GRADUL DIDACTIC II

1. Literatura pentru copii (scris)

Obiective specifice:
1. sa aplice normele limbii literare in orice activitate de comunicare;
2. sa cunoasca valorile literaturii romane in vederea transmiterii acestora in procesul didactic;
3. sa creeze situatii de invatare pentru copiii prescolari, pornind de la textul literar.
Itemi:
1.1.redactarea unei lucrari in care sa se aplice normele limbii literare;
1.2.elaborarea unui eseu, a unei povestiri, a unei caracterizari de personaj avand ca punct de plecare un
text dat.
2.1.incadrarea textului dat in genul (specia) caruia ii apartine;
2.2.stabilirea locului textului dat in structura compozitionala a operei din care face parte;
2.3.extragerea si analiza, identificarea si operationalizarea notiunilor de teorie literara specifice textului;
2.4.relevarea cailor si mijloacelor adecvate de apropiere a copilului de textul literar.
3.1.manifestarea creativitatii si originalitatii prin folosirea textului literar in activitatile cu copiii;
3.2.relevarea unor cai si mijloace de stimulare a creativitatii copiilor, plecand de la modelele oferite de
operele literare cunoscute de acestia;
3.3.recunoasterea unor probleme de limba si adaptarea acestora la nivelul de intelegere al copiilor
prescolari, in vederea formarii la acestia a unei exprimari corecte.

Continuturi:
I. NOTIUNI GENERALE:
· Conceptul de literatura pentru copii.
· Sfera literaturii pentru copii.
· Genuri si specii literare accesibile copiilor de varsta prescolara.
· Valoarea instructiv-educativa a literaturii pentru copii.
· Accesibilizarea operelor.

II. GENUL LIRIC

II.1 - Lirica populara
· Proverbe, zicatori, ghicitori
· Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
II.2 - Lirica culta
· Vasile Alecsandri - "Pentru tine, Primavara", "Miezul iernei"
· Tudor Arghezi - "Testament", "Zdreanta", "Talharul pedepsit"
· George Cosbuc - "Iarna pe ulita", "La oglinda"
· Mihai Eminescu - "Revedere", "Dorinta"
· Elena Farago - "Gandacelul", "Catelusul schiop"
· Octavian Goga - "Noi", "Dascalita"
· Nichita Stanescu - "Cantec"
1
· George Toparceanu - Rapsodii de toamna", "Balada unui greier mic"

III. GENUL EPIC

· Vasile Alecsandri - "Legenda randunicai", "Legenda ciocarliei"
· Hans Christian Andersen - "Lebedele", "Cenusareasa"
· Ion Creanga - "Amintiri din copilarie", " Povestea lui Harap Alb", "Fata babei si
fata mosneagului", "Capra cu trei iezi"
· Ion Luca Caragiale - "Vizita", "Dl.Goe", "Un pedagog de scoala noua"
· Petre Dulfu - "Ispravile lui Pacala"
· Mihai Eminescu - "Fat Frumos din lacrima"
· Emil Garleanu - "Caprioara"
· Calin Gruia - "Condeiele lui Voda", "Legenda Florii Soarelui", "Ciubotelele
ogarului"
· Fratii Grimm - "Cenusareasa", "Alba-ca-Zapada"
· Petre Ispirescu - "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", "Sarea in
bucate"
· Charles Perrault - "Scufita Rosie"
· Ion Slavici - "Florita din codru"
· Mihail Sadoveanu - "Dumbrava minunata"
· Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

2
II. GENUL LIRIC
II.1 - Lirica populara
· Proverbe, zicatori, ghicitori
· Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)

1.a Colinde

Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde

inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o specie
folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine
celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic
prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei apartin atat
vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei
cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri,
alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe aducand
in prim-plan personaje fabuloase.

Sculati, sculati, boieri mari,

Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,
Si v-aduc un Dumnezeu,
Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau,
Florile dalbe.
Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut,
Florile dalbe.
1.b Proverbe, zicatori, ghicitori
Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau in mesaje
de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din batrani”) are o expresie impersonala,
de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul vietii
umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi
metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-
zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele
reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o
insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”, „Cum iti asterni asa
dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.
3
 1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un gen literar de
sine statator.
Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din
folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au
multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice
si lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la
imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si
expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de
arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans. Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de
poezii naive, jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de familie. Cu alte
cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt
uneori cantate sau scandate de copii.

II.2 - Lirica culta

· Vasile Alecsandri - "Pentru tine, Primavara",
"Miezul iernei"

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la

cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani
Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate
Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...].
Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in
capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui
ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice,
primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme
diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe
mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a
mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului
feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei
matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul,
zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile
Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia
anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde

4
dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile,
ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism.
Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele
desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii
campenesti” . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata
copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind
largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat,
starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate
in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a
rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita
inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea
simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile –
univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste
in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii
exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu
zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la
plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru,
luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc
sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de
calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile
transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in fata
spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in
fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul
iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete
inghetata si incremenita o admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa
cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt
din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In
aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca
parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb,
verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de
comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se
ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa,
gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul
luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei
capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele raului,
mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi
cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele
sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu
solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza
pamantul, mrene care salta in aer s. a.

5
 Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind
publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri
infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat
scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor
impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in
versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la
inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele
si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in
paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea
diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane ''
sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de
lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte
minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt
altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima
parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada
nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i
spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia,
granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al
imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si
celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru,
zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele,
luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita
ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe
primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', ''
O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice
faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore
[ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

6
 Vasile Alecsandri - "Pentru tine, Primavara",

Tudor Arghezi - "Testament"

Tema si viziunea despre lume

Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima
jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand modernismul
interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica,
dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”, in
1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul tuturor
registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu
doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii
literaturii artistice.
Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la
periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant
gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe
cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea
unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”,
„ocara”,
regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termini
religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.

In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta poezie
prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile
scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos,
nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi
noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din
care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face referire
la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un
mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa
le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru
sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul
strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”,
„Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”.

O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume,
acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si
nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la
strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului
7
este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o
singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”,
oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o
datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.

Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata a
autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.

Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In sens
propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i
fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la
mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul
poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu
accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de
metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand
textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat
cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”

Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte” marcheaza,
printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la
forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza
adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-
tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice,
precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului
oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii
agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine
mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar,
care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.

Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si la

nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari
emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie
sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care
accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura
este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc puterea
de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea noastra
surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la
expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita
sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii
scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii
pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca,
in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie
artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi
noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca
in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica
artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima

8
data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara
si ridicand-o la o inalta treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

Tudor Arghezi - "Zdreanta", "Talharul pedepsit"

