GENUL LIRIC

Creaţia populară

Lirica populară

Literatura populară s-a format de la începuturile limbii române şi s-a dezvoltat cristalizându-se de-
a lungul timpului şi spaţiului românesc, în numeroase capodopere, fiind o creaţie colectivă, orală, anonimă,
tradiţională şi sincretică.
Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare) orale, create sau însuşite de popor şi
care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii populare este caracterul oral,
anonim (atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile
folclorice păstrează anumite formule narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de
stil, aşadar au un caracter tradiţional.
Folclorul este o ştiinţă a tradiţiei conservate oral (literatură, credinţe, obiceiuri, rituri), o totalitate de
fapte culturale care ţin de particularităţile unui popor, o sumă de manifestări artistice şi ritualice care îi
evidenţiază psihologia. Sub aspect estetic folclorul reprezintă mulţimea operelor şi manifestărilor cu caracter
artistic aparţinând culturii populare spirituale. Operele artistice folclorice au caracter tradiţional, colectiv,
oral, anonim, sincretic. Coordonatele structurale ale folclorului sunt: caracterul formalizant (rima pereche,
paralelismul, formulele de început, de încheiere şi mediane), sincretismul funcţional (conlucrarea mai multor
limbaje la realizarea unor forme artistice), existenţa în simultaneitate a unui prototip şi a mai multor
variante.
Lirica populară este genul cel mai accesibil noului, este expresia directă a sentimentelor şi trăirilor
omului din popor, reflectând stări sufleteşti de adâncă intimitate, manifestându-se unitar pe întreg teritoriul
românesc.
„Forma ei de artă se întemeiază – pretutindeni la poporul român – pe anumite constante tradiţionale
străvechi: versul de 5-6 şi 7-8 silabe, rimele în asonanţă, fluenţa asocierilor de idei, sentimente şi imagini
care diminuează până aproape de inexistenţă apelul la închegări strofice riguroase. În schimb, impune
folosirea unor procedee stilistice, care facilitează expresia: marcarea începutului şi a pauzelor interioare
prin versuri cu «frunză verde», seriile de imagini tipice – un fel de piese prefabricate – întemeiate îndeosebi
pe paralelismul natură – om, precum cele ale peisajului alpin simbolizând dorul ......” se remarcă în Istoria
literaturii române.
Poezia populară este apreciată, încă de romantici, ca expresie a specificului naţional, oglindă a
sufletului popular şi document istoric, fiind apreciată ca operă artistică şi izvor nesecat de inspiraţie pentru
literatura cultă. Opera populară este rezultatul unei abstractizări din nenumăratele variante cunoscute, este o

1
operă deschisă; procesul de creaţie în folclor este durativ, corespunde cu procesul de circulaţie, este o operă
anonimă, a unei colectivităţi creatoare de folclor, este orală, fiind transmisă prin viu grai.
Creaţiile în versuri
Folclorul literar în versuri cuprinde texte ritualice şi de ceremonial, aforistice şi enigmistice, balade
sau cântece bătrâneşti, cântece de leagăn, recitative şi numărători onomatopeice care însoţesc jocurile de
copii.
În cadrul literaturii de ritual şi ceremonial se află şi câteva texte destinate copiilor, precum:
Pluguşorul (Plugul), poezia de incantaţie (Paparude, Scaloianul), poezia de urare (Sorcova), poezia
colindelor şi a cântecelor de stea.

2
 Colinde

Colinda – specie folclorică de poezie cântată, uneori recitată, inspirată de obiceiurile religioase.
Aparţine celor 3 genuri literare:
genul liric – prin caract. de urare
genul epic – prin naraţiune
genul dramatic – prin faptul că se contretizează în spectacole
Este o specie a literaturii populare legată de sărbătorile Crăciunului, de Anul Nou. Cea mai
cunoscută colindă este O, ce veste minunată.
Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sărbătorile de Crăciun cuprinde şi colinde inspirate din
legenda naşterii lui Iisus, precum: Cântecele de stea şi Florile dalbe. Colinda este o specie folclorică de
poezie cântată, uneori recitată, inspirată de obiceiurile calendaristice de iarnă. Ea aparţine celor trei genuri
literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naraţiune şi celui dramatic prin faptul că se
concretizează în adevărate spectacole. Funcţiile principale ale colindei aparţin atât vremilor străvechi
(magico-ritualice), cât şi timpurilor actuale (cele de urare şi felicitare). Textul colindei cuprinde elemente
creştine, incantaţii magice similare descântecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compoziţiei, epicul se desfăşoară în colindă în două planuri, alternând între
real şi fantastic. Colinda apelează în introducere şi încheiere la formule stereotipe aducând în prim-plan
personaje fabuloase.
Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde inspirate din
legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o specie folclorica de
poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei genuri
literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic prin faptul ca se
concretizeaza in adevarate spectacole.
Functiile principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor
actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare
descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri, alternand intre
real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe, aducand in prim-plan
personaje fabuloase.

