Poezii de iarnă de Mihai Eminescu

Colinde, colinde – Mihai Eminescu

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se ‘ntinde
Asemeni oglinzilor.
Şi tremură brazii
Mişcând ramurele,
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.

Se bucur copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele…
De dragul Mariei
Şi al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

1
Somnoroase păsărele – Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Ce te legeni? – Mihai Eminescu

Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?

De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.

2
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

La mijloc de codru – Mihai Eminescu

La mijloc de codru des

Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș,
La voiosul luminiș,
Luminiș de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde

3
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.

Pe lângă plopii fără soț – de Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

4
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

5
Fiind băiet păduri cutreieram – Mihai Eminescu

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna, -mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

6
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

Crăiasa din poveşti – Mihai Eminescu

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,

Stă copila lin plecată,

7
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,

Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită… Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.

8
Poezii de iarnă pentru copii

Iarna pe uliță – George Coșbuc

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,

Și pe rău e numai fum.
Vântu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coasta vin țipând
Și se-mping și sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

9
Gură fac că roată morii;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puși;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scâncesc și plâng grămadă
Pe la uși.
Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui,
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Și-o târăște-abia, abia:

Cinci că el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-să l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Și s-avântă, și se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci și se ridică
Dând pe ceafă puțintel
Toată lână unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

10
Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ții!
Colo, zgomotoasă gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceață năvălește
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciulă, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dansa șapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,

Alții-n glumă parte-i țîn
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o baba-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.
S-oțărăște rău bătrâna
Pentru micul Barbă-cot.
Ați înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

11
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fan,
Și-apoi zici că ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Că pe-o bufniţ-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu cu vai,
Și se țin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu bună
Să-și păzească drumul lor!

Rad și sar într-un picior,

Se-nvârtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba și-a uitat învățul:
Bate,-njură, da din mâini:
Dracilor, sunteţi păgâni?
Maică mea! Să stai cu bățul
Că la câini!
Și cu bățul se-nvârteşte
Că să-și facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân și face cruce
De Satan.

12
Ba se răscolesc și câinii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ștrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Crăciunul copiilor – Octavian Goga

Dragi copii din țara asta,

Vă mirați voi cum se poate,
Moș Crăciun din ceriu de-acolo
De le știe toate-toate…
Uite cum, vă spune tata…
Iarna-n noapte pe zăpadă
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă…
Îngerii se uită-n casă
Văd și spun – iar moșul are
Colo-n ceriu la el în tindă,
Pe genunchi o carte mare…
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil și ce purtare…
Și de-acolo știe moșul
Că-i șiret el, lucru mare…

13
Baba iarna intră-n sat… de Otilia Cazimir

Alergând, ca de năpastă,
Au venit buluc pe coastă
Doi băieţi
Mai isteţi,
Să dea veste
La neveste
C-au văzut în deal la stână,
Coborând din vârf de munte,
Peste ape fără punte,
Iarna sură şi bătrână…

Mai târziu, mai pe-nserat,

A intrat şi baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
În văzul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de căpătat,
Cu năframa de furat,
Cu catrinţa de aba
Vântul să-l strecori prin ea!
Şi cum suflă-n pumnii reci,
Scoate pâcla pe poteci,
Iar pe fund de văi destramă
Neguri vinete, de scamă…

14
Şi-au ieşit băieţii mici,
Mici şi mulţi
Şi desculţi,
Şi câţiva mai măricei
Cu biciuşti şi cu nuiele
Şi cu prăştii subţirele,
Să alunge de pe-aici
Iarna cea cu gânduri rele…
Doamna-gerului, bătrâna,
S-a sculat de la pământ.
Şi-nălţând spre cer o mână,
Ca o cumpănă uscată
De fântână.

A pornit în jos pe vânt,

Încruntată,
Blestemând,
Şi-a lăsat în urma ei
Promoroacă şi polei;
Pe ogoare,
Corbi şi cioare
Prin păduri,
Lupii suri,
Şi de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

Noapte de iarnă, de Otilia Cazimir

Luna plină-a răsărit,

Sus pe deal s-a odihnit,

15
Şi pe cerul ca oglinda
A pornit-o cu colinda.
Iar în calea ei senină,
Câte-o stea se dă pe gheată
Însemnând o dungă lină
Şi subţire, ca o aţă
De lumină.
Ninse, dealurile dorm.
Doar oraşul, alb sub lună,
Geme, zbârnâie şi sună
Ca un contrabas enorm.
Iarna, de George Cosbuc
Iarna-i un vestit dulgher
Că ea poate, când voieşte,
Peste râuri pod să puie,
Fără lemne, fără cuie,

Fără nici un pic de fier;

Şi găteşte-aşa deodată,
Pod întreg, dintr-o bucată.
Iarna-i grădinar, când vrea

Pune albe flori la geamuri,

Fără frunze şi cotoare,
Fără chiar să aibă soare,
Numai cum le ştie ea.

