BASMUL

I. George Calinescu afirma ca basmul ,,e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie,
etica, stiinta, observatie morala. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oamenii, ci anume fiinte himerice,
animale.”
Termenul provine in limba romana din limba slava (basna- nascocire, scornire) si desemneaza
o naratiune ampla, specie a genului epic, avand un caracter supranatural, in care personajele, adeseori animale cu un
comportament omenesc sau fiinte fantastice, poarta valori simbolice. Ele intruchipeaza binele si raul care se confrunta,
frumosul si uratul, harnicul si lenesul, istetul si prostul. Naratiunea se incheie ,de obicei, cu victoria binelui asupra
raului.

Se disting doua categorii : basmul popular si basmul cult.

Basmul popular se transmite din generatie in generatie pe cale orala, are un caracter anomin, colectiv si
traditional, cunoaște mai multe variante.
Basmul cult are o singura varianta , iar scriitorul imprima asupra lumii o viziunea originala si stil propriu.
Trasaturi definitorii ale basmului: construirea pe un tipar narativ cu un grad mare de stabilitate, utilizarea
unor formule care marcheaza inceputul si sfarsitul, dar si trecerile de la un episod la altul( formule mediane), timpul
si spatiul au o ordine proprie, in care nu functioneaza nici o limita, fiind proiectate in dimensiune fabuloasa.
Ion Creanga- scriitor realist ce activeaza in perioada junimista- ilustreaza mai multe tipuri de basm : ,,Capra cu
trei iezi”, ,,Punguta cu doi bani” (basme cu animale) ,,Povestea porcului”, ,,Povestea lui Harap- Alb” ( basme
fantastice) , ,,Soacra cu trei nurori”, ,,Povestea lui Stan Patitul” (basme nuvelistice).

Fata babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă

(comentariu literar, rezumat literar)

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală - căci ei sunt bătrânii timpurilor, principiile
complementare ale Universului - Moşul şi Baba. E vorba de Povestea porcului, unde cei doi alcătuiesc un cuplu,
de Punguţa cu doi bani, unde perechea e dezbinată, fiecare având gospodăria lui, şi în sfârşit, de basmul în care
perechea se află în război, Fata babei şi fata moşneagului.
Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) și are ca temă vestita dramă
a copiilor vitregi.
Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în
expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de
comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect
trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la
specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; fata moşului
era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-
a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei
babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă
„cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului
era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.
 Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist comportamentul
celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului. Fata moşului se ducea în pădure
după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi
leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei.
Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu dediochiul”
şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa
asta”.
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”,
face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda
câte ţi-am răbdat noi”.
Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care
întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.
În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale Răului, fata
moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură, humuieşte o fântână, lipeşte
şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea personificării în dialogul fetei cu toate aceste „personaje” întreţine
condiţia fantasticului şi argumentează prin concreteţea faptelor caracterul frumos al fetei moşneagului.
Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum slujeşte la
Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot soiul de jivine mici şi mari”,
respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului dă ultima probă a curajului, hărniciei şi
modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine
făcute”.
Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului este răsplătită
de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”, iar căţeluşa, părul,
cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă
provocând mare necaz babei şi fetei sale. Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor”
(în plan negativ) pentru fata babei care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.
Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor conform
argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă
decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta Duminică bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite”
încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales
lădiţa cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere,
căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare pe fata cea răsfăţată a babei.
În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind mâncate de balaurii
din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume.
Ion Creangă concepe personajele basmului conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o
anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea, fata babei - lenea, moşul era un gură cască, iar
baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii complementare.
Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământul basmului unde află că după moarte babei găinile
nu mai cântau cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru că baba îl „mângâiase pe cap”, iar în
spate avea o cocoaşă pentru că-l „netezise” baba cu cociorva.
 Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuinţează multe expresii populare pline de savoare ce
vizează caracterul personajelor construite pe principiul simetriei antitetice: moşul-baba, fata moşului - fata babei:
„sora cea de scoarţă, fata mamei, busuioc de pus la icoane, peatră de moară, să se întreacă cu dediochiul”.
Basmul transmite mesajul: fiecare la locul lui, fiecare cu treaba sa, cu responsabilităţile sale; în particular,
având în vedere situaţia narativă, mesajul e unul „clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică
naturală.
Tipul acesta de basm (Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă a
Fraţilor Grimm, la noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) -invidia şi răutatea mamei malefice,
orfana fiind oglinda în care se vede şi mai bine neputinţa propriei odrasle.
 este vorba aici despre cultul muncii şi înfierarea parazitismului,
 despre un feminin activ şi unul pasiv,
 despre a face şi a profita.
Concluzia se impune de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.
Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:
 bine faci, bine găseşti
 rău faci, rău găseşti
 omul harnic are numai de câştigat
 răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
 vorba blândă aduce bunăvoinţă
 vorba ursuză creează neplăceri
 răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
 omul bun se cunoaşte după fapte
 în casa unde cântă găina, nu este bine.

