1

POVESTIRI ȘI SCHIȚE DESPRE COPILARIE

Literatura pentru copii, unii consideră că e doar literatură care educă, dar criticul literar
Nicolae Manolescu face precizări în acest sens: „ceea ce face caracterul specific al literaturii
pentru copii nu trebuie identificat cu caracterul educativ al foarte multor texte literare (oricare
poate fi speculat în multe texte). Literatura pentru copii nu acoperă sfera educației lor.”
(Nicolae Manolescu, Literatura pentru copii, în România literară, nr. 25/1997, p. 1) În acelaşi
articol, Nicolae Manolescu descoperă o trăsătură importantă a textului literar pentru copii,
umorul, fiind cunoscut faptul că mulți copii receptează pozitiv umorul şi sunt atraşi de el,
textele literare cu umor sunt citite cu plăcere. Într-un manual mai vechi exista un text în care
se povestea că o femeie a plecat la piață şi a 3 lăsat acasă doi copii, o fetiță şi un băiat. Când
s-a întors, i-a întrebat ce au făcut în lipsa ei. Fetița a răspuns: „Eu am spălat vasele”, iar
băiatul: „Eu am strâns cioburile”. Elevii au fost încântați şi au vrut să citească singuri textul.
Nicolae Manolescu a făcut o analiză a textelor literare din manuale şi a constatat că „un defect
major al manualelor: n-au haz, nu amuză, uitând că instrucția cu cei mici trebuie să aibă sare
şi piper”. O mare parte a textelor literare au un pronunțat caracter formativ şi educativ. În
acest sens, George Călinescu spunea: „Copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se
orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă”. Tot sub aspect formativ
apreciem că literatura dezvoltă, fixează şi nuanțează vocabularul copiilor, din textele literare
copiii rețin cuvinte noi şi observă variante de forme şi folosire a lor. Pe de altă parte, în textele
literare „copilul descoperă modele de viață pe care ar dori să le urmeze, se identifică de multe
ori cu personajele, îndeosebi cu cele pozitive.

Povestirea Povestirile de mică întindere au o influență puternică asupra micului cititor,

deoarece îi oferă informații din domenii diverse şi îl fac pe copil să trăiască sentimente, să
aprobe – sau nu – comportamentul unor personaje, să se identifice cu ele etc. Cu ajutorul
povestirii copilul devine narator sau participant la întâmplările povestite, se încadrează într-un
ritual al povestirii. Intensitatea cu care copiii trăiesc acțiunile unor povestiri are puternice
valențe educative. 46 Povestirile pentru copii dezvoltă două mari teme: - întâmplări din lumea
viețuitoarelor („Puiul”, de I.Al. Brătescu-Voineşti); - aspecte din copilărie („Dumbrava
minunată”, de M. Sadoveanu). Autorii folosesc în unele povestiri antiteza ca mijloc de
caracterizare, evocarea, epitete şi comparații, imagini vizuale, auditive şi olfactive. Pentru
selectarea povestirilor pentru copii, cadrul didactic ține seama de următoarele aspecte: -
limbajul să fie accesibil; - dimensiunea povestirii să fie potrivită vârstei; - acțiunea să fie
atractivă pentru copii; - tema dezvoltată să fie înțeleasă de copii. Povestirea este un text
narativ care aparține genului epic.Având în vedere forma în care sunt prezentate, povestirile
pot fi în proză şi, uneori , în versuri. Aceste creații literare mai pot fi grupate şi după conținut
şi destinație: satirice, licențioase, pentru copii, filozofice, culte şi folclorice ( Mihaela Marin,
Carmen Nedelcu, Dicționar de termeni literari pentru elevi, Editura ALL, 2001, p.318)
Povestirea, ca specie literară, prezintă fapte din punctul de vedere al unui povestitor/narator,
care a participat la acțiunea respectivă sau a fost martor al aceasteia. Emoția, în povestire, nu
este creată de personaj, ci de atmosferă, deoarece povestirea faptelor, întâmplărilor se
 2

realizează într-un anumit ceremonial format din : momentul apariției povestitorului,

