Amintiri din copilărie

Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în
1881, ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte fiind
publicată postum, în 1892.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi
un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion
Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.
Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în
evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii.
Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.

 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria viaţă,
autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În relatarea
amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea întregii vieţi.
Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul „amintiri”
vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.

Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”,
mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele
nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în
conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George Călinescu)
Ion Creangă
Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de
figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând,
urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la copilărie
până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar personajele
sunt numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la
persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin
intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în ultima
parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a faptelor relatate este făcută
de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi timp personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal
Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile
noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în
satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care
se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel,
[...] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu
flăcăi voinici şi fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică frumoasă şi
nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu
înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le
aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”.
„Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul
bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în
funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei
prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa
de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.
Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci de
suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la
Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor
bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă pe
acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese decât un
pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i
duceau la Piatra Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească alt
dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a
urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să
învăţ mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar
mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş
din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o
dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o
lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de
întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple
de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni, spre
uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracţie
pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega
mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum
inima de bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la
soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea,
supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această parte, naratorul
povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrei,
episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările copilăriei:
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Poate că
nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea
conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru
copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă: „Copilul
încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu
voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-
ţi ia auzul, şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea
cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau gălăgia cea mai mare tocmai
când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea
îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul rostit de Ştefan este un argument în plus pentru
„copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se joacă
imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor: „Doamne
miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu
bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu,
după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea „câteva tapangele (lovituri
date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi
răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui său,
moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă şi
plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află
de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface
că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi
începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos
din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în
„nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa
Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până
ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini
de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste
gard, se duce acasă şi este „foarte cuminte în ziua aceea ...”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-i
impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa
Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său
pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din
această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea
ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă,
Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l
spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-
dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la
prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la
teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac, bagă mâna în scorbură, prinde
pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura
scorburii o lespede, duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o
ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe
Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să
nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în
târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când se apropie de el „un
moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”,
apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept,
pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat
şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin
târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se
înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din
pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-
pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care
vorbesc vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de
la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să
plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să
te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală
pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu
mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom
avea altă vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti, amuzându-se
despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi
(porumb\ prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o
sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai
dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi
harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de
bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta un
boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici
cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în
anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice
cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând
referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul
Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele
de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai
lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de
şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea
în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de
foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare
aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o
imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă .
Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este silit
să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul
din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa
nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. La
începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul
Humuleşti. Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca
cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima
de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia cântecele
lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi
fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea
humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o
zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe
Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de
inimă” să plece printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la Seminarul
de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan
şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Nică
încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre
străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când
băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând
că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase
copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de
Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.
 Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă
vreme”. Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu
amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu
poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece mama.
În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi
îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi
până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea
în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care
urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge

ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public care ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? - Numaidecât
popă, zise tata.”

 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;

 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;

 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;

 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;

 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în loc
strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;

 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;

 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;

 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba unei
babe”;

 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;

 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”

 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a boncălui etc.

Umorul în proza lui Creangă

Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa
satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având
o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi
vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi: „Şi
să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu,
răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”

 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”,
„slăvit de leneş”;

 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar
băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;

 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate”;

 autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”;

 ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că laşul ista-i mare şi,
Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”;

 caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul.
Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate
prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi...”;

 poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;

 situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele, cu pupăza, cu
scăldatul, păţaniile din timpul şcolii etc.;

 diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.

