăi.
Încă din sat Coșbuc fusese, adevărat geniu popular, o „artă poetică ambulantă” a
ținutului. Furniza flăcăilor strigături pentru horă și fetelor doine și are o poezie originală
publicată ca folclor în Familia. Slavici îl dibui și-l aduse la Sibiu, unde Coșbuc publică în
tribuna Nunta Zamfirei, ce atrase atenția lui Maiorescu. Notițele sale sunt o babilonie întreagă.
Avea dosare pline de grafice și de planșe, de topografie ale lumilor de dincolo, de tabele
cronologice și calendare, din care avea să deducă sensul întregului poem.
Coșbuc publică lucrări cu inspirație rurală Blăstăm de mamă, legendă populară din
jurul Năsăudului, Pe pământul turcului, Fata codrului din cetini, Fulger, compuneri greoaie,
lungi. Surprinde în mod plăcut un mic poem burlesc Dric de tăleguță, tabloul viu al satului
grec-catolic cu țăranii și „inteligența” lui. Avacom Rug a lui Pahuță e mânios că nevastă-sa nu
vrea să-i zică bravo pentru dricul de teleguță cioplit de el:
Ea râde și mai veselos,
Avacom însă-i mânios,
Și mai din asta, mai din ceia,
S-aprinde tot.
Avacom își bate femeia, care se duce să se plângă popei Spic, iar acesta le ține soților
o scurtă probozire. Răspunsul preotesei este așa de agresiv, încât popa, care precede pe
Pămătuf din Ion al lui Rebreanu, uitând de Avacom, o ia la bătaie. De la casa popei vrajba se
întinde în tot satul.
Prin urmare, „dricul de toleguță” are rolul unei “Secchia rapita”, și poetul arată încă de
pe acum înclinări homerice. Chiar și mai târziu, Coșbuc se gândea la un mare epos național
care să sistematizeze mitologia românească în chipul Iliadei și Eneidei. Asta explică marea lui
predilecție pentru epopeele celebre, pentru Eneida, Divina comedie, Sacontala.
Cu toate acestea, Coșbuc nu e un clasic în toată accepția cuvântului. Nutrit cu
literatură germană, el vine cu multe romantisme pe care le acordă la tradiția lui Bolintineanu
și Alecsandri. Dar mai ales în spirit, el se potrivea micului romantism al lui Delavrancea și
Brătescu-Voinești, deși cu note absolut personale. Speriat de oraș, el se simte rătăcit aici și
caută să evadeze. Așa cum Delavrancea euforiza mahalaua, Coșbuc idilizează satul.
Romantismul lui e un fel de naivitate schilleriană, obținută pe cale artificială, după pierderea
inocenței, din nostalgia vârstei de aur. Dar bineînțeles, el este un țăran adevărat și poezia lui
nu devine arcaderie, nici teoreticism gessnerian. Ea e o separare numai în idilicul real.
Monologul domină. Fata cuprinsă de întâiele semne ale iubirii începe o jelanie în care
implică, într-un cânt erotic universal, roata morii, plopii, lumea toată. Părinții unui flăcău mort
nelumit produc un bocet sistematizat, în care intră eresuri și explicații fantastice, într-un
limbaj naiv, misterios. Câteodată criza erotică e încadrată într un tablou de tehnică mai
savantă, ca această seară eliadescă, apăsătoare ca o molimă, din Dragoste învrăjbită, și suava
acalmie florală ce-i urmează:
Se pornise vântul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șiȘăind domol,
1
Și cădea pe pieptul și pe brațul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poală rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, și-n urmă câinele a-nceput
Mârâind să miște capul.

