Nuvelistica lui Liviu Rebreanu este considerata, in general, o etapa pregatitoare a creatiei sale

majore, cea romanesca, ce va aduce, ca un aspect nou si original, viziunea umanului ca

multime si a omului ca element al grupului social.
Nuvela Prostii este publicata in 1910 in revista Convorbiri critice" si apoi, cu rectificari
nesemnificative, intr-o serie de volume ca: Framantari (1912), Nuvele si schite (1921),
Oameni de pe Somes (1925).
Asa cum remarca T. Vianu, nuvela prezinta taranul in umila si precara sa realitate sociala, in
scene crude, izolate din cadrul de farmec si poezie al naturii, dar cu o putere de observatie
incisiva care anunta un maestru" (Arta prozatorilor romani).
Pornind de la un fapt banal - proiectata deplasare cu trenul a batranului taran Nicolae Tabara
si a feciorului sau spre Salva -, autorul creeaza o situatie exemplara, in care accentul e pus pe
derularea dramatica a secventelor epice, in care fiecare amanunt semnifica, textul fiind un
adevarat document sociologic si moral.
Construita bipolar, pe tensiunea dintre apelativul protagonistului din debutul brusc al nuvelei:
"Doamne-ajuta!" si imprecatia din final: "Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!", nuvela se
structureaza in doua parti. Din punctul de vedere al ritmului naratiunii, prima parte reda
pregatirile de plecare la gara ale lui Nicolae Tabara si ale feciorului sau, drumul, sosirea in
gara pustie, iar a doua, mai ampla, relateaza incercarea esuata a taranilor de a se urca in tren,
intr-o tehnica cinematografica, cu prim-planuri ce se deruleaza intr-un ritm accelerat.
Miscarea circulara, intoarcerea in punctul initial al naratiunii, poate fi prevazuta din prima
secventa narativa, in care pregatirea de plecare a celor doi tarani e punctata de amanunte"
premonitorii: Cand sa iasa, Nicolae Tabara se poticni in prag si cat p-aci sa se pravale cu
dasagii pe umar cum era"; glasul ragusit de spaima" al sotiei il atentioneaza ca asta nu
inseamna bine!", ca un ecou al nelinistii interioare a personajului care exclama: "Doamneajuta!".
In drumul spre gara, ochiul naratorului inregistreaza starile sufletesti ale personajelor
infatisand o natura in regim simbolic. Feciorul merge ciulind urechile (...) parca i-ar fi fost
frica sa nu se napusteasca cineva asupra lor". In noaptea de pacura, urmele pervazurilor se
tolaneau raschirate ca degetele unei maini uriase" in lumina galbuie si mucezita a felinarului
funigit din coltul ulicioarei".
Ajunsi in gara pustie ca o toaca", tatal si fiul se cocolosesc" pe o lespede de piatra, langa o
banca pe care nu indraznesc sa se aseze, considerand-o rezervata unor calatori mai de seama.
Gemetele lor inabusite de parc-ar fi fost stransi in curele", caracterul repetitiv al replicilor
redau teama din sufletul lor, sugerata si de imaginea plopilor de pe malul Somesului ale caror
coroane se ridicau negre ca niste maini amenintatoare". Sosirea grabita a babei cu fata
zbarcita ca o hriba uscata" reface triunghiul uman, iar intrebarea ei ingrijorata: Oare am
intarziat, oameni buni?" leaga organic aceasta secventa cu inceputul nuvelei, cand cei doi
pleaca la gara cu noaptea-n cap ca sa nu intarziem".
Momentul aparitiei hamalului anticipeaza finalul dramatic al aventurii" personajelor. Desi
Nicolae Tabara il saluta smerit", iar baba il intreaba cu sfiala: Oare vine degraba,
domnule?", acesta se ratoi" cu brutalitate: Ce-mi tot darlaiesti aici, babo?".
Treptat gara se dezmorti", se aprind lampile, sosesc alti calatori si chipurile celor trei se
aglutineaza in portretul colectiv al taranilor cu fetele supte, cu umerii obrajilor iesiti in afara,
cu barba si mustatile zbarlite". Apare seful de gara, se deschide casa de bilete si Nicolae cu
feciorul se ingramadesc spre rampa. Dar un vardist coscogea" il insfaca pe Nicolae scurt de
guler si-l bruftului indarat" pentru a face loc unui domn bine imbracat". Seful le arunca
priviri dispretuitoare inchizand ghiseul, iar cand trenul soseste, taranii alearga debusolati intre