 Povestea lui Harap Alb

Ion Creangă a publicat Povestea lui Harap-Alb1 la 1 august 1877 în „Convorbiri literare”.
Titlul basmului este împrumutat de la eroul principal, inspirat probabil din poveştile arabe2. De
altfel, autorul a valorificat în naraţiunea sa şi motive din poveştile romanticilor germani3.
Subiectul. Împăratul Verde, tatăl a trei fete, cere fratelui său, craiul, să desemneze drept
urmaş la domnie pe unul dintre cei trei feciori. După eşecul primilor doi fraţi de a părăsi hotarul
moşiei părinteşti, mezinul este sfătuit de Sfânta Duminică să pornească la drum împreună cu
armele, calul şi hainele din tinereţe ale tatălui său. Feciorul cel mai mic al craiului descoperă cu
greu semnele vitejiei din tinereţea tatălui său şi porneşte hotărât în marea lui călătorie. Ascultător
şi curajos, el înfruntă ursul care îl întâmpină la ieşirea din hotarul părintesc. Acesta era de fapt
tatăl lui, deghizat astfel pentru a verifica destoinicia feciorilor săi în afara spaţiului ocrotitor al
familiei. Impresionat de hotărârea mezinului, craiul îl binecuvântează şi îl lasă să-şi continue
drumul spre împărăţia lui Verde-Împărat. Înainte de despărţire, el îl sfătuieşte să nu se încreadă
în omul spân şi în cel roşu.

Ca în orice basm însă, fiului de crai îi este destinat a se întâlni cu Spânul şi a se lăsa
şantajat de acesta, devenindu-i slugă până „când va muri şi va învia”, deoarece în credinţa
populară românească „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Obligat să-şi respecte jurământul faţă de
Spân, la curtea lui Verde-Împărat mezinul craiului împlineşte sarcini periculoase. El aduce, cu
ajutorul Sfintei Duminici salate din Grădina Ursului, precum şi pielea cu nestemate a cerbului,
descoperind prin destoinicia lui răutatea sufletească a stăpânului.

Trimis de Spân să-i aducă pe fata năzdrăvană a lui Roşu-Împărat, Harap-Alb se

întovărăşeşte cu personaje cu puteri supranaturale, întâlnite în drum: Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Împreună cu aceştia, el reuşeşte să traverseze cu bine probele
periculoase la care îl supune împăratul Roşu: înnoptarea într-o cameră de fier înroşită, epuizarea
unor cantităţi uriaşe de mâncare şi băutură, păzirea camerei fetei pentru a-i împiedica fuga,
identificarea fetei adevărate de dublura ei, aducerea smicelor de măr dulce şi a urcioarelor cu apă
moartă şi cu apă vie. Ajunsă la curtea împăratului Verde, fata năzdrăvană a împăratului Roşu îl
refuză pe Spân şi îşi declară dragostea pentru Harap-Alb. Spânul se crede trădat de acesta şi îi
taie capul. Readus la viaţă de către fata împăratului Roşu, protagonistului îi pare că se trezeşte
dintr-un vis adânc şi exclamă: „Ei, da din greu mai adormisem!”. Adevărata identitate a
feciorului de crai se află aşadar numai după ce fata denunţă împăratului Verde înşelătoria iar
calul lui Harap-Alb îl pedepseşte pe Spân aruncându-l din înaltul cerului. Finalul basmului se
încheie fericit, prin căsătoria celor doi tineri şi preluarea conducerii împărăţiei unchiului său de
către Harap-Alb.

În ipostaza de Harap-Alb, feciorul de crai nu adresează nici un cuvânt Spânului, el

deschizându-şi sufletul ajutoarelor sale: calul, Sfânta Duminică, prietenii de călătorie.
Verişoarele lui şi fata împăratului Roşu îi intuiesc adevărata identitate şi îl înfruntă curajos pe
Spân, luând apărarea tânărului destoinic şi respectuos.