Poezia este o scurtă povestire, în care autorul reușește personificarea unui cățel în vederea
satirizării obiceiului de a fura. Se poate spune că această poezie reprezintă de fapt o fabulă.
Măiestria poetului este cu atât mai mare cu cât prezentând caracteristicile unei fabule întrunește ca
mijloace artistice personificarea, metafora, dar și morala de la sfârșitul poeziei specifica fabulelor.
Ca și curent artistic vom găsi în poezie mai multe argumente ce denotă modernismul.
Titlul este unul sugestiv, în care se face cunoscut personajul principal al fabulei și anume cățelușul
Zdreanță. Epitetul „zdreanță” induce cititorul la un lucru uzat, peticit și vechi. Dar, în poezie este utilizat
ca nume al cățelului, fiind un cuvânt ce îl definește pe acesta. Cățelul Zdreanță fiind un câine:
• Flocos;
• Ciufulit;
• Zdrențuros;
• Cu pete.
Portretul lui Zdreanță
Începutul poemului este dat de o interogație retorică ce are ca obiectiv principal captarea
atenției cititorului. Versurile care conduc la acest obiectiv sunt: „L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/Cel cu
ochii de faianţă?”
Poetul reușește să contureze portretul cățelului, trezind amuzamentul celor mici prin înfățișarea
acestuia:
“E un câine zdrenţuros/De flocos, dar e frumos./Parcă-i strâns din petice,/Ca să-l tot
împiedice,/Ferfeniţele-i atârnă/Şi pe ochi, pe nara cârnă,/Şi se-ncurcă şi descurcă,/Parcă-i scos din calţi
pe furcă./Are însă o ureche/De pungaş fără pareche.”
Această descriere este una specifică universului lui Arghezi, în care ipostaza jucăușă pune
amprenta pe portretul cățelului personificat.
Isprava lui Zdreanță
În următoarele versuri se prezintă pozna cățelului Zdreanță. Fiind cuprins de dorința de a mânca un
ou, acesta urmărește găina cu intenția clară de a sustrage oul. Versurile care prezintă năzbâtia lui Zdreanță
sunt următoarele:
„Dă târcoale la coteţ,/Ciufulit şi-aşa lăieţ,/Aşteptând un ceas şi două/O găină să se ouă,/Care cântă
cotcodace,/Proaspăt oul când şi-l face./De când e-n gospodărie/Multe a-nvăţat şi ştie,/Şi, pe brânci,
târâş, grăbiş,/Se strecoară pe furiş./Pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.”
Poetul descrie fapta în cele mai mici detalii, reușind să trezească suspansul cititorilor mici. Dar,
isprava lui Zdreanță nu rămâne nepedepsită deoarece acesta este surprins de gospodină.
Morala poeziei
Pentru a-l dezvăța de acest obicei greșit, gospodina i-a dat o lecție lui Zdreanță. Această lecție are
ca obiectiv conștientizarea obiceiului greșit și nerepetarea faptei. Versurile ce desprind
această morală sunt următoarele:
„- „Unde-i oul? a-ntrebat/Gospodina. – „L-a mâncat!”/”Stai niţel, că te dezvăţ/Fără mătură şi
băţ./Te învaţă mama minte.”/Şi i-a dat un ou fierbinte./Dar decum l-a îmbucat,/Zdreanţă l-a şi lepădat/Şi-
a-njurat cu un lătrat.”
9
 Finalul poeziei este reprezentat de un monolog din care se desprinde ideea că pedeapsa dată de
gospodină a dat roade, iar cățelușul Zdreanță și-a învățat lecția. Monologul lui Zdreanță este redat de
versurile următoare:
“Când se uita la găină,/Cu culcuşul lui, vecină,/Zice Zdreanţă-n gândul lui/”S-a făcut a
dracului!””.
Morala ce se desprinde din această frumoasă poezie este că: furtul este o un obicei greșit ce este
pedepsit. Copii pot înțelege ușor mesajul datorită modului în care poetul a reușit să contureze povestea,
avându-l în prim-plan pe prietenul cel mai bun al omului – câinele.
Poezia Zdreanță – Limbajul artistic al textului liric
Cu toate că această poezie este una scurtă, textul liric este încărcat de numeroase figuri de stil ce
contribuie la ilustrarea portretului lui Zdreanță. Figurile de stil regăsite în poezie sunt următoarele:
• Epitete stilistice: “de faianță”, “flocos”, “zdrențuros”, “ciufulit”;
• Comparații: “Parcă-i strâns din petice”, “Are însă o ureche/De pungaş fără pareche.”;
• Aliterații: “pe brânci”, “grăbiș”;
• Personificare: “Zice Zdreanţă-n gândul lui/”S-a făcut a dracului!””.
O tehnică artistică ce se regăsește în poezia Zdreanță este interogația retorică și are rolul de a
capta atenția cititorilor.
Muzicalitatea versurilor este redată de ritmul trohaic și măsura de 7-8 silabe.
Concluzii
• Poezia Zdreanță reprezintă una dintre cele mai îndrăgite poeme pentru copii, scrisă
de Tudor Arghezi.
• Întreaga poezie se concentrează pe înțelegerea unei morale de către copii, folosind ca mijloc de
comunicare poezia.
• Limbajul lui Arghezi în ceea ce privește lirica pentru copii este unul încărcat
de sensibilitate, iubire pentru viețuitoarele mici și cunoaștere, acestea fiind aspecte definitorii ale
copilăriei.
• Titlul este unul sugestiv, în care se face cunoscut personajul principal al fabulei și anume cățelușul
Zdreanță.
• Un element esențial al universului poetic al lui Arghezi este reprezentat de literatura pentru copii, mai
exact de poeziile ce aduc în prim-plan perspectiva ludică.
• Îmtr-o manieră inocentă și ludică este descrisă isprava lui Zdreanță, care în final nu trece nepedepsită.
• În spatele acestei deosebite poezii se află o morală, ușor de desprins de către cei mici: furtul mereu
se va pedepsi.
• Prin intermediul figurilor de stil (epitete stilistice, comparații, personificări) s-a conturat o frumoasă
povestire pentru copii.
• Poezia Zdreanță este un poem emblematic pentru lirica românească pentru copii, cunoscut pentru
morala sa.

ZDREANTÃ- Tudor Arghezi

Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.
Este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a satiriza
deprinderea de a fura , prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala. Constructia poeziei
are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.

10
CONTINUTUL
Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l implica
sufleteste
L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-i acopera ochii de faianta. Datorita
infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:

„E un câine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.”

Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta la panda
pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.

„Da tarcoale la cotet,

Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul când si-l face.
De când e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul. ”

Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in cuibarul
gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.

Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te smercherul
catei a dat roade.
Când se uita la gaina,
11
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste.

COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
• de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta,
zdrenturos, flocos, carna, ciufulit, laiet,
• si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
• aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
• personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
• dialogul:
• interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
• Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
• Rima: imperecheata
• Masura: 7- 8 silabe

Tudor Arghezi -"Talharul pedepsit"

„Talharul pedepsit” este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul, personifica unul
dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează deprinderea lui de a
fura , cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin urmare are caracteristicile
fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil

TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie

CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “ Poezia descrie in continuare
isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare si prin urmare mai puternic decat o
albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere.
„Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.
El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias. ”

12
In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a imbracat tot in
ceara
„Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si unitatea familiei
inseamna putere .
„Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna ”

COMPOZITIE
• de epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
• personificare: soarecele gandeste
• Versificatia asigura muzicalitate
• Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
• Rima: imperecheata
• Masura: 7- 8 silabe

George Cosbuc - "Iarna pe ulita"

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima
oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896.
Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un
spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar,
care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului
juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri
antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare
in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune
optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor”
(Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu
este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar
primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de
secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea
descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai
mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa
treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu.
Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii
vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze
intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si
13
ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari /
Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta
copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i
cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare
a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul
falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub
o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea
observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj
satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii
critice, 1956).
In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat toata noaptea, iar a doua zi s-
a oprit. Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de unde reiese ca norii a inceput sa cearna
fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne prezinta imagini vizuale, auditive.
In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai fum". De aici reiese ca fumul vine de la
hornurile caselor unde oamenii incearca sa le incalzeasca. De asemenea, se observa personificarea:
"vantu-i linistit acum".
Observam imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheie cu
personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Ne transmite un sentiment
de galagie, zarva si de agitatie.
Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul infernal este provocat de copiii care se jucau veseli in
zapada si se bucurau de venirea iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentiment de fericire, bucurie si
veselie. A patra strofa incepe cu epitetul personificator si comparatia: "gura fac ca roata morii".
De aici reies imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roata morii ce
se invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care se galcevesc.
Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale, statice, de unde
reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa, autorul ne da de inteles ca acei
copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.
Cei mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea "de foame-
adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A sasea strofa descrie un baietel strain,
aparut din senin pe ulita.
Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepe cu
inversiunea: "haina-i maturand pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prea lunga si o tara de
pamant. Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isi tara cu greu haina si comparatia
"cinci ca el incap in ea".
In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel era trimis de mama sa in sat. Copilul era incruntat,
dar se credea barbat fiindca putea sa care o haina atat de grea pentru el. Aceasta strofa ne transmite un
sentiment de admiratie si remarcare de sine.
A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica". Din urmatoarele versuri
aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era mai mare decat el. Ne transmite un
sentiment de amuzament.
A zecea strofa incepe cu enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuia sa mearga
cat mai repede. Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de unde reies imagini vizuale si
auditive. Ne transmite un sentiment de amagire.
A unsprezecea strofa prezinta ce a vrut copilul sa faca atunci cand a vazut atatia copii. A vrut sa se
intoarca din drum, dar era prea tarziu. Toti ceilalti copii il vazusera deja.
A doisprezecea strofa incepe cu glumele facute de caciula copilului. A treisprezecea strofa incepe
cu inversiunea "altii-n gluma parte-i tin". Observam ca toti copiii isi bateau joc de el.

