LITERATURĂ PENTRU COPII

DEFINITIVAT

1.CREAŢIA POPULARĂ
Genul liric-lirica popular
-COLINDE
-PROVERBE, ZICĂTORI, GHICITORI
-FOLCLORUL COPIILOR(cântece formulă, recitative, numărători)

Genul liric – lirica populară

Genul liric –gen literar ce cuprinde opere literare in care sunt exprimate in mod
direct gandurile, ideile si sentimentele autorului prin intermediul eului liric.
Lirica populara este constituita din totalitatea operelor lirice transmise de-alungul
timpului prin viu grai.
Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau
însuşite de popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a
literaturii populare este caracterul oral, anonim ( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi
atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule
narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter
tradiţional
Lirica populara prezinta urmatoarele note definitorii:
caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie;
 caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă,
simţirea şi spiritul românesc care definesc specificul naţional;
 caracter colectiv – dat de contribuţia mai multor creatori, fiecare generaţie
adăugând câte ceva acestor creaţii;
 caracter anonim – nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;

Creaţia lirica populară cuprinde:

  -poezia obiceiurilor: de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra etc.),
de primăvară (Vergelul, Junii, etc.), rituri de invocare a ploii (Paparudele), obiceiuri de seceriş
(Cununa, Drăgaica);
 poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de cele mai importante
momente din viaţa omului: naştere, nunta, moartea;
 poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;
 creaţia lirică în versuri: doina, cântecul propriu zis şi strigătura;
 creaţia epică în versuri: balada populară (fantastică vitejească, pastorală,
familială);
 creaţia epică în proză: basmul, legenda, snoava;
 creaţia aforistică şi emignatică: proverbe, zicători, ghicitori.

COLINDA
Colinda se incadreaza in cadrul creatiilor lirice populare, mai exact in poezia
obiceiurilor. Aceasta este o creatie lirica foarte veche care a conservat o sumedenie de secvente
mitice. Colinda s-a nascut ca o expresie a nazuintelor de bine si frumos, de belsug si implinire
in planul familial. Specia cunoaste o mare diversitatea tematica si este raspandita pe tot
cuprinsul spatiului romanesc cu particularitatile regionale ale fiecarei zone geografice.
Ca specie, conserva fragmente de cantec epic (pe structura de balada) si motive
legendare ce trebuie interpretate in functie de grupurile umane (varsta gospodarilor care sunt
colindati, statutul lor familial, statulul social in cadrul satului, etc.). Orice colinda prezinta atat
ceata de colindatori cat si pe gospodarii carora acestia le colinda.
Textul colindei se prezinta ca o urare si se constituie ca o creatie poetica de tip
descriptiv care primeste o trasatura individualizata in functie de gazda sau uratori. Ceata de
colindatori adreseaza cuvinte ritualice pentru belsugul holdelor, pentru abundenta in gospodarie,
pentru sanatate si viata tihnita.

Pavel Ruxandoiu in Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti

clasifica colidele astfel:
  Colinde de copii- urari directe, scurte, urmate de cererea darurilor si de versuri
satirice;
 Colinde de ceata – interpretate de flacai mai mari, acestea contin urari
elaborate si descrieri ample ale satului arhaic
Termenul de colinda este o derivatie din termenul latin „calendae”, facandu-se referire la
anul nou sarbatorit de romani, iar peste vechiul ritual s-a inradacinat semnificatia religioasa a
nasterii lui Iisus Hristos, ceea ce a generat de-a lungul timpului nasterea colindelor crestine
practicate de colindatorii copii pentru a vesti nasterea celui ce ne-a salvat din pacatul
stramosesc. Termenul provine şi de la slavul Koleda (de unde şi colinda, corinda, formă ce pare
a fi mai nouă, regionala – conform Al. Rosetti, Colindele religioase la români).
Obiceiul se desfăşoară pe parcursul a 2,3 zile, cu începere din după- amiaza zile de
24 decembrie sau în preajma Anului Nou, colindându-se la fereastră, afară în curtea
gospodarului sau în casa acestuia.
Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde
inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este
o specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de
iarna. Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin
naratiune si celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile
principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor
actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice
similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri,
alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule
stereotipe aducand in prim-plan personaje fabuloase.
Cunoasterea de catre copii atat a colindelor laice cat si a celor religioase, a
semnificatiilor simbolice si alegorice asigura transmiterea valorilor traditionale precum si
insamantarea valorilor morale si cognitive ale literaturii populare, constientizarea a ceea ce
reprezinta un bun crestinin raport cu membrii familiei si cu intreaga colectivitate in care se
dezvolta.

-Proverbe, zicători, ghicitori-

 Stilul aforistic este subordonat, in general, in literatura de specialitate, liricii populare si
este reprezentat de proverb, zicatoare si ghicitoare
Daca primele doua este nevoie sa fie accesibilizate pentru a fi folosite in prescolaritate
sintetizandu-se caracterul moralizator al textelor, ghicitorile sunt prin excelenta texte asociate
varstei copilariei, jocului numirii lumii in forma sa cea mai simpla.
Proverbul
Reprezinta un text scurt cu valoare aforistica si caracter moralizator reprezentand o
cugetare incheiata. Pe langa termenul consacrat de „proverb” mai intalnim si termenii „vorba
din batrani” si simplu „vorba” ( exista o vorba). Vorba aceasta din batrani exprima continutul
experientei inaintasilor, un adevar universal valabil.
Ele exprimă adevăruri general umane observate într-o anume împrejurare, dar cu o
capacitate de repetabilitate, ceea ce le conferă caracter de explu sau pildă.
Proverbul (numit si „paremie‖, „pilda,,, „vorba aluia,,, „vorbe din batrani,,) are o
expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere
literare incadrate in orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului:
minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de
vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva,
proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea,
lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire
sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata‖, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face‖, „Cum
iti asterni asa dormi‖, „Treci raul pana nu vine unda‖, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci‖
s.a.
Lucian Blaga in Elanul insulei considera proverbul o creatie ce inmagazineaza
„intelepciunea omului patit, iar mai simplu a omului cu experienta, care priveste lumea ca
spectator” (L. Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, 1977, p.56)
Ovidiu Papadima le socoteste „invataturi ce sunt ca toate celelalte forme de arta
populara, forme de viata. Dar, mai mult decat celelalte sunt esente de viata. Ele formeaza in
modul cel mai concentrat si mai pregnant posibil o multime aproape infinita de situatii de
viata” (O. Papadima, Proverbul ca forma de intelepciune in Literatura populara romana,
Bucuresti, 1986, p. 598)
 Zicatoarea
Ca tipologie lingvistica zicatoarea esre o expresie, o locutiune proverbiala, care nu se
constituie intr-un text incheiat, de sine statator.
In timp ce proverbul este o ecuatie independenta, zicatoarea se asociaza in
propozitie sau fraza, introducand atitudini fata de comportamente sau situatii particulare. In
opinia lui Pavel Ruxandoiu „zicatorile nu au continut ideistic, ele neformuland adevaruri
general valabile, precum proverbele, ci numai atitudini sau sublinieri prin metafora ale unor
fapte naturale si umane.”(P. Ruxandoiu, Folclorul literar in contextul culturii populare
romanesti, p.387)
In Capra cu trei iezi, Creanga incarca textul cu o multime de zicatori pline de efect :
iedul cel mare il ironizeaza pe cel mic „cand a ajuns coada sa fie cap...”. Cand lupul nu vede
niciun ied se asaza ca sa se odihneasca pentru ca „nici acasa, n-am de coasa”.
In Danila Prepeleac, personajul dupa ce schimba capra pe-un gansac si acesta faca
galagie, atunci exclama „na ca am scapat de Dracul si am dat de tata-sau”/ Dintr-o pereche de
boi frumosi Danila se alege cu o punga pe care „ o suceste si-o invarteste si-apoi zice: Na-ti-o
franta, ca ti-am dres-o”. Nici ca se putea o mai aspra ironie fata de prostia omeneasca
sanctionata ca autoironie.
Zicatorile subliniază marea bogatie expresiva a limbii romane, nuanteaza literatura
pentru copii, stimuland imaginatia si dezvoltand limbajul copiilor.
Ghicitoarea
Este o creatie populara in versuri, ce prezinta sub forma metaforica si/sau alegorica un
anumit element, fiinta, fenomen, raspunsul implicand identificarea acestora prin asocieri logice.
In planul continutului ghicitoarea se constituie printr-o modalitate de incifrare a
realitatii, a elementelor acesteia.

In planul formei ghicitoarea reprezinta o constructie unitara, afirmativa sau interogativa,

simetrica si ritmata.
Pavel Ruxandoiu considera ghicitorile „ un fel de joc colectiv, menit sa puna la
incercare istetimea si abilitatea mintii. Pe literat il intereseaza acest joc oentru ca merge frecvent
la metafora si alegorie, acuzand o foarte bogata imaginatie” .”(P. Ruxăndoiu, Folclorul literar
in contextul culturii populare romanesti, p.391)
 Ghicitorile sunt practicate in cadrul satului arhaic la claca si sezatoare ca manifestari
folclorice si in scoala si familie pentru educarea copiilor.
Ghicitorile pot fi clasificate astfel:
 Simpla -Stergar vargat/ Peste deal aruncat
 Enumerativa – La cap mare/ La trup mare/ La mijloc / Ca un fir de busuioc
 Contrastiva – (binom contrastant) Are coarne, nu e bou/ Are sa, nu e cal
 Narativa – O fata tanara trece in zori/ Si-si varsa lacrimile peste flori
 Dialogata – Buna ziua, omule cu omoaia!/-Multumim dumitale! /Dar nu suntem
omul cu omoaia/ Mama lui e soacra mamei mele/ Ghici ce rude suntem?
 Onomatopeica – Toata ziua cioca, cioca/ Vine seara boca,boca
Ion Creanga introduce ghicitoarea in povestea Stan Patitul ca moment proba in a dovedi
inteligenta lui Chirica.” Lata – peste lata, peste lata- imbujorata peste imbujorata, cracanata
peste cracanata – maciulie peste maciulie – limpezeala peste limpezeala- galbeneala si peste
galbeneala hudulet”
Raspunsul lui Chirica „in fata casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa dintr-insul,
faina si culeserul sau melesteul” (I. Creanga, Povesti, Amintiri, Povestiri, Bucuresti, 1975, p.65-
66)
Pentru ca cere un efort considerabil de gandire si imaginatie, pentru calitatea metaforelor
sale, pentru modul cum se raporteaza la o lume a miracolelor, ghicitoarea trebuie valorificata
permanent in cadrul activitatilor realizate cu copiii deoarece aceasta contine ample valente
formative.
Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
Folclorul copiilor constituie o suma de creatii literare asociate varstei copilariei,
jocurilor si educatiei primite de copii in familie.

Particularitatile de continut si forma sunt generate de insesi particularitatile de varsta ale

copiilor carora li se adreseaza.
Tratatul de Istoria literaturii romane, vol. I, Editura Academiei Bucuresti din 1964
consacra un intreg capitol acestei categorii de folclor pe care-l considera „ un fenomen viu, in
continua transformare, ce poseda acea viata clocotitoare, multilaterala si dovedeste o
capacitate uimitoare de ecuatie artistica si lingvistica” (p.182)
 Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un
gen literar de sine statator.Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator,
straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele,
bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-
formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma
fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
-au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit
intimplator la imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza
limbaj si expresii caracteristice graiului popular
-caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul
mimic, dans.
Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete ,
tot felul de poezii naive, jocuri hazli.
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.
Caracteristicile fundamentale ale folclorului copiilor sunt:

 Simplitatea textelor ce se manifesta atat la nivelul continutului limbajului cat su

la buvelul formei – avand dimensiuni reduse;
 Mizicalitatea acestor texte este realizata prin valorificarea de versuri scurte,
continand multe structuri repetitive;
 Plasticitatea deosebita a textelor este datorata figurilor de stil si imaginilor
artistice valoroficate imbinand elementele reale cu cele fantastice.
Speciile subsumate folclorului copiilor sunt:
 Recitativa numaratoare – text utilizat in jocurile copiilor pentru desemnarea celui ce
va indeplini un anumit rol intr0-un context.Se concretizeaza, de obicei, in constructii ritmate, cu
sau fara continut semantic, valorificand succesiunea numerelor cunoascute de copii.
Exemple de recitative numaratoare:
„Are tata patru boi/ Si din patru vinde doi/ Face rochie cu volan/ Si i-o vinde lui Ghivan/
Lui Ghivan cu nasul rosu/ Bata-l focul mincinosu’ „
Unu, doi, trei, patru, cinci,
Tata cumpără opinci,
Sora scrie cu cerneală
Peste tot pe pardoseală,
Ieşi pe uşă tu afară
Cantecul formula-text ce-si are originea in ritualurile de influentare a fenomenelor
naturii.Se constituie intr-o forma ludica de invocare a unor elemente apartinand planului real
sau ireal.
Exemple de cantece ritual:
„Iesi, soare, din nour/ C-am sa-ti dau un puisor / Puisorul satului/ In curtea bogatului”
Cantecul joc – constructie simpla, continand de obicei un referen, asociata unei linii
melodice, insotind unele jocuiri de miscare.
Exemple de cantece joc – Taranul e pe camp; Batistuta; Podul de piatra; Ursul doarme;
Albinuta; Fluturasul etc.

Framantarea de limba – text de dimensiuni reduse, constituit din succesiuni d ecuvinte,

sintagme care prezinta similaritati la nivelul structurii fonetice si fac parte, in unele cazuri, din
aceeasi familie lexicala.
Framantarile de limba au rolul de a dezvolta memoria si capacitatea copiilor de a
pronunta corect, reprezentand adevarate exercitii de dictie.
Exemple de framantari de limba utilizate in mediul prescolar:
Ariciul
Un arici cu tepii mici
Si un bot catifelat
Langa gard s-a tupilat
Necajit si suparat
 Ca l-a plouat.
Mai arici cu tepii mici
Hai in casa la caldura
Unde nimeni nu te fura
Sus dupa cuptor sa stai
Sa nu capeti guturai

Lucica
In gradina e Lucica
Zi de zi cu galetica
Cu grebla si lopatica
Ingrijeste floricica.
Creatia folclorica a copiilor deosebit de bogata se de expresiva trebuie sa fie cat mai
mult valorificata in cadrul activitatilor instructiv-educative din gradinita.

Folclorul copiilor cuprinde mai multe specii literare:

