Mitul romanesc in balada Miorita

Mitologia românească are un spaţiu bine definit, are aceeaşi istorie neîntreruptă cu a
poporului care a creat-o. Mitologia devine un act de existenţă, este mărturia unui mod specific de
a fi în lume, a unui comportament spiritual mereu ancorat în istorie. Este conştiinţa mitică la care
s-a referit omul de-a lungul întregii istorii a neamului românesc.
Înclinaţia spre creaţie şi spre frumos a poporului nostru s-a manifestat din cele mai vechi
timpuri, în toate domeniile şi în cele mai variate forme: în muzică, dans, prelucrarea materialelor,
arhitectură, literatură. Cusăturile, broderiile, sculptura în lemn sau piatră, construcţiile, dansul
popular şi altele, sunt tot atâtea căi de exprimare a gustului pentru frumos, armonie, eleganţă.
De-a lungul timpului, creaţia folclorică, fie ea în versuri sau proză, a cunoscut şi dezvoltat
numeroase specii: bocetul, cântecul, strigătura, balada populară, basmul, snoava sau legenda.
Folcloristica românească a acordat încă de la începuturile sale atenţia cuvenită epicii noastre
populare care reprezintă o importantă valoare prin „oglindirea realistă şi evocarea pitorească a
vieţii, a moravurilor, năzuinţelor si luptei maselor populare de-a lungul istoriei” . O categorie
folclorică mult discutată este balada. Balada este o specie a genului epic, prin excelenţă
declamator. Se evoca astfel fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice
Balada poate fi considerată drept una din marile sinteze ale culturii româneşti, ale sufletului
poporului român. Motivele pe care le include în structura ei au o largă circulaţie în cultura populară
românească şi rezonanţe puternice în
cultura naţională. Această deschidere largă a poemului, caracterul lui cuprinzător în ce priveşte
valorile pe care le subsumează, presupune o mare complexitate a semnificaţiilor, amplificată de
existenţa unui număr mare de variante, cu deosebiri de structură şi substanţă. Prin tot ce au mai
specific, creaţiile populare reprezintă sinteza experienţei de viaţă a românilor, răspunsul pe care,
în sensibilitatea sa, omul simplu l-a dat de-a lungul timpului problemelor fundamentale ale
existenţei.
Cele patru mituri fundamentale sînt fructificate bogat în literatura romana populară şi
cultă. Primul este cel al originii şi formării poporului din simbioza daco-romană. El are o bază
istorică certă, demonstrată de fapte şi documente, dar, dincolo de acestea, mitul acestei origini
persistă în folclor şi în creaţia cultă. El se numeşte „Troian şi Dochia”.
Al doilea mit inspirat, dinamic şi creator, este al meşterului Manole, din „Mănăstirea
Argeşului”.El simbolizează spiritul creator al poporului român, animat de elan constructiv . Ca şi
celelalte mituri , cel al meşterului Manole are un fundament istoric cert, devenind un element al
psihologiei poporului .
Al treilea mit, acceptat ca general „fiindcă a devenit motiv literar, este cel al
„Zburătorului”, simbolizând criza adolescenţei.
Al patrulea mit, cu adâncă trăire colectivă, este simbolizat în capodopera literaturii
populare: „Mioriţa”.
„Mioriţa” relevă existenţa de veacuri a poporului român, prin păstorit, unitatea lui
etnică, prin cei trei păstori din trei regiuni româneşti – Vrancea, Moldova şi Transilvania, cel
puţin aşa figurând în interpretările sale de început, în care probabil receptarea mesajului a fost
superficială. În textul baladei, Constantin Brăiloiu identifică mai multe teme folclorice posibile.