Caracteristici ale basmului popular. Povestea lui Harap-Alb are ca temă iniţierea unui
tânăr pentru rolurile vârstei mature, de soţ şi de conducător de popoare. Acţiunea basmului se
derulează în plan fantastic, într-o lume atemporală şi într-un spaţiu geografic imaginar.
Povestitorul valorifică stereotipiile basmului popular, folosind formulele de început („ia să nu
ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”), mediane („Dumnezeu să ne ţie,
cuvântul din poveste înainte mult mai este”) şi de încheiere („Şi a ţinut veselia ani întregi şi
acum mai ţine încă: cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”). Numerele simbolice sunt, de asemenea, valorificate în
basmul lui I. Creangă. Cifra trei corespunde numărului feciorilor de crai, al fetelor de împărat, al
probelor pe care le înfruntă Harap-Alb la cererea Spânului, al vieţuitoarelor salvate de feciorul
craiului de la moarte. Cifra cinci se regăseşte în numărul tovarăşilor de drum ai lui Harap-Alb,
plecaţi în căutarea viitoarei lui mirese şi în numărul probelor de la curtea împăratului Roşu.
Basmul este alcătuit dintr-o înşiruire lineară de secvenţe, care se succed în ordine
cronologică. Harap-Alb îl convinge pe tatăl său de calităţile lui deosebite şi îşi părăseşte vatra
familială. În drum, el dezvăluie Spânului lipsa de experienţă şi naivitatea. Obligat să îi devină
slugă, el îi transferă însemnele crăieşti: paloşul şi scrisoarea de recomandare către împăratul
Verde. La curtea unchiului său, Spânul îl supune unor probe periculoase, pe care Harap-Alb le
împlineşte cu succes cu ajutorul unor fiinţe miraculoase, dotate cu puteri fizice excepţionale.
Numai dragostea fetei năzdrăvane a împăratului Roşu restabileşte identitatea fiului de crai. Calul
cu însuşiri miraculoase îl pedepseşte în finalul naraţiunii pe Spân pentru ticăloşia lui.
Personaje. Harap-Alb este eroul principal al povestirii. Spre deosebire de eroul clasic
pozitiv al basmului popular, el reuşeşte să învingă răul după multe peripeţii. Lui îi revine rolul de
împărat, deoarece are însuşiri morale care îl fac demn de o asemenea învestire: viteaz,
respectuos, ascultător, blând, temător, prietenos. Obligat de împrejurările fatale ale vieţii să
încalce sfatul tatălui ce îi interzicea asocierea cu omul spân şi cu cel roşu, el ajunge din stăpân,
slugă. Pierderea libertăţii şi a demnităţii crăieşti îl învaţă să suporte umilinţa, îl obligă să-şi
găsească aliaţi între fiinţele fragile şi lipsite de apărare. Eroul este slujit cu multă credinţă de
calul său năzdrăvan iar Sfânta Duminică şi fiica lui Roşu-Împărat îl apără de omul spân. Numele
lui denunţă travestiul, fiindcă în conformitate cu sensul acestui cuvânt consemnat de dicţionarele
limbii române un harap4 nu poate fi alb.