a) Cântece formulǎ: create într-un trecut mai îndepǎrtat, ele sunt desprinse din cântecul
magic împotriva forţelor ostile ale naturii şi au ca procedeu artistic de bazǎ, invocarea: a Soarelui, a
Lunii, a ploii, a unor vietǎţi şi plante (fluture, gǎrgǎriţǎ, barzǎ, cioarǎ, arici, pǎpǎdie, sângericǎ etc.);
a unor lucruri neînsufleţite (fluier, fum etc.); a unor personaje cu atribute pozitive sau negative (aura-
paraura, dracul, auraş-pǎcuraş, cot-codeţ); a unor boli personificate (friguramigura, frigurile, furnicǎ).
Invocarea poate fi adresatǎ de copii astrelor astfel:
Soare, Soare, frǎţioare; / Hai, dǎ drumul la izvoare, / Scoate apa din ţǎrânǎ / Spune pǎsǎrii sǎ
vinǎ!
Alexandru Bogdan a cules cântece formulǎ şi pentru Soare:
Stai ploaie cǎlǎtoar / Cǎ te-ajunge soarele / Pe toate rǎzoarele / Cu un maiu, cu un paiu / Cu
cǎciula lui Mihaiu / Plinǎ de coji de mǎlaiu. / Hai, soare de la curte / Cǎ ţi-oi da pitǎ cu turte.
Prin acest joc se urmǎreşte ca preşcolarii sǎ intoneze corect cântecul, sǎ pronunţe corect
sunetele, sǎ alcǎtuiascǎ corect propoziţii cu anumite cuvinte din text. Când plouǎ: Du-te, ploaie
cǎlǎtoare, / Cǎ te prinde sfântul soare. / Şi-ţi ia picioarele / Cu un pai, / Cu un mai, / Cu sabia lui
Mihai! / Plinǎ de coji de mǎlaiu. // Cǎrǎmidǎ nouǎ, / Dǎ Doamne, sǎ plouǎ!
Când apare luna nouǎ, copiii o salutǎ prin recitarea: Lunǎ, lunǎ nouǎ / Rupe pânea-n douǎ /
Şi ne dǎ şi nouǎ, / Ţie jumǎtate / Mie sǎnǎtate / La varǎ bucate.
Prin acest joc se urmǎreşte sǎ pronunţe corect cuvintele, sǎ intoneze corect melodia şi sǎ-şi
înnsuşeascǎ - memoreze versurile.
Alte cântece formulǎ cu rǎdǎcini înfipte în trecut sunt cele ale ploii şi însoţesc jocul
paparudelor. Acest joc are loc atunci când este secetǎ şi fetele se udǎ, astfel se zice cǎ vine ploaia:
Paparudǎ, rudǎ / Au ieşi de ne udǎ, / Cu gǎleata, leata, / Peste toatǎ gloata / Bumburel d’argint /
Vǎrsat pe pǎmânt, / Ploaie, Doamne, ploaie / Locuri sǎ ne moaie / Ploiţǎ ccuratǎ / Din ceruri
vǎrsatǎ…
Alte cântece formulǎ atât pentru Soare cât şi pentru oprirea ploii sunt: Mori, mori, muma
ploii, / Cǎ rǎsare soarele / Pe toate rǎzoarele, / Sǎ ne coacǎ grânele / Ca sǎ coacem prescurile / Şi sǎ
dǎm la sǎrǎcele, / Ca sǎ coacem colǎcei / Şi sǎ dǎm la sǎrǎcei! // Fuga ploaie cǎlǎtoare / Cǎ te-
ajunge soarele / Sǎ-ţi taie picioarele / Cu un maiu, / Cu un paiu, / Cu sabia lui Mihaiu… // Mama
Ploaie a murit / Şi soarele-a rǎsǎrit / Pân’toate grǎdinile, / Ca sǎ coacǎ prunele!
Aceste versuri exprimǎ relaţia omului cu natura şi erau considerate ca având o forţǎ magicǎ
(fiind recitate în anumite practici). În jocurile copiilor acestea îşi pierd sensurile iniţiale şi devin
elemente ale jocului.
Fiecare insectǎ, vietate, animal, ce intrǎ în contact direct cu copilul îşi are cântecul sǎu, legat
de anumite credinţe. Astfel este cântecul fluturelui: Fluture, fluture / Fluturǎ pe buture / Fluturǎ pe
floare / Fluturǎ sub soare…
Copii încearcǎ sǎ momeascǎ fluterele ca sǎ se aşeze pe o floare.
Dintre cele mai cunoscute cântece-formulǎ, este cel adresat melcului:Melc, melc, /
Codobelc, / Scoate coarne boureşti / Şi te du la baltǎ / Şi bea apǎ caldǎ; / Şi te du la Dunǎre / Şi bea
apǎ tulbure; / Şi te du la mare / Şi bea apǎ tare; / / Mǎnâncǎ şi pǎtrunjel, / Scoate
coarne de viţel.
Sunt cântece şi pentru urs: / Joacǎ bine, moş Martine, / Cǎ-ţi dau pâne cu mǎsline, / Cǎ mǎ dau
pe lângǎ tine / Di, Ha!
În cântecul adresat cerbuleţului, chemarea primǎverii se face într-un limbaj poetic deosebit:
Cerbuleţ frumos, / Cu coarne de os, / Cerbuleţ de munte, / Cu coarnele-n frunte, / Iar în vârful lor /
Leagǎn de mohor, / Leagǎn de mǎtase, / Împletit în şase / Pentru copiliţe, / Fragede mlǎdiţe, /
Pentru bǎieţei, / Mândrii ghiocei.
Iar un cântec pentru arici: Arici, arici, / Arici pogonici, / Pocneşte din bici / Porneşte de-
aici! / Du-te la moarǎ / Şi te însoarǎ / Ia fatǎ cu cercei, / Cu mǎrgele / De surcele. / Iar în degeţele, /
Frumoase inele, / Tot cu pietricele. / Şi-n cap coroniţǎ / Tot din garofiţǎ…
Pentru a-l face pe curcan sǎ se înfurie, sǎ-şi roteascǎ penele cozii şi sǎ emitǎ o cascadǎ de
sunete specifice, copiii îi fac în ciudǎ:
Sâc, curcane, cǎ tu n-ai mǎrgele, roşii c-ale mele.
Sau altǎ vatiantǎ: Mǎi, curcane, n-ai mǎrgele, / Roşii c-ale mele! / Mǎi curcane, n-ai cercei,
/ Frumoşi ca ai mei! / Mǎi curcane, moţul tǎu / Nu-i ca moţul meu! / Mǎi curcane, de ce strigi? /
Vrei sǎ-ţi dau panglici?
Când copiii întâlnesc un muşuroi ei cântǎ Cântec la muşuroiul de furnici: Ieşi, furnicǎ, / Tu eşti
micǎ. / Şi ţi-oi da lapte de oi, / Şi-i veni iarǎşi la noi; / Ţi-oi da şi caş dulce, / De la noi nu te- i mai
duce.
Despre albinǎ copiii cântǎ: Trece, trece / O fatǎ de aur. / Cine e? / Albina! / Cine-o vede, /
Sǎ o ia. / Haha!
Cântecul cǎrǎbuşului este cântat de copii: Cǎrǎbuş, cǎrǎbuş, / Eu din tine fac acuş / C-un
mai, c-un pai / Şi cu trei coji de mǎlai / O morişcuţǎ de vânt, / Pe faţa acestui pǎmânt; / Şi-aşa mi te-
oi învârti, / Pǎmântul de nu-i zǎri .
Pǎsǎrilor domestice li se poate cânta: Eu mǎ duc la târg / Sǎ-mi cumpǎr o raţǎ, / Şi sǎ-mi iau
un cârd. / Un pui şi-o gǎinǎ. /Raţa ,face: ,mac, mac, mac! / Iar gǎina: cotcodac! / Puiul zice: pui,pui,
/ Eu sunt de la voi / Du-mǎ înapoi / Şi-oi scurma-n gunoi. / Bǎieţii la scǎldat cântǎ: / Ieşi apǎ din
urechi, / Cǎ ţi-oi da parale vechi, / Brânzǎ, urdǎ şi smântânǎ, / Ieşi acuma, nu mai sta.
Sunt apoi şi cântece ironice, satirice: Pǎpǎdie die / Zii mǎtii sǎ vie / Pânǎ’n deal la vie, / C-a
murit Ilie, / P’o scândurǎ latǎ / Cu gura cǎscatǎ. // Una mia cu scumpia / Ce-ai mâncat de te-ai
umflat? / Şapte pite ş’un pitoiu / Ş’un gǎvan cu usturoiu . // Şade turcu pe saltea / Porunceşte o
cafea / Când se uitǎ la caimac, / Opa, cade un gândac! // Unde-i groapa cu mǎtase, / Sǎ-ngropǎm pe
preoteasa, / Cǎ ne-a mâncat untu / Mânca-o-ar pǎmântu!
Uneori, se adaugǎ elemente satirice şi umoristice: Arici, pogonici, / Du-te la moarǎ, / Du-te
de te-nsoarǎ /Cu fata lui cioarǎ, / Cu mǎrgele de surcele, / Cu cercei de ghiocei.
Alteori, cântecele-formule ilustreazǎ ideea de alinare sau alungare a unei boli: / Auraş,
pǎcuraş, / Scoate apa din urechi / Cǎ ţi-oi da parale vechi / Şi ţi-oi spǎla cofele / Şi ţi-oi bate dobele!
Jocurile propriu-zise ale copiilor de-a ascunselea, de-a baba-oarba sunt însoţite de
versuri scurte, imagini simple, încurcǎturi de cuvinte, cântate sau ritmate: Ce-ai mâncat
asearǎ? / Pâne cu paparǎ / Ieşi pe uşe-afarǎ. / Pâne cu mǎsline / Ia-te dupǎ mine.
George Cǎlinescu spunea cǎ jocurile se caracterizeazǎ prin vitalism şi exuberanţa lor, pe
tendinţa de a învǎţa imitând sau parodiind; valoarea lor pedagogicǎ este foarte mare. Producţiile
sunt recitative, cântate şi jucate ori gesticulate totodatǎ. Ele pun în mişcare trupul şi sufletul.
b). Frânturi de limbǎ
Pentru a scoate în evidenţǎ ironia şi a da vioiciune jocurilor, copiii creeazǎ cuvinte fǎrǎ sens
prin repetarea de silabe sau împerecherea lor dupǎ necesitǎţile de rime: Ina, nina, durdumina /
Treier apa, siticopa / Şi-o bobiţǎ mǎrgǎriţǎ, / Lim, pom, pic / Talpǎ de voinic.
Forme din acestea, fǎrǎ sens, dar pline de haz, întâlnim în aşa-zisele frânturi de limbǎ. Firea
glumeaţǎ a poporului român a scornit fel de fel de vorbe şǎgalnice şi scurte pentru a stârni veselia
tuturor.
Rostirea acestor versuri e o veritabilǎ performanţǎ de ortoepie şi contribuie la dezvoltarea
auzului fonematic al copiilor preşcolari: Bou, breaz bârlobreaz / Din bârlobrezǎtura bârlobrezenilor.
/ Vine stârcul de la baltǎ / Cu cinci stârciogǎţei / Stârc, stârciogǎţel / Mai stârciogǎţea niţel.
Frǎmântǎrile de limbǎ sunt texte importante pentru însuşirea corectǎ a unor sunete sau
cuvinte dificile prin care se educǎ atenţia, spiritul de observaţie, memoria: Tot am zis c-am zis c-oi
zice, / Dar de zis eu n-am mai zis; / Nici n-am zis, nici n-oi mai zice / C-am sǎ zic c-am zis c-oi
zice. // Un moş cu un coş, / În coş - un cocoş. / Moşul cu coşul, / Coşul cu cocoşul / Stanca stǎ-n
castan ca Stan. / Stan stǎ-n castan ca Stan // Ştiu cǎ ştii cǎ ştiuca-i ştiucǎ / Dar mai ştiu cǎ ştii cǎ ştiu
/ Cǎ ştiuca-i peşte / Şoricel şerpuleţ, / Şade-n vârf de ruguleţ. / Rug rupe, rug rumegǎ, / Rumegǎturǎ
de rug înghite.
Sau: “E pestriţǎ prepeliţa pestriţǎ, dar mai pestriţi sunt puii prepeliţei pestriţe din neamul
prepeliţelor pestriţe”.
Tudor Pamfil a adunat numeroase frânturi de limbǎ, care se spun cu o repeziciune foarte
mare şi bine rǎspicate. Ele sunt scurte, încâlcite şi învârtite într-adins, ca cel ce le-o spune sǎ-şi
frǎmânte limba ca sǎ le spunǎ bine: ”Vânturai, varǎ mǎlai, vânturugǎ pungǎ lungǎ”; „Capra neagrǎ
în piatrǎ calcǎ, piatra în patru bucǎţi crapǎ; / Aşa sǎ crape capul caprei, cum a crǎpat piatra-n patru”.
„Am o mâţǎ motoşâcǎ, cǎpǎţǎnoşicǎ, a fǎcut cinci mâţişei, / Cǎpǎţânoşei, ca şi mǎ-sa,
cǎpǎţânoasǎ-i !”
În afara acestor frânturi de limbǎ, create pentru a stârni râsul întâlnim cântece în care ironia
se împleteşte cu elementele de satirǎ. Aceste cântece au fost culese cu multǎ mǎiestrie şi aşezate pe
hârtie de folcloriştii Al. Bogdan, E. Hodoş, G. Dem. Teodorescu, I P. Ispirescu: Mǎi bǎiete cucuiete
/ Şade mâţa pe perete / Şi mǎnânc’un castravete. / Iese turcu mânios / Cu pistolul ruginos / Iǎ-mi
fetiţǎ cheile / Sǎ-mi deschizi lǎdiţele / Vai, vai nu-s la mine, / Ci-s la maica’n Bucureşti / Dupǎ
curţile domneşti / Unde ouǎ raţele, / Papǎ câinii maţele.
Pentru a stârni râsul unele cuvinte sunt înlocuite cu altele. Astfel, verbul cântǎ a fost înlocuit
cu toacǎ tocmai pentru a demonstra acest lucru: Toacǎ popo toacǎ / Dacǎ n’ei toca / Prescuri n’ei
mânca / Cinci pǎrinte cinci, / Cinsprezece-aici.
Dem. Teodorescu, printre jocurile sale de cuvinte, aminteşte pe cel ce urmeazǎ în versuri
scurte uşor de reţinut: Sângericǎ ricǎ, / Zeamǎ de pisicǎ / Sângeroi roi / Zeamǎ de cotoi.
Tot printre jocurile de cuvinte ale copilǎriei, Agârbiceanu aminteşte un cântec în care se
reflectǎ lumea înconjurǎtoare a copilului de ţǎran, familia sa, vitele, cu caracter realist împletit cu
factorul de muncǎ: Câţi copii ai, babo? / N-am atâţia drago: / Doi în car, / Doi sub car, / Doi cu tata
la hotar, / Doi la oi / Doi la boi, / Doi cu tata la cimpoi, / Şi-un ciudilǎ / Şi-un burilǎ, / Şi-un bietos
de Samuilǎ, / Şi-o Anuţǎ, / Şi-o Stǎnuţǎ, / Şi-o bietoasǎ de Mǎriuţǎ.
Cântecul are un caracter realist, reflectând lumea înconjurǎtoare a copilului de ţǎran, cu
familia sa, vitele, deci e împletit cu factorul de muncǎ. Cele mai multe jocuri de copii în versuri se
interpreteazǎ prin mimicǎ şi gesturi dupǎ reguli proprii, în directǎ legǎturǎ cu vârsta copilului, cu
mediul lui de viaţǎ, cu naivitatea, stilul simplist şi enigmatic. Ca orice creaţie folcloristicǎ, jocul
copiilor e sincretic: are o melodie pe motive simple sau se scandeazǎ într-o ritmicǎ precisǎ, dictatǎ
de jocul mai viu sau mai lent: Colo_ sus la_ primǎ_rie / Şade_un mǎ_gar şi_scrie / A-e_i-o_u / Pitu-
_lǎ-_te tu…
Folclorul copiilor în ceea ce priveşte frǎmântǎrile de limbǎ ilustreazǎ universul acestora,
dominant fiind jocul, şi are numeroase valenţe instructiv-educative.
c). Cântecul de leagǎn
Cântecul de leagǎn ia naştere, “din necesitatea practicǎ de a crea o atmosferǎ de calm, de
monotonie, necesarǎ adormirii copilului mic”.
Acesta este un cântec liric, foarte apropiat de doinǎ, legat direct de viaţa de familie şi de
copil, îndeosebi. Este cântat aproape în exclusivitate de mama copilului pentru liniştea şi adormirea
acestuia. Pentru alinarea copilului sunt folosite cuvinte stereotipice: Nani, nani puiul mami / Dormi
cu mama puişor…
Sau repetǎrile de silabe, epitete, comparaţii, diminutive şi exclamaţii duioase: mǎricel,
mititel, frumuşel, puiuţ.
Nani, nani, pui de somn, / Vin la mama sǎ te-a dorm. / Vin la mama, pui de ştiucǎ, / Vin la
mama de mi-l culcǎ. // A, a, a, puiuţ de şoim, / Eu te leagǎn, tu n-ai somn. // Şi-apoi haida pui de cuc, /
Eu te leagǎn şi mǎ duc. (Cântec de leagǎn)
În conţinutul sǎu dominant rǎmâne sentimentul dragostei de mamǎ, care-şi gǎseşte diferite
forme de expresie afectivǎ. Cele mai frecvente rǎmân urǎrile de a creşte frumos şi sǎnǎtos: Cǎ
mama te-a legǎna / În leagǎn de sǎlcioarǎ, / Sǎ te facǎ mǎrişoarǎ
Sau: Haida, haida, puişor, / Pânǎ mâini la prânzişor, / Dragu mamii puişor.
Sunt cuprinse de multe ori, şi referiri la diverse aspecte ale vieţii de familie la diferitele
munci din gospodǎrie. În esenţǎ, dorinţa exprimatǎ de mamǎ rǎmâne aceeaşi: de a-şi vedea copilul
mare, intrând în ritmurile fireşti ale vieţii satului: Culcǎ-mi-te mititel / Şi te scoalǎ mǎricel / Sǎ te
duci cu vacile / Pe câmpul cu fragile / Sǎ te arzǎ soarele, / Sǎ te duci cu oile / Pe câmpul cu florile
/Sǎ te plouǎ ploile…
Versurile sunt cântate în ritmul leagǎnului, de aceea o mare frecvenţǎ o au repetiţiile,
refrenele, aliteraţiile, elementele onomatopeice diminutivele: Tu puiuţul cucului, / Adǎ somnul
pruncului / De pe craca nucului, / De la miei, de la ghiţei, / De la puiuţi mititei.
Uneori imaginile poetice sunt cerute de rimǎ: Lulu, lulu, lulu, lea / Vine moşul de colea / Cu
trei pui de rândunea / Cu trei pene de cocoş, / O gǎinǎ afumatǎ, / Şi o cioarǎ pipǎratǎ. / Dǎ-le’ncoace
moşule / Cǎ ţi-oi pǎzi oile / Pe câmpul cu florile.
În timp ce mama leagǎnǎ copilul, îi cântǎ tot visul pentru viaţa viitoare a odraslei:…sǎ te
vǎd umblând prin casǎ / sǎ şezi cu mama la masǎ, / sǎ faci mamii trebuşoarǎ / care ţi-o fi mai
uşoarǎ / s-aduci mamei surculeţe / apuşoarǎ c-o cofiţǎ / sǎ te vǎd umblând la şcoalǎ, / sǎ-mi fii de-
ajutor la boalǎ…
Cântecele de leagǎn devin astfel, prin linia melodicǎ armonioasǎ, primele momente de
intrare a copilului în universul fermecat al sunetului şi al cuvântului.
Creaţia popularǎ este o prezenţǎ în viaţa copilului din satul tradiţional, dar el va conştientiza
treptat aceste valori în procesul instructiv-educativ din şcoalǎ.
d). Recitativele – numǎrǎtori: sunt grupuri de versuri recitate într-o ritmicǎ precisǎ, cu scopul
de a se alege, prin eliminare, copilul care va avea un anumit rol în joc. Recitarea e însoţitǎ de o
anumitǎ gesticulaţie. Jocul are o valoare educativǎ, pentru cǎ se presupune dorinţa de a învǎţa prin
 imitare: Şade barza pe cuibar / Şi numǎrǎ ouǎle / Câte unu, câte douǎ / Câte zece / Ieşi, berbece. / . /
Unu, doi, trei, patru, cinci / Tata cumpǎrǎ opinci, / Mama cumpǎrǎ secarǎ, / Dumneata sǎ ieşi, afarǎ.
Recitativele- numǎrǎtori sunt, în jocurile copiilor, formule de eliminare sau “sorţi”. Acestea
sunt în versuri sau prozǎ ritmatǎ, având un conţinut variat. Surprinzând universul familial, şcolar,
social, lingvistic, cu nuanţǎri diferite, de la umor şi ironie pânǎ la satirǎ, recitativele-numǎrǎtori pot
fi însoţite de o gesticulaţie specificǎ.
Efectele sonore se realizeazǎ prin procedee lexicale diverse: adǎugarea sau eliminare unor
pǎrţi ale cuvintelor, pǎstrându-se sau nu sensul acestora, accentul fiind pus pe mişcarea ritmicǎ,
repetatǎ: Unichi, / Dunichi, / Tri, / Patrichi, / Azna, / Pazna, / Doina, / Epârchi, / Cioc, / Boc, / Treci
la loc!
Unele sunt mai recente: Una, douǎ, / Stai cǎ plouǎ, / Trei, patru, / Hai la teatru. / Cinci, şase,/
Spalǎ vase. / Şapte, opt. / Porumb copt. / Nouǎ, zece, / Un pahar cu apǎ rece / Şi-o cafea amarǎ; /
Ieşi pe uşǎ afarǎ!
Uneori numǎrǎtoarea devine o adevǎratǎ poezie naivǎ: Şade barza pe gunoaie, / Şi numǎrǎ
ouǎle / Câte unul, câte douǎ / Câte trei, câte patru, / Câte cinci, câte şase, / Câte şapte, câte opt, /
Câte nouǎ, câte zece /Tatǎl tǎu berbece. // Unu, doi, trei / Pâne cu ulei / Patru, cinci, şase, / Câne cu
cǎmaşe, / Şapte, opt, nǎuǎ, / Iepure cu ouǎ. // Uniele, dodiele / Carili, Caracas / Taie popa iepuraş /
Dupǎ moara Hâncului / Dupǎ podu Turcului. // Unu, doi, trei, patru / Cinci, şase, şapte, opt, / Nouǎ,
zece, ş-un berbece, / Ş-o lǎptucǎ sǎ se ducǎ / Pe un fir de mǎtasǎ, / Cioc în casǎ, cioc în masǎ.
Tot prin numǎrǎtori copiii învaţǎ zilele sǎptǎmânii sau lunile anului: Azi e luni, mâine-i
marţi / Pleacǎ Gheorghe la Galaţi!
În cadrul folclorului pentru copii trebuie amintite acele şugubeţe numǎrǎtori foarte des
întâlnite în jocurile copiilor.
e). Formula de eliminare cu şi fǎrǎ rimǎ
Un alt sistem e acela al folosirii cuvintelor rimate în formule de eliminare: Unica, dunica,
trei sardele / Matematici, farmacele, / Pui, ţui, papagal, / Pene albe de curcan / Ieşi afarǎ cǎpitan. //
Una, douǎ, / Hai cǎ plouǎ / Trei, patru, / Hai la teatru, / Cinci, şase, / Spalǎ vase, / Şapte, opt, / Suflǎ-
n foc, / Nouǎ, zece, / Un pahar cu apǎ rece, / Pentru domnul care trece, / Ş-o cafea amarǎ, / Eu te rog
sǎ ieşi afarǎ. // Iese Ana din grǎdinǎ / Câte pǎsǎri vrea sǎ prindǎ, / Una, douǎ, trei, patru, / Cinci du-te
de aici. // Dǎ-n deal, dǎ-n vale / Dǎ într-o floare, / Mirositoare. / Cioc, boc, treci la loc.
Când preşcolarii practicǎ un joc cu douǎ echipe, pentru alegerea membrilor acestora, se
poate rosti urmǎtoarea formulǎ de alegere: Pe ce şezi? Pe douǎ ace! / Vin la moşu’ncoace.
Batista
Jucǎtorii se aşeazǎ în cerc, cu faţa spre centru, stând depǎrtat cu mâinile la spate.
Conducǎtorul jocului alege un copil cǎruia îi dǎ o batistǎ. La semnalul de începere a jocului, acesta
aleargǎ în jurul cercului, prin exterior şi lasǎ batista la spatele unui copil, continuând sǎ alerge. Dacǎ
cel cǎruia i s-a pus batista nu a observat, iar celǎlalt ajunge din nou în spatele lui, copilul ia batista şi
îl loveşte uşor pe spate.
Copilul lovit trebuie sǎ alerge şi sǎ înconjure cercul pânǎ când ajunge din nou la locul sǎu.
Primul copil aleargǎ mai departe şi lasǎ batista la spatele altuia. Dacǎ acesta observǎ, trebuie sǎ o
ridice imediat şi sǎ alerge dupǎ copilul care i-a lǎsat batista. Dacǎ reuşeşte sǎ-l loveascǎ înainte de a
ajunge la locul unde a pus batista, îi dǎ batista şi îşi recupereazǎ locul; în caz contrar, locul îl ocupǎ
primul, iar el continuǎ sǎ alerge şi sǎ punǎ batista în spatele altui participant. În timpul jocului se
cântǎ: Am pierdut o batistuţǎ/ Mǎ bate mǎmica, / Cine-o aflǎ, sǎ mi-o deie, / Cǎ-i sǎrut guriţa. //
Batista-i parfumatǎ / Se aflǎ la o fatǎ / La o fatǎ frumoasǎ / Pe care o iubesc.
Acest joc se desfǎşoarǎ în cerc, un bǎiat este în mijloc şi în timp ce se cântǎ versurile el îşi
alege o fetiţǎ şi se învârtesc la braţ într-o parte şi alta: Joacǎ, joacǎ, joacǎ fetiţǎ / Cǎ eşti frumoasǎ ca
o garofiţǎ, / Şi jocul nostru este format / Dintr-o fatǎ şi-un bǎiat. // Joacǎ, joacǎ, joacǎ bǎiete, / Cǎ
eşti frumos ca un castravete / Cǎ jocul nostru este format / Dintr-o fatǎ şi-un bǎiat.
 Acest joc se joacǎ în cerc, copiii fiind prinşi de mâini. Ţǎranul se plimbǎ prin mijlocul cercului
şi-şi alege o nevastǎ în timp ce copiii cântǎ versurile: Ţǎranul e pe câmp / Ura, leliţa mea / El are o
nevastǎ / Ura, leliţa mea / Nevasta un copil, / Ura, leliţa mea…
Jocul Coroana e rotundǎ se desfǎşoarǎ în cerc, un copil este ghemuit în mijloc cu mâinile la
ochi, iar copiii cântǎ şi la sfârşitul versurilor copilul din mijloc se deplaseazǎ spre copiii din cerc şi
alege unul prin pipǎit, care va trece în mijloc: Coroana e rotundǎ, / Rotundǎ e şi luna, / Frumoasǎ e şi
fata / Pe care o iubesc.
În jocul Deschide urechea bine un copil stǎ cu faţa la perete cu palmele la ochi, iar ceilalţi copii
cântǎ versurile respective; la sfârşit un copil îl strigǎ pe nume, acesta ghiceşte numele copilului care
l-a strigat şi locul este schimbat: Deschide urechea bine / Sǎ vedem ghiceşti ori ba, / Cine te strigǎ pe
nume? / Hai ghiceşte nu mai sta! // Ai ghicit, ai ghicit, / Treci la loc eşti fericit!
Sau: N-ai ghicit, n-ai ghicit / Stai pe loc eşti pǎcǎlit.