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă

(comentariu literar, rezumat literar)

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, este un basm animalier pe tema feminităţii maternale, iubitoare,
generoase. Basmul ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi violenţa în numele
dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către cei slabi şi lipsiţi de apărare.

Structura compoziţională:
 concisă,
 fără episoade inutile,
 dată de două mari secvenţe concepute pe principiul acţiunii şi contracţiunii;
Practic „basmul spune două poveşti, una a omorului şi cealaltă a răzbunării, ilustrând dictonul după
faptă şi răsplată sau cum spune capra: moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură.
Partea a doua, răsplata, e replica în oglindă a celei dintâi, momentul în care rolurile se inversează, capra
victimă devenind călău”.
 Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o capră, care
avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea,
le-a cântat un cântec.
Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de formula „Păreţii
au urechi şi fereştile ochi”.
Evenimentul, Plecarea caprei de acasă favorizează o zi neobişnuită,
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul),
dezbaterea iezilor.
Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să deschidă uşa, este primul
mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns în horn.
Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a ucis nu numai pentru
hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge,
ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către iedul cel mic, bocirea
iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.
Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat această poveste
în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în
picioare legile nescrise ale omenirii.
Basmul se pretează la niveluri diferite de interpretare:
 cea didactică: o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti;
 textul poate fi privit ca o fabulă cu funcţie social-morală concretă.
Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al copilăriei, „omul
negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila
creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup...
care de mult pândea un prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei
când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte gratuite
(acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă, cumătră, se
vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită
plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă, avizată şi de bună gospodină,
pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi
răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima
după iezişori...”.
Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură:
 cel mare este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul
întâietăţii, superiorităţii în vârstă,
 mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care separă aparenţa de esenţă,
arată dragoste frăţească şi filială.
 Dacă privim din perspectiva răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la
puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să
învingă un adversar de temut.
Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa ţărănească”, cum
atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului
moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc. sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani
din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă
şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri»,
numai sunt trataţi epic.
Şi chiar capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă necăjită cu trei
copii.
Puneţi în loc de capră - un nume femeiesc, în loc de iezi - copii, în loc de lup - un ţăran hain, şi veţi avea o
nuvelă din viaţa ţărănească. După cum La Fontaine a zugrăvit în dobitoacele sale, pe contemporani, stările sociale şi
până şi pe Ludovic XIV, tot aşa şi marele nostru scriitor, în poveştile sale, a zugrăvit lumea reală pe care a cunoscut-
o. «Miraculosul» secundar, afară de unele cazuri când îi serveşte să exagereze humoristic”.
În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată pradă uşoară în mâinile
aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don Juan rustic, care, spre a-i câştiga graţiile, se
erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul nostru şi prietenul dumitale...”.
Florica Bodiştean subliniază aici şi limbajul „coţcăresc” al textului, care permite depistarea în subsidiar a unei relaţii
erotice ratate între capră şi lup: „Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii,
apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la pastrama? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi
mangositul! încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el:
n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine pi-ai pus boii în plug?
Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”.
Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă personală prin
care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă la avansuri. Iezii nu sunt decât
instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe capră în punctul cel mai sensibil.
Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii, demonstrează
studiul Roxanei Sorescu, Creangă şi Sadoveanu. Scenarii justiţiare sau „Nicio faptă fără răsplată”. Acolo unde un
bărbat pedepseşte pe faţă şi tocmai din această cauză are mai multe reţineri, femeia se vede obligată să-şi recompenseze
slăbiciunea fizică prin viclenie şi disimulare să procedeze „oblic”. Scenariul poate fi găsit şi în proza realistă (şi capra
şi Vitoria Lipan adoptă aceeaşi soluţie, pedepsesc vinovatul, fără să-şi asume răspunderea morală a unei noi ucideri,
ci folosindu-se de o formulă creştine de circumstanţă „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”).
 Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu
(comentariu literar, rezumat literar)

