LEGENDA EZERULUI DOROHOIULUI

Încă din secolul al XV-lea, pe râul Jijia, la est de Pascari, au fost construite iezături cu
acumulări mari de primăvară, cu scopul atenuării viiturilor spre oraşul Dorohoi, realizându-se
un lac de acumulare care ca mărime a fost al doilea pe ţară, după lacul Brateş, în suprafaţă de
430 ha, numit Ezerul de lângă Dorohoi. După primul război mondial, digul s-a dărâmat, iar din
lac a rămas o zonă mlăştinoasă.
Între anii 1988-1989, s-a construit un nou dig betonat şi a luat naştere un nou lac de
acumulare cu scopul de a opri viiturile de pe Jijia, de a asigura oraşul Dorohoi cu apa necesară
şi popularea lui cu peşte.
Această întinsă şi mare baltă precât inspiră oroare la cuget despre originea sa, pe atât şi
plăcere, cunoscând marele foloase ce aduce prin băile fortifiante şi igienice pentru care, dacă
ar fi existat un stabiliment balnear, s-ar fi obţinut frumoase rezultate. Prin calitatea şi cantitatea
peştilor şi racilor, ca sursă de alimentaţie şi comerţ, prin distracţiile ce le oferă frumoasele
plimbări în timpul de vară şi pescuitul când este bătaia lor primăvara. Atunci când ies pe lângă
mal la suprafaţa apei gonindu-se, slobozind o împuşcătură s-ar putea ucide 2-4 ştiuci, 8 crapi
de câte 2-6 kg unul.
Apa acestui lac provenea nu numai din izvoare şi zăpezi ci şi din debitele pârâului Buhai
şi al râului Jijia.
Cel dintâi intră din partea de sud-est şi cel de-al doilea prin partea de nord-vest.
Buhaiul prin mâlul ce îl aduce neîncetat a diminuat treptat adâncimea bazinului; Jijia
trece prin lac şi, ieşind, îşi urmează curgerea sub propria sa numire. Ambele pâraie pe cât ele
produceau foloase prin sporirea apei, pe atâta aduceau şi daune: Buhaiul - prin sporirea
depozitelor de mâl, micşorând adâncimea, sporind reducerea lacului şi Jijia - prin curgerea sa,
nevrând să-i domoale furia în timpurile de şuvoaie, face mari mâncături în lături şi în adâncimea
canalului său, cu care sporind către matca Iezerului ameninţă cumplit o reducere din mărimea
ce o are. (Lahovary, G. I., Marele Dicţionar Geografic al României, 1898-1902).
Redăm în continuare una din legendele populare a acestui lac.
Dacă priveşti o hartă topografică a Depresiunii Jijia, rămâi impresionat de mulţimea
lacurilor ce se înşiră în lungul apelor curgătoare. Pe vremuri, numărul lor a fost mult mai mare.
Menţionăm în mod special existenţa fostului Ezer (lacul Dorohoiului), creat în şesul Jijiei, în
amonte de poarta geomorfologică dintre dealurile Trestiana şi Ţirinca-Beldiman, în urma unor
vaste alunecări de teren şi ulterior prin crearea conurilor de dejecţie a pârâului Buhai. Existenţa
Iezerului este menţionată în documentele Moldovei din secolul al XVI-lea, prezenţa aşezărilor
omeneşti (aparţinând neoliticului) pe malul său ne face să credem că el a existat încă din
vremuri străvechi. În secolele XVII şi XVIII este considerat cel mai întins lac din fostul judeţ
Dorohoi şi al doilea din Moldova după lacul Brateş de lângă Galaţi. Prin el se scurgeau apele
râului Jijia şi ale pârâului Buhai.
Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, suprafaţa lacului era de 430 ha (după măsurătorile
făcute iarna pe gheaţă), iar adâncimea sa ajungea până la 12-14 m. Era bogat în peşti şi raci. În
anul 1890 suprafaţa lacului a scăzut, ajungând la 223 ha. Ulterior Jijia şi-a adâncit albia minoră
prin eroziune regresivă, scurgând apele fostului lac.
În prezent Ezerul este un şes (albia majoră a Jijiei), acoperit cu ierburi şi folosit ca izlaz
şi fâneaţă. În amonte de cascada de pe Jijia, din cauza adâncimii mici a albiei minore faţă de
cea majoră, vatra fostului Ezer este mlăştinoasă şi acoperită cu stuf, papură, rogoz, pipirig etc.,
adăpost ideal pentru raţe şi gâşte sălbatice, nagâţi, iepuri, vulpi, mistreţi şi căprioare. Pescarii
amatori mai găsesc prin bălţile rămase prin mlaştină peşti, raci şi ţipari. Creşterea nivelului
Jijiei, primăvara şi toamna, face ca zona mlăştinoasă să se extindă. Ea ar putea deveni mai
rentabilă, amenajându-se aici un lac de agrement.
 O asemenea întindere de ape, cu frumuseţile ei neasemuite, dar şi cu vicleşugurile
adâncurilor, trebuia să dea naştere multor legende, legende ce au coborât spre noi schimbându-
şi înfăţişarea odată cu scurgerea vremii, adaptându-se veacurilor şi oamenilor. Unele din ele au
fost create după pătrunderea religiei creştine pe teritoriul patriei noastre, altele cu mult mai
înainte.
