Comentariu: NUNTA ZAMFIREI, George COSBUC

In perioada colaborarii la Tribuna din Sibiu, redactata de Ioan Slavici, unde

publica intai Nunta Zamfirei, poezia care il va consacra, in 1889, Cosbuc proiectase o
epopee a poporului roman pe motive folclorice. Atque nos, Fata craiului din cetini, Tulnic
si Lioara, Fulger, Izvor de apa-vie, Un Piparus viteaz, Un Piparus modern (poem
cvasiparodic, gen de epopee eroi-comica, in felul lui Ion Budai-DeleanU) sunt fragmente
dintr-o asemenea opera la care poetul se gandea. La acestea trebuie sa adaugam Nunta
Zamfirei, Moartea lui Fulger, Craiasa-zanelor, Braul Cosanzenei, Cicoarea etc. Prin 1900,
insa, vremea epopeilor era de mult apusa si traducatorul in romaneste al Divinei Comedii
si al Sacuntalei, trecand muntii spre tara, se lasa atras de alte aspecte ale vietii. Compune
poezii mai potrivite momentului istoric, intre care se numara Noi vrem pamant! si Doina,
ori ciclul Cantece de vitejie.
In Nunta Zamfirei Cosbuc urmeaza pe Eminescu din Calin file din poveste, insa
cu mijloace absolut proprii. Originalitatea poemului-balada sta in vagul temporal si
spatial, obtinut prin intrepatrunderea planului real cu cel feeric, ceea ce duce la impresia
permanentei nuntii, ca unul din evenimentele ce revin mereu in viata obstii. Nunta
Zamfirei este nunta sempiterna, abstracta si concreta totodata. Numele proprii insesi
pentru ca de personaje in intelesul obisnuit al cuvantului nu poate fi vorba sugereaza
imprecizia basmului. Zamfira cea frumoasa icoana-ntr-un altar s-o pui", este fata unui
domn Sageata, foarte bogat, din nu se stie ce loc. Alesul ei este Viorel, un print din nu se
stie ce fund de Rasarit". La nunta participa toti craii multului rotund, cu nume foarte
generice, determinate de vagi atribute homerizante, alese anume pentru sonoritatea lor,
care le situeaza la limita dintre satul romanesc arhaic, abstract si basm: batranul Grui, cu
Sanda si Ruxandra lui, Tintes, cel cu trainic rost, cu Lia lui, Bardes, cel cu adapost prin
munti salhui, cu Paltin-Crai, un Penes-iinparat, Mugur-Imparat in fine Barba-Cot, piticul
si o multime de principi falnici, omoratori de zmei, obisnuitii in basme feti-voinici, feti-
frumosi si logofeti, regi barbosi, cu sfetnicii lor invcchi{i in legi ctc. Li acestia se adauga
taranii nasaudeni in haine somptuoase, cum nu intalnim in alte parti ale tarii, de
sarbatoare:
Si altii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n margarim! Ce fele dragi! Dar ce
comori Pe rochii lungi tesute-n flori! Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-arginl.
Ceremonialul taranesc e tipic. Radvane cu miri, cu nanasi, cu socri mari escortati
de feciori calari, se aduna la locul de nuntit, la casa miresei:
 Iar mai spre-amiezi, din departari Vazuru-s-a crescand in zari Radvan cu mire, si
nanasi, Cu socri mari si cu nuntasi, Si nouazeci de feciorasi Veneau calari.
Ca si povestitorul de basm, poetul declara a nu fi in stare sa descrie frumusetea
miresei, o zana care iese insa dinpridvoi; in intampinarea mirelui:
Un trandafir in vai parea: Mladiul trup i-1 incingea Un brau de-argint, dar toata-n
tot Frumoasa cat eu nici nu pot O mai frumoasa sa-mi socot Cu mintea mea.
Nu lipseste nici vataful, adica maestrul de ceremonii al nuntilor taranesti,
prezidand intalnirea tipica dintre mire si mireasa si dand semn spre multime cu steagul:
Si ea mergand spre Viorel De mana cand a prins-o el, Rosind s-a zapacit de drag,
Vatavul a dat semn din steag, Si-atunci pornira toti sirag incetinel.
Urmeaza hora romaneasca, pe care rapsodul a prins-o in versuri de o tehnica
perfecta neintalnita pana la Cosbuc in prozodia noastra , pasul cazand pe cuvant spre a
incanta, deopotriva, ochiul si urechea. Hora este mai mult lina si usoara, solemna,
ritualica, pentru ca se joaca in timp ce mirii se cununa:
Si-n vremea cat s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Sa joace-n drum dupa
tilinci; Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdranganeii la opinci Ca-n port de sat.
Trei pasi la stanga linisor Si alti trei pasi la dreapta lor; Se prind de maini si se
desprind, S-aduna cerc si iar se-ntind, Si bat pamantul tropotind in tact usor.
Nu sunt uitate ospatul, un rau de vin" si un hotar intreg de mese, chiotele si
cantecele care insotesc hiperbolica petrecere, incat si soarele sta-n loc/ Ca 1-a ajuns si-
acest noroc/ Sa vada el atata joc/ Pe-acest pamant". in sfarsit, tipica pornire la joc a celor
batrani:
Sunt greu batranii de pornit,
Dar de-i pornesti, sunt greu de-oprit!
