Autor: Teodora Dumitru

Mai la deal de casa noastră cu muşcate la fereşti,

Era o câmpie-ntinsă parcă ruptă din povesti.
De când am venit pe lume lângă ea m-am pomenit
Şi fiind copil la țară, acel câmp l-am indragit!

Era locul meu de joacă, cel mai drag și cel mai sfânt,
În ochii mei de copil era raiul pe pământ!
Ne-adunam mereu acolo cu copii de vârsta mea,
Anii cei curați de atunci nici acum nu-i pot uita!

Alergam prin iarbă crudă printre mii de floricele,

Ascultam păsări cum câtă şi-nalțam imnuri cu ele!
Peste cerul clar al verii când se mai ivea vreun nor,
Ca să nu ne strice joaca pleca și el călător.

Cât era ziua de mare timpul nu ne ajungea,

Când ziua-şi închidea pleoapa, venea mama ne striga…
Şi striga dar cin’ s-audă… ne striga de multe ori,
Că, dacă ne-ar fi lasat, ne jucam până în zori!

Nouă pietre, baba-oarba, țară, țară vrem ostași…

Şi atâtea alte jocuri la care eram părtaşi,
Ne fura timpul în grabă, că nici nu băgam de seamă,
Prin clepsidra ce nu iartă s-au scurs anii fără teamă.

Uite aşa, pe rând s-au dus verile copilariei,

Acolo în raiul nostru pe câmpia bucuriei…
Nu pot spune în cuvinte, de-acei ani cât mi-e de dor…
De prietenii de joacă şi de câmpul plin cu flori!

Versuri: Viorel Marele

Să fii cinstit, să judeci drept,
Să fii milos cu toţi sărmanii,
Iar lumii, să îi porţi respect
Să nu te întineze banii…

Să nu-ţi vinzi sufletul curat,

Pe-un pumn de bani, oricin-ţi-ar cere
Păstrează-l alb imculat,
Căci el ţi-e singura avere.

Să nu te lepezi de-al nost grai,

De scumpa limbă românească…
Nicicând uitării să n-o dai
De vrei in veci să dăinuiască.

Aşa grăit-a tatăl meu

Strivindu-şi lacrima sub geană,
Când am plecat din sat, cu greu,
Săpând în sufletul meu rană.

M-a strâns apoi uşor la piept,

Şi-ncet, scoţându-şi o năframă,
O duse către ochiul drept
Ştergându-şi lacrima infamă.

Iar mama mea, cu chip pierdut,

Frângându-şi mâinile bătrâne,
Mi-a dat pe frunte sfânt sărut
Ce-asemeni mirului rămâne.

Aşa luat-am viaţa-n piept

Hălăduind prin ţări străine,
Gândind mereu că e nedrept
Să pleci pentr-o bucat-de pâine
Lăsând în urmă-nlăcrimaţi,
Doi bieţi părinţi ducându-ţi dorul,
Privind mereu cu ochi secaţi
Spre poartă… aşteptând feciorul.

De-atunci, trecut-a ceva ani

Şi numai sufletul meu ştie
Ce-am îndurat ca să strâng bani;
Ce lung infern, ce veşnicie….

Povaţa tatălui meu drag,

În minte-mi răsuna într-una
Şi-oriunde pe străin meleag,
Reper mi-a fost întotdeauna.

O să mă-ntorc cât de curând

În ţară, în sătucu-mi care,
M-a însoţit mereu în gând
Cutreierând prin lumea mare.

Şi o să-mi strâng cu drag la piept

Pe scumpa mamă şi pe tata,
Care cu sfatu-i înţelpt,
M-a învăţat cum să-nfrunt soarta.

Autor: Nicanor Casandruc

O cărare șerpuită,
Prin vlăstarii de răchită,
Și-un pârâu ce clipocește…
De ce-a fost îmi amintește.