Spânul este personajul principal negativ, care prin piedicile întinse lui Harap-Alb ajută la
maturizarea acestuia. Povestitorul îi descoperă trăsăturile negative prin intermediul a numeroase
discursuri. Este prefăcut atunci când reuşeşte să-l amăgească pe fiul de crai şi îl obligă a se
întovărăşi cu el. Se autodefineşte un om năpăstuit de soartă, obligat să muncească fără spor şi îl
încredinţează pe fiul craiului că îi este cea mai potrivită slugă. Umilinţa este înlocuită de cinism,
după ce smulge de la fiul de crai jurământul de supunere. Cavalerismul fiului de crai contrastează
cu obrăznicia Spânului, devenit acum pretendent la tronul împăratului Verde. El se adresează cu
aroganţă celui căruia vroia să-i fie succesor, îi cere să-i încredinţeze cât mai repede împărăţia, iar
pe Harap-Alb îl acuză neîncetat de ipocrizie. Prezenţa sa în basm este necesară pentru a ilustra,
prin contrast, calităţile feciorului de crai.
Basmul este populat de mai multe personaje secundare şi episodice. Între
personajele secundare reţin atenţia Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. Sfânta Duminică
este o zeiţă oraculară care îl ajută să-şi găsească drumul în viaţă. Calul este un personaj
secundar, cu o structură complexă, menit a-l sprijini pe erou cu sfatul şi fapta, deoarece
„omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieţii”.
Personaje secundare sunt şi ceilalţi prieteni ai eroului. Ei aparţin imaginarului folcloric,
laic şi creştin. Regina furnicilor şi cea a albinelor îl răsplătesc pentru milostivenia lui. Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă sunt tovarăşii care îl însoţesc din spirit de
aventură la curtea lui Roşu-Împărat. Personajele monstruoase, dar simpatice, din alaiul lui
Harap-Alb au corespondenţă în piedicile depăşite la curtea lui Roşu-Împărat: Gerilă răceşte casa
înroşită, Setilă şi Flămânzilă epuizează mâncarea şi băutura, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă găsesc
pe fata împăratului, ascunsă pe Lună.
Alte personaje episodice, care i se alătură protagonistului, sunt: craiul, Verde-Împărat,
Roşu-Împărat, fraţi şi verişoare. Fata lui Roşu-Împărat este un personaj complex şi contradictoriu:
renumită pentru practicile oculte, ea supune pe feciorul de crai la probe periculoase. Izbânzile
acestuia o obligă să-şi recunoască înfrângerea şi să-l urmeze. Puterile ei miraculoase şi dragostea o
ajută să-i descopere adevărata identitate. Ea denunţă pe Spân şi reînvie pe Harap-Alb.
Particularităţi stilistice. Spre deosebire de basmul popular a cărui acţiune se derulează
numai în plan fabulos, în Povestea lui Harap-Alb autorul suprapune naraţiunii folclorice şi un
plan al vieţii reale, româneşti. Dacă în plan feeric, forţele Răului (Spânul) se confruntă cu cele
ale Binelui (Harap-Alb), în plan real sunt proiectate personaje tradiţionale, autohtone, cu trăsături
şi morală creştină. Craiul, împăraţii Verde şi Roşu sunt asemenea unor bătrâni înţelepţi care
păstrează cu grijă valorile morale, tradiţionale şi se îngrijesc de transmiterea lor către generaţiile
tinere. Sfânta Duminică este o mamă ocrotitoare pentru Harap-Alb care îi insuflă încredere în
forţele proprii. Numeroşii lui prieteni i se solidarizează şi îl ajută să depăşească piedicile pe care
spânul i le ridică în cale. Prietenii care îl însoţesc pe Harap-Alb la curtea lui Roşu-Împărat sunt
asemenea unei cete de tineri studenţi pornite într-o călătorie aventuroasă, plină de neprevăzut.
Fetele împăratului Verde şi cea a lui Roşu-Împărat îl îndrăgesc pentru blândeţea şi curajul lui,
înfruntând obrăznicia şi răutatea Spânului.

Raporturile dintre tată şi feciorii lui sunt inspirate din viaţa reală. Spre exemplu, craiul,
necăjit de laşitatea feciorului mare, recunoaşte că „decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să
şezi departe”. Cuvintele lui după revenirea celui de-al doilea fecior acasă se aseamănă cu vorbele
lui Ştefan a Petrei către Nică, în momentul plecării la Socola, din Amintiri din copilărie. Iată cum
se adresează craiul fiului revenit acasă: „– Ce mânca, văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă,
fătul meu, zise craiul posomorât, dar, ia spuneţi-mi, ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi
are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi
mâncarea, dragii mei [...]. Să umblaţi numai aşa de frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă
lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om [...]. Cum văd eu, frate-meu se
poate culca pe o ureche din partea voastră; la Sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de ce
nepoţi are! Vorba ceea: La plăcinte, înainte/ La război, înapoi”5.

Între ajutoarele care contribuie la victoria finală a eroului, prietenii năzdrăvani care
simbolizează simţurile omeneşti (Gerilă-frig, Flămânzilă-foame, Setilă-sete, Ochilă-văz, Păsări-
Lăţi-Lungilă-pipăit) sunt calificaţi cu umor prin seria sinonimică: „dihanie”, „arătare”,
„schimonositură”, „pocitanie”, „namilă”. Diformităţile lor fizice, expresie a hipertrofierii
simţurilor umane într-o „lume cu capu-n jos”, conferă haz spectacolului lumii la care sunt puşi să
asiste cititorii. Autorul atribuie personajelor vorbire ţărănească. Gerilă se adresează lui Harap-
Alb, asemenea învăţăceilor de la şcoala din Fălticeni găzduiţi de Pavel Ciubotariul, în cadenţe de
vers popular: „ – De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca un codru verde, cu
un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de acum să dormim, mai acuş să ne
trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi toţi prieteni să fim, căci cu vrajbă şi
urgie raiul n-o să-l dobândim”6.