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava minunată.

Cadrul este al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest cadru, totul este feeric, de basm,
populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu personaje şi întâmplări din basme, auzite de la bunicii ei, sau citite
de răposata ei mamă.
Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Lizuca este o fetiţă orfană de
mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia Vasilian, o femeie provenită dintr-o familie bogată, cu servitori în livrele,
guvernantă şi cu moşie mare în Buzău, preocupată mai ales de viaţa mondenă şi de vizite. Viaţa în casa tatălui său, după
moartea mamei, devine, pentru Lizuca, de nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a servitoarei, care, încurajată de
stăpână, o brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.
Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună cu căţelul ei, Patrocle, cu care se
înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate gândurile şi dorinţele: „Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la
Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De când a murit mama
noi petrecem tare rău”.
Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar Lizuca, amintindu-şi de poveştile
ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi pentru a nu se rătăci. Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi,
în tovărăşia lui Patrocle, sunt considerate de Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din întreaga operă a lui Sadoveanu
şi poate din întreaga noastră proză”.
Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca îşi amintea că e cheamă Sora
Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă („Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam
acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!”), iar planta
lasă două petale, ca două lacrimi, în semn de înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În drumul lor, întâlnesc o
bătrână, care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o căţeluşă cu dinţi de fier şi măsele de oţel.
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă în lumea visului şi
poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un bătrân şi o bătrânică. Aici se arată cine sunt
prichindeii. Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele
dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursuci şi fluturi. Urmează povestea bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a
retras în Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese în
pericol de a fi vândută.
Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a îndrăgostit Făt-Frumos. La hotarul
împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită
în pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să o ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa cum îi spune bunicul, de dragul
averii ei. Agitaţia şi vorbele lor stârnesc albinele din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi, care ştie că. o vreme,
d-na Mia Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.
Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă nu proceda aşa, ar fi scris un
basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a voit să facă: să redee sufletul copilului - hrănit de basme - în faţa
priveliştilor naturii şi cerând înţelegere şi sprijin acestei naturi” (Garabet Ibrăileanu).
 Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu personaje reale şi imaginare, în
care întreaga natură se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi (aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei,
căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog,
aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun).
Caracterul de basm este evident şi prin tema comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul
fericit în care forţele răului îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui Charles Dickens prin
tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole France, care în „Petit Pierre a dezvăluit geniul metafizic
al primei copilării”.

Zdreanţă de Tudor Arghezi

Lumea animalelor domestice este ilustrată sugestiv în poezia Zdreanţă de Tudor Arghezi, care începe cu interogaţia
poetică:
„L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă
Cel cu ochii de faianţă?”
Adresarea directă contribuie la crearea unei legături strânse între eul liric şi cititorul/auditorul-copil căruia îi este
descris câinele:
„E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos,
Parcă-i strâns din petice
Ca să-l tot împiedice.”
Lui Zdreanţă, Arghezi i-a dedicat şi o schiţă în care povesteşte cum a găsit câinele şi cum a devenit stăpânul lui:
„Pe Zdreanţă l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă, bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat,
năpădit de buruienile unei chingi, care-i acopereau ochii şi botul cu barba încâlcită. Când un câine nu mai seamănă cu
câinele, e câine «de rasă».” (Tudor Arghezi, Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1980, p.109).
Stilul poetului e oral, foloseşte cuvinte şi expresii din vorbirea populară, tonul e amuzant, iar ritmul e alert.
Întâmplarea este prezentată cu mult umor, Zdreanţă e dezvăţat să mănânce ouă, iar „motivarea” e surprinzătoare:
„Zice Zdreanţă-n gândul lui:
S-a făcut a dracului!”