Am ales legenda care pare că s-ar apropia cel mai mult de adevăr, o legendă rămasă
aproape intactă aşa cum s-a izvodit din mintea oamenilor de atunci, demult, tare demult,
probabil când primele semne ale creştinismului se îngemănau cu eresurile păgânismului şi ale
plăsmuirilor de basm şi pe care mă nevoiesc să v-o povestesc în rândurile ce urmează:
Xxx În îndepărtarea acelor vremuri, prin codri şi munţi, prin lunci şi văi, în apele lacurilor
şi ale râurilor, în câmpiile largi şi cu ierburi foşnitoare, neatinse încă de tăişul coasei, se zice
că trăiau zânele, zânele cu zâmbet de lumină şi puteri de vrajă. Uneori se arătau oamenilor în
anume împrejurări, se prefăceau atunci în babe neputincioase sau luau înfăţişarea unor
sălbăticiuni, ori a unor păsări măiestre, pentru a iscodi sufletul oamenilor. Mai era şi câte o
vrăjitoare rea, care îngrozea lumea cu blestemăţiile ei, vrăjitoare de care oamenii se temeau, iar
zânele se fereau.
Şi mai erau poieni fermecate unde picior de muritor nu călca. Balauri înfricoşători cu câte
şapte capete, străbăteau uneori văzduhul. Feţi-Frumoşi, călări pe cai înaripaţi, dădeau lupte
grele pentru a-i răpune. Cosânzene care-i aşteptau înfrigurate. Spiriduşi de-o şchioapă puşi pe
pozne şi pitici care scormoneau măruntaiele pământului în căutare de pietre scumpe. Dar câte
nu erau...!
În acele vremuri îndepărtate se povesteşte că pe valea Jijiei de astăzi în locul Ezerului se
întindea un sat mare din bordeie şi case mici construite din nuiele împletite, unse cu lut și
acoperite de stuf, papură ori paie. Pe lângă sat, o apă curgea mocirloasă, care mai târziu a
căpătat numele de Jijia, străbătea un mic lac bogat în peşte, iar la un repeziş, oamenii duraseră
o moară de apă cu lăptoc adânc.
Spre miazănoapte şi soare-răsare, satul era străjuit de un holm înalt acoperit de o pădure
deasă de stejari, ulmi, arţari, paltini şi carpeni. Holmul acesta înalt apăra iarna satul împotriva
crivăţului rece.
Spre miazăzi și soare-apune se ridicau alte dealuri, mai joase, acoperite de păduri şi
pajiştile poienilor.
Și tot acolo, spre miazăzi, ceva mai departe de sat, se afla un alt deal, înalt şi rotund, ca
un ceaun răsturnat. În vârful dealului crescuse un gorun. Era bătrân gorunul şi de-a lungul
veacurilor ar fi căpătat simțire şi cuget. Cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, furtunile nu l-au
doborât, iar securea omului l-a cruţat. Privea mulţumit la satul din vale și la păduricea de goruni
tineri, toţi fii ai săi, crescuţi din ghindele lui.
Și toate au fost bune până când, într-o zi de sărbătoare, fiind horă în sat, bătrânii priveau
la jocul tinerilor, bând vin din ulcele de lut. Au apărut două căruţe cu coviltire trase de cai. Din
prima căruţă a sărit jos un om înalt şi slab, cu nasul puţin coroiat, cu privirea neagră și ascuțită,
îmbrăcat în haine străine de culoare închisă. Omul acesta s-a apropiat cu îndrăzneală de
gospodarii care cinsteau cuviincios vinul cel curat, adus din părţile de miazăzi, un vin galben-
verzui la culoare, care îţi încălzea inima, dar care păstrându-și capul limpede, se cam lăsa în
picioare. Drept care, tineretul lăsa vinul pe seama celor mai în vârstă, ei preferând să joace cele
fete, să se prindă în horă strigând ceea ce ei credeau că este mai vesel şi mai frumos. Aşa era
obiceiul lor din străbuni. Şi aşa era bine.
Omul acela înalt şi îmbrăcat în haine străine, după ce s-a apropiat de gospodari, dându-
le ziua bună, a început a-i iscodi:
A cui e pădurea de pe holm?
A noastră - răspunseră oamenii. A cui să fie?...
Ce fel de băutură beţi dumneavoastră din ulcelele cele de lut?
 Băutură bună, vin curat, adus dinspre miazăzi - răspundeau gospodarii.
Dar crâşma asta a cui îi?
A lui moş Bostan – i se răspunse.
Moș Bostan era porecla dată crâşmarului. Cum l-o fi chemând de-adevăratelea, nu ştim.
