FATA DIN MUNȚI

FATA DIN MUNȚI

În satul mic, ascuns în munți,

Pe drumul pașilor desculți,
Trăia o fată, o codană,
Cu ie albă și năframă.
Avea doi ochi lipiți cu smoală,
Mersul ușor de căprioară!
Mioarele le-avea în turme,
Prieteni, rugii de la mure.

Toți fagii munților bătrâni

O ajutau să țină-n mâini
Viața aspră, traiul dac,
Ce-l moștenise peste veac.

Am revăzut-o de curând...
Am întrebat-o surâzând:
-Ești tot acolo, sus, la vatră,
Lângă cuptor cu pâine caldă?

-Nu-mi pare rău ce am ales.

Nicicând, tu nu ai înțeles,
Iubirea mea de soare-n geam
Și libertatea unui ram,
Cu muguri verzi în primăveri,
Uitând de ziua cea de ieri,
Stăpâna crestelor din munți,
Acolo unde norii-s rupți,
Soră cu râul la cascadă,
Luând viața ca o pradă,
Eu am rămas cioplită-n piatră,
Urmașă din zeiță dacă!
VISE INOCENTE

Mă risipesc în gânduri, mă risipesc în fapte,

Și ziua mă cuprinde în albe candelabre.

Când noaptea, însă, vine, cu aripile negre,

Încep să uit de mine și tot în jur se pierde.

Atunci mi se deschide în față câmp cu maci

Și zborul tău de flutur, enigma-n care taci...

Mă regăsesc în zori, când altă zi începe,

Și-aștept să vină noaptea cu vise inocente.

SOARE ROȘU

Pârguite fructe cad,

La o margine de sat.
Întind mâna să le prind,
Cad, ca vis neîmplinit.

Dulce cais, la umbra ta,

Azi, adorm spre a visa
Florile din primăvară
Și-o iubire dulce-amară.

Aș vrea ca să retrăiesc
Clipele... un dar ceresc!
Soare roșu tace, sus
Și se duce spre apus.

PUSTIUL STRĂZII

Și-a fost o zi... și-a fost o seară,

A fost o zi de primăvară!
Aveai un chip, parcă, de rouă
Și-un glas vibrând ca o vioară!

Și, parcă, îmi erai în vis

Și imi șopteai: e interzis....
Eu te-am atins, ca într-o joacă,
Atunci ai plâns, cu promoroacă.
Şi m-am trezit, era târziu,
Și toată strada, un pustiu.

PICAJ

Sus, pe cer, aș vrea să fiu,

Strălucind, în argintiu,
O frumoasă, mândră, stea,
Lângă masa mea să stea...
Dar, trezită din visare,
Văd pământul cum răsare.

Meditez, și în picaj
Sărut glia pe grumaji.
Mă îngrop și mă adun,
La o margine de drum,
Lângă casa părintească,
E povestea mea frumoasă!

MI-E DOR DE EL

A cucerit pe facebook tot,

De la bunic pân-la nepot,
Având condei, în mâna dreaptă
Și alfabetul scris în șagă.
A scris de dor și de iubire,
Despre curata sihăstrie,
De-adâncul mării, de corali
Și de colină, verde plai!

A fost așa cum altul nu-i,

Al tuturor și-al nimănui,
Sfârșit de jale si de dor,
Plecându-și fruntea spre izvor.
Mi-e dor de el și de poeme
Ce vor rămâne-n timp, eterne,
Precum icoana din perete.
Mi-e dor de el și mult prea sete!
ARHIVE SENTIMENTALE

Adunat-am, într-o carte,

Zboruri line, sau tornade,
Povestit-am despre plug,
Sau de muntele pleșuv,
Gârbovit, admonestat,
De pâraie devastat...

Înfloresc livezi și lunci,

Primăveri, cu zile lungi,
Trec și verile, în zbor,
În decor multicolor,
Scris-am carte după carte,
Sentimente amestecate...

Doamna Toamnă, pe alee,

Duce pasul ei de zee!
Și-ntr-o iarnă, albă toată,
Cu zăpezi ornamentată,
Iau arhive din sertar
Și le ard cu un stejar.
Le-aș păstra, dar ce folos,
Timpu-a șters ce-a fost frumos.

MUZA DIMINEȚII

Muza mea, cu chip pictat

În Frumoasă de-mpărat,
Mă hrănești cu amăgiri,
Firul nopții îl deșiri...
Și îmi pui, în ochi, speranță,
Să am zile fără ceață.

Când ajung la apogeu,

Cred că sunt un semizeu!
Deschid ochii mari, căprui,
Sunt doar eu și cerb, un pui.
DOR DE MOȚI

Gândul meu, în dimineață,

Mă alintă, mă răsfață,
Și îmi pune, la picioare,
O potecă şi mult soare!

Și, așa, pornind, în zori,

Am ajuns la scăldători.
Râd izvoarele-n picaj,
Sus la munte, la baraj.

Vară caldă, luminoasă,

Mă îndemni să plec de-acasă.
M-or căta vecinii, toți,
Nu știu c-am plecat la moți.

CE-AȘ VREA SĂ FIU

Mă-ntreabă-n glumă, cineva,

Ce-aș vrea să fiu, în viața mea:
Un foc mocnit, sau cu scântei?
Toamnă târzie pe alei,
Sau primăvara îmbujorată,
De flori și soare sărutată?

Ce-aș vrea să fiu, sau ce am fost?

Ce sunt și dacă am un rost?
Sau ce voi fi, să zicem, joi,
Și îi răspund, râzând: în ploi...
Ele viață pun în tot,
Și cresc lăstarele cu rod!

PENDULARE

Tot mereu am pendulat,

De la rimă la vers alb.
Echilibru mi-am găsit
În sonetul obosit.
Încerc azi, încerc și mâine,
Îmi răspunde...nu-s de tine.
Mergi la glosă, epigramă,
Pe mine mă dă afară...

Încercai figuri de stil

Și îmi râse, un copil:
-Te știam poet de seamă,
Tu îmi pui arici în palmă?!
Un rondel îmi râde-n nas:
-Faci ocolul la atlas,
Literar, voiam să zic...
-Vezi, pamfletul nu-i pitic.

Toată noaptea-am hoinărit

Și în zori m-am liniștit.
Inventez un stil al meu,
Să îmi fie panaceu,
Toate rănile, pansate,
Toate doinele, cântate
Și când soarele apare,
Mă pictează într-o floare!

DIN NOU, ACASĂ

Am plecat să recompun
Toată viața, într-un pumn,
Din rubine, flori și stele,
Cu urzici și pietricele.
Jos, la vadul cel adânc,
Sălciile, încă, plâng...
Cu ochi verzi, îmi stă de pază,
Moleșită, o amiază.

-Nu te vreau înspre apus,

Multe zile-s, încă, sus.
Du-te acasă, la fântână
Și ia cumpăna de mână.
Apă rece, pe obraz,
Va spăla orice necaz.
Așa fac și mă îndrept
Spre casă, cu pas încet.

Mă așteaptă, în oglindă,
Chipul tău, brăzdat în grindă,
Și-n ulcica de pe masă
Strigă lut, cu gura arsă:
-Mult mi-e dor și mult mi-e bine,
Să fii, iarăși, lângă mine.
-Ai venit... cuptorul coace,
Zise fusul... vremea toarce!

