George Coşbuc

1. Încadrarea în epocă, în curent şi direcŃie

George Coşbuc a apărut în literatura română într-o perioadă în care poezia nu mai spunea nimic nou,
dominată absolut de spiritul eminescian. “La umbra vigurosului copac ce s-a numit Eminescu nu a mai
putut creşte nici o altă floare, nici iarbă, nici arbuşti.” Cu atât mai preŃios este aportul lui Coşbuc, a
cărui creaŃie poetică a revitalizat poezia, dându-i un suflu nou, puternic, pitoresc, impresionant.
La începutul secolului al XX-lea, alături de Goga – tot ardelean –, Coşbuc va “cânta” într-o manieră
originală istoria, natura şi iubirea, teme atât de dragi romanticilor. Prin urmare, se va înscrie în
romantism, prin cultivarea acestor teme şi prin prelucrarea unor motive folclorice. În acelaşi timp, este
poet de formaŃie clasică prin puterea inventivă şi virtuozitatea nemaiîntâlnită la nici un alt poet.
ÎnclinaŃia spre clasici latini şi greci, pe care-i traduce, între opera acestora şi cea a lui Coşbuc putând fi
stabilite corelaŃii. Traduce Odiseea lui Homer, Eneida lui Virgiliu, Sakontala lui Kalidâssa. Proiectata
epopee a satului ardelenesc, ca şi a istoriei neamului, îl apropie de Eneida. Când prezintă ierarhia zeilor
înfrânŃi, ne gândim la Theogonia lui Hesiod. VersificaŃia pastelului aduce aminte de geniul horaŃian al
versificaŃiei. Simplitatea fără seamăn a motivului decorativ, stăpânirea desăvârşită a formei savante,
complexa virtuozitate a rimei, îl înscriu, de asemenea, în clasicism.

2. Prezentarea operei
Coşbuc îşi va concepe opera sub semnul concepŃiei sale despre rolul literaturii şi al poeziei. Pledează
pentru o literatură pe gustul poporului, cultivând tradiŃia. De mai multe ori se va exprima că “fără ideal
nu există luptă şi fără luptă nu este literatură”. Pasionat şi sincer, crede în virtuŃile expresive ale limbii
române şi în rolul poetului, care trebuie să se identifice cu bucuriile şi cu necazurile neamului său.
Ideea aceasta apare în Poetul, considerată profesiunea sa de credinŃă. Poetul este o voce din rândul
neamului, căruia îi cântă “bucuria şi-amarul”; este cel care împărtăşeşte destinul neamului: “Şi-otrava
deodată cu tine o beu...”. În faŃa speranŃelor sfinte ale poporului, se închină, făcându-le cunoscute. Se
identifică atât de profund cu simŃirea neamului său, încât inima sa bate în ritmul inimii poporului,
vibrând la bucurie, la iubire, şi fulgerând duşmanii, pe care îi urăşte.
Poeziile sale au fost adunate în volumele: Balade şi idile (1893); Fire de tort; Ziarul unui pierde-vară şi
Cântece de vitejie.

3. Nunta Zamfirei – comentariu literar

Publicată în 1889, în gazeta Tribuna, poezia face parte dintr-o proiectată epopee a neamului românesc,
în care se mai înscrie şi Moartea lui Fulger. Surprinde unul din marile momente ale satului, nunta,
îmbrăcată în haină folclorică. Prin atmosfera de basm, prin plasarea ei în atemporal şi aspaŃial, nunta
este sempiternă.
Farmecul poemului-baladă rezultă din fireasca împletire a realului cu fantasticul, din valorificarea
elementelor de basm într-o creaŃie originală. Am putea spune că George Coşbuc îl urmează pe
Eminescu, dar cu mijloace absolut proprii. Nunta este abstractă şi concretă totodată, iar vagul temporal
şi spaŃial a fost obŃinut prin întrepătrunderea planului real cu cel feeric.
La apariŃia poemului în Convorbiri literare, surpriza a fost enormă, pentru că, spunea N. Iorga, “era o
poezie cu totul nouă, cu care nu eram deprinşi; o poezie care a rămas la poartă pentru toŃi cei din
Vechiul Regat care aparŃineau aceleiaşi generaŃii”.
Nunta Zamfirei este un poem epic, care se deschide cu o parte narativă, urmată de o feerie. O altă
secvenŃă deosebită este hora, care este definită plastic, în versuri memorabile, surprinzând mişcarea,
ritmul şi graŃia. Mecanismul jocului este magistral reprodus sub aspect vizual şi auditiv. Petrecerea e de
natură frenetică, prin bogăŃie, mişcare, veselie sugerând discret o nuntă desfăşurată după ceremonialul
cunoscut.
Prima strofă deschide poemul, prezentându-ni-l pe Săgeată, “domnul”, şi pe fata acestuia: “...Fata lui /
Icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat”. Vagul spaŃial e sugerat prin adverbul ba: “E lung pământul,
ba e lat”. Versul care o individualizează pe fată aminteşte de versurile care deschid poemul Luceafărul,