Dar avea un cap mare, rotund, spânatec şi chel, drept care oamenii l-au poreclit: Bostan. Şi
Bostan i-a rămas numele. Cârciuma lui se afla în vatra satului, lângă un pâlc ulmi înalți la
umbra cărora vara se încingea hora flăcăilor şi fetelor. Cârciuma avea pridvor larg, cu mese şi
bănci de lemn. Asemenea mese lungi, cu bănci umbrite pe de lături erau și în faţa clădirii
umbrite de un şir de tei. Acolo se adunau gospodarii sfătuind între ei, glumind, privind hora și
bând fără grabă vinul rece din ulcele.
Străinul fu poftit să ia loc lângă gospodari şi i se aduse şi lui o cană cu vin. El îl gustă, se
oţărî și spuse că aceea nu-i băutură, ci mai mult apă chioară. Băutură adevărată are el în căruţe.
Chemă doi oameni de la căruţe şi le spuse să descarce un polobocel, aducându-l în fața meselor.
Acolo îi ademeni pe oameni să guste. Era rachiu din cel tare. Oamenii au gustat, le-a luat gura
foc; unora le-a plăcut, altora nu. În schimb, tinerii, lăsând hora, s-au îngrămădit să vadă ce-i.
Străinul i-a cinstit și pe ei. Neobișnuiți cu băuturi tari, îndată s-au amețit, dar de plăcut le-a
plăcut.
Unui bătrân, care stătea sus în pridvor împreună cu alții de-o seamă cu dânsul, nu i-au
plăcut cele ce se petreceau. A ridicat glasul și-a spus că această băutură străină, e băutura
diavolului. Că ei de când se știu n-au băut decât vin curat, adus cu mare greutate și de la mare
depărtare. De aceea, se bea puțin și numai de sărbători. Iar acasă au mied, făcut din mierea
albinelor, care, băut cu socoteală, e tare bun și cu priință pentru sănătate. Că așa băutură, ca
asta adusă de străin, care te amețește și-ți încurcă limba-n gură, nu-i de dânșii.
Gospodarii mai bătrâni și mai cu cap îi dădea dreptate, dar tinerilor cu mintea crudă le
plăcu nespus de mult băutura aceea care îi ardea pe gât.
Străinul, care zicea a fi negutor, luă pe moș Bostan de-o parte și începu a șușoti cu el.
apoi, mai descărcând vreo câteva butoiașe, le trecu în pivnița cârciumarului. După care,
zâmbind cu șiretenie și lunecându-și ochii spre pădurea de pe holm, a plecat cu căruțe cu tot.
Ce-o fi grăit cu moș Bostan, nu se știe. Atâta că de atunci la cârciuma acestuia numai
rachiu se bea. Și nu beau numai oamenii stătuți, ci și flăcăii. Ba chiar și muierile au început a
gusta și a le plăcea.
Moșul care vorbise din pridvor s-a ferit de atunci a mai veni la cârciumă, unde oamenii
au devenit arțăgoși, iar flăcăii, delăsând hora și jocul, începură de te miri și a sări la bătaie, a
se încăiera unii cu alții. Moșul, căruia i se zicea moș Drăgan și care ave căscioara pe dealul
dinspre miazăzi, nu departe de gorunii tineri, încerca din răsputeri să lămurească sătenii de
primejdia unei asemenea băuturi. Zadarnic însă. Cu toții prinseseră gustul rachiului tare.
Și când negustorul cu ochi vicleni sosi a doua oară, cu multe căruțe cu butoiașe pline cu
rachiu, vându oamenilor butoiașele nu pe bani – oamenii nici nu prea aveau bani – ci pe lemne.
Le dădu rachiu în schimbul arborilor de pe holm, și așa, după ce le-a cumpărat mințile, le-a
cumpărat și lemnele.
Oamenii n-au gândit mult și s-au apucat să taie pădurea. Au ras-o ca-n palmă. Gemeau
stejarii culcați la pământ, gemeau arțarii și paltinii și ulmii și carpenii. Gemea pădurea. Lui moș
Drăgan îi plângea inima, dar n-avea ce face.
Negustorul cel cu băutura s-a întors cu o mulțime de care, încărcând copacii doborâți. În
locul acestora a mai lăsat oamenilor alte butoiașe cu rachiu.
Dac-au tăiat pădurea, izvoarele au secat, iar zâna acestor izvoare, speriată, a fugit să-și
caute adăpost în altă parte. Câteodată se întorcea și plângea alături de gorunul bătrân, privind
râpele holmului pustiit.
Când a venit toamna, s-au pornit ploile, încât țărâna de pe deal s-a spălat toată și s-au
săpat râpe adânci. În locul falnicilor arbori, creșteau acum acolo doar buruieni, scaieți și câteva
ierburi sărace. Iarna a fost grea, iar satul nu mai era ferit de crivăț. Dar oamenilor nu le păsa.
Aveau zâmnicele pline cu băutură. Ca să-și facă lemne de foc au tăiat și păduricea de goruni.