SCRISOARE SCURTĂ

Îți trimit, din depărtare,

Două rânduri, o scrisoare,
Un simbol, o adiere,
De iubire, revedere...
Stă cireșul, obosit,
Trandafirul, ofilit.

Și mă uit, cu nostalgie,
La cerdacul de la vie.
Prispa casei stă să cadă,
Ploaia plânge în ogradă,
Vine toamna peste mine,
Te aștept să vii copile.

APĂ PLATĂ

Am trecut, din întâmplare,

Pe la casa dumitale.
Un popas, un mic popas,
Cât oglinda unui ceas!
Rotunjimi sunt peste tot,
Eu – tangentă, într-un loc.
Soarele e în amiază,
Umbrele le decupează
Din exoticii arbuști,
Puși, de pază, pe la uși.

Făcui pasul mai departe.

Acum știu ce ne desparte.
Eu vreau liniște-n făget,
Tu, viață sub un bec...
Vreau potecile din lunci,
Tu, asfalt fără butuci...
Vreau în râu năbădăios,
Tu, piscină „Albatros”,
Și-n micuţa cazemată,
Bei, mereu, doar apă plată.
GÂNDUL MEU CEL BUN

Soarele râde pe cer...

Gândul meu, nu fii stingher.
Toamna-și clatină paharul
Și îmi pune, în vin, harul
Să pictez alai de frunze,
Să nu spun că sunt ursuze,
Să descriu toamna târzie,
Să nu spun că e pustie

Să zâmbesc, spre cer senin,

Domnului să mă închin,
Să calc iarba, fără flori,
Să ajung la șezători
Până-n seară, când, pe drum,
Văd căsuțele cu fum...
Haide, gândul meu cel bun,
Nu fii, astăzi, taciturn.

SIMPLITATEA

Simplitatea e strivită, uneori, sub vorbe aspre

Şi, modestă și frumoasă, nu are-n arenă ace.

Are-o singură culoare, albul crinului deschis

Sub un cer cu mii de stele, unde Dumnezeu a scris.

Simplitatea e o formă de noblețe, adevăr,

O coroană de regină...mi-aș dori s-o port în păr.

Simplitatea e pe dealuri, în livezile cu meri,

E în limpezimea apei, e la cei fără averi.

E în verdele câmpiei, cu o mantie de flori,

Este în surâsul mamei, e-n privirea fără nori!

Dar cinismul o rănește, fără nicio vindecare

Și-o consideră, adesea, atribut fără valoare.
DAR CERESC

Nu, nu te-am uitat,

Cum aș putea?
În apa lacului,
S-a răsturnat tot cerul
Și acolo,
Oglindit în adânc,
Ești tu,
Cel care îmi tulbură
Nopțile,
Răscolind amintiri.

Umbre pe apă,
Mărturisiri târzii,
În liniștea și tăcerea
Unei zile de vară,
Aduc acel val
De liniște sufletească.
Flacără care arde,
Invizibilă,
E un dar ceresc, trecând
Barierele timpului.

SCRIS CHIRILIC

Această vară prea fierbinte

E dor legat de cele sfinte,
Ucenicia-n colb valah,
Lângă biserica din sat.

Acolo sunt bunicii mei,

Mai sus, în colț, lângă un tei.
Din lacrima picată-n drum,
Se-nalță, falnic, un gorun.

Mă-ntorc, ades, ca să inspir

Un fin parfum de trandafir,
O tinerețe fără moarte,
Cu scris chirilic, într-o carte.
CÂND VINE TOAMNA

Perfecțiunea-ntruchipată,
În chipul tău frumos, de fată,
Mi-aduce zâmbetul, în zori,
Și te culeg dintre scrisori.

Trecut-au ierni și primăveri

Și toate-mi par a fi ca ieri.
În mintea mea, ești neschimbată
Și gândul mi se face roată.

Se plimbă toamna, prin grădini,

Aruncă norii ploi, în spini...
Sunt frunze galbene, pe drum,
Dar știi și tu, ce să-ți mai spun?

Din anotimpurile toate,

Aș lua doar clipele lăsate
Departe, undeva, în munți,
Când ne plimbam, prin văi, desculți.

SĂRAC BOGAT

Timpul fugar nu îmi permite

Ca să visez o zi fierbinte.
Pot să te văd, doar, uneori,
Așa, prin pagini de scrisori.

Te-ai consolat și nu mai speri,

Peste tristețe, pui tăceri...
O toamnă-ți bate, lung, în ușă
Și amintirile-s cenușă.

Sărac bogat, cu ochii mari,

Pe fericire, nu dai bani.
Nu poți s-o cumperi, nici s-o vinzi,
Ți-e prinsă mâna în urzici.
NU POT SĂ PLEC

Departe sunt de tine, știu prea bine,

Mă chemi și mă dorești în lumea ta.
Aș vrea să vin, ceva în loc mă ține,
Zeița Geea leagă talpa mea.

Regretele, ce pot să-ți spun?

Le macină o moară-n site fine,
În razele carmine, ce apun,
Sub cerul cel ce spintecă destine.

Așa a fost, să fiu născută-n doină,

Pe dealul desenat cu un penel.
Nu pot să plec, nici dacă este moină,
Aprind un foc și mă-ncălzesc la el.

NUCUL DE ACASĂ

Bătrâne nuc, la umbra ta,

Am stat și poate voi mai sta.
Eu te iubesc de când, copil,
Mâna-am întins, erai un fir.
Când au trecut atâția ani?
Tu, vremii, nu vrei să predai
Nici brațul rupt de o furtună,
Nici taina nopților, cu lună,
Nici liniștea, ce te apasă,
Atunci când sunt plecat de-acasă.

Revin în fiecare an...

Aceeași zi, în calendar.
Prinosul tău, eu îl culeg
Și amintirile le leg
De mama, tata, sora mică
Și de bunic, și de bunică...
Dar va veni o zi în care
De frunza ta, dorul mă doare,
De ramurile, ce se-nalță,
Sub ceru-albastru, de acasă.
VARA, CA O BALERINĂ

Azi, din călimara mea,

Versul nu vrea a schimba
Nici culoare, nici destin,
Nu-mi vrea ziua un festin.

Îmi spune concis așa:

-Vara se va termina.
August dă drumul la berze,
Simfoniile-n orchestre.
Cântă toamna, ce se-arată
În rochiță creponată,
Arămie, prin grădini,
Aruncând cu frunze-n spini.

Anotimpuri de Vivaldi,
Stau, ascult, seara, sub arbori.
Vara e o balerină
Și pe scenă se înclină.

VORBE ȘI MĂRGELE

Nu-ți cer nimic,

Din ce-ai putea să-mi dai,
Nu că n-aș avea dreptate,
Nu că nu mi s-ar cuveni,
Doar pentru simplul motiv
Că nu-mi place să cer
Și, oricum, nu m-ai înțelege.

Vorbele sunt ca mărgelele,

Într-o zi, alunecă din șirag.
Risipite, adunate de jos,
Gânduri fragmentate,
Rămân cioburi fără valoare.
Nu-ți cer nimic.
Nu-mi place să cer.
BLOCATĂ ÎN TIMP

Am rămas blocată-n timp,

Pe o plajă cu nisip.
Aș pleca, dar un pirat,
Încă, nu m-a observat,
Și-apoi nu sunt o comoară
Pictez versuri, într-o doară.

