Sunteți pe pagina 1din 116

Facultatea de psihologie Și ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI D.P.P.Î.P.P.

PORTOFOLIU LA LITERATURĂ PENTRU COPII

S t u d e n t a : Raducanu Carmen-Adriana P r o f e s o r : Oana (Rosu) Stoican

An universitar: 2013-2014 ; sem I

Cuprins:

1.CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII; 2.GENUL LIRIC

a.Lirica populară:doina,colinda,ghicitoarea,proverbe,cântecul de leagăn,folclorul copiilor;

b.Lirica cultă: poezia despre natură și viețuitoare:●Pastelul-V.Alecsandri;

o ● ―Zdreanță‖-Tudor Arghezi;

o ● ―Cățelușul șchiop‖-Elena Farago;

o ●― Balada unui greier mic‖ –George Topîrceanu

Poezia despre patrie si înaintași; Poezia contemporană (Nichita Stănescu;Marin Sorescu); →Poezia despre copil și copilărie: ●‖Cântec de adormit Mitzura‖- T.Arghezi; ●‖O rămâi‖-M.Eminescu; Poezia religioasă: ―La Paști‖- G.Coșbuc;

3.GENUL EPIC

f a b u l a :• “Greierele și furnica‖ – J.de la Fontaine;

―Câinele și cățelul‖-G.Alexandrescu;

―Tâlharul pedepsit‖-T.Arghezi;

l e g e n d a : •legenda mitologică-Legenda Ciocârliei‖ – V.Alecsandri;

Legenda etiologică-―Povestea Florii-Soarelui‖ –Călin Gruia;

Legenda istorică-―Conduiele lui Vodă‖-Dumitru Almașa;

₰ s n o a v a : • ―Isprăvile lui Păcală‖ – Petru D.

₰b a s m u l:

‖Florița din codru‖ – I.Slavici;

―Scufița Roșie‖ - Frații Grimm;

―Albă-ca-zăpada‖-Charles Perrault;

―Capra cu trei iezi‖ – I.Creangă;

―Neghiniță‖ – Barbu Șt. Delavrancea;

₰ p r o z a

s c u r t ă : Schița. Povestirea. Nuvela.

―D-l Goe‖ – I.L.Caragiale;

―Dumbrava minunată‖- M.Sadoveanu;

―Popa Tanda‖ – I.Slavici;

₰ r o m a n u l

p e n t r u

c o p i i:

„La Medeleni‖ vol I –Ionel Teodoreanu;

„Fram ursul polar‖ – Cezar Petrescu;

„Micul Prinț‖ –Antoine de Saint Exupery;

₰ p r o z a

p e n t r u

c o p i i:

„Căprioara‖ – Emil Gârleanu;

― În pădurea Petrișorului‖ – M.Sadoveanu;

―Moș Ion Roată și Unirea‖ – ;

4.GENUL DRAMATIC : Literatura despre aventuri și S.F.

―2000 de leghi sub mări‖ – Jules Verne;

―Înșir-te mărgărite‖ – Victor Eftimiu.

1.CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII

• parte integrantă a literaturii naţionale şi universale;

• scrierile pentru copii trebuie să intereseze pe oamenii maturi şi instruiţi, deoarece copilăria nu dispare niciodată din oameni;

• creaţiile din literatura pentru copii evocă, de obicei, copilăria sau dezvoltă taine accesibile şi interesante pentru această vârstă;

• mari cărţi ale copilăriei: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă,Uliţa copilăriei, La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, Cuore, de Edmondo de Amicis, Singur pe lume, de Hector Malot; Aventurile luiTom Sawyer, de Mark Twain, Micul prinţ de Antoine de Saint Exupery.

• Definiţii - ―literatura pentru copii include totalitatea creaţiilor care, prin profunzimea

mesajului, gradul de accesibilitate şi .nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii lor

• ―ceea ce face caracterul specific al literaturii pentru copii trebuie identificat cu caracterul educativ al foarte multor texte literare(ori care poate fi speculat în multe texte) Literatura pentru copii nu acoperă sfera educativului‖

Trăsături ale literaturii pentru copii:

— viziunea asupra vieţii - ―Totuşi, fondul etern va fi înfăţişat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului.Dar basmul interesează şi pe omul matur‖ (George Călinescu)

umorul - ―un defect major al manualelor: n-au haz, nu amuză,uitând că instrucţia la cei mici trebuie să aibă

sare şi piper‖ (N.Manolescu);

caracterul instructiv - educativ - ―Copilul se naşte curios delume şi .nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă‖ (G. Călinescu, Jules Verne şi literatura pentru copii)

cultul pentru om —―A ieşi din lectură cu stimă sporităpentru om, acesta cred că e secretul marilor literaturi pentru tineret‖.

Studiul literaturii pentru copii - N. Manolescu propune două soluţii:

a) principalele opere exclusiv pentru copii (dar nu şi altele) să fie cuprinse într-un manual;

b) ‖Dar şi mai bine ar fi dacă şi obiectul ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii române şi. străine,

fiindcă şi în cazul literaturii zise pentru copii tot valoarea artistică şi universală contează. Separarea ei de

capodoperele literaturii pentru toate vârstele e fără sens şi întreţine, cum s-a văzut, confuzia‖.

Sfera literaturii pentru copii

— acoperă întreg domeniul literaturii, aproape toate genurile şispeciile literare;

— operele provin pe două căi:

i. scrise în mod special pentru copii; ii. accesibile copiilor, dar .nu scrise special pentru copii;

— creaţii pentru copii literatura populară (basmul, legenda,snoava etc.), creaţii lirice populare şi culte, literatura

ştiinţifico–fantastică.

2.G e n u l L i r i c

a.Lirica

populară

Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau însuşite de popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii populare este caracterul oral, anonim ( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule narative, o

compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter tradiţional.

Doina – este specia lirică populară în care se exprimă o gamă mare de sentimente, mai ales de dor şi jale. Scriitorii români(Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi) au creat, după modelul doinei populare, doine culte. Una dintre cele mai cunoscute doine culte, Doina de M. Eminescu, urmează modelul unei doine de înstrăinare.

Colinda – este o specie a literaturii populare legată de sărbătorile Crăciunului, de Anul Nou. Cea mai cunoscută colindă este−O, ce veste minunată.

Ghicitoarea este specie a literaturii populare, foarte scurtă,în care se prezintă cu ajutorul alegoriei sau al personificării, un obiect sau fenomen cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice.Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii şi a apărut cu scopul de a încerca iscusinţa şi iniţierea tinerilor. Funcţia această este păstrată în basme (Povestea lui Stan Păţitul de I. Creangă).

Proverbe şi zicători proverbul este o expresie populară∙succintă, de obicei ritmică şi rimată, cel mai adesea metaforică, ce concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii asupra vieţii. Parţial este sinonim cu zicătoarea. Culegerile de proverbe sunt adevărate cărţi de înţelepciune ( Viaţa lui Esop,Pildele sau proverbele lui Solomon).

Cântecul de leagăn – a luat naştere din necesitatea practică∙de a crea o atmosferă de calm, de monotonie, necesară adormirii copilului. Se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi valori afective. După modelul cântecului popular de leagăn, poeţii români au creat poezii de o mare duioşie şi delicateţe sufletească ( Cântec de leagăn de Şt. O. Iosif, Cântec de adormit Mitzura de T. Arghezi).

b.Lirica cultă

Poezia despre natură și viețuitoare

Pastelul - alături de idilă face parte din cadrul liricii peisagiste.Este poezia lirică în care autorul descrie un colţ de natură, un anotimp, aspecte din lumea plantelor şi a animalelor. Elemente de pastel se întâlnesc la V. Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, G. Coşbuc,dar adevăratul creator al speciei este V. Alecsandri cu ciclul Pasteluri. Pentru Alecsandri lumea este in primul rand aspect,apariţia nezărită a ochiului atent şi a minţii curioase. De aceea,Alecsandri se realizează mai ales in balade şi legende şi in pasteluri.Căci in balade şi legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul său, ci il menţine oarecum in depărtare, rezervandu-şi o perspectivă contemplativă, iar in pasteluri natura este fixată ca aspect cu mijloacele fragede ale unei palete delicate.Opera lui Alecsandri aparţine sferei valorilor reprezentative ale literaturii romane. Volumele de poezii scrise:Doine, Lăcrămioare, Mărgăritarele, Pastelurile,Varia, Legende nouă,Ostaşii noştri, Postume.

· Ciclul Pastelurilor

Preluat din domeniul artelor plastice, termenul literarde pastel a căpătat identitate prin titlul aplicat de Alecsandri, ciclului său de poezii, publicat in revista Convorbiri Literare, intre 1868-69.Pastelul este o specie a liricii peisagiste in care se descrie un aspect din natură şi sentimentele poetului in raport cu el. Defineşte un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi. In pastel domină tehnica picturală. Ciclul Pasteluri inseamnă momentul liric cel mai potrivit adevăratei structuri morale a lui Alecsandri.

· Natura

Pastelurile transcriu reacţiile poetului la spectacolul schimbător,după anotimpuri. Peisajul lui Alecsandri nu este un simbol aluniversului, ci un fragment al lui. Este natură, mai degrabă geografică,decat filozofică. Spaţiul pastelurilor este mărginit la cat cuprinde privirea, e un univers familiar. Varietate de forme-campie, deal, rau explicabilă evident prin modelul real al acestui spaţiu este resimţită, ca varietate de forme.Este mai cu seamă o lume de forme ale naturii, nu de forţe ale ei, ceea ce vede poetul sunt aparenţele naturii nu mişcările ei interioare. In poeziile lui V. Alecsandri din ciclul Pasteluri s-ar putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii. Atitudinea poetului faţă de natură nu este contemplativă, ci practic-hedonică. Natura,in cuprinsul unui an, iar in chip simbolic in cuprinsul unui vieţi omeneşti, se infăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator vitalităţii (primăvara / vara, tinereţea), altul paralizant (iarna,bătraneţea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic.De fapt pasterulire lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor campeneşti. In poeziile lui, poetul a surprins in imagini aspecte familiare ale vieţii campeneşti, privită din perspectiva anotimpurilor.

Pastelurile exprimă o viziune asupra naturii, nu asupra omului, omul fiind un element secundar al poeziei, imaginea lui este subordonată naturii.

Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din calţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăbiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mâncat!" "Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte." Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar decum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gândul lui "S-a făcut a dracului!"

Tudor Arghezi

Poeziile despre natură şi vieţuitoare se constituie intr-o secvenţă îndrăgită de copii.Receptivitatea timpurie faţă de poeziile despre natură şi vieţuitoare , situate după cântecele de leagăn , poeziile –numărătoare , poeziile –joc , se explică prin optica antropomorfizantă asupra vieţii.Aceştia regăsesc , in lumea animalelor , a păsărilor , a gâzelor şi a plantelor , aspecte ale existenţei proprii , cu preocupările cotidiene , cu grijile şi satisfacţiile caracteriste vârstei , cu jocurile preferate. Tudor Arghezi este unic în literatura romană prin maniera in care abordează universul micilor vieţuitoare.Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor , greierilor ,lăcustelor , cărăbuşilor , buburuzelor , furnicilor care işi impart existenţa cu omul văzut in diferite ipostaze : copil , tanăr şi matur. VOLUME DE VERSURI care cuprind poezii pentru copii :„Cărticică de seară‖(1935) ; „Mărţişoare „ (1936; „Hore‖ (1939) ;„Hore penru copii‖ „Din abecedar „ (1940) ; „Sărbătoarea de păpuşi se incepe chiar acuşi‖ (1942-1943) , „Sporturile copiilor „ (1942- 1943); „ Prietenii copiilor „ (1942-1943); „Animale mici şi mari„ (1942-1943) ; „ Mici copii , mari bucuri „ (1943-1944) ; „ Iubitele noastre animale‖ (1942-1944) ; „ Drumul cu poveşti „ ( 1947) ; „Ţara piticilor „ (1947) ; „Prisaca „ (1956) ; „ Stihuri pestriţe „ (1957);„ Zece arabi – zece căţei – zece mâţe „ (1958) ; „ Şapte fraţii „ (1963) .Poeziile din aceste volume întreţin neştirbit apetitul pentru gingăşie, inocenţă, prospeţime şi delicateţe al poetului şi al cititorului .Refuzat de marele infinit la care nu poate ajunge şi pe care nu şi-l poate apropia , poetul se apleacă spre o lume a inocenţei daruindu-şi iubirea fiinţelor mărunte , copiilor , gâzelor , firelor de iarbă, florilor,fluturilor. In aceste poezii ne întâmpină un univers plin de gingăşie ,de delicateţe , de prospeţime şi de lumină.Animale , păsări , gâze devin pentru poet prilej de admiraţie şi de disimulată uimire in faţa miracolului alcătuirii şi implinirii rostului lor , fapt ce explică de ce Arghezi a fost numit , folosindu-i-se propriile cuvinte:„ poet al boabei şi al fărâmei‖.

Calitatea aceasta a lumii mărunte şi umile, de a răsfrange inexistenţa ei cotidiană infinitul şi sublimul devine, pentru poetul boabei şi al făramei, mărturia unei prezenţe divine, îndărătul

tuturor manifestărilor vieţii.Privind vrăjit cum se joacă iepurii „de-a leapşa‖ şi gângăniile„de- a capra‖, cum se adună in cele mai mărunte pulsaţii ale naturii minunile creaţiei, poetul are impresia că prin preajma lor „trece Sfantul câteodată‖, „purtat repede de vant‖.Viziunile poetului apropie mineralul şi vegetalul de animalic,teluricul de spiritual.Totul este văzut sub un unghi al pluralităţii şi unităţii forţelor vieţii, totul participă la analogii universale fantastice.Albinele au trimis „ o solie‖, care să cânte copiilor „la ureche/Ruga bălţii veche‖( „Domniţa‖).Gângăniile se prefac in podoabe de mărţişoare „Chilimbarul ăsta-i o răgace/Matostatul e un cărăbuş/Prins acuş‖( „Nu e‖).Stolurile de raţe par „nişte ciocsne de lemn aruncate in sus‖ ( „Zbor de mare‖).In poezii ca „O lăcustă‖, „Horă de şoareci‖, „ Giuvaiere‖, „O furnică‖, „Vaca lui Dumnezeu‖, „Har‖ ,poetul priveşte fiinţele mărunte ca pe nişte bijuterii insufleţite,care uimesc şi farmecă sufletul arghezian ce se copilăreşte odată cu aceste fiinţe miraculoase. In poezia „O furnică‖ este descrisă furnica, folosindu-se o gamă variată de procedee

artistice,menite să facă poezia accesibilă copiilor;inţelegerea modului de comportare

furnicii, atrăgand atenţia asupra mediului ei specific de viaţă. Succint,dar convingător,Arghezi individualizează personajul, atribuindu-i insă trăsături pozitive:harnică,prevăzătoare,

cumpătată. Poetul o consideră ca pe o făptură a propriului său univers: „Unde dormi, aici, departe?‖