Copii fiind, mergeam cu haz,

Și ne bălăceam în iaz,
La o margine de sat.
Nostalgii de neuitat…

După ce ne răcoream,
Înspre casă când veneam,
Dădeam iama prin livezi,
Și rupeam fructele verzi.

Puneam câte-o traistă-n spate

Cu porumb dulce, de lapte,
Făceam foc cu ce găseam,
Sus, pe deal, noi îl coceam.

Doamne, ce miros avea!

Dădeam drumu’ la curea
Și mâncam pe săturate,
Apoi, toți, cădeam pe spate.

Dar cureaua era sfoară,

Ce-o găsisem pe la moară,
Când am fost de-am ajutat
Pe tata, la măcinat.

Câteodată, se-noda,
Și cu greu se desfăcea.
Uite-așa mă chinuiam
Fiindcă alta nu aveam.

Eram copii foarte mulți,

Și toți alergam desculți,
Pe imaș, pe drum de țară,
În căldurile din vară.

Și pe ploaie, tot așa:

Nimenea nu se-ncălța.
Făceam diguri din noroaie
Când curgea apa șiroaie.

Construiam și câte-un pod,

Dar din bețe și din glod.
Doamne, ce căliți eram!
Niciodată nu răceam.

Câteodată, când ploua,

Bălțile le mai rupea.
Și prindeam pește cu sacul,
De se sătura tot satul.

Uite-așa am trăit eu:

Ca-n sânul lui Dumnezeu!
Amintiri frumoase, vai,
Copil fiinAutor: Dorina Omota

Prințesa morții… te provoc!…

Ştii?… Te urăsc ca niciodată!
Mi-ai adus lacrima de foc,
Luându-mi ființa adorată.

Trecut-au mulți ani de atunci,

De când ai dus-o sus la stele,
Pe mama, și de grele stânci,
Zdrobite-s gândurile mele…

Iar ochii-mi sunt atât de grei

Și-mi este dor și-mi este teamă,
Să nu pierd amintirea ei
Sau să nu uit cuvântul ‘Mamă’.

Pe cerul fără nicio stea

E poarta vieții încuiată,
Și glasul tău măicuța mea
N-am cum să-l mai aud vreodată.

E noapte… orele-s târzii,

Dar încă sper la o minune,
Şi-n bezna clipelor pustii,
Rostesc încet o rugăciune…

d, pe-un colț de raVersuri: Lidia Iustina Terecoasa

Unde-i copilăria-mi, Doamne?

O am în suflet, totuși nu-i…
Au tot trecut atâtea toamne
Și-s prizoniera dorului.

Casa cu prispă a bunicii

M-ademenea cu-arome dulci.
Un dud ce sta în calea fricii
Imi tot spunea:”Poți să te urci?”.

Din pod furam tot câte-o nucă

Să nu mă prindă cineva.
Bunica mă-ntreba, năucă:
„Ce faci tu, fată, spargi ceva?”

Și la icoan-avea bunica
Frumos buchet de busuioc.
I l-am furat eu, mititica,
Sperând să am, cândva, noroc…

Și-n iarnă grea, să ardă-n sobă,

El, dudul meu, a fost tăiat,
Iar pentru sufletu-mi, grea probă
Că multe vor fi de-ndurat…
S-a dus și soba cea cu plită!
Ferindu-se, să n-o frigă,
Bunica așeza, grăbită,
Felii mici de mămăligă.

Și nici bunica nu mai este.

Ea s-a retras într-un ungher
Lăsând în locul de poveste
Doar autor: Marin Bunget

Primeste-mi, mama, azi, o rugaminte,

Nu vreau decat iertarea ta… si-atat.
Copil fiind, copil necopt la minte
Si tulburat de dorul de parinte,
A fost un timp cand, mama, te-am urat.

Uram putinul… cat erai cu mine,

Uram departele ce sta-‘ntre noi,
Si nu vedeam in gandul tau, de bine,
Iubirea… care inca ne mai tine,
Durerea ta, patrunsa de nevoi.