Poate trece un Ulise

Și mă vede, din culise,
Să mă facă Primă Doamnă,
La alegeri, când e toamnă.

Fantomatice chemări,
Vechi iluzii, pe cărări
Presărate cu umor...
Râd și eu, că mult mi-e dor
De-o șuetă ,paravan,
Și prieten un biban

MARI POEȚI

Cântă cucul în vâlcele, singuratic, abătut.

Bate soare-n hornul casei și vântul, ca vălătuc.

Cântă mierla, într-un prun, decojit și crengi uscate,

Vine „Doina”, de la Nistru, Eminescu e departe.

Și Coșbuc, în vișini prinde, seara, când adorm toți macii,

„Cântece de vitejie”... dor mi-e de poeții clasici.

Leat cu mine, mai aproape, Păunescu mă așteaptă,

Să-mi deschidă tandru, bluza, să fim „Oameni de zăpadă”!

LUMINA TA

Deschide ochii, vezi frumosul, din tot ce azi te înconjoară,

Alungă clipele urâte, ca liliecii care zboară,
În peșterile-ntunecate, cu umezeală picurândă,
Tu ești o floare spre lumină, cu pas ușor și vorba blândă!

Și dacă soarele-n apus, de mine îți aduce-aminte,

Când, răsfirând pe față, raze, zâmbești știind că nu te minte,
Eu voi privi, din depărtare, lumina lui, lumina ta,
Cu inima de lacrimi plină, voi plânge, mă voi bucura!

ȘOAPTA MĂRII

Marea mea, mare frumoasă,

Ești când verde, când albastră,
Argintie-n zori de zi,
Violetă-n nopți târzii,
Aprigă și înspumată
Când furtunile aleargă,
Liniștită, ca o zână,
Când cerul te ia de mână.

Marea mea, cu plete-n vânt

Și cu valuri legănând,
Veghezi Dobrogea, să fie
Malul tău, înspre câmpie,
Primești Dunărea, cu ape,
De la munte, adunate,
Răsfirată, într-o deltă,
Cu un țipăt, de egretă.

Din Siret, până la Prut,

Moldovenii te aud.
Din ai lumii mari poeți,
Exilat fiind, la geți,
Stă la Tomis, mărturie,
Cel ce a știut să scrie
Despre tine, vers frumos...
Marea mea, șoptești duios!

PUSTIUL CUCULUI

Un pustiu de cuc cânta,

Vorba dulce spulbera
Și-mi bătea cuie în talpă.
Sunt rămasă fără vlagă.

Calc ușor, cu pas mărunt,

Pe sub umbra unui nuc.
Nu mă-nclin, nu mă aplec,
Zile vin și zile trec.

PANTOFUL

Îți plac prea mult pantofii mei,

Sau numai ce ascund în ei?
Eu te prefer desculț, în iarbă,
Când roua nopții stă să cadă.

Și uite-așa, înviorată,
De o privire ce se-arată,
Interesată de pantof,
Inspir adânc, alung un „off”!

IMPEDIMENT

Mă împiedic, pe cărare,
De o vorbă pusă-n cale.
Mă ridic, merg mai departe,
Cuget și îmi dau dreptate.
Cărăruia, bat-o vina,
Care este cu pricina,
Poate fi admonestată
Și închisă cu o poartă.

Este un impediment...
Drumul nu-i ales corect!
O iluzie crispată
Se învârte, ca o roată.
Voi pleca, este târziu,
Noaptea, drumul e pustiu.
Fac, spre Cer, o rugăciune:
Adu-mi, Doamne, zile bune!
PITPALACUL

Mi-a șoptit un pitpalac,

Ar fi bine ca să tac...
Nimeni nu va şti, vreodată,
Că am mâna înghețată,
Lângă casa cu mohor,
Într-o lună de cuptor.

Gardu-i rupt, grădina plânge,

Amintirea rău mă strânge.
Aștept serile târzii,
Aștept noapte, după zi.
Mi-a șoptit un pitpalac
Ar fi bine ca să tac.....

PĂPĂDIA ȘI PĂUNUL

Poezia m-a-ntrebat:
-Vrei ceva, în vers, pictat?
Tu gândește și adună,
Cât e, încă, vremea bună.
Și încep cu-o păpădie,
Răsărită pe câmpie:
A ajuns sferă perfectă.
Râde vântul, sub beretă.

Mult a fost, puțin mai este,

Până-oi fi, și eu, poveste,
Așezată-n Carul Mare
Și zâmbind, la întâmplare,
Unui fost amic rămas,
Jos, pe Terra, în impas,
Sau unui păun țâfnos,
Cu aripile în jos.
DILEME

Cu o mie de probleme,
Încurcată în dileme,
Îmi pun ochelari de soare,
La terasă ...oarecare,
Beau cafea și tot gândesc
Despre ce e românesc.

Un articol, în ziare:
Defăimare, poluare,
Mafioți și hoți de rând,
Peste tot, îți spun cuvânt
Într-o lume ce-i diversă
Și politica perversă.

Plânge unul, prin ogrăzi,

Că nu sunt autostrăzi
Țipă altu-n, gura mare
Că nu are de mâncare.
Jos guvernul, camarilă,
Față de popor ostilă.

Cum pot, oare, să ajut?

Vocea străzii, o ascult.
Țara asta, dată mie,
S-o păstrez, ca moștenire,
E frumoasă, e bogată,
Dar vândută și trădată.

MOARA ȘI MACII

Am zărit astăzi o moară,

Care macină secară,
Și cu ea toți macii roșii
Secerați, în toiul nopții,
Amețesc, tot ascultând,
Glasul apei, fremătând,
Tânguirile din maci
Și izbit gândul, când taci.

La mijloc de drum și timp,

Aș vrea mâna să întind,
Să cuprind, în brațe, spice,
Răsăritul să despice,
Ceru-n raze aurii,
Pe poteca, unde vii,
Între sălcii și răchită,
Vechea mea, dulce ispită,
Îmbrăcată în petale,
De la maci ieșiți în cale.

TATUAJ

Precum un murmur de vioară,

Va trece și această vară,
Învăluită în tăceri,
Despre un azi, despre un ieri.

Și plec, în toamnă, cu bagaj,

De definiții, tatuaj,
Pe umăr stâng, însemne scrise
Despre valori, în manuscrise.

Prieteni vechi, prieteni noi,

Aș vrea să nu vă pierd, în ploi,
Aș vrea cuvântul vostru gaj,
Că-n toamnă nu avem partaj.

CLIMA

În răcoarea munților,
Jos, în Valea Zânelor,
În păduri de conifere,
Clipocesc ape sub gene,
Între maluri istovite,
De stânci negre, străjuite.
Curg, în Dunăre, la vale,
Într-o vară, cu mult soare
Ce aruncă pe câmpie,
Căldură, cu dușmănie
Termometrul nu cedează.
Razele tot croșetează,
Câmpuri galbene, uscate,
De ploaie, nemângâiate.
Arde tot, ardem și noi,
Planeta este gunoi,
Chimizată-i maximal.
Clima, factorul real,
De schimbări, nu-i este teamă,
Frontiere nu cer vamă.

ENIGMATICE TĂCERI

La ceas de prânz,
Un soare a încins tot cerul.
Septembrie își pregătește
Costumul vechi și peticit,
Cu frunze galbene de nuc
Și cu penajul alb,
Al berzelor ce duc
Sfârșitul unei veri fierbinți,
Plimbată pe la sfinți,
În mănăstiri.