al

Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunţat aerdomestic.Făpturile care se bucură cu precădere de atenţia poetului sunt :pisica din sufragerie, dulăul din curte, greierele de sub perdea,furnicile din cămară, trântorii tăbărâţi pe felia de cozonac cu stafide a Miţurei.O intimitate cotidiană sudează acest univers. El gravitează in jurul gospodăriei,al indeletnicirilor curente şi închipuie un fel de nucleu uman robust in centrul căruia stau afecţiunea intre soţi,dragostea părinţilor pentru copii, micile satisfacţii ale vieţii familiale.Sentimentul dragostei implinite face de fapt, din Arghezi, poetul boabei şi al fărâmei. Poeziile despre vieţuitoare scrise au un rol important în viaţa copiilor, pentru că ,citind poeziile, pot învăţa a admira lumea înconjurătoare, a observa şi cele mai mici părţi ale mediului înconjurător,viaţa animalelor mărunte şi chiar a invăţa din felul lor de viaţă, din greşelile lor. E bine să atragem atenţia copiilor asupra făpturilor mici ca să descorere ei înşişi frumuseţea lumii, a naturii, şi,astfel să aibă dorinţa de a o ocroti. În multe poezii apare la sfarşit mesajul pe care autorul doreşte să-l transmită cititorilor.Se dezvoltă fantezia copiilor imaginand-uși întâmplări cu animale. Limbajul poeziilor este pe înţelesul lor, îşi pot îmbogăţi vocabularul şi cunoştinţele cu nume de animale(lăcustă, muscoi,bondar, catar, stacoj, cuc, pitulici, scatiu, etc.), cu însuşiri ale lor(zdrenţuros, flocos, pungaş, nerod, zburdalnic, balşat, pestriş, ), cu numele locurilor unde trăiesc animalele(stup, urdiniş furnicar), cu numele hranei. Poeziile despre vieţuitoare se recomandă începand cu clasele a treia şi a patra, copiii, care deja pot să înţeleagă limbajul folosit de autor. Aceste poezii se pot accesibiliza în mai multe feluri.În clasele primare nu se fac analze de poezii, dar oricum se pot discuta despre poezii pe baza unor întrebări. De exemplu, în poezia „ O furnică‖, se pot pune următoarele întrebări:Ce făcea furnica?-aici elevii vor căuta toate verbele care exprimă acţiunea furnicii;Cum era furnica?-copii vor căuta cuvintele, expresiile care descriu furnica;Cine vorbea cu ea? Oare furnica inţelegea ce ii spunea omul? Tu înţelegi vorba animalelor? Ce crezi ?cum s-a simţit furnica in palma omului? Tu ai ţinut vreodată o furnică in palme? Tu cum te-ai simţi in palma unui uriaş? Oare ce se intamplă in continuare cu furnica? Tu cum ai fi procedat in locul omului care ţinea furnica? E bine să faci rău unui animal? De ce?;Scrie o compunere cu titlul „Dacă aş fi furnică‖. Tema aceasta sepoate discuta şi in cadrul altor obiecte: la ştiinţe vorbind despre viaţaanimalelor, la desen, desenand furnica cu hrana, la educaţie civică,discutand despre relaţia om-animal, om –natură. Langă conţinutul poeziilor, putem să vorbim şi despre structura poeţiilor în general:strofă, vers, rimp. Copiii pot să facă deosebiri între poezii, observând caracteristicele poeziei, deosebirile şi asemănările dintre poezii. În concluzie, poeziile despre vieţuitoare scrise de Tudor Arghezi sunt o comoară în literatura romană, aşa cum afirmă şi Pompiliu Constantinescu: „Arghezi nu-şi creează un univers de iluzii din materiale pretenţioase şi moarte, nici nu porneşte din piscul muntelui,ca să cadă in pivniţă. Modest, el observă miracolul vieţii, întrupat în copil, în gângănii, în plante, în păsări şi în omul umil. Lumea e atât de complicată, atât de concretă în fenomenele ei,încât poartă în ea însăşi marea semnificaţie a vieţii. Poetul nu inventează subiecte, teme grandioase, fiindcă ele există‖.

ZDREANTÃ- Tudor Arghezi- Comentariu literar

"Zdreantă" este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.Este o scurtă povestire alegorică în versuri, în care autorul personifică un cățel pentru a satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.Poezia are în structură o primă parte- povestirea propriu-zisă, si o a doua- morala. Construcția poeziei are la bază personificarea ca figura de stil. TITLUL este o metaforă care sintetizează imaginea personajului principal.

CONȚINUTUL Începutul poeziei este o interogație retorică și are scopul de a capta atenția copilului si a-l implica sufleteste:" L-ați vãzut cumva pe Zdreanță,Cel cu ochii de faianță?‖ Urmeaza descrierea cățelului:frumos, creț, lățos, cu părul care-I acopera ochii de faianță.Datorită înfățișării cățelului,versurile sunt foarte atractive pentru copii:"E un câine zdrențuros,De flocos, dar e frumos.Parca-i strâns din petice,Ca sã-l tot împiedice,Ferfenițele-i atârnă, Și pe ochi, pe nară carnă,Si se-ncurcă si descurcă,Parcă-i scos din călți pe furcă. Are însă o ureche, De pungaș fãrã pareche".Poezia continuă cu pozna lui Zdreanță. El își propune să fure un ou din cotețul găinilor, stă la pândă până cănd vede că o gaină s-a ouat, intră în coteț, fură oul si-l mănâncă.Dă târcoale la coteț,Ciufulit si-așa lăieț, Asteptând un ceas și doua,O gaină sã se ouă,Care cântă cotcodace,Proaspăt oul când și-l face.De când e-n gospodărie, Multe a- nvățat si stie,Si, pe brânci, târâs, grăbis,Se strecoară pe furiș, Pune laba, ia cu botul Si-nghite oul cu totul.Este însă prins de gospodină și pedepsit.Ca să-l dezvețe de acest urât obicei, gospodina a pus în cuibarul găinilor un ou fiebinte, iar Zdreanță când a vrut să-l mănânce, s-a fript."Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-am mâncat!" ,"Stai nițel, că te dezvăț,Fără mătură și băț.Te învața mama minte."Si i-a dat un ou fierbinte.Dar de cum l-a îmbucat,Zdreanță l-a si lepadat ,Și-a-njurat cu un lătrat. Finalul poeziei este un monolog, din care rezultă că metoda gospodinei de a-l pedepsi pe smercherul cățel a dat roade.Când se uită la gaină,Cu culcusul lui, vecină,Zice Zdreanță-n gandul lui "S-a fãcut a dracului!" Mesajul:finalulpoeziei este usor de receptat de copii si anume:furtul se pedepsește. COMPOZIȚIE Desi foarte scurtă,poezia abundă de figuri de stil si tehnici artistice:

epitete la constructia portretul fizic al cățelului: de faianță, zdrențuros, flocos, cârnă,ciufulit, lăieț,

comparații: “Parcă-i scos din călti pe furcă, ―Are însă o ureche/ De pungaș fãrã pereche‖

aliterații: “pe brânci, târâș, grăbiș,‖

personificare:‖Zice Zdreanță-n gândul lui‖

dialogul:interogația retorică Versificația:asigură muzicalitate Ritm: trohaic prima silabă fiind accentuată, iar a doua neaccentuată Rima:împerecheată

Măsura:7- 8 silabe

Elena farago

Elena Farago a scris numeroase poezii, mai ales pentru micii cititori. A publicat volume destinate copiilor. Dintre acestea amintim:

Pentru copii -1913 Copiilor -1913 Din traista lui Moş Crăciun -1920 Să nu plângem -1921 Poeta a scris şi lucrări in proză, povestiri destinate copiiilor. Cele mai inportante sunt: „Să fim buni‖, „Într-un cuib de rândunici‖- 1925, „Să nu minţi şi să nu furi‖-1944. Poeziile sunt frumoase, se citesc cu plăcere, se pot memora uşor. Ele au un puternic caracter educativ. Autoarea urmăreşte nu numai să-i amuze pe copii,ci și să-i educe, să le formeze deprinderi bune de comportare şi trăsături frumoase de caracter. De asemenea urmăreşte să îndrepte, să corecteze unele deprinderi urâte, unele defecte. Prin numeroase poezii autoarea urmăreşte să formeze la copii trăsături pozitive de caracter. Ia atitudine împotriva diferitelor obiceiuri şi deprinderi urâte, pe care le condamnă. În poezia „Căţeluşul şchiop‖ poeta ia atitudine împotriva

acelor copii care chinuiesc micile animale, care au obiceiul de a le lovi fără motive. Un căţeluş se plânge că a fost lovit de un copil rău, iar acum nu poate merge, ci sare în trei picioare. Copii rad de el şi-l strigă „cuțu şchiop‖. Căţeluşul este trist când îi vede pe fraţii lui jucându-se cu copiii şi alergând.El stă singur şi plânge.El admiră pe copii cuminţi,îi iubeşte şi ar dori mult să se joace cu ei.Din păcate sunt şi copii răi ca acela care l-a lovit,iar acei copii îi sunt urâţi. Caţeluşul spune că ar putea să se răzbune , să-l muşte de picior , dar nu face acest lucru dorind să-i arate că el este mai bun de cât acel băiat care l-a lovit.

aş „

De picior , să mă răzbun. Dar il las aşa , să-l vadă Răul , că un biet căţel Are inima mai bună Decat a vrut-o el.”

putea să-l muşc odată

Întreaga operă literară a Elenei Farago este un exemplu de sensibilitate artistică. Ea s-a apropiat cu multă înţelegere de sufletul celor mici, şi frumoasele ei creaţii a încântat copiii de-a lungul timpului , a ştiut să aducă bucurie în sufletul copiilor şi să-i facă mai buni şi mai sensibili.

de -a lungul timpului , a ştiut să aducă bucurie în sufletul copiilor şi să -

Cățelușul șchiop

Scurt comentariu

Titlul are sens denotativ; Poezia prezintă o întâmplare tristă cu un cățeluș cu trei picioare; Se observă facilitatea textului,muzicalitatea și moralizarea.

Elena Farago – Cățelușul șchiop

Eu am numai trei picioare,

Si de-abia mă misc: top, top,

Râd când mă-ntalnesc copiii,

Si mă cheama "cuciu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca

Cu copiii toti, dar eu

Nu pot alerga ca dansii,

Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua

Si plâng mult când mă gandesc

Ca tot schiop voi fi de-acuma

Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine

M-as juca si eu acum,

Si-as latra si eu din poarta

La copiii de pe drum!

Cat sunt de frumosi copiii Cei cuminti, si cat de mult

Mi-ar placea să stau cu dansii,

Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet

Sunt urâti, precum e-acel

Care m-a schiopat pe mine,

Si nu-i pot iubi de fel

M-a lovit din rautate

Cu o piatra în picior,

Si-am zacut, si-am plans atata,

De credeam ca am să mor

Acum vine si-mi da zahar

Si ar vrea să-mi fie bun,

Si-as putea să-l musc odata

De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada

Raul, că un biet catel

Are inima mai buna

Decât a avut-o el.

Versuri "George Toparceanu - Balada unui greier mic"

Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, - Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai

Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceşii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni

Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş,

Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun,

puteam şi eu s-adun

O

grăunţă cât de mică,

Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut

Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjït!

George Topîrceanu, poetul şi prozatorul, îmbinǎ în creaţia sa clasicul şi modernul, luciditatea şi lirismul. Volumele de versuri‖Balade şi idile‖ ,‖Parodii originale‖, ‖Migdale amare‖sunt un aliaj de umor şi sentimentalitate. El preface ‖în glume lacrimile amare‖. În cadrul operei lui G.Toparceanu, baladele şi rapsodiile meritǎ o atenţie cu totul deosebitǎ. În multe rapsodii şi balade va umaniza lumea plantelor şi a gâzelor,luând parte la durerile lor. Din acest punct de vedere este interesantă o paralelǎ între autorul baladelor vesele şi triste şi cel al volumului ‖Din lumea celor care nu cuvantǎ‖: Emil Garleanu. Ambii înzestraţi cu o deosebitǎ sensibilitate sufleteascǎ, şi, panǎ la un punct cu aceleaşi preocupǎri, au dat la luminǎ opere, pe cât de diferite ca gen literar, pe atâta de apropiate ca realizare artisticǎ. Se poate face o paralelǎ şi între G.Toparceanu şi scriitorul de renume mondial Jules Renard, scriitor ce e renumit ca un minunat interpret al naturii şi vanǎtor de imagini. In volumele ‖Baladele vesele şi triste‖, „Migadale amare‖sunt cuprinse şi poezii accesibile celor mici. Cele mai cunoscute, încǎ din şcoalǎ sunt: „Balada unui greier mic‖,‖Rapsodii de toamnǎ‖,‖Balada chiriaşului grǎbit‖,‖Primǎvara‖,‖Rapsodii de primǎvarǎ‖etc. Astfel, „Balada unui greier mic‖ surprinde aspecte din naturǎ la venirea toamnei. Este alcǎtuitǎ din 2 momente. ·Primul- o descriere a toamnei, iar al doilea- prezentarea micului greier surprins de anotimpul rece; modalitatea principalǎ a creerii atmosferei este personificarea, dar poezia se caracterizeazǎ şi printr-un grafism al imaginilor. Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru versurile urmǎtoare care sunt un prim-planul toamnei:

Lungǎ, slabǎ şi zǎludǎ, Botezând natura udǎ C-un mǎnunchi de ciumǎfai

Mişcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea sǎ se focalizeze asupra greierului:

Din cǎsuţa lui de humǎ

A ieşit un greieruş

Negru, mic, muiat în tuş

Şi pe-aripi pudrat cu brumǎ.

Diminutivele cǎsuţǎ, grieruş, alǎturi de imaginile grafice realizeazǎ un portret miniatural în linii graţioase trezind duioşia. Se remarcǎ din nou o creştere a ritmului dar confruntarea se va desfǎşura în lumea mǎruntǎ a gâzelor: între greier şi furnicǎ; faptul însǎ nu diminueazǎ cu nimic dramatismul. Finalul aduce imagini care sintetizeazǎ conţinutul poeziei exprimandu-şi compasiunea poetului pt. mica vieţuitoare :

„Cri-cri-cri

Toamnǎ gri, Tare-s mic şi necǎjit

Epitetul „gri‖ cuprinde simbolic trǎsǎturile caracteristice ale anotimpului ploios şi rece. Cele douǎ pǎrţi sunt alcǎtuite sintetic armonios.

G.Topirceanu spre deosebire de Calistrat Hogas,îndragostit numai de peisajul albastru,scăldat in lumina zilelor de vară,s-a oprit asupra tuturor anotimpurilor. Titlurile unor poezii demonstreaza acest lucru:‖Rapsodii de primavară‖,‖Rapsodii de toamnă‖,‖Rapsodii de vară‖,‖Noapte de iarnă‖etc. Ca poet al anotimpurilor, îmbină viziunea realistă cu fantezia,euforia cu melancolia.Baladele includ fragmente descriptive excelente.Edificatoare sunt pagini ca acelea din „Rapsodii de primavară‖,si „Rapsodii de toamnă‖ în care finețea observației, umorul și plasticitatea expresiei, formează un ansamblu evocator.Poetul vede natura pictural în planuri mari sau pe porțiuni mici întotdeauna cu senzațiile unui fin colorist.Vitalitatea naturii îi inspiră eroism,dragoste de viață.

În concluzie ,poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri deosebite,melodii ale naturii în durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat. Prin maniera în care abordează universul micilor vietuitoare, se aseamană cu unele poezii ale lui Tudor Arghezi,unde animale,păsări,gâze,devin pt.poet prilej de admirație și disimulată uimire îîn fața miracolului alcătuirii și împliniri rostului lor. Aceste poezii au o valoare instructiv-educativă.Constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor,gâzelor,cât și o cunoaștere și o vizualizare mai bună a anotimpurilor. Multe poezii destinate copiilor, ca exemplu:‖Balada unui greier mic‖,‖Rapsodii de primavară‖,‖Rapsodii de toamnă‖,‖Rapsodii de vară‖ se pot folosi și la alte ore. Poezia”Balada unui greier mic” o putem folosi la ora de abilitati practice unde, din frunze uscate de toamnă,nuci și alte materiale naturale se poate lipi pe un carton un greier posomorât.La ora de educație muzicală se poate învăța cântecul cu acelasi nume ‖Balada unui greier mic‖.Într-un mod asemanator se poate proceda și cu rapsodiile sus amintite. Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă. Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura, precum și viața din natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație.Copiii vor descifra și înțelege mesajul estetic și moral prin diferite procedee,metode adecvate vârstei,joc didactic precum și printr-un șir de întrebări:

-care este anotimpul tău preferat? -explică de ce tocmai acest anotimp? -cum este anotimpul toamna?

-cum vezi acest anotimp in „Balada unui greir mic‖? -ce sentimente ai față de greier? -dacă ai putea cum l-ai ajuta? -cum poți să-ți ajuți un coleg? -cum trebuie să ne comportăm unii cu alții? Din poezia „Rapsodii de toamnă‖ ce animal ai vrea să fii: vrabie, broscoi,lişiţă, cocostârc sau țântar? De ce tocmai acest animal? Desenează floarea preferată. Ce flori ai dori să ai în curte?(dezvoltarea vocabularului).