14
 In a paisprezecea strofa este descrisa o baba care este imbracata cu un cojoc rupt. Ea se oprise sa
vada de unde vine zgomotul acela mare. A cincisprezecea strofa incepe cun inversiunea "s-otaraste rau
batrana".
Observam ca batranei ii pasa de baiat, incercand sa-l scoata dintre copiii care isi bateau joc de el. In
a saisprezecea strofa poetul ne da de inteles ca baba nu uitase ameliorarea conflictului dintre baiat si copii
luandu-l de acolo. Ne transmite un sentiment de mila.
In a saptesprezecea strofa ne dam seama ca dupa gestul batranei de a lua copilul, nu a durat mult
deoarece copiii se tineau dupa ea razand. Recunoastem epitetele si inversiunea "plina-i strimta ulicioara".
In a optsprezecea strofa se prezinta acei copii jucandu-se.
Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a nouasprezecea strofa observam ca batrana se supari
pe copii. Ne dam seama dupa enumeratia "bat,-njura. da din maini" de unde observam imagini dinamice.
Ne transmite un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana se invartea cu batul
in mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei. In urmatoarea strofa ni se descrie
ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isi facea cruce de ceea ce vedea.
In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa latre cainii din
curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa se observa un dialog intre cativa
sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de tatari.
Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de zarva de pe ulita
satului.
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele
versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-
as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin
partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream
toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele,
ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim
pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am
ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi,
doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...”
(Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al
XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea
imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat
ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat,
Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei”.
Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au
bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului
roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului
ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei
efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine
fetei.

15
 Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest
sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la
nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic:
impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a
intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care
trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata
profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea
usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca
e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se
impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe
omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la
un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt
interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-
n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar
din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului
observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv
acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform
caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura
Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.

16
 Mihai Eminescu – Revedere
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul
este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua
modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri
filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera,
de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin
care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca
figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul
de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu
doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa
implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia
proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria
revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai
faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici
de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia
si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/
Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia
afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara
doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului
insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot

17
mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura,
devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul
"- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si
perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata
timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi
suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil
si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu
rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este
eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice
eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie
de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele
si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa
ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului
ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare
cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul
poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire
a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim
impersonalism poporan".

Mihai Eminescu „Dorința”

Poezia a aparut in revista " Convorbiri literare" la 1 septembrie 1876, impreuna cu poeziile " Lacul",
" Craiasa din povesti" si " Melancolie".
" Dorinta" apartine genului liric si este o idila clasica ( o poezie de dragoste si de naturA ).
Titlul este exprimat prin substantivul comun format cu sufixul "inta" de la substantivul "dor" ,
cuvant cu mare incarcatura afectiva.
Tema este aspiratia de implinire a iubirii ireale in mijlocul naturii.
18
 In prima strofa intensitatea chemarii de dragoste este evidentiata de verbul "vino" la modul
imperativ ; cadrul naturii ocrotitoare si misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este codrul
cu izvorul " Care tremura pe prund" , cu prispa de brazde si copacii aplecandu-si crengile ca un gest
simplu si primitor. Fiecare din cele trei elemente are o semnificatie aparte : codrul-simbol al permanentei
vegetale sugereaza eternitatea iubirii , personificarea izvorului ( prezent in fiecare din operele de dragoste
ale lui Eminescu sub mai multe forme cum ar fi "apa" , "balta") prin intermediul verbului "tremura",
epitetul metaforic "plecate (crengI)" si metafora "prispa cea de brazde" evidentiaza comuniunea dintre
om si natura ocrotitoare, partasa la bucuria dragostei. Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive
pentru a reda cat mai expresiv tabloul locului ocrotitor pentru poet ( "Care tremura pe prund" , "crengi
plecate o ascund" )
In strofa a doua ca si in celelalte poezii eminesciene de dragoste si de natura ( "Sara pe deal" ,
"Lacul" , "Craiasa din povesti" ) iubirea este traitain planul visului. In asteptarea fiintei dragi ,
indragostitul isi imagineaza clipa mult dorita. Verbele la modul conjunctiv ( sa alergi, sa cazi , sa desprind
, sa raD) sugereaza posibilitatea implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva intensitatea
sentimentelor, la fel si adjectivul "intinse" prin care se surprinde nerabdarea imbrasitarii.
In strofa a treia poezia iubirii tainice este scoasa in evidenta prin repetitia "singuri-singurei" si prin
epitetul personificator "infiorate". In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o binecuvantare si ca o
mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de care viata ar fi lipsita de frumusete. Forma verbala
inversa "sede-vei" si cu cuvantul popular "singurei" contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si la
autenticitatea operei.
In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un ritual, atinge emotia maxima prin gestul candid al fruntii
culcate pe bratul celui drag si prin voluptatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea apropierii este
surprinsa prin adverbul "incet" iar adjectivele : "alba" si "galben", epitete din punct de vedere stilistic
subliniaza puritatea iubirii.
In strofa a cincea visul va pecetlui fericirea suprema a dragostei , cantecul sufletului fiind murmurat
de izvoare si de freamatul lin al vantului. Atmosfera de intensa reveire se realizeaza prin personificare
izvoarelor si a vantului, iar in ceea ce priveste universul uman prin verbul "vom visa" prin substantivul "
vis" si adjectivul "ferice".
In ultima strofa se produce confundarea in vraja somnului, ca expresie a fericirii depline a contopirii
cu natura , care este ultima secventa a poeziei. Personificare codrului prin formularea metaforica "batut
de ganduri" ii intareste valuarea de simbol al eternitatii, data in aceste versuri deprofunzimea meditatiei ,
iar repetitia "randuri-randuri" intareste ideea contopirii cu natura; aceasta este nepieitoare prin elementele
ei, iar omul devine etern prin dragoste. Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a cuvintelor ,
de imaginile onomatopeice si de elementele de versificatie. Se remarca frecventa vocalelor "o", "a" si a
unor cuvinte cu o muzicalitate aparte (izvorul , brazde , infiorate , tei , cant , adormind , armoniA ).
Din punct de vedere prozodic se remarca versul scurt, cu masura de sapte-opt silabe, ritm trohaic si
rima numai intre versurile 2-4 (incrucisatA) permitand citirea textului si ca distihuri. Prin aceasta
particularitate a rimei, poezia "dorinta"de M.Eminescu se deosebeste de tonalitatea creatiei populare.
In concluzie imbinand cu arta motivul dorului, al visului, al codrului si al izvorului , Eminescu
inchina si prin poezia "Dorinta" un imn emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.

Elena Farago

Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume
Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la 17
ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale, ocupandu-
19
se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de banca in diverse
localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia
sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai
intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca
interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost
recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina
atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de
Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri
din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907,
premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat
de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).

„Gândăcelul”

In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de
tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava,
obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si
context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei,
E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti
ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot,
cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui
Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce
popularitate zgomotoasa ”.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa.
Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?

De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,

Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
20
 Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!