Dar timpul a trecut… si astazi, mare,

Cand soarta m-a adus pe-acelasi loc
Si am si eu, la randul meu, o floare,
Am inteles, maicuta, ce mult doare
Sa-ti lasi departe… singurul boboc.

mintire și mister…

Autor: Dorina Codreanu

Ce mai faci bunică? Uite te-am sunat

Ce-ți mai face casa-n margine de sat?
Mai trăiește nucul care m-a crescut
Când urcam pe ramuri spre necunoscut

Tu mai ai lalele, trandafiri, bujori

Îți mai este curtea învelită-n flori?
Mai vreau ceai din ăla, din flori de salcâm
Și povești cu zâne de pe alt tărâm

Vreau să-ascult izvorul din fundul grădinii

Să mai simt odată gustul dulce-al pâinii
Aveai o pisică, roșie, vărgată
Când veneam la tine m-aștepta la poartă

Îți luam în palme puii de găină

Căci aveai ograda de-orătănii plină
Ce mai face bunul? Dă-l la telefon
I-am promis odată că-i fac alt baston…

„Ce mai fac, nepoată, stau la un hotar

Dintre două file rupte-n calendar
Îmi ascult sfârșitul propriei povești
Și aștept să sune goarnele cerești

Nu mai am nici puii și pisica nui

S-a uscat și nucul trist și-al nimănui
Nu mai am putere să plantez și flori
A secat izvorul dimineața-n zori

Nu mai e bunicul, a murit și el

Uite stă bastonul, trist și singurel…”
Am pus receptorul, lacrimi curg șiroi
Dă-mi putere Doamne s-aduc înapoi

Clipele frumoase din ograda lor

Să mai văd odată zâmbete de dor
Să-i mai strâng în brațe să le cer iertare
Și să plec umilă iar în lumea mare…

Versuri: Claudiu Văduva

Mamă, îţi scriu aceste rânduri c-o amăgire-n suflet

Din zarea îndepărtată unde mă găsesc,
Străinătatea doare… şi-o spun fără să cuget:
Mi-e dor de dumneata… mi-e dor de ce iubesc.

Plecat-am fost de-acasă pentru un pumn de bani

Ce în ţara mea îi câştigam din greu,
Nu am ştiut, mămico, că cei mai frumoşi ani
Odată ce-au trecut, trecuţi vor fi mereu.

Vântul de aici parcă mă arde-n oase

Şi oricât aş câştiga, nimic nu mi-e deajuns.
Lacrimile curg… pe chip apar grimase
Şi-n suflet s-a născut un loc de nepătruns.

Te-aş întreba de casă şi de toţi ai mei,

Te-aş întreba de tata şi boala ce o duce,
De crinii înfloriţi şi florile de tei,
Sau dacă-n cimitir a mai crescut vreo cruce.

Mi-e frică de răspunsuri şi-am să păstrez durerea

Închisă într-un suflet ce moare acum de dor,
Vorbeşte-mi doar de bine cu glasul tău ca mierea–
De marea noastră întinsă şi vârful munţilor.

Vorbeşte-mi despre mândra ce o iubeam cu foc,

De părul ei superb ce îngână răsăritul,
Pentru acei ochi aş vrea să mă întorc,
Dar mi-e teamă, mamă, să n-o afle iubitul.
Aş vrea să vin acasă şi să mai coci o pâine
În cuptorul vechi de cărămidă arsă,
De dorul dumneata aş pleca şi mâine,
Dar străinu-i rău şi nu cred că mă lasă.

Măcar de sărbători de te-aş putea vedea,

Să te mai strâng în braţe şi să-ţi sărut obrazul,
Să beau din apa rece ce curge la cişmea
Şi cu gustul ei să uit de tot necazul.

S-a înnoptat afară şi lumea întreagă doarme!

Închei aici scrisoarea cu dor de dumneata,
Mă-”nchin numaidecât la Sfintele Icoane
Să te ferească Domnul de-ntreaga lume rea.