vardist si conductorul care striga batjocoritor: Unde mergeti prostilor? (...) Mai la vale,
prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!".
Replica batranului taran cand, in sfarsit, primesc biletele: Iarta, domnule, iarta-ne si nu ne
napastui... Ca noi suntem prosti, pacatele noastre... Pesemne asa ne-a lasat Dumnezeu, prosti
si necajiti si nepriceputi..." e dramatica, reflecta umilinta indelung indurata ca pe o
fatalitate.
Taranii incearca in zadar sa se urce in trenul ce incepe a inainta. Conductorul se napusti"
asupra lui Tabara, ii tranti un pumn in ceafa si-l imbranci pe scari la vale". Racnetul lui:
Sa va sculati mai devreme, putregaiule, si sa nu mai mocositi, fire-ati ai dracidui sa fiti!", cade
ca o amara batjocura asupra feciorului si babei care se uitau cu ochi sticlosi de spaima" si
asupra lui Nicolae care se ridica insangerat din prundisul in care fusese aruncat in timp ce
sufletul ii sangera si-l durea mai strasnic ca ranile fetei". Aruncand o privire muta in urma
trenului", mania si revolta din sufletul sau izbucnesc in imprecatia finala:"Nu v-ajute
Dumnezeu-sfantul!".
Luandu-si poverile in spinare, cei trei pornesc inainte pe o carare spinoasa, cu capul plecat,
cu inima urnita ", in lumina soarelui ce isi inalta biruitor capul si improsca in fetele
drumetilor beteala de raze purpurii". In maretia ei, natura ramane indiferenta la dramele
oamenilor.
Nuvela ilustreaza in fapt confruntarea violenta, fara putinta de reconciliere, a doua categorii
sociale: aceea a taranilor saraci, a prostilor", dispretuiti si descurajati, si cea a functionarilor
unui regim opresiv. Taranii sunt individualizati prin protagonistul Nicolae Tabara, feciorul sau
si o baba, dar autorul e interesat de afirmarea grupului, de aceea notatiile privind portretul
fizic lipsesc sau sunt sumare. Utilizand o subtila retea de automatisme verbale, gestice si
comportamentale, autorul reda teama, sfiala, neincrederea, oboseala si suferinta unei paturi
sociale care nu are parte decat de dispret, batjocura, violente. Ei sunt prostii", asa cum pare sa
sugereze chiar titlul, a caror infrangere e evidentiata de nivelul de suprafata al nuvelei.
Termenul, reluat pe parcursul naratiunii, capata o semnificatie aparte in replica in care
protagonistul recunoaste ca el si ai lui sunt prosti: Ca noi suntem prosti, pacatele noastre..."
Dar vorbele eroului sunt intelepte, adevaratii prosti sunt cei ce nu le pricep. Privirea cu care
eroul urmareste plecarea trenului -devenit simbol al unui regim strivitor pentru cei slabi si
prosti" - ascunde sensuri mai profunde, e mai degraba manie si orgoliu, tacere acuzatoare.
Celelalte personaje, functionarii, fac parte dintr-o ierarhie de opresori si oprimati, de la seful
de gara la hamal, fiecare insa semet in sufletul sau" ca poate certa si violenta pe cineva mai
slab, toti dispretuitori, brutali si batjocoritori cu cei prosti".
Nuvela se remarca prin sobrietatea notatiei. Cuvintele alese dintr-un fond de provincialisme
ingrate" (Tudor Vianu): se cotosmani", pacai", mocosi", "a darlai" etc. si, mai ales,
metaforele si comparatiile sugereaza maiestrit starile sufletesti ale personajelor: feciorul
tandalea ca un manz trudit, ciulind urechile", zgomotul apelor e asemenea cu tanguirile
neintelese ale unor oameni prapaditi de nevoi" etc.
Coeziunea interna a textului, desenul in carbune al personajelor, culoarea limbajului conduc la
ideea ca, inca din proza scurta, Liviu Rebreanu isi depaseste metoda realista in spirit modern.