Mie-mi plac, că sunt de gheaţă,

Dar când sufli, pier din faţă.

16
Poezii de iarnă – Ninge – de Otilia Cazimir

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,
Bate-n poarta cerului
Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!
Vântul rău le-a scuturat
Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor
Şi coboară-ncetişor…
– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,
Drumuri albe peste văi,
Râs curat în ochii tăi,
Sănioare,
Zurgălăi…

17
Poezii de iarnă scurte

Fulgul de zăpadă

Pe obraz, pe nas, pe umăr,

Tot cad fulgii fără număr
S-a oprit în palma unul,
Iute, iute, închid pumnul
Desfac pumnul,
Unde-i fulgul?
Am în mână-un strop de rouă,
Sau un bob de apă, plouă?
S-a topit în mâna mea

Gerul

Astă noapte gerul

A bătut la geam.
Cine să-l audă?
Dacă eu dormeam.
A căzut zăpadă
și s-a luminat…
Vai! Ce flori frumoase
Gerul a pictat.

Primii fulgi

18
Iarna scutură zăpadă
Peste pomi, câmpii și case.
Cad fulgi mari, cât porumbeii
Și fulgi mici, cât ghioceii.

Brăduleț, brăduț drăguț

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine!
Haide, hai, în casa mea,
Unde-i cald și bine
Pom de Anul Nou te fac,
Cu beteala am să te-mbrac
Și steluțe, o mie!

Ninge, ninge – poezii de iarnă ușoare

Ninge, ninge, ninge-ncetișor

cade, cade câte-un fulgușor.
Hai copii la derdeluș
Hai copii la săniuș.
Ninge, ninge, ninge-ncetişor
Cade, cade-un fulg ușor
Câmpul, pomii-ntregul sat
Haina albă-au îmbrăcat.

Vine, vine iarăși iarna – de Elena Farago

Vine, vine iarăşi iarna,

Ninge-afară, ninge.

19
Mulţi copii afară sunt,
Laudă colinde.
Doar bunica stă în casă,
Spune o poveste.
Despre marele Iisus,
Spune o poveste.
Ger cumplit

Gol, în crivăț, stă-n ograda,

Omul nostru de zăpadă
Nici șoșoni n-are măcar
Nici mănuși și nici fular.
-Mama, adă-l la căldură,
Și să-i dăm că-i tare frig,
Ceai fierbinte și-un covrig!

Poezii de
iarnă pentru copii
Primii fulgi – poezii de iarnă pentru copii

Iarna scutură zăpadă

Peste pomi, câmpii şi case.

20
Cad fulgi mari, cât porumbeii
Şi fulgi mici, cât ghioceii.

Poezii despre mama

De ziua mamei – Elena Farago

Eu nu sunt destul de mare

Ca să pot să-nvăț măcar
De pe carte o urare.
Și nu sunt destul de mare
Ca să-ți dau un dar.

Dar îți dau o sărutare,

Ici, pe obrăjor
Și pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare zi
Cu atâta dor!

Zile lungi și voie bună

Îți doresc eu mult,
Și mă rog de flori să-ți spună
Să mă ierți, mămică bună,
Că nu știu mai mult!

Cea mai scumpă de pe lume – Nichita Stănescu

21
Mama cu copilul
Spune-mi care mama-anume
Cea mai scumpă e pe lume?
Puii toți au zis de păsări,
Zarzării au zis de zarzări,
Peștișorii, de peștoaica,
Ursuleții, de ursoaica,
Serpişorii, de șerpoaica,
Tigrişorii, de tigroaică,
Mânjii toți au zis de iepe,
Firul cepii-a zis de cepe,
Nucii toți au zis de nucă,
Cucii toți au zis de cucă,
Toți pisoii, de pisică,
Iară eu, de-a mea mămică.
Orice mama e anume,
Cea mai scumpă de pe lume!

Mama – Grigore Vieru

Mama cu copilul
Foicica dulce poamă
Toată lumea are mama,
Melcul, iedul, ursulica,
Puiul cel de rândunică.
Fuge noaptea și dispare
La tot puiul bine-i pare
Că din nou e dimineață
Și-și vede mama la față.

