D-l Goe… de I. L.

Caragiale

Introducere (autorul, opera):

I. L. Caragiale, cel mai important dramaturg roman, este si autorul unor opere in
proza de mici dimensiuni, cu personaje putine si actiune redusa in timp, inspirate din
viata unei categorii sociale: mica burghezie de la sfarsitul secolului trecut. Este vorba
despre ciclul de “Schite’, din care face parte si “D-l Goe…”.

Cuprins ( Subiectul operei literare; Moduri de expunere si rolul lor):

Naratorul prezinta intamplarile prin care Goe, un copil rasfatat, trece pe durata
unei calatorii cu trenul la Bucuresti. Modurile de expunere folosite stabilesc succesiunea
evenimentelor in timp si in spatiu si scot in evidenta, direct sau indirect, trasaturile
personajelor. Naratiunea simpla, redusa la minimum, fixeaza spatiul ( trenul care merge
de la gara din urbea X spre Bucuresti) si timpul (durata calatoriei).
Atentia cititorului este captata de evenimentele prin care trece Goe: isi pierde
palaria in a carei “pamblica” se afla biletul de tren, se incuie in toaleta, trage semnalul de
alarma si provoaca oprirea trenului. Personajul principal este caracterizat in mod indirect:
un copil rasfatat, obraznic, neascultator si needucat, pe care cele trei femei,
contrazicandu-se intre ele, se dovedesc incapabile sa-l educe. Personajele feminine ale
schitei vad in faptele lui Goe dovezi ale desteptaciunii “puisorului” si il rasplatesc cu
“ciucalata’. Neastamparat Goe nu stie si nu este invatat cum sa se comporte in societate.
Cu ajutorul descrierii, se face, la inceput, portretul exterior al personajelor: “cele
trei dame” sunt “frumos gatite”, iar “tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar,
palarie de paie, cu inscriptia pe pamblica: Le Formidable.” Pe parcursul actiunii, in
propozitii sau expresii scurte, sustinute de un numar mare de verbe, este descrisa
atmosfera din tren si sunt prezentate personajele episodice. Cele trei femei au un
comportament si un limbaj asemanator. Autorul insista asupra contrastului dintre ceea ce
vor ele sa para (personaje educate si culte) si ceea ce sunt cu adevarat ( personaje lipsite
de educatie, incapabile sa-i ofere lui Goe un model de comportament civilizat).
Modul de expunere cel mai des folosit este dialogul, din care rezulta, in mod
direct si expresiv, trasaturile de caracter ale personajelor, moravurile, educatia lor. Goe
vorbeste pe un “ton de comanda”, isi dovedeste lipsa de educatie prin felul in care se
adreseaza celorlalte personaje: mamei si bunicii le spune ca sunt “proaste amandoua”, iar
tanarului din tren i se adreseaza cu “uratule”. Atitudinea lui este incurajata insa de faptul
ca femeile se amuza si il admira pentru tot ce face, foarte frecvente fiind exclamatiile
admirative ale acestora.
In ciuda dorintei personajelor feminine de a parea cultivate, cele trei femei se tradeaza
tocmai prin limbajul pe care il folosesc, rostind formule specifice lumii mahalalelor de la
sfarsitul secolului trecut: “soro”, “tato”, “mamito”, “esti nebuna”. Cu tanarul de pe
coridor tanti Mita vorbeste la fel de nepoliticos precum Goe, iar cu “conductorul” se
cearta toate trei in acelasi limbaj artagos, presarat cu greseli ( folosesc forme precum
“declaratara’, “platitara”). Pe langa faptul ca are un rol important in caracterizarea
personajelor, dialogul evidentiaza dinamismul si autenticitatea schitei. Reproducand
vorbirea directa a peronajelor, naratorul creeaza impresia ca totul este real si ca se petrece
pe o scena in fata unui spectator.
Ironia. Umorul.
Intamplarile si personajele sunt prezentate in mod ironic de catre narator. Umorul
rezulta din contrastul dintre aparenta si realitate, pus in evidenta prin intamplari si limbaj.
Incheiere (concluzii):
Farmecul schitei se datoreaza situatiilor imaginate dar si limbajului. Cititorul se
amuza pe seama intamplarilor dar si a personajelor dar, in acelasi timp, primeste, prin
intermediul ironiei naratorului, un semnal de alarma pentru a medita asupra importantei si
a valorii pe care o are educatia.