O FURNICĂ
De TUDOR ARGHEZI
Numeroase pagini sunt consacrate lumii gâzelor, furnica devine pentru poet un prilej de admiraţie:
„O furnică mică, mică,
Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vişinul uscat,
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept nişte crăci.” (O furnică)
Surprindem în aceste versuri sensibilitatea poetului, admiraţia şi uimirea lui în faţa miracolului creaţiei, tonul
cald, nuanţat, protector, faţă de mica vietate expusă necunoscutului, ca în poemul După melci de Ion Barbu.
Primele două strofe ale poeziei descriu furnica, articolul nehotărât „o” sugerând indeterminarea numerică în
repetabilitate. Repetiţia „mică, mică” are valoare superlativului, în antiteză cu îndrăzneala furnicii: „înfiptă”. Arghezi
individualizează personajul, îi atribuie trăsături pozitive: furnica e harnică, prevăzătoare, cumpătată. Poetul o consideră
ca pe o făptură a propriului univers:
„Unde dormi, aici, departe?
Într-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?”
Mesajul poeziei este educativ – fiecare trebuie să se menţină în universul său, de aici imposibilitatea de a-ţi
depăşi propria condiţie şi nevoia poetului de a ocroti mica vietate.
Poezia O furnică de Tudor Arghezi este accesibilă şcolarilor mici, folosirea cuvintelor şi expresiilor populare,
elidarea unor sunete („Un’ te duci?”), adresarea directă, ritmul variat şi rima împerecheată apropiind textul de lumea
copiilor.
STEJARUL DIN BORZEȘTI
de Eusebiu Camilar

Volumul Povestiri eroice de Eusebiu Camilar schiţează portretele unor domnitori exemplari – Decebal, Mircea
cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara ş.a. Acest volum este dedicat copiilor, eroii prezentaţi
constituind adevărate modele pentru micii cititori.
Povestirea Stejarul din Borzeşti evocă momente din timpul domniei lui Bogdan-Voievod şi apoi a fiului său,
Ştefan.
Povestirea are două părţi:
- evocarea unei întâmplări din copilăria lui Ştefan cel Mare;
- prezentarea uneia din victoriile domnitorului asupra tătarilor.
Prima parte a povestirii aduce în prim plan copilul Ştefan care a fost educat de tatăl său, Bogdan-Voievod, în
spiritul unei profunde iubiri de ţară. Colindând ţara alături de tatăl său, Ştefan învaţă să iubească şi să preţuiască
pământul strămoşesc, îndrăgind mult locurile Borzeştilor ”unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l
cuprindă patru oameni”.
 Stejarul devine locul de joacă al lui Ştefan şi al prietenilor săi, dar realitatea se suprapune jocului şi Mitruţ,
prietenul lui Ştefan, lăsat legat de ramurile stejarului, este ucis de hanul tătarilor.
Moartea lui Mitruţ este un moment de mare tensiune, întâmplarea tragică rămânând profund întipărită în
memoria lui Ştefan.
Întâmplările din partea a doua a povestirii au caracter justiţiar. Ştefan, devenit domn al Moldovei, trimite
solie de pace tătarilor, dar aceştia nesocotesc gândurile paşnice ale domnitorului moldovean şi năvălesc în ţară. Sunt
atraşi spre Borzeşti, unde Ştefan, cu oastea lui, îi nimiceşte şi îi alungă de pe pământul strămoşesc, iar hanul tătarilor
este spânzurat de stejarul în care fusese ucis Mitruţ.
Influenţa folclorică este resimţită şi în continuarea directă a celor doi conducători de oşti, Ştefan cel Mare şi hanul
tătarilor (apărătorul gliei strămoşeşti şi cuceritorul). Finalul povestirii capătă caracter legendar:
„Astfel s-a răzbunat Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină, cu sabia lui grea,
neiertătoare. Astfel a pedepsit pe rând şi pe alţi năvălitori, încât i s-a dus faima......”