Se spune că în timpul celor povestite de noi că se întâmplă să fie în satul de pe valea
Jijiei, trei voinici neînfricați, buni prieteni din copilărie, prinși frați de cruce, plecați de pe
plaiurile munților spre răsărit, să răpună o vrăjitoare care se ascundea într-o hrubă pe malul
Prutului, dincolo de Karsidava, o veche cetate a dacilor, astăzi Horodiștea. În drumul greu pe
care l-au ales – cu primejdii multe – și care trecea prin apropierea satului de pe Jijia, despre
care povestim, au fost ajutați de zâne și pitici, de spiriduși, ba chiar și de un balaur. Au primit
ajutor și de la zânele cerului, izvoarele i-au răcorit, arborii au întins ramuri ocrotitoare asupra
lor, iar roadele pământului i-au hrănit. Căci cei trei voinici erau cu sufletul neîntinat de răutățile
multor semeni de-ai lor, iar lupta cu vrăjitoarea era o luptă dreaptă. Trebuiau răzbunate
vicleşuguri şi pedepsite fărădelegi.
Într-o pădure care astăzi se numeşte Adâncata, au ucis o haită de lupi ce făceau mari
stricăciuni printre căprioarele şi cerbii care trăiau acolo. Drept răsplată, o zână, stăpână peste
izvoarele acelui codru fermecat, le-a dat fiecăruia câte-o steluţă cu trei frunze verzi. Şi dacă
înfigeau steluţa în cuşmă, se făceau nevăzuţi cu cal cu tot. Căci fiecare îşi avea căluţul său,
căluţ cuminte şi îndurător la greu, iute ca vântul şi, asemeni stăpânului, neînfricat. Iar zâna
izvoarelor i-a povăţuit că, oricâtă grabă ar avea ei de a ajunge la peştera unde vrăjitoarea îşi
avea sălaşul, să nu se teamă a zăbovi în drum, dacă trebuie să dea o mână de ajutor cuiva, fie
el om, sau dihanie, sau chiar copac. Dar, a adăugat zâna, în faţa nedumeririi lor, sunt arbori
care cu timpul capătă simţuri şi cuget, asemenea omului şi chiar mai presus de om. Să dea
ajutor ori de câte ori se va ivi prilejul, căci numai astfel vor fi ajutaţi şi ei la rândul lor.
Şi aşa se face că, după ce au trecut prin vadul unei ape mari, ajunşi în pădurea căreia
astăzi i se spune Vârful Câmpului, cei trei fraţi de cruce s-au întâlnit cu un solomonar, care,
aflând încotro se îndreaptă fraţii noştri, având şi el de încheiat o socoteală cu vrăjitoarea cea
rea, le-a dat fiecăruia câte un solzişor din coada unui „balaur al furtunii" asupra căruia avea o
putere, spunându-le:
Dacă veţi avea nevoie de balaurul furtunii, frecaţi solzişorul unul de altul până ies scântei.
Atunci înseamnă că el v-a auzit şi că vine deîndată. Strângând cu grijă solzişorii, cei trei fraţi
de cruce şi-au continuat drumul prin pădurea numită astăzi Horlăceni, unde au zăbovit două
zile şi două nopţi, ajutând un popor de pitici. Iar piticii, drept mulţumire, le-a dat la tus-trei
„iarba fiarelor", cu care orice lacăt se descuia.
Şi au plecat mai departe, în trap mărunt. Sub seară au ajuns într-un loc de unde se vedea
o culme, iar pe culme, profilat pe zarea sângerie a apusului, un arbore falnic.
Acela trebuie să fie un gorun - îşi dete cu părerea unul din ei.
Era, într-adevăr, un gorun. Cu toate că nu se simţea în aer nici o undă de vânt, crengile
gorunului se mişcau de parcă chemau spre el pe cei trei voinici. Dând pinteni cailor, fraţii noştri
ajunseră într-o clipă în apropierea culmii care li se arăta acum asemenea unui ceaun răsturnat.
Descălecară. Lăsând caii slobozi să pască, începură a urca. Sub gorun, rezemat de trunchiul
acestuia, îi aştepta umbra străvezie a unui bătrân înalt, spătos şi mândru. Stătea cu braţele
încrucişate şi chipul îi era mohorât. Cei trei, scoţându-şi cuşmele, i se închinară cu respect.
Ştiu cine sunteţi - grăi cu glas foşnitor bătrânul. Apoi se opri oftând. Un vuiet lung îi
înfiora coroana. Eu sunt un gorun bătrân, plin de durere, continuă el, rădăcinile mele au pătruns
adânc pământul adăpându-se dintr-un izvor ascuns, vijelia nu mă poate dobori, nici seceta usca.
Roua dimineţii îmi înviorează frunzişul, iar priveghetoarea îmi farmecă nopţile cu cântecul ei,
câteodată o horă de zâne saltă în jurul trunchiului meu şi pitici din neamuri diferite stau la taifas
cu mine, iar păsări venite de departe îmi aduc veşti din lumea largă. Până mai an nu eram
singur. Aici, la poalele acestei culmi, se ridicase o pădure tânără de goruni, toţi fii ai mei,
răsăriţi din ghindele mele.
 Şi gorunul povesti mai departe cum se aşezaseră în valea asta largă, sub adăpostul
holmului împădurit şi al celorlalte dealuri, primii oameni care au întemeiat satul. Mai povesti
cum, acum un an, a apărut negustorul cu ochi vicleni care a vândut sătenilor băutura blestemată.