b) Genul epic
- Basmul :
- Greuceanu
- Prâslea cel voinic şi merele de aur.

GREUCEANU – basm popular

„Greuceanu” este un basm popular ce apartine ca specie genului epic, acesta se
caracterizeaza ca fiind o naratiune in proza, transmisa prin viu grai de-a lungul timpului, avand o
vechime ce se pierde in negura veacurilor.
“Greuceanu” este un basm popular, o naratiune de mare intindere, in proza, in care se
impletesc intamplarile reale, obisnuite, cu cele fantastice, la care iau parte personaje cu trasaturi
supranaturale, reprezentand binele si raul. In opera literara populara “Greuceanu” se povestesc
mai multe intamplari, in urma carora Greuceanu ia de la zmei soarele si luna, pe care acestia le
furasera si le daruieste oamenilor.
Basmul popular “Greuceanu” a fost cules de Petre Ispirescu si publicat in volumul
“Basmele romanilor”.
Inca de la inceput, cititorul este introdus intr-o lume imaginara, in imparatia lui Rosu-
Imparat, ramasa in intuneric.
“Basmul popular este o compunere literara populara al carei subiect, cu substrat folcloric,
este o impletire de intamplari supranaturale, cu eroi ireali sau fantastici” (Dictionarul limbii
romane moderne, Bucuresti, 1958).
Numele personajului principal “Greuceanu” este o derivatie a adjectivului “greu”
caracteristica ce ecplica inca de la inceputul basmului calitatile protagonistului.
 Tema basmului – Lupta dintre bine si rau- disparitia lunii si a soarelui de pe cer si
recuperarea acestora de la rapitori.
Evolutia subiectului –“niste zmei furasera luna si soarele de pe cer” din imparatia
imparatului Rosu, iar acesta promite mana fiicei sale celui ce il va scapa de acest necaz.
Inca de la inceput, cititorul este introdus intr-o lume imaginara, in imparatia lui Rosu-
Imparat, ramasa in intuneric.
Foarte multi voinici si viteji au incercat sa infrunte zeii, insa a fost in zadar, ei nu au
izbutit. Cu toate acestea, doreste sa-si incerce norocul si viteazul Greuceanu. Astfel, acesta se
hotaraste sa plece si el in cautarea lor, asumandu-si un mare risc, daca nu reuseste i se va taia
capul. In caz de izbanda, acesta o va lua de sotie pe fiica imparatului si va primi jumatate din
imparatie.
Cu ajutorul fratelui sau de cruce, Faurul-Pamantului, al insusirilor sale neobisnuite (se
transforma in porumbel, in musca si in buzdugan) si al palosului, Greuceanu reuseste sa-i omoare
in lupta pe cei trei zmei. Ajunge la locul unde erau ascunde soarele si luna, le ia si le arunca la er,
spre bucuria oamenilor.
La intoarcere, scapa din capcanele pe care i le intind zmeoaicele (metamorfozate in par,
apa si floare, iar zmeoaica cea batrana prefacuta in nor), omorandu-le, dar, pana sa ajunga la
imparat, este lasat, prin inselaciune, fara palosul in care ii era puterea.
In acest timp, un sfetnic “becisnic” ceru fata, zicand ca el este “cel cu izbanda cea mare”.
Greuceanu biruie si de aceasta data, sfetnicul isi recunoaste fapta si totul se termina cu o
nunta imparateasca.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza basmul Greuceanu in specia literara
basm popular mentionam:
-=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>existenta palosului fermecat fara de care eroul ar fi fost „un om ca toti oamenii”
=> Greuceanu este inzestrat cu puteri supranaturale, acesta reuseste sa invinga zmeii si
are capacitatea de a se metamorfoza intr-o pasare gingasa sau in buzdugan de otel, atunci cand
elibereaza cei doi astrii ceresti : a luat in mana dreapta soarele si in cea stanga luna si le-a aruncat
pe cer”
 =>intalnim motive specifice basmului -calatoria eroului, dorinta acestuia de a ajunge
imparat, probe, obstacole la care acesta este supus;
=>autorul popular imbina armonios naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –Faurul pamantului
face chipul lui Greuceanu din fier pe care il tine in foc zi si noapte, acesta il va ajuta sa invinga
pe zmeoaica cea batrana si drept rasplata va ava fier pentru totdeauna deoarece zmeoiaca se
transforma intr-un munte de fier, corbul ce ii aduce „un cioc de apa” in timpul luptei cu zmeii –
Greuceanu ii va da la schimb starvul zmeilor, caii si caruta lui Greuceanu care erau mgice – erau
cu totul de fier
=>fiind un basmul popular intalnim numeroase formule tipice (initiale, mediane si
finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit
careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.
=> aparitia cifrei magice 3 – Greuceanu, fratele sau si Faurul pamantului formeaza
gruparea de 3 eroi ai binelui, ei s-au sfatuit „trei zile si trei nopti”, ca sa se transforme in
porumbel Greuceanu s-a dat de trei ori peste cap, zmeii aveau „trei fii si trei nurori”; atunci cand
s-a transformat in buzdugan de fier Greuceanu s-a dat de asdemenea de trei ori peste cap; nunta
eroului cu fata de imparat a durat trei saptamani;
=> textul cuprinde o multime de formatiuni lingvistice specifice liricii populare – „puse
la cale”, „mersera cale lunga si mai linga”,: se facu calea crucii”, „unde-si intarca dracul
copiii”, :manca=iar lupii carnea calului”, „c-o falca-n cer si cu una-n pamant” etc.
Basmul, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana
la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei.
Tipologia protagonistului
Greuceanu este eroul cu puteri supranaturale ce infatisaza binele si restabileste ordinea
normal a lucrurilor. Trasaturile sale de character – bunatatea, curajul, intelepciunea, rabdarea,
devotamentul, ingeniozitatea sunt insusiri “exceptionale” caracteristice protagonistului basmului
popular. El este intotdeauna ajutat de prieteni credinciosi ( fratele sau si fratele sau de cruce –
Faurul pamantului, corbul care-I aduce apa, caii care-l aduc la imparatie.
 Raul este reprezentat de familia zmeilor care cu toate viclesugurile nu reuseste sa invinga
binele. Asa cum soarele si luna sunt eliberate si lumineaza cerul, asa si binele nu va putea fi pus
sub obroc caci intotdeauna va iesi la suprafata sa-I lumineze pe cei buni.
Basmul Greuceanu este o creatie alegorica care exprima crezul povestitorului popular
despre viata si ale sale lupte.

PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

- basm popular - cules de Petre Ispirescu

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente,

„Taranul roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui
se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al
tradarii de frate.
Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepţia omului
din popor despre lume şi de viaţă este “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, cules de Petre
Ispirescu.
Basmul este o creaţie epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi
fantastici, pe fondul luptei dintre bine şi rău, având o acţiune simplă în care elementele reale se
îmbină cu cele imaginare.
Acţiunea basmului “Prâslea cel voinic şi merele de aur” conţine eroi supranaturali,
împărţiţi în două tabere, binele şi răul, care trec prin peripeţii fantastice, în încercarea de a
recupera merele furate din grădina împăratului şi de a-i găsi pe hoţi. Aceasta este structurată pe
momente ale acţiunii.
Basmul începe cu o formulă consacrată “a fost odată”. Deci, expoziţiunea ne prezintă
timpul, care este unul mitic, neprecizat, locul (împărăţia) şi o parte din personaje.
În intrigă aflăm că acest împărat avea în grădină un măr cu mere de aur, dar niciodată nu
s-a putut bucura de ele, deoarece, când erau coapte, i se furau.
Încercările de a-i găsi pe cei vinovaţi de dispariţia merelor reprezintă desfăşurarea
acţiunii. Astfel, fiul cel mic al împăratului, Prâslea, se încumetă să păzească mărul, după ce cei
doi fraţi mai mari ai săi eşuează. El îl săgetează pe hoţ noaptea şi-i duce împăratului merele, dar
neprinzându-l pe făptaş, pleacă pe urmele sale, însoţit de fraşii mai mari.
Mergând pe urmele hoţului, ei ajung la marginea unei prăpăstii, în care Prâslea coboară.
Această prăpastie reprezintă tărâmul celălalt, unde lucrurile au cu totul altă înfăţişare decât pe
pământ. Fiul de împărat dă de nişte palate (de aramă, de argint şi de aur) ale unor zmei, cu care
se luptă şi pe care îi omoară, eliberându-le pe cele trei fete de împărat. În lupta cu zmeii este
ajutat de corbul năzdrăvan. Deoarece fraţii îl trădează rămâne în aşteptare, Prâslea va ieşi pe
celălalt tărâm cu ajutorul zgripţuroaicei, pe ai cărei pui i-a salvat de un balaur. Prin intermediul
unui măr de aur, meştereşte o furcă cu fusul şi caierul de aur, apoi o cloşcă cu puii de aur, fiind
astfel recunoscut de fata de împărat cea mică.
Punctul culminant poate fi considerat momentul în care Prâslea îl lasă pe Dumnezeu să
facă dreptate şi, trăgând cu săgeţile în sus împreună cu fraţii săi, aceştia sunt pedepsiţi şi mor.
Deznodământul este specific basmelor. Binele învinge răul, forţa benefică triumfă:
Prâslea se căsătoreşte cu fata de împărat, după ce şi-a îndeplinit misiunea şi i-a pedepsit pe toţi
cei ce erau malefici.
Basmul de faţă dovedeşte întreaga măiestrie de creaţie în proză a poporului. Eroul luptă
cu toate netrebniciile omeneşti, atât cu cele ale tărâmului nostru, cât şi cu cele ale tărâmului
fantastic, dovedind un curaj şi o vitejie ieşite din comun. Credinţa lui în Dumnezeu, dovedită în
special prin finalul operei, îl afută în acţiunile sale. Toate trăsăturile pozitive s-au adunat în
protagonistul nostru care devine eroul pozitiv al basmului.
Frumuseţea basmului este sporită de forma povestirii. Se folosesc, în mod firesc, expresii
consacrate. Prâslea îl strânge pe zmeu în braţe “de-i pârâie oasele”, fraţii “îi poartă sâmbetele”
mezinului, zgripţuroaica vrea “să-l înghită de bucurie”.
Eroii basmului şi acţiunile lor, cu tot fantasticul peripeţiilor, sunt simboluri lae vieţii
reale, iar obiectele miraculoase sunt întruchipări ale dorinţei omului de a supune forţele naturii.
Unul dintre elementele simbolice cele mai importante, caracteristice basmului, este cifra
trei, ce apare în repetate rânduri: Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului; fetele de împărat
sunt trei, zmeii sunt tot trei. Aceasta este o cifră magnifică, simbol al ordinii perfecte.
Puternicul caracter educativ pe care-l are basmul, îndemnând cititorul la curaj, acţiune,
eroism, luptă, pentru dreptate, fac din această specie literară orală o operă desăvârşită, o dovadă
de înţelepciune şi măiestrie populară.
 Considerăm că, prin ascultarea acestui basm, copiii trăiesc suspansul luptei și bucuria
victoriei forțelor binelui, cât și satisfacția că răul a fost pedepsit. Înțelegând, cu ajutorul cadrului
didactic, semnificația asocierii cuvintelor ,,prâslea” și voinic, preșcolarii vor realiza că a fi mic
nu este un impediment în calea succesului și își vor întări stima de sine, simțindu-se și ei valoroși
alături de cei mari. Cadrul didactic poate continua și cu alte jocuri sau activități prin care să
întărească stima de sine a copiilor, astfel încât fiecare copil să se simtă valorificat. Acest lucru va
genera relații pozitive în grupa de copii și va preveni bullying-ul.
O altă valoare educativă care se desprinde din exemplul lui Prâslea cel voinic este
iertarea. El refuză să aleagă pedeapsa ce trebuia aplicată fraților săi invidioși, lăsând acest lucru
în seama lui Dumnezeu. Copiii pot fi ajutați mult pornind de la acest exemplu prin activități de
dezvoltare emoțională în care să fie învățați cum să reacționeze atunci când se confruntă cu
emoțiile negative fără să apeleze la violență, fie ea verbală sau fizică. Pe lângă exercițiile și
activitățile desfășurate în cadrul momentelor rezervate domeniului Limbă și comunicare, în
cadrul unei activități extracurriculare, copiii pot merge la teatru pentru a viziona piesa Prâslea cel
voinic și merele de aur. Acest lucru îi va ajuta pe copii săși amintească până târziu de acțiunea și
personajele basmului.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este
declansata de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El
vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre
vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in
mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor
numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur
Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt
pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste
doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si
pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste
Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se
infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma
dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o
imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei
este deschisa de mitul marului Afroditei.El este un personaj pozitiv, real, individual şi apare
caracterizat din mai multe puncte de vedere, fiind un erou caracteristic basmului, în care s-au
întâlnit o sumedenie de trăsături pozitive.
Pornind chiar de la numele pe care-l poartă eroul, Prâslea, înţelegem că el este cel mai
mic, adică cel de-al treilea fiu al împăratului, dar şi cel mai viteaz. Acţiunile acestuia sunt
cauzate de motivul care apare în intriga basmului: cineva fura merele de aur ale împăratului,
acesta neapucând niciodată să se bucure de ele. Dorind să-şi mulţumească tatăl, Prâslea îşi
propune să prindă răufăcătorul.
Personajele care apar aici precum şi acţiunile lor reprezintă de fapt nişte simboluri ale
vieţii reale. În Prâslea autorul popular nu vede un fiu de împărat, ci un om simplu, modest, bun,
aşa cum este prezentat în operă, menit să lupte pentru eliberarea poporului de sub asupritori,
sugeraţi în text de zmei, de fraţii eroului. El este întruchiparea forţelor binelui, care luptă
împotriva forţelor malefice, este idealul de libertate şi de adevăr al poporului român.
Eroul este supus unui lanţ de probe, pe care le trece cu vitejie, în final devenind un iniţiat.
Dintre acestea am putea aminti: lupta cu cei trei zmei, coborârea în prăpastie, adică pe tărâmul
celălalt, lupta cu balaurul pentru a elibera puii de zgripţuroaică, aceasta din urmă scoţând în
evidenţă şi extraordinalele calităţi sufleteşti ale lui Prâslea, bunătatea şi milostenia sa.
O probă de extraordinar curaj, ambiţie, putere de stăpânire, este scena fantastică în care
Prâslea taie o bucată de carne din propriu-i picior şi-i dă zgripţuroaicei care îl readuce pe pământ.
Cu inteleigenţă, Prâslea îi demască pe cei doi fraţi care au complotat împotriva sa şi au
vrut să îl ucidă. El se întoarce la palat şi-i dăruieşte fetei de împărat furca şi cloşca de aur, pe care
le-a fabricat din mărul de aur al zmeului cel mic. Această îl recunoaşte şi împăratul cere ca fraţii
mai mari să fie pedepsiţi. Întruchipare a binelui, a bunătăţii şi credinţei în Dumnezeu, Prâslea ia
cea mai înţeleaptă decizie, lăsând forţa divină să-i pedepsească pe vinovaţi.
În acţiunile sale, Prâslea este ajutat de fiinţe miraculoase, care îl răsplătesc pe acesta
pentru curajul şi bunătatea sa. Astfel, în lupta cu zmeul cel mai mic, corbul se aliază cu
reprezentantul binelui, adică cu Prâslea. El îi atrage în jurul său pe toţi cei care reprezintă binele:
zgripţuroaica, corbul, fata de împărat, împăratul
Reuşitele lui Prâslea se datorează şi faptului că el este marcat de cifra trei, fiind cel de-al
treilea fiu de împărat. Această cifră este una magică, simbolică, sugerând ordinea absolută,
puterea pe care o au doar cei iniţiaţi.
 Personajul este prezentat atât direct, prin propriile fapte, cât şi indirect, prin ceea ce
autorul relatează despre el. Dialogul este unul dintre modurile de expunere ce participă la
caracterizatea eroului. În modul său de a vorbi descoperim un puternic substrat al înţelepciunii
populare româneşti.
Având un puternic caracter moralizator, basmul “Prâslea cel voinic şi merele de aur”
rămâne o dovadă vie a inteligenţei populare româneşti.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite
motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat
Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale
umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii
virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare
(vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in
familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care
protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare
pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza
noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de
imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan
protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu
pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar
fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita
pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se
luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.
 2. CREAŢIA CULTĂ

a. Genul epic
Fabula
● Jean de La Fontaine -Greierele și furnica

Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante,
lucruri puse în situatii omenești, din care se despride o morală. Este o specie a genului epic, in
versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de caracter si defecte omenesti
puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman.
Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule
valoroase cum ar fi: „Boul si vitelul‖, „Cainele si catelul‖, „Lupul moralist‖, „Toporul si padurea‖.
Trasaturi ale fabulei
- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din
viata personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da
un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale pe baza
unei succesiune de personificari care se numeste alegorie.
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine
concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de
epitete, personificari, metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite,
depasirea conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
 - numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in
stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul
puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv
- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si
descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea
personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la
adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor
aflate in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet,
amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti.
Intamplarile narrate constituie un subiect simplu, mijlocul prin care se evidentiaza o idee
abstracta despre – prietenie, egalitate, prostie, lasitate, adevar, minciuna etc.
Morala fabulei se constituie ca un scop al naratiunii si are un character satiric sau
moralizator. Aceasta poate fi asezata la inceputul actiunii sau se poate desprinde din faptele
alegorice ale fabulei fara sa fie formulate de autor.