TEME ȘI MOTIVE ÎN POEZIILE LUI TOPÎRCEANU Revenind la G.Topîrceanu stim că s-a afirmat ca un poet sentimental și samănătorist.El a meditat la existența umană,a fost insistent atras de natura si rotirea anotimpurilor pe care le-a evocat nu o dată în rapsodii și balade.Lirismul lui Topîrceanu nu este unul concentrat,al eului personal ci unul obiectiv.Poetul se confesează mai rar,el urmărește de obicei destinul unor eroi,cultivând o poezie narativă și descriptivă,ce i-a fost reproșată.Sigur că ea se opune lirismului modern ce se îndrumă spre esențe și ascunde pericolul discursivității,pe care însă Topîrceanu a căutat să-l evite-si, în genere a reusit-prin umor si prin etalarea unui talent de peisagist si de colorist întru totul notabil. Tema predominantă in poeziile lui Topîrceanu este natura si Vietuitoarele, aducând o contribuție însemnată în lărgirea orizontului de cunoștințe a copiilor.Prezintă câteva aspecte caracteristice ale unor vietăți îndragite de copii,cum ar fi:greierele,broasca,ariciul,iepurele etc. În poezia „Balada unui greier mic‖, poetul, după ce prezintă cadrul-un tablou specific de toamnă, anotimp ce apare respingător,fiind ―lungă,slabă și zăludă‖ risipind în evantai‖:

Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai

Predispoziția miniaturistică și colorismul ce-l caracterizează pe poet se fac simțite si aici, înfațișând prin câteva imagini caracteristice greierului:

„Negru,mic, muiat în tuș Și pe -aripi pudrat cu brumă.‖ Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu flora și fauna minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești:

Cri-cri-cri Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică. Fiindcă nu-mi dă niciodată Și-apoi umple lumea toată Că m-am dus și am cerut

Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste,vestind parcă Sfârșitul greierașului,care nu mai poate rezista frigului si umezelii de Toamnă.Acest final înduioșător fiind pe buzele tuturor copiilor:

„Cri-cri-cri Toamnă gri, Tare-s mic și necăjit!”

„Balada unui greier mic”face parte din poeziile cu viziune fabulistică,fiind în fapt o continuare a fabulei lui La Fontaine „La cigleet et la fourmi‖. George Topîrceanu preia motivul accentuând liniile situaţiei tragice a greierașului.Coloristul și miniaturistul se conturează parcă și mai mult în poeziile care iau ca pretext primăvara și vara.Poetul are viziunea ciclului etern al succesiunii anotimpurilor.

Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul epitetelor,enumerațiilor și al personificării. Natura polarizează în exclusivitate lirismul lui Topîrceanu.Deşi avem de-a face cu un poet care a trăit aproape toată viața într-un oraș de provincie, natura nu intră în versurile sale sub forma grădinii publice, ci antenele sensibilității sale se întind dincolo de barierele orașului, receptând cu prospețime primenirea anotimpurilor.Topîrceanu nu este un peisagist clasic.Un poet ca el nu poate să fie închipuit pe un trepied, cu penelul într-o mână şi pânza bine fixată pe genunchi, asternând într-o compoziţie riguroasă colţul de natură de sub ochi.Trântit în iarbă,Topîrceanu se lasă în voia senzaţiilor de lenevire la soare, notând la întamplare câte ceva într-un caiet de schiţe. Mici impresii fără pretenţie.‖ (Dinu Pillat).

scurt comentariu:

În ―Balada unui greier mic‖

descrierea este personificată si totodată se împletește cu narațiunea;

Anotimpul- regina naturii este personajul negativ-anotimp personificat;

Este evidențiat

toamnă( aceasta secvență reconstruiește fabula);

Greierele are doua tipuri de personalitate:

monologul greierului către

artistul si muncitorul;

Limbajul este conotativ si denotativ;

Apar personificări ca: ―dealuri zgribulite‖; ―țarini zdrențuite‖;

expresivitatea morală este implicită.

Poezia despre copil și copilărie

Cântec de adormit Mitzura

de Tudor Arghezi

Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colţ de ţară veche, Nu mai nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cât chibritul, Ca-n crâmpeiul lui să–ncapă Cerul tău şi nesfârşitul.

-i un fluture blajin Şi o broască de zmarald. Şi-n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hârtie chinezească, Pentru ca, mânjind cu ele, Slava ta s-o zmângălească.

Şi când totul va fi gata S-o muta la ea şi tata.

Scurt Comentariu:

“Cântec de adormit Mitzura, de Tudor Arghezi, este o poezie alcătuită din cinci strofe şi a cărei primă ediţie a fost publicată în 1927 în volumul Cuvinte

potrivite. Tema operei este copilăria. Titlul sugerează că ar fi un cântec de leagăn ,dar textul în sine nu este un cântec de leagăn ci este o invocație,o rugăciune a părintelui către Divinitate,o proiecție a aspirațiilor pentru viitorul copilului,o ursire a destinului acestuia.

soarele reprezintă

căldură,lumină,absolut,ideal,perfecțiune,împlinire. Este evidențiată estetica urâtului.Expresia ―bordei în soare‖ este o metaforă .Bordeiul este o casă mică dărăpănată,soarele reprezintă împlinirea,iar în concluzie,întreaga expresie semnifică o viață fericită. Prin împletirea urâtului cu frumosul,poetul reușește să dea naștere unor expresii cu semnificații de aur. Expresia ― Într-un colț de țară veche‖ exprimă simplitatea,măsura.Idealul pe care îl dorește părintele pentru copil este ca acesta să aibă o viață modestă,simplă,dar să fie fericit,împlinit sufletește. Universul copilăriei este reprezentat prin cuvinte ca: ―floarea‖; ―urechea‖. În strofa aII-a si aIII-a sunt reprezentate miniaturalul și microcosmosul(infinitul).Apar metafore ca :

―broască de smarald‖ ; ―pădure de pelin‖ (viață complicată); ―bordeiul cald‖ ( să fie bine); Strofa a IV-a si a V-a: ―hârtie și vopsele‖ ( instrumente cu care să creeze)‘; ―smângălească‖ – pe înțelesul copiilor. Atitudinea lui Tudor Arghezi este aceea a unui adult-atitudine protectoare de părinte. În poezia "Cântec de adormit Mitzura", urarea caldă, sinceră exprima bucuria și entuziasmul eului liric pentru lumea copilăriei.

S

t

r

o

f

a

I

: “Doamne,fă-i bordei în soare”

Tudor Arghezi

(autor canonic) (1880 - 1967)

Teme ale creatiei lirice

Tudor Arghezi s-a nascut la Bucuresti, la 23 mai 1880, numele sau adevarat fiind Ion N.Theodorescu. Pseudonimul Arghezi provine, dupa cum marturiseste însusi poetul, de la numele vechi al Argesului, Argesis. Primul volum de poezii apare foarte tarziu, in 1927, la varsta de 47 de ani, avand un titlu sugestiv - "Cuvinte potrivite"-, care-l impune definitiv in literatura romana, dupa care publica si alte volume de versuri, romane, numeroase articole. I. Poezia filozofică cuprinde mai multe subteme:

1. Poezia autodefinirii:

Ideea ca omenire este dominata de manifestari contradictorii:

"Unii învârtesc securea, ceilalti despoaie crini cu sufletele-n beznă si degetele-n soare" ("Ruga de vecernie")

Omul este plamadit din materie si spirit:

"M-am zamislit ca-n basme, cu sapte frunti si sapte Grumaji si sapte teste Cu-o frunte dau in soare, cu celelalte-n noapte, Si fiecare este Si nu este. Sunt inger, sunt si diavol si fiara si-alte asemeni Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug."("Portret")

Alte

poezii:

"Nehotărâre",

"Binecuvântare",

"Omule

si dumneata?", "Buruianu, nu stiu care"

(vol. "Hore"); Omul este totusi o fire angelică, pură, o creatie divină: "Denie cu clopote";

2. Arta poetică:

Cuvantul este omnipotent, atotputernic, esenfa universului, crez poetic incarcat de forta creatoare:

"Sa-mi fie verbul limba De flacari ce distrug Trecand ca serpii cand se plimba; Cuvantul meu sa fie plug Tu, fata solului o schimba Lasand in urma lui belsug."("Ruga de seara,"); Aceeasi artă poetică ilustreaza si poezia "Testament". Elogiul adus poeziei, stihurilor este exprimat in poeziile: "Dor dur", "Din drum". Estetica uratului este maniera literara in care inovatia stilistica argheziana consta in revalorificarea cuvintelor, dandu-le noi sensuri, in ideea ca acestea sunt atotputernice, pot schimba esenta universului. Semnificativ pentru estetica uratului este volumul intitulat sugestiv "Flori de mucigai", insa definita de insusi Arghezi in poezia "Testament":

"Din bube, mucegaiuri si noroi, Iscat-am frumuseti si premri noi."

Estetica urâtului este dusa la apogeu in poeziile care exprima blesteme de sorginte populara, pe care Arghezi le revalorifica, provocand o puternica impresie:

"In toata vremea si in tot ceasul Viermii de caine sa-ti mistuie nasul"("Blestem de baba")

3. Viziunea asupra morții:

Spaima de moarte este ilustrata in poezia "Duhovniceasca": "Ce noapte groasa, ce noapte grea!/ A batut in fundul lumii cineva,/ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umbla fara lumina,/ Fara luna, fara lumanare/ Si s-a lovit de plopii din gradina?"; Moartea este un joc, pe care fiecare om trebuie sa-l joace si cu care trebuie sa se invete: "Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Asa e jocul,/ Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cate cati vrei,/ Arde-l-ar focul!" ("De-a v-afi ascuns").

II. Lirica existențială este ilustrata de Psalmi. Definit ca poet aflat "intre credinta si tagada", Tudor Arghezi a creat - intre anii 1927 -1967 -16 psalmi publicati in mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut, "Cuvinte potrivite", iar ceilalti din volumele "Frunze", "Poeme noi", "Silabe", "Noapte". Acest fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica existentiaia, ca o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina". (G.Calinescu)

III. Poezia iubirii:

Iubirea este un sentiment protector, dus pana la extazul familiar, o necontenita chemare a iubitei, amanand intalnirea pentru a prelungi fericirea de care se simte cuprins, in care Arghezi presara ironii incantatoare:

"Si acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Si-as dori sa mi se para."("Melancolie")

IV. Poezia sociala. Arghezi exprima o atractie surprinzatoare pentru fata dizgratioasa a lumii, o

piacere a cruzimii, un spectacol al degradarii umane:

Ilustreaza scabrosul, putreziciunea vietii omenesti:

"In beciul cu morti, Ion e frumos, Intins gol pe piatra cu-n fraged suras, Trei nopti sobolanii l-au ros Si din gura-i baloasa-i cade sacaz."("Ion Ion")

Arghezi ramane solidar cu cei multi, care trudesc in anonimat, infrumusetati de munca aspra, dar cinstita, in timp ce aceia care trandavesc sunt degradati. moral, jalnici. Poetul se simte mandru pentru cei simpli si cinstiti si revoltat si dispretuitor fata de cei "plini de bube", cum îi numeste pe boieri.

Poezia de revolta sociala este exprimata in volumul "1907-Peizaje" din 1955, in care poeziile- pamflet "Cuvant inainte", "Pe razatoare", "Lipsesc morminte" ilustreaza drama rascoalei taranesti intr- un limbaj deosebit de impresionant. Volumul "Cantare omuiui" din 1956 este o adevarata sociogonie, ilustrand in imagini poetice de o puternica expresivitate artistica evolutia omuiui de-a lungul devenirii sale ("Nascocitorul"), pana la omagiul adus acestuia pentru descoperirea tainei tainelor,("Cel ce gandeste singur").

V. Poezia jocului, a boabei si a faramei exprima fascinatia pe care o are Arghezi pentru universul inconjurator, alcatuit, cu candoare unica si fermecatoare, din lumea gazelor, a florilor si a animalelor domestice. In proza si poezia dedicate acestor minuscule fiinte, Arghezi explica naiv geneza Universului ("facerea lumii, balet pe sapte silabe"), asearnana conditia omuiui cu "Un plop uscat" ori descrie elementele marunte ce compun Universul, cum ar fi: buruienile, cartoful ("Har"), dovleacul ("Hord in grădină"), gâzele ("Vaca lui Dumnezeu").

Inca din primul volum, "Cuvinte potrivite", Arghezi isi dovedeste inclinatia afectiva pentru aceasta lume gingasa, delicata, inocenta a vietuitoarelor, fata de care el are o dependenta afectiva. In poezia "Cantec de adormit Mitzura", precum si in "Cantec de cununie", urarea calda, sincera exprima bucuria si entuziasmul eului liric pentru lumea copilariei:

"Doamne, fa-i bordei in soare, Intr-un colt de tara veche Nu mai nalt decat o floare Si ingust cat o ureche." ("Cantec de adormit Mitzura")

VI. Poezia peisajului. Natura este, in poezia argheziana, fie "spital de intristare si cainta" ("Tarziu de toamna"), fie extazianta, exuberanta, pentru ca "Din invierea sufletului de izvor/ Beau caprele- amintirilor" ("Vant de toamna"), fie sub forma descrierii naturii dezlantuite ("Prigoana").

VII. Poezia inscriptiilor este alcatuita de poeziile cu poarta acest titlu semnificativ pentru

reflectiile profunde ale poetului cu privire la datoriile oamenilor fata de semenii lor, fata de familie,

fata de tara, fata de credinta stramoseasca, cuprinzand un imens univers, de la gaze la oameni, de la uratul regasit intr-o multitudine de ipostaze la sublim.:

"Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna Ca un inel sticlind in dreapta ta. Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept si biruie-n furtuna.

Cand vii, paseste slobod, razi si canta, Necazul tau il uita-ntreg pe prag, Caci neamul trebuie sa-ti fie drag Si casa ta sa-ti fie ziinic sfanta."("Inscripție pe o usă")

Tudor Arghezi aduce in literatura romana o opera ce se distinge printr-o noutate izbitoare atat in teme, cat si in limbajul poetic, savarsind o revolutie in poezia romaneasca. "In poezia argheziana intalnim o alta vegetatie, o alta configuratie a spatiului si a cosmosului, un alt sentiment al timpului decat acelea cu care eram obisnuiti din poezia anterioara, dar mai ales un alt spirit. Universul nu este, totusi, cu mult mai vast decat ni-l descoperise Eminescu, dar este esentialmente altul". (Ion Simut)

O, RĂMÂI de Mihai Eminescu

O, rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric Te asamăn unui prinț, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri și cuminți;

Si prin vuietul de valuri, Prin mișcarea ‗naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, În a apei strălucire Întinzând piciorul gol Și privind în luna plină La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri." Astfel zise lin pădurea, Bolți asupra-mi clătinând; Șuieram l-a ei chemare Și-am iesit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nțelege n-o mai pot Unde ești, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?

O, rămâi

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, poetul nostru national, a lasat posteritatii o creatie artistica fara egal, atât ca diversitate tematica si profunzime a gândirii, cât si ca putere de expresie. Alaturi de "Luceafarul", "Calin (file din poveste)", "Lacul", "Ce te

legeni

care ne da masura geniului eminescian, este si poezia "O, ramâi "

februarie 1879 si pune în lumina motivul comuniunii dintre om si natura, al interesului naturii pentru iubirea poetului.

Titlul, constituit dintr-o interjectie si un imperativ, reluat si în primul vers cu verbul repetat sugereaza tocmai chemarea arzatoare a padurii adresata celui care

îi cutreierase de atâtea ori adâncurile si-i descoperise farmecul.