Si s-au pornit barbosii regi Cu sfetnicii-nvechiti in legi Si patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit, si obisnuita urare finala a lui Mugur-imparat:
Cat mac e prin livezi, Atatia ani la miri urez! Si-un print la anul! bland si mic, Sa
creasca mare si voinic, Iar noi sa mai jucam un pic Si la botez!"
Nunta lui Cosbuc este nunta obsteasca, eveniment capital, ca nasterea si moartea,
o ceremonie de neinlaturat, la care se supune toata suflarea. De aceea el nu simte nevoia
ca Eminescu in Calin de a contrapuncta reprezentarea poetica printr-un tablou de natura,
in vederea proiectiei cosmice. Poet al taranimii" prin excelenta, Cosbuc vorbeste si canta
anonim, in locul celor multi. Nunta Zamfirei este o nunta ca in basme si totodata o nunta
ca toate nuntile taranesti din toate timpurile si din toate locurile, foarte ceremonioasa,
pentru ca la asemenea intamplari taranii sunt foarte ceremoniosi, festivi, mirele si
mireasa, socrii mari si toti participantii la solemnul eveniment simtindu-se ca in oratii ,
pentru o clipa, personaje din povesti. De aici viziunea hiperbolica a petrecerii de
patruzeci de zile-ntregi" si dorinta de a mai petrece inca si la botez", pentru ca nunta e
facuta in scopul procrearii. Realismul" insa nu este de gasit, deoarece poetul, confundat
cu psihologia taraneasca a nuntii, se misca in plina indeterminare festiva si feerica. Un alt
nasaudean si la putini ani dupa Cosbuc Liviu Rebreanu, in Ion, infatisa hora si nunta cu
totul intr-alt chip, pentru ca va vorbi de o anumita hora si de o anumita nunta. Si totusi
cele doua reprezentari nu sunt incompatibile. Deosebirea vine din metoda si viziune, din
unghiul in care ochiul artistului se situeaza. in genul sau, Cosbuc e un maestru.
Sfortarea lui poetica, incununata de succes, este de a nu iesi din marginile viziunii
taranesti. Sageata, tatal Zamfirei, este necesar sa fie numai bogat spre a putea sustine o
nunta ca aceea. Frumusetea miresei este conventionala, taraneasca, cu mers istet", cu
trupul nalt, cu parul cret", cu un brau de-argint", incins peste mijlocul mladiu". Copilele
de imparat" sunt frumoase si intrulpi" (trupese, aratoasE), cu ochi sireti ca cei de vulpi,/
Cu rochii scurte pana-n pulpi,/ Cu par buclat". Flacaii-printi poarta coifuri cu vulturi ca
granicerii nasaudeni de odinioara si, calari pe cai, pozeaza pentru circumstanta:
Voinicii cai spumau in salt; Si-n creasta coifului inalt Prin vulturi vantul viu vuia,
Vreun print mai tanar cand trecea C-un brat in sold si pe prasea Cu celalalt.
Fara profunzimi, pentru ca nu sunt cerute de tema acestei poezii obstesti, Nunta
Zamfirei ramane o capodopera a genului, prin extraordinara potrivire a mijloacelor, prin
cadenta verbului, prin sententiozitatea frazei impecabil ritmate, incarcata de specificul
national al limbii, cunoscuta de poet intr-un mediu taranesc arhaic ca si Humulestii lui
Creanga cu datini si ritualuri nestramutate.
Fireste, Cosbuc nu este Creanga si, ici-colo, intalnim cate o intromisiune culta,
precum in versul: Toti craii multului rotund" sau cate o comparatie abstracta
neconcludenta, aparuta in torentul de rime: Frumoasa ca un gand razlet". in rest, insa,
cuvintele populare si expresiile ocupa tot spatiul expunerii, intr-o oralitate festiva
potrivita cu imprejurarea:
Sageata avea o fata fata lui/ Icoana-ntr-un altar s-o pui". Ea a fost petita" de toti
cati au trecut pragul" casei. Fata s-a-ndragit" de alesul" ei pentru ca acesta i-a fost menit".
Vestea nuntii, cuvantul, s-a pornit din vecini" si imparatii" din patru margini de pamant s-
au ridicat" si s-au incins" in purpura, iar doamnele lor au grabit" sa se gateasca dinadins".
Cand s-a implinit ajunul zilei de nuntit", radvanele trosneau de crai" si coborau pe
poteci de plai". Paltin-Crai starostcste" (spune oratia de nunta), treascurile" (pustile,
tunurilE) suna, felele si flacaii joaca dupa tilinci" (triscE) cu zdranganeii la opinci", iar
craiesele" stau la masa alaturea cu ghinararii de neam strain". Piticul Barba-Cot sare intr-
un picior de nu-si da rand", si Mugur-imparat inchina" cu paharul plin". in orice vers, in
orice intorsatura sintactica, impresia de oralitate taraneasca (repetam: nu cea de toate
zilele, ci una festiva, potrivita cu sarbatoarea si costumatia bogata) ne intampina
numaidecat.