A incercat sa-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,

Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

„Gândăcelul”, de Elena Farago, este o poezie asemănătoare cu Căţeluşul şchiop. Cuprinde două
părţi: prima parte înfăţişează drama unui gândăcel strivit în pumn de inconştienţa unui copil. Reproşul
său îndurerat este atât de uman, prin asemănările dintre copil şi gândăcel: plăcerea jocului, durerea şi jalea
părinţilor şi a surorilor la moartea lui: „Copil ca tine sunt şi eu, / Şi-mi place să mă joc şi mie Şi milă
trebuie să-ţi fie / De spaima şi de plânsul meu. / Şi de ce vrei să mă omori? / Că am şi eu părinţi ca tine /
Şi-ar plânge mama după mine / Şi-ar plânge bietele surori”.
În această primă parte, drama gândăcelului este înfăţişată ca în Căţeluşul şchiop prin monolog. Spre
deosebire însă de această poezie care este în întregime constituită din monolog, Gândăcelul alternează
monologul cu povestirea autoarei: în felul acesta plângea un gândăcel chinuit de un copil, care-l eliberează
prea târziu din strânsoarea pumnului. Şi acest copil are, ca şi cel din Căţeluşul şchiop regrete tardive,
încercând să-l reînvie: „A încercat să-l mai învie / Suflându-i aripile-n vânt; / Dar a căzut în ţărnă frânt /
Şi-nţepenit pentru vecie”.
Ultima parte a poeziei, cuprinde tot vocea autoarei, de data aceasta un îndemn stăruitor la o
schimbare de comportament faţă de animale, ocrotind cu bunătate aceste mici vieţuitoare. Dacă regretele
sunt tardive şi inutile, el, copilul care a ucis fără voia lui un nevinovat gândăcel trebuie să-şi mărturisească
fapta părinţilor făcând legământ să ocrotească „cu bunătate / în cale-ţi orice vietate / Oricât de făr-de-
nsemnătate / Şi-oricât de mică ar fi ea!”
Micul cititor sau preşcolarul înţelege că „legământul” copilului trebuie să fie al său, iar învăţătura
ce se desprinde este asemănătoare cu cea din Căţeluşul şchiop: micile vieţuitoare trebuie ocrotite cu grijă,
pentru că adeseori o joacă inconştientă poate provoca stâlcirea sau chiar moartea lor.
Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente
epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat,
din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei
condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l

21
elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va
regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul
atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul
plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar
cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea
de bucuriile varstei lor.

„Cățelușul șchiop”

Intrând în peisajul liricii româneşti la începutul secolului al XX-lea, Elena Farago, a avut o
contribuţie însemnată în afirmarea creaţiei originale româneşti. A debutat sub auspicii sămănătoriste, dar
s-a orientat apoi în mod natural spre simbolism, prin structură şi sensibilitate; poetă şi prozatoare, a
contribuit la dezvoltarea şi consolidarea liricii feminine, atât de timid manifestată până la apariţia ei.
Confruntată de timpuriu cu greutăţile vieţii, a ajuns totuşi în preajma unor mari personalităţi ale vieţii
literare, ca I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, G. Coşbuc, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga sau Eugen
Lovinescu, care i-au influenţat decisiv destinul creator.
Volumul de debut, ,,Versuri”, este primit cu interes şi admiraţie, iar Nicolae Iorga îi face o prezentare
elogioasă în ,,Sămănătorul” din 4 iunie 1906: ,,De mult nu scrie la noi o femeie cu idei, cu ştiinţă de vers,
de iubire pentru arta sa. Părăsind pentru totdeauna discuţiile cu sine însăşi, lăsând altor tânguitori lungul
vers de jălanie, vorbind naturii fără viaţă pe care o învie, desluşind pe cei smeriţi din viaţa oamenilor şi
din afară de dânsa, căutând să dea de urma potrivirilor tainice ce se află între cele însufleţite şi cele fără
de suflet, d.na Farago îşi va însemna trainic numele în literatura noastră”.
Criticul . Călinescu afirmă despre Elena Farago că a apărut ,,într-o vreme când înfloreau
semănătoriştii, Coşbuc, Iosif, Maria Cunţan, poezia Elenei Farago se scaldă la început în acele ape. Dar
mai cu seamă pare că asculţi un Coşbuc mai volubil şi, uneori, prin el, chiar pe Eminescu”.
,,Gândăcelul", ,,Căţelusul şchiop", ,,Într-un cuib de rândunică", ,,Pedeapsa mâţei”, ,,Doi fraţi
cuminţi” şi multe altele sunt poezii îndrăgite şi cunoscute de aproape toţi copiii. Poezia Elenei Farago este
de o factura deosebită, poate datorită faptului că de la anii adolescenţei a fost mamă propriilor fraţi orfani
şi datorită experienţei pe care a acumulat-o în anii în care s-a aflat în preajma unor copii aflaţi în dificultate
fiind inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova. Ea dezvăluie o dragoste pentru copii, cărora le
descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care îi înconjoară: gâze minuscule, păsări felurite
(cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.), patrupedele casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.).
Creaţia Elenei Farago este specială pentru că oferă copiilor mici posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege
corect şi profund situaţii delicate de viaţă şi militează pentru nonviolenţă, ducând tema în lumea vietăţilor
dragi.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând adeseori
„drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului şchiop din poezia,
pe care o povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei picioare” şi e poreclit în derâdere
„cuciu şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a şchiopat. Elena Farago a selectat pentru
această poezie un personaj care face parte din lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte

22
important. Construcţia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil, iar titlul este simplu, şi
sintetizează imaginea şi starea sufletească a personajului principal, al acţiunii lirice.
Începutul poeziei este o prezentare pe cât de scurtă pe atât de edificatoare a principalului personaj
şi are scopul de a capta atenţia copilului şi a-l implica. Conţinutul poeziei este concis şi descrie drama
sufletească a căţelului: faptul că râd copiii de el, îl poreclesc, ,,cuţu şchiop”, stă singur pentru că nu se
poate juca:
,,Eu am numai trei picioare
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop!
Râd când mă-ntâlnesc copiii
Şi mă cheamă "cuţu şchiop".”

Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia parte la
jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Drama căţeluşului este şi mai
impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a bucuriei jocului. El este
conştient că aşa va fi toată viaţa: ,,şchiop” şi trist. Versurile următoare sunt o înduioşătoare redare a
dorinţei micului căţel care îşi doreşte lucruri fireşti, dar pe care el nu le poate face.

,,Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua

Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gandesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,
Şi-as lătra şi eu din poartă
La copii de pe drum!...”

El iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă şi copii
răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-i poate iubi. Căţeluşul
este foarte mâhnit de situaţia sa şi de chinurile prin care a trecut.

,,Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel...

23
 M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor...”

Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i dă zahăr
căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune muşcându-l de picior, cum
îi trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet căţel are un suflet
mai bun decât al său.

,,Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun
Şi-aş putea să-l musc odată
De picior, să mă răzbun.
Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”

Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima strofă (prin
contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie, îndemnând la grija faţă de
micile vieţuitoare, ele trebuie ocrotite cu grijă, pentru că adeseori o joacă inconştientă poate provoca
stâlcirea sau chiar moartea lor. Prin urmare, deşi se referă la lumea animalelor, poezia vorbeşte despre
dramă, despre situaţii dificile în viaţă, despre nevoia de sprijin a celor aflaţi în dificultate, despre
integrarea în colectivitate, bunătate şi înţelegere.
Adresându-se copiilor, poeziile Elenei Farago au câteva caracteristici specifice liricii pentru
această vârstă. Ele se adresează afectivităţii copiilor, creând imagini frumoase despre universul
înconjurător, au o tematică variată oferind informaţii despre comportamentul şi calităţile fiinţelor,
plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de acţiune ce produc multă plăcere prin
rimă şi muzicalitate ce redau fapte, idei, tablori şi sentimente într-o formă foarte concisă. Toate acestea
au un mesaj bine construit, o concluzie uţor de reţinut şi cu valenţe educative.
Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a rămas legat
pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici
poezii, captivante prin muzicalitatea lor şi prin puterea de adaptare la înţelegerea copilului.
Eugen Lovinescu, criticul literar, afirmă că poeziile ,,d.nei Farago n-au contururi lămurite, simţirea
e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate…E un farmec.”, iar Lucian
Blaga precizează,,«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o iluzie, lasă!»/ Olimpicul, astăzi de-ar mai trăi,
/fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în casă!"

