Universitatea VALAHIA, Târgoviște

Prgramul de conversie profesională

Pedagogia învățământului primar și preșcolar, anul I

Analiza operei lui Ion Creangă

Amintiri din copilărie

Coordonator
Lect. univ. dr. Sânziana Sterghiu

Cursant:
Văduva Raluca Mariana

Târgoviște,
2019
 În galeria marilor clasici, ilustrând în absolut o specie literară anume, Ion Creangă se distinge ca
maestru al povestirii. Opera sa, sinteză spirituală a poporului nostru, este, după expresia memorabilă a
lui Garabet Ibrăilieanu, o adevărată epopee (Creangă este “Homer al nostru”) în care ne recunoaştem
fiinţa naţională în datele ei fundamentale. Scriitor “poporal” prin izvoarele inspiraţiei şi prin
accesibilitatea largă, autorul Poveştilor şi Amintirilor din copliărie reprezintă o valoare perenă,
profund originală prin rafinamentul artei sale. S-a născut la 1 martie 1837 la Humuleşti. Părinţii lui au
fost Ştefan a Petrei Ciubotarul şi Smaranda Creangă. A mai avut încă şapte fraţi. În 1847 incepe şcoala
de pe lângă biserica din satul natal, Humuleşti, unde copiii erau învăţaţi de dascălul satului. Mai tarziu
este trimis la bunicul din partea mamei, David Creangă. Acesta îl duce la şcoala din Broşteni. În 1853
este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele de Ştefănescu Ion. Acolo, el îl are ca
profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). Smaranda, o femeie foarte ambiţioasă, dorea ca fiul
ei să ajungă preot şi de aceea il înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. La această şcoală apare sub
numele de Ion Creangă, nume pe care il va păstra toată viaţa. Şcoala din Fălticeni se desfiinţează, aşa că
Ion Creangă pleacă la Iaşi şi se înscrie la cursul inferior al Seminarului teologic. Din 1855 până în 1859,
Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal, pe care l-a iubit
atât de mult şi de care nu a vrut niciodată să se despartă. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica
preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acestei biserici. n
1864 Creangă il întâlneşte pe Titu Maiorescu, care îl numeşte învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
Timp de 12 ani este dascăl şi diacon pe la diferite biserici din Iaşi, dar deoarece nu respectă anumite
reguli impuse de biserică este exclus definitiv din rândurile clerului. În 1875 îl cunoaşte pe Mihai
Eminescu, de care îl va lega o frumoasă şi durabilă prietenie. Acesta, dându-şi seama de talentul de
povestitor al lui Creangă, îl îndeamnă sa pună pe hârtie ceea ce povestea cu atâta haz. În 1875 publică
povestea „Soacra cu trei nurori”, care este foarte bine primită de cititori şi criticii literari. Colaborează
pe la diferite ziare şi reviste, la scrierea unor manuale. Apariţia sa la diferite cenacluri literare transforma
intâlnirile respective în adevărate evenimente, marele povestitor reuşind să impresioneze cu povestile si
povestirile sale pline de haz.
Între 1875 şi 1883 scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889 a fost mai tot timpul
bolnav. Suferă foarte mult la moartea lui Eminescu, astfel că, in ultima zi a aceluiaşi an în care moare
Eminescu(1889) moare şi marele povestitor în bojdeuca sa de la Ţicău. Ion Creangă e un “artist superior”
(G.Călinescu) în care poporul întreg îşi regăseşte vocaţia creatoare, iar Amintiri din copilărie
reprezintă, incontestabil, momentul cel mai înalt al artei sale de povestitor.
De inspiraţie autobiografică, lucrarea dezvoltă tema copilăriei, fixând, într-un număr restrîns de
pagini, un univers necunoscut, până la autorul ei, în literatura română. Nică, eroul principal al cărţii, este
simbolul acestui univers. Prin el, Ion Creangă a impus la noi mitul copilăriei fericite, al “copilăriei vesele
şi nevinovate”, după care omul matur suspină la fiecare început de capitol: “Stau câteodată şi-mi aduc
aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, dragăliță-Doamne, a
mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei…”. Amintirile… sunt, aşadar “povestea” vârstei inocente