La patruzeci de grade plus,

Vacanțele pe masă-au pus
Uitatele iubiri și amintiri din vară.
Contemplativ, așez în vers,
Întregul microunivers
Unde respir, în timp.
O toamnă îmi aduce-n dar
Eliberarea din coșmar
A unei veri cu dinți...
Mă mint și minți.

A fost miraj,
Această vară în rochiță,
Cu albe flori, de lămâiță,
Care a pus, pe un altar,
În lacrimi, de mărgăritar,
Argint, din cerul nepătat
De nori și de furtună.
Mă regăsesc în peisaj,
Acorduri fine mă ajută
În pasul meu ușor, de ciută,
Să caut liniștea-n poieni,
În enigmatice tăceri,
De azi, de ieri...
DUSĂ-I VARA PE MIRIȘTI

Liniștea se instalează...
Dusă-i vara pe miriști,
După ce-a-ngrozit pădurea,
Cu mulțimea de turiști.
Plânge toamna-n depărtare,
Nu de foame, nici de frig,
Doar la gândul că apare
Echinocțiul, pe un ring.

Și înaintează noaptea,
Întră-adânc în defileu,
Jubilează-n toată zarea
Lângă ram de fag ateu.
Merg acum, la ceas de seară,
Prin grădină, să adun,
Fructe coapte, pentru toamna
Ce s-a-mpiedicat pe drum.

DOUĂ STELE

Hai cu mine, ne vom pierde între valuri înspumate,

Răsărind, în bolta nopții, peste unduiri de ape...

Două stele plutitoare, pe albastra mare, lină,

Răsfirate-n dimineață, în buchete de lumină!

Scufundate, în adânc, ne prefacem albe perle,

Vom cutreiera pământul, vom dansa în cafenele.

Și în marile orașe, sub lumini strălucitoare,

Vom uita singurătatea, undeva, la mal de mare.
EU ȘI MAREA

Când totul arde sub un soare, aprins de dragoste și dor,

Am tot pământul la picioare și marea-mi spune s-o ador.

Răcoarea valului mi-aduce o zbatere adâncă-n piept,

Înseninează orizontul și mă învață să n-aștept.

-E viața asta insipidă, tu dă-i tandrețe, dacă poți,

Și o cuprinde, inocentă, în ascunzișul unei nopți.

Ascult la marea ce-mi aprinde un vis în nopțile de vară

Eu o iubesc, ea mă iubește...vrăjite suntem de-o chitară.

SUS, PE MUNTE

Drumu-i lung, cărarea-ngustă,

Zarea-i verde...o lăcustă!
Hai, cu mine, sus pe munte,
Unde vulturul se-ascunde
Hai, cu mine, în hățiș,
Noaptea vine pe furiș.

Prindem stelele din cer

Și facem un fișier...
Vedem care-i cu noroc,
Descântată, în ghioc,
Răsturnată peste casă,
Chipul tău să-mi amintească,
Să rămână desenat
Pe o margine de pat
Și purtat în veșnicie,
Într-un vers de poezie!
AMINTIREA DE ACASĂ

Trecui râul jumătate...

-Haide, vino, că se poate,
În vârtej de ape reci
Sufletul ți-l răcorești.
Te aștept sub o răchită,
Ziua asta ți-e sortită
Ca să-ți fie bucurie
Cu gând bun și implinire!

Haide, vino mai aproape,

Sălcii verzi clipesc din pleoape.
Luna pleacă la culcare,
Soarele pe cer răsare
Îți așterne la picior,
Vis frumos, pictat cu dor
Într-o toamnă ce păstrează
Amintirea de acasă.

GREȘEALĂ

Tu m-ai sunat?
A fost greșeală?
Și eu grăbită
Să-ți răspund,
Fugind pe scară,
Era să cad....
Nu-ți fă probleme,
Am plecat.
Pe care drum?
Nu-i important,
Nici toamna
Nu m-a întrebat
Ce gânduri am?

Rămân în urmă
Amintiri,
Le-am așezat
Pachet, la ușă,
Într-un rucsac,
Era prea greu
Și nu știu dacă
Drumul meu
Are urcuș,
Sau povârnișuri.

Adio, deci,
Iubirea mea,
Nu regreta,
Nu mă-ntreba,
Oricum aseară,
În album,
O poză am uitat
Să pun...
Și telefonul a sunat
Doar din greșeală.

MENTALITĂȚI

Când ziua-n noapte se destramă, aș vrea pe-un umăr să așez

Obrajii palizi, gândul tainic, dorința să te-mbrățișez...

Ca flori mărunte, zile trec, ducând, în coș mocnit, calvar,

Singurătatea prosternată la o icoană, în altar.

Și dacă-mi este dor de tine, nu îndrăznesc ca să te chem,

Există reguli, discipline, mentalități, într-un barem.

Aș da orice să rup zăgazuri, ca stavilă, ce-mi stă în cale

Dar nu găsesc puterea încă, s-arunc afișele în vale...

RELICVĂ

În întunericul mocnit,
La geamul care-i adormit,
Cocoșul cântă ne-ncetat,
Dă deșteptarea... ai uitat
Că este toamnă, ziua mică
Și echinocțiul nu ridică
O barieră la trezire,
De ce clipești... nedumerire?

Pe drumul care leagă case,

Ce au la ochi, obloane trase,
Cu faruri slabe, de mașină,
Trece tractor, trece combină.
Amestecat fiind, printre ele,
Cu greu își face loc, alene,
Un căruțaș, cu doar un cal,
Relicvă-n satul de pe deal.

VIOLENȚA DOMESTICĂ

Știi tu, oare, cât te doare,

Când o palmă oarecare
Te lovește-n grabă mare?
Știi tu, oare, că Ionică,
Ia exemplul, fără frică
De la Ion și dă-n amică?
Știi tu, vorba aruncată,
Uneori, este o piatră?

Lașitate, răzbunare,
Animalic-retardare,
Violență-ncrâncenare,
Toate, aspru pedepsite,
Fără stres, cu ceva minte,
Rezolvarea-i în cuvinte
Și în legi ce, cu respect,
Sunt votate cu antet.

APE TULBURI

Înot în ape tulburi,

Încerc ca să mă prind
De-un fir firav din trestii,
Pe care l-am zărit.

Apusul îmi șoptește:

-Ce soartă ai avut...
Te voi preface-n nufăr,
Să nu te pierd în lut.

Mă consolez cu gândul
Și scutur din aripă,
A fost odată vară...
Acum e toamnă-n prispă.

SUSPANS

Toamna a pășit, discret,

Cu o frunză, un caiet,
Crizanteme ce-nfloresc
Și gânduri ce hoinăresc.
Aripi galbene-a întins,
Aurind poteci de vis,
De la marea cea albastră
Pân-la munte, în fereastră.

Privesc cerul fără nori,

Fără ploi, fără ninsori,
Cu un soare cam tăcut
Și lungi raze, ca un scut.
Privesc vrăbii în alun,
Ciripind, peste un drum.
Stau porumbe la cules,
Stau și viile-n arest.

Un știulete rătăcit,
Drumul nu l-a mai găsit,
E în câmp, orfan și trist,
Lângă un mistreț pestriț.
În pădure, dezveliți,
Stau copacii, obosiți.
Vântul singur a rămas
Să creeze un suspans.