De aceea poezia este conceputa ca un dialog între scriitor si codru, chemarea padurii ramânând însa fara raspuns, caci poetul se manifesta prin gest si mimica si prin interiorizarea propriilor sentimente. Elegia este structurata în doua parti: prima parte, constituita din cinci strofe, în care padurea îl cheama pe poet în lumea de basm a copilariei, si cea de-a doua parte ultimele doua strofe —, unde, cu sfâsietoare durere, este reliefata imposibilitatea întoarcerii poetului în aceasta lume mirifica. Mai întâi padurea copilariei, personificata, asemenea unei fiinte omenesti apropiate, îl întelege si-l îndrageste pe poet si de aceea i se adreseaza direct patetic: ,.O. ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le-ascult". Intensitatea iubirii, frenezia chemarii sunt puse în

evidenta prin prezenta interjectiei "o", prin repetarea imperativului "ramâi", prin constructia de superlativ afectiv "atât de mult", la care se adauga inversiunea

"ale tale doruri toate" si adverbul "numai", cu valoare restrictiva si de întarire. Padurea îi ofera întelegere, fiindu-i confidenta, dar si ocrotire, caci ea se identifica, în strofa a doua, cu universul pur, mirific al copilariei ("în al umbrei întuneric/ Te asaman unui print") si îi ofera posibilitatea cunoasterii. ("Ce se uit- adânc în ape/ Cu ochi negri si cuminti") a patrunderii în ritmurile intime ale naturii, în rosturile lumii ("Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi;"). Totul este acum straniu, ca în povestile copilariei, sta sub zodia clar-obscurului,

a tainei, a nedeslusitului, ideea fiind sugerata prin întunericul umbrei, prin

vuietul valurilor si prin miscarea "naltei ierbi", dar si prin comparatia " te aseaman unui print" si epitetul dublu "ochi negri si cuminti". Universul cunoasterii copilului se îmbogateste, deoarece începe sa înteleaga glasul naturii si chiar sa vibreze în ritmul ei: "Eu te vad rapit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ în a apei stralucire/ întinzând piciorul gol."

",

"Revedere", cele cinci "Scrisori" etc, o creatie deosebit de originala, "

a fost publicata în revista "Convorbiri literare" la 1

Elegia "O, ramâi

Are loc, de data aceasta, o iluminare prin cunoastere, si, în decorul de basm al padurii si sub vraja lunii, copilul poate trai clipe de imensa fericire, pierzând pentru moment notiunea timpului si ancorând în atemporalitate: "Si privind la luna plina/ La vapaia de pe lacuri./ Anii tai se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri". Ideca de iluminare, de fascinatie, prin cunoastere este reliefata prin imagini vizuale, "a apei stralucire", "luna plina", "vapaia de pe lacuri", si auditive "glas domol", realizate prin epitetele "plina", "domol" si metafora "vapaia de pe lacuri". Epitetul "clipe dulci", comparatiile "anii se par ca clipe", "clipe se par ca veacuri", repetitia substantivului "clipe" si a verbului "se par" vor sa sugereze fericirea deplina datorata deliciilor oferite de natura, abandonarea parca, dincolo de timp. Cea de-a doua secventa constituita din ultimele doua strofe pune în evidenta atitudinea poetului fata de chemarea padurii o data cu trecerea copilariei. Pentru început este o atitudine de nepasare, de indiferenta, proprie tineretii si manifestata prin gest si mimica: "Suieram l-a ei chemare/ Si-am iesit în câmp râzând." Maturitatea, sugerata prin adverbul "astazi" din ultima strofa, impune o alta atitudine, de întelegere a imposibilitatii întoarcerii poetului în lumea copilariei si

deci în timp. El este coplesit de regretul copilariei si fericirii pierdute si "arunca, în cele din urma, timpului neiertator un strigat dramatic, ale carui ecouri se

amplifica pare ca în infinit: «

Asadar padurea simbolizeaza copilaria pierduta, câmpul semnifica tineretea nepasatoare, iar adverbul astazi maturitatea, dar si "nostalgie, cautare continua". In functie de aceste segmente temporale ale devenirii umane ireversibile sunt exprimate si gradate si sentimentele poetului: de la dragostea exaltata, dar

soptita a padurii, la indiferenta inconstienta a tineretii si la neputinta, jalea si durerea coplesitoare din final ilustrate printr-o interogatie retorica si un vocativ cu reverberatii adânci si în sufletul cititorului. Aceasta poezie care da glas regretului pentru trecerea anilor copilariei se alatura altora care exprima durerea pentru zadarnicia vietii, pentru iubirea neîmplinita "

"Mai am im singur dor", "Trecut-au anii

aceste creatii dovedind ca elegia si-a gasit stralucirea în creatia eminesciană deoarece poetul a stiut sa vibreze profund si inconfundabil la tot ceea ce este omenesc.

Unde esti, copilarie./ Cu padurea ta cu tot?»"

", "Despartire

etc. , toate

♫Poezia

♫Poezia religioasă

religioasă

♫Poezia religioasă

George Coșbuc - La Paști

Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi salciile-n albă floare -

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: Hristos a înviat! Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vânt de-abia clătinitor Şopteşte din văzduh cuvinte:

E

glasul celor din morminte,

E

zgomotul zburării lor!

Şi

pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate Departe până-n văi străbate -

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână. Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plângi pe-al tău copil dorit! La zâmbet cerul azi ne cheamă - Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Şi clopotele cântă rar:

Poezia religioasă românească

„Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem, aşa cum au spus unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi.” (Faptele Apostolilor 17, 28)

O literatură, oricare ar fi ea, nu poate ignora dimensiunea esenţială a fiinţei

umane, şi anume aceea de fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi de semeni, dimensiunea de homo religiosus. În raport cu lumea, omul este o fiinţă religioasă aflată într-o permanentă căutare a divinităţii. Conştient sau nu, voit sau nu, toţi

ne manifestăm prin dimensiunea religioasă a fiinţei noastre. Relaţia omului cu Dumnezeu nu este doar una ascendentă (omul care vrea să ajungă la Dumnezeu), ci şi una descendentă (Dumnezeu coboară la om, El Însuşi Se face Om şi caută omul). În această mişcare de urcarecoborâre sau anabasis- catabasis, despre care vorbea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, omul se întâlneşte cu Dumnezeu sau cu un alt om într-o relaţie de iubire, pentru că Iubirea lui Dumnezeu este mişcarea lui Dumnezeu spre om, iar „mişcându-se spre Dumnezeu, creatura îşi pune de acord voia cu firea ei, în care Dumnezeu a

sădit dorinţa iubirii faţă de El şi puterea de a se mişca spre El. (

lui Dumnezeu faţă de făpturi răsare iubirea lor faţă de El şi deci iubirea lor faţă de El nu poate fi despărţită de iubirea Lui faţă de ele. De aceea, Sfinţii Părinţi nu fac o deosebire între ele. Iubirea făpturilor faţă de Dumnezeu este darul lui Dumnezeu, produs de iubirea lui Dumnezeu faţă de ele, care se întoarce cu rodul iubirii lor spre Dumnezeu. Iubirea prin care ele însele se mişcă spre El

este iubirea prin care Dumnezeu le mişcă spre El. Două persoane care se iubesc nu mai ştiu ce are în această iubire fiecare de la sine şi ce este de la cealaltă.‖

O dată întâlnirea realizată, într-un punct central pe care literatura îl numeşte axis

mundi sau centru al lumii, ea continuă într-o mişcare pe orizontală, mişcare

de nivelare a raporturilor, deoarece: „creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-

şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unirea cu

Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.‖ Din această mişcare de iubire axiologică emană toate vibraţiile sufletului sensibil care realizează minunea întâlnirii cu Dumnezeu, prin iubire, iar prin aceasta cunoscându-L pe Dumnezeu, care este Iubirea însăşi. O astfel de înţelegere a unui homo religiosus mereu însetat şi înfometat de Iubire şi de Cuvânt, duce, inevitabil, spre o re-creare a lumii, spre o viziune proprie care prinde contur în creaţia lirică, în poezie. Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire, cu Acela Care

este Creatorul a toate, întâlniri din care ţâşnesc apoi, prin Cuvânt şi cuvinte, i-luminări, insuflări sau idei creatoare.

) Din iubirea

Indiferent cum le-am numi, este evident faptul că ele vin de la Dumnezeu şi că ele n-ar fi posibile fără întâlnirea cu El, ca dar şi har, în Lumină şi Iubire. Creaţia poetică devine în acest fel har divin, vibraţie de-o extremă sensibilitate, stare de i-luminare, dar al Creatorului. Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu. Numai că nu toţi poeţii reuşesc să realizeze această comunicare astfel încât limbajul divin să fie transpus în versuri de mare forţă artistică. Poezia religioasă menţine omul în relaţie cu Dumnezeu, în comuniune. Nu numai poetul, cel care scrie, realizează aceasta, dar şi cel care citeşte poezia religioasă. În aceasta constă marea bogăţie a textelor de inspiraţie creştină, fiindcă ele reuşesc să transfigureze sufletul omului, ele au menirea să îl ridice pe poet/ cititor la rangul de împreunălucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii.

Poezia religioasă stă la baza întregii evoluţii a limbii şi a literaturii române, deoarece „poezia religioasă demonstrează că spaţiul unde s-a aşezat geneza

poporului român a fost un spaţiu creştin, că s-au scris aici cărţi (

dovedită, între daco-romanii ce populau Dacia şi Scythia Minor a unor mânuitori ai condeiului (oameni ai Bisericii) poate reprezenta o probă a neîntreruperii execiţiului cărturăresc. Seria scriitorilor „străromâni‖, prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri şi face din spaţiul daco- roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii.‖ De aceea, „lirica religioasă constituie genul cel mai bine reprezentat la începuturile noastre literare.‖ Poezia de inspiraţie creştină îşi are sursele în imnele religioase ale veacurilor Bisericii primare: „din epistolele Sfântului Apostol Pavel se vede clar că în adunările de cult se întrebuinţau nu numai Psalmii şi cântările din Biblie, ci şi cântări duhovniceşti, care nu sunt decât creaţia entuziasmului religios al celor dintâi creştini.‖Fără îndoială, în rândul primilor mari poeţi creştini îl putem evoca pe Roman Melodul, ale cărui cântări au avut o înrâurire deosebită asupra evoluţiei ulterioare a poeticii creştine: „geniul inspirat şi pietatea profundă a acestui melod promovară imnul din stadiul sau forma de tropar în cea de poem, adică o serie de strofe sau de tropare înlănţuite de aceeaşi acţiune în care se celebrează episoade din istoria mântuirii în legătură cu Mântuitorul, cu Sfânta Fecioară, cu Sfinţii Apostoli, ori eroismul sfintelor figuri din istoria Bisericii. În acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simplă strofă izolată de proză cadenţată, fără o haină poetică propriuzisă, ca în prima perioadă a Bisericii, ci făcea parte dintr-un tot arhitectonic îmbrăcat într-o veritabilă haină poetică.‖ Poezia religioasă românească îşi găseşte izvorul atât în imnele şi troparele creştine, în Psaltire sau în Cântarea Cântărilor, cât mai ales în colindele de Crăciun şi cântecele de stea. Bineînţeles, primele creaţii ale noastre au fost scrise în limba latină, într-o perioadă când limba română încă nu era deplin alcătuită.

) Existenţa,

Niceta de Remesiana, primul autor de imne de la noi, apoi Ioan Cassian din Scythia Minor, cu ale sale cărţi de învăţătură (Conlaţiunile, Filocalia, Aşezăminte monahale), Dionisie Exiguul, mare învăţat daco-roman, sunt doar câteva pietre de temelie a limbii poeziei româneşti care „s-a născut în această fericită, statornică, înceată şi fecundă rodire spirituală a trei limbi ce purtau mireasma textului original ebraic, aramaic din care au pornit Septuaginta şi Noul Legământ, prin limba greacă şi Vulgata timpurie. Ioan Cassianul, Dionisie, Niceta şi ceilalţi vor stăpâni aceste limbi fiind aici tărâm de legătură, punte între răsărit şi apus.‖ Iar Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, apărută în 1673, este considerată şi azi ca fiind prima mare realizare a genului liric în literatura română. De asemenea, colinda din poezia noastră a dovedit mereu că este Cântarea Cântărilor românească (aşa cum i-a spus Vasile Voiculescu): „ea ne dezvăluie marea frumuseţe a inimii curate din gândirea şi viaţa neamului aninat de crestele

Carpaţilor (

numai natură, adică produs al pământului, instinct întunecat şi năzuinţă oarbă, ci este mai întâi spirit, dar dumnezeiesc, vedere duhovnicească şi modelare conştientă. Ea aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu. Izvor de energie spirituală, zestrea acestei fiinţe etnice se transmite urmaşilor drept virtute a învierii din partea celor adormiţi în dreapta credinţă în vederea continuării pe pământ a unui destin propriu, după un plan rânduit de Creator.‖ Colindele româneşti din tradiţiile Crăciunului au configurat în cultura noastră orizontul deplin al etnologiei populare româneşti, despre care vorbeşte deseori Părintele Profesor Ilie Moldovan. Părintele Profesor Ilie Moldovan,

, viaţa la începutul unui nou mileniu creştin‖, colindă aflăm pe Însuşi Dumnezeu, ca miracol euharistic, aflăm paradisul etnic în care coboară/ se naşte Pruncul cosmic Hristos, natura întreagă venind săi slujească Acestuia. În colindele noastre găsim paradisul etnic românesc, elementele care alcătuiesc fiinţa neamului, care transfigurează cerul şi pământul, avem de-a face cu întreaga creaţie: la Crăciun sărbătorim deopotrivă şi Învierea, florile de măr ale colindelor simbolizând Răstignirea Mântuitorului pe cruce de măr, dar sărbătorim şi Rusaliile, refrenul Lerui, Doamne, ler amintind de expresia specifică pentru Pogorârea Duhului Sfânt „Aleluia‖ (cuvânt format ca urmare a fenomenului rotacismului: sunetul l devine r: Aleluia > areruia). Colindele au influenţat sensibilitatea artistică a poeţilor din versificaţiile româneşti, ele înseamnă experierea Iubirii lui Dumnezeu, fiindcă prezenţa divină este Iubire: „a-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă, în înţelesul bucuriilor pe care le trăim în sărbătorile împărăteşti, a recunoaşte că totul în lume, dar mai ales noi înşine, suntem darul iubirii lui Dumnezeu. Iubirea aceasta însă are un caracter cosmic, de care nu-i străină nici colinda românească‖. Aduc un singur exemplu pilduitor dar şi minunat de versificare inspirată de colindul popular autentic, versificare rafinată ce aparţine poetei Zorica Laţcu Teodosia: „Lerui,

din volumul de comunicări „Familia şi

),

pentru că fiinţa unui neam, vorbind de un neam creştin, nu este

Valori creştine ale familiei în România

Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer./ Cerne Maica, cerne,/ Fulgii moi iaşterne,/ Nimeni să nu-i vadă/ Urma prin zăpadă.

Poezia religioasă este prima formă de manifestare a literaturii române, căreia i-a adus teme şi motive lirice de mare sensibilitate artistică; viaţa, moartea, iubirea, durerea, jalea, bucuria, credinţa, toate acestea sunt expresii apărute în istoria noastră o dată cu graiul românesc, dar în acelaşi timp sunt taine ale sufletului creştin, taine ale mărturisirii şi-ale împărtăşirii acestui suflet românesc, suflet conştient de paradisul etnic în care vieţuieşte. Paradisul etnic „este dăruit de Hristos, prin încreştinarea noastră ca neam: e un Eden situat în munte, pe plai, în codru sau în câmpuri de mătase. Îngemănând o simbioză între pământ şi grai, sânge şi credinţă, el se descoperă ca un duh local, suflet al pământului, spaţiu consacrat printr-o dimensiune spirituală. Paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice în care au loc „nunţile‖ cele de taină şi de unde curg izvoarele vieţii neamului. Frumuseţea acestui paradis ni se revarsă direct în suflet de pe faţa Domnului, asemenea luminii ce izbucneşte direct din soarele ivit în răsărit‖. Izvoarele poeziei noastre religioase pornesc spre noi din acest paradis etnic, din frumuseţea plaiului românesc şi din credinţa-mpărtăşită cu Hristos a sufletului românesc.

La Paști

GEORGE COŞBUC SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI

―Poetul cărturar‖ cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coşbuc este un poet religios deosebit de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coşbuc ne-a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care îşi asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.‖. Despre George Coşbuc şi Octavian Goga s-a spus că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeţii satului nostru transilvan. Cântările lor au izvorât din sat şi au rămas în casele ţăranilor‖. În creaţia poetică coşbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători creştine din viaţa satului. După părerea lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică ale lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi-a visat măreţii româneşti împreună cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s-a apropiat de ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa lui e contopită în credinţa milenară a neamului.‖

La Paşti este capodopera liricii religioase a lui Coşbuc. Construcţia poeziei este simetrică şi urmăreşte să redea frumuseţea neasemuită a Zilei de Înviere, aşa cum este sărbătorită în satul ardelean. Începutul poeziei este un tablou al naturii reînviate care participă şi ea la Învierea Mântuitorului Hristos, pentru că „E Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului,

Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!‖ (cum spune un Irmos al Învierii). Coşbuc psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg universul:

„Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi sălciile-n albă floare – E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii.” Cu o fineţe şi-un stil descriptiv specifice, Coşbuc reface întregul ceremonial al marelui Praznic al Învierii din satul ardelean, ceremonial care şi astăzi este trăit de cei din lumea satului: zilele Învierii sunt aşteptate cu pace şi linişte, satul se îmbracă frumos de sărbătoare, creştinii se îndreaptă tăcuţi spre bisericuţa satului iar dacă se întâlnesc pe cale îşi spun cu mare bucurie:

„Hristos a Înviat!”:

„Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: „Hristos a Înviat!” Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare.”