Acum, anul acesta, continuă el, a fost mare secetă pe aici. Râul care străbate valea a
scăzut la un firicel de apă, iar iazul aproape a secat, înconjurându-se de mlaştini. Fântânile s-
au nămolit. Şi oamenii aceştia fară minte, văzându-mă atât de falnic şi verde, nedoborât de
furtună, neuscat de secetă, s-au gândit că eu sunt acela care sug vlaga acestor locuri. Şi au
hotărât să mă doboare cu securile, aşa cum au făcut cu fiii şi fraţii mei. V-am chemat să-mi daţi
ajutor...
Gorunul tăcu şi frunzişul fu străbătut de un vaiet prelung.
Un singur om e cuminte în satul acesta, începu iar vorba gorunul. El nu s-a atins de
băutura blestemată şi pe cât i-a stat în putere, i-a sfătuit pe oameni de bine, alegându-se în
schimb doar cu ura lor. Şi ştiţi ce-au mai pus la cale oamenii aceştia nebuni? Să-l spânzure pe
bătrân de una din crengile mele, înainte de a mă doborî pe mine. L-au cetluit într-un zâmnic,
iar baba lui plânge neputincioasă în pragul căsuţei lor. Bătrânul are doi feciori. Dar făcând ei
parte din oastea stăpânitorilor acestor locuri şi ivindu-se la hotare nişte neamuri duşmănoase,
puse pe pradă, au fost chemaţi să-şi împlinească datoria. De două ori a trecut iarna peste pletele
mele de când îs plecaţi. Am veste că se vor întoarce curând. Dar acest curând să nu fie prea
târziu...
Cei trei ascultau în tăcere, întrebându-se în sinea lor ce-ar fi de făcut. Au steluţele care-i
fac nevăzuţi, au securi şi buzdugane. Da, dar aici îs oameni... Să-i omoare? Ar trebui să-i
convingă şi, dacă nu se poate, să-i alunge de pe aceste locuri pe care le-au batjocorit cu prostia
şi nepăsarea lor. Căci omul care nu sfinţeşte locul, nu-i vrednic de a avea o aşezare în
statornicie. Cei trei se uitau unul la altul sfătuindu-se pe şoptite, ca şi când le-ar fi fost frică să
nu-i audă vreun duşman nevăzut.
Hotărâră să-l scoată mai întâi pe bătrân din zâmnicul unde zăcea şi împreună cu baba lui
să-i ascundă undeva. Dar unde?
Buha care-şi are casa într-o scorbură de-a mea - le întrerupse gorunul sfatul - va călăuzi
pe moş şi pe babă spre o anume nisipărie din dealul vecin unde sunt stăpâni piticii. Acolo ar fi
în siguranţă, căci piticii închid şi deschid hrubele după voie.
Asta-i bine, zise unul din ei, dar ce facem cu oamenii?
Deodată tresăriră în acelaşi timp, la acelaşi gând: balaurul furtunii!
Zis şi făcut!
Pe tăcute şi nevăzuţi, călăuziţi de buha din scorbura gorunului, ajunseră la zâmnicul unde
zăcea bătrânul. Paznicii dormeau. De fapt, aceştia se aflau acolo mai mult de formă, căci
nimănui în sat nu i-ar fi trecut prin gând să-l elibereze pe moşneag. Doi pumni grei şi somnul
lor deveni şi mai adânc.
A desface lacătul - aveau la ei iarba fiarelor -, a pătrunde până la bătrân, a-l duce la baba
lui care, fără somn, stătea neclintită pe prispă, a-i îndruma cu vorbă bună încotro să apuce având
drept călăuză buha, toate acestea nu durară mult.
Întorşi sub gorun, voinicii adormiră de îndată, ca a doua zi, în zori, să fie cu mintea trează
şi trupul odihnit. De-abia plecaseră bătrânii către ascunzătoarea piticilor, că o umbră subţire se
strecură în ograda pustie.
Mătuşă, mătuşă, se auzi un glas îngrijorat, eşti aici?
Nu răspunse nimeni. Dar fata simţi la picioarele sale pe Toloşman, câinele moşului şi al
babei. Dădea din coadă şi privea aţintind la dânsa, scheunând încetişor.
Unde-i mătuşa? îi în casă?
Dar uşa tindei era larg deschisă.
Fata pătrunse până în prag, strigând-o iar. Apoi către câine:
A plecat?
 Câinele se îndreptă către poartă, uitându-se la fată.
Deci, a plecat. Vai de mine, oare o paşte vreo primejdie?
Dacă ar fi fost în primejdie, câinele ar fi urlat a moarte şi a pustiu, gândi ea. Toloşman
însă dădea liniştit din coadă.
Ce zici tu, măi Toloşman, moşul va fi spânzurat?
Câinele, parcă supărat deodată, îşi arătă colţii şi mârâi ameninţător.