Povestea lui Harap-Alb descoperă o lume patriarhală, cu obiceiuri, credinţe şi vorbire

românească. Craiul este asemenea unui tată copleşit de răspunderea de a-şi îndruma copiii în
viaţă iar Harap-Alb şi prietenii săi sunt nişte tineri îndrăgostiţi de viaţă, împăraţii Verde şi Roşu
sunt nişte bătrâni înţelepţi, obosiţi de sarcinile lor regale. Personajele feminine sunt ajutoare fără
de care Harap-Alb nu şi-ar împlini destinul: Sfânta Duminică întruchipează mama sau bunica
ocrotitoare, verişoarele sunt asemenea unor prietene devotate, iar fata lui Roşu-Împărat o iubită
pretenţioasă şi hotărâtă. Caracterul moralizator al basmului este ilustrat nu numai de lupta dintre
personajele pozitive şi cele negative, ci şi de cele peste 40 de proverbe, multe ritmate: „Capra
sare masa şi iada sare casa”, „Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic”,
„Să nu dea Dumnezeu omului cât poate suferi”, „Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de
acasă”, „Viţa de vie, tot în vie/ Iar viţa de boz, tot în rogoz” ş. a.

Umorul este alături de caracterul popular şi moralizator o trăsătură specifică stilului lui
Ion Creangă. El se manifestă atât la nivelul construcţiei epice, cu deosebire în arta portretului şi a
descrierii unor scene de viaţă, cât şi la nivel stilistic. I s-a atribuit povestitorului un limbaj
coţcăresc7, rezultat al vorbirii aluzive, al mimării candorii, al vorbirii anapoda, cu antifraze,
jocuri de cuvinte, calambururi şi cimilituri. Regionalismele au cel mai adesea valoare umoristică:
„slugă la dârloagă”, „a găbui”, „a mântui vorba” ş.a. Expresiile populare sugerează o atmosferă
jovială: „cu răbdarea îţi frigi pielea”, „capul de-ar fi sănătos că belele curg gârlă”, „zi-i lume şi te
mântuie” etc.
Prozatorul demonstrează în basmul său atotputernicia sorţii, faptul că „nu-i după cum
gândeşte omul, ci-i după cum vre Domnul” şi că dacă este să dai peste păcat, „dacă-i înainte,
te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi”.
 Fata babei și fata moșneagului

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală - căci ei sunt bătrânii timpurilor,
principiile complementare ale Universului - Moşul şi Baba. E vorba de Povestea porcului, unde
cei doi alcătuiesc un cuplu, de Punguţa cu doi bani, unde perechea e dezbinată, fiecare având
gospodăria lui, şi în sfârşit, de basmul în care perechea se află în război, Fata babei şi fata
moşneagului.

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca
temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează
două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită
de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor
observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter
motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia
basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă;
fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că
soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată.
Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului
care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba
acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era
„peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.

Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist
comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului.
Fata moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de
fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei.
Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu
dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui „ca să nu se
mai facă atâta gâlceava în casa asta”.
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină
şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în
străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta,
urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie
„probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.
În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale Răului,
fata moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură,
humuieşte o fântână, lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea personificării în dialogul
fetei cu toate aceste „personaje” întreţine condiţia fantasticului şi argumentează prin concreteţea
faptelor caracterul frumos al fetei moşneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum
slujeşte la Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot soiul
de jivine mici şi mari”, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului dă
ultima probă a curajului, hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la
biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute”.

Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului este
răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi
turme de oi”, iar căţeluşa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur,
pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă provocând mare necaz babei şi fetei sale. Conflictul
basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan negativ) pentru fata babei
care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.

Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor
conform argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta cineva
lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta Duminică
bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus
mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai frumoasă din podul
Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere, căţeluşa, părul,
cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare pe fata cea răsfăţată a babei.

În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind mâncate
de balaurii din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume. Ion
Creangă concepe personajele basmului conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o
anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea, fata babei - lenea, moşul era un gură
cască, iar baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii complementare.
Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământul basmului unde află că după moarte
babei găinile nu mai cântau cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru că
baba îl „mângâiase pe cap”, iar în spate avea o cocoaşă pentru că-l „netezise” baba cu cociorva.
Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuinţează multe expresii populare pline de
savoare ce vizează caracterul personajelor construite pe principiul simetriei antitetice: moşul-
baba, fata moşului - fata babei: „sora cea de scoarţă, fata mamei, busuioc de pus la icoane, peatră
de moară, să se întreacă cu dediochiul”.