24
 Octavian Goga „Noi”

In cadrul dezvoltării poeziei românești, O. Goga este cel mai autentic continuator al lui Eminescu.
Prin excelent liric, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. El a intuit mai mult ca oricare
altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale, murmurat ca pentru sine insuși, dar cu atit mai
emoționant, mai convingător, mai omenesc.
Poezia ”Noi” este o doină cultă in care tendința, revolta impotriva asupririi naționale și sociale a
românilor din Ardeal se transformă in artă superioară, intr-un mod surprinzător și original. Versurile lui
Goga vehiculează aproape niște concepte: ”jale”, ”lacrimi”, ”cântece”, ”suferință”, ”patimi”, impreună cu
elemente ale naturii, luate de asemenea, la nivelul generalităților, fără închegarea unei imagini pictorice,
individualizatoare: ”codri verzi de brad”, ”câmpuri de mătasă”, ”fluturi”, ”privighetori”, ”Murul”,
”Oltul”, etc.
Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai ființa noastră națională, ci insăși țara, spațiul ei
geografic și etnic. La noi este locul de baștină, cu ”codri verzi de brad”, ”cîmpuri de mătase”, cu ”plaiuri
scăldate in soare”, cu ”flori și cîntece de horă”. La noi e pămintul străbun. Sunt ”Crișurile” și ”Oltul”, in
apele cărora e glas de durere. Om și țară suntem noi, iar poetul, conștiința și inima indurerată a țării.
Versurile, aluzive prin tîlcul cuvintelor simbolice, condensează in ele și nostalgii, și darurui
nespuse, suferință și neliniști. Farmecul sraniu, răscolitor al poeziei rezultă din simplitatea lexicului
evocator, de proveniență populară, cu valoare unor concepte de jale, suferință, patimi, cărora li se alătură
altele, ce domnesc țara. Natura e socială in poezia lui Goga. Umanizată in poezia ”Noi”, ea personifică
suferința, ca in doina de jale; proiecția ei este simbolică. Relația dintre țară și om, realizată prin
juxtapunerea stărilor sufletești cu elementele care definesc spațiul geografic și entic al țării, capătă
rezonanțele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare neliniști.
Durerea unui neam, străin in propria-i țară, vibrează in petalele florilor, in desișul codrilor, in apele
Mureșului și ale Crișurilor. Jalea unui intreg popor obidit este povestită de codri seculari, este purtată din
hotar in hotar, de Mureș și de ”tustrele Crișuri”. Natura plinge impreună cu oamenii: nevestele, părinții,
feciorii. Insuși bătrinul Olt e ”impletit” din lacrimile vărsate secole de-a rindul. Motivul acestei lamentații
generale este ”visul neimplinit”, ”copil al suferinței”, nutrit de milenii de poporul asuprit, este visul
eliberării naționale și sociale de a cărui jale ”ne-au răposat∕ și moșii și părinții”.
Poezia este scrisă intr-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea unei ”zile
mărețe” nu putea fi acută in acele imprejurări, in mod direct, ci prin intermediul unei abundențe metaforice
pline de subînțelesuri: „La noi sunt codri verzi de brad (…) Noi o stropim cu lacrimi”.
Expresia unei revolte impotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal, devine in
poezia ”Noi” o artă superioară, care poartă nota autenticității și originalității liricii lui Goga in general.
Poetul utilizează frecvent conceptele: suferință, lacrimi, jale , patimi, pe care le asociază, in evocare
imagini picturale, cu elemente ale naturii: ”cîmpuri de mătasă”, ”privighetori”, ”tustrele Crișuri” etc.
Ființa poetului se contopește cu cea a poporului său, inlocuind pe ”eu” cu ”noi”, ceea ce conferă poeziei
o notă de simplitate, și totodată un mare rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat in poezie
și rin anaforicul ”la noi”, de 3 ori in strofa I, de alte 2 ori in următoarele două strofe, precum și de epiforicul
”plâng”, de 3 ori in strofa a III-a. Versul final: ”Deșertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi”, incheie
potențînd tonul general al poeziei ”Noi”.
Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată și prin numeroase personificări, acestea
devenind impresionante, fiindcă sunt făcute in maniera doinei de jale: codrii ”povestesc de jale”, și jale
”duc Mureșul și Crișurile”, cîntecele ”plîng”, hora ”e mai domolită”, codrii ”iși înfioară sînul”, Oltul
bătrin este ”impletit cu lacrimi”.
Cele 5 strofe alcătuite din câte 8 versuri, iambice, sunt constituite in realitate, din cîte 4 versuri
lungi, cu cezură, rimate independent (La noi…). in organizarea strofelor, poetul a evitat insă versul lung,
cu cezură, nefolosit in poezia populară întrucât ”Noi” are caracterul unei doine și a unei litanii totodată.
25
Fiecare strofă este formată, simetric din cîte două fraze construite prin coordonare. Aceasta sporește
impresia de doină de jale, jale a cărei permanență este subliniată apoi de predicate exprimate la timpul
prezent, la prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii modale: ”gemînd”, ”plîngînd”, ”îmbrățișînd”.
Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: ”codri”, ”jale”, ”bătrinul soare”, ”povestesc cu jale” etc.
Lexicul poetic, procedeele și mijloacele artistice, structura versurilor asocierilor de cuvinte etc., creează,
in ansamblu, atmosfera de doină și de litanie a poeziei, intitulată atit de sugestiv ”Noi”.

Octavian Goga „dăscălița”

Nichita Stănescu „Cântec”

Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o poezie de
dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum.
E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit original.
De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii, al iesirii din
hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul senzatiilor, o explozie a fiintei
ca prezenta, a sufletului in cosmos, a intregii organizari plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai
puternica decat fiinta. Intalnim in primele versuri ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate
simplu dar rascolitor "E o intamplare a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica
decat mine/ decat oasele mele."
Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui sul, care devine un stil
nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate. Lucrurile sunt spuse simplu Fericirea dinlauntru
depaseste fiinta, oasele, durerea Dispar limitele, apar energiile fericirii unite care nu sunt altceva decat
energiile pasionale si energiile spirituale.
Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin fiorul apropierii,
al contopirii, al indumnezeirii prin iubire: "mereu dureroasa, minunata mereu".
Dar dragostea la Nichita Stanescu sta si sub semnul cuvantului, al rostirii, al faptuirii prin cuvant:
"Sa stambe vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece in
delta fierbinte/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt".
Iata forta magica a cuvantului, puterea de a separa prin cuvant ziua de noapte, dar mai ales bazaltul
de bazalt, deci elementul divers, dar si acelasi element, care numai aparent este identic. Altfel spus,
dragostea separa dar sj uneste, identifica doua realitati care deriva din una singura - androginul, care este
atat de iubit de poeti, el semnificand in preistorie perfectiunea.
In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina de fericire intr-o anumita lume, o lume
tasnita in sus, o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in coloana care duce la irrvesnicire: "Du-ma fericire,
in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau
altceva/ mult mai inalt si mult mai curand".
26
 Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea inseamna sj
provocarea poetului catre creatie, plasarea lui in vesnicie.
Ultima strofa a poeziei "Cantec" este sub semnul mirarii ca atitudine exemplara in fata existentei
noastre ca fiinte intamplatoare.
Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele se rup, are loc transcenderea de la unul la altul:
"Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/ doua culori ce nu
s-au vazut niciodata/ una foarte de jos, intoarsa spre pamant/ una foarte de sus, aproape rupta/ in
infrigurata neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt"
Metaforele sunt abstracte, nonfigurative "doua cantece... doua culesi..." Ele decanteaza fiinta umana
de orice impuritate atunci cand de fapt poetul cauta atractia contrariilor.
Poezia se inchide cu un vers ce pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: "a minunii ca esti, a-
ntamplarii ca sunt".