Ceremonialul continuă apoi la Biserica cea sfântă care se-mbracă de Lumina Mântuitorului din Slujba Sfântă a Învierii. Cântând împreună în timpul Slujbei Troparul Învierii:

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!‖, în mod cert, şi deopotrivă miraculos, se realizează o adevărată unitate în credinţă a tuturor credincioşilor, o comuniune de taină, pentru că „Şi pomii frunţile-şi scoboară,/ Că Duhul Sfânt prin aer zboară‖. Prin aceste versuri, invocând prezenţa Duhului Sfânt, poetul prefigurează Paştele cele de foc, care sunt Rusaliile, eveniment care ne descoperă taina naşterii neamurilor creştine, prin urmare şi a neamului românesc.

Comuniunea nu se realizează însă numai la nivel microcosmic, ci macrocosmic. În viziunea lui Coşbuc ,întregul univers, lumea toată, participă la Slujba Învierii din Biserică, se umple de Lumina Învierii, se împărtăşeşte cu Viaţa Însăşi care-a biruit moartea:

„Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră, ne e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.‖

Ceremonialul marii sărbători a Paştelui se încheie cu revenirea asupra aceleiaşi imagini a satului, tineri, vârstnici, copii, care se îndreptă spre bisericuţa sfântă a neamului ardelean, leagăn şi mângâiere în vremuri de restrişte, loc sacru prin excelenţă, axis mundi al satului ardelean care şi-a ridicat mereu Biserica undeva pe deal, în spaţiul protector şi edenic, spre care să poată privi când necazurile-l năpădesc. Versurile amintesc de valorile nepieritoare ale satului românesc, păstrate până azi:

„Pe deal se suie încetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână

Regăsim în aceste versuri credinţa nestrămutată a ţăranului român, a ardeleanului mai ales, care şi-a crescut întotdeauna pruncii în credinţa şi iubirea creştină din Biserica de-acasă, din satul natal. Bătrâna şi nepotul ei sunt simboluri ale continuităţii de acasă, simboluri ale unei lumi care se apropie de sfârşitul firesc al vieţii pământeşti şi ale unei lumi care-şi începe cursul vieţii, unde altfel?, la biserica din sat, în care preotul învaţă rânduiala slujbelor divine, nepotul trăindu-şi viaţa în ritmul liturgic al Bisericii celei vii şi mântuitoare care este Iisus Hristos. La această Bisericuţă a satului, ţăranul român are convingerea mântuirii sale, pentru că „Hristos cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre Învierea Sa în noi şi spre Învierea noastră împreună cu El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer şi Cel ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer.‖

Şi alte poezii ale lui Coşbuc vibrează de sentimentul religiosului. Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte religioase stricto sensu. Acelaşi fior religios răzbate însă şi din alte poezii care,fără a face trimiteri biblice, ilustrează concepţii de viaţă creştine din existenţa milenară a satului. Sunt de amintit, bineînţeles, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii româneşti. Momentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii şi ale înmormântării, fac din Coşbuc un poet al ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic, după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare. Cât de frumos este pastelul Vara, în care poetul exprimă bucuria nestăvilită a prezenţei sacrului în tot universul cel plin de taine! Putem vorbi despre un tablou al paradisului terestru, în care „viaţa e bucurie. Viaţa e cea mai mare bucurie dăruită de

Dumnezeu acestui pământ (

poate fi moarte. Viaţa este tot. Dacă Dumnezeu e viaţa, cum spune Iisus Hristos, atunci noi trăind în lumea lui, trăim în Dumnezeu şi murind, vom muri întru viaţa dumnezeiască. Paradisul pământesc ce ne stă în faţă, e o

icoană a paradisului veşnic iar lumina ce ne inundă din acest văzduh, e un simbol al luminii

veşnice (

)

E atât de magistral clădită lumea lui Dumnezeu încât viaţa nu

)

Comparat deseori cu Eminescu, George Coşbuc este situat alături de marele Emin al poeziei româneşti. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine

alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează.Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum –„ Luceafărul şi Nunta Zamfirei!‖

3.Genul

epic

Genul epic cuprinde totalitatea creatiilor epice adica acele opere literare in care autorul isi exprima indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor intamplari si prin intermediul

personajelor.

Particularitati:

1. Genul epic cuprinde totalitate operelor epice populare sau culte.

2. Orice opera epica are 3 elemente definitorii: narator, actiune,

personaje.

3. Modul de expunere predominant al acestor opere este naratiunea.

4. Naratorul este cel care povesteste (nareaza, relateaza)

intamplarile:

a.

Naratorul poate fi autorul sau unul dintre personaje

b.

Relatarea se poate face la persoana a III-a sau la persoana I

c.

Povestitorul se detataseaza de faptele relatate si este obiectiv.

5.

Actiunea este constituita din totalitatea faptelor relatate:

a.

Are o mare mobilitate in timp si in spatiu

b)

Se caracterizeaza, in general, prin unitate compozitionala,

intamplarile povestite constituindu-se in momente ale subiectului

literar

6. Personajele sunt agenti ai actiunii, cat si purtatoare ale

mesajului autorului:

a) Ele prezinta o mare diversitate, in functie de numeroase criterii

de clasificare

b) Difera si ca numar, in functie de amploarea si complexitatea

actiunii 7. Toate aceste caracteristici se întâlnesc atât la operele populare, cat si la cele culte.

8. In folclor, genul epic este reprezentat prin numeroase specii

literare:

a. In versuri: x. balada (cântec batrânesc)

x. legenda x. epopeea x. fabula x. cântecele obiceiurilor calendaristice si de ceremonial (plugusorul, oratia de nunta)

b. In proza: * anecdota * schita * nuvela * povestirea * romanul * reportajul * eseul * memoriile * amintirile *

jurnalul.

₰ F a b u l a

₰ F a b u l a

Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante, lucruri puse în situatii omenești, din care se despride o morală.

Caracteristici:

Este o narațiune de dimensiuni reduse, care se poate transformă într-o mică piesă.

Are personaje putine, precis zugrăvite, caracterizate prin fapte si prin vorbe.

Critică faptele omenesti, atitudini, urmărind scopuri educative, moralizatoare.

Ne învată că în viată trebuie să-i cunoastem pe oameni nu după vorbe ci după faptele lor.

În structura unei fabule distingem:

-O povestire propriu-zisă

-O morală.

Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine

Petrecuse cu chitara toată vara. Însă iată că-ntr-o zi când viforniţa porni, Greierele se trezi fără muscă , fără râmă, fără umbră de fărâmă. Ce să facă?…Hai să ceară la Furnică, pân… la vară, niscai boabe de secară. -…Pe cuvânt de lighioană, voi plăti cinstit cucoană, cu dobânzi, cu tot ce vrei!…… Dar Furnica, harnică, are un ponos al ei:

nu-i din fire darnică şi-i răspunde cam răstit:

-Astă-vară ce-ai păţit? -Dacă nu e cu bănat. zi şi noapte am cântat pentru mine, pentru toţi… -…Joacă astăzi dacă poţi!…

Greierul si furnica - de Alexandru Donici

Greierul în desfatare, Trecand vara cu cantare, Deodata se trezeste Ca afara viscoleste, Iar el de mancat nu are. La vecina sa furnica

Alergand, cu lacrimi pica Si se roaga sa-i ajute, Cu hrana sa-l imprumute, Ca de foame sa nu moara, Numai pan' la primavara. Furnica l-a ascultat, Dar asa l-a întrebat:

- Vara, cand eu adunam, Tu ce faceai?

- Eu cantam

In petrecere cu toti.

- Ai cantat? Imi pare bine. Acum joaca, daca poti, Iar la vara fa ca mine.

Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine tradusă de Tudor Arghezi

Şi-a pierdut vara cântând, Greierele, şi flămând,

A văzut, aşa, deodată,

Pornind viscolul să bată. Nu se pomenea fărâmă De gânganie sau râmă;

Şi nemaigăsind nimica,

Dete fuga-mpleticit La vecina lui, furnica. Muşuroiul sta clădit, Plin cu tot ce-ai fi râvnit. Magazia cu făină Era sub o rădăcină; Şi, la rând, în multe caturi, Erau saci cu mei pe paturi. Adunaţi într-o firidă,

Sâmburi roşii de stafidă.

În dulap şi-ntr-un sertar,

Mălai galben şi zahar. Ouăle cu coaja mică Erau ouă de furnică, Căci cumetrele îşi fac Prăjituri şi cozonac. Într-un beci închis cu scoabe, Boloboace: struguri boabe, Va să zică, un belşug Rânduit cu meşteşug. - Mă rog, maică, dumitale, Sunt în picioarele goale, Am rupt opinci şi obiele De calc de-a dreptul pe piele,

Straie ce mai am pe mine, De gol ce-s, mi-e şi ruşine, Am rămas de capul meu, M-a uitat şi Dumnezeu

Luat de vânt, târât de apă, Plăpând ca foaia de ceapă, Încă de la arătură N-am mai pus nimic în gură. Să mă ierţi, de nemâncare S-a prins burta de spinare. Uite ce ţi-aş fi cerut, Niscai boabe de-mprumut Până pe la Mărţişor Vreau să rabd, dar nu să mor,

Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voi

Da cu dobândă înapoi.

Poţi să-ntrebi dacă nu sunt Om cinstit şi de cuvânt. Ce păcat că gospodina

E

zgârcită, bat-o vina!

În

loc să ia din cămări

Şi să dea, pune-ntrebări. Că aşa o fi bogatul,

Darnic mai vârtos cu sfatul.

- Cum de ceri cu împrumut?

Astă-vară ce-ai făcut? Zise potrivindu-şi baba Negri-i ochelari cu laba.

- Ce să fac? De mi-e iertat,

Astă vară am cântat. Am cântat cri-cri, gri-gri, Nopţi cu nopţi şi zi de zi.

- Ai cântat! îmi pare bine! Acum joacă dacă-ţi vine!

Şi calica de mătuşă

Trânti ivărul la uşă.

Cainele si catelul De Grigore Alexandrescu

Apartenența la genul epic , specia fabula

Fabula este specia genului epic , ce contine o scurta povestire alegorica , in versuri sau In proza , in care sunt satirizate defecte omenesti , cu scopul de a l indrepta . Personajele fabulei sunt animale , plante sau obiecte inzestrate cu insusiri omenesti. Povestirea alegorica , fibula are ca figura de stil dominanta personificarea. Poet reprezentativ al literaturii romane , Grigore alexandrescu a ramas in constiinta posteritatii prin fabulele sale. Printre aceste se numara si ― Cainele si catelul ― in care sunt satirizati propovaduitorii egalitatii si democratiei , darn u si practicantii lor. Modul de expunere predominant este dialogul . Fabula are aspect de sceneta cu 3 personaje , 2 implicate in dialog si un al treilea care doar asculta . Poezia este alcatuita din doua parti inegale : sceneta propriu-zisa , de mai mare intindere si morala , concentrate pe doua versuri in care autorul isi arata atitudinea fata de cele intamplate si decodifica intelesul . Titlul ― Cainele si catelul ― anunta cei doi protagonisti . Spatiul de desfasurare este ―curtea ― , simbolizand societatea , timpul este sugerat prin adverbul ― deunazi ― , fapt c arata ca fapta este repetabila . In debutul poeziei este prezentat Samson , dulaul de curte . Revoltat impotriva celor care se cred nobili , acesta isi arata opiniile referitoare la

egalitate . El considera ca simplul fapt ca se trag din neam nobil nu ii face mai valorosi sau mai merituosi. Evidentiind posibilitatea ca si el sa fie de vita nobila , Samson precizeaza : ― Dar s-o arat nu-mi place ―. Luand in serios si apreciind drept ―minunata ― gandirea lui Samson , catelul Samurache intervine in discutie sin se adreseaza cu formula ― fratii mei ― . Samson se ingrozeste de spusele catelului si isi schimba tonul : ― Noi , fratii tai , potaie ! / O sa-ti dam o bataie ? Care s-o pomenesti ― . Vizibil derutat de cele auzite , Samurache este interrupt de Samson care isi intareste cele afirmate deja :

― Adevarat , vorbeam ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei ? Ca voi egalitate , dar nu pentru catei .‖ Ultimele doua versuri constituie morala in care autorul isi exprima , pe scurt , atitudinea fata de realitatea prezenta : ― Aceasta intre noi adesea o vedem / Si numai cu cei mari egalitate vrem . ― Ca in orice fabula , cele 3 personaje reprezinta tipuri umane . Omul ipocrit este intruchipa de Samson , care aspira ascensiunea sociala si ale carui fraze ― latratoare ― sunt numai vorbe goale . Naivul si cinstitul este prezentat prin postura lui Samurache . Boul ― oarecare‖ sugereaza prostia si lipsa de opinie a oamenilor . Personajele fabulei sunt construite antitetic , iar numele lor au rol caracterizator . Fiind o creatie de mica intindere , in care sunt satirizate defecte omenesti cu scopul de a le indrepta , personajele sunt animale , iar autorul isi exprima opinia critica despre cele prezentate , opera literara ― Cainele si catelul ― este o FABULA.

Cainele si catelul De Grigore Alexandrescu

Fabula „Câinele şi căţelul‖, de Grigore Alexandrescu este o operă literară epică, în versuri, de mici dimensiuni, în care autorul critică anumite defecte morale sau comportamentale ale unor oameni, prin intermediul animalelor personificate. Opera are valoare educativă şi scop moralizator, prin intermediul ironiei. Fabula cuprinde două părţi. În prima parte este prezentată o întâmplare dialogată: într-una din zile, Samurache, un căţel mic şi slab, asculta cu luare-aminte discuţia dintre Samson, „un dulău de curte ce lătra tare‖ şi un bou oarecare. Samson pleda pentru egalitate între dobitoace, pentru

democraţie, „ca în ţările civilizate‖, zicând că urăşte animalele care „cred despre sine‖ că sunt foarte importante, care sunt foarte mândre de originea lor nobilă şi că el preferă să fie numit „câine sadea‖, şi nu „domnia voastră‖. Auzind toate acestea, Samurache intervine în discuţia celor doi, felicitându-i pentru ideile lor măreţe. Samson, jignit de îndrăzneala lui Samurache de a-i numi „fraţii mei‖, începe să-i vorbească pe un ton plin de dispreţ, insultându-l şi chiar ameninţându-l cu bătaia: „Noi, fraţii tăi? Răspunse Samson plin de mânie. Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti.” Partea a doua a fabulei este constituită din morală, care este exprimată în mod direct:

„Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem.” Personajele sunt simbolice, fiind măşti pe caractere umane. Astfel, Samson reprezintă omul demagog, ipocrit, ce se foloseşte de idei progresiste pentru a-şi susţine interesele. El simulează modestie, dar, în realitate, este arogant, agresiv, îngâmfat, dur şi jigneşte pe căţelul care a crezut în vorbele lui şi chiar îl ameninţă cu bătaia. Samurache este omul naiv, care crede totul, iar boul este omul mărginit la minte, care aprobă tot ce i se spune, fără sa comenteze, care înregistrează totul, manifestând indiferenţă. Caracterizarea acestor personaje se face prin vorbe, gesturi şi nume (Samson, nume de origine biblică, sugerează forţă fizică mare; Samurache, diminutiv folosit pentru a alinta o fiinţă mică, neînsemnată). La baza fabulei stă alegoria, realizată prin personificarea animalelor. Ca mod de expunere, predomină naraţiunea şi dialogul (monologul), dar apar şi scurte pasaje descriptive.

Câinele şi căţelul

Grigore Alexandrescu

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte. Cât pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră." Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. Căţelul Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte, S-apropie îndată

-şi arate iubirea ce are pentru ei:

"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei." - "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie, Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" "

- "Dar ziceaţi

- "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Tâlharul pedepsit de Tudor Arghezi

Într-o zi, prin asfințit, Șoarecele a-ndrăznit Sã se creadă în putere A prăda stupul de miere.

El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis, Se gândea că o albină-i Slabă, mică si puțină, Pe când el, hoț si borfaș, Lângă ea-i un urias.

Nu stiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Si-si pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleșit. Socoteală sã-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară.

De la bot până la coadă Tăbărâte mii, gramadă, Si l-au strâns cu mestesug, Încuiat ca-ntr-un cosciug.

Nu ajunge, vream sã zic, Sã fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toți micii împreună.

Talharul pedepsit -de Tudor Arghezi

-comentariu-

Arghezi rămâne unic în literatura noastră prin maniera în care abordează universul micilor viețuiroare.El a fost numit „poet al boabei și al fărâmei‖ deoarece animale,păsări,gâze devin pentru el prilej de uimire în fața miracolului alcătuirii și împlinirii rostului lor. Concretețea și naturalețea imaginilor,simplitatea limbajului sunt caracteristici care trezesc interesul copiilor pentru opera acestui poet solar. Dragostea pentru copii,pentru plante și animale,oferă cititorului modalitatea de a pătrunde într-un alt lăcaș al sufletului artistic arghezian. Structura compozițională urmează tiparul clasic – adică se alcătuiește din povestirea alegorică urmată de morală. Creație plină de gingășie, “ Tâlharul pedepsit‖ evidențiază un adevăr general- uman: numai prin înțelegere ,colaborare și încredere omul poate răzbi în viață;el nu poate trăi izolat de ceilalți.Copiilor li se deschide o altă lume în care reîntâlnesc gesturi,gânduri tipice copilărești.Șoricelul poate reprezenta astfel omul îngâmfat,mândru de propria-i persoană,care consideră că este în stare să-i învingă pe cei slabi,dar care conștientizează în final că „lauda de sine nu miroase-a bine‖.

Fabula se înscrie în aria tematică a poeziilor etice și satirice; se adresează atât adulților cât și celor mici.Umorul,grotescul,fantezia lingvistică le întâlnim în această specie care validează încă o dată virtuțile de meșteșugar ale lui Arghezi. “Tâlharul pedepsit‖ este o creație ce aparține genului liric,dar cu trăsături epice. Ideea justițiară ce stă la baza fabulei se anunță încă din titlu.Prin ea se anticipează satisfacția micului cititor ,al cărui spirit de dreptate este bine știut.Deasemenea, titlul arată deznodământul poeziei fiind compus dintr-un substantiv și un adjectiv. Compozițional, fabula este structurată pe strofe care sunt în număr de șase .

În prima strofă

ne este prezentat personajul principal ― șoarecele‖.Tot aici regăsim și intriga ce e redată prin fraza ― A prăda stupul cu miere ―.

În cea de-a doua strofă acțiunea e bazată pe diferențierea faptelor. Se face o antiteză între albină care este ― slabă,mică și puțină‖ și șoarece care ― Lângă ea-i un uriaș ―. Tot aici sunt prezentate trăsăturile fizice și morale ale personajelor. Strofa a treia înfățișează capacitatea redusă a șoarecelui de a prevedea finalul tragic:

„Nu știuse că nerodul Va da ochii cu norodul”

(care reprezintă expozițiunea ) se face plasarea în timp: „Într-o zi, prin asfințit‖, și

Șoarecele apare personificat.El poate să gândească:

“Și-si pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una.” În strofa a patra apare personajul colectiv roiul de albine-.Este prezentată desfășurarea acțíunii și finalul tragic. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleșit. Socoteală sã-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară” Strofa a cincea modul în care l-au îmbrăcat albinele pe șoarece:

“De la bot până la coadă Tăbărâte mii, gramadă, Si l-au strâns cu mestesug, Încuiat ca-ntr-un cosciug.Ultima strofă înfățișează morala și totodată finalul poeziei.glasul poetului care moralizează și se adresează cititorului,face educație :

“Nu ajunge, vream sã zic, Sã fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toți micii împreună.”

Fabula argheziană degajă un farmec aparte,dar specific acestui suveran mânuitor al cuvântului.Întâmplarea și tâlcul fabulei demonstrează calea dificilă urmată de toți marii creatori,calea spre simplitate,spre reducere la esență.

Ritmul versurilor este perfect: rima împerecheată de factură populară dezvăluie o bogăție nebănuită:

- rimează :

Locuțíuni adverbiale cu substantive: “pe furiș- urdiniș”;

Substantive cu adjective:” albină-puțină”;

Substantive cu numerale :”minciuna -câte una”;

Advebe cu substantive: coadă-grămadă.

Interesantă este fragmentarea predicatului nominal cu plasarea componentelor în două versuri diferite fără a afecta rima: “ Se gândea că o albină/Slabă,mică și puțină” ca și folosirea paronimelor de proveniență populară pentru obțínerea unei rime împerecheate:

“ Nu știuse că nărodul va da ochii cu norodulMerită atenție și modul în care Arghezi valorifică pe plan poetic cuvintele si expresiile populare :

―să se creadă în putere‖. Poezia ―Tâlharul pedepsit‖ poate fi utilizată cu succes în activitatea de educare a copiilor în spiritul cinstei ,al dreptății ,al colectivității.În același timp contribuie la dezvoltatea gustului pentru poezia bună și a dragostei față de frumusețea limbii noastre.

legenda

1.Definiţie, clasificare, valori morale in legende Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales in proză,dar şi in versuri, de obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi in general cauzală unor fenomene, intamplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea in proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse,avand uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei intamplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia.Dicţionarul de terminologie literară

defineşte astfel legenda: „

adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi― . Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar -artistică la interferenţa dintre basm şi mit,

in care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un inveliş de glumă, incat, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă. A. Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor

1. legende populare, anonime, v. volumul Din legendele romanilor,

2. legende culte:

- in versuri Alecsandri, Bolintineanu,

- in proză – Călin Gruia, Dumitru Almaş.

B. Clasificare in funcţie de conţinutul lor

1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc şi explicative sau mitologice, intrucat trimit la

originea unor fenomene naturale, plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor intamplări miraculoase.

2. istorice, in care se povestesc anumite evenimente istorice,deformate prin intervenţia miraculosului

sau a invenţiei poetice. Ex:Toma Alimoş, Novac şi Corbul, C-tin Brancoveanul

3. hagiografice sau religioase, in care se descriu vieţile sfinţilor.Prima categorie, legendele etiologice

a fost denunmită de B.P. Hajdeu deceuri, intrucat răspund la un de ce. In aceste legende,geneza

cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. Apropiată de snoavă, de poveştile cu animale, de basme şi uneori de balade, legenda se deosebeşte funcţional de toate acestea,prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia .Legendele au pătruns de timpuriu in literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce in O samă de

cuvinte, care le-a aşezat in fruntea Letopiseţului său. Primul poet roman care a prelucrat atat legende mitologice, cat şi legende istorice a fost V. Alecsandri, in ciclurile Legende şi Legende nouă. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu, V. Voiculescu şi alţii. Comparand legende din volumul Din legendele romanilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul, se pot stabili cateva asemănări intre acestea:

o specie a genului epic, o naraţiune in versuri sau in proză, amestec de

· tematica variată, relevantă in lupta dintre bine şi rău,adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, sărăcie-

bogăţie;

· prezenţa aceloraşi motive:- căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna;

- lupta dintre voinic şi balaur - Iovan Iorgovan;

- infruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile Valori morale şi estetice

In explicarea uno adevăruri, hiperbola şi fantasticul indeplinesc in legendă o funcţie estetico-etică. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realităţii.

Valoarea legendei nu constă atat in conţinut, cat in forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi

a nuanţa bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor imbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv

al copiilor de varstă preşcolară sau şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate ii ajută pe copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului, le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de caracter. Structură şi compoziţie

Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. In 1963, Societatea internaţională de cercetare a naraţiunilor populare o nouă tipologie bazată pe investigarea colecţiilor existente, desemnand patru categorii de legende:

· Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc şi cosmogonice);

· Legende istorice sau despre istoria civilizaţiei;

· Legende mitologice (sau despre fiinţe şi forţe supranaturale);

· Legende religioase.

Prima categorie, etiologică, cuprinde legende explicative despre creator şi facerea lumii,despre lume, geneza lucrurilor, fenomene naturale, formaţii geologice, manic, varfuri de manic, deluri, stanci, coline, peşteri, rapi, stramtori, trecători, poieni, lacuri, rauri, mări, despre natura vegetalelor, animalelor şi insectelor, despre om, despre popoare. Acest material epic reprezintă o experienţă acumulată şi transmisă oral de-a lungul mai multor generaţii. Deci, in ansamblul lor, nu se dezvăluie numai originea a tot ce există pe pămant, fiinţe şi lucruri, ci şi cauzele iniţiale ale particularităţilor organice ale acestora, ale trăsăturilor ce nu ţin de structura lor şi ale denumirii a tot ce există in lumea inconjurătoare. Iată cateva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau etiologice) pe care le consider a fi principale, restul lor abordand cam aceleaşi teme, doar titlurile fiind puţin diferite: Dumnezeu; Crearea lumii; Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?; Depărtarea cerului de pămant; Soarele este fata lui Dumnezeu; Dumnezeu ascunde luna in mare, ca s-o uite soarele; Sfantul Petre şi orbul; „Crucea‖ este cea pe care a fost răstignit Iisus; Toiagul lui Dumnezeu; Petecul de pămant pe care dormeau Dumnezeu şi dracul devine pămantul; Legendă; Cum de sunt dealurile dealuri?.Deci , in general legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus :creator…, cer, soare şi lună…(bolta cerească), pămant, fenomene meteorologice, lunile anului, zilele săptămanii, calamităţi, sfarşitul lumii, floră şi faună.

A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , inglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale, prezentand eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, intemeietori de forme culturale (ţări, localităţi etc.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, aşa cum au fost luate de la inaintaşi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste intamplări au şi un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice, in mică măsură despre personaje istorice străine, despre figurile istorice naţionale, haiduci şi căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au rămas in istorie, personaje locale şi diferite alte intamplări care zugrăvesc trecutul. Dintre legendele populare istorice romaneşti expun cateva dintre titlurile care se referă la:

· Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă; Impăratul Cioană; Romanaş; Leri-impărat;

· Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi impăratul Frantz Josef; Horea;

· Voievozi: Dragoş-vodă; Uţa Vrăjitoarea; Visul lui Negru-vodă; Valea Doamnei. Colţul Doamnei;

· Domnitori: Mircea cel Mare; Ioan Corvin şi Corbul; Vlad Ţepeş; Ştefan cel Mare şi ingerii; Petru Rareş şi arcaşul; Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu; Răsplata domnească

.

Legendele mitologice cuprind apariţiile, existenţele şi lucrurile supranaturale, infăţişandu-ne o lume de fantasme. Aceste legende, cele mai numeroase şi cu incărcătură poetică deosebită, include naraţiuni

despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile, norocul etc.), despre moarte, strigoi, stafii, strămoşi, despre locuri rele, bantuite de spirite, despre fiinţe supranaturale ca valvele, ştimele, ielele, muma pădurii, fata pădurii, omul nopţii, zmei, balauri, pricolici, Samca şi Sila- Samodiva, pitici, uriaşi, blajini, căpcăuni, varcolaci, despre diavol şi formele sale de manifestare, despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor, mătrăguna, usturoi etc., despre persoane cu insuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii, legende despre comori etc Cateva teme de mai sus sunt cuprinse in legendele: Moartea; Uriaşii şi romanii; Solomonarul şi Balaurul; Dealul [Peştera] zmeilor; Lacul fără fund; Norocul şi mintea; [Domnul de rouă];

PovesteaVrancei.

Legendele religioase ne infăţişeză figurile biblice, sfinţii şi sărbătorirea lor, obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămanii.

Legendele religioase integrează legendele: Sfantul Ilie. Tunul. Pălie; Cain şi Avel; Dumnezeu şi Andrei; Sfarşitul lumii va fi cand nu se vor mai face ouă roşii.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit; Pămantul se va aprinde din sangele Sfantului Mihail; Zilele săptămanii; Sfanta Duminică şi Sfantul Ilie; Cele nouă babe cu nouă cojoace etc. Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise, compuse din cateva motive scurte.

Destul de frecvente sunt insă legendele cu caracter de basm, intalnite mai ales in categoria etiologică şi in unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor, prin amploarea narativă, prin incercările la care este supus eroul. Aceste trăsături nu tind insă spre o tipizare ca in basme, ci dimpotrivă, către individualizare; nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor in afară de timp şi spaţiu, ci la localizare. S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai tarziu sau dimpotrivă, sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintai, pe plan general, iar in unele cazuri să fie acţiunea povestitorului, bun deţinător al tradiţiei de basme. Mai rar intalnim şi legende cu caracter de snoavă. In ciuda tonului ce pare glumeţ, funcţia lor este explicativă, nu de batjocură. Nu avem de-a face in nici un caz cu snoave-legende. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare, cu presupusele lor trăsături caracteristice. Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea unor părţi, in funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală; fabula, intamplarea extraordinară, blestemul sau binecuvantarea,metamorfoza; partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară. Formulele legendei au echivalenţe atat in legendele antichităţii greco-romane, cat şi in primele lucrări cu caracter istoric: „La inceputul inceputurilor, cand nu era nici lumină , nici apă, nici pămant şi nici umbră de vietate…‖, „La inceput de inceputuri…‖, „Prima dată…‖, „In vremea aceea…‖, „Se spune…‖. Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul‖ cand a avut loc intamplarea excepţională narată sau cand a trăit cutare personaj. In felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape in istoria umanităţii consemnată in legende:

· in vremea genezei, in timpul fabulos al inceputurilor;

· in timpul cand astrele erau foarte aproape de pămant şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră;

· naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice;

· acţiune plasată in timpul potopului;

· inainte şi după formarea statelor feudale;

· naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori, conducători de răscoală, haiduci etc.).

Legenda are o compoziţie uniepisodică, dar intalnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm. Indiferent de numărul episoadelor, legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului. Legendele sunt unele dintre incantătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină in minţile noastre, să le citim şi să le răscitim. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe, ele avand şi multe valori morale. Sunt binevenite aceste legende ale romanilor, fiind o sursă bogată de informaţie, copiii adorandu-le, deoarece sunt şi foarte uşor de inţeles.

۞legenda

mitologică-

fantastică

LEGENDA CIOCÂRLIEI de V.alecsandri

Lie, Lie,

Ciocarlie,

Zbori in soare Cantatoar e

Si revina

Din lumina

Pe pamant

Cu dulce cant!

(Poporal) De cand erau ca iarba anticii codri desi

Si

mici ca musuroaie Carpatii uriesi,

Si

vaile profunde, si latele valcele

Ca pe o apa lina usoare valurele; De cand in lume lupii erau pastori de oi

Si ursii cu cimpoaie manau cirezi de boi;

De cand purta-n cosite Ileana Cosanzeana

O floare cantatoare, o floare nazdravana,

N-a fost copila-n viata mai dulce, mai aleasa Decat frumoasa Lia, fecioara-mparateasa! Nascuta-n faptul zilei cu fata-n rasarit, Luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit, Ferice de-a atinge cu-o raza argintie, Cu ultima lor raza asa minune vie.

Si astfel, de lumina cereasca dezmierdata,

Ea, rasarind ca floare, a inflorit ca fata; S-acum e fala lumii, a mintii incantare,

Al inimilor farmec, a ochilor mirare. Tot omul care-o vede, rapit, uimit simteste Ca parca se renaste, ca inima lui creste, Ca trece lin din iarna in dulce primavara,

Ca mii de pasari canta in sanu-i si pe-afara. Ea are-o fata alba de flori de lacrimioare

Si ochi ceresti, albastri ca floarea de cicoare,

S-un par ce straluceste pe fruntea sa balaie Cazand, fuior de aur, de-a lung pana-n calcaie,

Incat pe campul verde cand trece zambitoare

Se pare c-o urmeaza prin aer fulgi de soare.

Ea poarta haine scumpe, usoare, descantate, Din fire de paianjen tesute si lucrate, Prin care tainic salta luciri de forme albe, Comori atragatoare ca visurile dalbe, Precum acele slabe vapai tremuratoare Prin frunze raspandite de luna ganditoare. Aprinsii ochi ai noptii in juru-i scanteiaza,

Formand cununi de raze pe fruntea-i ce viseaza,

Si luneca pe sanu-i, rai alb de fericiri,

Voind ca sa patrunda prin itele subtiri. Seninul dulce-al zilei, ravnind acea minune, Din soarele-rasare si pan la soare-apune Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotunda, Voind sa-i faca-un templu in care s-o ascunda. Si-i zice: Insusi cerul spre tine se inclina Frumseta-i o coroana pe frunte de regina!

II

Si

mers-a vestea-n lume, trecand din gura-n gura,

Ca Lia fura ochii, si mintile le fura;

Si dus-o-au pe aripi in locuri departate

Cocoarele-n triunghiuri prin aer insirate,

Si spus-a vantul ager, in veci neodihnit,

Ca nu-i copila alta mai dulce de iubit.

In graba alergat-au din toate-a lumii zari,

De peste munti, din funduri, de peste noua mari Cei mai viteji si mandri feciori de imparati,

Vrajiti de-a fi pe viata de Lia fermecati.

Venit-au Rosul, craiul inaltelor lungi plaiuri,

Si

Albul ce domneste pe douazeci de raiuri,

Si

Penes-imparatul, arcas cu ochiul tintes,

Ce

are-n tolba fulgeri si-n grajd pe calul Vintes;

Si

altii, multi ca frunza, manati de-a lor iubire

Cu Lia dragalasa sa cate impetire.

Dar nici isi pleaca ochii la ei frumoasa fata, Cum nu se uita crinul la iarba cea uscata,

Ci

vecinic ea priveste cu drag la mandrul soare!

Si,

tot privind lumina din fata-i arzatoare,

Cu

lacrimi i se umplu albastrii ochi frumosi.

Ei plang! de ce plang insa luceferii duiosi?

De mult privit in soare, sau de o jale-ascunsa,

De-o gingasa dorinta, de-o taina nepatrunsa? Ah! taina ei n-o stie nici zana ce-o iubeste, N-o stie capataiul pe care odihneste, Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pamantul! dar umbra sa o stie!

Ades copila, prada gandirii ce-o rapeste,

Se

scalda in lumina, cu soarele graieste

Si

zice: Tu, al lumii monarc stralucitor!

O!

splendida comoara de viata si amor!

Tu, ochi deschis in ceruri sa vada-a mea iubire! Tu, singura-mi dorinta, tu, dulcele meu mire! Pleca-voi, ah! pleca-voi, luand urmele tale,

Sa

te-ntalnesc ferice, sa te culeg in cale,

Sa

fii al meu si numai al meu, o! mandre soare,

Sa

nu mai plang de moarte cand tu saruti o floare,

Caci te urasc atunce cu dragoste si dor,

Si vad ca de-acea ura duioasa am sa mor!

Ea zice si se simte de raze inundata.

Iar umbra ei suspina in urma-i tupilata:

Ah! draga mea stapana! Fereasca Domnul sfantul

De-a-ti asculta indemnul, de-a-ti implini cuvantul, Caci vai de-acel ce-apuca pe-a soarelui carare!

El

intra-n cale lunga ce capat nu mai are

Si

unde inceputul se leaga cu sfarsitul,

Si

unde-si pierde mintea si pasii ratacitul.

Ah! Lia, te gandeste ca soarele-i cu dar

De

viata si de moarte, ca-i dulce si amar!

El

da junie lumii, iubire, fericire,

La

plante, cuiburi, inimii el da insufletire,

Dar raza-i ce invie e raza si de foc

Ce arde crinul fraged si tristul siminoc,

Si

raurile soarbe, si pasari sageteaza,

Si

umbra o inghite cand soarele-i amiaza .

Ah! fie oricum fie! raspunde-n graba Lia.

Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

De-oi sti ca-n a mea cale voi face totdeauna Din sapte nopti o noapte, din sapte zile una, M-oi duce mult departe c-un repede avant, Departe, unde cerul se lasa pe pamant,

Pe

unde muntii falnici apar ca nourele,

Pe

unde stau de vorba la umbra flori cu stele.

M-oi duce, duce, duce, pan mi-oi gasi ursitul S-oi sta gura la gura cu soarele iubitul, Caci vreau sa-i privesc fata ca sa-mi alin durerea,

Sa vad curgand din buze-i cuvintele ca mierea!

Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!

Dar fie! unde-i merge, si eu ma duc cu tine.

III

In

revarsatul zilei, cand nasc a vietii soapte

Si

lin se dezveleste seninul cer din noapte,

Pe

cand lumina-i sura, plapanda, racoroasa

Si

somnul isi destinde aripa somnoroasa,

Frumoasa Lia pleaca pe Graur, calu-i sarg,

Ce

zice ca pamantul nu e destul de larg,

Si

zboara fara satiu, luandu-si iute zborul,

Ca

vantul si ca gandul, ca spaima si ca dorul.

El

fuge pe sub soare, el fuge pe sub luna

Si

piere intr-un fulger cum piere vestea buna;

Si trece pe sub nour, si trece pe sub stea

Clipis, cum se strecoara prin oameni vestea rea! Se duce calul Graur spre codrii de stejari

In care greu se lupta balaurii cei mari

Cu pajuri nazdravane nascute-n ceea lume;

Prin locuri unde serpii brilianturi fac din spume

Si zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,

Ca-n ele sa ascunda frumoase-mparatese.

El

trece prin poiene cu tufe aurite

In

care se alunga soparle smaltuite

Si

blande pasarele ce canta-n cuibul cald,

Avand rubine-n pliscuri si ochii de smarald.

Acolo vantul serii prin frunze-alene zboara, Lovind incet de umbra aripa lui usoara,

Si

iarba, chemand vantul din zori ca s-o dezmierde,

Se

misca-n valurele precum o apa verde.

El

trece peste rauri ce curg necontenit

Ca zilele senine a celui fericit.

Si

apa-ndeamna fata pe maluri sa se culce,

In

ea sa se oglinde, s-o faca apa dulce.

Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasa,

Ca omul cu grabire manat de dor de casa,

Si de trei ori trei zile si nopti de trei ori trei

Ea lasa somnul dulce sa piara-n urma ei.

Si astfel tot pe cale, cu ochii tinta-n soare,

Cu coamele-i lucioase in vant falfaitoare,

Ea pare si dispare, rapita de cal Graur, Precum un vis ferice intr-un vartej de aur. Dar dupa multa truda si mult amar de cale, Odata cu amurgul ajunge intr-o vale,

O vale inverzita ce se uneste-n zare

Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare. Acolo calul Graur isi inceteaza zborul,

Nemaiavand pamanturi sa bata cu piciorul, Iar Lia se coboara cu graba de pe cal

Si merge de se pune pe-al marii verde mal,

Privind cu dor la raiul din fundul de partat Pe care se ridica al soarelui palat.

Pe unde-ti merge gandul, stapana mea iubita?

O-ntreaba glasul umbrei de cale obosita. Ah! draga surioara! duioasa Lia zice, Zaresti in departare cea insula ferice Plutind sub cer albastru pe-a marii albastrime? Vezi tu colo, in zare, colo, pe-o inaltime,

Acel palat de aur, cel cuib de straluciri, Cu poarta de rubinuri si stalpii de safiri? Acolo-mparateste frumos ursitul meu, Acolo-mi zboara gandul, acolo eu ma vreu!

Dar cum sa fac, vai mie! ah! calul meu nu poate Sa calce si pamantul, si marile sa-noate! Stapana! zice Graur, ce nu pot eu pe lume

O poate al meu frate, nascut pe-a marii spume.

Cum zice, cum necheaza

Din marea cea profunda

O volvura se-nalta si iese-un cal in unda,

Cu ierburi si margeanuri avand coama-mpletita,

Si solzi de-argint pe spate, si palma sub copita.

Zarindu-l, Lia vesel de cale se gateste, Dar cand e ca sa plece si cand se desparteste De Graur, ea-l saruta, pe coada-l mai dezmiarda

Si-l cheama drag pe nume si plange c-o sa-l piarda. Apoi se-ntoarce iute la mal, si iute sare

Pe

noul cal ce-o poarta usor pe-a lui spinare.

Si

umbra ei ramane pe mal instrainata,

Si

Graur se afunda in zarea nourata.

IV

Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alina

Cantand o melodie simfonica, marina, Ajunge Lia grabnic la insula dorita,

A carei iarba vie cu raze-i altoita.

Copila-n haine mandre de fiu imparatesc S-afunda in lumina, dar chipu-i ingeresc,

Dar mersu-i plin de farmec, cu pas leganator,

O spun mai mult ca-i fata decat ca e fecior.

Ea intra in palatul acel de feerie Cu inima-n bataie de dulce bucurie,

Dorind ca sa-ntalneasca, temand de-a intalni Pe-acel care-a vrajit-o aicea de-a veni,

Si iata ca zareste a lui batrana mama,

Cu genele cazute pe ochi ca o naframa! De cand nu era inca pamantul care este, De cand tot ce e-n lume era numai poveste

Si raza de lumina si razele caldurii

Erau comori ascunse in haosul naturii,

A splendidului soare ferice nascatoare

Traieste-n luminoasa si magica splendoare, Dar trista si orbita de vecinica-i lucire, Acum ea nu mai poate pe soare sa-l admire,

Si-i este scris de soarta atunci numai sa vada Cand fiul ei in cursa ar fi expus sa cada. Sarmana-ncet aude sunand pasuri straine, Tresare si intreaba: Ce om, ce fiara, cine

A

indraznit sa vie aice, s-a patrunde

In

locuri necalcate de pas de om; pe unde

Nici pasarea maiastra a trece nu-ndrazneste, Nici doru-n ratacire pierdut nu se opreste? Copila tremuranda s-apropie si zice:

Sunt om cu ganduri blande venit din lume-aice . De esti fecior, replica batrana ingrijita, Sa-ti fie calea floare si urma inflorita, Si-n viata sa ai parte de soacra iubitoare

Si de nevasta dulce, frumoasa, zambitoare;

Iar daca esti tu fata, precum te-arata glasul,

Pe

urma ta usoara intoarce-ti iute pasul

Si

piei din aste locuri neatinse si curate,

Domnite de-al meu soare, copil fara pacate!

. Copila spaimantata cu dorul ei se cearta.

Ar vrea, ar vrea sa fuga, dar inima n-o iarta; Cand iata ca s-aude in lunga departare De cai venind spre casa voioasa nechezare,

Si iata ca palatul se umple deodata

Cu zilnica lumina din lume adunata;

Caci soarele apune, lasand de-a lung pe ceruri Clipirile de stele s-a umbrelor misteruri.

El vine si apare atat de luminos,

Ca-ntuneca vederea cu chipul sau frumos. Bine-ai venit, copile, de mult instrainat!

Ii zice blanda mama c-un dulce sarutat.

Te bucura de oaspe venit de pe pamant, Un oaspe bland la suflet si gingas la cuvant!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

In

juru-i mandrul soare se uita cu mirare

El

vede si nu crede, ii pare ca ii pare

Si

simte-un neastampar, in inima-i vergina

Sub galesa ochire a fetei ce suspina. Apoi, luand de mana pe Lia tremuranda:

Oricine-ai fi, el zice, fiinta, tu, plapanda! Durerea omeneasca in veci sa nu te-ajunga,

Si

fie-ti scurt necazul si fericirea lunga!

Pe

flori de primavara obrazu-ti sa se culce,

Si

fie-ti dulce viata si moartea fie-ti dulce!

Copila il asculta pierduta in extaz,

Cu zambetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,

Si

zice: Mandre soare! lasat-am scumpa tara

Si

casa parinteasca in timp de primavara,

Cu dor sa vin la tine, de-aproape sa te-admir; Si-n calea mea grait-am cu flori de trandafir, Cu rauri si cu nouri, cu fluturi si cu stele; Grait-am si cu vulturi, cu soimi, cu randunele, Cu tot ce putea-n lume de tine sa-mi graiasca, S-acum iti zic eu tie in limba omeneasca:

Minune mult iubita! Lumina de lumine! Ah, inima ma poarta sa stau in veci cu tine!

Si

soarele si Lia, pereche de iubire,

In

ochi aprinsi de doruri ineaca-a lor privire,

Zambind unul la altul cu-nduiosire multa. Iar mama ce nu-i vede, dar care ii asculta, Graind cu mintea, zice: Sa fiu oare-nselata? Acest strain sa fie oare fecior, sau fata?

El are glasul dulce, prea dulce, prea duios

De cand a dat cu ochii de fiul meu frumos! Apoi, mai stand pe ganduri, adauga-n tristete:

Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerete! Amar de cine are pe ochi un negru nor Cand inima presimte! E fata, sau fecior La noapte voi asterne in patu-i albe flori;

De-a fi barbat, sub dansul pieri-vor pana-n zori, Iar de-a fi fata, ele, de sanul ei lipite,

In faptul diminetii vor fi mai inf lorite.

Batrana-n neastampar se duce sovaind, Condusa de-a ei carja prin umbra pipaind.

Atunci voiosul soare, simtind o noua viata,

O ia pe Lia-n brate si o saruta-n fata

Si-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasa,

In lumea pamanteana ai fost imparateasa;

De-acum tot impreuna gustand cerescul bine,

Eu lumina-voi cerul, si tu, draga, pe mine . Copila varsa lacrimi; uimita ea simteste Ca inima-i ferice in sanu-i se topeste Ca ziua cea de vara cand razele se scurg Topindu-se in umbra adanca din amurg.

Si astfel dragalasii de-a lor iubiri au parte

Iar cand le spune noaptea ca-i timp a se desparte,

Nici unul n-are gandul sa faca inceputul, Sa rupa lantul dulce ce-i leaga cu sarutul!

V

A

doua zi, pe timpul minunilor visate,

Cand faptul diminetii la usa noptii bate,

Batrana mama, treaza de grija ce-o domina, Simteste ca e-n lume o stranie lumina. Ea merge cu grabire la patul unde crede C-a trebuit sa doarma strainul si ea vede (Caci dragostea de mama o face-acum sa vada), Ea vede-n asternutu-i flori vii ca de zapada. Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscata! Nici una vestezita! Strainul oaspe-i fata! Apoi, in tulburarea-i de cruda presimtire, Inalta ochii-n ceruri si vede cu-oterire Ce vede?

Pe zenitul adanc, inflacarat, Maretul soare plana! si caru-i inhamat Cu noua cai de raze, ce-n spatiu l-au rapit, Cutriera cerescul intins nemarginit. Zbor caii lasand rauri de foc in urma lor

Si fraiele scapate de-a lung in aer zbor;

Iar soarele ferice, dand lumilor uitare,

Cu Lia leganata pe sanul lui apare,

Si lumile-nundate sub flacari arzatoare

Privesc cu ingrozire alt soare langa soare Blestem! striga batrana, blestem pe capul tau,

Tu, care-mi rapesti viata, rapind pe fiul meu!

Si mama cade moarta!

Ea cade! dar urgia, Dar cruntul blestem zboara, se suie pan la Lia, S-a soarelui mireasa lovita, fulgerata, Din ceruri cade-n mare lucind ca o sageata. .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Ah! mare i-a fost visul si scurta fericirea! Iubirea i-a dat moartea si moartea nemurirea! Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie De-o mica, dragalasa, duioasa ciocarlie Ce vecinic catre soare se-nalta-n adorare, Chemandu-l, primavara, cu dulcea ei cantare!