ÎN VALURI

N-aș vrea să înțelegi greșit:

Am drumul, azi, acoperit
De ape.

Nu văd lumină-n răsărit.

Un întuneric stă, mocnit,
În vale.

Să urc spre tine, chiar nu pot,

În fața mea, este potop
Fără de maluri.

Înalț o rugă către cer,

Încerc să zbor, dar aripi pier
În valuri.

E trist, dar nu pot să-mi revin

Și ziua toată mi-e suspin,
În ploi ce cad.

Și mor încet, lăsând regret,

Nu pot veni, nu pot s-aștept
În vise tulburi

Ruina urcă peste gard,

În suflet nu mai am palat
Și tac...

REVINO

Mă-ntreabă munții și mă cheamă:

-De ce-ai plecat? Revino-n seară!
Noi, pașii ți-am păstrat sub frunze,
Chiar dacă-s galbene, ursuze,
Te-mbrățișează cu mult dor...
Tu ești a noastră, ești a lor!

Povestea ta nu o vrem tristă.

Aterizează pe o pistă
În pajiștea alpină, sus,
Ne-om bucura într-un apus
Și mai în vale, după deal,
Te-așteaptă doina, în caval.
BOB DE ROUĂ

Ce faci, Iubire, bob de rouă, pierdut în soarele de vară?

Pe unde pașii tăi aleargă, sau obosiți se așezară?

Din depărtare, vine bruma și semn îmi face, mă cuprinde,

În noaptea rece mă-nfășoară cu înghețatele cuvinte...

Mi-e dor de tine, de căldură și zâmbetul îmbietor,

Mi-e dor de verdele pădurii, azi frunze galbene-n decor!

Nu-ți face griji, eu voi uita cum vara repede s-a dus
Și amintirea umbrei tale se pierde-ncet, într-un apus.

UN CEASORNIC

Valul urcă și coboară, o corabie plutește...

Încotro se-ndreaptă, oare, cu ce gând, cu ce poveste?

Nimeni nu-i știe destinul, poate este scris în astre,

Poate vântul suflă-n pânze, poate piere-n mări albastre.

Nu vei ști nicicând urmarea unei zile care vine,

Tu înalță spre cer ochii, clipa asta-i pentru tine...

Azi te bucură de soare, de natura veșnic vie

Și de inima ce-ți bate – un ceasornic în cutie!

CELUI PLECAT

Astăzi, mica mea grădină

Abia mișcă și respiră,
Pusă între leoparzi
Care o doresc drept gaj.

Dimineața, pe lumină,
Pică raza și suspină
Pe-o gutuie rotunjoară
Și o pară gălbioară.

Prunul tace, s-a uscat,

Ploaia-n vară l-a uitat,
Merii toți au frunza roasă
De omida cea păroasă.

Mai în vale, lângă mine,

O vecină îmi vrea bine,
Pune nucile-n paner,
Cu vântul corăbier.

Roșioara s-a mănit,

Ananasu-i ofilit
Și se-ntinde, în cerdac,
Umbra celui ce-a plecat.

ERA O TOAMNĂ

Mă-ntreb, adesea, unde ești,

Pe ce cărări, în ce povești
Pășești zâmbind, sau poate trist,
Dacă ți-e pasul obosit,
Dacă adormi, în ceas târziu,
Dacă, în casă, ți-e pustiu?

Era o toamnă împrejur,

Ca o cupolă, abajur,
La luna care lumina
Făptura mea, făptura ta.
Aș vrea să pot să mă întorc
La tine-n suflet, să am loc,
Dar e târziu, e toamnă, frig,
În somn adeseori te strig...

PRIMĂVARA DIN SUFLET

Te-am regăsit printre visele mele

Cu flori de păducel...
Dimineața, miros reavăn de pământ,
În urma tractoarelor
Care brăzdau câmpul,
Ajungea până la mine...
Câți ani, cu vară fierbinte,
Te-au prins în lanul de grâu copt?

Apusuri fără număr

Ți-au aprins ochii
Și au lăsat, în ei, nostalgia
Zilelor care au trecut,
Nopțile calde de vară
Te-au îmbrățișat în umbra lor
Și toamnele ți-au pus, la picior,
Rodul lor bogat.

Ai trăit o viață pe care alții

O cunosc doar din romane.
Ți-am fost aproape,
Te-am înțeles și te înțeleg.
Orice lucru făcut din pasiune
Îți aduce liniște și pace!
Eu te iubesc așa cum ești,
Cu iarna în păr și primăvara în suflet!

TE-AM VISAT

Ți-am pictat chipul în vis.

Eram în tren, între două gări.
Se perindau, la geam, câmpiile,
În culori tomnatice,
Într-un apus de soare,
Cu ploaie clandestină,
Peste felinarele gărilor,
În ceață...

Nu era primul drum

Pe care îl făceam împreună,
Dar ceva îmi șoptea
Că este ultimul...
De fapt, ți-am pictat
Doar ochii,
Două stele vii care se pierdeau
În intunericul nopții.

BĂTĂI DE CORD

Și vine din uitare și vine de departe,

Un telefon ce sună târziu... târziu, în noapte.
La capătul de lume, e soare sus, pe cer,
La mine e doar luna și gândul cel stingher.
Șoptește vocea caldă, ca un suspin de ape:
-Aș vrea să fii cu mine, aș vrea să-mi fii aproape.
Viața e o junglă, cel slab este învins.
Vei crede oare-n mâna ce astăzi ți-am întins?

Hipnotizată, parcă, de glasul cel vrăjit,

Bătăi de cord răspund și timpul răzvrătit
E fulgerat de-un vis, speranță încă vie,
Dorind o-mbrățișare si-o clipă de iubire.

ZIUA DE IERI

La noi acasă e pustiu

Și totul sună a târziu...
Doar pașii toamnei, duși de vânt,
Stăpâni sunt pe așezământ.

Portița greu se mai deschide,

De pază nucul stă cuminte,
În hornul casei, nu e fum
Și niciun trecător pe drum

În rest, sunt toate cum le știi:

Prin geamuri, zorii străvezii
Alunecă spre colț uitat
Și-ntreabă dacă ai plecat.

Pe masă, vaza-i fără flori,

Pe raft – o poză în culori
Și agățat, lângă perdele,
Păianjen pânza o așterne.

Din drumul tău, nu te întorc.

Oriunde poți găsi un loc,
Dar niciodată, nicăieri,
N-aș vrea să uiți ziua de ieri.

GLAS DE CLOPOT

Hai să facem o-ncercare,

În gânduri, o separare,
Neghina, de bob de grâu,
Egoistul dus în râu.

Hoții toți, într-o celulă,

Demagogii duși pe lună,
Mincinoșii într-un schit,
În genunchi, la pocăit.

Să vedem ce-a mai rămas,

Dacă se aude glas...
Glas de clopot, la unire,
Voi români, legați de glie.

CAMELEONIC

Se-ascunde toamna în porumb și în albastru ananas

O prepeliță-și pierde cuib și ziua-n urmă a rămas.

Nostalgic, mi-ești tablou de toamnă, mă-nvălui azi în amintiri,

Când altă toamnă defăimată se închina la mânăstiri.

Dar să revin, te am în față, cameleonic te îmbraci,

În ochii tăi așezi doar brumă și umbra goilor copaci.

Prozaic, te privesc cu teamă, mă vei uda cu ploi mărunte,

Îmi vei trimite vântul rece, iar frunzele mi-or șterge urme.

LA UȘA MEA

Cine ești tu,

Să-mi hoinărești prin gânduri,
Să-mi alungi somnul,
Să-mi cerni zăpezi în suflet,
Fără să-mi ceri voie?
Ți-am deschis eu, ușa?
Nu-mi amintesc.

Dar ai dreptate:
Am fost odată împreună,
Când citeam, la lumina lămpii
Și fluturi roiau în jur,
Departe, în munții
Ce aveau căciuli sure
Și plete din păduri.
Nostalgic și melancolic,
Ai păstrat seninul zării
Și gustul vinului...
Din care mare ai venit
Și care val te-a răsturnat
La ușa mea?

PICTURĂ DE MONET

Inocentă și suavă, ca un bob de rouă-n zori,

Lacrimă de despărțire, pe petala unei flori,
Aștepta febril momentul unui adevăr nespus:
-Toate trec, tu uită totul, uită ziua ce s-a dus.

Încep ploile mărunte sub un cer în gri culoare,

Știu, ai fost frumoasă odată, poate chiar seducătoare,
Dar acum, în prag de toamnă, te voi integra, discret,
Printre frunzele pădurii, pe o pânză de Monet.

UNUI SCRIITOR

Am intrat din întâmplare,

La o terasă oarecare,
Lângă mine-un scriitor
Telegrafia de zor,
Butona şi adâncit,
Între file de citit,
Nu mi-a observat prezența,
El colabora cu presa.

Sau, se pare, din trecut,

Nici nu m-a recunoscut,
Dar la ușă, la plecare,
Puse ochelari de soare
Și-mi zâmbi, pe sub lentile:
-Te știu bine... te știu bine.
Scrii poemele pe frunze
În metafore ascunse
Și des mergi la vorbitor
Cu sufletul prins în dor,
Vers intins ca o liană,
În pădurea tropicală!

CURGE TOAMNA

Hai la mine, să vorbim,

Despre Zelea, despre vin,
Despre Ștefan, despre Noica,
Despre regi, sau perestroika,
Despre Solomon și David,
Ars poetica sau Darwin.

Curge toamna, curge-n ploi,

Ca singurătatea-n doi.
Dezvelite de cuvinte,
Gândurile rătăcite
Zboară-n dimineața rece,
Pică frunza, vremea trece!

FRAGMENTE

Fragment de gând,
De timp și de lumină,
Brăzdează adânc
În ziua care vine
Și lasă-n urma lui
Un tremur,
Și gustul dulce,
De smochine...

În ochii verzi,
Păstrezi vigoarea
Din vara caldă
Ce s-a dus,
E toamnă acum
Și moare frunza,
Pe-asfaltul lunecos
Și ud...
Legate-n lanțuri,
Trec tramvaie,
Metrou aleargă
Sub pământ,
Aleg fragmente
Pulsatile
Din ochii toamnei
Și le vând.

ECHILIBRU

Întâlnesc toamna în drum:

-Unde te grăbești acum?
Mă întreabă cam ursuză,
Ascunsă după o frunză.

Liliac nu-i înflorit,

Soarele a adormit,
Ploaia, ca un evantai,
Se ridică peste plai.
Ramul negru, de răchită,
Plânge valea istovită
De vacarmul dintr-o vară,
Lângă lanul de secară.
Ziua, mică s-a făcut,
Berzele au dispărut.
Crizantema credincioasă
A rămas, zâmbind, sfioasă.

-Mă grăbesc spre balansoar!

Ți se pare cam bizar,
Dar acolo-n echilibru,
Mă împac cu anotimpul.

ÎN CARPAȚI

Cât o mie de cuvinte

E o scurtă-mbrățișare,
Brațul tău ce nu mă minte,
Îmi aduce alinare.
Vii cu zorii dimineții,
Bați, timid, la ușa mea
Și-mi aduci, dintr-o grădină,
Floare ruptă sub o stea.
Îmi pui bucurii în palmă,
Haina zâmbetului cald,
Vrei să uit că este toamnă
Și, în sobă, brazii ard.
Un octombrie și-arată
Toți bostanii adunați.
Trece toamna, colorată,
Peste vârfuri, în Carpați.

ANONIMI

Hai la mine, în grădină,

Să faci baie de lumină,
În amiezile când cad
Raze, peste vârf de brad.
Iarba zace moleșită...
Când e verde, când vopsită
În argintul de la soare,
Ca un vis care nu moare.

Stă un melc în cochilie.

Buburuza nu mai știe
Încotro s-o ia, la pas,
Și îmi zboară pe obraz.
Liniștea iubire cerne,
Anonimi rămași în vreme,
Vom fi suflete pereche,
Adunând anii în cete!

VOI PLECA

Și când zilele de vară au trecut precum un fum,

Mă aplec spre firul ierbii, bucuria s-o adun,
Risipită pe cărarea unui dor încă nespus,
Înțeleasă doar de mine, într-o clipă ce s-a dus...

Acum, frigul mă îngheață, despicate nuci troznesc,

O gutuie e rămasă, rătăcită într-un vers...
Liniștea-n adânc coboară, geme vântul în grădini,
Voi pleca și eu cu toamna și alaiul de ciulini.
SPERANȚE

Gândul meu se suprapune peste file-n calendar

Și cu ace de pe culme soarele aruncă jar,
Fantomatic, fiindcă-n suflet sunt cuprinsă de îngheț:
-Hai, zâmbește, nu fii tristă, zice-un cintezoi glumeț!

Îndrăznește să fii tandră şi nu lua în seamă tot,

Clipa vine, clipa trece, toamna-i anotimp despot:
Dă porunci, adună roade, le zdrobește-n malaxor
Și pe chipuri pune umbre, închizând cărări de dor.

Dar târziu, când vremea trece, neaua albă dă sclipiri,

Șterge lacrima tăcerii, șterge și din amintiri.
Orizontul se aprinde, sărbătorile sosesc
Cu brad verde și beteala dintr-un coif împărătesc.

CARTEA MEA

Risipite, adunate,
Gândurile într-o carte
Alungă monotonia
Și-mi pulsează-n ochi privirea –
O scânteie de viață,
Floare în mușcată creață!

Soare alb e pe câmpie,

Argintie broderie...
Toamna-n șal de carnaval
E-aruncată peste deal.
Și zâmbesc brândușe-n vale,
Ca și zile-n sărbătoare!

Cartea mea, cu file noi,

Îmi dai viața înapoi?

ÎNTÂLNIRE CU TOAMNA
Am zărit toamna-n făget,
Pe un drum cu parapet,
Sta lipită de o stâncă,
Privind valea cea adâncă,
Soarele ascuns în nori
Și copacii în culori,
Gând malefic la un corb
Ce-și pândea norocul orb.
...................................
Am chemat toamna acasă,
Cu vin roșu pus pe masă.
M-a-ntrebat de am pastramă
Și-a promis că vine-n seară,
Îmbrăcată-n crizanteme,
Cu romanțele sub gene,
Cu pantofi galbeni din frunze
Și cu zâmbetul pe buze!

ESPLANADA

Uit de ieri și-mi fuge pasul către ziua care vine,

Zumzăie întreg orașul, ca și stupul de albine!

Și mă pierd în miezul zilei, ca un trecător grăbit,

Văd, răsfrânt într-o vitrină, un soare cam zdrențuit,
Frânt de aripi, peste șine de tramvai aglomerat
Și rostogolit pe fața unui zâmbet de băiat.

Esplanada unui teatru, încadrată cu reclame,

Face ziua mai frumoasă, uit de mine și de toamne.

OCHII MAMEI

Ca turbane pe morminte,
Stau bostanii copți la minte.
Ceapa roșie, în funii,
Trage grinda de la cuhnii,
Și, în beci întunecos,
Mustul e întors pe dos.
Spumegă, se face vin,
Cu adaus de pelin.

Ruginită, pe podea,
Stă o coasă, pe saltea,
Dintr-un fân uscat, în vară,
Acasă, pe ulicioară.

Și în vârf de plop înalt,

Toamna haina și-a schimbat,
Galbenă și arămie,
Vrea să-mi dea frigul și mie.
O gutuie arătoasă
Mi-a țintit priviri, pe masă,
Și în jur, pe scăunele,
Văd doar ochii mamei mele.

VINE IARNA

Nu e glumă, nu e toamnă,
A căzut zăpadă-aseară.
Stă Negoiu-n nemișcare...
E polei, venind și ploaie.
Transfăgărășanu-ngheață
Și așteaptă o povață.
Transalpina stă și ea,
Întinsă ca o curea...
Drumul Regelui, numită,
Când frumoasă, când hulită.

Munții mei, cu vârfuri sure,

Mulți au vrut ca să vă fure...
Ruși și turci, austrieci
Și-au frânt aripi, pe poteci.
Și acum nu pot să tac...
Ați văzut picior de dac
Ducând, falnic, un stindard,
Lupul, cu un șuierat,
Ca să sperie străinii,
De la vest, veniți cu spinii?

ARGINȚII IERNII

Cu un zâmbet de regină
Pune iarna în vitrină
Sărbătorile-n afiș
Și cu gerul pe furiș...

Mulți o văd nevinovată,

În rochiță, albă, toată,
Cu mărgelele din brazi
Și cu țurțuri pe obraji,
Lacrimile înghețate
Și iubirile uitate...
Dornică de-mbrățișare,
Lângă focul din odaie

Iarna mea de ce mă minți

Când îmi pui în păr arginți
Și imi spui că sunt frumoasă
Am oglindă pe o masă...

CASTELUL PUSTIU

A fost, odată, un castel,

Pictat, în munți, cu un penel,
Cu ziduri groase, de granit
Și cu păduri împrejmuit.

Avea creneluri pân-la nori,

Întunecate-ascunzători,
Și săli de bal, sub candelabre,
Când ziua se pierdea în noapte.

E agonie și extaz,
Să stai acolo, printre brazi.
Singurătatea bate-n geam
Cu frumusețea unui ram.

Și, fantomatic, din castel,

Auzi cântând un menestrel,
Sub fulguiri de lună plină,
Atunci când liniștea-i deplină.

A fost, odată, o crăiasă,

Frumoasă ca o chiparoasă.
Apare, pudică-n iatac
Și mă prefac că nu o plac.

Dar, dor venit de peste veac

Mi-aduce muza, ca un leac.
Fac plecăciuni, zâmbesc și scriu
Despre castelul cel pustiu.

DRUM BUN

Acum eu voi pleca de-acasă,

Într-o câmpie galben pal,
Lăsând mușcata în fereastră,
Sus, în căsuța de pe deal.
Închid zăvorul la portiță,
Mai fac doi pași și mă întorc –
Mă strigă strugurii, din viță,
Că am uitat să-i pun în pod.
Un măr căzut, în iarba udă,
Cu roșul soarelui din vară,
Voia ca să-i dedic o odă,
Rămas de pază... cu o pară.
Lângă fântână stă stejarul,
El nu se plânge niciodată,
Privește, îndelung, asfaltul
Și frunza lui îmi spune-n șoaptă.

-Drum bun – așa este-n viață,

Nu poți să fii legat pe veci
De casa veche părintească
Și ale munților poteci...
Te-așteaptă-ntinderea câmpiei
Și trepidantele orașe,
Nu-ți părea rău, e-n legea firii
Să vezi mai mult, să poți cunoaște.
Și dacă dor îți e, vreodată,
De casa unde ai crescut,
Revino, te-așteptăm la poartă
Și vom fi iar ca la-nceput.

DATE EXACTE

-Când te-ai născut, frumoasă fată, cu ochii tăi sclipind în soare?

-La secerat, răspund, zâmbind, după o zi de sărbătoare!
M-a botezat mama, în grabă, când fulgera Sfântul Ilie
Și nașa mi-a adus, în dar, cusută-n fir, o albă ie!

Bunica s-a cam supărat... Maria, să mă cheme, zise,

Dar tata spuse împăcat: Doar sănătoasă să ne fie!
Mai am doi frați, născuți în iarnă, la Dragobete e cel mic,
În recompensă... (la cel mare i-au pus nume de mucenic).

Dar tu când ai venit pe lume, arăți voinic și în putere:

-Eu, la culesul de porumb, am scos un țipăt, la vedere!
M-a botezat popa cu vin, într-un octombrie cu brumă
Și mi-a zis Luna, din senin, să am la mine vorba bună!

Și uite-așa ne-am cunoscut, exact în zi de primăvară,

El avea iarbă de cosit, eu mă scăldam în iaz, la moară.
Și totul ar fi fost perfect, dar într-o zi, la pașapoarte,
Un polițist ceru, direct, să-i furnizăm date exacte.

TE VOI URMA

Din care galaxie ai venit,

Pășind pe Terra, cu Magi din răsărit,
Ținând, în brațe, secera de Lună
Și ascultând, în taină, un greier mic de humă?

Sub bolta cea albastră a cerului, spre mine,

Vin unde hertziene, în glasuri și suspine,
Fascicol de lumină, de dincolo de nori
Și-același ADN este zidit în noi.

Cad perle de văpăi în infinit....

Din care galaxie ai venit?
Te voi urma oriunde, fără glas,
E tot ce știu, e tot ce mi-a rămas.
MANUALE ALTERNATIVE

O problemă-a mea ar fi
De ce unii ar citi
Manuale speciale,
În elitele școlare?
Mulți copii medaliați,
Înțeleg, sunt mai dotați,
Îi felicit și mă bucur,
În același timp și sufăr.

Sunt elevi născuți la sat,

Cine este vinovat?
Au și ei drepturi egale
A-nvăța din manuale
Cât mai bine programate:
„Veșnicia e în sate”.

ZIUA BUNĂ

Rădăcinile înfipte
În pământul ce nu minte,
Ne păstrează, sub picior,
Cânt de jale și de dor...

Vine glas de la străbuni,

Ca să fim astăzi mai buni,
Fără ură și ranchiună,
Românie, ziua bună !

Ziua ta să fie muncă,

Soare peste flori, în luncă,
Dăruire și răsplată,
Zarea, toată, luminată!

Fiii tăi să crească-n pace,

Păstrând datinile dace
În unire și iubire,
Pentru tine, Românie!
DESTINE

E-atâta nedreptate în lumea asta mare,

Privesc cu jale-n jur și inima mă doare...
Muncește zilnic, unul, cu brațele-amândouă,
Din zori și până-n noapte, când cade, rupt în două.