George Topârceanu „Rapsodii de toamnă”

Poemul ,,Rapsodii de toamnă” a apărut în volumul „Balade vesele și triste”, constituind o operă
reprezentativă pentru Topârceanu. În această rapsodie regăsim efectele parodice și umoristice dominante
din lirica sa.

Opera aparține genului liric, prima parte a acesteia corespunzând speciei pastelului întrucât prezintă
un tablou din natură și mai ales de schimbările petrecute în cadrul acesteia odată cu sosirea toamnei.
Poemul înfățișează lumea păsărilor, a animalelor, a insectelor și a plantelor asemenea unei societăți,
necuvântătoarele fiind asemănate cu ființele umane. Astfel, la auzul veștii despre anticiparea venirii
toamnei, natura întreagă se neliniștește, plantele și insectele fiind personificate în cadrul unei analize
sociale realizate cu ajutorul analogiilor.

Poezia cuprinde cinci tablouri, care surprind diverse secvențe din natura, în apropierea sosirii
toamnei. Odată cu sfârșitul verii ,,lumea celor care nu cuvântă” este cuprinsă de neliniște și îngrijorare la
gândul că, imediat după toamnă, va urma iarna aducătoare de necaz.
Cel de-al doilea tablou dezvoltă alarma generală.
Cel de-al treilea tablou ne invită să privim și să ascultăm ce se petrece în grădina cu flori de lângă
casă.
Cel de-al patrulea tablou ne introduce în lumea buruienilor, marcate și de schimbarea anotimpului.
Ultimul tablou, cel de-al cincilea, prezintă imaginea toamnei, zâna melopeelor, /Spaima florilor și
Doamna/Cucurbi-taceelor, care coboară de la strungă aidoma unei femei îmbrăcate într-o haina iluzorie.
Toamna trece pustiind cărările, în urma sa pământul rămânând fără flori si fără frunze, în așteptarea
primei zăpezi. În încheiere, poetul își exprimă compasiunea față de ființele mici – gaze, flori întârziate,
pe care,,iarna mizerabilă” le va îngheța, curmându-le viața și cântecele, pentru totdeauna.
Recurgând la tot pasul la personificare, poetul reușește să creeze o lume în plină mișcare, organizată
după principiile societății omenești, in structuri comunitare. Topârceanu le atribuie florilor, gazelor etc.
capacitatea de comunicare și de reacție afectivă. Comunicarea se face prin patru forme principale: vestea
sau zvonul, discursul, discuția familiara si bârfa. Reacția afectivă se materializează in senzație, insulta,
idila si panica.
27
 Această comunitate este una de tip citadin, căci membrii ei apelează la nevoie la ajutorul poliției,
fac adunări, țin discursuri etc.
George Toparceanu aduce cu volumele sale de versuri: Parodii originale. Balade vesele si triste,
Migdale amare, o poezie traditionala, realista, delicata, fiind . definit de criticul Constantin Ciopraga drept
"umorist sentimental".
In Rapsodii de toamna viata sociala este prezentata printr-o alegorie. Se realizeaza permanente si
subtile personificari prin care tipuri umane, cuvinte, gesturi, atitudini omenesti sunt puse pe seama florile,
gazelor, pasarilor, pentru ca spiritul critic si incisiv al autorului sa nu raneasca sensibilitatea sociala.
Astfel, la vestea venirii toamnei salcamul adopti: o atitudine plina de curaj: "Un salcam privi spre minte/
Mandru ca o flamura", dar aceasta atitudine este privita cu o unda de umor:
"Solzii frunzelor maninle/ S-au sburlit pe-o ramura". Cotofana joaca rolul unei
femei preocupata de comentarea vestilor: "Mai tarziu, o cotofana/ Fara ocupatie/
A adus o veste-n goana / Si-a facut senzatie ".
Fricosii sunt personificati prin ciulinii, care "Fug, cuprinsi de panica" sau prin
frunzele care "aupornit-o peste lunca", ca si oamenii in bejanie.
Tipul demagogului politic este reprezentat printr-un lastun, care "in frac, apare/ Sus pe-un varf de
trestie / Ca sa tie-o cuvantare / in aceasta chestie".
Eretele joaca rolul unui politist, care vine in recunoastere: "Cand de-odata un erele,/ Politai din
nastere,/ Peste balta si boschete/ Vine-n recunoastere".
Tantarul reprezinta un tip uman coleric: t "Un tantar, nervos si foarte / Slab de constitutie, / In zadar
vrea sa ia parte / Si el la discutie".
Procedeul este generalizat fiindca vrabiile "alarmate" ies din santuri, in timp ce un pui de cioara ii
arunca unui batlan alta .yeste stranie".
Dalia "Ca o doamna din elita/ isi indreapta talia".
O gargarita isi cauta barbatul plecat in costum de ginere si-l gaseste "Mort de inanitie".
Buruienile vor sa se faca schivnice, in timp ce rumenele lobode vor sa traiasca slobode.
O pastaie de sulcina, face explozie de emotie, sugerand reactia unei fete.
O libelula delicata ca o balerina face gialn pe un varf de campanula.
Toate elementele acestui univers marunt isi exagereaza importanta, in raport cu omul si cu lumea,
nu privesc situatia reala cu luciditate, preocuparile lor devin astfel ridicole iar situatia lor devine si mai
tragica, fiindca nu pot influenta cu nimic venirea toamnei.
De aceea poetul arata, in final, adevarata sa fata plina de tristet a unui sufiet sensibil, care le inchina
"de drag la toate /Cate-o strofa lirica". Aceasta tristete este provocata de destinul lor tragic: "Dar cand stiu
c-o sa va-nghete / Iarna mizerabila. / Ma cuprinde o tristete I Iremediabila "
Rapsodii de toamna este un poem epic, adica o creatie de relativa intindere, caic oscileaza intre
solemnitate si parodie, intre lirism si ironie. Ca specie (literara, rapsodia dateaza clin antichitate, cand era
o creatie epica, recitata de un rapsod, acompaniat de o lira sau de o citera. Caracterul narativ al rapsodiei,
accesibilitatea, oralitatea, i-au dat lui George Toparceanu posibilitatea sa realizeze o creatie care i-a adus
o popularitate comparabila cu cea a lui Vasile Alecsandri sau Dimitrie Bolintineanu.
Tema naturii nu este noua, fiindca ea a fost dezvoltata in poezia romaneasca de Vasile Alecsandri,
Mihail Eminescu, George Cosbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonschi. Caracterul epic s; ironic al
poemului rezulta nu atat din succesiunea unoi tablouri, cat mai ales din felul in care utilizeaza alegoria,
din umanizarea elementelor naturii. Aceasta face ca tema, ideea, conflictul, subiectul sa aiba un caracter