Cosbuc, cel care a tradus Divina comedie in exact acelasi numar de silabe cate are
originalul, este un versificator desavarsit, egalat poate numai de Toparceanu in poezia
noastra. Sistemul metric si al rimelor serveste de minune scopului urmarit in Nunta
Zamfirei. De la schema:
Cosbuc nu se abate decat o singura data pe parcursul poeziei si atunci foarte usor,
pentru a sublinia o exclamatie, in versul 1, strofa a IlI-a (El, cel mai dragi El a venit!").
Rima ramane cu consecventa pe silaba accentuata dupa schema a a b b b a. S-ar parea ca
frumusetea acestor versuri sta in virtuozitate, in marea consecventa pe care poetul si-o
impune in prozodie, ca la clasici. Si totusi pericolul monotoniei ca si in poezia populara
autentica, unde conventia ritmica este impusa si se subintelege este cu desavarsire exclus.
Aceasta pentru ca poetul manuieste cu atata abilitate reprezentarile, incat imaginatia
cititorului (mai bine am zice a ascultatorului, pentru ca oralitatea limbii face ca poezia sa
fie auzita ca recitata de pe scena de un actor) este surprinsa in mod diferit de fiecare data.
De alta parte, formatiile sintactice sunt atat de ingenios construite, gasite in vorbirea
populara, incat dau impresia ca ele impun schema prozodica, poetul scuzandu-se parca
(asemenea starostelui care pronunta oratiile de nunta) de a nu se putea exprima decat in
cadentele si in rimele acestea, care vin din afara conditiei lui, pentru ca sunt in uzul
comun. Aliteratiile-onomatopee se asaza firesc sub accente: Si-n vremea cand s-au
cununat/ S-a-ntins poporul adunat /Sa joace-n drum dupa tilinci / Feciori, la zece fete,
cinci/ Cu zdranganeii la opinci/ Ca-n port de sat./ / Trei pasi la stanga linisor/ Si alti trei
pasi la dreapta lor/ Se prind de maini si se desprind,/ S-aduna cerc si iar se-ntind / Si bat
pamantul tropotind / in tact usor." Inversiunile insesi foarte numeroase » cad firesc sub
accent, functiunea lor principala fiind cea stilistica, incat cutare strofa poate fi transcrisa,
sub forma de proza, fara nici o pierdere: Iar mai spre-amiazi, din departari, vazutu-s-a
crescand in zari radvan cu mire si nanasi, cu socri mari si cu nuntasi, si nouazeci de
feciorasi veneau calari. Si ca la mandre nunti de crai icsit-a-n cale-alcs alai de sfetnici
multi si mult popor, cu muzici multc-n fruntea lor si drumul tot era covor de flori de
mai."
Dar cel mai mare mestesug al lui Cosbuc consta in ingenioasele rejeturi de la un
vers la altul, facute cu o mare naturalete, fara ostentatie, chiar fara aerul ca intampina
dificultati, desi aceste dificultati exista, data fiind scurtimea versului si rigoarea metrica.
Nici nu ar fi nevoie sa citam pentru ca in afara de exclamatii si acelea rare precum: El, cel
mai drag! El a venit!" (v. 1, strofa a IlI-A) nici unul din versurile poeziei nu consuma o
unitate sintactica completa. Astfel, predicatul sta in versul 1, iar subiectul in versul 2: si-
atunci din tron s-a ridicat/ Un imparat dupa-imparat" (strofa a Vi-A); temporala in versul
1, coordonata ei in versul 2, principala in versul 3, atributele subiectului in versul 4: Iar
cand alaiul s-a oprit/ Si Paltin-Crai a starostit, / A prins sa sune sunet viu. / De treasc si
trambiti, si de chiu" (strofa a XV-A) si asa mai departe. De cel mai mare efect este cuplul
de doi iambi (ws./---0 care constituie versul 6, construit absolut intotdeauna prin rejet:
ghinarari / De neam strain", atata joc /Pe-acest pamant" / Si feti-frumosi / si logofeti", ntr-
un picior /De nu-si da rand", Zile-ntregi/ Au tot nuntit", care dau poemului o miscare
molcoma si apasata totodata, ritmata puternic, ca spre a sublinia caracterul permanent si
rotativ al fenomenului nuntii si horei stramosesti.
Avand un puternic caracter popular si national, intr-o limba romaneasca
impecabila, accesibila oricui, Nunta Zamfirei a devenit o poezie scolara, de manual,
precum Cea din urma noapte a lui Mihai cel Mare de Bolintineanu sau Penes Curcanul de
Vasile Alecsandri. S-ar parea ca analiza ei nu intampina dificultati. insa pe asemenea
poezii clasice colbul scolii s-a asezat prin traditie si exegetul trebuie sa-1 inlature
revenind la modul genuin in perceperea lor, incadrandu-le la locul lor firesc in istoria
literara, spre folosul cultivarii gustului pentru frumos al noilor generatii.