Greierele şi furnica
de Jean de La Fontaine

Considerata multa vreme o specie literara minora, fabula a fost ridicata de La Fontaine la
o perfectiune la care inaintasii sai nici nu visau, iar cei ce i-au urmat nu au mai putut sa o atinga.
De aceea, se poate afirma ca La Fontaine este, fara indoiala, cel mai mare fabulist al tuturor
timpurilor. Sub semnatura sa au ramas in literatura universal peste 100 de fabule grupate in 12
carti, fiecare carte putand fi considerate o capodopera.
Tema fabulei este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de
prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor
lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
 Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua
personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile
definitorii ale celor doua insecte.
Structural fabula este formata din doua parti – actiunea descrisa si morala: prima in care
este prezentat greierele care odata cu sosirea racirea vremii constata ca nu a fost chibzuit si si-a
petrecut intregul anotimp cald petrecand fara sa stranga rezerve pentru iarna asa ca merge la
furnica pentru a-i cere cu imprumut. Furnica, insa, refuza sa-l ajute si ii condamna
comportamentul iresponsabil.
Greierele se scuza ca el a cantat pentru toata lumea, nu doar pentru el, dar nici acest lucru
nu o imbuneaza pe furnica care ii raspunde hotarata „Joaca-acuma daca poti!
Actiunea acestei poezii epice este relativ simpla. In incipitul textului, il vedem pe greiere
care, realizand ca vine iarna si el nu are nicio provizie stransa, apeleaza la furnica in speranta ca
aceasta il va ajuta cu provizii. Textul ne-o prezinta pe furnica, o adevarata gospodina harnica si
strangatoare, al carei musuroi „sta cladit cu tot ce-ai fi ravnit‖. Greiere implora mila furnicii care,
dupa parerea lui, nu cere mult de la aceasta, doar „niscai boabe de-mprumut, pana pe la martisor.
Vreau sa rabd dar nu sa mor‖. Este ilustrat astfel, portretul omului atat de des intalnit in zilele
noastre, care ajunge pe ultima suta de metri fiind, uneori, prea tarziu pentru a mai face ceva si a-
si schimba conditia sociala, multumindu-se cu mila celor din jur si complacandu-se intr-un trai
mai putin decat umil.
In disperarea sa, greierele o caracterizeaza pe furnica fiind „zgarcita, bat-o vina‖, aceasta
mustrandu-l pe greiere pentru lenea de care da dovada si pentru nepasarea pe care a manifestat-o
pana acum. Cu multa sinceritate, greierele recunoaste ca „asta vara am cantat/nopti cu nopti si zi
cu zi‖ , moment in care furnica, satula probabil de aceasta situatie, ii spune „Ai cantat?Imi pare
bine!/Acum joaca daca-ti vine‖ si ii inchide usa in nas.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea
alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o
distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca
unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la
adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa
huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte.
 În Greierele și furnica apar două tipologii umane: omul lipsit de griji, nechibzuit,
preocupat doar de distracții, simbolizat prin greiere, și omul foarte strângător, chibzuit și precaut,
dar răutăcios și zgârcit, reprezentat de furnică, al cărei păcat este faptul că poate face un bine, dar
refuză să-l facă, dovedind invidie și dorință de răzbunare.
Fabula are un conflict puternic în care predomină dialogul, ca mod de expunere. La
sosirea iernii, ,,Când vifornița porni”, greierele se trezește că nu mai are nimic de mâncare.
Disperat, apelează la furnică, știind că ea îl poate ajuta. Deși îi promite că va plăti cu dobândă,
aceasta îl refuză categoric, fără pic de milă sau politețe.
Prin intermediul greierelui, autorul ilustrează un comportament specific multor oameni
care lasă pe ultima sută de metri lucruri importante ce nu mai pot fi rezolvate într-un timp așa de
scurt și sunt nevoiți să suporte consecințe grave. Morala textului nu este transmisă direct, însă
mesajul autorului poate fi înțeles cu ușurință: pregătește-te, întotdeauna, din timp pentru situațiile
grele!
Este foarte important ca formarea acestui obicei să înceapă încă din învățământul
preșcolar, deoarece această etapă din viața unui copil este prielnică pentru formarea unor
obiceiuri bune. Dacă sunt învățați să-și gestioneze timpul eficient și să nu lase până în ultimul
moment realizarea micilor lor sarcini, integrarea în mediul școlar va fi mult mai ușoară, deoarece
vor fi mai responsabili și nu vor mai aștepta ajutorul celorlalți la orice pas. Astfel, își vor
dezvolta stima de sine și încrederea în forțele proprii, factori extrem de importanți în viața de
adult.
Învățătura acestei fabule poate fi reținută mai bine dacă, de exemplu, preșcolarii vor
realiza unele jocuri de rol care să nu se oprească la finalul trist al fabulei, ci să solicite mintea
copiilor să găsească potențiale soluții pentru rezolvarea situației, atât din perspectiva greierelui,
cât și din perspectiva furnicii. Dimensiunea redusă a operei permite chiar realizarea unei
dramatizări. O altă variantă ar putea fi realizarea unui ,,teatru de păpuși” în care copiii să spună
replicile memorate, manevrând figurine (greiere și furnică) realizate prin tehnica origami în
cadrul activităților specifice domeniului Estetic și creativ.
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte
riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe. Rima este
imperecheata in prima secventa narativa si o rima imbratisata in secventa dialogului.
 Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este
subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu
subiectul.
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul
procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in
dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzie "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in
versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si
furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace,
reprezentate mai cu seama de personificare.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor,
facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati,
care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu
defectele noastre.

LEGENDA

Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales in proză,dar şi in versuri, de obicei
redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea
explicaţie genetică şi in general cauzală unor fenomene, intamplări, caracteristici ale plantelor,
animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea in proza
epică populară şi cultă pentru copii.
Legenda este naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene
sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea contine viziuni
populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si
insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate
pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor sarbatori, practici si
obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin adevaruri bazate
pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.
Povestitul/Nararea legendei ca proces complex de comunicare se manifesta in interiorul
mediilor de povestit.
 Mediul de povestit asigura conditiile necesare ca transmitere si receptare a mesajelor
narative, prin instituirea unor comportamente de rol adecvate fiecarei situatii de povestit. Mediul
de povestit se constituie mai frecvent in cadrul unei microunitati sociale stabile, de un anumit
grad de coeziune si durabilitate (familia, gradinita), grupuri sociale cu structura proprie si cu
existenta relativ permanenta.
Legenda poate fi performata intr-o diversitate de medii de povestit fara diferentieri de
varsta si gen.
Exista o interdependenta intre functie, situatia de povestit si mediul de povestit.

Functiile legendei:
1. Functia cognitiva (de a transmite o serie de cunostinte si informatii)
Legenda explica un fapt real sau considerat a fi real printr-un simbol narativ care include,
de obicei, si motive fabuloase sau supranaturale.
2.Functia formativa si integrativa
Formativa - din perspectiva actiunii modelatoare a performarii legendelor asupra
personalitatii copilului.
Integrativa - prin mediul de povestit la care participa, copilul ia contact direct cu
universul mental al grupului social, el ajunge sa cunoasca mentalitatea si filosofia de viata a
acestuia, sa-si insuseasca normele traditionale de comportament, sa se familiarizeze cu sistemul
de valori estetice, etice, traditionale al comunitatii din care face parte.
3. Functia educativa si de initiere
Prin forta exemplificatoare a mesajului legendei, copilul deprinde o serie de precepte, de
norme comportamentale referitoare la ceea ce este bine si ceea este rau conform sistemului de
valori al comunitatii din care acesta face parte.

Povestea Florii -Soarelui

De Calin Gruia

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.
Legendele etiologice au rolul de a exprima si explica anumite cauzalitati conform mentalitatii
folclorice.
 Legendele păsărilor şi plantelor işi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirit
din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia,
Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri
transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativă este legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură
complexă, asemănătoare basmului, in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a
explica originea şi trăsăturile plantei.
Povestea florii-soarelui a fost publicată în volumul Izvorul fermecat, 1956. Opera este,
de fapt, o legendă etiologică, nu doar o poveste, pentru că încearcă să explice aspecte legate de
organizarea lumii, folosind elemente fantastice, într-un mod ușor de înțeles. Explicațiile pe care
le oferă legendele au la bază credințe populare, nu concepții științifice.
În Povestea florii-soarelui întâlnim elemente asemănătoare basmului: craiul nefericit,
apăsat de o problemă pe care nu o poate rezolva, voinicul îndrăgostit care își riscă viața pentru
însănătoșirea fetei, Luna, personaj care întruchipează forțele malefice, mama Soarelui care-i
oferă ajutor voinicului. Elementele reale se împletesc cu cele fantastice și Soarele ia chip de om,
onorează invitația craiului pentru a-i da fiicei sale sărutarea de care are nevoie pentru a-și căpăta
vederea. Autorul introduce în opera sa obiceiuri din viața poporului român: Soarele este
întâmpinat cu pâine și sare, dă mâna cu craiul și cu ceilalți curteni, ,,nu se fudulește”, mănâncă
cu poftă și laudă gazda pentru pregătirile făcute.
Elementele specifice legendei apar în finalul poveștii atunci când Luna, soția Soarelui, se
mâniază văzându-l pe Soare că se apropie de fruntea fetei ca să o sărute și o ,,transformă într-o
floare mare, galbenă, de statura fetei de înaltă”. Soarele se supără pe fapta soției sale și o alungă
tocmai pe tărâmul celălalt, despărțindu-se pentru totdeauna de ea. De atunci Luna umblă mai
mult noaptea, singură și tristă, căindu-se de fapta ei, în timp ce floarea aceea înaltă și galbenă, pe
care oamenii au numit-o floareasoarelui, se îndreaptă către el, așteptând sărutarea vindecătoare.
Autorul explică misterul acestor lucruri și aduce cititorul înapoi în lumea reală.
Asemenea lui Prometeu care se întoarce cu focul pentru a-l oferi oamenilor, cititorul se întoarce
din tărâmul fermecat al acestei povești cu explicația acestor taine, ceea ce conferă operei
caracteristicile de legendă.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al
―fetei lui Ştefan-Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi
hiperbolică a motivelor,muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective
reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, in reverberaţii lirice şi dramatice,
trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – intuneric.
Structura -Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este structurata in episoade
narative, intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se
intrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale.
Evenimentele sunt circumstanţiale in ―spaţiul acestui pămant‖, folosindu-se timpul
trecut (―pre vremea lui Ştefan cel Mare‖).
Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea
―fetei lui Ştefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o
tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai
vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Intr-un tarziu, o bătrană aude de necazul domnului şi se
prezintă in faţa acestuia cu gand să-l ajute.
De la episodul venirii bătranei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrana il
povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă il
va săruta pe alesul invitat. Acest moment determină imprevizibilul intamplărilor şi al
episoadelor.
Sfatul bătranei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranţă in sufletul voievodului.
Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, simbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe
meşteşugite incurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―bluestem‖, anuţand Luna de
―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile Lunii – zană rea – sunt surprinse in imagini intunecoase,
exprimate in stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea işi blestemă
condiţia de zană, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe
vodă.
Insuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, in
gradarea episoadelor, incepand cu ―noaptea ospăţului. “Astfel, ―Luna s-a ascuns sub
spranceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar ―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea
cu Vodă şi cu toţi curtenii‖.
Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a
forţelor conflictuale: „Cand la sfarşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade in genunchi in faţa
Soarelui şi-I cere o gură de mantuire”, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de
bluestem, şi i-a topit chipul in floarea glbenă. Vodă şi mesenii plang pentru povestea tristă a
fetei‖.
Deznodămantul legendei e infăţişat prin impletirea planului fantastic cu cel real.
Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copilă o ia in palmă şi-o sădeşte in grădină‖, ca s-
o aibă aproape şi ca să se mai mangaie tatăl ei. In finalul legendei, cititorul este redus in planul
concret, explicandu-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui,
trăsăturile ei:” ―De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi infiorată de durere, işi
intoarce chipul intristat inspre strălucirea craiului zilei, cerandu-i sărutarea mantuitoare”. P.54
Legenda este deosebita prin apropierea elementelor cosmice – Soarele si Luna ( ce au
postura de personaje) de universul real – fiica unui mare domnitor care datorita acestei idile
spera ca va putea scapa de mutenie.
În opinia noastră, Povestea florii soarelui oferă posibilitatea de a valorifica aspecte
precum integrarea copiilor cu dizabilități. Pornind de la precizarea făcută de autor despre fiica
craiului ,,singura lui odraslă se născuse oarbă” e bine să-i ajutăm pe copii să înțeleagă că și cei
care nu văd, nu aud sau au alte probleme fizice sunt la fel de valoroși și că, deși sunt diferiți, au
aceeași nevoie de afecțiune și de apreciere.
Cu cât copiii vor înțelege mai bine acest lucru, îi vor accepta mai ușor pe cei cu
dizabilități, dovedind acceptare și prietenie. Alte aspecte educative se desprind din atitudinea
Soarelui atunci când a venit la ospăț. Atenția preșcolarilor poate fi îndreptată către următoarele
aspecte: Soarele, oaspete important ,,nu se fudulește” și li se poate explica copiilor de ce e
frumos să se poarte cu modestie și de ce nu e bine să fie mândri și încrezuți. Din reacția Lunii,
copiii pot înțelege că atunci când fac anumite fapte din răzbunare, s-ar putea să regrete și să nu
mai poată îndrepta răul făcut.
Aspectele prezentate pot fi ilustrate practic prin jocul ,,Baba oarba”, iar pentru a face mai
bine cunoștință cu floarea-soarelui se poate realiza un colaj în care copiii să lipească în mijlocul
florii semințe de floarea-soarelui, iar în cadrul activităților specifice domeniului Științe să
descopere și câteva informații științifice despre această plantă, despre Soare și Lună, cu ajutorul
cadrului didactic.
Considerăm că, prin îmbinarea valorilor educative cu activități practice și ludice, copiii
vor reține atât mesajul poveștii, valorile transmise, dar și informațiile științifice, toate acestea
lărgind orizontul cunoașterii lor.
 Povestea lui Harap –Alb
-basm cult-
de Ion Creanga

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale
si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan
Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat
prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul
povestitor s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri
fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult publicat in revista Convorbiri literare.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala,
„Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si
mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala,
„Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea
fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-
Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul
vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb,
acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia
literara basm cult, mentionam:
 =>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a
ajunge imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul –
Spanul, ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila,
Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel
de la inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate
conventiile ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera,
Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei
care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca
in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult
spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului
-actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron.
Cartea primită de la Împăratul Verde (care avea doar fete) este factorul perturbator al
situației inițiale, intriga, și determină parcurgerea drumului (inițiatic) de cel mai bun dintre fiii
craiului.
Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea acestui traseu al
devenirii spirituale și modificarea statutului social al prtagonistului.
Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt
vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il
va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale.
Fiul de crai parcurge mai multe încercări, iar ultima probă este cea a Spânului: în padurea
în care ajunge, acestuia i se înfățișează de trei ori un spân, îmbrăcat diferit, care îi propune să îl ia
ca însoțitor sau ca slugă. Dacă de primele două ori, fiul de crai refuză propunerile, ascultând de
sfatul tatălui, a treia oară, naiv și lipsit de experiență, se lasă convins de discursul persuasiv al
spânului și îl ia cu el.
. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit
de acesta să își divulge identitatea și scopul călătoriei si devine rob al Spanului, acesta din urma
dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce
primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3
probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al
unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe,
cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu
bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Desfășurarea acțiunii are rolul unei acțiuni reparatorii, fiind reprezentată de o secvență
amplă în care Harap-Alb acumulează calități. Probele pe care le parcurge sunt menite să îl
inițieze și să îl ducă spre momentul celei de-a doua renaștere, de această dată, în plan superior.
Distanța pe care Spânul și Harap-Alb o parcurg până la împărăția lui Verde-Împărat dovedește
vastitatea spatițială din basme: trecând peste nouă mări, nouă țări și peste nouă ape mari. Fetele
împăratului intuiesc identitatea slugii Spânului și, pentru a îl pierde pe Harap-Alb, Spânul îl
supune unor încercări. A treia probă a Spânului este mai dificilă și, pentru îndeplinirea ei, fiul de
crai pleacă din împărăția unchiului său. Ajuns la împărăția lui Roș-Împărat, Harap-Alb va fi
supus altor probe pe care le depășește datorită celor pe care i-a ajutat în drumul său.
Punctul culminant, refacerea echilibrului inițial, debutează cu sosirea celor doi la
împărăția lui Verde-Împărat, iar fata Împăratului Roș devăluie tuturor adevărata identitate a lui
Harap-Alb. Spânul, crezând că sluga sa și-a încălcat jurământul, îi pedepsește tăindu-i capul, iar
calul îl pedepsește la rândul lui pe falsul erou. Ritualul învierii este împlinit de fata de împărat cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Răsplătirea eroului reprezintă deznodământul basmului: eroul reintră în posesia
paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea
statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Narațiunea la pers. a treia este realizată de un narator omniscient, dar nu și pbiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții: ce-mi pasă mie, impunând existența unei
perspective narative obiective.
Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă (Haap) de origine nobilă (Alb), iar
sugestia cromatică – alb-negru arată oscilarea între o stare de inocență, naivitate (negru) și
devenirea celui care poate fi împărat (alb).
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat
de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume,
va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput
coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a
scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
 Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai
era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi
pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija.
De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o
mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca
nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para
ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din
fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul (care nu este doar un personaj negativ, ci un rău necesar) , in scena
primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o
adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar
trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele
pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii
si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de
un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire
cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci
calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin
tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa
treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea
unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri
ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul
lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat
de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume,
va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput
coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a
scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin
tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa
treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea
unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar). Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb”
ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga.
Povestea lui Harap-Alb este, în primul rând, o lecție de viață care oferă copiilor un model
adevărat al succesului prin ascultarea de părinți, muncă, bunătate și onoare. Faptul că Harap-Alb
nu l-a ascultat pe tatăl său și s-a întovărășit cu omul spân, simbol al răului, a fost cauza
suferințelor și peripețiilor sale.
Considerăm că basmul Povestea lui Harap-Alb este o alegere potrivită pentru ocaziile în
care cadrul didactic le citește copiilor povești, deoarece acțiunea se desfășoară liniar, copiii
putând înțelege înlănțuirea secvențelor narative, dar poate fi abordat și sub forma unor scurte
dramatizări. Limbajul este accesibil, iar regionalismele captivează atenția copiilor prin umorul
lor. Poveștile dezvoltă vocabularul și imaginația copiilor.
Ei au libertatea să își imagineze scenele după nevoile și preferințele lor, dat fiind că în
lumea basmului totul este posibil, spre deosebire de lumea reală, așa cum însuși I. Creangă
mărturisea în propriile Amintiri din copilărie ,,Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află
călare pe un cal dintre cei mai strașnici. ” Copiii preșcolari trebuie să fie ajutați să facă diferența
între imaginar, unde totul este posibil, și realitate, unde trebuie respectate niște reguli pentru a
evita posibile accidente și alte aspecte neplăcute.