Fata îşi duse mâna la frunte şi plecă fără zgomot, precum venise. Ea fusese dintru început
împotriva negustorului viclean care adusese băutura în sat. Când l-a văzut pentru prima oară
pe taică-su beat, aşa a cuprins-o o durere în suflet că mai să-şi
facă seama. Şi maică-sa era nemulţumită. S-au ivit gâlceavă mare şi neînţelegeri între cei doi
soţi, pentru băutura aceea. Când era treaz, bărbatul asculta întunecat vorbele de mustrare ale
nevestii şi nu îndrăznea să ridice ochii către fiică-sa. „Destul!" - striga el de o bucată de vreme
şi se ducea să-şi vadă de treburile gospodăriei, suduind printre dinţi; îi era ciudă şi pe nevastă-
sa, dar mai mult îi era ciudă pe el însuşi. Dar când era beat, nu-şi dădea seama de nimica,
pocnind-o pe nevastă-sa peste gură, a ameninţat copiii cu toporul, iar către fata lui arunca doar
o privire duşmănoasă, în care se citea totuşi un fel de teamă. Fata ştia că feciorii moşului şi ai
babei se vor întoarce curând de la oaste. Dar când? Ce vor găsi aici? Tatăl spânzurat, casa
pustie, mama alungată pe drumuri. Of, of... A doua zi, în zori, ciocârlia îşi cânta cântul ei de
slavă în înaltul văzduhului. Aburii dimineţii, ca o spumă trandafirie se risipeau încet. Stropi de
rouă străluceau în iarbă. Ziua de vară avea să fie senină şi fără de prihană. Familia de veveriţe
din gorun, privea îngrijorată printre crengi spre satul care se trezea. Deodată, se auziră glasuri
mânioase, înjurături şi strigăte. Bătrânul dispăruse. Cei doi paznici, buimaci, nu ştiau nimic.
Baba nicăieri, zadarnic o căutaseră în căsuţa ei, urcându-se şi în pod, coborând în zâmnic.
Nimic! Atunci, cu toţii, cu larmă mare şi urlete de răzbunare, se îndreptară buluc spre culmea
unde împărăţea gorunul. Bărbaţii păşeau în frunte, cu securi şi topoare. Femeile în urma lor
vorbind întărâtate, toate deodată. Fetele râdeau, iar copiii se fugăreau pe de lături, veseli şi
bucuroşi că vor vedea ceva neobişnuit. Abia ajunşi la poalele culmii, zăriră trei bărbaţi voinici,
umăr la umăr, care stăteau cu braţele încrucişate, privindu-i cu semeţie. Nedumeriţi, se opriră.
Nu se aşteptau la asemenea privelişte, iar atitudinea dârză şi hotărâtă a celor trei strecură o undă
de nelinişte în sufletele lor.
Unul dintre voinici, cu glas adânc, le impuse tăcerea. Începu să vorbească împăciuitor: le arăta
greşeala pe care o săvârşiseră tăind pădurile. Dacă au secat izvoarele şi apa râului s-a împuţinat
şi s-au nămolit fântânile e vina lor. Seceta tot ei au adus-o, căci boarea de răcoare ce se
desprinde deasupra pădurii aduce ploaia. Negustorul cel cu băutura ameţitoare, care le-a luat
minţile, i-a înşelat. Nu făceau butoaiele lui cu rachiu cât lemn i-au dat în schimb, lemn de stejar,
carpen, arţar, paltin şi ulm. Au fost înşelaţi.
Al doilea bărbat luă cuvântul la rândul său, arătând că tăierea gorunului cel bătrân nu va
îmbunătăţi cu nimic traiul lor. Dar ei, toţi trei, au puterea de a-i ajuta. Vor aduce ploaia mult
dorită.
Al treilea îi îndemnă să împădurească neîntârziat culmea dinspre miazănoapte. Şi niciodată să
nu se lase înşelaţi de negustorii vicleni, să nu-şi piardă buna cuviinţă şi înţelepciunea cu băutura
aceea blestemată. Oamenii au ascultat cât au ascultat, dar până la urmă şi-au pierdut răbdarea
şi ultimele cuvinte ale voinicului s-au pierdut într-un huiduit prelung însoţit de cuvinte
batjocoritoare şi strigăte duşmănoase. Câteva femei mai îndrăzneţe au început a se stropşi
ascuţit la cei trei bărbaţi de sub gorun. Butoiaşul de ţuică de sub zâmnic le trezea amintiri
deşănţate. Copiii, chita lor! Începură să strige şi să sară în sus mai mult de dragul hărmălaiei.
Zadarnic încercară cei trei să potolească spiritele. Duhul băuturii pusese stăpânire pe oamenii
aceştia slabi la minte şi cu virtute puţină. Câţiva îndrăzneţi începură să urce culmea, răcnind şi
ameninţând cu securea în mână. Atunci, cei trei fraţi se făcură deîndată nevăzuţi sub pavăza
steluţelor fermecate cu trei frunzişoare verzi. Apoi scoaseră repede din sân câte un solzişor din
cei căpătaţi de la solomonar, frecându-i unul de altul, se iviră scântei, semn că balaurul auzise
chemarea lor.
Dispariţia subită a celor trei voinici înfricoşă oarecum norodul acela fără minte. Mai ales
muierile sloboziră ţipete de spaimă, iar copiii se astâmpărară, curioşi de ce se va mai întâmpla.