prezentarea împrejurărilor care au determinat acțiunea povestirii, menținerea suspansului prin
forma de prezentare, gesturi, formule folosite carețin de zona oralității. Uneori povestitorul nu
respectă întocmai realitatea întâmplărilor, deoarece foloseşte formule ca: odată, demult, într-o
toamnă aurie, pe o vreme rece, într-o noapte întunecoasă etc. În literaturile altor țări,
povestirea este asimilată cu nuvela. Prin forma de prezentare a întâmplărilor, prin ceremonial,
prin oralitate, povestirea se apropie şi de basm. Când povestirea are o formă obişnuită,
subiectul acesteia poate fi structurat pe momente ca şi nuvelă : expozițiunea, intriga,
desfăşurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul. 47 La început, povestirea a însemnat
un mod de comunicare. Mai târziu a fost apropiată de narațiune datorită identității verbelor a
povesti= a nara. Povestirea se referă cu deosebire la trecut, deoarece întâmplările povestite au
avut loc cândva,înainte de momentul prezentării, iar modalitatea de prezentare a acestora este
evocarea. Povestirea ca specie literară a fost în atenția multor scriitori; din literatura
universală amintim pe: Gogol, Balzac, Dickens, iar din literatura romană pe: Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir, Ion Creangă – Moş Nichifor Cotcariul, Ion Luca Caragiale – La Hanul lui
Mânjoala, Kir Ianulea, Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuței, Mircea Eliade – La țigănci;
Şarpele s.a. Povestiri accesibile copiilor găsim în operele scriitorilor: Emil Gârleanu, Ion
Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Hans
Christian Andersen, Ionel Teodoreanu, Mircea Sântimbreanu, Edmondo de Amicis s.a. Ion
Alexandru Brătescu-Voineşti are în creația sa o serie de povestiri cu anumite valori didactice,
povestiri accesibile copiilor, cum ar fi : Privighetoarea, Moartea lui Castor, Puiul s.a.
Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti Tema povestirii este copilăria cu frumusețea,
naivitatea, neastâmpărul acesteia, dar şi necesitatea folosirii experienței de viață a părinților,
fără de care, copil fiind, poți ajunge în situații tragice. La început, autorul ne prezintă prepelița
şi puii săi care duceau o viață liniştită şi fără griji, pentru că mama lor le prindea furnici şi
lăcuste şi le fărâmița, ca să le poată mânca puii. După un timp apare un pericol. Mama îi
sfătuieşte să stea ascunşi. Puiul cel mare se desprinde uşor de grup şi încearcă să cunoască
împrejurimile. Este prins de un secerător, căruia i se face milă de el şi-l eliberează. Deşi mama
îi explică în ce pericol era, puiul nu s-a învățat minte. Un vânător l-a împuşcat în aripa. De
aici începe tragedia. Suferă puiul, dar şi familia şi, mai ales ,mama. Puii cresc şi mama îi
învăța să zboare, dar puiul cel mare nu poate să participle la lecții, pentru că nu-şi putea mişca
aripa. 48 Pentru păsările călătoare se apropie timpul de plecare în țările calde. Sufletul mamei
era împărțit în două: să rămână pe loc ca să îngrijească de puiul cel mare pe timpul iernii sau
să conducă pe ceilalți pui spre țările calde. Vântul devine din ce în ce mai tare şi mai rece.
Deşi i se rupe sufletul, mama se hotărăşte să aibă grijă de ceilalți pui. Puiul cel mare este
nevoit să rămână pe loc, iarna vine şi el nu-i poate face față. Intensitatea trăirilor în acest
moment e mare şi virtuțile educative ale textului acționează cu putere asupra cititorilor.
Mihail Sadoveanu are, pe lângă “Hanu Ancuței”, şi alte povestiri care se pot recomanda
copiilor: Dumbrava minunată, Părul din ograda bunicilor, Băiețel, La mestecanei, Ianoş
Năzdravan, Un om năcăjit s.a. Povestirea “Dumbrava minunată” are ca temă copilăria cu
bucuriile şi tristețile ei precum şi drama fetei orfane. Autorul a reuşit să ne prezinte ” una din
cele mai încântătoare combinații de realitate şi poezie” (Garabet Ibrăileanu, Scriitori romani,
1968). Povestirea are noua capitole cu titluri care sugerează conținutul şi trezesc interesul
cititorului: “Se vede ce soi rău era duduia Lizuca”, “Duduia Lizuca plăsmuieşte o expediție
 3