Pinocchio
-basm modern-
de Carlo Collodi

Basmul modern este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, de mare întindere, în
care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, primele învingând
întotdeauna.
Opera literară “Pinocchio” este un basm modern prin toate trăsăturile specifice speciei.
În basmul modern se regăsesc, mai pregnant, aspecte ale omului contemporan, realist,
elementele fantastice şi cele fabuloase nefiind atât de puternice precum în basmele clasice.
Altă trăsătură specifică basmului modern este aceea că, pe alocuri, sunt marcate mici
victorii ale răului, în final ,tot binele fiind cel care învinge. Aici, răul, la fel ca în basmul popular
sau cel cult, are rolul lui: face necesară maturizarea lui Pinocchio pentru a ajunge un băieţel
adevărat, cuminte şi ascultător.
Printre trăsăturile specifice basmului modern se numără şi dimensiunea amplă a
textului,”Pinocchio” fiind alcătuit din 36 de capitole.
 Timpul şi spaţiul sunt nedefinite,precizate vag(“Ţara Neghiobilor”,”Câmpia
Minunilor”).
Modurile de expunere prezente în text sunt naraţiunea (persoana a-III-a), dialogul şi
descrierea care se îmbină armonios pentru o bună desfăşurare a acţiunii.
În acest basm, binele este reprezentat de personaje precum Geppetto, Zâna care-l
transformă pe Pinocchio într-un copil adevărat şi câinele Alidor, răul fiind reprezentat de
Păpuşarul care voia să-l arunce pe Pinocchio în foc, cotoiul şi vulpea care îl păcălesc pe acesta.
Ca elemente fantastice amintim existenţa Ţării Jucăriilor, iar ca elemente reale amintim
măgăruşul, trăsura şi balena. Deasemenea întâlnim şi cifra magică trei (“de trei ori se întâlneşte
cu Cotoiul şi Vulpoiul”).
Structura este simplă, marcată de peripeţiile eroului principal în drumul său către
maturizare, din care putem desprinde momentele subiectului.
Expoziţiunea este marcată de prezenţa formulei tipice iniţiale: ”A fost odată ca
niciodată...”un tâmplar pe nume Geppetto care a ciobit un băieţel din lemn pentru că îşi dorea
foarte mult un copil. Când Geppetto dormea, un greieraş spiriduş a suflat peste băiat făcându-l să
se mişte. Geppetto, rămânând mut de uimire când l-a văzut pe băiat mişcându-se i-a pus numele
Pinocchio, considerându-se tatăl lui din acel moment. Pinocchio era neastâmpărat şi era sfătuit
mereu de greiere să-l asculte pe tatăl său.
Intriga basmului o constituie decizia lui Geppetto de a-l trimite pe Pinocchio la şcoală,
cu un abecedar.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde peripeţiile lui Pinocchio.
În drum spre şcoală, băiatul a dat peste nişte păpuşi care dădeau un spectacol şi a fost
certat pentru că i-a întrerupt, dar, fiind tare drăgălaş, a căpătat nişte bănuţi cu care voia să se
întoarcă acasă. Pe drum a fost urmărit de o vulpe şi un cotoi care voiau să-i fure banii. Pinocchio,
înspăimântat, a strigat după ajutor şi Zâna cea bună l-a salvat, ducându-l acasă la ea. Când Zâna
îi punea întrebări el spunea numai minciuni şi, cu fiecare minciună spusă, îi creştea nasul. Zânei
i-a fost milă de el, i-a scurtat nasul şi l-a dus acasă,p romiţându-i acesteia că va fi cuminte.
Dar Pinocchio a uitat promisiunea făcută şi, ieşind la joacă, a dat peste o trăsură trasă
de un măgăruş şi a fost ademenit să meargă în Ţara Jucăriilor, unde a lenevit, uitând de toate
grijile. Pinocchio s-a trezit cu coadă şi urechi lungi ca de măgar. Ei au fost duşi la circ şi
munceau din greu pentru puţin ovăz. Pinocchio a reuşit să scape şi ,de supărare,şi-a pus un
bolovan de gât aruncându-se în apă.
Punctul culminant este marcat de momentul în care băiatul este înghiţit de o
balenă ,care, o dată cu el,a înghiţit şi multă apă. Supriza a fost că, în burta balenei,era şi tatăl său
care îl căuta şi ,prins de-o furtună,a ajuns să fie înghiţit de aceasta.
Deznodământul basmului redă eforturile celor doi de a scăpa din burta balenei.Cei doi
reuşesc să ajungă la mal,ajutaţi de un peşte.
Când au ajuns acasă, Pinocchio l-a îngrijit pe tatăl său care se îmbolnăvise,iar,pentru
fapta sa, Zâna cea bună i-a dat bani şi sănătate pentru Geppetto.
Finalul este unul fericit.Pinocchio este, în sfârşit, un copil cuminte, muncitor,Zâna
reuşind să-l transforme în băiat adevarat.
Basmul “Pinocchio”este un îndemn pentru copii, să-şi asculte părinţii şi să iubească
şcoala şi învăţătura.

Fata babei şi fata moşneagului

-poveste-
Ion Creangă

Povestea este o specie a genului epic in proza, de dimensiuni relativ reduse, in care se
relateaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare in lupta cu personaje nefaste si in
care binele triumfa.
Fata babei si fata mosneagului este o poveste scrisa de Ion Creanga, unul dintre cei mai
mari prozatori ai literaturii romane care s-a nascut la Iasi – Humulesti.
Titlul textului este in concordanta cu continutul acestui, in text fiind vorba doua fete: una
a babei – rea si lenesa, si alta a mosului – buna si harnica, autorul dorind inca din titlu sa ne
indrepte atentia asupra actiunilor celor doua fete, povestea fiind una din care se pot desprinde
multe invataminte.
Acest text apartine epic deoarece comunicarea autor – lector se realizeaza in mod direct,
prin intermediul naratorului, actiunii si personajelor.
 Naratorul este necunoscut si relateaza povestea la persoana a treia, cu o perspectiva
obiectiva. Personajele textului sunt destul de numeroase, unele dintre ele avand caracter fantastic
si puteri supranaturale: fata babei , fata mosneagului, baba, mosneagul, catelusa bolnava, Sfanta
Duminica, etc.
Construit prin antiteza, subiectul povestii individualizeaza doua tipuri caracterologice
evidentiate in expozitiune in mod direct de catre autor printr-o suita de adjective care se refera la
insusirile fizice si trasaturi de comportament ca urmare a unor observatii directe si apoi pe
masura nararii faptelor, apar in mod indirect trasaturile de caracter sugerate de actiunile
personajelor.
Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si
indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care
dispretuiesc munca si o fac in sila.
In incipitul textului sunt prezentate cele doua fete – a babai si a masneagului, care au
trasaturi atat de diferite. Fata babei ― sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima, si fata mosneagului
―frumoasa, harnica, asculatatoare si buna la inima si pe care ―Dumnezeu o impodobise cu
toate darurile cele bune si frumoase‖.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala.
Formula de inceput demonstreaza apartenenta textului in randul povestilor „era odata un
mosneag si o baba; mosneagul avea o fata si baba iar o fata”.
Autorul fixeaza insusirile fiecarui personaj prin caracterizare directa „ fata babei era
sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima”, in timp ce „fata mosneagului era frumoasa, harnica,
ascultatoare, buna la inima, robace si rabdatoare”
Ironia autorului se indreapta nu numai asupra babei si a fetei, ci si asupra mosului care
„Era un gura casca” si „un biet mosneag” pentru ca la ei acasa „canta gaina”.
Pentru baba fata mosului „era peatra de moara”, iar fata ei era” busuioc de pus la
icoane”. Dupa aceasta prezentare oferita inca din expozitiune, Creanga urmareste in mod realist
comportamentul celor doua fete in viata obisnuita a satului.
Fata mosului se ducea in padure dupa lemne, mergea la sezatoare unde „torcea cate-un
ciur de fuse”, in vreme ce fata babei era rea si lenesa.
 Intriga naratiunii este data de complotul babei si al fetei sale in urma caruia fata mosului
este nevoita sa plece in lume, dupa sfatul tatalui „ca sa nu se mai faca atata galceava in casa”.
Evolutia subiectului, din momentul acesta, urmeaza tiparul unui basm popular, fata fiind supusa
la o serie de probe ale harniciei, modestiei si bunatatii.
In drumul sau fata ingrijeste o catelusa bolnava, curata un pom de omizi, humuieste o
fantana, lipeste si curata un cuptor.
Folosirea personificarii in dialogul fetei cu toate aceste „personaje” intretine conditia
fantasticului si argumenteaza prin fapte concrete caracterul frumos al fetei.
Momentul cel mai interesant din punctul de vedere al trecerii probelor este constituit de
modul in care fata o slujste pe Sfanta Duminica care avea o ograda de oratanii „balauri si tot
soiul de jivine mici si mari”. Fata cea harnica da ultima proba a curajului spaland si ingrijind
toate orataniile din curtea Sfintei Duminici. Din acest moment destinul fetei si statutul sau se
schimba radical, ea este rasplatita de Sfanta Duminica cu o ladita din pod, dand dovada de
modestie fata o alege pe cea mai mica, dar in care Sfanta Duminica inghesuise prin magie
„herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi.
Plecand spre casa parinteasca fata este din nou rasplatita pentru bunatatea sa, ea primind
de la catelusa o salba de aur, de la par- pere gustoase, de la fantana – pahare de argint, de la
cuptor-paine calda.
Intoarsa acasa fata starneste invidia si rautatea babei din nou.
Conflictul adauga in paralela antitetica aceeasi calatorie a „probelor” realizata de fata
babaei care „porneste cu ciuda trasnind si plesnind”.
Acelasi traseu este parcurs si de aceasta dar in mod negativ, se poarta urat cu catelusa,
parul, cuptorul si fantana ce i-au iesit in cale, iar cu animalele din curte de la Sfanta Duminica la
fel. Lacoma din fire alege cea mai mare lada din podul acesteia.
Autorul sanctuioneaza personajele negative in final, ele fiind mancate de balaurii din lada
Sfintei Duminici „de parca cele doua nici n-ar fi existat pe lume”.
Ion Creanga isi construieste personajele povestii conform unei structuri clasice careia ii
adauga conotatii complementare.
El revine in deznodamant cu ironie asupra mosului spund ca dupa moartea babei „gainile
nu mai cantau cocoseste in ograda mosului”, iar acesta a ramas plesuv pentru ca „baba il
mangaiase pe cap” iar in spate avea o cocoasa pentru ca-l „netezise cu cociorva”
 Pe langa subiectul deosebit de captivant, autorul intrebuinteaza si o sumedeneie de
expresii populare pline de savoare ce vizeaza caracterul personajelor construite pe principiul
simetriei antetice : mosul-baba, fata mosului-fata babei.
Autorul utilizeaza cu maiestrie descrierea, naratiunea, dialogul, portretul literar, ironia,
umorul, antiteza, oralitatea, fantasticul, aluzia, parabola, intr-o opera literara plina de realism, cu
o actiune vie pusa in slujba sanctionarii raului si triumfului binelui.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care,
invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si
rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si
parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega.
Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada
de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama
vitrega si fata ei este binemeritata.
Lecturand aceasta poveste, copiii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si
dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung
sa pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si
rautatea.
Alături de fata moșului, copiii își vor dezvolta sentimente de apreciere, milă și respect.
Bineînțeles că nu își vor dori să se asemene cu fata babei și, de aici, vor învăța să evalueze
singuri ce e bine și ce e rău și cum trebuie să se comporte.
După lectura educatoarei, aceste valențe educative pot fi dezvoltate în activități de
repovestire, folosind ca material didactic imagini clare cu secvențe din poveste. Cadrul didactic
trebuie să dirijeze observația copiilor de la elementele din planul apropiat către cele din planul
depărtat. Se încurajează mai multe variante de exprimare și se urmărește ca enunțurile copiilor să
fie înlănțuite după modelul unui text, cu introducere, cuprins și încheiere.
În cadrul unei activități integrate, copiii pot continua să învețe practic prin activități liber
alese la centrele de interes. La centrul Arte, pot modela din aluat plăcinte, la centrul Construcții
pot construi din piese de lego sau din cuburi cuptorul pe care l-a reparat fata moșneagului, la
Științe pot descoperi cu ajutorul enciclopediilor cum să îngrijească o cățelușă, în cadrul Jocului
de rol pot intra în lumea poveștii, imaginându-și că discută cu personajele din poveste, iar la
Bibliotecă pot răsfoi cărți cu povestea ilustrată. Copiii vor fi încurajați să dovedească hărnicie
strângând jucăriile după ce se joacă la grădiniță, iar printr-un dialog cu familia, pot fi încurajați
să continue și acasă acest obicei sau să îi ajute pe părinții lor la alte treburi gospodărești.
Gândindu-ne la aspectele mai sus menționate, însă fără a ne limita la acestea, conchidem
că Fata babei și fata moșneagului este o poveste care poate fi folosită cu succes în activitățile
educative din învățământul preșcolar.

Scufița Roșie
de Ch.Perrault

Povestea ,, Scufiţa Roşie’’ de Charles Perrault aparţine speciei epice.

Formula introductivă localizează acţiunea şi prezintă în acelaşi timp o parte din
personajele poveştii precum şi trăsături de caracter ale personajului principal: ,, fetiţă zglobie şi
drăgălaşă’’.
,, Fetiţa zglobie şi drăgălaşă’’, eroina poveştii este o fetiţă simplă, din popor fără
puteri supranaturale aşa cum suntem obişnuiti să intâlnim în basme şi poveşti, este harnică,
ascultătoare, modestă, cinstită şi dreaptă aşa cum sunt mai toţi protagoniştii acestei specii
literare.
In general tema poveştilor este lupta dintre bine şi rău cu deosebirea că fantasticul
ocupă un loc secundar sau chiar lipseşte fiind înlocuit de diferite forme ale supersitiţiei. Tema
poveştii în cazul nostru o constiuie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi ale credulităţii,
iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii.
Ca în majoritatea poveştilor valoarea educativă a poveştii ,, Scufiţa Roşie’’ constă în
contribuţia pe care o aduce la formarea unei atitudini de combatere a manifestărilor negative din
comportamentul copiilor: lenea, lăcomia, îngâmfarea, neglijenţa.
Poveştile, dupa Charles Perrault, insuflă copiilor,, dorinţa de a fi asemănători cu cei
buni care ajung fericiţi şi, în acelaşi timp, se naşte în sufletul lor teama faţă de nenorocirile ce li
s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi...’’
Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul
subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii de catre copii.
 În „Scufiţa Roşie”, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă,
veselă, sensibilă la frumuseţile naturii, iar lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia.
Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta
şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău.
Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura
puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real-fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor,
florilor – capra, iezii, lupul.)
Morala povestii sugereaza ca fiecare actiune trebuie sa se subordoneze ratiunii si
responsabilitatii pentru a evita esecurile.
Fratii Grimm au extins subiectul creat de Charles Perrault si au pregatit un alt final pein
care un vanator il prinde pe ticalosul lup in casa bunicutei, ii taie burta cu o foarfeca si le scoate
pe Scufita-Rosie sip e bunica ei, imbogatind astfel semnificatia firului narativ.
Povestea lui Ch. Perrault sugereaza cititorului mic o conduit orientate spre o gandire
pragmatic care trebuie sa se adapteze in orice moment situatiilor celor mai neprevazute.
Finalul tragic desprinde povestea ―Scufiţa Roşie‖ de Ch.Perrault din şirul celor incadrate
in această schemă tip, in care binele invinge răul. ‖Morala‖ explică această atitudine a scriitorului
prin faptul că povestea se adresează şi varstelor in care raţiunea trebuie să devină latura
dominantă cu menirea de a ne cenzura faptele.
Naraţiunea se încheie cu o morală în versuri, parte specifică în structura compoziţionlă a
basmelor şi poveştilor publicate de Charles Perrault.
. Morala în versuri explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se
adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă, cu menirea de a ne
cenzura faptele.
In versiunea fratilor Grimm morala lipseste, iar povestii i se adauga un sfarsit fericit in
care un vanator aflat intamplator in apropiere, auzind sforaiturile Lupului, intra in casa bunicii.
El isi da seama imediat de cele petrecute si ia o foarfeca mare si taie burta Lupului ca sa le scape
pe cele doua nefericite, Scufita si bunica ei, care abia mai respirau in burta animalului si umple
burta lupului cu pietre. Fericiti, iau masa impreuna si se infrupta din bucatele aduse de Scufita
Rosie.
 Povestirea este una dintre activităţile de educarea limbajului cele mai plăcute
copiilor, întrucât le satisface nevoia de cunoaştere şi de afectivitate, le stimulează imaginaţia şi
constituie cadrul optim de exersare a capacităţii de comunicare.
Ca activitate specifică învăţământului preşcolar povestirea dezvolta gândirea logică,
memoria voluntară, imaginaţia, limbajul. Povestirea contribuie de asemenea la dezvoltarea
atenţiei datorită căreia copiii memorează numele personajelor, fragmente de povestiri şi poveşti,
reţin succesiunea întâmplărilor, trăsături şi comportamente ale personajelor acestea constituind
uneori un model.
Receptarea atenta a povestirilor contribuie la familliarizarea copiilor cu structura limbii,
cu bogatia si expresivitatea limbjului; ei îşi însuşesc cuvinte cu sensuri proprii si figurate,
expresii poetice, formule specifice acestor creaţii literare, construcţii ritmate si rimate, zicale,
proverbe, structuri gramaticale.
Poveştile au atât valoare formativa, cat si etica, contribuind la formarea conştiinţei
morale; copiii descoperă trăsături de caracter, îşi aleg modele de viaţa, cunosc întruchipări si
manifestări ale binelui si ale răului ( de exemplu, in Scufiţa Roşie de Charles Perrault, Punguţa
cu doi bani, Capra cu trei iezi si Ursul păcălit de vulpe de Ion Creanga, Povesti de Hans
Christian Andersen s.a.)
Valoare formativă a povestilor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive şi
afective ale copiilor, contribuind la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter.. Citindu-le
copiilor povesti îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie,
perseverenţă, hărnicie. Desfăşurarea evenimentelor dintr-o poveste le dezvoltă atenţia şi
memoria, imaginaţia şi spiritul de observaţie. În poveste, ca şi în joc copilul îşi satisface nevoia
de acţiune. De multe ori în lumea din povesti copilul caută şi găseşte un mediu compensatoriu, în
care evenimentele şi personajele îi fac să fie fericit.
 Ion Creangă –Capra cu trei iezi
-povestire-