Altceva nu se întâmplă decât că se auzi un tunet îndepărtat şi ameninţător. Dinspre soare-
apune se îndrepta spre ei un nor cenuşiu ce tot scapăra fulgere.
Îndrăzneţii, care nu mai îndrăzniră a urca pe culme, se avântau din nou. Dar nu ştiu cum
se făcu că primii dintre cei care mai-mai să ajungă sub gorun se rostogoliră ţipând şi scăpând
din mână securile. Unii, mai isteţi, înconjurară culmea ca să cadă în spatele duşmanului
nevăzut. Numai că acolo era un zid de măceşi. Măceşii, ca şi cum ar fi fost fiinţe cugetătoare,
îşi întindeau braţele spinoase, zgâriind obrazurile şi lovind mai cu seamă în ochi. Cei care, cu
chiu cu vai, se ridicaseră până sus, se rostogoliră şi ei, loviţi în cap de pumni grei, tocmai în
mărăcinişul din care abia scăpaseră.
Când lupta era în toi, norul de furtună, de astă dată negru ca păcura, se învârteji ca un
balaur ce scoate flăcări pe gură, vărsând o pânză deasă de apă asupra oamenilor. Cerul se
întunecă şi un trăznet asurzitor căzu peste o casă care luă foc.
Oamenii, înspăimântaţi, fugiră spre a se pune la adăpost. Femeile alergau cu fusta în cap,
iar copiii se rostogoleau de-a berbeleacul spre vale. Era o panică de nedescris.
Apoi norul se lăsă cu toată puterea asupra holmului despuiat şi asupra dealurilor care
închideau valea spre soare-răsare şi miazăzi. A urmat o rupere de nori şi ploua, de parcă se
spărsese cerul. Apa a intrat adânc în pământ. Solul muiat era spălat de şuvoaiele de apă şi dus
spre sat ori spre Jijia, într-o învălmăşeală de unde îngălbenite, bucăţi mari de dealuri alunecau,
alunecau, alunecau spre vale şi spre satul blestemat.
Caii se aflau la păşunat tocmai de partea cealaltă, departe de sat.
Primejdia scoase la iveală ce mai rămăsese din spiritul gospodăresc al acestor oameni.
Căruţele, carele - strigau ei. Să le scoatem!
Se repeziră la şuri, scoaseră în grabă carele şi căruţele. Femeile apucau ce puteau de prin
case, aruncau toate de-a valma în care şi căruţe, la care se înhăma apoi întreaga familie.
Unii trimiseseră în grabă copiii după caii ce păşteau împiedicaţi. Dar pământul pustiit şi
răscolit al holmului, pe care nu ştiuseră să-l ocrotească, şi al dealurilor dinspre soare-răsare şi
miazăzi venea ca un val uriaş spre valea Jijiei, zăgăzuind-o. Apele se adunau în spatele
zăgazului, înălţându-se mereu. Răcnind şi fugind din calea lor, oamenii se adăpostiră pe
înălţimi. De acolo priviră încremeniţi spre bordeiele şi căsuţele lor ce dispăreau sub ape şi lut.
Cadavrele celor care nu se înduraseră să-şi părăsească la timp butoiaşele cu rachiu pluteau pe
ape, alături de ale unor animale şi de lucruri casnice rămase de izbelişte.
Balaurul furtunii care se retrase mai la o parte, tunând şi fulgerând într-una, era gata parcă
să se repeadă din nou.
Atunci oamenii îşi căutară vitele şi caii, înjugară, înhămară şi plecară, nici ei nu ştiau
unde. Bărbaţii erau tăcuţi, femeile boceau mocnit cu tulpanul pe gură, iar copiii, zgribuliţi şi
flămânzi, nu îndrăzneau să ceară de mâncare.
O singură căsuţă fusese cruţată de năvala apelor şi alunecărilor de pământ de pe dealuri:
aceea a lui moş Drăgan şi a babei lui pe care o durase moşul cu feciorii lui, mai departe de sat,
pe dealul de deasupra Jijiei. Acum părea a privi mirată, prin găurile ferestrelor, spumegarea de
ape din vale. Căci în locul satului pustiit, s-a ivit un lac mare, în spatele iezeturii de-a
curmezişul Jijiei din pământul alunecat de pe dealuri.
Când baba şi moşul s-au întors, tot în ziua aceea, au rămas încremeniţi. Căsuţa lor îi
aştepta şi părul cel mare din coasta casei care făcea pere busuioace, parcă le făcea semne de
bun venit. Câinele, care stătuse ascuns, el ştie unde, le ieşi în cale, dând cât putea de repede din
coada lui flocoasă.
 Dar unde-i satul? Cum, s-au înecat toţi oamenii? - îngăimă moşul înspăimântat. Cu toate
că-l aşteptase spânzurătoarea, inima lui bună nu putea să nu-i căineze pe oamenii alături de
care muncise şi se bucurase de roadele pământului.
Nu, nu s-au înecat toţi, îi răspunse unul din cei trei fraţi de cruce, care aşteptau pe bătrân
în ograda acestuia. Şi-au încărcat gloata în căruţă şi s-au tot dus, nu se mai întorc.
