Capra cu trei iezi, de Ion Creangă (comentariu literar,

rezumat literar)
Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, este un basm animalier pe tema feminităţii maternale,
iubitoare, generoase. Basmul ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi
violenţa în numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către
cei slabi şi lipsiţi de apărare.

Florica Bodiştean descrie structura compoziţională, ca fiind una concisă, fără episoade inutile,
dată de două mari secvenţe concepute pe principiul acţiunii şi contracţiunii; practic „basmul spune două
poveşti, una a omorului şi cealaltă a răzbunării, ilustrând dictonul după faptă şi răsplată sau cum spune
capra: moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. Partea a doua, răsplata, e replica în oglindă a
celei dintâi, momentul în care rolurile se inversează, capra victimă devenind călău”.

Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o

capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare.
Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec. Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să
profite de lipsa mamei, introdusă de formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă
favorizează o zi neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul),
dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să deschidă
uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns în horn.

Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a
ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe
urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către iedul cel
mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.

Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat

această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după
merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se pretează la niveluri diferite de
interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este cea didactică: o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor
părinteşti; textul poate fi privit ca o fabulă cu funcţie social-morală concretă.

Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al

copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin
limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea iezilor); lupul
e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii,
indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş
cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor
morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă,
cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi vinovatul.
Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe
gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă, avizată şi de bună gospodină,
pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi vrea s-o prevină, plânge moarte
iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa
mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.

Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel mare
este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul întâietăţii, superiorităţii
în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care separă aparenţa de
esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă privim din perspectiva răzbunării, mesajul basmului mai
poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o
fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa
ţărănească”, cum atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi
rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc. sunt oameni vii,
ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă,
Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai dracului», ca şi dascălii
Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri», numai sunt trataţi epic.
Şi chiar capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă necăjită cu
trei copii. Puneţi în loc de capră - un nume femeiesc, în loc de iezi - copii, în loc de lup - un ţăran hain, şi
veţi avea o nuvelă din viaţa ţărănească. După cum La Fontaine a zugrăvit în dobitoacele sale, pe
contemporani, stările sociale şi până şi pe Ludovic XIV, tot aşa şi marele nostru scriitor, în poveştile sale,
a zugrăvit lumea reală pe care a cunoscut-o. «Miraculosul» secundar, afară de unele cazuri când îi
serveşte să exagereze humoristic”.

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată
pradă uşoară în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don Juan rustic,
care, spre a-i câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul nostru şi prietenul
dumitale...”.
Florica Bodiştean subliniază aici şi limbajul „coţcăresc” al textului, care permite depistarea în
subsidiar a unei relaţii erotice ratate între capră şi lup: „Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o
văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la
pastrama? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu
măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt
Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine pi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără
coarne!”.

Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă
personală prin care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă la
avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe capră în
punctul cel mai sensibil.

Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii,
demonstrează studiul Roxanei Sorescu, Creangă şi Sadoveanu. Scenarii justiţiare sau „Nicio faptă fără
răsplată”. Acolo unde un bărbat pedepseşte pe faţă şi tocmai din această cauză are mai multe reţineri,
femeia se vede obligată să-şi recompenseze slăbiciunea fizică prin viclenie şi disimulare să procedeze
„oblic”. Scenariul poate fi găsit şi în proza realistă (şi capra şi Vitoria Lipan adoptă aceeaşi soluţie,
pedepsesc vinovatul, fără să-şi asume răspunderea morală a unei noi ucideri, ci folosindu-se de o formulă
creştine de circumstanţă „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”).