„Capra cu trei iezi” este o poveste scrisa de Ion Creangă, pe care a publicat-o pentru
prima dată la data de 1 decembrie 1875 în revista Convorbiri literare.
Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc.
Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se
petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si
cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat.
Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in
povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
Povestea ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi violenţa
în numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către
cei slabi şi lipsiţi de apărare.
Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele
casei: o capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi
după mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec.
Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de
formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă favorizează o zi
neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor,
cântatul), dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare,
sărind să deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel
mic ascuns în horn.
Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că
lupul a ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se
părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-
apoi iese şi-şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de
către iedul cel mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.
 Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a
creat această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va
pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.
Basmul se pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este
cea didactică: o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul poate fi privit ca o
fabulă cu funcţie social-morală concretă.
Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul
dintotdeauna al copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur,
ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi
vino vat de uciderea iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un
prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei
când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând
până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu
sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi
dă, cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi
vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau
sarmalele întregi pe gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă,
avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi
vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată
în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.
Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel
mare este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul
întâietăţii, superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă
pătrunzătoare, care separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. El sfatuieste pe
fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei
deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri.
Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare.
Capra e o „vaduva sarmana,,, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din
societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca
celor din jur.
Dacă privim din perspectiva răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin
referire la puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără
apărare reuşeşte să învingă un adversar de temut.
Pățania iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint
si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj.
Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti‖. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita
naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi
insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a
respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Iedul cu trei capre

De Octav Pancu Iasi

Octav Pancu Iași (1929 – 1975) este unul dintre autorii care și-au dedicat cea mai mare
parte a activității lor literare copiilor, reușind să ofere părinților și copiilor povestiri de o mare
valoare educativă, într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Subiectele povestirilor sale
sunt inspirate din viața cotidiană și au un pregnant caracter educativ. Prin intermediul lor, autorul
întipărește în mintea copiilor valori morale și dorința de a învăța, ca o condiție a succesului în
viață.
Iedul cu trei capre este o povestire în care se regăsesc caracteristicile specifice acestei
specii literare. Este o operă de mică întindere, cu un număr mic de personaje și subiect unic.
Personajul principal al povestirii este iedul răsfățat de mama capră, mătușa capră și capra bunică.
 Cu rol secundar în povestire apar capra vecină, vulpea, ursul și lupul. Deși prezența lor în
povestire este nesemnificativă, ea are un puternic impact educativ asupra iedului, din care se va
desprinde cu ușurință morala povestirii. Autorul își exprimă ideile și sentimentele, în mod
indirect, prin intermediul personajelor, lăsând copiilor ocazia de a înțelege învățătura desprinsă
din text.
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate
timpurile, care departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe
cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi!
“Iedul cu trei capre” este o povestire intrunind toate caracteristicile acesteia.
Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere
al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade
pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.
Autorul isi face simtita prezenta pe toata desfasurarea povestirii, intervenind cu remarci
acolo unde considera ca o idee trebuie subliniata-“pe mine de m-ar lăsa să stau măcar o zi în casa
aceea, nu mi-ar mai trebui nimic. Măiculiţă ce mai trai !”
Intreaga actiune a povestirii il are in centru pe iedul cel rasfatat, celelalte personaje
(mama iedului, bunica, matusa, lupul, ursul, vecina etc.) nefacandu-se remarcate.
Titlul – ne prezinta practic personajul principal –un ied rasfatat in jurul caruia mama,
bunica si matusa se invarteau toata ziua pentru a-I face poftele.
Tema povestirii – este constituita de copilul rasfatat caruia nu I se refuza nimic si efectele
nocive ale acestui comportament asupra dezvoltarii si formarii in general.
Incipitul – ni-l prezinta pe iedul cel rasfatat caruia atat mama cat si bunica si matusa ii
indeplineau toate dorintele.
Intriga - o vecina le rugase pe cele trei capre sa mearga a doua zi la ea acasa pentru a o
ajuta la niste treburi.
Desfasurarea actiunii –Cele trei capre pleaca sa isi ajute vecina, asa ca iedul ramane
singur acasa. iedul nici nu se trezeste bine si incepe sa strige dupa mama sa sa-l imbrace si sa-l
incalte, insa aceasta era de negasit. Insa vulpea tocmai trecea pe acolo si auzind urletele iedului,
ii ceruse hainele mintindu-l ca-l va ajuta sa se imbrace, dar aceasta a fugit lasandu-l fara haine.
Tot plangand de suparare, il apuca foame si striga la matusa capra cea care ii dadea in fiecare zi
de mancare, insa nici aceasta nu era de gasit. Si de aceasta data, in timp ce iedul se vaicarea,
intamplarea face ca pe la geamul casei sa treaca ursul. Iedul este pacalit inca odata, de urs acum,
care l-a intrebat unde ii este mancare si ii promisese ca o sa-i gateasca, dar acesta infuleca tot si
pleca mai departe.
Punctul culminant -Venise acum seara si iedul era dezbracat, infometat si i se facuse si
somn. Cum ii era obieciul, o striga pe capra bunica sa vina si sa il adoarma, dar la fel ca si
celelalte doua capre, era de negasit. Extenuat si suparat, accepta ajutorul lupului care se oferise
sa-l adoarma. Dar, auzind ca lupul planuieste sa-l manance, iedul se smulge de langa lup si fuge
afara unde sta ascuns pana la sosirea caprelor acasa.
Deznodamantul– il reprezinta practic renuntarea la atitudinea de rasfatat a iedului,
momentul de maturizare in care acesta isi ia viata in propriile maini.
El se intoarce din ascunzis seara tarziu cand toate cele trei caprele erau deja acasa si
spunandu-le ca le va povesti tot ce a patit, doar ca inainte vrea sa sa-si caute niste haine si sa se
imbrace, sa manance ceva ca-i era foame si, pe cand sa le povesteasca patania, “adormi bustean”.
“Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar înainte să-şi înceapă povestea,
adormi buştean”
Povestirea are o deosebita valoare instructive-educativa datorita moralei sale.
Cu siguranță, acțiunea povestirii a fost inspirată de faptele vreunui copil răsfățat pe care
autorul l-a întâlnit, asemenea lui Goe sau Ionel, din operele lui I.L Caragiale. Spre deosebire de
acesta, Octav Pancu Iași nu satirizează aceste comportamente, dovedind înțelegere față de ied,
care este o victimă a educației primite de la cele trei capre. Autorul abordează o altă tehnică:
introducerea unui umor lipsit de sarcasm, menit să transmită înțelegere față de iedul nevoit să
suporte consecințe atât de periculoase, dar și o atenționare asupra urmărilor negative care vor
apărea în rândul copiilor, în urma acestor comportamente nepotrivite.
Valoarea educativă a acestei povestiri pornește de la conștientizarea nevoii de autonomie
a copiilor, chiar de la vârste foarte mici, după puterile fiecăruia. Capacitatea de a fi autonom în
aspectele fizice esențiale (să se îmbrace singur, să se hrănească singur) va fi percepută ca dorință
proprie, nu ca o cerință a adulților. Povestirea este un sprijin excelent în educarea preșcolarilor
pentru asumarea responsabilităților. Întrucât educarea unui copil are loc în baza unui parteneriat
dintre familie și grădiniță, Iedul cu trei capre poate constitui un liant între cele două entități
(grădinița și familia), pentru a exista o coerență între cerințele de acasă și cele de la grădiniță
referitoare la asumarea responsabilităților. De exemplu, dacă educatoarea stabilește împreună cu
preșcolarii că jucăriile vor fi strânse de preșcolari, la finalizarea activităților ludice, acest lucru
trebuie să se continue și în familie.
Considerăm că, în acest fel, copilul înțelege necesitatea acestei reguli și că, din respect
pentru mama și pentru doamna educatoare, nu poate proceda într-un anume fel la grădiniță și în
alt fel acasă. Existând această consecvență în reguli, copilul va fi ajutat să își dezvolte obiceiuri
bune.
În concluzie, Iedul cu trei capre este un text literar ce poate fi folosit cu succes în
activitățile educative din învățământul preșcolar. Pe baza acestui text se pot face exerciții de
limbă și comunicare, jocuri de rol, în care preșcolarii să inventeze replici potrivite fiecărui
personaj și chiar mici dramatizări. Nota umoristică a povestirii îi va ajuta pe copii să memoreze
replicile personajelor, dându-le viață prin mimică și gestică. Intrând în pielea personajelor, copiii
vor avea bucuria de a se transforma pentru câteva momente în mici actori.

Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunica

Povestire pe tema copilăriei

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a

contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii
clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin
scrieri în proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc.,
"Delavrancea a adus în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta
viata si, în scrisul românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G.
Ibraileanu).
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunical” este o povestire epica, una dintre cele
mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi
exprima sentimentele prin intermediul personajelor.
Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere
al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade
pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.
 Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor şi Musa Albu ) sunt o
mărturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului faţă de întreaga ţărănime română .
Chipurile celor doi bunici l-au urmărit toată viaţa oferindu-i subiecte literare tratate cu o
duioşie unică în literatura noastră .
Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au
întiparit în mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta,
uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti
de pieptene, de la nas în jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce
ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe care
niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa
cada o ploaie albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.
El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un
batrân mic, barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de aur"
numai atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este
zadarnica, pentru ca merii înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa
obtina de la zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa
riscul de a fi prefacut "în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si
întunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu
capul în poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe
nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei".
Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât
de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod,
bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când
copilul concluzioneaza raportând totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cât era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea
de veghe la cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia
soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a
umorului inocentei, dar are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea
lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii.
In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu
parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin
naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul,
este generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da parul în sus,
ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab îl transpune
pe nepot în lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea începea sa spuie
si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din
candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea
parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul capului".
Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe
nesimtite si adormea fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si
alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea,
spunea înainte, si fusul sfâr, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("încarcate de lene, de somn, de
multumire"), repetitii ("curge încet, încetinel, încetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"),
carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", |"si fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca
un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura,
fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune în lumina starea
sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare,
mai ales în basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi",
"pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor,
"ei", "sfâr", "a".
Meritul lui Delavrancea consta însa în faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie
extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca în alte opere investigatiile analitice sunt în genere mai putin profunde, acestea sunt
însa substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobio-grafice ca în "Bunica si
Bunicul".

OMIDA MÂNCĂCIOASĂ
DE ERIC CARL

"Omida mâncăcioasă" (The Very Hungry Caterpillar) este cea mai celebră dintre cărţile
lui Eric Carle. A fost tradusă în 30 de limbi şi vândută în peste 22 de milioane de exemplare.
 Arta lui Eric Carle este distinctă și ușor de recunoscut. Ca tehnică, Eric Carle folosește
colajul din hârtie pictată cu diverse modele și texturi, pe care o decupează și apoi combină
fragmentele pentru a forma acele imagini de neuitat, în culori strălucitoare, care-l fac unic.
Secretul succesului lui Eric Carle provine din respectul și înțelegerea sa intuitivă față de copii,
care-l simt ca pe cineva care le împărtășește cele mai profunde gânduri și emotii."
Imaginile sunt foarte sugestive, pline de culoare și de viață, ritmul poveștii este susținut,
la fiecare pagină te așteptă o nouă etapă, iar poveștile sunt țesute în jurul a o grămadă de
informații folositoare.
O mică omidă iese din ou, foarte înfometată, şi porneşte la drum să caute de mâncare.
Luni găseşte un măr, marţi mănâncă două pere, miercuri trei prune şi aşa mai departe, până
sâmbătă când deja o doare burtica de cât de mult a mâncat. Îşi revine ronţăind o frunză fragedă şi
verde... Se retrage apoi foarte obosită în cocon şi doarme două săptămâni. Când se trezeşte şi iese
din cocon se transformă într-un minunat fluture.
Paginile cartonate, cu decupaje şi cu colţuri rotunjite transformă această carte într-o
adevărată jucărie, atractivă şi rezistentă.
„Omida mâncăcioasă (The Very Hungry Caterpillar) este una dintre cele mai de succes
cărţi ilustrate publicate vreodată, un adevărat simbol al copilăriei.” (New York Times)
Această poveste despre o mică omidă care se metamorfozează într-un minunat fluture,
dezarmantă în simplitatea ei, a fost apreciată de generaţii la rând de copii, părinţi şi educatori.
Este iubită pentru mesajul de speranţă, pentru colajele cu minunate combinaţii de culori sau
găurelele ce marchează drumul omizii şi stimulează degetele micuţilor cititori să o descopere,
începând totodată şi călătoria în extraordinara lume a cărţilor.
Povestea este despre o omidă care mănâncă absolut tot ce găsește, așa de înfometată este.
Însă, niciodată nu este o idee prea bună să mănânci orice, oricând, așa că pe omidă începe să o
doară burtica. Ceea ce nu știe ea, și nici cei mici, este că după ce mănâncă o frunză proaspătă și
începe să se simtă mult mai bine, o așteaptă o schimbare colosală: metamorfoza. O poveste
despre transformare, echilibru, numerele, zilele săptămânii și noi începuturi, ba chiar și despre o
alimentație sănătoasă. Ilustrațiile și detaliile tactile (prin alimente sunt inclusiv găuri care
sugerează drumul omizii de-a lungul cărții) vă vor cuceri și pe mici și pe mari."
 „Acum 40 de ani, în timp ce experimentam făcând găurele cu un perforator în hârtie, mi-
am imaginat un viermişor care roade pagina şi astfel s-a născut ideea cărţii. Pentru mine, Omida
mâncăcioasă este o poveste despre speranţă şi mă bucur foarte mult că este iubită în toată lumea.
Sper ca această poveste să continue să încânte cititori de toate vârstele şi-mi doresc ca mesajul ei
să încurajeze cât mai mulţi copii să crească şi să se dezvolte în mod pozitiv.” Eric Carle, 2009

Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea.