Dar nu vi-i foame? adăugă el fără veste.
Atunci baba, întorcând spatele la priveliştea din vale, intră în casă şi se apucă să facă o
mămăligă mărişoară, să ajungă la toţi. Scoase din cuibare ouă, din putină brânză și curând
moșul și baba lui, împreună cu cei trei oaspeţi se aflau sub păr, în jurul unei mese rotunde cu
trei picioare pe care era aşternut un ştergar curat. În mijlocul mesei, mămăliga răsturnată
trimitea aburi fierbinți către înaltul cerului albastru şi curat. Norul de furtună se năpustise
undeva departe.
Către seară cei trei frați hotărâseră să înnopteze aici. Cum ascultau vorba domoală a
moşului privind îngânduraţi spre lacul din vale, câinele se ridică deodată şi porni cu coada sus
spre o umbră ce se strecura precaut pe cărare.
Zăriră silueta zveltă a unei copile care, cu pas legănat venea spre ei.
Baba, punându-şi mâna streaşină la ochi o prezise îndată. Vedea bine de departe.
Ileana - îngână ea, și în glas îi trecu o undă de duioșie. Era într-adevăr Ileana, fata care
era prietenă din copilărie cu feciorul ei cel mare. Se întorcea acolo unde ştia că-i va fi căminul
ei. Sărută mâna babei şi a moşului, spunându-le sfioasă mămucă și tătucă.
Părinţii tăi? - întrebă scurt moşul.
M-au lăsat să vin.
Atunci e bine.
Şi bine a fost. Cei doi feciori s-au întors de la oaste, oţeliţi în focul luptelor duse împotriva
celor care încercaseră să cotropească pământurile străbune. S-au căsătorit, unul cu Ileana lui,
altul cu o fată dintr-un sat mai de departe. În vecinătate, și-au durat case și familii înrudite cu
dânşii care scăpaseră de la înec: Doroncu, Dragoş, Drăguşin, Draghie și alții. Încetul cu încetul,
s-a ridicat aici, pe dealuri, sat de oameni cuminţi care au ştiut să cruţe ceea ce natura zideşte cu
atâta înţelepciune.
Lacul s-a limpezit şi apele lui au crescut mereu din ploi, din topirea zăpezilor, din
izvoarele ascunse, cât şi din apele aduse de Jijia şi afluenţii săi. S-a întins în lungul Jijiei până
hăt departe spre pădurile Pomârlei şi Hilişeului de astăzi. Sălcii şi răchiţi au crescut pe malurile
lui şi plopii îşi tremurau fără istov frunza argintie. Păsări venite de departe cuibăreau în stufurile
de pe margini.
Se pare că o zână l-a luat în stăpânire. Nepoţii moşului şi ai babei au văzut-o de multe
ori.
Gorunul a rămas mai departe falnic pe culmea lui. La poalele culmii s-a ridicat cu timpul
o pădure tânără de goruni.
Cât despre oamenii aceia pribegi, ale căror gospodării le înghiţiseră apele, se pare că s-
ar fi despărţit, unii apucând-o tot spre răsărit, au trecut peste nişte ape mari şi s-au pustiit peste
nişte locuri, cu câmpii întinse, cu iarbă înaltă cât un stat de om. Alţii, mânioşi pe negustorul cel
viclean, cică l-ar fi descoperit într-o cetate unde avea cârciumă vestită, la care cârciumă mulţi
oameni pierdut bunurile agonisite cu trudă. Noaptea ar fi pătruns în pivniţa cu butoaie, le-ar fi
desfundat şi dat foc. Era o pălălaie de lumina cetatea ca ziua. Negustorul ar fi ars şi el cu
butoaiele lui. Aşa s-a zvonit! Cine ştie?
Cât despre cei trei fraţi de cruce, ei au pornit-o iar la drum spre sălaşurile vrăjitoarei, tot
spre răsărit.
Râul care străbătea odinioară valea, pe malurile căruia oamenii de atunci duraseră casele,
şi-a continuat drumul cu încăpăţânare spre miazăzi-răsărit, lunecându-şi mult timp apele prin
lacul cel mare, căruia i s-a spus Ezer. Era bogat în peşti şi raci. Se povesteşte că s-ar fi pescuit
în timpul unei ierni, cu năvodul tras prin găuri făcute în gheaţă, o ştiucă în greutate de 130 kg
şi care ar fi avut la ureche un cercel de aur. Era matca lacului.
Mai povesteau unii pescari că ar fi auzit noaptea, ieşind de sub unda valurilor, cântece
ale unui cor de femei. Că pe vremuri ar fi fost acolo o mănăstire de călugăriţe, care au fost
scufundate în adânc de către zânele bune, pentru ca drept credincioasele să nu fie pângărite de
prădalnicii năvălitori.
Unii pescari ar fi văzut, când luciul apei scădea mult, în anii secetoşi, crucea de pe vârful
bisericii. Cine ştie?
(Elena şi Octav Guţic - Din Legendele Dorohoiului, vol. I).