Basmul trebuie citit în cheie realistă şi în planul cel mai general transmite mesajul: fiecare la
locul lui, fiecare cu treaba sa, cu responsabilităţile sale; în particular, având în vedere situaţia
narativă, mesajul e unul „clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică naturală.
Tipul acesta de basm (Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină
şi urâtă a Fraţilor Grimm, la noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) a dovedit că
trioul ascute invidia şi răutatea mamei malefice, orfana fiind oglinda în care se vede şi mai bine
 neputinţa propriei odrasle. În al treilea rând, este vorba aici despre cultul muncii şi înfierarea
parazitismului, despre un feminin activ şi unul pasiv, despre a face şi a profita, iar concluzia se
impune de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.
Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:

 bine faci, bine găseşti

 rău faci, rău găseşti
 omul harnic are numai de câştigat
 răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
 vorba blândă aduce bunăvoinţă
 vorba ursuză creează neplăceri
 răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
 omul bun se cunoaşte după fapte
 în casa unde cântă găina, nu este bine.
Fata bună, oropsită de mama vitregă. Acesta este motivul pe care a fost construită povestea Fata
babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă, motiv întâlnit şi în basmele populare. Povestea scoate
în evidenţă antagonismul dintre oamenii buni, cinstiţi şi harnici, care-şi îndeplinesc munca lor cu
râvnă şi cu voie bună, şi cei clevetitori, răi la suflet şi leneşi, care dispreţuiesc munca şi o fac în
silă.

Subiectul este construit pe un paralelism care urmăreşte, prin situaţii antitetice, să pună în
evaluare învăţătura morală. Fata moşneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la
inimă... era robace şi răbdătoare”. Ea duce tot greul gospodăriei: „fata moşneagului la deal, fata
moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit,
în toate părţile după treabă.... În sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea
într-un ciur plin de fuse”.

În contrast cu fata moşneagului apare fata babei, care „era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la
inimă..., cârtitoare şi nemulţumitoare”. Deşi fata moşneagului era harnică şi ducea tot greul casei,
baba o privea ca pe o „piatră de moară în casă”. Din cauza persecuţiilor mamei vitrege „văzând
că baba şi cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în
ochi, porneşte în toată lumea”. Calităţile fetei moşneagului sunt puse în evidenţă pe măsură ce se
deapănă firul poveştii. Faptul că ea este o persoană harnică şi frumoasă este remarcat de căţeluşa
bolnavă, de fântână, de cuptor şi de păr care îi cer să le îngrijească. Toate i se adresează cu
aceleaşi cuvinte: „Fată frumoasă şi harnică”.

Bună la suflet şi muncitoare, fata moşneagului îngrijeşte cu drag căţeluşa bolnavă, curăţă de mâl
fântâna, lipeşte şi humuieşte cuptorul, curăţă de omizi părul, spală şi hrăneşte lighioanele Sfintei
Duminici. Fiind modestă ea se mulţumeşte cu cea mai mică şi mai simplă recompensă. Răsplata
fetei pentru însuşirile ei, arată elevilor roadele muncii sârguitoare şi conştiincioase. Munca face
să rodească mai îmbelşugat pomii produsul muncii este pâinea coaptă şi tot prin muncă se
asigură un trai fericit şi îmbelşugat, imaginat în poveste prin lada fermecată din care izvorăsc tot
felul de bogăţii: „deschizând lada... nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies
din ea”.

Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, în contrast apare fata babei, care, invidioasă,
pleacă să aducă bogăţii mai multe decât adusese fata moşneagului. Leneşă, urâtă şi rea la suflet,
fata babei nici nu vrea să audă de rugăminţile căţeluşei, fântânei, cuptorului şi părului. Ea nu
îndeplineşte nici una din muncile pe care le dusese la bun sfârşit sora sa vitregă. Atunci când este
pusă de Sfânta Duminică să-şi aleagă una din lăzi drept răsplată, ea dă dovadă de lăcomie şi
alege lada cea mai mare şi cea mai frumoasă. Pedeapsa pe care o primeşte mama vitregă şi fata ei
este binemeritată. Astfel se încheie peripeţiile basmului.

