Ioan Slavici, scriitor, publicist, academician şi director (1884 - 1890) al

publicaţiei Tribuna din Sibiu (18 ian. 1848 – 17 aug. 1925)

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Şiria, judeţul Arad — d. 17 august 1925 la
Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) a fost un scriitor şi jurnalist
român.

A fost al doiela copil al cojocarului Sava Slavici şi a Elenei Slavici (născută Borlea).
A frecventat şcoala greco-ortodoxă din satul natal, gimnaziul maghiar din Arad şi a
urmat cursurile Liceului din Timişoara.

Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu

Eminescu pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi
organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din
străinătate. La finalul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al
Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L.
Caragiale şi G. Coşbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial,
colaborează la ziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei Române
(1903).

Slavici şi-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll şi Haben—

Chestiunea Ovreilor din România (Bucureşti, 1878) că evreii sunt o boală, şi că ar
trebui aruncaţi în Dunăre.[1] Articolele virulente scrise de Slavici împotriva evreilor,
pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus situaţia de a fi citat consistent în Raportul Final
al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie
Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii '30-'40
ai secolului XX[2]. Alături de el au fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secolului
XIX românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Haşdeu sau filosoful
Vasile Conta şi istoricul Nicolae Iorga[2].

Datorită diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a lungul timpului, Ioan
Slavici a fost un „abonat" al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică
intitulată „Închisorile mele", publicată în 1921[2]. Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici se refugiază
la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală[2]. La 17 august 1925,
scriitorul se stinge din viaţă, fiind înmormântat la schitul Brazi[2].