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

Created by Neevia Personal Converter trial version
 prin superlativul sugerat; “Fecioara între sfinŃi” eminesciană şi “fata-icoană, pusă în altar” converg spre
ideea purităŃii sfinte, în faŃa căreia trebuie să te închini cu veneraŃie.
FrumuseŃea morală a tinerilor este subliniată şi în acest poem: frumuseŃea şi tinereŃea contează, nu
bogăŃia. Zamfira îşi va alege ca mire, dintre toŃi cei care au peŃit-o, pe cel mai drag: “Un prinŃ frumos şi
tinerel…”
Urmează un alt moment al ceremonialului: trimiterea invitaŃiilor pentru nuntă. Coborâm într-o lume de
basm, căci invitaŃiile vor fi trimise în cele patru zări, tuturor crailor de pe “multul rotund” – sugestivă
metaforă pentru Pământ.
Dacă termenul “domn” din prima strofă ne-ar fi putut permite plasarea nunŃii într-un sat ardelenesc,
unde bogaŃii sau ştiutorii de carte sunt numiŃi “domni”, secvenŃa care urmează este semnificativă, căci
ne introduce într-o pură atmosferă de basm. Imaginea crailor, a împăraŃilor, a regilor, ce se pregătesc de
nuntă, este panoramică şi se decupează în secvenŃe filmice, urmărind sosirea frenetică, entuziastă,
pitorească, la nuntă. Craii au nume cu vagi atribute homerizante şi cu o anume sonoritate, găsindu-se la
limita dintre satul românesc arhaic şi basm. Astfel, “din largul cuprins de multe zări” se îndreaptă spre
Ńara lui Săgeată-împărat “nuntaşi din nouăzeci de Ńări”, din toate direcŃiile. Roiurile de împăraŃi
sugerează mişcarea frenetică, învăluitoare, a convoiului; bătrânul Grui, łinteş, Bardeş, îşi părăsesc
rosturile, venind cu soŃii, fiice sau fii.
Culoare, strălucire, mişcare sunt atribute ale magnificului şir de rădvane, la care nu sunt înhămaŃi cai
obişnuiŃi, ci sori. Hiperbola capătă măreŃie, exagerările sunt potrivite la măsura celor care sunt
proiectaŃi în dimensiuni fabuloase, în tradiŃia basmului: “Ce comori / Pe rochii lungi, Ńesute-n flori / Iar
hainele de pe feciori / Sclipeau de-argint”; “Pe netede poteci de plai / La tot rădvanul patru cai / Ba
patru sori”. O aliteraŃie deosebită plasticizează mişcarea intensă: “Prin vulturi vântul viu vuia / Vreun
prinŃ mai tânăr de trecea…”
O altă secvenŃă înfăŃişează, tot potrivit tradiŃiei populare, rădvanul cu miri, cu naşi şi cu socrii mari,
urmaŃi de oaspeŃii, invitaŃi ai mirelui, “nouăzeci de fecioraşi”.
ApariŃia Zamfirei este realizată prin intermediul metaforei, al comparaŃiilor şi al epitetelor ornante,
menite să indice superioritatea miresei. Aceasta nu este frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului, de
unde şi imposibilitatea poetului de a o descrie. Epitetele sunt destul de generale: trup înalt, păr creŃ,
trup mlădios, mers isteŃ. ComparaŃia “frumoasă ca un gând răzleŃ” merge spre spiritualizarea fetei, fără
să sublinieze vreun alt detaliu concret. Dar versurile: “Frumoasă cât eu nici nu pot / O mai frumoasă să-
mi socot / Cu mintea mea” au suficientă încărcătură semantică pentru a-i sublinia unicitatea.
ProspeŃimea, coloritul feŃei, sunt surprinse prin metafora “Un trandafir în văi părea”. Este nelipsit brâul
de argint, semn al castităŃii şi purităŃii morale.
Întâlnirea mirilor comunică, prin gest şi reacŃie la gest, discreŃia şi gingăşia: “De mână când a prins-o el