Citind acest basm, elevii înţeleg că oamenii sunt răsplătiţi după priceperea şi dragostea cu care îşi
îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia şi modestia fiecăruia şi ajung să preţuiască munca,
să aprecieze rezultatele ei şi să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia şi răutatea.
 Capra cu trei iezi

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, este un basm animalier pe tema feminităţii maternale,
iubitoare, generoase. Basmul ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească
abuzul şi violenţa în numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat
întotdeauna cu tărie de către cei slabi şi lipsiţi de apărare.

Florica Bodiştean descrie structura compoziţională, ca fiind una concisă, fără episoade inutile,
dată de două mari secvenţe concepute pe principiul acţiunii şi contracţiunii; practic „basmul
spune două poveşti, una a omorului şi cealaltă a răzbunării, ilustrând dictonul după faptă şi
răsplată sau cum spune capra: moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. Partea a
doua, răsplata, e replica în oglindă a celei dintâi, momentul în care rolurile se inversează, capra
victimă devenind călău”.

Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o

capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după
mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec. Intriga e dată de pânda lupului, care
intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”.
Plecarea caprei de acasă favorizează o zi neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul),
dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să
deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns
în horn.

Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a
ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că
râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi
caută de drum”. Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele
întâmplate de către iedul cel mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în
practică.

Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat

această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va
pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se
pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este cea didactică: o
lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul poate fi privit ca o fabulă cu funcţie
social-morală concretă.

Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al

copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează,
prin limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea
iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un prilej ca să pape iezii,
încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu
dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte gratuite
(acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă,
cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi
vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau
sarmalele întregi pe gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă,
avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi
vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată
în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.

Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel mare
este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul întâietăţii,
superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care
separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă privim din perspectiva
răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă
în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un
adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa
ţărănească”, cum atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt
bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc.
sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii
năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai
dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri», numai sunt trataţi epic.
Şi chiar capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă
necăjită cu trei copii. Puneţi în loc de capră - un nume femeiesc, în loc de iezi - copii, în loc de
lup - un ţăran hain, şi veţi avea o nuvelă din viaţa ţărănească. După cum La Fontaine a zugrăvit
în dobitoacele sale, pe contemporani, stările sociale şi până şi pe Ludovic XIV, tot aşa şi marele
nostru scriitor, în poveştile sale, a zugrăvit lumea reală pe care a cunoscut-o. «Miraculosul»
secundar, afară de unele cazuri când îi serveşte să exagereze humoristic”.

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată
pradă uşoară în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don
Juan rustic, care, spre a-i câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul
nostru şi prietenul dumitale...”.
Florica Bodiştean subliniază aici şi limbajul „coţcăresc” al textului, care permite depistarea în
subsidiar a unei relaţii erotice ratate între capră şi lup: „Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede
că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să
vă puie la pastrama? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! încă se rânjea la mine
câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste
garduri niciodată de când sunt Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine pi-ai pus boii în
plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”.

Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă
personală prin care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă
la avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe
capră în punctul cel mai sensibil.

Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii,
demonstrează studiul Roxanei Sorescu, Creangă şi Sadoveanu. Scenarii justiţiare sau „Nicio
faptă fără răsplată”. Acolo unde un bărbat pedepseşte pe faţă şi tocmai din această cauză are
mai multe reţineri, femeia se vede obligată să-şi recompenseze slăbiciunea fizică prin viclenie şi
disimulare să procedeze „oblic”. Scenariul poate fi găsit şi în proza realistă (şi capra şi Vitoria
Lipan adoptă aceeaşi soluţie, pedepsesc vinovatul, fără să-şi asume răspunderea morală a unei
noi ucideri, ci folosindu-se de o formulă creştine de circumstanţă „dinte pentru dinte, ochi pentru
ochi”).