LEGENDA CIOCARLIEI -------

de Vasile Alecsandri

--------

comentariu

Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele etiologice. Din categoria lor autorul

prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari, luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la Legenda ciocarliei” : ― Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/ Cu dulce cant.” La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata ―frumoasa Lia, fecioara-mparateasca‖. Actiunea legendei se petrece in vremea cand ―lupii erau pastori de oi‖, iar ― ursii mancau cirezi de boi‖. Frumusetea fetei este in concordanta cu frumustea naturii: ― luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit‖. Fata,

o adevarata ― minune vie‖, e descrisa folosind cu migala epitete si comparatii miscatoare. Ea are ― fata alba‖, ―

ochi albastri ca floarea de cicoare‖, haine scumpe. Urmatoarele personaje dau farmec si continuitate fireasca legendei sunt: craiul Rosu, Albul, Penes, imparatul, ce au venit sa o vada auzind ca ea ― fura ochi si minti‖. Ca in basm fata, desi e petita, nu se uita la nici un petitor, ci dimpotriva plange. Aici ni se pare ca insusi autorul

nu stie motivul tristetii fetei. Totusi umbra ei stie de ce e trista. Taina ei e iubirea pentru astrul ceresc, soarele, fiind din acest motiv chiar geloasa pe el cand acesta ―saruta o floare.‖ Lia doreste sa mearga catre soare, chiar daca acesta ii spune ca nu e bine. Incalecata pe calul sau, Graur, Lia pleaca. Apare si aici, la fel ca in basme, motivul calului care zboara ― ca vantul si ca gandul‖, motivul celor trei zile si trei nopti nedormite pentru iubire. Calul este aici ―putin nepunticios‖, pentru ca ―nu poate sa calce si pamantul, si marile sa- noate‖. Dar tot el, calul, o ajuta, avand un frate ce iese din unda apei . Comuniunea om-natura-animal e prezenta prin tristetea despartirii Liei de calul sau Graur. Ajunsa la palatul soarelui o intalneste pe mama acestuia, batrana, care se mira cum de cineva a indraznit sa calce unde nu a mai fost nimeni. Fiindca nu poate vedea cu ochii, dar aude foarte bine, ii ureaza necunoscutului de e

fata sa fuga pentru ca soarele e fiul ei, fara pacate. Dar

vremea sa apuna. Versurile ― Durerea omeneasca in veci sa nu te-ajunga/ si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga.‖ amintesc de Luceafarul lui Eminescu. Mama soarelui revine cu o incercare pentru Lia pentru a descoperi daca e fata sau baiat ( ii pune flori albe in pat care nu se ofilesc peste noapte, deci e fata).

pana sa se gandeasca Lia apare Soarele, venindu-i

O legenda mitologica fantastica este "Povestea ciocârliei", a carei asemanare cu basmul este izbitoare. Vrând sa explice originea ciocârliei, trilul si zborul ei, autorul anonim plaseaza actiunea în plin fantastic. Ca si în basme, "era odata un împarat si-o împarateasa care aveau si doi copii, frumosi fara seaman". Copiii ramân orfani,

caci "parintii s-au calatorit spre lumea cealalta". Coborând pe pamânt, Sfântul Petre ia Soarele pe cer, iar pe Lia,

la dorinta ei, o transforma într-o pasare, împlinind astfel si hotarârea lui Dumnezeu "ca fratele si sora sa nu stea

împreuna toata viata". De atunci, Soarele, sfâsiat de dorul de parinti si fata de sora sa, se uita cu tristete în jos prin sticla albastra a cerului, iar Lia ciocârlia, cum îi zareste fata, se ridica în zbor spre el, rugându-se lui Dumnezeu "sa-i deschida portile cerului si s-o lase sa-si vada fratiorul". Istovita, se lasa în jos ca o sageata, si dupa ce îsi vine în fire, ea îsi înalta iar ruga catre Dumnezeu, iar cade, iar se ridica "dar la Soare tot nu ajunge". Asadar, ciocârlia este o fata de împarat, trilul ei este ruga catre Dumnezeu, iar zborul avântat si caderea spre pamânt sugereaza permanenta zbatere si istovirea pentru realizarea dorintei de a ajunge la Soare. Aici, în aceasta legenda, elementele fantastice au ponderea si consistenta celor din basme. Mai întâi, autorul anonim creeaza atmosfera fantastica prin formula "cica era o data", apoi apare interventia fortei divine prin "orânduiala" lui Dumnezeu si împlinirea ei de catre Sfantul Petre care a coborât pe pamânt, ca în final sa fie posibila metamorfozarea celor doi copii în astru si într-o pasare, care se cauta în permanenta. De asemenea, ca si în basme timpul si locul actiunii nu sunt bine precizate, totul petrecându-se "odata", "pe vremea aceea", "pe pamânt", "la palatul împaratesc", iar dintre întâmplarile narate, reale pot fi doar existenta unui împarat si a unei împaratese care aveau doi copii frumosi, ramasi apoi orfani. Apropierea de basm este realizata si prin procedeele artistice folosite. Astfel se remarca îmbinarea naratiunii cu descrierea si dialogul. Daca primul dintre aceste moduri de expunere prezinta succesiunea faptelor, a întâmplarilor,

descrierea, mai putin folosita, evidentiaza unele dintre trasaturile personajelor carora autorul anonim le

realizeaza succinte portrete: "Lia s-a prefacut într-o pasarica mica, cu penele cenusii si cu ciocul ca un ghimpe". La rândul lui, dialogul puncteaza doar dorintele arzatoare si hotarârile definitive, capitale: "Sfinte-Parinte ai mila

de noi!

Tot de factura populara sunt si procedeele expresive de formare a superlativului absolut: "frumosi fara saman", "fata lui lucea ca aurul si parul tot asa de-ti lua ochii", "asa mandrete de copii" etc. Aceasta legenda impresioneaza prin caracterul fantastic al întâmplarilor, prin firescul naratiunii si prin puternica impresie ce o lasa asupra ascultatorilor soarta celor doi frati orfani predestinati sa nu stea împreuna toata viata.

",

"Sa ma faci taica-parinte o pasarica.", "— Ciocârlie sa-ti fie numele de acum".

Legenda

Sa ma faci taica-parinte o pasarica.", " — Ciocârlie sa -ti fie numele de acum". ☀

etiologică

Sa ma faci taica-parinte o pasarica.", " — Ciocârlie sa -ti fie numele de acum". ☀

Povestea Florii -Soarelui --

- - - - -

comentariu - - - - - -

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor işi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate in resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei lui Ştefan- Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor,muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, in reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – intuneric. Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată in episoade narrative, intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se intrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale in ―spaţiul acestui pămant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Ştefan cel Mare‖). Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea ―fetei lui Ştefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Intr-un tarziu, o bătrană aude de necazul domnului şi se prezintă in faţa acestuia cu gand să-l ajute. De la episodul venirii bătranei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrana il povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă il va săruta pe alesul invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul intamplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătranei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranţă in sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite incurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―bluestem‖, annţand Luna de ―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile Lunii – zană rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea işi blestemă condiţia de zană, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Insuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu ―noaptea ospăţului‖. Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobească pe fată‖, iar ―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii‖. Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale:

―Cand la sfarşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade in genunchi in faţa Soarelui şi-I cere o gură de mantuire‖, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul in floarea glbenă. Vodă şi mesenii plang pentru povestea tristă a fetei‖. Deznodămantul legendei e infăţişat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copilă o ia in palmă şi-o sădeşte in grădină‖, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mangaie tatăl ei. In finalul legendei, cititorul este redus in planul concret, explicandu-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: ―De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi infiorată de durere, işi intoarce chipul intristat inspre strălucirea craiului zilei, cerandu-I sărutarea mantuitoare‖.

Legenda

Legenda istorică

istorică

Legenda istorică

– Condeiele lui Vodă -

de D. Almaș

----------

comentariu

---------

Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cat mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă,

perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, indeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică(clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, in special patriotismul, manifestat sub forma mandriei de a fi roman, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a

fi

bun, drept, moral.

O

categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice.

Explicand geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi in inţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atat in inţelegerea faptelor, cat mai ales in ceea ce priveşte inţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. Faptele de legendă, oricat de mult ar impresiona, se pot uita in cele din urmă; semnificaţia lor, inţeleasă insă corect, işi va pune amprenta pe intregul comportament al elevilor. De aceea in abordarea acestor categorii de texte, intalnite incă din clasa a II- a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai inţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cat mai ales semnificaţia acestora in scopul valorificării lor sub raport educativ. In acest sens, in afara povestirii invăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au intrebările mai mult retorice in prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să ii pregătească psihologic pe elevi, astfel incat in ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi inţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent. Astfel intrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decat prin iniţiere, aşadar nu trebuie amanate pană la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate intr-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul insuşi, in legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte. Legendele istorice relevă, in formă concisă şi sobră, avand mărcile stilului oral, faptele oştenilor romani şi ale domnitorilor care au pătruns in conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătran, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul). In asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor romane se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa,

vitejia. Patriotismul voievozilor romani, ca şi al oştenilor, este o insuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Legenda populară Condeiele lui Vodă infăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătran cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării impotriva duşmanilor vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog. Prin cateva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Targovişte ―spre ţara Leahului‖, ―ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane‖. Povestirea are un pronuntat caracter moralizator, dezvoltand intentia autorului de a cultiva cititorilor sentimentul patriotic, respectul pentru valorile istorice nationale si pt personalitatile care au

facut o istorie. Povestirea ofera coordonatele spatio-temporale exacte, domnia lui Mircea Cel Batran, inainte de lupta de la Rovine, impotriva lui Baiazid, imprimand intamplarii relatate un aer de legenda, in care se invaluie personajul principal al lecturii. “Condeiele lui Voda ”este o povestire - constructie epica in proza, de dimensiuni reduse, care, bazata pe principiul evocarii, prezinta un singur fir epic, relatand intamplari care antreneaza un numar redus de personaje.povestirea are ca tema surprinderea unui episod premergator luptei memorabile de la Rovine, dusa de Mircea cel Batran impotriva lui Baiazid Fulgerul.

Folosindu-se de stilul oral - naratorul apeleaza la enunturi exclamative si interogatove retorice, inducand impresia dialogului dintre el si cititor - D.Almas ne introduce direct in subiectul povestirii - Toti barbatii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageti, sulita, ghioaga si scut. Care au topoare si sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a ostirii. Ca asupra tarii vine mare primejdie turceasca! " Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi si s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au incordat arcuri si au strujit suliti din lemn tare; ba, le-au si parlit in foc, anume ca sa fie si mai tari.

Cu toate ca intr-o povestire, naratorul nu insista asupra profilului moral al personajelor, in cazul de fata, Mircea cel Batran este un personaj-legenda, care numara cateva caracteristici morale ce pot fi desprinse indirect din desfasurarea intamplarilor relatate. El apare ca un domnitor intelept, precaut, care verifica modul in care sunt indeplinite poruncile domnesti, respectuos fata de harnicia poporului pe care-l conduce, bun sfatuitor, mandru de sentimentele dupa care se ghideaza supusii sai, bland.

Aceste sentimente sunt precizate foarte clar de interlocutorul domnitorului- "dragostea de tara care izvoraste in calimara inimii noastre".Naratorul se implica afectiv, transmitandu-si propriile trairi si sentimente prin intermediul unor exprimari elogioase la adresa poporului - Mircea voda se bucura vazind harnicia si voia buna a oamenilor lui.

Condeiele lui Vodă – de D.Almaș

Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie, lumea l-a poreclit Fulgerul. În vremea aceea, voievod în Ţara Românească era Mircea, căruia noi îi zicem Mircea cel Bătrân.Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunăre, gata să năvălească în ţară, Mircea vodă a dat poruncă: ―Toţi bărbaţii să se gătească de oaste! Fiecare să aibă cal, tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut. Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la locul de adunare a oştirii. Că asupra ţării vine mare primejdie turcească!‖Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi şi s-au pregătit de luptă. Fierarii au făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi pârlit în foc, anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi, arcuri, topoare ori săbii trebuiau câte unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi trebuiau multe, de două-trei ori mai multe decât soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi românii, care aveau cât de cât îndemânare la cioplit, s-au apucat, în grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de săgeţi.Acu, Mircea vodă cel Bătrân umbla prin ţară, să vadă cum împlinesc oamenii porunca şi cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca un drumeţ oarecare. Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. În mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau câte o glumă, ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.Mircea vodă se bucură văzând hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. Întrebă pe un băieţandru: ―Ce faci aici, flăcăoaşule?― ―Păi, ce să fac? Condeie!‖ ―Condeie?… Parcă seamănă cu săgeţile‖. „Noi le spunem condeiele lui vodă‖. „De ce le spuneţi aşa‘?― ―Pentru că, la porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastră de libertate‖. ―Frumos, flăcăoaşule‖, l-a lăudat măria sa. „Dar… cerneală aveţi?― Baieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis răspicat: ―Avem:

dragostea de ţară care izvorăşte în călimara inimii noastre‖.Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş şi l-a întrebat: ―Cum te cheamă‘?― „Mă cheamă Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?‖ ―Ai să afli tu, când vom porni lupta―, a surâs voievodul, cu bunătate. Apoi a luat cuţitul din mâna băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera ―S‖, iar pe alta ―M‖. I le-a pus în tolbă şi a zis: ―Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie‖. L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zâmbit, a urat tuturor „spor la treabă‖ şi a plecat. Înţelegeţi: nu voia să ştie satul că el, vodă însuşi, a venit în cercetare. Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

₰ snoava

definiţie, accepţiuni .terminologice

In general, snoava este definită drept ―specie a literaturii populare, cu multiple şi străvechi infiltraţii in cea cultă, constand intr-o scurtă naraţiune cu intenţii umoristico-satirice, in care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sunt impinse cateodată pană la limita verosimilului, fără insă a se trece decat rareori in fantastic‖ Cuvantul ―snoavă‖ provine din vechea sloavă ―izu nova‖=―din nou‖. In sens larg, snoava este numită ―poveste glumeaţă‖,―poveste cu măscărici, cu minciuni, bazaconii, parascovenii, taclale‖ Folcloriştii şi istoricii literari remarcă dimensiunea ei redusă în comparaţie cu basmul, apoi faptul că ea demască aspecte negative din societate, defecte umane, vicii sociale, ţintind efecte moralizatoare în sensul îndreptării răului prin afirmarea principiilor eticii populare. Prin caracterul lor satiric şi moralizator, snoavele se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul acestora, la slăbiciuni şi defecte, încât din conţinutul lor, se poate constitui un ―manual de morală populară‖, în care leneşii, proştii, mincinoşii, beţivii, lacomii, hrăpăreţii, linguşitorii ş.a. sunt biciuiţi cu armele răului şi ridicolului. Umorul ia forme variate: de la râsul sănătos şi inofensiv, în cascade, până la cel sarcastic‖ Aşadar funcţionalitatea snoavei constă în restabilirea unor norme ale eticii populare încălcate de comportamente reprobabile. In vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o subspecie a snoavei. Gluma este o naraţiune scurtă şi concentrată, incheiată cu o poantă, ce evidenţiază iscusinţa şi inteligenţa creatorului ei. In timp ce snoava aparţine, prin origine şi conţinut, mediului rural, gluma are o origine livrescă şi este specifică mediului citadin. Ea s-a născut datorită vieţii moderne ahtiată după povestiri acurte, cu poante vesele, care solicită ascultătorilor o atenţie de scurtă durată. Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are un statut literar distinct, prin vitalitatea exprimată şi prin aria largă de răspandire. De obicei, povestitorul de snoave este un temperament vesel, dotat cu spirit critic, inventiv şi cu putere de sinteză. Există mai multe tipuri de povestitori de snoave:

a) povestitori de snoave tradiţionale;

b) povestitori de bancuri şi anecdote;

c) povestitori de snoave licenţioase sau de glume “fără perdea”.

Din perspectivă cronologică, snoavele au fost introduse din colecţiile de basme ale folcloriştilor incepand cu epoca romantică. Prima colecţie este cea a fraţilor Grimm din 1812, iar in cultura romană prima colecţie care include snoave aparţine fraţilor germani Arthur şi Albert Scholtt, din 1845. Au urmat colecţiile lui Petre Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor Speranţia ş.a. Precum alte creaţii populare, snoavele au constituit un preţios izvor de inspiraţie pentru scriitorii noştri din diferite epoci: I. Budai Deleanu, Anton Pann, Ion Creangă, I.L. Caragiale Pe de altă parte unii scriitori au prelucrat snoava populară, transpunand-o in versuri, cum a procedat

Petre Dulfu cu “Isprăvile lui Păcală”. După personajul principal din ele, snoavele au fost clasificate de către cercetătorii străini in patru mari grupe:

· snoave despre proşti;

· snoave despre căsătoriţi;

· snoave care au ca pe