Se-nalță lângă mine un „mastodont”, clădit

Cu banii câștigați, furați, și umilit,
Săracul, se tot uită la zece lei pe zi,
Cum poate să-i împartă, ducând și la copii.

E-atâta nedreptate, sfidând, fără bun-simț,

Pe cei bătrâni rămași, rugându-se la sfinți.
Unii aruncă banii, se lăfăiesc în vile
Și alții-n țări străine își caută o pâine....

FARSA

Ea micuță, el înalt,
Într-o clipă-au rezonat
La o masă-n cafenea,
O iubire înflorea!

Invitată la plimbare,
Domnișoara, zâmbitoare,
I-arătă frumos inel,
Cu un diamant pe el.

Mâna, tandru îi întinse,

Scuturând, în ceașcă, vise:
-Logodită de curând...
Spuse fata, surâzând.

Complicat, puțin lezat,

Tânărul a și plecat.
Râse fata-n colț, retrasă,
Căci inelul... era farsă!
DESCHIDE

Bună dimineața, bade!

Sunt venită de departe,
Am trecut, din întâmplare,
Pe la casa dumitale.
Hai, deschide, că mi-e frig,
Toamna asta-i anotimp
Cam ciudat: la prânz, e soare,
Dimineața e răcoare.

Hai, că vreau să-ți povestesc

Și în palmă să-ți ghicesc,
Că-ntr-o zi, pe înserat,
Somnul îți e alungat
De o fată brun-roșcată,
Dar ca vulpea e șireată.
Mâine-n zori, urma i-oi pierde,
Ca mărgelele din pietre,
Deșirate, risipite...
Dar, tu vino și deschide.

PLEC MÂINE

Unde gândul meu se-abate,

Bate vântul frunza lin,
Și, deasupra unei case,
Cerul e mereu senin!

Dormitează și visează
Raza soarelui, în geam.
Hornul e gata să cadă,
Tristă-i vrabia, pe ram.

Cuibul nu și-a părăsit

Și așteaptă primăvara,
Liliacul înflorit
Și, trosnind, s-audă scara.

Scara care-i prăbușită,

Carii în tunel săpând.
Trebuia și ea vopsită,
Reparată, când și când.
În rest, totul e tăcere.
Nucul – veșnic împărat,
Trimite scrisori pe frunze,
Să mă-ntorc mâine, în sat.

SERTARUL

Gândul meu, gândul hoinar,

Vrei închis, într-un sertar?
Vrei să zaci pe o hârtie,
Sau în zbor de ciocârlie?
Gândul meu cosmetizat,
N-ai succes ornamentat...
Doar atunci când, gol, în ploaie,
Ești izvor curgând spre mare.
Când răsari, puțin ghiduș,
Ca femeia de sub duș,
Când alergi după tramvai,
Ca bărbatul după cai...

Gândul meu, ascuns în noapte,

Între miile de șoapte,
Glasul florilor din parc,
Frunza pică, pomii tac.
Strecurată, pe alei,
Privesc toamna. Flori de tei
Mi-au rămas în gând hoinar,
Le păstrez ca pe un dar
Dintr-o vară luminoasă,
Raza soarelui sfioasă
Și privirea ta de jar...
Să le-nchid, într-un sertar?

CERTITUDINI PIERDUTE

O mare albastră de cer

Inundă casele în lumina soarelui de toamnă,
Cald și darnic, ca o icoană în mâna destinului.

Odată, am crezut (certitudinea tinereții)

Că soarta este așa cum știi s-o creionezi, s-o colorezi,
Să-i dai vigoare, putere și înțelepciune.
Că nimic nu este întâmplător...
Dar râul: cum știe să-și aleagă cursul?
Un ram: cum știe când să-și deschidă florile?
Ziua vine după noapte și curcubeul după ploaie...
Nu mai am certitudini, le-am pierdut, în timp.

SĂRUT COPACII

E-atâta frumusețe-n jur

Încât nu pot să mă îndur,
Pas înapoi către un bloc,
Cu bec aprins, să mă sufoc
În patru ziduri de beton,
Să fac o baie şi s-adorm.

Prefer potecile de munte,

Vreau ca izvorul să asculte
Povestea mea, poate banală,
În noaptea neagră, ca de smoală,
În ziua-aprinsă în văpăi,
Cu toamna ruginie-n văi.

E-atâta frumusețe-n jur,

Încerc cât pot să mă adun.
Sunt fata ce-a crescut în munți,
Sărut copacii cei căzuți
De timp, de boală sau secure,
Zdrobind, sub ei, rugii de mure.

URMEAZĂ-ȚI VISUL

Urmează-ți visul, pas cu pas.

De-ai obosit, mai faci popas.
Dacă-ai căzut, să te ridici,
Dar niciodată să nu plângi!

Urmează-ți visul, nu-i ușor,

În fiecare zi....un zbor,
Efort și muncă, îndrăzneală,
Dar cine le mai ia în seamă?

Dacă atingi un apogeu,

Te vei simți precum un zeu!
Va merita? Desigur, da....
Şi spui, râzând: e steaua mea!

RÂDE PIATRA

Mioritic, pe un plai,
Cântă un cioban bălai.

Cobor valea jumătate,

Urzesc gândurile toate
Și îmi fac din ele zestre,
Înspre peștera cu iesle.

Acolo îmi este vatra,

Arde focul, râde piatra.

RELUARE

Dacă-aș relua viața mea,

Poate, nimic nu aș schimba,
Doar voalul de mireasă pus,
Într-o duminică-n apus...

L-aș împleti cu raze multe,

Cu viorele de la munte,
Cu fir de iarbă, rupt din luncă,
Și multe vise, drept poruncă.

L-aș prinde-n păr cu lămâiță

Și arzătoarea mea dorință,
Să-l port, în suflet, o viață,
Să-mi fie scut și chiar povață.

Și l-aș purta la fel ca ieri....

Prin multe veri și primăveri
Cu-același zâmbet inocent
Și cu iubirea testament.
DE-AR FI SĂ PLEC

De-ar fi să plec din România spre alte zări necunoscute,

Aș lua la mine, cu drag, ia și florile de măr, din curte.

Aș vrea să port, la mâna dreaptă, brățară dacică de-argint,

Cerceii, din cireșe roșii, ce râd, în soare, lângă schit.
La mâna stângă, un inel cu bob din spice încrustat,
Să pot avea mereu, în minte, lanul de grâu de lângă sat.

Aș lua, pentru identitate, o doină rătăcită-n munți

Și aș lăsa Masa Tăcerii sculptată-n piatră de Brâncuși.
În ochi mi-aș pune, în sclipire, Luceafărul din poezie,
Aș săruta și mâna mamei, semn de respect, la despărțire.

Carpații i-aș lăsa pe loc, câmpia, Dunărea și marea,

Știind, că-n vreme, mă întorc, când, în apus, le-aud chemarea.

LASĂ-MI VIAȚĂ

Lasă-mi timp să pot uita,

Lasă-mi timp să pot ierta.
Lasă-mi timp să pot iubi,
Lasă-mi zorii, zi de zi!

Nu îmi rupe din aripi...

Lasă-mi zbor de potârnichi!
Lasă-mi, noaptea, somnul lin,
Lasă-mi vin fără pelin.

Lasă-mi, viață, tot ce crezi.

Lasă-mi verde, în livezi,
Lasă-mi câmpul, cu narcise,
Și poemele nescrise....