Toate temele urmăresc anumite ritualuri mitice, astfel în cadrul Mioriţei s-ar întâlni de fapt un
descântec de pacificare a sufletului pentru trecerea sa pe celălalt tărâm. Balada ar mai putea avea
ca tema un bocet cântat la moartea în singurătate a unui păstor. Ţinând cont de obiceiurile
tradiţionale consemnate de numeroşi etnologi, Brăiloiu consideră ca este la fel de posibil ca
această baladă sa reprezinte simularea unei căsătorii postume a celor morţi de tineri sau
„nelumiţi”. În zorii umanităţii, angoasa provocată omului de raportarea la universul cunoscut
(Tărâmul acesta) şi la cel necunoscut, dar intuit (Tărâmul Celălalt), învăluite în aure de mistere,
îşi găseşte “vindecarea” prin instituirea, conform modelului biblic, a CUVÂNTULUI ca
instrument de cunoaştere. Prin cuvânt omul numeşte realitatea cunoscută şi necunoscută. Se
ajunge astfel la interpretarea din punct de vedere mitic a baladei Mioriţa
Iniţial, această baladă a fost interpretată ca un mod de caracterizare a poporului din
mijlocul căruia a apărut, popor aflat sub semnul fatalităţii. În cercetarea lui I. Filipciuc se
regăseşte această idee că „există în cultura noastră o veritabilă încăpăţânare hermeneutică de a
condamna pasivitatea, fatalismul, ciobanului mioritic în faţa violenţei criminale a fraţilor.[…] În
definitiv i se reproşează moldoveanului că n-a urmat legea talionului.”1 Unii cercetători
consideră că în Mioriţa se întâlneşte violenţa sacră, singura eficientă pentru restabilirea liniştii
gurii de rai. Se accentuează de fapt funcţia reglatoare a violenţei sacre, sacrificiale. Heraclit
afirma că războiul/violenţa stă la originea tuturor lucrurilor, însă nu violenta perpetuă, pentru
asta ar transforma totul în Infern. Cei trei ciobănaşi descind de pe „o gură de rai”,iar coborâşul
lor poate fi asemănat cu o coborâre ad inferos deoarece pacea este mereu ameninţată e violenţă,
chiar şi în creaţiile utopice perfecţiunea este ameninţată de imperfecţiune. Edenul este la orice
pas pe cale să se destrame. Imaginea ciobănaşului asta ar dori să sugereze, „jocul ontologic
dintre sacru si profan, dintre fiinţă şi existenţă.”2 În opinia multor critici ar exista o legătură
strânsă între cei trei ciobănaşi şi mitul biblic al lui Cain şi Abel, cele două personaje biblice
formând „dublul monstruos” ce plănuiesc uciderea celui de al treilea personaj care ajută la
restabilirea echilibrului. „Cei doi în coborâşul lor din gura de rai, ar trebui să se identifice cu
dublul monstruos, întotdeauna fratricid. Unul din ei ar trebui sa-l ucidă pe celălalt. Dar nu
sentâmplă aşa, nu trec în postura lui Cain si Abel, dar nici nu o pot elucida[…] Vrînceanul şi
ungureanul au fost integral demonizaţi prin invidie şi crima pusă la cale. Dar
demonizarea[…]duce implacabil la denaturarea structurii mitice, căci o suprapune total peste
fratricidul interminabil al crizei sacrificiale.” Nicolae Steihardt identifică în cei doi ciobănaşi,
ungurean şi vrâncean, mediul înconjurător „cel mai apropiat”, fiind de părere că acesta „ne
omoară în cele din urmă: apa pe care o bem, bucatele pe care le mâncăm, aerul pe care îl
respirăm.” Mioriţa ar fi din această perspectivă nimic altceva decât „o meditaţie
angoasatconsolatoare a omului muritor.”Şi în această interpretare găsim motivarea atitudinii
ciobănaşului.
Nu este o atitudine ce trădează laşitatea, ci din contra, este o acceptare demnă a morţii. Tabloul
nunţii reprezintă o cale de consolare, este o nuntă mistică inspirată din orfism unde ideea
fundamentală era cea a nemuririi. Este exprimată „ideea supravieţuirii după moarte într-o formă
ţinând cumva de creştinismul primitiv.”3 Cu privire la elementele esenţiale ale Mioriţei, H.
Stamatu susţine ca ar fi vorba nu doar de nunta mistică ci şi de ceva ce „a impresionat mai mult
decât ar fi putut impresiona un fapt ritualic repetitiv”, iar acest fapt este de fapt uciderea lui
Orfeu: „Ca şi Orfeu, păstorul mioritic comunică cu animalele prin grai şi muzică.”
Există diverse opinii şi în ceea ce priveşte rolul jucat de „mioara năzdrăvană”, cum este
numita cel mai frecvent. Aceasta are puterea de a vorbi, fapt care ma duce cu gândul la faptul că
„animalele sunt cele care dezvăluie sacralitatea locului”4 În cartea lui Ion Filipciuc5 găsim de
asemenea păreri care susţin că mioara este de fapt semn al mediului natural. Alte voci susţin că
vocea mioarei ar trebui atribuită unei voci oraculare a destinului. „Societăţile pastorale au
moştenit de la vechile culturi vânătoreşti credinţa că gesturile şi revelaţiile animalelor au funcţia
unui oracol, pentru că acestea cunosc viitorul.”6 De aceea este îndreptăţită parerea conform căreia,
în Mioriţa întâlnim o moarte ritualică pe care ciobănaşul o primeşte fără împotrivire
deoarece „pacea comunităţii cere sacrificiul său”si mai presus de orice, ciobanaşul reprezintă
felul în care poporul concepe viaţa, ca izvorând dintr-o comuniune totală cu elementele naturii, si
deci moartea nu este decât o încheiere a unei etape dintr-un circuit care continuă pe plan cosmic
la infinit. Tot cu privire la rolul mioareai N.Steinhardt era de părere că „moartea e vestito de un
animal pentru ca de fapt omul - ahtiat de veşnicie - nu-şi poate concepe propria moarte.”
În finalul baladei asistăm la partea iniţiatică, aceea a pastorului care s-a însurat „cu o mândră
mireasă/ a lumii crăiasă.” H Stamatu afirma că „aici nu se găseşte o repetiţie a unui lucru spus de
două ori” ci este vorba despre „două nunţi care la un loc sunt nunta perfectă”, adică este vorba de
o nunta cosmică şi una acosmică.