3
 Proverbe, zicători, ghicitori

Literatura aforistică şi enigmistică este alcătuită din proverbe şi ghicitori. Ele constau în mesaje de
dimensiuni reduse, cu o informaţie morală concentrată.
Proverbe şi zicători – proverbul este o expresie populară succintă, de obicei ritmică şi rimată, cel
mai adesea metaforică, ce concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii asupra
vieţii. Parţial este sinonim cu zicătoarea. Culegerile de proverbe sunt adevărate cărţi de înţelepciune ( Viaţa
lui Esop, Pildele sau proverbele lui Solomon).
Proverbul (numit şi „paremie”, „pildă”, „vorba ăluia”, „vorbe din bătrâni”) are o expresie
impersonală, de mare vechime, înzestrată cu autoritate şi înţelepciune. Mici opere literare încadrate în
orizontul vieţii umane, ele descoperă defectele morale ale omului: minciuna, prostia, îngâmfarea, lenea etc.
El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. În orice formă, fie de enunţ
propriu-zis, fie metaforă expresivă, proverbul oferă o lecţie de înţelepciune aplicată la contexte particulare.
Ele reflectă lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvălui o semnificaţie mai largă, o
însuşire sau un raport necesar între obiectele lumii.
Iată câteva exemple: „După faptă şi răsplată”, „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, „Cum îţi aşterni
aşa dormi”, „Treci râul până nu vine unda”, „Laptele, până nu-l baţi, smântână nu faci” ş.a.
Ghicitoarea – este specie a literaturii populare, foarte scurtă, în care se prezintă cu ajutorul alegoriei
sau al personificării, un obiect sau fenomen cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice.
Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii şi a apărut cu scopul de a încerca iscusinţa şi
iniţierea tinerilor. Funcţia această este păstrată în basme (Povestea lui Stan Păţitul de I. Creangă).
Ghicitorile (cimiliturile) identifică obiectele prin asocieri logice, neobişnuite. Ele au izvorât din
tipare primitive de gândire, specifice formulărilor tabuistice şi se realizează cu ajutorul unui limbaj închis,
inaccesibil neiniţiaţilor. Soarele şi luna se recunosc în versurile „Două merg, două stau/ Două duşmănie au”.
Scrisoarea corespunde şi unui fapt de viaţă consemnat astfel: „Limbă dulce şi amară/ Grăieşte la răsărit şi s-
aude la apus”. Ochii sunt şi „două pietre nestemate/ Încotro le arunc, acolo se duc”.
În afara acestor specii, folclorul în versuri cuprinde şi balade, cântece de leagăn, numărători
recitative, onomatopeice ce însoţesc jocurile de copii.

4
 Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)

Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un gen literar de
sine statator.
Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din
folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au
multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si
lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
 au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
 au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
 au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit
intimplator la imbogatirea lor pana la forma actuala;
 au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza
limbaj si expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan
diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.
Aceste creatii au trasaturi specifice:
 au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
 se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
 sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot
felul de poezii naive, jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de familie. Cu
alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt
uneori cantate sau scandate de copii.
Jocurile pentru copii sunt acompaniate de recitative-numărători sau onomatopeice.
Cântecele formulă: create din dorinţa copilului de a influenţa apariţia şi desfăşurarea unor
fenomene din natură sau sunt simple invocaţii care însoţesc anumite momente ale jocului.
Dintre cântecele formulă cel mai cunoscut este: „Melc, melc...”
Recitativele-numărători sunt în jocurile copiilor formule de eliminare sau „sorţi”. Acestea sunt în
versuri sau proza ritmată, având un conţinut variat şi putând fi însoţite de o gesticulaţie specifică.
„Una, două,
Stai că plouă,
Trei, patru,
Hai la teatru,
Cinci, şase.
Spală vase,

5
Şapte, opt,
Porumb copt.”