romantic, fiindca sunt structurate pe sentimentul naturii, fiindca exprima duiosia si tristetea, dar in acelasi
timp ele redau aspecte din viata sociala. Toamna devine si ea un personaj uman, dar in acelasi timp o zana
din basm, adica un pcisonaj izvorat din mitologia nationala, deci un personaj fantastic, romantic: "S-a ivit
ne culme Toamna. / Zana melopeelor. / Spaima florilor si Doamna / Curcubitaceelor". Fantasticul este
cuprins pe de-o parte in imaginea subtila a toamnei, care, "Ca-ntr-un nimb de glorie" isi poarta -"haina
iluzorie". Ea sta in centrul acestei alegorii a naturii. in care florile, gazele, pasarile au o deosebita
capacitate de comunicare, dovedind dubla intentionalitate a autorului: una satirica-sociala si una afectiv-
28
romantica capacitate de comunicare, dovedind dubla intentionalitate a autorului: una satirica-sociala si
una afectiv-romantica.
Imaginea libelulei este in acest sens un exemplu edificator. Este comparata cu un balaur: "Mic, cu
solzi ca de balaur, / Trupul fin se clatina". Autorul subliniaza prin contrast o apropiere de mitul popular
dar si o intentionalitate ironica. Imaginea utilizeaza si elemente de tip simbolst: Juvaer de smalt si/aur/
Cu sclipiri de platina".
Romantica este si reactia buruienilor: "Se vorbira pe soptite/ Sa se faca schivnice". Alegerea
maselaritei ca stareta aduce nota de ironie si umor, adica intentionalitatea critica realista. Reactiile gazelor
"Se re-ncep idilele" sugereaza inconstienta sociala si sunt in contrast cu cele ale florii-soarelui, care se
sperie "C-an sa-i cada in tarana / Dintii, de mizerie".
Valoarea textului isi trage seva din aceasta profunda sinteza dintre romantism, realism si simbolism,
care fac din George Toparceanu un poet clasic, dar si modern.
Rapsodii de toamna ne dezvaluie dragostea fata de natura a lui George Toparceanu, care-si ascunde
aceasta sensibilitate romantica sub o masca ironica: "Gaze, flori intarziate! / Muza mea satirica / V-a-
nchinat de drag la toate / Cate-o strofa lirica". Refugiul in natura este specific unui temperament romantic,
este specific unui poet delicat, care nu poate accepta conflictele si contradictiile vietii sociale, fata de care
are o profunda atitudine critica. Eroul liric al textului este poetul, care noteaza reactiile sale indirect, prin
reactiile elementelor naturii Delicatetea poetului se exprima prin descrierea libelulei, prin finalul incarcat
de melancolie. La baza alegoriei se gaseste de fapt sentimentul dragostei fata de natura. Accentele sale
critice si ironice ne dau semnul inteligentei sale, iar tristetea cu care mediteaza la destinul tragic al gazelor
si florilor este comparabila cu cea a lui Mihail Eminescu din Mai am un singur dor, desi nu atinge
profunzimea acestuia fiindca sublimeaza melancolia in umor.
Raportul dintre poet si natura patriei se exprima intr-un mod subtil pe baza sentimentului patriotic,
ascuns cu grija sub masca ironiei, pentru a nu parea ridicol intr-o lume dominata de interese meschine si
de avaritie.
Sufletul romantic al lui Eminescu nu mai exista in perioada interbelica. Gasim in Rapsodii de
toamna o gradare a evenimentelor de la "A trecut intai o boare", la "Svonul prin livezi coboara", la emotia
"pastaii de sulcina". la regretele petuniilor, la spaima florii-soarelui, la hotararea buruienilor de a se
calugari si pana la alaiul de frunze moarte al Toamnei. Se cuprinde de fapt drumul de la viata la moarte,
de la vara la iarna, ca o exprimare a maturitatii artistice pe care a atins-o poetul.
El stie sa imbine tragicul cu ironia, delicatetea cu critica sociala, traditia cu modernismul, realismul
cu romantismul, simplitatea cu originalitatea, trairile proprii cu cele ale gazelor. El stie sa ascunda o elegie
intr-o rapsodie, un pastel intr-o satira. fantezia in realitatea concreta.
Stilul lui George Toparceanu se caracterizeaza prin simplitate si echilibru clasic, prin cuvinte si
expresii unice, prin folosirea alegoriei, prin oralitate, prin folosirea neologismelor sau a cuvintelor rare in
rima: podgorii - contradictorii, melopeelor - curcubitaceelor, glorie - iluzorie, campanula - libelula,
schivnice potrivnice, matraguna - una, maselarita - stareta, inanitie - politie, mizerabila -iremediabila,
rastoaca - provoaca, stranie - bejanie.
Alegoria, ca procedeu poetic utilizat de George Toparceanu, reia parca procedeul utilizat de poetul
popular in Miorita. Personificarile: "De mirare parca-si tine/ Vantul respiratia", "zana melopeelor", " Un
salcam privi spre munte", "Toate florile soptira", petuniile "Stau de vorba intre ele", "Lisitele-ncep sa
strige" au la baza mitul comuniunii dintre om si natura. Metaforele au un aspect particular, fiindca au
aceeasi particularitate, analogia continua cu viata umana: "spaima florilor", "zana melopeelor", "Doamna
curcubitaceelor".
Alte metafore vizeaza o expresie originala: "Juvaer de smalt si aur / Cu sclipiri de platina ".
Metonimiile au la baza substitutia cauza-efect: "De emotie o pastaie de sulcina / A facut explozie",
"Floarea-soarelui, batrana, / De pe-acum se sperie / C-au sa-i cada in tarana / Dintii, de mizerie".
Uneori metonimiile se impletesc cu alte figuri de stil ca de exemplu personificarea: " dalia/ Ca o doamna
din elita/ isi indreapta talia", petuniile se intreaba "Ce ne facem fetelor?". in timp ce autorul consemneaza:
"Farmec dand regretelor". Efectul se impleteste in acelasi timp cu trairea psihologica a eroinelor.
29
 Aliteratiile si asonantele sintetizeaza raportul dintre cuvintele care alcatuiesc un context: "Si din
papura-l provoaca/ Cu prelungi aplauze" in care repetitia lui "p" sugereaza zgomotul palmelor in aliteratia
"C-un batlan de bastina" sugereaza zgomotul convorbirii - rumoarea.
Scriitorul introduce dialogul, interogatia retorica, aluzia, contrastul, pentru a da viata acestui poem
complex, care justifica interpretarea lui, ca rapsodie sau ca meditatie, ca poem sau ca pastel, ori ca satira
sociala, adica situandu-l pe punctul de interferenta al mai multor specii literare si al mai multor programe
estetice.