Principala sursă de inspiraţie a lui Ion Creangă a constituit-o satul tradiţional românesc. Şi în
povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteşte un fapt foarte asemănător cu cele ce se petrec în
lumea satului, înfăţişând o întâmplare dramatică: nelegiuire comisă din lăcomie şi cruzime, ca şi
pedeapsa binemeritată spre a se răzbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut şi
în poveştile populare din alte ţări, dar şi în povestea lui Creangă apar elemente specifice ţării
noastre.

În Capra cu trei iezi este recunoscută cu uşurinţă mama iubitoare, care, în grija ei deosebită
pentru copiii rămaşi singuri acasă, le dă sfaturi înţelepte, spre a-i feri de nenorociri. După ce
lupul îi mănâncă pe cei trei iezi, capra îndurerată, ştie să se răzbune cu hotărâre. Cuvintele
caprei, rostite atunci când lupul a căzut în groapa cu foc, subliniază pedeapsa binemeritată dată
lupului: „- Arzi, cumetre, mori, că nici viu nu eşti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsură
pentru arsură”.

Capra e o „văduvă sărmană”, având trăsături de caracter specifice femeii din popor: hărnicie,
stăpânire de sine, dârzenie, sete de dreptate şi iscusinţă. Răzbunarea ei elimină din societatea
fiinţelor paşnice elementul negativ şi dăunător, care tulbură bunul trai, viaţa şi munca celor din
jur. Lupul prin fapta sa nu respectă legile coexistenţei şi solidarităţii între animale. El este un
„rău” al satului care trebuie stârpit din rădăcină.

Apare prezentat de scriitor cu trăsături caracteristice oamenilor răi: e şiret, făţarnic, crud şi laş.
Viclean el profită de naivitatea iezilor lipsiţi de apărare şi îi atacă fără milă, răpunându-i. Apoi,
cu o ticăloasă prefăcătorie, se arată îndurerat de moartea iezilor şi, în mod perfid, încearcă să
arunce vina pe seama ursului. Pe urmă, când cade în groapa cu jăratic, cere îndurare fără a se
gândi că imploră mila unei fiinţe faţă de care se purtase atât de crud. Trebuia pedepsit pentru a
nu mai da pildă şi altora să comită astfel de nelegiuiri.

Iezii sunt caracterizaţi cu trăsăturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin băţ de
obraznici”, sunt naivi, încăpăţânaţi şi îngâmfaţi. Iedul cel mare, nătâng şi neastâmpărat, nu vrea
să asculte povaţa mezinului de a nu deschide uşa. Iedul cel mic, întocmai ca şi fiul cel mic din
basmul popular, este cel mai isteţ, dar şi cel mai ascultător şi cel mai cuminte. El sfătuieşte pe
fraţii săi mai mari să nu deschidă uşa, iar când este în primejdie, ştie să se ascundă bine.

Puterea iezilor din poveste arată copiilor urmările nenorocite ale neascultării şi zburdălniciei fără
măsură. Cu deosebită artă Creangă a umanizat personajele şi a zugrăvit succint şi convingător
portretul moral al fiecăruia atât prin atitudinile şi acţiunile lor, cât şi prin limbaj. Dialogul cu
replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naraţiunii măreşte dramatismul
întâmplării povestite.

Povestea este foarte atrăgătoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea şi dinamismul acţiunii,
dar şi prin versurile care se repetă şi pe care elevii le urmează cu uşurinţă: „Trei iezi cucuieţi, /
Uşa mamei descuieţi”. Este accesibilă elevilor de vârstă şcolară mică, datorită naraţiunii
captivante, cu eroi luaţi din lumea animalelor şi cu un conflict uşor de înţeles. Elevii îşi însuşesc
una din noţiunile morale specifice vârstei lor: necesitatea de a fi ascultători şi de a respecta
sfaturile şi învăţăturile celor mai în vârstă şi cu mai multă experienţă decât ei.

Majoritatea poveştilor care personifică animalele au un puternic substrat etic, dar prezentând şi
unele caracteristici ale înfăţişării diferitelor vieţuitoare, acest gen de lectură constituie şi un
mijloc de îmbogăţire a cunoştinţelor micilor cititori.