-povestire istorică-

Trecutul istoric si faptele stramosilor nostrii reprezinta o tema interesanta pentru copii
ajutand la familiarizarea acestora cu evenimente din trecut, cunoasterea de catre acestia a luptei
poporului romane pentru libertate, cunoasterea calitatilor poporului, dragoste de patrie, harnicie,
bunatate, vitejie, cinste etc.
Parcurgerea operelor ce evoca trecutul istoric si figurile legendare ale acestuia stimuleaza
dorinta copiilor de a-si insusi si manifesta anumite calitati morale.
Ion Creangă este considerat unul dintre cei mai valoroși povestitori din literatura noastră,
reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală a poporului român. În acest sens, G. Călinescu
spunea că I. Creangă reprezintă ,,poporul român însuși, surprins într-un moment de genială
expansiune”. Talentul său remarcabil de povestitor se reflectă și în povestirile inspirate din fapte
reale ,,Moș Ion Roată și Unirea” și ,,Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, nu doar în cele fantastice.
Moș Ion Roată și Unirea are la bază o întâmplare desfășurată în perioada pregătirilor
pentru realizarea unirii Moldovei cu Țara Românească și evocă personalitatea marcantă a lui Ion
Roată, țăran chemat să participe în Divanul ad-hoc din 1857, ca reprezentant al țăranilor. I.
Creangă este unul dintre primii autori care evocă figura bătrânului țăran înțelept.
Tema are un puternic character instructive-educativ cultivand sipritul patriotic, dragostea
pentru bogatia folclorului, obiceiurilor si traditiilor romanesti.
Faptele trecutului sunt prezentate de cele mai multe ori prin legend, povestiri si schite in
care autorii impletesc naratiunea cu descrierea si dialogul, realul cu fantastical pentru a crea
opera de seama.
In literatura romana evocarea trecutului istoric a aparut odata cu publicarea in anul 1865 a
volumului “Legende istorice” de D. Bolintineanu.
 In literature pentru copii ii amintim pe Dumitru Almas cu volumul “Povestiri istorice”, pe
G. Cosbuc cu volumul “Cantece de vitejie” si pe Ion Creanga.
Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion
Roată şi Vodă Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii
faţă de evenimentele istorice ale vremii respective.
Ciclul are in centru o lume crezand in mituri şi credinţe populare, , in care Moş Ion Roată
este exponentul omului din popor,reuşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de
efervescenţa evenimentelor istorice, culminand cu Unirea de la 1859.
Valorile general umane in care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete,
ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv, pe care le discută in piaţă (vezi poiana lui
Iocan), pledând pentru iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, pentru
spiritul ironic şi fin in critica unor aspecte negative.
“Mos Ion Roata si Unirea” este o povestire istorica, o specie a genului epic in proza, care
relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune;
are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre
nuvela si schita.
Tema povestirii prezintă crudul adevăr și Trista realitate în care trăiește clasa de jos. Pe
umerii acestor oameni simpli va cădea intotdeauna greul țării.
Titlul textului face referire la personajul central și la evenimentul in care acesta a fost
implicat.
Acţiunea povestirii e simplă, lineară. Povestirea incepe când Mos Ion Roată, impreună cu
alti țărani este invitat la o adunare unde va avea să se discute un eveniment extrem de important:
unirea celor două țări: Țara Românească și Moldova.
Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi
importanţa Unirii şi incearcă printr-o suită de argumente, in vederea secării Milcovului şi a
realizării infrăţirii, ―dorită de strămoşii noştri, dar pe care ei nu au putut să o facă in
imprejurările grele de pe atunci‖.
Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui Moş Ion Roată, care se
arată nedumerit şi de aceea, boierul recurge la o demonstraţie faptică, prin pilda cu bolovanul, pe
care unul singur nu il poate ridica, dar mai mulţi, da. Boierul incearcă să ii demonstreze că
puterea se constituie prin unirea forţelor, in final insă faptele primind o altă semnificatie, care
răstoarnă sensul aparent, demonstrând inteligenţa lui Moş Ion Roată, şi realitatea că el inţelesese
cu adevărat evenimentele: ―iar de la bolovanul dvs am inţeles aşa: că pană acum noi ţăranii
am dus fiecare cate o piatră mai mare sau mai mică pe umere; insă acum suntem chemaţi a
purta impreună tot noi, opinca, o stancă pe umerele noastre‖…
La inceput, ţăranii, uimiţi de atenţia ce li se acordă, lasă impresia că acceptă explicaţiile
boierului ca pe nişte lucruri fireşti. Apoi din grupul lor se desprinde Moş Ion Roată, simbol al
ţărănimii din acel moment istoric,caracterizat prin inteligenţă, spontaneitate, hotărare şi umor.
Acesta se preface că nu inţelege explicaţiile date de boier.
Dincolo de umorul personajului se simte insă o adancă amăraciune, generată de
inţelegerea faptului că ţărănimea, in fond, contiună să rămană o categorie oprimată, in ciuda
promisiunilor de tot felul.
Țăranii se priviră cu interes și inteleseră că Mos Ion Roată avea dreptate. Boierul trecu
totul sub tăcere și incepe să=i ia pe țărani cu glume pentru a uita cele spuse de bătrân.
Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. Nu sunt multe la număr: sunt
menționați boierii M. Kogălniceanu, țăranii, boierul și prosonajul principal Mos Ion Roată.
Mos Ion Roată este simbolul țărănimii din acel moment istoric, caracterizat prin
inteligență., spontaneitate, hotărâre și umor.
Boierul, participant la întâmplarea relatată, este caracterizat în mod indirect de către
narrator prin vorbe și fapte ca fiind vorbăreț și cu bun simt, sincer, demn, modest, răbdător, dar
conștient de valoarea sa personală.
Această opera apartine genului epic deoarece autorul își exprimă sentimentele, ideile și
gândirile in mod indirect, prin intermediul naratorului, personajelor și acțiunii. Naratorul textului
este necunoscut și relatează întâmplările la persoana a treia.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea realizându-se la persoana a treia.
Modul de expunere predominant este dialogul, îmbinat cu narațiunea.
Stilul se caracterizează prin oralitate și expresivitate, exemplificate prin prezența
dialogului, a locuțiunilor și a expresiilor populare. Se remarcă folosirea regionalismelor, a
vocativelor și a interjecțiilor.
În concluzie, Mos Ion Roată și Unirea este o povestire, deoarece are un singur fir narativ,
accentual cade pe întămplare și nu pe personaje, dimensiunile operei făcând și ele dovada
apartenenței la specia literară, povestire.
 Povestirile scurte au o influență puternică asupra micilor cititori, deoarece le oferă
informații din diverse domenii. Din această povestire, ei descoperă importante informații istorice
într-un mod atractiv. Pe de altă parte, această povestire educă sentimentele copiilor și le
împlinește nevoia de a se face dreptate. Le oferă posibilitatea să aprobe – sau nu –
comportamentele personajelor. Intensitatea cu care ei trăiesc acțiunea povestirii are puternice
valențe educative.
Moș Ion Roată și Unirea poate fi folosită în cadrul activităților educative din
învățământul preșcolar cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau 24 Ianuarie, când li se explică
preșcolarilor semnificația acestor sărbători. Dat fiind că semnificația acestor sărbători este destul
de abstractă pentru ei, e bine ca povestirea să fie însoțită de planșe frumos ilustrate sau prezentări
Power Point, pentru a-i ajuta să înțeleagă mai bine morala și să-și dezvolte sentimente potrivite
cu semnificația acestor evenimente din istoria poporului nostru. Dezvoltarea sentimentului de
patriotism nu trebuie să se limiteze doar la aspectele din trecut, ci și să aducă în atenția copiilor
exemple actuale de manifestare.
În selectarea povestirilor pentru copii, cadrul didactic trebuie să țină seama de
următoarele aspecte: limbajul să fie accesibil, dimensiunea potrivită cu vârsta copiilor și tema să
fie înțeleasă de copii. Povestirea Moș Ion Roată și Unirea respectă aceste cerințe pedagogice,
oferind un punct de plecare și pentru alte activități artistice dedicate acestor zile speciale în care
copiii pot învăța despre portul țărănesc, de exemplu, sau despre horă și alte obiceiuri specifice
poporului nostru care marchează sărbătoarea Unirii.

SCHIȚE
I.L CARAGIALE-D-l Goe
 Caragiale este considerat creatorul schiţei în literatura română, deşi această specie a fost
cultivată şi de alţi scriitori (Emil Gârleanu, Alexandru Grătescu Voineşti); îi revine acest merit
deoarece el a atins perfecţiunea artistică. Personajele schiţei lui Caragiale sunt selectate din
diferite medii: din familie şi scoală, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata politica.
Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi buni
educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura).
Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care
participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor.
D-l Goe... este una dintre schițele care evocă universul coplăriei. Tema dezvoltată este
apropiată de sufletul celor mici, dat fiind că personajul principal este un copil apropiat de vârsta
lor care pleacă într-o călătorie cu trenul, situație care captivează atenția copiilor, deoarece
călătoria cu trenul îi fascinează și pe ei.
Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul
“domnul” prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul inverseaza
cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului), intrucat Goe se comporta ca “un om
mare”,pe cand cele trei cucoane “ se copilaresc” pentru a fi pe placul “puisorului”.
Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar de
un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la
Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si
al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si actiune.
Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului
literar. Astfel, in expozitie aflam ca “tanarul Goe” impreuna cu “cele trei doamne frumos gatite”,
asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la
Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o lumina
cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti “ca sa nu m-ai
ramana repetent si anul acesta”.
Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este “imapacientat” si “incruntat”
deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe ordona sa vina trenul:
“eu vreau sa vie”.
 O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului “marinar” se incheie cu
concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: “Vezi ca sunteti proaste amandoua.”
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga
actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor “cu barbatii”.
Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.
Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a
insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt.
Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate
capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il “trage putin inapoi”, sfatuindu-l sa nu
scoata capul pe fereastra. “Mititelul” se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul
pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era “in
pamblica palariei” iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.
Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul “era in
pamblica palariei” care a zburat. “Dupa lungi parlamentari”, cele trei cucoane sunt nevoite sa
plateasca biletul puisorului, si o amenda “pe deasupra”.
Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din aceasta
disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta “se reazama in nas de clanta usii de la cupeu” si
incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, aluat “un berec”
pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica ii da o
“ciucalata” si scena i-a sfarsit prin pupaturi.
In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat
pana ce aude “bubuituri” in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, “captivul” este
eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata
absenta.
Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se “pe un
geamantan strain”.
Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea
actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: “-Sezi
binisor, puisorule, sa nu strici ceva”. Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de
serviciu “umpla forfota”, dar nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece “mam-mare
doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate”. Se constata totusi ca ata rupta si manivela
rasturnata era “tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului”.
Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp pasagerii
ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras, carandu-I birjarului
sa le duca “ la bulivar”.
Compozitional, schita “D-L Goe” are o actiune conceputa linear, autorul urmarind
aspectul tematic, gresita aducatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din reluarea
subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para
aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate (inculta,
necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.
Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de personaje:
Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor,
succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat “monument de
arta literara”.
Pornind de la definiția schiței, considerăm că D-l Goe... se încadrează în specificul
acestei creații literare, deoarece are puține personaje (Goe, mam’mare, mamițica, tanti Mița,
conductorul și ,,urâtul”, adică tânărul care-i atrage atenția să nu mai scoată capul pe fereastră),
intriga este simplă și prezintă chiar motivul călătoriei ,,Ca să nu mai rămâie repetent și anul
acesta” și se povestește o întâmplare petrecută pe peronul unei gări și în vagonul unui tren, în
prima parte a unei zile (timp și spațiu restrâns).
Chiar dacă autorul prezintă persoane din societatea în care a trăit el, aceste situații și
caractere se regăsesc și în societatea de azi, valoarea educativă a schiței fiind dată de posibilitatea
pe care o oferă copiilor pentru a înțelege anumite valori morale și prin faptul că, într-un mod
atractiv datorat umorului folosit, le dă posibilitatea de a se identifica – sau nu – cu personajele,
putând decide singuri ce e bine să aleagă. În același timp, autorul supune atenției cititorului și
efectele nocive ale educației greșite pe care unele familii o oferă copiilor. Astfel, D-l Goe... are
valoare educativă nu doar pentru copii, ci și pentru părinți și bunici.
Schița prezintă un model de ,,Așa NU”, însă, pentru ca preșcolarii să nu rămână atrași de
acest exemplu care li se pare atractiv prin umorul conținut, considerăm că e bine să se realizeze
jocuri de rol în care ei să interpreteze personajele, arătând cum ar trebui să se poarte și să
vorbească acestea.
O altă modalitate de valorificare a acestei schițe constă în realizarea unor exerciții de
pronunție în care copiii să fie ajutați să pronunțe corect cuvintele spuse greșit de personaje
(marinar, ciocolată) și alte cuvinte care să conțină sunetul ,,r”, grupul de sunete ,,ci” și,
bineînțeles, copiii trebuie ajutați să înțeleagă sensul acestor cuvinte pe care nu le aud în mod
obișnuit (mam’mare, mamițica...) și îndrumați să folosească forma lor corectă.
În concluzie, schița D-l Goe... poate fi un instrument util în educația preșcolarilor datorită
subiectului ușor de înțeles pentru copii și pentru posibilitatea pe care o oferă în construirea unui
caracter frumos, arătându-le copiilor un exemplu despre ceea ce se întâmplă atunci când se
comportă nepotrivit, exemplul lui Goe convingându-i să nu-și dorească să se asemene cu el.

Romanul pentru copii şi despre copii

Ion Creangă – Amintiri din copilărie

Literatura pentru copii este un taram de basm la poarta caruia nu ar trebui niciodata sa
încetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
In literatura romana atunci cand ne referim la operele epice ce abordeaza universal
copilariei cu lumea ei imensa de sentimente si idei, il mentionam fara sa stam pe ganduri pe Ion
Creanga si opera sa de capatai – “Amintiri din copilarie”.
Amintiri din copilărie este un bildungsroman (cuvânt preluat din germană care
înseamnă ,,roman al unei formări”) pentru că înfățișează creșterea și devenirea unei personalități
în cadrul unor medii sociale diferite, creionând totodată și tabloul unei epoci. În această operă, I.
Creangă realizează ,,primul roman al copilăriei țărănești”, în care evocă satul Humulești din a
doua jumătate a sec. XIX, cu oamenii lui ,,gospodari tot unul și unul”.
Ca specie literara opera“Amintiri din copilarie” este atribuita romanului pentru copii.
Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se desfasoara pe
mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu personaje numeroase
a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in egala masura, pe actiune
si pe personaje.
 Amintirile sunt opere literare în care autorul folosește, în primul rând, procedeul evocării
unor întâmplări și chipuri de oameni din trecut. În cadrul unei astfel de opere, autorul împletește
narațiunea, descrierea, dialogul și monologul (modurile de expunere), în așa fel încât cititorul are
impresia că totul se desfășoară în fața ochilor săi. Amintirile aparțin literaturii memorialistice.
Timpul și spațiul sunt redate cu precizie, în Amintiri din copilărie, acestea reprezentând vârsta
fericită a copilăriei lui Nică în satul Humulești. În roman este prezentat procesul educației și
experiențele de viață ale autorului, de la naștere până la plecarea la școala de popi de la Socola,
când se rupe nu doar de familia și locurile unde a crescut, ci și de ,,tărâmul miraculos al
copilăriei”.
Romanul este format din patru părți. Amintirile nu sunt redate în ordine cronologică, ci
sunt alese cele care au avut impact în formarea eroului. În prima parte este prezentată perioada în
care trăiește lângă familie și merge la școala din Broșteni. A doua parte reînvie chipul mamei și
întâmplările de referință din care amintim episoadele de ,,la cireșe”, ,,la scăldat”, și ,,pupăza din
tei”. Partea a treia face referiri la adolescența lui Nică, iar în ultima parte este redată tristețea
eroului forțat ,,în toamna anului 1855” să părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la
Socola, pătrunzând într-un univers inferior celui din Humulești. Finalul romanului exprimă
nostalgia trecerii ireversibile a timpului, dar și bucuria unor amintiri și sentimente pure, ilustrând
viața frumos trăită.
Pe tot parcursul romanului se remarcă umorul autorului, plăcerea sa de a povesti și de a
stârni veselia ,,ascultătorului”. Umorul este un mijloc de prezentare a realității prin care se
trezește voia bună.
I. Creangă folosește umorul fără a satiriza, transmițând o atitudine de înțelegere față de
defectele oamenilor. Credem că cea mai mare valoare educativă pe care o transmite acest roman
este bucuria de a trăi o copilărie autentică, copilărie furată tot mai mult astăzi de tehnologie,
pentru că ea, copilăria, este ,,veselă și nevinovată”. Este opera literară care definește cel mai bine
joaca din vremea copilăriei, joaca însemnând momentele în care copilul este lăsat să aleagă și să
decidă singur ceea ce dorește să facă. Aceasta este joaca care relaxează copilul și îl ajută să
descopere el singur ceea ce îl interesează. Desigur, nu poate fi lăsat continuu în această stare, dar
nici să fie înlocuită doar cu jocuri dirijate de adulți. O altă valoare educativă este menționată
chiar de autor după episodul ,,la cireșe”, când mărturisește că a realizat că ,,Dumnezeu n-ajută
celui care umblă cu furtușag”.
 Romanul oferă resurse bogate de inspirație pentru activitățile didactice din grădinițe,
dintre care amintim posibilitatea de a crea un context asemănător șezătorilor, în care copiii pot
sta așezați în cerc pe covor și să își povestească propriile amintiri și peripeții din copilăria lor.
Vor fi momente în care vor exersa cu bucurie exprimarea orală liberă. De asemenea, se pot crea
ocazii în care copiii să învețe să folosească umorul în exprimare prin propoziții hazlii, cunoscut
fiind faptul că umorul dezvoltă inteligența copiilor.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu
„prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa
ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea
cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La
varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta
sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca
distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica
descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele
Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La
Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze
paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in
minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va
de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu
cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare
voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber
nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa
povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se
simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de
cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in
ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele
asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu,
apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care
azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din
invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei
„pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din
fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta,
bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui
Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi
distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si
mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu
greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute,
la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia
sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in
joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic.
Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata
copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa,
severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci
bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag!
Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii.
Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in
lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la
douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar
si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este
calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”,
„dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
 Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele
lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-
are pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o
nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani.
Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a
bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si
placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un
prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o
adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.

Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer

Roman – literature universala

Pseudonim literar al lui Samuel Longhorne Clemens, Mark Twain (1835-1910) este
scriitor realist America, autor de schite, nuvele si romane.
Lumea copilariei devine in romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” un univers al
bucuriilor si dramelor povestite in ritm captivant prin alternarea naratiunii cu dialogul, ceea ce
creeaza imaginea unui spectacol de teatru.
Ca specie literara opera“Aventurile lui Tom Sawyer” este atribuita romanului pentru
copii. Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se
desfasoara pe mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu
personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in
egala masura, pe actiune si pe personaje.
Dialogurile poarta amprenta spontaneitatii limbajului oral al copiilor, surprinde in mod
direct naivitatea si inteligenta, bucuria descoperiri vietii, cultul prieteniei adevarate.
Romanul se adreseaza, deopotriva copiilor si maturilor, pentru ca povestea lui Tom si ai
prietenilor sai Huck, Harper si Becky surprinde varsta copilariei in interferenta cu viata adultilor,
sau, mai precis, etapele existentei umane, in care copilaria este o veritabila scoala de initiere si
formare a caracterelor.
 “Aventurile lui Tom Sawyer” este o carte care se adreseaza atat adultilor cat si copiilo.
Este o carte ce poate fi citita la orice varsta.Cadrul in care se desfasoara palpitantele si
fermecatoarele peripetii istorisite de scriitor este America patriarhala de dinaintea razboiului
civil, o America nitelus idealizata. In acest cadru, dominat de apele domoale si maiestuoase ale
fluviului Mississippi, evolueaza Tom Sawyer si prietenul sau Huckleberry Finn, ale caror pozne
nemaipomenite ascund, cel mai adesea, un talc profound.
Tom Sawyer e un strengar care, neimpacandu-se de fel cu educatia puritana primita la
scoala si in casa matusii Polly, se tine numai de sotii si-si gaseste in joaca de-a piratii si in alte
asemenea jocuri libertatea la care nazuieste in chip firesc. Imaginatia lui, hranita cu lecturi facute
pe ascuns, din literatura de aventuri interzisa la vremea aceea in scoli, o ia razna spre taramuri
fabuloase. Iar cand realitatea insasi il pune in situatia de a asista la un eveniment senzational –
uciderea doctorului Robinson de catre Joe Indianul – Tom nu-si mai incape in piele de bucurie si
de emotie, caci evenimentul ii da prilejul mult ravnit sa devina “erou”, dezvaluind la tribunal tot
adevarul.
Lumea patriarhala, dar nu lipsita de conflicte dramatice, ba chiar tragice, o lume bantuita
de superstitii si de violenta, in care au loc crime si razbunari sangeroase, avand la baza setea de
bani, toate acestea sunt vazute prin prisma unui baietas de doisprezece ani, indragostit de
libertate si de natura si putin cam mult influentat de anumite lecturi.
Alaturi de Tom Sawyer, celalalt strengar, Huckleberry Finn – “un paria al targusorului”,
cum il numeste Mark Twain- joaca un rol mai putin important in aceasta carte, dar are un mod
mai matur de a vedea lucrurile si este inzestrat cu o omenie mai profunda.
Nu trebuie uitate nici celelalte personaje din roman; judecatorul Thatcer, fiica acestuia
Becky, cea de care Tom era indragostit pana peste urechi, asa cum numai un pusti de doisprezece
ani poate fi, Sid, Mary, Suzy Harper, micul Jim, Amy Lawrence, batranul Gal, vaduva Douglas,
domnul Jones si, fireste, matusa Polly – cea care trebuie sa- rabde toate nazbatiile impielitatului
Tom.
Caracterizand cele doua personaje – Tom si Huck – criticul Bernard de Voto spunea :
“Mark Twain a dat literaturii americane doua personaje nemuritoare…Din clipa cand Tom
Sawyer s-a ascuns pentru prima oara intr-un dulap, iar Huck Finn a pornit spre St. Petersburg
pentru a-si vindeca un neg, aceste doua personaje au convins de realitatea lor mai multe minti
de toate felurile si de toate nivelele, decat orice alt personaj creat de romanul American.Caci
aici sta finalmente forta acestor doi baieti: ei au devenit proprietatea tuturor… Huck si Tom au
imbogatit inima tuturor cititorilor, oricare ar fi acestia…America a facut , prin ei, cel mai mare
dar pe care l-a facut vreodata literaturii universale.”
Romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” se impune in cadrul literaturii universale pentru
copii prin ritmul alert si prin trasaturile personajelor - niste individualitati memorabile.