Celebrele balade "Nunta Zamfirei" și "Moartea lui Fulger" sunt numai superficial
epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin și Strigoii ale lui Eminescu, fiind
reprezentări ale nunții și înmormântării, două ceremonii capitale în societatea umană. Coșbuc
are „filozofia” lui, renunțarea la orice filozofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la
datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul
are tactul de a n-o desfășura discursiv și de a o înscena în ritualul celor două evenimente,
adoptând și-ntr-o baladă și-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca și la Eminescu, spre a sugera
universalitatea fenomenelor. Ținuta, vorbirea lor, e țărănească. În legănarea mulțimilor, în
trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat și
comuna resemnare, în toată această demonstrație de ceasornic arhaic care merge inexorabil,
exterior și interior, stă vraja acestor poeme, al căror ultimul sens liric este inutilitatea
reacțiunilor personale în fața rotației lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate și sentențioase
slujesc admirabil scopului:
Și-n vremea cât s-au cununat Iar când a fost la-nmormântat
S-a-ntins poporul adunat Toți morții parcă s-au sculat
Să joace-n drum după tîlnici: Să-și plângă pe ortacul lor,
Feciori, la zece fete, cinci, Așa era de mult popor
Cu sdrăngăneii la opinci Venit să plângă pe-un fecior
Ca-n port de sat De împărat!

Didacticul Coșbuc este creatorul poeziei pentru copii. Scos din sfera patriotismului
școlar, el găsește acea ingenitate de ninna-nanna cu care să poate versifica miturile sperietoare
pentru copii mici:
Și-a venit un negustor N-ai nici tu, nici împăratul
Plin de bani, cu vilfă mare; Bani să-mi cumpere băiatul!
Cumpăra copii pe care Pleacă-n sat, că-I mare satul
Nu-i iubește mama lor. Pleacă, pleacă!- Și-a plecat.
Și-a venit la noi în poartă
Și-am ieșit și l-am certat:

Culegerile lui Coșbuc, îndeseobi Balade și idile, Fire de tort, sunt presărate cu anume
compuneri epice cărora li s-ar putea spune balade. Unele, cu subiecte din istoria națională, ca
Ștefăniță-Vodă, Voichița lui Ștefan, par și sunt într-o măsură inspirată de legendele lui
Bolintineanu și ale lui Alecsandri. Dar mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice,
arabe,indiene, greco-latine. Toate laolaltă își iau punctul lor de plecare în poezia germană.
Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller și preluat apoi de tot romanticii minori sau târzii în
frunte cu Uhland și Platen.
Câteodată tonul este eminescian, cu rezonanță din Strigoii:
La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E-ntuneric și plin de spaime locul...

2
 Dar tablourile au un lustru înghețat, corect, mai apropiat de izvoarele germane. În ele
se află o exactitate monotonă, trudnică, o truculență rigidă, un decor sinistru însă oficial, o
mișcare epică prea lineară:
Spaima nopții-ntunecate
Tot mai multe spaime-adună,
Pân-o rade vro furtună
Restul muced de cetate!
Au căzut și stâlpii porții,
Turnurile suișuri;
Nu se vede din tufișuri
Tot acest castel al morții,
Iar din lumea câtă fu
Singur castelanul este
Viu rămas, ca-ntr-o poveste
Uhu, hu!

Bătătoare la ochi este latura anecdotică, în înțelesul cel mai curent, de atitudine
umoristică. Și anecdoticul vesel are la Coșbuc aceeași proveniență germană. Urmând pe marii
romantici, romanticii târzii fac o poezie cu anecdotă, parabolică, sarcastică, însă în linii mari
epice sau cu ținută intelectuală. Pe Coșbuc îl împinge în această direcție și tradiția populară.
El n-avea spirit și toate aceste anecdote epice sunt greoaie și fără sens superior, fără acea notă
de înaltă caricatură fantastică. Așa se desfășură convorbirea dintre regele Sobiesky și plăieștii
din cetatea Neamțului. Coșbuc cade chiar până la anecdota distractivă:
Popa Toader din scripturi Mitru stă și stă gândind
Dă lui Mitru-nvățături: De el multe nu să prind.
„Mitre, știi ce spune psaltul „Dar mai știu eu, cum e asta
Să nu faci în viața ta Altul da! Zici înțelept,
Ceea ce te-ar supăra D-apoi eu? Să n-am eu drept
De ți-ar face-o altul!” Să-mi sărut nevasta? ”