/ Roşind, s-a zăpăcit de drag.”
Un alt moment important al ceremonialului este cununia. În timpul oficierii acesteia – “În vremea cât s-
au cununat” – poporul îşi exteriorizează sentimentele de bucurie, dând frâu liber exuberanŃei, plăcerii
de a juca. Dacă avem în vedere aceste două strofe, putem afirma că Nunta Zamfirei este un poem al
horei, fiind un punct de plecare pentru un poem coregrafic. Mişcarea ritmică, unduirea celor prinşi în
horă, ne amintesc de tabloul Hora al lui Th. Aman: “Trei paşi la stânga linişor / Şi alŃi trei paşi la
dreapta lor / Se prind de mâini şi se desprind / S-adună în cerc şi iar se-ntind / Şi bat pământul tropotind
/ În tact uşor”.
Dacă avem în vedere şi strofele următoare, care descriu ospăŃul propriu-zis, spunem că poemul-baladă
se constituie într-o evocare a nunŃii, cu obiceiurile ei pitoreşti, plină de vigoare şi fremătând de
optimism. Nunta este proiectată pe dimensiuni hiperbolice, ospăŃul fiind homeric. Vinul curge ca un
râu, mesele încărcate ocupă un hotar de Ńară, care, de altfel, nu este limitată spaŃial. Revărsarea de
veselie, patima jocului, trezesc admiraŃia până şi a Soarelui, bucuros “că l-a ajuns şi-acest noroc / Să
vadă el atâta joc / Pe-acest pământ!”
Prin toate elementele componente, nunta înfăŃişată de Coşbuc este Ńărănească, năsăudeană, dar
participanŃii sunt regi, feŃi-frumoşi voinici, care au luptat cu zmeii, frumoase fete de-mpărat, şi chiar
piticul Barbă-Cot. Atmosfera de la nuntă este surprinsă în stilul specific popular, stil subliniat şi de
versul cu opt silabe, în ritm iambic, potrivit pentru redarea optimismului celor ce se bucură de viaŃă.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Ca orice nuntă, aceasta se încheie cu urarea naşilor, în spiritul tradiŃiei, de sănătate şi viaŃă lungă.
Jovialitatea lui Coşbuc, prezentă mereu în subtext, apare şi acum, prin urarea: “Şi-un prinŃ la anul,
blând şi mic” şi dorinŃa lui Mugur-împărat de a petrece din nou la botez.
Poezia este o capodoperă a genului; uşurinŃa dovedită de poet în versificaŃia perfectă poate conduce la
o concluzie pripită, anume că poemul ar fi lipsit de profunzime. Lectura atentă duce la o altă concluzie:
deşi podoabele stilistice nu sunt multe, muzicalitatea învăluie întreaga poezie într-un ritm inimitabil.
Structura aparte a strofelor, realizarea rimelor interioare, de un mare efect, marcate de pauza impusă de
cezură, limbajul ales, oralitatea stilului, arată că acest poem este bine realizat, ingenios construit,
pitoresc, punând în evidenŃă dragostea de viaŃă a românului.
Tehnica versificaŃiei este copleşitoare; “bogăŃia ritmurilor, raritatea, felurimea şi perfecŃiunea lor fac
din Coşbuc un poet unic la noi”(Vladimir Streinu). Poetul îşi stabileşte un sistem prozodic de o mare
bogăŃie, reprezentat prin structura strofică, prin cea mai bogată combinaŃie de versuri din literatura
română. Datorită varietăŃii mijloacelor prozodice, poezia primeşte o coloratură particulară.
“Coşbuc e poet universal prin contribuŃia adusă liricii lumii – prin elemente autohtone, româneşti, dar
şi prin dizolvarea artistică a unor motive din marea poezie a lumii în aceste elemente autohtone”.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com