b. Genul liric
✔ Poezia despre copilărie

Iarna pe uliţă
- G. Cosbuc

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa
ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are
intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un
adevarat instrument pedagogic.
Dintre autorii romani ce au abordat universul copilariei, cu lumea ei imensa de
sentimente si idei, in operele lor lirice ii amintim pe : G. Cosbuc – Iarna pe ulita, Nina Cassian –
volumul “Intre noi copiii”, St. O. Iosif- Artistii, Ana Blandiana, T. Arghezi – Creion, Elena
Farago – Sfatul degetelor – etc.
Scrisa in anul 1888, poezia “Iarna pe ulita” de Gorge Cosbuc a fost publicata pentru
prima oara in revista “Vatra” – Bucuresti 1896, fiind apoi inclusa in volumul “Fire de tort” al
autorului, publicat in anul 1896 la Bucuresti.
Poezia, specifica literaturii pentru copii, se incadreaza in tema –universul copilariei –
tema ce surprinde elementele caracteristice ale varstei puritatoo so candorii cu jocurile, bucuriile
si feeriile sale specific.
În această poezie, G. Coșbuc surprinde o frumoasă scenă de iarnă, însuflețită de joaca
zglobie a unor copii din sat, la săniuș. Spectacolul învie în sufletul oricărui cititor propria
copilărie și retrăirea unor amintiri emoționante. Poezia este un pastel care, dincolo de frumusețea
naturii, imortalizează și frumusețea copilăriei, în puritatea ei, asemănătoare cu albul imaculat al
zăpezii din peisajul creat. Astfel, autorul împletește tema naturii cu tema copilăriei.
Titlul poeziei indica locul si momentul in care are loc descrierea lirica – satul romanesc
intr-o zi de iarna.
Surprinzand un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un
spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante, un spectacol intr-un décor
familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii.
Anotimpul iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, unori in aspectel ei aspre, insa
aici apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria I le ofera.
Continutul poeziei:
Plina de viata si optimism poezia debuteaza ca un pastel (primele doua strofe) apoi
compozitia este structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata
condusa cu multa abilitate.
Dupa aceasta introducere descriptive a primelor strofe urmeaza un tablou plin de viata, al
copiilor ce se bucura de venirea iernii. Trecerea lor prin sat fiind descrisa de poet intr-o gradatie
echilibrata “navalnicul vuiet” crescand in intensitate, ca sa ia sfarsit intr-o nota de intelegere si
ingaduinta.
Doua secvente starnesc progresiv larma galagiosilor copii:
 Prima secventa este reprezentata de aparitia unui copil “al nu stiu cui “ un copil
mic al carui portret are note de umor realizate mai ales prin hiperbola “Haina-I maturand
pamantul / Si-o taraste abia, abia/ Cinci ca el incap in ea”
Intalnind ceata galagioasa de copii, el intelege ca ar fi mai bines a-I ocoleasca, dar e prea
tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu ironie scanteietoare.
 A doua secventa care sporeste vuietul cetei de copii este determinate de aparitia
unei babe, care dorind sa-I vina in ajutor copilului starneste si mai mult harmalaia.
Totusi, intreaga larma starnita de cei mici este privita cu ingaduinta de adulti, subliniind
intreaga atmosfera de inocenta si bucurie neumbrita.
“Ce-I pe drum atata gura?
Nu-I nimic, Copii strengari
Ei, auzi! Vedea-i-as mari!
Parca trece-adunatura
 De tatari!”
Reiese de aici idea ca jocul nu este doar bucuria ci si dominant colilariei, privita cu
intelegere si duiosenie de cei adulti.
Poezia este structurata in 23 de strofe (Sextine), avand masura de 6-8 silabe si rima
imbratisata.
Intregul poem este infrumusetat de o variata paleta de figuri de stil precum:
- Personificarea “Norii s-au mai rasfirat”, “ vantu-I linistit acum”
- Comparatia – “gura fac ca roata morii”, “cinci ca el incap in ea”
- Inversiunea – “norii ploi vestesc”, “de foame-adusi”
- Repetitia “abea, abea”
- Hiperbola “haina-I maturand pamantul”
- Epitet – “ochii vii”, “zglomotoasa gloata”
Alaturi de figurile de stil, imaginile vizuale si auditive intregesc tabloul in care G. Cosbuc
creeaza o adevarata feerie infantile cu umor si blanda ironie, ajutand cititorul sa se transpuna in
mijlocul ulitei plina de copii, intr-o iarna cum numai in povesti mai exista, intr-o lume guvernata
de inocenta, bucurie si simplitate, o lume asezata in tainele sufletului juvenil.
Dintre procedeele artistice utilizate de autor amintim imaginile vizuale, de exemplu ,,Și
pe râu e numai fum”, personificarea ,,Norii s-au mai răzbunat” folosite pentru redarea scenei de
iarnă, imaginile auditive ,,De pe coastă vin țipând”, epitete ca ,,năvalnic vuiet”,
comparația ,,Gură fac ca roata morii” și enumerația ,,vin țipând/Și se-mping și sar râzând”, toate
acestea fiind folosite pentru descrierea artistică a comportamentului copiilor.
Tema și ritmul alert al poeziei captivează atenția preșcolarilor, fiind o sursă bună pentru
discuții în cadrul activităților de dezvoltare a limbajului. Cu această ocazie, analizând cu ajutorul
cadrului didactic comportamentul nepotrivit al copiilor de la săniuș față de copilul cel mic și de
bătrână, ei vor putea învăța despre bullying și despre respectul pe care îl datorăm celor în vârstă.
Dacă vremea de afară permite, copiii pot fi scoși în curtea grădiniței, la zăpadă, pentru a
dovedi, practic, grija față de ceilalți, în jocuri specifice iernii. De asemenea, imagini cu tabloul
iernii ilustrat în poezie pot fi folosite pentru a observa elemente de detaliu și pentru a exersa
descrierea unui peisaj, pe baza imaginilor suport, urmând ca, în cadrul activităților artistice, să
realizeze ei înșiși creații potrivite temei.
 În concluzie, Iarna pe uliță este un text literar care transmite valori educative și bucuria
autentică a întâlnirii cu zăpada, cunoscută de fiecare copil în parte.

Poezia despre natură şi vieţuitoare

Somnoroase pasarele
de M. Eminescu

Poezia Somnoroase păsărele... a fost publicată în anul 1884, în volumul ,,Poesii”.

Specific romantismului, ea descrie frumusețea naturii, într-un mod cu totul deosebit, ca un cântec
de leagăn. Somnoroase păsărele... este una dintre creațiile eminesciene pe care o iubești la orice
vârstă. În spatele aparentei simplități, ascunde o delicată inocență, menită să liniștească sufletul
zbuciumat, asemenea somnului care liniștește plânsul bebelușului.
Poezia “Somnoroase pasarele” descrie un tablou din natura, incluzand de aceasta data si
vietuitoare, in momentul inserarii.
Poezia exprima un sentiment de liniste si pace.
Poezia seamana cu un cantec de leagan pentru o fiinta draga, sugerata prin pronumele
personal de persoana a doua singular –ti din versul “Fie-ti ingerii aproape”, precum si prin urarile
adresate: “Noapte buna! Dormi in pace!”
Natura este formata din elemente personificate, care actioneaza antitetic: izvoarele
suspina, codrul negru tace, dorm si florile-n gradina. Acestea se afla in deplina armonie cu cele
insufletite – lebada, pasarile, precum si cu elementul uman.
Vietuitoarele se afla in miscare (pasarile se aduna, lebada trece), catre adapostul oferit de
natura – cuiburi, trestii.
Imaginea lunii, care vegheaza de sus peste intreaga fire, contribuie la realizarea
atmosferei de somnie – Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna.
Toata natura este cuprinsa de vraja si linistea noptii.
Poezia incanta prin tabloul feeric creat si prin armonia versurilor, grupate in strofe de cate
4 versuri - catrene, ultimul fiind injumatatit; rima este incrucisata (suspina/ tace/ gradina/ pace).
Imaginile artistice și personificarea elementelor naturii aseamănă poezia cu o urare
de ,,Noapte bună”, spusă unei ființe dragi ,,Fie-ți îngerii aproape”. Punctele de suspensie din titlu
indică faptul că autorul dorește să mai spună ceva, însă a întrerupt comunicarea, vrăjit, parcă, de
frumusețea pe care o descrie. În tabloul creat, elementele naturii, personificate, surprind trăirile
ființei umane invadate de pacea sufletească mult dorită: ,,izvoarele suspină”, ,,codrul
tace”, ,,florile dorm”.
Prin antiteză, elementele naturii, statice, se armonizează în această liniște sublimă cu cele
animate: păsările se adună, lebedele trec. Într-un aparent contrast vizual ,,codrul negru”, ,,lebăda
albă” și auditiv ,,dorm – trece”, totul devine ,,vis și armonie”, ce trimite către împlinirea idealului
uman. În această vrajă feerică, luna primește, prin epitetul ,,mândra lună”, misiunea de a întregi
splendoarea tabloului, așa cum aplauzele răsplătesc munca creatorului, spunând parcă: ,,Sunt
mândră de tine, natură!” .
Eul liric este prezent nu doar prin exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor, ci și
prin mărci lexico-gramaticale care sugerează o adresare directă: ,,Dormi în pace!” și ,, Fie-ți
îngerii aproape...!”. Rima încrucișată, măsura versurilor, ritmul trohaic și chiar punctuația devin
parte a expresivității poeziei.
Valențele educative ale poeziei Somnoroase păsărele... se regăsesc în posibilitatea pe care
o oferă în abordarea ,,fricii de întuneric”, prezentă în viața preșcolarilor. Tabloul sublim, surprins
în versurile poeziei poate fi înțeles cu ușurință de copii datorită cuvintelor simple. Astfel,
versurile poeziei împrietenesc copiii cu întunericul. Prezența elementelor îndrăgite de copii:
păsările, florile, îngerii stimulează imaginația acestora într-o notă luminoasă, simțindu-se parte a
acestor scene care nu le provoacă teamă, fiind departe de imaginea denaturată pe care aceștia o
au despre întuneric, pe care îl asociază, de obicei cu monștri și fantome.
O altă valoare educativă a acestei poezii este dată de conexiunea care se poate face între
textul poeziei și obiceiul creștinesc al rugăciunii de seară. Pornind de la versul ,,Fie-ți îngerii
aproape!”, gândul copiilor poate fi îndreptat către rugăciunea ,,Înger, îngerașul meu”.
Considerăm că, dincolo de aceste aspecte, poezia este un instrument util în domeniul
limbă și comunicare, fiind un text ușor de memorat. Pe baza lui se pot face exerciții de logopedie
pentru a-i ajuta pe copiii care nu reușesc să pronunțe bine sunetul ,,r”, dat fiind că multe dintre
cuvintele acestei poezii îndrăgite de copii conțin acest sunet. Pornind de la imaginea lebedei, se
pot face exerciții de încălzire a mâinilor, specifice poeziei: ,,Mâna lebădă o fac/. ”. În cadrul
domeniului Estetic, ,,Somnoroase păsărele...” poate fi sursa unor creații artistice: pictură (tablou
nocturn), origami (lebăda, îngeri), colaj, iar înainte de somnul de prânz, poezia poate fi adusă în
atenția copiilor, ajutându-i să adoarmă frumos.
În concluzie, Somnoroase păsărele. rămâne una dintre cele mai potrivite poezii pentru
copiii de nivel preșcolar. Utilă pentru exerciițiile de memorare și dezvoltare a limbajului, iubită
pentru modul unic în care autorul transmite naturii și, implicit, copiilor această urare de ,,noapte
bună”, inspiratoare pentru multe activități specifice domeniului Estetic și creativ, poezia este o
resursă nemaipomenită pentru valorile educative fundamentale pe care le oferă.

Balada unui greier mic

De G. Toparceanu

G. Topârceanu este cunoscut ca ,,poetul micilor viețuitoare”. În opera sa, el a dat un

farmec aparte florilor, insectelor și altor mici făpturi pe care le-a descris cu multă gingășie și
umor, oferind, totodată, neprețuite lecții de viață, asemenea împăratului Solomon care a extras
din obiceiurile acestor viețuitoare înțelepciunea proverbelor biblice.
Balada unui greier mic a fost publicată în 1920, în volumul Balade vesele și triste.
Prezența cuvântului ,,baladă” în titlul poeziei sugereză încă din titlu cântecul trist al greierelui,
potrivit obiceiului ca baladele populare să fie cântate, dar și o antiteză între faptele neobișnuite
de eroism surprinse, de obicei, în balade și neglijența acestuia care a cauzat, de fapt, trista lui
poveste.
Poezia nu este doar o baladă, ci și o fabulă. În scop educativ, prin ea sunt satirizate două
tipologii umane: omul petrecăreț, pasiv și neglijent cu propria-i soartă, reprezentat de greiere, și
gospodarul harnic, chibzuit, dar răutăcios, reprezentat de furnică.
Poezia începe cu descrierea sosirii toamnei. Este prezentată asemenea unei vrăjitoare care
strică tot ce-i iese în cale și se sfârșește cu monologul greierelui, de o copleșitoare duioșie. El nu
se vaită, nu blestemă, ci preferă să suporte în tăcere consecințele neglijenței sale. Acesta
întruchipează starea omului resemnat în fața neputinței sale, care nu-și uită, până la ultima
suflare, menirea.
Cu glas sfârșit, greierele face ceea ce știe el cel mai bine: cântă. ,,Cri, cri, cri/ Toamnă
gri/Tare-s mic și necăjit”. Epitetul ,,gri” înfățișează starea depresivă a acestei ființe, însă se simte
și o notă de umor, folosită de autor ca mijloc de transmitere a duioșiei și pentru a echilibra starea
emoțională a cititorului. Concluzia ,,Tare-s mic și necăjit” înlocuiește morala clasică a fabulei.
Subiectul de fabula al poeziei este un context pentru exersarea amplelor resurse
umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de umoristi in literature universala.
Cele doua personaje, greierul si furnica sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata –
primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, celalalt este gospodarul strangator si
cumpatat.
Tema poeziei este reprezentata de lumea micilor vietuitoare corelata la anumite tipologii
umane Drama micului greiere prins, ca de obicei, nepregatit la venirea anotimpului toamna
“exprima o mare delicatete si duiosie” Constantin Copraga
Continut
Poetul surprinde in prima parte a poeziei, intr-un tablou mohorat de toamna cu “dealuri
zgribullite: si “tarini zdrentuite” se profileaza printr-o ampla personificare chipul noului anotimp
“toamna cea intunecata” portret detaliat de epitetul triplu “lunga, slaba si zaluda”.
Sosirea toamnei produce neliniste si spaima in randul plantelor si micilor vietuitoare
surprinse de urgia vremii.
In acest spatiu cuprins de invalmasala, poetul contureaza cu duiosie si compatimire
portretul micutului greiere, folosind epitete “negru, mic, muiat in tus” “ pe aripi pudrat cu
bruma”, imagini vizuale grafice cat si diminutive “greieras”, “casuta”.
Monologul greierelui copleseste prin duiosie. El se adreseaza nemilostivului anotimp ce
l-a gasit cu camara goala, situatia sa fiind cu atat mai dramatica, cu cat stie ca furnica nu-I va
acorda nici un imprumut si il va face si de ras in lume.
Monologul incepe si se incheie cu imaginea auditiva creata prin onomatopeele “cri-cri-
cri” Scriitorul priveste cu ingaduinta si intelegere naivitatea si chiar neglijenta proverbial a
greierelui, specifica si oamenilor.
Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu flora și
fauna minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești:
Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste,vestind parcă sfârșitul
greierașului,care nu mai poate rezista frigului si umezelii de toamnă.Acest final înduioșător fiind
pe buzele tuturor copiilor:
„Cri-cri-cri
 Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!”
Greierele devenind astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se
adapostii si hrani in anotimpul rece.
În realizarea portretului toamnei, autorul folosește personificarea ,,toamna cea
întunecată” a cărei înfățișare este detaliată prin triplul epitet ,,lungă, slabă și zăludă”. Mânia ei se
evidențiază prin versurile ,,Când se scutură de ciudă/. Răspândește-n evantai/Ploi
mărunte/Frunze moarte/Stropi de tină/Guturai, provocând neliniște și teamă în sufletele celor
care o întâlnesc. Reacția plantelor și a viețuitoarelor este diferită, ea fiind prezentată într-o notă
de umor: ciulinii se pitesc în văgăuni, măceșii ,,O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni”. Prin
personificarea acestor plante, autorul face referire la caracterele unor oameni.
Portretul greierelui este construit tot prin triplu epitet ,,negru, mic, muiat în tuș”, ,,pe aripi
pudrat cu brumă”. Autorul insistă asupra coloritului său care se armonizează perfect cu negura
sufletească. Prin diminutivele ,,greieraș”, ,,căsuța”, ,,picioruș” autorul transmite compasiunea sa
față de această ființă.
Ascultând această fabulă, preșcolarii vor înțelege mai bine că și micile viețuitoare suferă,
că ei trebuie să aibă grijă de ele, manifestând milă și ocrotindu-le viața. O altă lecție importantă
pe care cadrul didactic le-o poate transmite prin această poezie este nevoia de a avea prieteni.
Dacă greierașul nu era singur și ar fi avut cel puțin un prieten căruia să-i poată cere ajutorul, el ar
fi depășit cu bine această situație dificilă. Un alt aspect important care poate fi înțeles de copii
este faptul că trebuie să se pregătească din timp pentru orice, după puterile lor, iar acolo unde nu
pot trebuie să ceară ajutor, dar să nu fie neglijenți, asemenea greierașului.
Pornind de la textul acestei poezii, cadrul didactic poate organiza un joc de rol, în care
copiii să exerseze exprimarea și să-și dezvolte gândirea critică și sentimentele pozitive, fiind în
postura greierelui și a furnicii, gândindu-se ce ar face dacă ar fi în locul fiecăruia sau cum l-ar
putea ajuta pe greieraș, dacă ei ar fi prietenii lui. Copiii pot memora pasaje scurte din poezie, iar
în cadrul activităților rezervate domeniului artistic, copiii pot asculta și interpreta cântecele pe
versurile acestei poezii și pot identifica caracteristicile unui cântec trist (ritm, melodie,
tonalitate).
 În baza argumentelor de mai sus, considerăm că Balada unui greier mic contribuie la
transmiterea unor valori educative care pot sensibiliza inimile copiilor preșcolari, ajutându-i să
devină mai buni.

Compozitie
Structura discursului poetic
Poezia este alcatuita din sase strofe avand o masura de 8 silabe si o rima imperecheata.
Figurile de stil ornamenteaza intreaga poezie, iar dintre acestea amintim:
-epitete – “lunga, slaba si zaluda”, “toamna gri”-epitet chromatic
-personificare – “dealuri zgribulite”, “tarini zdrentuite” “glas sfarsit” “toamna cea
intunecata”, ciulinii de pe vale se pitesc” “macesii o intampina”
-enumeratia – “peste dealuri, peste tarini”, “Ploi marunte, Frunze moarte, stropi de tina,
guturai”
Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă.
Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura, precum și
viața din natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație.Copiii vor descifra și
înțelege mesajul estetic și moral prin diferite procedee,metode adecvate vârstei.
În concluzie ,poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri deosebite,melodii ale
naturii în durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat.
Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul
epitetelor,enumerațiilor și al personificării.