evocate nostalgic într-un neobosit monolog, în care scriitorul apare deopotrivă ca personaj şi că narator.
De altfel, toată literatura lui Creangă lasă impresia că e destinată a fi spusă, iar nu citită, autorul ei
“interpretând” fiecare rol, comentând situaţii, filozofând pe marginea lor, încât cititorul trăieşte
sentimentul că asistă la un adevărat spectacol. George Călinescu a sesizat această trăsătură esenţială a
prozei lui Creangă, afirmând că, aidoma lui Caragiale, în Momente, creatorul lui Nică e un “dramaturg
deghizat”. De aici decurge şi tonalitatea generală a Amintirlor…. sale. Interlocutorilor săi imaginari li
se adresează direct, ori de câte ori trece la o nouă întâmplare, ca pentru a-i pregăti sufleteşte să întâmpine
o altă “istorie” nemaipomenită. O serie de formule de legătură între un episod şi altul are chiar această
funcţie: “D-apoi cu Moş Chiorpec ciubotarul…”, “D-apoi cu smântânitul oalelor ce calamandros
făceam”, “Întocmai după cea cu cireșele vine alta la rând” etc.
Reiese că acest roman memorialistic se constituie dintr-o succesiune de episoade a căror ordine e
disctată de fluxul memoriei afectivă, între ele neexistând o delimitare strictă. Procedeul e cel al povestirii
în lanţ, cu respectarea, în linii mari, a cronologiei evenimentelor. La rândul lor, acestea sunt organizate
în patru capitoe, fiecare oglindând un anumit moment biografic. E semnificativ că primul capitol ni-l
prezintă pe Nica la întâiul său contact cu şcoala, iar ultimul e dedicat plecării la Iaşi în vederea continuării
studiilor. Între ele sunt aglomerate o sumedeinie de întâmplări, fiecare jucând rolul ei în formarea ca om
a personajului.Încet-încet, sfera de cunoaştere se lărgeşte, copilul ia în stăpânire lumea prin morală pe
care fiecare păţanie nouă i-o impune, astlfel, între Nica de la începutul cărţii şic el de la sfârşitul ei, există
o deosebire vizibilă. Accentul cade însă pe ideea de şcoală, al cărei rol formativ este esential.E şi motivul
pentru care Amintirile … se deschid şi se închid cu această imagine. Faptul că dintre personaje cel mai
bine conturat este Smaranda, mama intransingentă ce ţine morţiş ca fiul ei să se dedice învăţăturii,
comportă şi el aceeaşi explicaţie. Pe acest plan, Nică e creaţia exclusivă a mamei. Învăţătura devine
restul vieții lui iar anii de şcoală – itinerariul spre cunoaştere.
Plecarea la Broşteni, echivalează, ca şi pentru Harap-Alb, cu o aventură în necunoscut, de aceea
pregătirea pentru drum se desfăşoară după un anumit ritual ce marchează însemnătatea călătoriei.
Întâmplări şi primejdii neprevăzute îl asaltează: căderea în Ozana, tunsul pletelor, aşezarea în gazdă la
Irinuca, râia, dărâmarea bojdeucii, fuga cu pluta pe Bistriţa. Humuleștii rămân totdeauna elementul de
referinţă, revenirea în sat semnificând urmărirea unui destin, că proiecţie a universului natal. Copilul
simte că rădăcinile lui sunt aici, că se identifică cu pământul şi cu oamenii lui (“O bucată de huăa
însufleţită din Humulești”), de aceea încearcă să respingă tentativele mamei de a-l rupe de vatră.
Întâmplările, rememorate din perspectiva omului matur, interesează doar în măsura în care i-au dat o
imagine asupra lunii, îmbogăţindu-i experienţa. Dincolo de hazul pe care-l transmit, rolul lor e unul
formativ. Se observă că mai toate sfârşesc prin eşec, pentru că Nică trebuie să înveţe din toate câte ceva
( ce experienţă interioară ar fi dobândit el, dacă nu ar fi fost prins de mătuşa Marioara la cireșe, iar
parintii lui n-ar fi fost obiligați să plătească paguba?). Ca şi Harap-Alb, Nică învaţă că oamenii sunt buni,
harnici, generoşi, întreprinzători că mama sa, hâtri ca moş Chiorpec şi ca ,moşneagul din târg, dar şi
lacomi, zgârciţi, ursuzi şi cicălitori că mătuşa Mărioara, popa Oșlobanu şi alţii asemenea. La Fălticeni îl
aflăm deja adolescent, asimilând şi alte experienţe: petrecerile din casa gazdei, întâlnirea cu “fata popei
de la Folticenii Vechi”.