îndrăzneață”, “Sfat cu SoraSoarelui” s.a. Autorul ne prezintă, de fiecare dată, cadrul în care se
desfăşoară acțiunea: - la început, salonul doamnei Mia Vasilian, cu toate personajele sale; - în
continuare, aflăm despre mirifica “împărăție a minunilor, Dumbrava Buciumenilor”, unde
fetița se simte minunat pentru că este o lume creată de ea; - în final, i se împlineşte dorința cea
mai mare, pentru că ajunge în împărăția bunicilor. Străbătând lumea reală şi cea fantastică
împreună cu Lizuca descoperim frumusețea morală a acesteia, delicatețea şi puritatea
sufletească, deşi mama vitregă şi slujnica o considerau “o ruşine şi o nenorocire”, “gânganie”,
“dihanie”, “soi rău”. Scriitorul contribuie şi el la întregirea portretului Lizucăi: “ Era o fetiță
mărunțică, însă voinica şi plinuță”, “nişte picioruşe pârlite de soare”, “genunchii nu tocmai
curați”, “Capu-i era foarte scurt tuns, 49 băiețeşte”, “Numai ochii căprii, umbriți de gene
negre, aveau în ei o mică floare de lumină”. În parte a doua a povestirii, autorul pendulează
între real şi fantastic şi crează pentru copilul necăjit o lume a lui, în care să se simtă bine.
Foloseşte simbolul miniatural şi aduce şi alte personaje ca: morarul, Statu-Palmă, cu
suferințele lui şi pe Făt-Frumos” îndrăgostit de o himeră”. La final se face dreptate, pentru că
cele două femei, care au făcut atâta rău fetiței, au fost pedepsite de albine, animalele mici care
le-au săgetat pe mama vitregă şi pe jupâneasă. Mihail Sadoveanu, ca maestru în descrierea
peisajului se distinge şi în această povestire ,unde ne prezintă universul din trei planuri:
vizual, olfactiv şi auditiv.

Schiţa, fiind operă de mici dimensiuni, cu acțiune limitată la un episod, este accesibilă
copiilor din învățământul preşcolar şi primar. Din vasta operă a lui I.L. Caragiale fac parte şi
schițele pe care el le-a numit momente. Volumul său de schițe se intitulează „Momente şi
schițe”. Acțiunea este astfel prezentată încât schițele se aseamănă cu mici scenete, de aceea
unele dintre ele au fost dramatizate. Schițe care se adresează tuturor vârstelor au scris şi Emil
Gârleanu vol. „Din lumea celor care nu cuvântă”, I.Al. Brătescu-Voineşti vol. „În lumea
dreptății”, Ion Băieşu – „Sufeream împreună”, Marin Sorescu – „Ocolul infinitului mic,
pornind de la nimic” ş.a. Schițele pot fi grupate după temele pe care le dezvoltă. Una dintre
teme este „evocarea universului copilăriei”. Aici putem enumera schițe ca: Vizita, Domnul
Goe, Un pedagog de şcoală nouă, de I.L Caragiale; Bunicul, Bunica, de Barbu Stefănescu
Delavrancea. Tema dezvoltată de aceste schițe este apropiată de copii, pentru că prezintă
aspecte din viața lor, iar eroii sunt copii sau alții apropiați lor. Din universul copilăriei face
parte şi educația în familie şi în şcoală. Schițele care se încadrează în această temă prezintă
persoane care vor să pară altfel de cum sunt în realitate. Chiar dacă schițele lui I.L. Caragiale
prezintă astfel de persoane din societatea în care a trăit, situațiile şi caracterele rămân valabile
şi în zilele noastre. Şi azi sunt copii prost crescuți (ca Ionel din „Vizită” şi Goe din „Domnul
Goe”), şi acum sunt părinți ca ai celor doi eroi (care sunt încântați de „nebuniile” copiilor lor).
În universul copiilor intră şi ființele cele mai dragi copiilor: bunicul şi bunica. Cele două
schițe ale lui B.Şt. Delavrancea evocă marea dragoste a copiilor față de bunici, precum şi
dragostea şi îngăduința bunicilor față de nepoți. A doua temă mare după care am putea să
grupăm schițele este „prezentarea unor aspecte din natură”. Micile viețuitoare, eroi ai
schițelor, sunt prietenii copiilor, sunt ființele cu care ei vor să se joace şi pe care vor să le
ocrotească. Mijlocul 41 artistic folosit cel mai des de autor este personificarea. Copiii citesc
cu interes texte despre viața micilor viețuitoare şi trăiesc sentimente de bucurie, duioşie,
întristare etc., în funcție de întâmplările prin care trec ele. Tema morții este greu de suportat.
 4