22
Chipul mamei – Lucia Muntean

Mama cu copilul
Chipul mamei minunat,
Astăzi singur l-am pictat:
Pentru părul ei frumos,
Inelat și mătăsos
Am luat rază de soare
Și am pus-o în culoare;
Pentru ochii arămii,
Frunză toamnelor din vii;
Pentru gură zâmbitoare,
Rozul parfumat din floare;
Pentru față ei cea fină,
Puful caisei din grădina.
Cu a inimii culoare,
Am pictat și-o sărutare
Pe obrazu-i luminos,
Că să-i mulțumesc frumos
Pentru toate câte face,
Pentru că mă crește-n pace!

Mama – George Coșbuc

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară

23
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipești-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au,
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci s-asculți povestea ei
Și stai îngândurată.

Și firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă,
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când firul se desfiră…
Te uiți la el și nu-l ridici,
Și fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!

La geam tu sari deodată,

24
Prin noapte-afară lung privești –
Ce vezi?” întreab-o fată.
Nimic… Mi s-a părut așa!”
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:
Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,

Aș mai trăi o viață.
E dus și voi muri dorind
Să-l văd odată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!”

Afară-i vânt și e-nnorat, ,

Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat –
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus și nu mai vine!

25
Și-adormi târziu cu mine-n gând,
Ca să visezi de mine!

MAMA – Nicolae Labiș

N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune.

Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Și c-ai albit, mămucă, ai albit.
Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu știu cum să cred atâtea vești,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinerești.

26
Poezii de dragoste

De dragoste – Nichita Stănescu

Ea stă plictisită și foarte frumoasă

părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat și pe sine
cum atârnă pe ceafă scaunului.

Eu mă înec în lumine
și scâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dintâi din gură,
dar ea știe că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfățișează pe când
ea stă plictisită și foarte frumoasă
și eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

27
Poem – Nichita Stănescu

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi

și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…

Iubire – Lucian Blaga

Iubeşti – când ulciorul de-aramă

se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana

ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre

vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă

că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

28
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Cântec în doi – Lucian Blaga

Şi vine toamna iar’

ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm

brânduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi —
nu ştim, dar suntem doi.

De-ai şti… – Veronica Micle

29
De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,

Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,

Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,

Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

Definiţia iubirii – Romeo Morari

Tu eşti asemeni cupei din străvezii cristaluri

Cu încrustaţii pure şi unduiri uşoare
Din tine pot să soarbă, în sacre ritualuri
Şi gurile păgâne şi cele-ncepătoare.

Tu stii s-ascunzi in tine, ca într-un tabernacol

Extazul şi durerea – împreunare grava,
Când sârutarea-ţi dărui se-ntâmpla un miracol:
Veninul pare dulce, şi-ambrozia otrava!

30
Cântec de dor – Nichita Stănescu

Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

31
Poezii de dragoste de Mihai Eminescu

Ce e amorul? – Mihai Eminescu

Ce e amorul?
E un lung prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ţi-l leagă,
Incât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag

In umbra de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar şi cerul şi pământ

Si pieptul tău se bate,
Şi totu-atârna de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
32
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta

De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.

De ce nu-mi vii – Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,
S-aşază bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, vino iar în al meu braț,

Să te privesc cu mult nesat,
Să razim dulce capul meu,
De sânul tău, de sânul tău !

Ti-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne plimblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori ?

33
In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei …
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea !

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii …
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

De câte ori, iubito – Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheață mi-apare înainte:
Pe boltă alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche-nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

34
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec și îngheț,
Când nu te pierzi în zarea eternei dimineți.

Dorinţa – Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din creştet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

35
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,

Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cada rânduri-rânduri.

Departe sunt de tine – Mihai Eminescu

Departe sunt de ține și singur lângă foc,

Petrec în minte viață-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân că iarnă, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în față-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
S-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parcă-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu te strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieți…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,

36
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls…
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!

Iubind în taină – de Mihai Eminescu

Iubind în tainã am pãstrat tăcere,

Gãsind cã astfel o sã-ți placã ție,
Cãci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigãtoare visuri de plãcere.

Dar nu mai pot. A dorului tãrie

Cuvinte dã duioaselor mistere;
Vreau sã mã-nec de dulcea-nvãpãiere
A celui suflet ce pe al meu știe.

Nu vezi cã gura-mi arsã e de sete

Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

37
Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea sã se-mbete.
Fã un sfârșit durerii – vin la sânu-mi.

38