Aceste narațiuni parabolice ( Puntea lui Humi, Poet și critic, O poveste veselă) sunt
superioare tuturor încercărilor de acest fel, dovedind o tehnică perfectă și instinct artistic chiar
în momentele de recreație. Coșbuc ar fi doar un continuator, cu înlăturarea oricărui cusur
tehnic, al lui Alecsandri și Bolintineanu. Originalitatea lui începe cu idilele de caracter
descriptiv în care s-a văzut o perfecțiune a pastelurilor alecsandriene.
Natura e grupată pe îndeletniciri omenești, e socială, e calendaristică. Coșbuc pune
mai mult sistem în aceste poezii, dar e lipsit de orice interioritate. Nu i s-ar putea tăgădui
lirismul de vreme ce nici culoarea, nici mișcarea narativă nu predomină, dar avem de a face
cu un lirism obiectiv, constituind în solemnitatea ideii de repetiție a fenomenului. Tonul e al
unui Virgiliu minuțios, făcând programul zilei. Se vor găsi banalități: „zări pline de farmec”,
„lună ca o frunte de poet” și în general o mare sărăcie de culoare. Dar durata evenimentului
astronomic este împlinită printr un număr exact de strofe, sugerând prin diversitatea solnului
învârtirea limbilor pe cadran:
Zările, de farmec pline, Care cu poveri de muncă
Strălucesc în luminiş; Vin încet şi scîrţîind;
Zboară mierlele-n tufiş Turmele s-aud mugind
Şi din codri noaptea vine Şi flăcăii vin pe luncă
Pe furiş. Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete, De la gîrlă-n pîlcuri dese
Vin neveste de la rîu; Zgomotoşi copiii vin;
Şi cu poala prinsă-n brîu Satul e de vuet plin;

3
Vin cîntînd în stoluri fete Fumul alb alene iese
De la grîu. Din cămin.

Dar din ce în ce s-alină Focul e-nvelit pe vatră,

Toate zgomotele-n sat, Iar opaiţele-au murit,
Muncitorii s-au culcat. Şi prin satul adormit
Liniştea-i acum deplină Doar vreu cîne-n somn mai latră
Şi-a-nnoptat. Răguşit.

Iat-o! Plină, despre munte Ca un glas domol de clopot

Iese luna din brădet Sună codrii mari de brad;
Şi se nalţă,-ncet-încet, Ritmic valurile cad,
Gînditoare ca o frunte Cum se zbate-n dulce ropot
De poet. Apă-n vad.

Dintr-un timp şi vîntul tace; Numai dorul meu colindă,

Satul doarme ca-n mormînt- Dorul tînăr şi pribag,
Totu-i plin de duhul sfînt; Tainic se-ntîlneşte-n prag,
Linişte-n văzduh şi pace Dor cu dor să se cuprindă
Pe pămînt. Drag cu drag.

(Noapte de vară)
Coșbuc avea simțul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putința reprezentării lui de
sus să mulțumea a-l sugera în orariul terestru. Dar uneori se întâmpla să-i surprindă măreția
direct:
Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
(Vara)

La Paști, În miezul verii, Iarna pe uliță continuă a fi monografii ale unor momente din
viața satului, cu vii desfășurări de grupuri umane. În ciuda simplității mijloacelor și a totalei
obiectivități, originalitatea lor e vădită și inefabilă. Avem niște tablouri care povestesc
momentele eterne ale statului și care izolate în cadrul lor perfect stârnesc acea emoție de ordin
contemplativ pe care ne-o dă vechea pictură narativă.
Sunt unele poezii cu structură dramatică, adevărate mici acte reprezentabile. Aici
hârjonirea erotică, toanele, ciuda, dorința sunt exprimate prin gesturi și prin dialoguri. Din
nefericire rusticitatea degenerează câteodată în vulgariate. O femeie zăpăcită de dragoste ( Pe
lângă boi) sparge în groapă un geam și calcă cu piciorul într un cui.

4
 Proza, reprezentată prin scrieri comandate de popularizare, Povestea unei coroane de
oțel, nu poate interesa pe intelectual. Se face politica subțire și strategie în stil de unchiaș
sfătos: „generalul era un om cu capul a mână”, „rușii nu și nu”, „osman nu stete cu mâinile în
șolduri”.
Coșbuc este nu numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund
original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mișcărilor sufletești sempiterne cu un
accent ardelean numaidecât evident, inimitabil. El a izbutit să facă poezie înaltă care să fie sau
să pară pricepută poporului și să educe la marele lirism o categorie de oameni străini în chip
obișnuit de literatură.