Astfel, copiii trăiesc spaima prin care trece căprioara amenințată de lup, plâng atunci când
căprioara moare în colții fiarei si apreciază sacrificiul mamei care s-a jertfit pentru pui.
Schițele din volumul menționat prezintă şi animale domestice, foarte apropiate copiilor:
cocoşul, curcanul, câinele, pisica etc. Cât priveşte dramatizarea unora dintre aceste scrieri,
este unică trăirea celui care ia parte la un dialog actor-spectatori dintr-un teatru de păpuşi:
Actorul: – Copii l-ați văzut pe lup? Nimeni nu ştie unde e ascuns… Trebuie judecat… Copiii
din sală: – Ba da, ba da, uite-l! E acolo! E în tufiş! Şi discuția continuă: ...E o explozie a
sufletelor... În alegerea schițelor recomandate copiilor, cadrul didactic are în vedere ca: -
limbajul să fie accesibil; - subiectul să fie înțeles de copii. Schițele dezvoltă o multitudine de
teme accesibile celor mici, care oferă acțiuni din lumea copiilor, oameni sau animale, care
provoacă emoții şi sentimente specifice vârstei, se referă la valori morale la care copii se pot
raporta. Deci schițele, prin conținuturile lor variate educa cititorii. Schițele sunt atrăgătoare şi
prin diversitatea personajelor cu care copiii se pot identifica sau cu care n-ar vrea să semene.
Aceste creații literare au destul umor ca să se facă atractive şi conțin destule situații
umoristice pentru acelaşi scop. Atât prin personajele din rândul oamenilor, cât şi prin cele
dintre animale regăsim toți reprezentanții sociali, de la cei mai umili la cei din păturile înalte.
Astfel sunt referiri la: copii needucați, copii săraci şi muncitori, părinți, bărbați şi femei,
burghezi, oameni săraci, funcționari mici şi mari etc. 42 Din aceste schițe nu lipsesc aspecte
specifice societății: bârfa, calomnia, intrigă, lipsa de educație, aranjamente de tot felul s.a.
Lumea celor mai multe schițe este proiectată într-o formă comică, „ nu prea veselă în
substanța să intimă”. Ion Luca Caragiale, de exemplu, „aşa zisa lume mare” o prezintă ca una
de parveniți ridicoli despre care nici nu s-ar putea spune că-şi „trădează” originea, deoarece
aceasta e vizibilă în permanență. Altă lume este cea a „elitei provinciale” care beneficiază de
aceeaşi formă comică de prezentare. La polul opus se află lumea mahalalei. În prezentarea
personajelor schițelor găsim multe elemente specifice lui Ion Luca Caragiale. De exemplu,
Ionel Popescu din „ Vizita” îl cunoaştem îmbrăcat într-o elegantă uniformă de ofițer şi gata de
a porni „un război”, în care câmpul de luptă era casa părintească şi „inamicul” devine
jupâneasa. Momentul începerii luptei este descris cu un umor remarcabil: „ Cum o vede (pe
jupâneasa), maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de
inamic. Clipă însă de reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt,
se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de disperare”. Umorul şi ironia le foloseşte
scriitorul în schița „Bubico”, pentru a arăta atitudinea curioasă față de câinele „inofensiv şi
sociabil”: „prin mintea mea încep să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai
infamă”; Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre”. Limbajul
porneşte din cel obişnuit, folosit de omul comun şi preluat, cu unele transformări, de
povestitor, în funcție de personajul prezentat; astfel apar cuvinte ca: mam‫ ׳‬mare, mamițica,
tanti Mită, mititelul, puişorul, urâtul; ciucalata; în schița „ D-l Goe”, precum şi băiețelul,
mamita s.a., în „ Bubico”. Schiță „Vizita” are ca tema „educația proastă data copiilor în unele
familii”. Personajele sunt: dna Maria Popescu, fiul său, Ionel Popescu, de opt ani, vizitatorul
şi jupâneasa. Numele de Popescu nu este ales întâmplător de autor, pentru că, la români,
Popescu este un nume cunoscut, purtat de un număr mare de familii. Scriitorul caracterizează
personajele prin dialoguri şi mai ales, prin faptele lor, lăsându-le astfel să se prezinte singure.
43 Doamna Popescu nu mai frecventează petrecerile şi alte întâlniri mondene deoarece îşi
dedică timpul educației fiului său ( „ Şi nu ştiți dv. Bărbații cât timp îi ia unei femei educația
 5

unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”). De fapt aici întâlnim o formă
de caracterizare cunoscută de Caragiale, contradicția dintre vorbe şi fapte. Când jupâneasa,
femeie bătrână, se plânge de faptele lui Ionel, mama îi spune vizitatorului: „ - Nu ştii ce
ştrengar se face....şi deştept...” Prin faptele sale, Ionel numai deşteptăciune nu demonstra.
Când Ionel este gata să dea foc bucătăriei, mama se duce să vadă, Ionel o aşteaptă în uşa cu
sabia scoasă, iar mama îl ia în brațe şi îl sărută ca o recompensă. În aceeaşi cameră cu mama
şi vizitatorul, Ionel îşi continua faptele: ia toba şi trâmbița, încaleca pe cal, bate toba şi suflă
în trâmbită încât cei doi nu mai pot discuta. După ce i se atrage atenția că suflatul din trâmbita
şi bătutul tobei este pentru ,,gradele inferioare”, Ionel trece la comanda unei armate
închipuite. Scoate sabia şi atacă ce-i iese în cale. Prima este jupâneasa, care aducea cafelele.
Mama încearcă s-o scape şi este lovită cu spada in obraz. Mama îi cere maiorului s-o sărute ca
să-i treacă.

Bibliografie: https://www.academia.edu/36990603/Literatur%C4%83_pentru_copii