În capitolul al patrulea, eroul trăieşte drama înstrăinării definitive, ieşirea din tărâmul miraculous
al copilăriei.Sosirea la Socola se produce “într-un târziu, noaptea” – simbol al necunoscutului în care
Nică se simte lipsit de apărare. Ca toate celelalte personaje ale cărţii, Smaranda e şi ea o prezenţă
autentică, dar lipsită de complexitate. Absenţa portretului fizic e compensată de cel moral. De fapt, ea
însumează atributele clasice ale mamei: e iubitoare, dar fără să-şi divulge sentimentul, devotată cauzei
familiei, aspră şi răbdătoare, pricepută în “năzdravanii” de tot soiul, spre uimirea copilului, dovedeste
tact pedagogic din instinct, e superioară bărbatului prin înţelegerea justă a lucrurilor.Tatăl e caracterizat
prin contrast: legat de pământ, e mai conservator decât Smaranda, mai tolerant cu copiii, lipsit de ambiţie,
harnic şi dispreţuitor faţă de învăţătură, al cărei rost nu-I spune mare lucru. Celelalte personaje sunt şi
mai sumar prezentate.Individualizarea se produce prin tehnica detaliului. De pildă, Smărăndiţa e o
“zgâtie de fată”, bădiţa Vasile e “harnic şi ruşinos că o fată mare”, Trăsnea e “tâmp în felul său”,
dascălul Iordache are “darul suptului”, Nic-a lui Costache e înaintat la învăţătură “până la genunchiul
boraștei” etc. Fiecare e, în felul său, un caracter.
Creangă nu creează oameni, ci doar îi descrie, diferenţiindu-i sumar şi văzând în ei categoria căreia
îi aparţin: Smaranda e mama, Ştefan a Petrei e tatăl, Nică e “copilul universal” (George Călinescu),
Mogorogea, ca şi Gerilă, e certăreţul, Trăsnea e omul greu de cap etc. Prezenţele lor sunt tipice, ca şi
întâmplările pe care le trăiesc. Acestea din urmă nu sunt extraordinare, dar par aşa prin darul
povestitorului de a le prezenta. Tocmai în maniera de a “spune”, constă originalitatea inconfundabilă a
lui Creangă. Tehnica narativă e a citatului erudit, graţie căreia există un continuu paralelism între
întâmplări şi proverbele în care acestea se regăsesc.Trecerea se face prin sintagmele “vorba ceea” sau
“povestea cântecului”. În acest sens, Creanga a fost comparat cu Anton Pann şi Fr. Rabelais, adevăraţi
depozitari ai tradiţiilor. În rest, oralitatea stilului şi perspectiva comică oferă Amitirilor… o
individualitate inconfundabilă.
Farmecul evocării tine, în primul rând, de exprimarea poznaşă, mucalită a adevărurilor. Frazele
de acest tip stârnesc în chip spontan hazul: “Când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă”;
“Dar şi sărac aşa că în anul acesta, că în anul trecut şi că de când sunt, niciodată n-am fost”. Unele
cuvinte capătă forme neaşteptate său intră în combinaţii surprinzătoare, producând acelaşi efect: moş
Chiorpec I se adresează lui Nică cu “Bine-ai venit, nepurcele!”, Oșlobanu “furluase”, popa Buliga zis
Ciucălău, e pomenit cu "Dumnezeu să-l iepure", la 1848 Nică suferea de o "cinstită de holeră" la carte
e "slăvit de leneș" etc. Unele nume şi porecle produc şi ele umor prin sonoritate şi sens: Torcălău,
CIucălău, Trăsnea, Chiorpec, Bodrângă şi altele, spre a nu mai vorbi de scene, precum cea a întoarcerii
lui Nică de la scăldat, gol-puşcă, sau cea cu dascălii de la Fălticeni ce “dondanaiau” ca nebunii, învăţând
gramatica lui Măcărescu.
În general, stilul lui Creangă e lipsit de o figuraţie stilistică bogată. Garabet Ibrăileanu sesizează
primul absenţa metaforei, proprie autorilor epici prin excelenţă. În schimb, naturaleţea şi oralitatea se
impun cu precădere ca atribut așe stilului său. Abundența locuţiunilor populare (“Mi-am luat rămas-bun
de la călcâie”),a zicerilor tipice (“toate că toate”, “de voie de nevoie”), a expresiilor onomatopeice,
interjecţiilor şi verbelor imitative (“zbârr!”, “haț”, “huştiuluc”, “a clămpăni”, “a găbui”…), limbajul
afectiv (folosirea dativului etic “mi”, “ţi”, prin care implică şi participarea “auditoriului”) dovedesc un
scriitor exponenţial.Atât de caaracteristic pentru vorbirea noastră individuală, încât Tudor Vianu afirmă
că, prin Creangă, “poporul întreg a devenit artist individual”.