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext pentru
exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura
universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul
este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai,
celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare
bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand
greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe
masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind
pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta
duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George
Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic,
despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari
indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se
profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat,
printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai,
- / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze
moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si
lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in
cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si
compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului,
„un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula
de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de
Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea
furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de
tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri
/ Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a

30
se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in
societate.

GENUL EPIC

Vasile Alecsandri „Legenda rândunicăi”

Vasile Alecsandri prelucrează in ciclurile de versuri Legende şi Legende nouă atat legende etiologice,
cat şi legende istorice. Legenda rândunicăi a fost creată in 1874, la Mirceşti, fiind publicată in „Revista
contemporană” la 1 aprilie 1875.
Mottoul legendei relevă caracterul său explicativ, fiind un fragment dintr-un cantec popular:
„Rândunică, rândunea,
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te suflă vântoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.”
Poezia are patru tablouri, primul tablou infăţişează un portret de fată de o deosebită gingăşie, puritate şi
frumuseţe, „O gingaşă comoară formată din senin/Din raze, din parfumuri, din albul unui crin”; motivul
ursitoarei incadrează poezia intr-o atmosferă de magie populară. Poetul se opreşte asupra frumuseţii fetei
şi in tabloul al doilea, evidenţiind elementele care o apropie pe fată de lumea păsărilor, fata se simte atrasă
de natură şi de randunele, dar şi de glasul plin de dor al zburătorului.
Tabloul al treilea creează o atmosferă romantică, misterioasă, in care vara imbie la iubire. Luna, motiv
romantic, işi revarsă lumina asupra codrilor, apelor şi florilor, indemnand lumea la visare: „Visează luna-
n ceruri!...sub visul cel de lună / Flori, ape, cuiburi, inimi visează impreună”. Tabloul al patrulea dezvăluie
cauza apariţiei unor flori cunoscute sub numele de „rochiţa randunicii”.
LEGENDELE lui VASILE ALECSANDRI Consecvent promotor al celebrei „ Introducţii” a Daciei
literare (1840), el însuşi fondator alături de Kogălniceanu si Negruzzi , Vasile Alecsandri a considerat ca
folclorul si istoria naţionala ca surse de inspiraţie, dau nota de originalitate literaturii romane atât prin
subiect, cat si prin expresie. In poezia de inspiraţie istorica, poetul roman preia tehnici stilistice si motive
de la romanticii francezi si le autohtonizează.
Prelucrând motive din legendele populare romaneşti, din care percepe o anumita simbolistica,
asumându-si tehnici de configuraţie a personajelor din literatura eroica populara, Alecsandri creează in
„Legende” un univers medieval proiectat in mit. Împreuna cu ciclul „Pasteluri” , volumele „Legende” si
„Legende noua” alcătuiesc piatra de rezistenta estetica a liricii lui Alecsandri. Publicate succesiv, intre
1872 si 1874, legendele au caracter istoric, fantastic sau etiologic. Chiar printre „Doinele” sale, poetul
paşoptist introduce si câteva balade( Andrii Popa, Groza, Tătarul, Altarul monastirii Putna , Marioara
Florioara), la care se adaugă inca cinci in volumul „Mărgăritarele”. Din 1865, este stăpânit de ideea unui
31
proiect epopeic, după modelul „Legendei secolelor” de Victor Hugo. Balade ca „ Stefan-Voda si codrul”
sau „Stefan-Voda si Dunărea”(187?) au pregătit marele poem istoric in 8 parţi „Dumbrava roşie”. Aceasta
legenda este „cel mai important fragment de epopee din literatura romana, superior din toate punctele de
vedere fragmentelor de acelaşi fel ale lui Heliade si Bolintineanu ( Al. Piru, Surâzătorul Alecsandri.).
Acestui poem istoric di eroic, Alecsandri i-a adăugat: Dan, căpitan de plai; CuzaVoda; Oda statuiei lui
Mihai Viteazul ; Răzbunarea lui Statu-palma; Grui-Sanger; Toamna tesatoare; Pohod na Sibir; Legenda
ciocârliei; Legenda randunicai.
Legenda randunicai - Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende” in
1875, este dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu - Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza
unei tinere prinţese in pasare pentru a respinge iubirea Zburătorului.
Ca sa scape de imbratisarea nedorita a făpturii demonice, fata si-a abandonat vesmântul protector si
s-a transformat in floarea denumita „rochita-randunicii” Explicând regresiunea pe scara biologica a unei
fiinţe omeneşti intr-un element vegetal, legenda culta are un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate
de Al Odobescu si integrate in structura eseului erudit „Pseudo-kinegetikos” Îmbinând mitul folcloric
propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a integrat in splendide tablouri
descriptive diurne si nocturne, înrudite cu spectaculosul natural din pastelurile sale. Legenda este
precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând nucleul epic al
intamplarii extraordinare.
Poemul legendar evoca, in 4 fragmente succesive, copilăria , adolescenta si devenirea spectaculoasa
a unei frumoase fete intr-o vietate destinata spaţiului celest. Eroina este o „copila dragalasa” având un
nume predestinat -Rândunica. Perfecţiunea trasarurilor sale o face comparabila cu „zâmbetul de soare”
cu „albul unui crin”, cu strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii menise o soarta exceptionala, ca va
ramane veşnic tânăra si fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori prin farmecele ei. I s-a mai oferit o
rochiţa alba, ţesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de „altiţe”. Cromatica subliniază castitatea
si puritatea morala pe care copila le respecta. Ursitoarea a avertizat-o ca frumuseţea ei va atrage si
încercarea malefica a Zburătorului de a-i castiga iubirea si de a o amăgi prin simularea unei afecţiuni
reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o făptura nestatornica, superficiala si infidela, care simulează dragostea,
incapabil s-o trăiască de fapt. Eroul fantastic mimând doar condiţia umana nu are preferinţe sentimentale,
ne se poate dărui unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihănirea.
Copila asculta îndemnurile protectoarei divine si nu se lasă amgita de inflcarata declaraţie a personajului
demonic. Cuvintele lui de dragoste anticipează, prin impetuozitatea lor romantica si bogata figuraţie
retorica, dialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)”.
Respins de fata si având un caracter răzbunător, precum cel al zmeului din poveste, Zburătorul
pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochiţa protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginând un seducător tablou nocturn. Pentru
prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind
comparat cu „o dalba feerie” si ”divina încântare”. Apariţia ei de vis trezeşte elementele de natura
personificate, care se comporta ca nişte virtuali indragostiti. Natura înzestrata cu atribute senzual-
omeneşti ia parte la euforia erotizata. Ieşind la mal, infioarata de adierea nopţii estivale, frumoasa copila
se contempla ca Narcis in oglinda acvatica.
Nemaifiind apărata de haina vrăjita, prinţesa isi pierde unicitatea si „norocul” in lume, incalcand
promisiunea făcuta zânei bune. Când Zburătorul, sigur de izbânda apropiata, a vrut sa o cuprindă in braţele
sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-o rândunica, scăpând imbratisarii fatale. O data cu ea, se înalta
in vânt si straiul fermecat din care au căzut pe pamant florile ce vor purta de atunci numele pasării :
„Odoare-a primaverei: Rochiti de rândunele!”

32
 Vasile Alecsandri „Legenda ciocârliei”

O legenda mitologica fantastica este "Povestea ciocârliei", a carei asemanare cub basmul este izbitoare. Vrând sa
explice originea ciocârliei, trilul si zborul ei, autorul anonim plaseaza actiunea în plin fantastic.
Ca si în basme, "era odata un împarat si-o împarateasa care aveau si doi copii, frumosi fara seaman". Copiii ramân
orfani, caci "parintii s-au calatorit spre lumea cealalta".
Coborând pe pamânt, Sfântul Petre ia Soarele pe cer, iar pe Lia, la dorinta ei, o transforma într-o pasare, împlinind
astfel si hotarârea lui Dumnezeu "ca fratele si sora sa nu stea împreuna toata viata".
De atunci, Soarele, sfâsiat de dorul de parinti si fata de sora sa, se uita cu tristete în jos prin sticla albastra a cerului, iar
Lia ciocârlia, cum îi zareste fata, se ridica în zbor spre el, rugându-se lui Dumnezeu "sa-i deschida portile cerului si s-o lase
sa-si vada fratiorul". Istovita, se lasa în jos ca o sageata, si dupa ce îsi vine în fire, ea îsi înalta iar ruga catre Dumnezeu, iar
cade, iar se ridica "dar la Soare tot nu ajunge".
Asadar, ciocârlia este o fata de împarat, trilul ei este ruga catre Dumnezeu, iar zborul avântat si caderea spre pamânt
sugereaza permanenta zbatere si istovirea pentru realizarea dorintei de a ajunge la Soare.
Aici, în aceasta legenda, elementele fantastice au ponderea si consistenta celor din basme. Mai întâi, autorul anonim
creeaza atmosfera fantastica prin formula "cica era o data", apoi apare interventia fortei divine prin "orânduiala"
lui Dumnezeu si împlinirea ei de catre Sfantul Petre care a coborât pe pamânt, ca în final sa fie posibila
metamorfozarea celor doi copii în astru si într-o pasare, care se cauta înpermanenta.
De asemenea, ca si în basme timpul si locul actiunii nu sunt bine precizate, totul petrecându-se "odata", "pe vremea
aceea", "pe pamânt", "la palatul împaratesc", iar dintre întâmplarile narate, reale pot fi doar existenta unui împarat si a
unei împaratese care aveau doi copii frumosi, ramasi apoi orfani.
Apropierea de basm este realizata si prin procedeele artistice folosite. Astfel se remarca îmbinarea naratiunii cu
descrierea si dialogul. Daca primul dintre aceste moduri de expunere prezinta succesiunea faptelor, a întâmplarilor, descrierea,
mai putin folosita, evidentiaza unele dintre trasaturile personajelor carora autorul anonym le realizeaza succinte portrete:
"Lia s-a prefacut într-o pasarica mica, cu penele cenusii si cu ciocul ca un ghimpe". La rândul lui, dialogul
puncteaza doar dorintele arzatoare si hotarârile definitive, capitale: "Sfinte-Parinte ai mila de noi!...", "— Sa ma faci taica-
parinte o pasarica.", "— Ciocârlie sa-ti fie numele de acum".
Tot de factura populara sunt si procedeele expresive de formare a superlativului absolut: "frumosi fara saman",
"fata lui lucea ca aurul si parul tot asa de-ti lua ochii","asa mandrete de copii" etc.
Aceasta legenda impresioneaza prin caracterul fantastic al întâmplarilor, prin firescul naratiunii si prin puternica
impresie ce o lasa asupra ascultatorilor soarta celor doi frati orfani predestinati sa nu stea împreuna toata viata

33