Primavara - de Vasile Alecsandri Unde crivătul pătrunde, scotând note-

ngrozitoare.
A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Rândunica cea voioasă Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă –
La noi iarași a sosit. nici un pas;
Dintr-o creangă-n alta zboară Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă
Sturzul galben, aurit se arată…
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit! E un lup ce se alungă după prada-i
spăimântată!
Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând Tâlharul pedepsit - de Tudor Arghezi
Si pe harnica albină
Din flori miere adunând. Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Cânta cucu-n dumbrăvioară Să se creadă în putere
Pe copacul înflorit, A prăda stupul de miere.
Salutare, primăvară
Timp frumos, bine-ai venit! El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Miezul iernii - de Vasile Alecsandri Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, Lângă ea-i un uriaş.
cumplit!
Nu ştiuse că nerodul
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Va da ochii cu norodul
Iar zăpada cristalină pe câmpii Şi-şi pusese-n cap minciuna
strălucitoare Că dă-n stup de câte una.

Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie Roiul, cum de l-a zărit

sub picioare. C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Fumuri albe se ridică în văzduhul Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
scânteios De la bot până la coadă
Ca înaltele coloane unui templu Tăbărâte mii, grămadă,
maiestos, Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Nu ajunge, vream să zic,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de Să fii mare cu cel mic,
lumină. Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de
stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice Zdreanţă
făclii. L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe Cel cu ochii de faianţă?
sonoare E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”
Iarna pe uliţă - de George Coşbuc
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.
Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!
Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să îmbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata babă a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniţă o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul:
Bate, înjură, dă din mâini:
Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!
Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!
La oglindă - de George Coşbuc
Azi am să crestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!
Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.
Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată.
Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.
N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Las să văd şi cum să leagă
Dragostea dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!
Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.
Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.
Iar de-ţi cere şi-o guriţă
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta mi-ar bine?
O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.
Uite ce bujor de fată
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.
De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Las să văd cât e de bine
Măritată.
Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!
Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai iau şorţul! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă…
Aoleu! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastră.
Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.
Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat… toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!
Dorinţa - de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci.
Vom visa un vis ferice,
Îngâna ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Revedere - de Mihai Eminescu
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:

– Codrule, codruţule, Marea şi cu râurile,

Ce mai faci, drăguţule, Lumea cu pustiurile,

Că de când nu ne-am văzut Luna şi cu soarele,

Multă vreme au trecut Codrul cu izvoarele.

Şi de când m-am depărtat,

Gândăcelul - de Elena Farago
Multă lume am umblat.
– De ce m-ai prins în pumnul tău,
– Ia, eu fac ce fac de mult,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Iarna viscolu-l ascult,
Că-s mic şi eu şi că mă doare
Crengile-mi rupându-le,
De ce mă strângi aşa de rău?
Apele-astupându-le,
Copil ca tine sunt şi eu,
Troienind cărările
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi gonind cântările;
Şi milă trebuie să-ţi fie
Şi mai fac ce fac de mult,
De spaima şi de plânsul meu!
Vara doina mi-o ascult
De ce să vrei să mă omori?
Pe cărarea spre izvor
Că am şi eu părinţi ca tine,
Ce le-am dat-o tuturor,
Şi-ar plânge mama după mine,
Umplându-şi cofeile,
Şi-ar plânge bietele surori,
Mi-o cântă femeile.
Şi-ar plânge tata mult de tot
– Codrule cu râuri line,
Căci am trăit abia trei zile,
Vreme trece, vreme vine,
Îndură-te de ei, copile,
Tu din tânăr precum eşti
Şi lasă-mă, că nu mai pot!
Tot mereu întinereşti.
Aşa plângea un gândăcel
– Ce mi-i vremea, când de veacuri
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Şi l-a deschis copilul după
Că de-i vremea rea sau bună,
Ce n-a mai fost nimic din el!
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!
Scârbit de fapta ta cea rea,
Degeaba plângi acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.
Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnatate
Şi-oricât de mică ar fi ea!
Căţeluşul şchiop - de Elena Farago
Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.
Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!
Şi stau singur toata ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.
Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!
Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!
Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…
M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…
Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,
Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
Versuri Noi - Octavian Goga
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe..
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare..
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul..
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii..
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi..
Dăscăliţa
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnişoara!"
...Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...
Versuri Cântec - Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele
mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o
îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem
cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Şi din treacăt îi aruncă
Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt! Altă veste stranie,
Două cântece diferite, lovindu-se, C-au pornit-o peste luncă
amestecandu-se, Frunzele-n bejanie!.
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ, II.
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă Într-o clipă, alarmate,
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt. Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Rapsodii de toamnă - George Legănându-şi săbiile.
Topârceanu
Un lăstun, în frac, apare
I. Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
A trecut întâi o boare În această chestie.
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare Dar broscoii din răstoacă
Puful păpădiilor. Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu acorduri lungi de liră Cu prelungi aplauze.
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră, Lişiţele-ncep să strige
Întorcându-şi feţele. Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Un salcâm privi spre munte Vin la faţa locului.
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte Un ţânţar, nervos şi foarte
S-au zburlit pe-o ramură. Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Mai târziu, o coţofană Şi el la discuţie.
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană Când deodată un erete,
Şi-a făcut senzaţie:. Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Cică-n munte, la povarnă, Vine-n recunoaştere.
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă Cu poruncă de la centru
Răscolind pădurile. Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Şi-auzind din depărtare Siguranţa statului..
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare De emoţie, în surdină,
Fug cuprinşi de panică.. Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
Zvonul prin livezi coboară. A făcut explozie.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară III.
C-un bâtlan de baştină.
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.
Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?.. ".
Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.
Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură..
Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,.
Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.
Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă! "
Unde să-l mai caute?.
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
IV.
Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.
Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.
Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!..
Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.
V.
Dar deodată, pe coline
Scade animaţia..
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.
Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile..
Ce e?.. Ce e?.. Spre podgorii
Toţi întorc privirile.
Iat-o!.. Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,.
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor..
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
........
........
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă..
Balada unui greier mic - George
Topârceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:.
- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut..
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit..
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai..

Şi cum vine de la munte,

Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni..

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş,