Spiridon Cristocea

BOIERI ARGEȘENI
CĂSĂTORII, PRIGONIRI, DESPĂRȚIRI
 Spiridon Cristocea

BOIERI ARGEȘENI
CĂSĂTORII, PRIGONIRI, DESPĂRȚIRI

Editura Istros
BRĂILA, 2019
Spiridon CRISTOCEA: Boieri argeșeni. Căsătorii, prigoniri, despărțiri
Culegere: Spiridon CRISTOCEA
Tehnoredactare: Ionel DOBRE
Coperta: Ionel DOBRE
Editura: ISTROS, MUZEUL BRĂILEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CRISTOCEA, SPIRIDON
Boieri argeșeni. Căsătorii, prigoniri, despărțiri /
Spiridon Cristocea. - Brăila: Istros, 2019
Bibliogr.
Index
ISBN

ISBN

Coperta I: Casa boierilor Balotă de la Ceparii Pământeni distrusă în 1916;

Jupan Balotă căpitan și jupanița lui Despa, după fresca din biserica de la
Ceparii Pământeni.
 CUPRINS

Argument ............................................................................................................ 7
Către cititori ........................................................................................................ 9

Capitolul I
BOIERI ARGEȘENI ÎN ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI .............. 11
1. Boierii Balotă....................................................................................... 15
2. Brătienii din Șuici ................................................................................ 35
3. Boierii Bucșănescu .............................................................................. 69
4. Boierii Budișteanu ............................................................................... 85
5. Boierii din Cepari ................................................................................ 97
6. Boierii Lerescu .................................................................................. 107
7. Boierii Mavrodolu ............................................................................. 113
8. Boierii din Oești................................................................................. 131
9. Boierii Rătescu .................................................................................. 147
10. Boierii Tigveanu .............................................................................. 161
11. Boierii din Șuici ............................................................................... 165

Capitolul II
BOIERI ARGEȘENI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ A
PITEȘTIULUI PRIMEI JUMĂTĂȚI A SEC. AL XIX-LEA ........ 171

Capitolul III
BOIERI ARGEȘENI. DE LA CĂSĂTORIE LA DESPĂRȚIRE .. 199

Capitolul IV
DUHOVNICEASCA CONSISTORIE .............................................. 205

Capitolul V
PRIGONIRI ȘI DESPĂRȚIRI ÎN
FAMILII BOIEREȘTI ARGEȘENE ............................................... 215
1. Prigonirea dintre pitarul Nicolae Balotă și
soția sa, Elenca, născută Racoviceanu .................................................. 215
2. Despărțirea dintre Alecu Bălteanu și
soția sa, Sanda, fiica lui Panait Balotă .................................................. 221
 3. Despărțirea dintre Teodor Brătianu și
soția sa, Marița, născută Lerescu .......................................................... 231
4. Despărțirea dintre Ioan Budișteanu și
soția sa, Sevastița, născută Micescu ................................................... 253
5. Despărțirea dintre pitarul Ioan Condeescu și soția sa, Zinca ........... 261
6. Prigonirea dintre Ștefan Erculescu și
soția sa, Elena, născută Furduescu ........................................................ 265
7. Prigonirea dintre Matache Furduescu și
soția sa, Cleopatra, născută Brătianu ..................................................... 269
8. Prigonirea dintre Gheorghe Găleșescu și
soția sa, Zoița, fiica logofătului Șerban din Pitești ............................... 273
9. Despărțirea dintre Ioan Găleșescu și
soția sa, Anica, născută Hristodorescu ................................................. 275
10. Despărțirea dintre Matei Găleșescu și
soția sa, Bica, fiica lui Iordache Balotă ............................................... 289
11. Despărțirea dintre Ianache armaș și
soția sa, Maria, fiica postelnicului Costin Tigveanu ............................. 305
12. Despărțirea dintre Gheorghe (Ghiță) Lerescu și
Cleopatra, fiica lui Costandin (Dincă) Brătianu ................................... 307
13. Despărțirea dintre Ghiță Lerescu și
soția sa, Lința, născută Romanov ......................................................... 333
14. Despărțirea dintre Iancu Lerescu și
soția sa, Zinca, născută Tigveanu ......................................................... 355
15. Despărțirea dintre Ioan Mavrodolu și
soția Marghioala, fiica căminarului Alecsandru Colceac ..................... 359
16. Despărțirea dintre parucicul Ioan Orășanu și
soția sa, Zinca, născută Rătescu ............................................................ 361
17. Despărțirea dintre pitarul Ioan Pleșoianu și
soția sa, Marița, născută Palada ............................................................ 365
18. Despărțirea dintre doctorul Karol Sechel și
soția sa, Elenca, născută Iorgulescu ...................................................... 373
19. Despărțirea dintre Toma Serghiescu și
soția sa, Luța, născută Vlădescu ........................................................... 383
20. Prigonirea dintre județul Ștefan și soția sa, Sultana ........................ 403
21. Despărțirea dintre Alecu Tigveanu și
soția sa, Maria, născută Leurdeanu ..................................................... 405
22. Despărțirea dintre Iordache Tigveanu și
soția sa, Maria, născută Vărzaru ......................................................... 409
23. Despărțirea dintre Costache Vlădoianu și
soția sa, Maria, născută Pogovinov ....................................................... 415
GLOSAR ............................................................................................. 425
BIBLIOGRAFIE ................................................................................ 429
 ARGUMENT

Lucrarea pe care o prezintă acum atât istoricilor consacrați, cât și iubitorilor de

istorie ai trecutului românesc, precum și publicului larg interesat de poveștile lumii
noastre, este rezultatul unii efort al colegului Spiridon Cristocea, cunoscut prin
publicarea a peste două zeci de volume și peste 100 de articole apărute în reviste de
specialitate.
Trebuie precizat de la bun început că, pentru prima oară, un istoric român
prezintă în exclusivitate o neașteptată, dar și bine documentată frescă a vieții sociale din
Țara Românească de odinioară, departe de miturile, de nostalgia, de romanțele de
dragoste datorită cărora autori de mai demult ai ,,trecutelor vieți” și-au câștigat
celebritatea.
Așa cum precizează și Spiridon Cristocea, căsătoria în lumea boierilor de pe
timpuri, ca și de altfel în cea a oamenilor de rând, nu avea la bază amorul care ar fi
trebuit să-i unească pe tineri, ci interesul material, zestrea fetei, rangul părinților de
ambele părți.
Bogata informație documentară folosită de autor în paginile ce urmează scoate
în evidență eșecurile căsniciei și sacrificarea femeii într-o societate bazată pe inegalitatea
dintre sexe: ,,reaua viețuire” provocată de beția bărbatului, bătaia și maltratarea, în unele
cazuri greu de imaginat, zgârcenia unor soți, acuzația de ,,preacurvie” adusă femeii pe
drept sau nedrept, învinuirea adusă soțului de risipire a zestrei.
De multe ori reaua stare a drumurilor sau chiar inexistența unor căi de
comunicație în sensul modern al cuvântului, apariția foarte târzie a căii ferate, lipsa în
acele vremuri a patriarhale a unor reuniuni moderne (serate, baluri) nu permitea tinerilor
să se cunoască personal.
Căsătoriile erau aranjate de părinți sau de rude, fetele erau măritate deseori la o
prea fragedă vârstă, uneori la 14-15 ani, uneori cu un văduv mult mai în vârstă, fără să li
se ceară părerea, cu scopul nu prea mărturisit de tată de a ,,scăpa de o piatră din casă”.
Consecințele urmau așa cum dădea Dumnezeu: fie dorita supușenie totală a
nevestei, copii mulți, deseori prea mulți, dar și dimpotrivă. Așa cum sunt definite astăzi,
,,nepotriviri de caracter” ilustrate de atunci prin ,,tirană căsnicie”, ,,bătăi și ocări în toate
zilele”, ,,amărâtă viețuire”, ,,grobiană purtare” ,,vrăjmașul trupului și sufletului meu”,
,,muierea cea mai veninată ființă din lume”, acuzații care ar putea figura și în zilele
noastre, dar cu alt vocabular la rubrica de scandal a unor ziare de bulevard.
Moravurile conjugale ale boierimii de țară din vremea unirii se modificaseră
brusc datorită unei vremelnice ocupații militare austriece a județului Argeș, oricum mai
blândă decât ocupațiile militare turcești sau rusești din aceleași epoci.
Față de secolul XXI, comparația este într-adevăr justificată: în zilele noastre,
abuzurile comportamentului conjugal, dacă nu au dispărut deloc, sunt sancționate de
lege. Se mai foloseau și plângerile cauzate de urmările unei ,,bătăi peste măsură” ceea ce
dă de înțeles că opinia publică admitea o anumită măsură în folosirea unei asemenea
metode de pedagogie conjugală.

7
 Ocupația austriacă adusese schimbări în obiceiurile casnice, de tradiție orientală
a femeilor. Nevestele nu mai puteau fi ținute în casă. Până și la Pitești ofițerii austrieci,
deși puțini la număr, introduseseră obiceiul balurilor devenite de acum evenimente
obligatorii. Care mai de care admirate și invidiate de aspirațiile moderne al sexului slab,
într-atât încât față de lipsa de baluri la băile de la Ostrov, Cleopatra Brătianu frecventa
,,clupul” (recte clubul) local. Motiv de plângere din partea soțului, rămas la domiciliu.
Nu putem decât regreta că un cronicar al vremii nu a explicat în ce anume consta atunci
un ,,clup” de lângă Pitești.
Mai mult, cele câteva zeci de ofițeri austrieci încartiruiți sau în trecere prin oraș,
înființaseră după obiceiul lor și un ,,birt ofițeresc”, ba chiar un ,,cazin”, unde, mai mult
ca sigur, se jucau cărți. În principiu, locuitori urbei nu erau poftiți acolo, dar sursele
folosite de Spiridon Cristocea stau mărturii că doamnele erau bine primite acolo și că
domnii pierdeau sume mari.
Știm că în alte locuri asemenea schimbări puteau avea și consecințe tragice:
moartea de exemplu, la Iași, a fiului marelui logofăt Alecu Balș ucis în duel cu un ofițer
austriac, contele Stolberg, care sucise capul doamnei.
Lucrarea lui Spiridon Cristocea este așezată la antipodul nostalgiilor legate de
cunoscutele ,,Trecute vieți de doamne și domnițe”. Ighemonicul boierimii argeșene de
acum două veacuri iese terfelit din praful dosarelor Consistoriului bisericesc al ținutului.
Dar, trebuie subliniat faptul că trecutul nefiind făcut doar din baluri și din romanțe de
amor ,,Boierii argeșeni” ai istoricului de la Pitești reprezintă o contribuție esențială,
documentată, la istoria socială a Țării Românești.
Cercetarea întreprinsă de Spiridon Cristocea a trecutului unui singur județ, l-a
determinat să descrie un număr limitat, dar exemplar, de cazuri legate de un fenomen
social foarte răspândit, din păcate, și astăzi.
Dar ne simțim obligați să precizăm că generalizările legate de asemenea cazuri
nu sunt recomandabile. Nu toată lumea, atunci ca și acum, divorțează într-o atmosferă de
ură și violență. Astfel, Cleopatra Brătianu, măritată cu de-a sila, și despărțindu-se apoi de
primul ei soț, a dus întru o a doua căsnicie o existență banală și tihnită. Cât despre
teribilul ei tată, Dincă Brătianu, personaj tiranic și deloc simpatic, trebuie repetat că a
fost întemeietorul unei dinastii exemplare de bărbați de stat, cărora li se datorează cu
prisosință făurirea României moderne.

8
 CĂTRE CITITORI

S-au scurs peste 160 de ani de la faptele ce vor fi evocate în această

carte, fapte care s-au petrecut într-o lume dispărută, a boierilor, pe care vrem s-o
cunoaștem mai bine și, mai ales, s-o înțelegem.
De cele mai multe ori apreciem trecutul considerându-l ca pe o epocă
plină de valori la care urmașii nu sunt în stare să se ridice. Uităm însă că noi, cei
de astăzi, am moștenit nu numai o parte din calitățile, virtuțile și valorile morale
ale străbunilor noștri, dar și o parte din moravurile și viciile lor și chiar le-am
ridicat pe o treaptă superioară. Ca și cei de astăzi, strămoșii noștri au avut
defecte pe care le moșteneau sau le dobândeau într-o societate ce-ți impunea și
accepta un anumit mod de comportare.
În rândurile ce urmează vom prezenta un fenomen care în prima
jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut o largă răspândire, atât în lumea
oamenilor de rând, cât și a boierilor, dezmembrarea unor familii.
Din diferite motive nu ne-am propus aici să facem o analiză a
destrămării familiei, dar a-i condamna sau disculpa pe cei ce apelează la acest
mod juridic de desfacere a unei căsnicii trebuie avute în vedere motivele care au
dus la această dramatică sau benefică hotărâre. Despărțirea s-a manifestat în
orice societate, indiferent de categoria socială, starea materială, vârsta, numărul
de copii, nivelul cultural pe care-l aveau cele două părți aflate în conflict
iremediabil.
Chiar dacă făceau parte din clasa socială dominantă și privilegiată,
boierii, fie bărbați, fie femei, au fost și ei oameni care au avut calități, dar și
defecte. Astfel unii dintre bărbați au avut în familie, ca și în societate, o
comportare brutală, pentru că, unii dintre ei, fiind căzuți în patima beției,
risipeau zestrea soțiilor sau le aplicau acestora bătăi greu de suportat, după cum
unele soții nu ascultau de soți, așa cum cereau ei, sau cădeau în păcatul
preacurviei. De aceea se ajungea la despărțiri în urma unor procese care se
judecau la instanțele civile, când era nevoie de recuperarea zestrei, sau la cele
bisericești, când, pentru a se cununa din nou religios, bărbatul sau femeia
trebuiau să obțină de la biserică „desfacerea” căsniciei.
Pentru a obține dezlegarea bisericii, în 1845 s-a înființat, în cadrul
Episcopiei Argeșului, Duhovniceasca Consistorie, cu sediul la Pitești pentru ca
din 1850 să se mute la Curtea de Argeș, care ca judecătorie bisericească avea
drept scop „împăciuirea” părților aflate în conflict, iar când împăcarea nu se
realiza, urma desfacerea religioasă a căsătoriei.

9
 O bogată informație arhivistică, în limba română cu alfabet chirilic,
aflată în fondul Episcopiei Argeș de la Serviciul Județean Argeș al Arhivelor
Naționale din Pitești, dar și câteva documente păstrate la Biblioteca Academiei
Române, ne-au dat posibilitatea să prezentăm în cadrul acestei cărți mai multe
cazuri de desfacere a căsniciei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima
jumătate a secolului al XIX-lea în rândul unor familii boierești din județul istoric
Argeș, unele foarte cunoscute, mai ales că puțini cercetători din Argeș1 au
abordat până acum o asemenea temă.
Este adevărat că, în ultimul timp, în istoriografia românească a apărut
această preocupare de studiere a familiei în secolele XVIII-XIX, cu multiplele ei
aspecte, fiind tipărite interesante lucrări, autorii fiind în general istorici de sex
feminin de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.
Până în 1864, când s-a introdus termenul „divorț”, erau folosite
expresiile „despărțire căsnicească”, „despărțenie căsnicească” sau „desfacere
căsnicească” pe care le-am folosit și noi atât la titlu, cât și în cuprinsul lucrării.
În locul judecății, prin care se făcea sau nu împăcarea părților, am folosit
cuvântul „prigonire”, căci potrivit Legiuirii Caragea din 1818, „prigonire să zice
judecata”.

1Singurul care a tratat sumar această temă, într-o lucrare cu alt subiect, este Teodor Mavrodin,
Episcopia Argeșului 1793-1949 (în continuare: T. Mavrodin, Episcopia…), Editura și Tipografia
Europroduct, Pitești, 2005, p. 171-176.

10
 Capitolul I

BOIERI ARGEȘENI ÎN ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI.

Stăpâni de pământ, boierii, ridicați dintre țărani la conducerea obștilor și

a asociaților de obști, au constituit timp de câteva secole clasa dominantă din
statele feudale românești.
Județul istoric Argeș, împreună cu învecinatul Mușcel, a fost leagănul
de formare a statului medieval Țara Românească, la Curtea de Argeș fiind prima
reședință domnească și primul scaun mitropolitan, iar la Câmpulung o altă
reședință voievodală. Cu toate acestea în secolele XIV-XV documentele nu
consemnează boieri originari din Argeș care să se fi aflat alături de domn și să fi
deținut mari dregătorii. De abia cu secolul al XVI-lea boieri din județul Argeș,
de la Șuici și Cepari, intrați în rândul marii boierimi, ocupă mari dregătorii fiind
răsplătiți de domni pentru serviciile lor.
Începând cu secolul al XVIII-lea, ca și în prima jumătate a celui de al
XIX-lea, în viața politică a țării apar mai multe familii boierești originare din
Argeș sau care se stabilesc aici venind din alte zone care, în afară de dregătoriile
ocupate, ctitoresc monumente laice și ecleziastice. Dintre aceste familii boierești
argeșene care se afirmă în viața politică și culturală a țării în această perioadă
amintim, în ordine alfabetică: Balotă, Bucșănescu, Budișteanu, Brătianu,
Ceparu, Coculescu, Condeescu, Drăgoescu, Furduiescu, Găleșescu, Lerescu,
Mavrodolu, Rătescu, Tărtășescu,Tigveanu, Vărzaru ș. a
Din păcate, istoricii români, și mai ales cei originari din Argeș, au
cercetat mai puțin rolul boierimii argeșene în viața economică, politică și
culturală a Țării Românești, astfel că ei apar doar în lucrări generale despre
familiile boierești române.
Primul istoric ce face acest lucru este Octav George Leca care în
lucrarea sa din 1899 include și familii argeșene, cel mai mare spațiu avându-l
familia Balotă, urmată apoi de boierii Budișteanu, pentru ca familiilor
Drugănescu, Lerescu și Rătescu să le acorde puțină atenție2, iar în cea din 1911,
cu excepția boierilor Drugănescu, nici o altă familie boierească argeșeană nu
figurează cu un arbore genealogic3. Peste aproape 15 ani, un alt istoric, Ștefan D.
Grecianu, în lucrarea sa din 1913 acordă un amplu spațiu aceleași familii Balotă,

2 Octav George Leca, Familiile boierești române, București, 1899, p. 10, 30-32, 513-514, 517,
520-521.
3 Idem, Genealogia a 100 de case din Țara Românească și Moldova, București, 1911.

11
fără să se mai refere la alți boieri originari din Argeș4.
Prețios instrument de lucru, lucrarea lui Nicolae Stoicescu din 1971 pe
lângă faptul că este un inventar al marilor boieri care în secolele XIV-XVII au
jucat un rol important în istoria țării, printre ei aflându-se și câțiva originari din
Argeșul istoric, oferă multe date despre viața și activitatea acestora, ca și scurte
informații arhivistice5.
Chiar dacă nu oferă atâtea date ca Nicolae Stoicescu, în Dicționarul ei,
Theodora Rădulescu prin lucrarea din 1972, ce se constituie într-un util
instrument de lucru, vine în ajutorul celor interesați de evoluția boierimii, mai
ales că secolul al XVIII-lea este o perioadă puțin cercetată6.
Descendent al unei istorice familii, Mihai Dim. Sturdza, în calitate de
coordonator și coautor, de curând a luat inițiativa tipăririi unei monumentale
cărți despre familiile boierești din Moldova și Țara Românească din care până în
prezent au apărut patru volume, în primele două fiind prezentate și câteva familii
boierești din Argeș7. Astfel, în volumul I sunt prezentate familiile Balotă și
Bălteanu, în volumul II Brătianu, Bucșănescu și Budișteanu. La unele dintre
familii, textele sunt precedate de un arbore genealogic, iar la altele, Balotă,
numai arborele care este incomplet, pentru ca în volumul VI să fie prezentată
familia Drugănescu.
Din păcate, chiar dacă în tipăriturile menționate mai sus se află și boieri
argeșeni, viața și activitatea acestor familii din Argeșul istoric, atât în secolele
XIV-XVII, cât și în secolele XVIII-XIX, n-au făcut obiectul unor cercetări
speciale care să aibă ca rezultat tipărirea unor monografii de boieri sau neamuri
boierești, deși arhivele păstrează o bogată informație, iar o parte din ctitoriile lor,
laice și ecleziastice, încă se păstrează. Unul din motivele pentru care n-a existat
o asemenea preocupare, mai ales pentru secolele XVIII-XIX, este că informația
arhivistică ce se păstrează este scrisă în limba română cu alfabet chirilic, nefiind
accesibilă tuturor cercetătorilor, iar în perioada comunistă istoriografia
românească a evitat forțat acest subiect.
Singurul istoric care a realizat un amplu și documentat studiu despre un
boier argeșean este Ion Ionașcu care a prezentat o parte din viața și activitatea lui

4 Ștefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești (în continuare: Șt.
Grecianu, Genealogiile…), Tipografia Cooperativa, București, 1913, p. 346-359.
5 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova sec. XIV-

XVI (în continuare: N. Stoicescu, Dicționar…), Editura Enciclopedică Română, București, 1971,
31, p. 54, 82, 96, 175.
6 Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc și alți mari dregători ai Țării Românești din secolul al

XVIII-lea. Liste cronologice și cursus honorum), Direcția Generală a Arhivelor Statului, București,
1972, p. 119,122, 124, 129, 310, 319, 322, 449, 453-454, 459, 468.
7 Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și

biografică, coordonator și coautor Mihai Dim. Sturdza (în continuare: Familiile boierești…), vol.
I, Simetria, 2004; vol. II, Simetria, 2011; vol. III, Simetria, 2014; vol. V, Corint Books, 2018; vol.
VI, Corint Books, 2017.

12
Sandu Bucșănescu, deținător de mari dregătorii și ctitor de edificii ecleziastice8.
Este adevărat că în ultimul timp, despre boierimea argeșeană au fost
tipărite mai multe articole, insuficiente însă pentru numărul și importanța pe care
a avut-o în istoria Argeșului și a țării9.
Deși subiectul acestei cărți este altul, în rândurile ce urmează vom
prezenta pe acei reprezentanți ai unor familii boierești argeșene care au deținut
mari dregătorii, ca și pe cei ce au construit în Argeș edificii laice și ecleziastice,
unele dintre ele păstrându-se și astăzi.

8 Ion Ionașcu, Acte și însemnări relative la boierul muntean Sandu Bucșănescu, în „Arhivele
Olteniei”, XIII, nr. 74-76, 1934.
9 Dintre aceste studii dedicate boierimii argeșene amintim: Spiridon Cristocea, Ioniță Brătianu

(1797-1848) și ctitoria sa de la Șuici, județul Argeș, în „Studii și comunicări”, Muzeul

Câmpulung-Muscel, 1989; Vasile Novac, Documente inedite din anii 1648-1841 referitoare la
familia Brătianu, în „Museum”, Complexul Muzeal Golești, IV/1993; Cristina Anton Manea, Un
document despre moșia Șuici și genealogia familiei proprietare, în Argessis”, Studii și
Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, IX/2000; Spiridon Cristocea, O genealogie a
unor familii boierești argeșene oglindită într-un document din secolul al XVIIII-lea, în „Argesis”,
Studii și Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XII/2003; Spiridon Cristocea, Disputa
dintre boierii Balotă și Brătianu pentru stăpânirea moșiei Cacaleți din satul Șuici, Județul Argeș,
în „Argesis”, Studii și Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XIII/2004; George
Georgescu, Biserica Sf. Nicolae din Șuici, județul Argeș, monument istoric de arhitectură din sec.
al XVIII-lea, în „Argesis, Studii și comunicări”, seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XIII/2004;
Spiridon Cristocea, Foaia de zestre a Ancuței, soția slugerului Nicolae Popescu, din anul 1777, în
„Argesis”, Studii și Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XIV/2005; Spiridon
Cristocea, Catagrafii și testamente ale boierilor Brătieni, în „Argesis”, Studii și Comunicări, Seria
istorie, Muzeul Județean Argeș, XIV/2005; Spiridon Cristocea, Boierii de pe Valea Topologului în
anul 1838, în „Argesis”, Studii și Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XV/2006;
Radu Oprea, Albu vistier (cca. 1460-1510) și înrudirea cu vechile neamuri ale boierilor argeșeni
de pe Valea Topologului, în „Argesis”, Studii și Comunicări, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș,
XVII/2008; Spiridon Cristocea, Contribuții la cunoașterea vieții lui Costandin (Dincă) Brătianu
(1788-1844), în Familiile boierești…; Ancuța Pungoi, Ctitori de biserici din Argeș înfățișați în
tablouri votive, sec. XIX-XIX, teză de doctorat, mss; Spiridon Cristocea, Un politician argeșean
din secolul al XIX-lea mai puțin cunoscut, Teodor Brătianu, în „Argesis”, Studii și Comunicări,
Seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XXIV/2015.

13
14
 1. BOIERII BALOTĂ.

Spre deosebire de alte familii boierești din Argeș despre care nu s-a scris
nimic, familia boierilor Balotă a reținut oarecum atenția istoricilor, dar nu pe
măsura rolului pe care l-a avut în istoria Argeșului.
Primul istoric ce le acordă un spațiu în lucrarea sa din 1899 este Octav
George Leca care consideră că pe la 1650 Balotă căpitanul venit, după toate
probabilitățile, de dincolo de Olt, s-a stabilit în Argeș. El înserează și o poveste
potrivit căreia Ivașcu Ceparul mare armaș, fiul lui Stanciul logofăt, „otrăvit din
resbunare de către boerul din Orbești, vecin cu dânsul, la o serbare, el simțind și
voind să plece la moșia sa din Cepari, când ajunse acolo, printr-o întâmplare
nenorocită căzu de pe cal, lovindu-se la cap de o piatră, și murind chiar la scara
casei sale”. După moartea lui a rămas văduva sa și o fiică, Despa, care a fost
luată în căsătorie de căpitan Balotă, boier care avea o mare avere10.
Cele relatate de Leca sunt într-adevăr povești, pentru că Ivașcu a murit
în timpul campaniei de la Ujvar din 1664, și nu căzând de pe cal, iar Balotă
căpitan a avut ca soție o Despa, care, probabil, nu era însă fiica lui Ivașcu, pentru
că el era născut în jurul anului 1680 și s-a căsătorit, probabil, după 1700.
Spre deosebire de Lecca, Ștefan Grecianu prezintă în rezumat circa 20
de documente referitoare la această familie și la rudele ei, iar arborele
genealogic, întocmit de Grigore N. Balotă în 1903, care însoțește textul, se referă
numai la începuturile acestui neam și conține și unele inexactități11. Ștefan
Grecianu nu face nici o referire asupra locului de origină al acestei familii, și
citează un document din 31 iulie 1562 în care este menționat un jupan Balotă
banul, fără să-l considere întemeietorul neamului.
Dacă Octav Leca consideră că familia Balotă a venit de peste Olt, într-o
lucrare nu de mult tipărită apare o versiune neverosimilă: aceea că din hrisoave
vechi ce le avea Iordache Balotă, păstrate de unul din fiii săi, Nicolae Balotă, și
predate istoricului Nicolae Iorga de către Alexandru Bogdan-Pitești, reiese că
Radu-Negru a adus câțiva generali din străinătate, cărora li se spunea „căpitani”,
printre care și căpitanul Balotă, „adus se pare din Sicilia”. Acest căpitan Balotă,
„de origine italiană sau macedoneană”, după ce a luat în căsătorie pe Despa, fiica
lui Ivașco Ceparo, a șezut puțin cu ea, pentru că s-a întors în țara lui unde a stat
șapte ani, după care s-a întors cu mulți bani și a început să cumpere moșii. De
asemenea, în lucrare este relatat episodul morții lui Ivașcu Ceparul care, atunci
când a vrut să descalece de pe cal, s-a lovit la cap de un bolovan și a murit12.

10 Octav George Lecca, op, cit., p 30.

11 Ștefan D. Grecianu, op. cit., p. 346-359.
12 Ion I. Năstase, Elena I. Stătică, Comuna Cepari Județul Argeș Trepte în timp, Editura Ordessos,

Pitești, 2008, p. 43-44.

15
 Nefiind de acord cu aceste idei, amintim susținătorilor lor că în
documentele secolelor XVI-XVII apar multe persoane cu nume de Balotă13 sau
de existența unor localități din Muntenia cu acest nume14.
Chiar dacă locul de origină a acestor Balotă și începutul istoriei acestui
neam nu poate fi stabilit cu certitudine, întrucât documentele nu ne furnizează
informații, familia a jucat un rol important în istoria Argeșului, iar noi în
continuare ne vom referi numai la câțiva reprezentanți ei.

Balotă căpitan. Excluzând ideea originii străine (italiană, siciliană,

macedoneană), considerăm că Balotă căpitan este un reprezentant al societății
autohtone care, prin căsătorie cu o boieroaică din neamul lui Dragomir Cepariul
a pus bazele familiei Balotă, ce a jucat timp îndelungat un rol important în istoria
Argeșului. Însoțirea numelui de Balotă cu substantivul „căpitan” ne arată că el a
fost, într-o anumită perioadă a vieții, un oștean, astfel că și unul din fiii săi apare
la început sub numele de „Ștefan căpitan Balotă”15. La 9 octombrie 1739, Safta
Grădișteanca dă un zapis „căpitanului Ștefan sin Balotă căpitan ot Cepari” prin
care-i vinde, pentru 900 de taleri, moșie la Șuici, pe apa Topologului, o moară și
alte bunuri16.
Inscripția de pe clopotul făcut în 1736-1737 pentru biserica din Cepari
ne arată că donatorul este „Ștefan căpitan sinu Balotă căpitan”17.
Chiar și inscripția unuia dintre frații Bucșănescu, pictat în biserica din
Bucșănești, com. Corbeni, ni-l arată ca fiind „jupîn Iordachie căpitan za

13 Spre exemplificare cităm hrisovul din 10 iulie 1567 prin care voievodul Petru cel Tânăr
întărește lui Vlad și femeii sale, Voica, părți în Odobeni, pe care un Stoica le vânduse lui Balotă
logofăt, iar acesta, după ce „a căzut în păcat rău”, a vândut ocina lui Stoica (Documenta Romaniae
Historica, B, Țara Românească (în continuare: DRH, B), vol. XI, nr. 34, p. 46) sau documentul din
1640 iulie 18 unde, printre cei 12 boierii luați pe răvașe domnești care au hotărnicit ocina de la
Bucul de Sus a lui Oprea fost mare agă, se afla și „ot Sărățeni, Balota (Sărățeni, sat, com. Balaciu,
jud. Ialomița n. n.)” (DRH, B, vol. XXVII (1639-1640), nr. 419, p. 515).
14 Balota-sat, com. Prunișor, jud. Mehedinți; Balota - sat, com. Racovița, jud. Vâlcea; Balota de

Jos-sat, reședința com. Murgași, jud. Dolj; Balota de Sus-sat, com. Murgași, jud. Dolj (Ion Iordan,
Petre Gâștescu, D. I. Oancea, Indicatorul localităților din România, Editura Academiei R.S.R,
București, 1974, p 74.
15 Căpitan, grad militar de seamă care în Țara Românească apare în vremea lui Mihai Viteazul

când căpitanul comanda mai multe steaguri de oșteni. La sfârșitul secolului al XVII-lea au fost
numiți mari căpitani de ținut, iar după înființarea ispravnicilor au devenit subalternii acestora,
rămânând comandanții slujitorilor din ținuturi. În afară de atribuții militare, căpitanii au îndeplinit
și sarcini administrative și judecătorești (Instituții feudale din Țările Române. Dicționar (în
continuare: Instituții feudale), Editura Academiei R.S.R, București, 1988, p. 84). Nu știm dacă
Balotă căpitan fost un astfel de dregător, dar însoțirea numelui său de această funcție militară se
poate explica și în acest fel.
16 Ștefan D. Grecianu, op. cit., p. 347.
17 Constantin Bălan, Inscripții medievale și din epoca modernă a României Județul istoric Argeș

(sec. XIV-1848) (în continuare: C. Bălan, Inscripții...) Editura Academiei Române. București,
1994, p. 157-158.

16
Loviște”, iar cea de pe o fereastră de la Biserica domnească din Argeș „jupan
Iordachie Bucșănescul căpitan”.
Cel mai vechi document pe care-l cunoaștem, ce-l consemnează pe
Balotă căpitan, este un zapis din 15 noiembrie 1710 dat mănăstirii Cornetul ca să
stăpânească un loc alături cu via mănăstirii pe care l-au cumpărat călugării de la
Stan, feciorul popii Preda din Șuici, pentru care „avea gâlceavă cu popa Isac,
zicându precum că iaste al lui”. Cei doi semnatari, Ioan egumenul Cozii și
Balotă căpitan, după ce megiașii au mărturisit că locul a fost al preotului Preda,
au dat zapisul lor „mănăstirii Cornetul ca să stăpânească cu pace”18.
Zapisul din 15 noiembrie 1710 este un indiciu că la această dată Balotă
căpitan locuia în zonă, probabil în Șuici, că era o persoană de vază din moment
ce depune o asemenea mărturie și că era știutor de carte, semnătura dovedind că
era un bun mânuitor al condeiului.

Zapisul lui Balotă căpitan, din 15 noiembrie 1710,

dat mănăstirii Cornetul pentru stăpânirea unui loc.

18 Biblioteca Academiei Române (în continuare: BAR), doc. ist. CCCLXIV/72.

17
 Din păcate, nu mai cunoaștem alte documente care să-l consemneze pe
Balotă căpitan, dar la 8 iunie 1734, când fiul său vinde un vad de moară cu două
roți la Câmpulung, el era mort, pentru că vânzătorul apare în zapis ca „Ștefan sin
răposatul Balotă căpitanul”19.
Tabloul votiv din pronaosul bisericii construite în Cepari Pământeni, în
1751-1752, de fiul său Ștefan este un prețios document pentru cunoașterea
acestei familii. Pe peretele de sud, în partea de est, sunt pictați părinții ctitorului,
„jupan Balotă capitan” și „jupănița ego Despa”.
Deși Balotă căpitan, probabil și Despa, nu mai trăia în 1751-1752,
pictorul, care poate i-a cunoscut sau nu, l-a înfățișat ca pe un bărbat de circa 60-
70 de ani, cu barba și părul alb, tuns breton, îmbrăcat în costumul specific clasei
sale. Despa, mult mai tânără decât soțul ei, este prezentată ca o femeie frumoasă,
părul cu cărare pe mijloc, înfășurat cu basma de culoare albă, cu mantie lungă,
de culoare roșie, cu încălțări de culoare albă, mâinile fiind împreunate deasupra
brâului. Având, potrivit portretului, circa 70 de ani, Balotă căpitan, care în 1734
era mort, era, probabil, născut în jurul anului 1670. Din cei patru copii al lui
Balotă căpitan (trei băieți și o fată, Filofteia monahia), care apar în tabloul votiv,
cel mai cunoscut este Ștefan Balotă vel clucer za arie.

Ștefan Balotă vel clucer de arie20. Spre deosebire de tatăl său, Balotă
căpitan, Ștefan apare mai des în documentele de la mijlocul secolului al XVIII-
lea care ne dau relații despre viața și activitatea sa, despre legăturile sale de
rudenie, dar și despre moșiile pe care le avea de moștenire sau de cumpărătoare,
ca și despre judecățile purtate pentru stăpânirea lor.
Născut în jurul anului 1700, Ștefan Balotă se căsătorește în 1724 cu
Safta ce făcea parte din familia de boieri Lerescu ce-și avea locul de baștină la
Lerești, lângă Câmpulung, sat aflat la aproape 120 km distanță de Cepari.
O anafora întocmită, la 1 iulie 1755, în urma unei judecăți în Divan între
Arsenie Stâlpeanul și Ștefan Balotă biv vel clucer za arie, de către boierii
judecători (Costandin Năsturel biv vel ban și Nicolae Roset biv vel vistier) și
întărită de domnul Costandin Mihail Gehan Racoviță, la 3 iulie 1755, ne prezintă
legăturile de rudenie ale boierilor Lerescu, ca și pricina judecății dintre cei doi.
Neavând copii, Arsenie Lerescu, fiul lui Dragomir, a luat de suflet pe
Safta care era fiica lui Mareș, fiul lui Miriță, frate cu Arsenie, pe care „au
crescut-o și făcându-se de vârstă au înzestrat-o și au măritat-o, lăsându-o și
clironoamă după moartea lui”, căreia, potrivit foii de zestre din 1724, „zestrile
n-au avut de unde a i se înplini”.

19Ibidem, p, 347.
20Clucer de arie, subaltern al marelui clucer, membru al sfatului domnesc, în rangul șase, ce avea
ca sarcină aprovizionarea curții domnești cu grâu, vin și alte alimente necesare pentru curte și
oaspeți (Instituții feudale, p. 107-108).

18
19
 La judecata din Divan, Arsenie numit Stâlpeanul, fiul lui Ianache, a
cerut „să i se facă și lui parte din clironomia lui Arsenie, moșului lor”. La
judecata din Divan, Ștefan a arătat mai multe mărturii printre care foaia de zestre
din 1724 a soției sale Safta, o carte din 1732 a mitropolitului Ștefan către
egumenul Vasile al mănăstirii Câmpulung și către biv vel serdarul Ianache,
ispravnicul Mușcelului, ca să judece pricina dintre Balotă cu cumnatul său
Ștefan Bănescul pentru clironomia lui Arsenie Stâlpeanul, „nefiind mărturiile de
față în București”, unde s-a hotărât „ca să ție Ștefan Balotă tote zestrile ce i le-au
pus Arsenie Stălpeanul în foe și Ștefan Bănescul se ție toate cele ce au remas de
la socru-său Mareș”.
Ca urmare, în urma judecății din Divan, boierii judecători hotărăsc prin
anaforaua din 1 iulie 1755 „ca de acum înainte clucerul Ștefan Balotă să aibă
bună pace de către Arsenie Stâlpeanu, feciorul lui Ianache, nepotul lui Arsenie
Stâlpeanul, și toate cumpărăturile lui Arsenie Stâlpeanu din Lerești”21.
Deși se afla la mare distanță de satul soției sale, Lerești, Ștefan Balotă a
devenit un vajnic apărător al drepturilor sale de aici, purtând procese cu cei care
voiau să-i știrbească proprietățile. La 2 mai 1750 voievodul Grigore Ghica
printr-o scrisoare trimisă biv vel pitarului Iane, ispravnicul județului Mușcel, îi
dă în știre despre jalba pe care o primise de la Ștefan căpitanul Balotă prin care-i
făcea cunoscut că întrucât socrul său, Arsenie Lerescu, avea moșie în județul
Mușcel, „la care moșiie mai fiind și alte rude ale lui părtași”, a luat hotarnici ce
au ales partea fiecăruia. Întrucât socrul său și tatăl acestuia, Dumitru Lerescu, în
afară de partea ce i se cuvenea, a „mai cumperat din părțile celorlalți tovarăși” pe
care și el „în 25 de ani pân-acum încă le-au stăpânit cu pace”, acum s-a sculat un
Dragomir pitar și Șerban Mecul, „fiind și ei dintr-acel neam, de zic cum că unii
din vânzători nu sânt din neamul lor”. De aceea, domnul poruncește
ispravnicului, ca de față și cu egumenul mănăstirii din Câmpulung, „să le luați
seama pe amăruntul”, dându-le și cartea de blestem a mitropolitului, ce este la
Balotă, „și, dupe cum veți afla cu dreptate și le veți alege, se dați carte de
judecată, iar, de nu se vor odihni pe hotărârea ce le veți face, cu soroc să vie aici
la Divan”22.
O carte de judecată, din 22 iulie 1751, a lui Nicodim, egumenul
Dolgopolului, și a vornicului Câmpulungului, ne informează că, din porunca
domnului Grigore Ghica, au fost orânduiți să judece pricina dintre Ștefan
căpitanul Balotă și clucerul Iorga pentru o parte de moșie din Lerești. Această
parte de moșie din Lerești, cu jumătate din munții Strâmtul și Pecineagul și a
patra parte din munții Comisul și Lerescu, fusese cumpărată cu 7 ani în urmă de
Iorga clucerul de la Ștefan Bănescu, fiul lui Badea Bănescu din Bănești, județul
Vlașca, cumnatul lui Ștefan Balotă, care semnase și zapisul de vânzare.

21 Șt. Grecianu, Genealogiile…, p. 350.

22 Ibidem, p. 348.

20
21
 Deși Iorga clucerul a stăpânit cu bună pace cumpărătoarea, acum Ștefan
Balotă nu-l mai îngăduie, pentru că dintr-o hotărnicie din 1662 și un zapis al
feciorilor stolnicului Leca din Bănești reiese că partea lor de moșie din Lerești
fusese vândută lui Dragomir, tatăl socrului lui Balotă.
Prin cartea din 20 mai 1752, voievodul Grigore Ghica îi face cunoscut
lui Iane, ispravnicul Mușcelului, despre jalba lui Ștefan căpitanul Balotă în care
arată că în hotarul moșiei Lerești „au fost socru-seu ohabnic moșnean” și câtă
moșie a avut a dat-o zestre fiicei sale la căsătorie. În hotarul moșiei a avut parte
și Ștefan Bănescu pe care cea mai mare parte a vândut-o socrului lui Balotă,
restul vânzând-o lui Iorga clucerul. Când a cumpărat, Iorga l-a întrebat și pe
Ștefan Balotă „ca pe un vecin, mai căzându-i-se lui să cumpere”, dar acesta a
refuzat, văzând că suma vânzării, de taleri 300, este prea mare, „știind că moșia
este de preț mai mic”, de aceea a semnat și zapisul. Aflând mai târziu că Iorga a
cumpărat cu 90 de taleri, Ștefan Balotă a vrut „să-i întoarcă banii și se ia el
moșia”, dar Iorga i-a cerut 290 de taleri și nu 90 cum aflase Balotă23.
În afară de averea moștenită și de cea primită ca zestre, Ștefan Balotă își
sporește prin cumpărături domeniul său.
Astfel la 9 octombrie 1739 Chiajana Grădișteanca dă un zapis
„căpitanului Ștefan sin Balotă căpitanul ot Cepari” prin care-i vinde, „în talere
900 bani noi”, moșie în Șuici, „înse hotaru din moșia d-lui din Rudeni pe despre
soare răsare, pe muche până în hotarul Cîrstineștilor și iar despre apus din
hotarul d-lui din Rudeni, tot hotarul cât ține de Șuici, până ce iar se înpreună cu
hotarul nostru din sus”. De asemenea, îi mai dă o moară și o altă moșie pe care a
cumpărat-o Neacșul stegarul din Sălătruc de la niște moșneni din Șuici. Întrucât
această moșie se afla în mijlocul moșiei sale, a mers la judecată înaintea
domnului care a rânduit pe egumenul arhimandrit argeșeanul de a prețuit moșia
și i-a dat banii pe ea și pe moară. Întrucât a dat „volnicie” lui Pătru Ciomag să
facă moară la un vad al ei, căpitanul Ștefan, dacă nu voia să-i îngăduiască, putea
„să-i întoarcă banii ce au cheltuit pe moară și va rămânea a d-lui, pentru că eu
i-am vândut toată moșia cu tot hotarul, cu casele de piatră ce sunt stricate, din
siliște cu toate văile hotarului anume…”24.
Printr-o scrisoare din 13 septembrie 1744 i se aducea la cunoștință lui
„căpitan Ștefane Balotă” că un Andrei morar din Sălătruc făcuse jalbă la măria
sa Vodă pentru livezile pe care le avea „în mijlocu hotarului în Ioneli”, peste
care dumneata „te-ai tinsu de i-ai coprinsu și livezile lui”. Judecându-se pricina
în Divan, se hotărâse ca „dumneata să cauți să-i dai bună pace, ca să-și
stăpânească livezile”25.

23 Șt. Grecianu, Genealogiile… p. 349.

24 Ibidem, p. 348.
25 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Mitropolia Țării Românești,

CCCII/16.

22
 Potrivit cărții domnești din 18 septembrie 1744, Andrei gușatu, moșnean
din Cârștinești, probabil același cu cel de mai sus, reclamase pe căpitanul Ștefan
Balotă care cumpărase de la jupâneasa Cheajna, a clucerului Petre, partea ei de
moșie „într-acest hotar a Cârștineștilor”, dar el „calcă și împresoară și partea lui
de moșie și nu-l îngăduiaște ca să-și stăpânească pe a lui”. Citindu-să în Divan
cartea de hotărnicie din 1741-1743 și văzându-se că este „bună și dreaptă”, s-a
hotărât ca moșneanul să-și stăpâneasă partea lui de moșie, iar dacă „va avea
căpitan Ștefan ceva a răspunde să vie cu el, ca să stea aici în Divanul măriei sale
lui Vodă, că să îndrepteze”. Dacă Ștefan nu mergea la Divan și nu-l lăsa pe
Andrei să-și stăpânească moșia, păgubașul putea apela la ispravnicii județului
care, după cercetare, urmau să poruncească căpitanului „să nu mai facă supărare
săracului acestuia, împresurându-i moșiile”26.
Costandin Crețulescu biv vel spătar27 avea de la tatăl său o moșie în
județul Argeș, Sâmburești28, ce „să hotăraște pe din sus cu moșiiia ce să chiamă
Dăjăștii29… a dumnealui Ștefan Balotă vel clucer za arie”. Vrând să o vândă, s-a
tocmit cu Ștefan Balotă, care, „căzându-i-să a o cumpăra”, i-a dat 610 taleri, în
afară de cele 16 suflete de țigani și de doi rumâni, astfel că la 30 mai 1754
Costandin Crețulescu îi dă cumpărătorului un zapis ca să stăpânească „această
moșie și cu biserica de piatră și cu pivnița de piatră, cu vie, cu pometuri, din
hotar păn în hotar…, pe cum am stăpânit-o și noi păn acum”30.
Un document foarte important din care reiese poziția lui Ștefan Balotă în
societatea vremii este jurnalul călătoriei mitropolitului Neofit I Cretanul din care
reiese că printre localitățile în care a poposit mitropolitul în 1747 s-au aflat
Șuicii și Ceparii.
Plecând din Sălătruc, sâmbătă 18 iulie, mitropolitul a mers pe Topolog
în jos, a trecut râul spre apus, ajungând pe câmpul Cârstineștilor31, numit și
Ionel, care era moșia Mitropoliei. La capul câmpului a trecut râul spre răsărit, a
ajuns la cârciuma Mitropoliei, și apoi pe câmpul schitului Văleni, în dreptul
Șuicilor, de unde „am trecut răul spre apus și am mersu la casele lui Ștefan căp.
Balotă. Are case mari de piatră și culă de zid naltă pentru hoți”.
După ce a șezut acolo „puțintel”, mitropolitul și-a continuat drumul, „am
trecut răul, iar spre răsărit, și am mersu în jos pă Topolog și am ajuns la Cepari,

26 ANIC, fond Mitropolia Țării Românești, CCCII/17.

27 Mare spătar în două rânduri (1748 iun. 22-nov. 25, 1752 oct. 23-1753 mai 8), Costandin
Crețulescu era fiul lui Iordache Crețulescu, la rândul lui mare spătar de două ori (1718 aug. 27-
1719 iun. 13, 1732 ian. 28-1733 apr. 11.), care era nepotul lui Radu Crețulescu, mare logofăt de
trei ori (1662 sept. 29-1663 mai 22, 1665 febr. 2-1672 ian, 5, 1679 ian. 16-1680 mart. 20) și mare
vornic (1674 iun. 7- 1675 aug. 7). (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 165; Th. Rădulescu. op. cit. p.
294-295).
28 Sâmburești, azi sat, com. jud. Olt.
29 Azi Dejești, sat în com. Vitomirești, jud. Olt.
30 BAR, doc. ist., CCCCLXVIII/87.
31 Sat dispărut.

23
la casa lui Balotă și am mas seara acolo”. Duminică, 19 iulie, „au făcut părintele
liturghie la beserica din sat și aciastă beserică iaste de piatră veche, de la leat
7041 (1532-1533 n. n.) și iaste făcută în malul Topologului”.
Plecând din Cepari, în după amiaza zilei de duminică, mitropolitul a
ajuns la Bârsești, la casele Uiascăi32, „și am mas acolea și iaste case mari de
piatră”. Luni, 20 iulie, a plecat din Bârsești, a trecut râul spre răsărit și, mergând
pe drumul Topologului în jos, a sosit în dreptul Tigvenilor, a trecut râul spre
apus, unde „sănt case mari de piatră ale comisului Ioniță Tigveanul33 și sat și
beserică de lemn iaste”, ajungând seara la mănăstirea Cotmeana34.
Din Jurnal reiese că Ștefan Balotă avea case nu numai în Cepari, ci și în
Șuici, care erau „case mari de piatră și culă de zid naltă”. Referitor la casa din
Cepari, ce se afla, desigur, în apropiere de biserică, nu știm dacă era făcută de
Ștefan Balotă ori de tatăl său sau era cea de pe vremea lui Dragomir.
O casă a boierilor Balotă, ce se afla la circa 300 m est de biserică, a fost
distrusă în 1916 în timpul luptelor din Primul Război Mondial. Din fericire s-au
păstrat două fotografii ale casei, una așa cum arăta înainte de distrugere și alta
după aceea35. Nu credem că această casă era o construcție de la începutul
secolului al XVIII-lea, datorată lui Balotă căpitan sau fiului său Ștefan, ci mai
degrabă un edificiu de la începutul secolului al XIX-lea, pentru aceasta pledând
asemănarea cu casa lui Teodor Brătianu din Tigveni ce se păstrează și astăzi.
După distrugerea conacului în 1916, boierii Balotă au construit între
1920 și 1921, după planurile arhitectului italian Augusto Antonio, casa în care
locuiesc și astăzi unii din urmașii acestor boieri, familia locuind în această
perioadă în casele destinate servitorilor36.
Ștefan Balotă a construit în Ceparii Pământeni în 1751-1752, împreună
cu soția Safta, în locul bisericii lui Dragomir din 1533, o altă biserică, compusă
din altar, naos și pronaos, care se păstrează și astăzi.
Pisania de piatră situată deasupra ușii de intrare în biserică are
următorul text:
„† Cu mila și ajutoriul lui Dumnezeu Tatălui și Fiiului și Sfântului Duh.
S-au zidit această sfântă besearică din temelie, de dumnealui jupan Ștefan vel
clucer za harie, sân Balotă căpitan, i jupanița lui, Saftha, coconi: Iordache,

32 Uiasca, văduva lui Șerban Uescu din Bârsești, fiica lui Panait Matracă și soacra lui Petrache
Tigveanu.
33 Ioniță Tigveanu, fiul lui Grigore Tigveanu, mare comis în 1746. (Th. Rădulescu, Sfatul

domnesc…, p. 322).
34 Mihail Caratașu, Paul Cernovodeanu, Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale

Mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul (în continuare: Jurnalul călătoriilor…,), în „Biserica

Ortodoxă Română”, anul XCVIII, nr. 1-2/1980, p. 308-309.
35 Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de d-na Petra (Coca) Balotă, căreia îi mulțumim și pe

această cale, care, după pensionare, a părăsit Bucureștiul și trăiește la Cepari, în casa construită de
strămoșii soțului ei Grigore Balotă.
36 Informație de la Petra (Coca) Balotă.

24
Gheorghie, Costandin, Matei, Șerban, Pârvu, Ilinca, Mira, întru cinstia și lauda
sfintei Înnălțării Domnului nostru Iisus Hristos, în urma besearicii cei vechi, care
o au fost făcut de dumnealui jupan Dragomir vel vornic Cepariu, strămoș lui
Ivașcu vel armaș Cepariu, de la leat 7041; și s-au zidit acum din nou, la leat
7260, în zilele prea-înnălțatului domnu, Ion Gligorie Ghica voevod. Sandu,
Mariia, Șărban, Hârsu”37.

Casa boierilor Balotă din Ceparii Pământeni distrusă în 1916,

în timpul luptelor din Primul Război Mondial.

37 C. Bălan, Inscripții…, p. 156-157.

25
 Casa boierilor Balotă din Ceparii Pământeni construită în 1920-1921.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Înainte de a construi în 1751-1752 biserica sa, Ștefan Balotă a făcut

pentru biserica lui Dragomir un clopot, aflat și astăzi în turla clopotniței, ce are
inscripția:
„Acestu clopot l-au făcut Ștefan căp‹itan› sinu Balotă căpitan în Cepari,
leat 7245” (1736-1737 n. n.)38.
Fără îndoială că biserica a avut de suferit în anul 1789 când în jurul ei au
avut loc lupte între turci și austrieci39, de aceea a fost reparată în 1888-1889 de

38Ibidem, p. 157-158.
39 La 20 decembrie 1873, N. Petrescu, învățătorul școlii din comuna Cepari Bărsești, trimite
revizorului școlar al județului Argeș răspunsul său la chestionarul lui Alexandru Odobescu lansat
în anul 1871, în care relatează lupta care a avut loc între turci și austrieci, dar nu în 1789, ci în
1741, în jurul vechii biserici din Cepari, și nu a celei construite în 1751-1752. Probabil că la peste
100 de ani de la lupte învățătorul a denaturat evenimentele care i s-au transmis pe cale orală, de
aceea apar în răspunsul său aceste inexactități. Cu toate acestea prezentăm integral acest răspuns,
pentru că el poate să servească celor ce vor elabora o altă lucrare privind trecutul satului:
„La anul Christu 1741 în această comună a șezut ordie otomană cu pașă, șef al lor numit
Balhașu, o jumătate de an, cu corturi, coloarea verde, la biserica veiche Cepari, cu zaraoa pusă
înlăuntrul acestei biseici. Și acest pașă a șezut în biserică și în termenul șederi lor au lucrat de au
făcut cetate înprejurul acestei biserici de jur înprejur, cu șanț de pământ adânc de un stânjin și trei
palme, în care au fost așezate tunuri încărcate. Această cetate a fost prejurul biserici și a fost în
mărime ca de ½ pogon.
Aci, mai alături de această biserică, în distanță ca de 80 stânjini, despărtiță de o vale numită
Cepari, altă cetate tot otomană de acel n. de turci numiți mai sus ostași armați, iarăși au făcut cetate
tot de aceași mărime, sepată în pământ, în adâncime de un stânjin și ¾, făcut iarăși de jur înprejur

26
către frații Băltești, Iancu și Constantin, cu sprijinul proprietarilor și locuitorilor,
când, printre altele, i s-a adăugat un pridvor deschis și a fost zugrăvită din nou de
Anton Gr. Lapinschi40.

Biserica din Ceparii Pământeni, vedere din sud-vest.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

și pământul scos înlăuntrul cetăți în mărime de poziție ca 4 pogoane și așezate tunuri dese pe
această cetate și care și acum se vede și se cunoaște. Cetatea își are numirea de „cetate turcească”,
cu semnele prevăzute.
Această oștire otomană a șezut în aceste cetăți până la 18 dechemvrie același an și luni, în
revărsatul zorilor de zioă, a venit peste ei o altă armată de oștire, numită ch. ch. (chezaro crăiască
n. n.), de unde a venit dupe rezultatu lovindu-i de patru părți călărași și e-au seceratu cu
desăvârșire și s-au întors la înpăratul lor ch. ch. dupe ce le-au loatu tot ce au avut aceea oștire
otomană” (BAR, Ms, 223, p. 327-328).
40 Pr. Dumitru V. Georgescu, Biserica din Cepari Înfățișare exterioară, în „Păstorul ortodox”, nr.

1/1938, p. 116-118.

27
 Pisania bisericii din Ceparii Pământeni, din 1751-1752.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

În timpul acestor lucrări, pictura originală a lăcașului a fost acoperită cu

alta. În anii 2006-2008, prin cheltuiala lui Ioan Balotă Cristian, urmaș al
ctitorilor, a fost scoasă la iveală pictura originală, lucrare de mare valoare
artistică, dar care are și o importanță documentară, pentru că în pronaos, pe
pereții de la sud, vest și nord, sânt pictați membrii familiei ctitorului din 1751-
1752, o galerie de 16 persoane, plus figura unei călugărițe. Inscripțiile
persoanelor din familia ctitorilor ne-au permis stabilirea gradelor de rudenie
dintre acestea, pe care le redăm sub forma unui mic arbore genealogic.
Pătruns desigur de un profund sentiment religios, dar și pentru a-și
reliefa poziția în societatea vremii, Ștefan Balotă a contribuit, împreună cu
familia de boieri Bucșănescu, la lucrările de restaurare a Bisericii domnești de la
Curtea de Argeș. Inscripția aflată pe glaful celei de a doua ferestre din naos, de
pe latura de sud, confirmă acest lucru:
„†Această fereastră s-au înfrumusețat cu cheltuiala dumnealui jupan
Ștefan sinu Balotă căpitanul”41.

41C. Bălan, Inscripții…, p. 281; Inscripția și la Virgil Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeș,
Note istorice și arheologice, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (în continuare:

28
 Portrete de ctitori pe peretele de sud al pronaosului bisericii din Ceparii Pământeni,
în partea de est: „jupan Balotă căpitan”, „jupanița ego Despa”. Fotografie, Doru
Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Portrete de ctitori pe peretele de sud al pronaosului bisericii din Cepaii Pământeni,

în partea de vest. De la stânga: „cocon Costandin postelnicul, cocon Mateiu, cocon
Gheorghiță postelnicu”. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

BCMI), anul X-XVI, 1917-1923, p. 33.

29
 Tabloul votiv de pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Ceparii Pământeni.
De la stânga: „jupan Iordachie snă ego, jupan Ștefan biv vel clucer, jupanița ego
Safta, cocon Părvu, cocon Șerban”. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Portrete de ctitori pe peretele de nord al pronaosulu bisericii din Ceparii Pământeni.

De la stânga: ,,cocoana Ilinca, cocoana Mira, jupanița ego Catrina,
cocon Mihalache, jupan Preda pah. brat Ștefan clucer, jupan Balotă brat ego,
Filofteia monahia”. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

30
 Panait Balotă. Nepot al lui Preda paharnic, fratele lui Ștefan Balotă vel
clucer, Panait Balotă era fiul lui Mihalache și al Mariuței Balotă. În anul 1838,
potrivit catagrafiei din acest an, locuia în Ceparii Ungureni, fiind trecut ca
postelnicel și proprietar. În vârstă de 50 de ani era căsătorit cu Mirica, de 40 de
ani, singura fiică, Sanda, având 14 ani42.
Ca orice boier, Panait, cu mama sa Mariuța și soția Mirica, din
sentimente religioase, dar și pentru a-și spori prestigiul în ochii contemporanilor,
construiesc, în 1820, o biserică în Cepari-Ungureni, deși legenda atribuie
edificarea lăcașului ambiției soției sale43.

Biserica din Ceparii Ungureni, vedere din sud-vest.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

42Sp. Cristocea, Boierii…, p. 327.

43Potrivit legendei, Mirica Balotă, care participa la slujbă la biserica din Cepari-Pământeni, a avut
un conflict cu urmașele ctitorilor lăcașului de aici care nu permiteau ca altcineva să se miruiască
înaintea lor. Supărată, ea l-a convins la întoarcerea acasă pe soțul ei să ridice în Cepari-Ungureni o
biserică folosind cărămida pe care o aveau în vederea construirii unei noi case. (Doru Căpătaru,
Mănăstiri, schituri și biserici din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului în mileniul al III-lea,
manuscris din 2015).

31
 De formă dreptunghiulară, compusă din altar, naos și pronaos, biserica
are o pisanie care glăsuiește:
„Întru slava marelui Dumnezeu și cu ajutoru Sfintei Troițe s-au zidit din
temelie această sfântă și dumnezeiască biserică întru cinstea Întrării Maicii
Domnului, Sfinții Voivozi și Sfântul Nicolae, de robii lui Dumnezeu, postelnicu
Panait și dumneaei cocoana Mariuța, maica dumnealui, și cu soțiia dumnealui
Mirica și cu fii săi Răducanu, Mariia, Tinca, Sanda în leat 7331, în zilele
preaosfinții sale părintelui episcop Iosif Argeșiu, aflându-se domn Nicolae Șuțu
voivod, de postelnicu Panait Balotă, leat 1820. Petcu pietrari ot satu Jiblea”44.

Pisaniile bisericii din Ceparii Ungureni.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

În interior, pe peretele vestic al pronaosului se află portretele ctitorilor,

patru persoane în partea de sud și trei persoane feminine în partea de nord.
În 1998, interiorul bisericii a fost repictat de către preotul pictor
Octavian Nichifor Dicu, lucrare care ridică o serie de probleme. Printre cei care
au cercetat monumentul se numără și prestigiosul istoric Constantin Bălan de la
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București, care, într-o valoroasă lucrare
publicată în 1994, redă textul integral al pisaniei, dar și inscripțiile persoanelor
din tabloul votiv: „Răducanu, fiiul dumnialui;…; Sotanca (?) soția dumnialui;
postelnicu Panaid Balotă”, pentru cele din partea de sud, și „Mirica cocoana
dumnialui; Sanda fiica; Sultana”, pentru cele din partea de nord. Printr-o notă ne

44 C. Bălan, Inscripții…, p. 158.

32
avertizează că „Sultana, copilă, este reprezentată în dreptul Sandei”. Deși
Mariuța, mama lui Panait, apare în pisanie printre ctitori, ea nu mai figurează
printre persoanele din tabloul votiv, cei care țin în mână imaginea bisericii sunt
postelnicul Panait Balotă și Mirica cocoana dumnealui45.

Ctitorii bisericii din Ceparii Ungureni de pe peretele de vest al pronaosului.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Pomelnicul ctitorilor din

proscomidia bisericii din
Ceparii Ungureni.
Fotografie, Doru Căpătaru,
13 octombrie 2017.

45 Ibidem, p. 158-159.

33
 Referitor la repictarea din 1998, pe lângă faptul că personajele par puțin
stilizate, inscripțiile din tabloul votiv, scrise acum cu alfabet latin, nu mai
corespund cu cele transcrise de C. Bălan. Astfel, pentru persoanele din partea de
sud a tabloului votiv inscripțiile sunt: „Postelnicu Panait Balotă, fiul dumnealui
Răducanu și fiicele Maria și Tinca”, iar pentru cele din partea de nord: „Cocoana
Măriuța, maica dumnealui, cocoana Mirica, soția dumnealui, fiica Sanda”.
Revine pictorului Dicu obligația de a explica apariția inscripțiilor cu numele
Mariuței, a fiicelor Maria și Tinca, și a dispariției numelui Sultanei.

34
 2. BRĂTIENII DIN ȘUICI.

În partea de nord a județului Argeș, pe Valea Vâlsanului, se află satul

Brăduleț, care până la împărțirea administrativă din 1950 s-a numit Brătieni,
locul de obârșie al familiei de boieri Brătianu care a jucat un rol de seamă în
istoria Argeșului și a țării, mai ales în secolul al XIX-lea și prima jumătate a
celui de al XX-lea.
Pentru prima dată satul este atestat la 29 iulie 1508 când voievodul
Mihnea cel Rău întărește lui Neagoe și lui Radu cu fiii lor „la Brătiianii de la
Brădet jumătate, pentru că le este veche și dreaptă ocină și dedină”46.
În decursul anilor, prin legăturile matrimoniale realizate, dar și din
interese materiale, unii Brătieni au părăsit satul de baștină și s-au stabilit în
localitățile de unde erau soțiile, iar unii s-au așezat la Pitești, care, fiind reședință
a județului, oferea posibilități mai mari de afirmare și propășire. Astfel în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea Ene sau Iane Brătianu din Brătieni se
căsătorește cu Safta, fiica lui Iordache Balotă din Cepari, și se stabilește la Șuici,
unde soția sa avea case, încât pentru două generații Brătienii din Șuici vor juca
un rol important în istoria județului.
Apoi reprezentanți ai lor se vor stabili în alte localități astfel că în istoria
acestei familii, numită pe bună dreptate Dinastia Brătianu, se poate vorbi de:
Brătienii de la Brătieni, Brătienii de la Șuici, Brătienii de la Tigveni, Brătienii de
la Pitești, Brătienii de la Florica, Brătienii de la Câmpulung ș. a.
Dacă viața și activitatea Brătienilor din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și prima jumătate a celui de al XX-lea (Ion C. Brătianu, Dumitru C.
Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Vintilă I. C. Brătianu) a făcut obiectul unor cercetări
istorice, despre cei din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a celui de al XIX-
lea s-a scris mai puțin. Este adevărat că în ultimul timp, în afară de mențiunile în
unele lucrări dedicate trecutului satului Șuici47, s-au scris și câteva articole
despre Brătienii de la Șuici48, insuficiente însă pentru a cunoaște rolul lor în
istorie. De aceea, vom încerca cu ajutorul datelor din catagrafiile și articolele
publicate, dar și din cercetarea făcută de noi, este adevărat sumară, a arhivelor să
prezentăm viața și activitatea a doi reprezentanți de seamă ai Brătienilor din
Șuici în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - prima jumătate a celui de al
XIX-lea, Ene (Iane) Brătianu și Ion (Ioniță) Brătianu.

Ene (Iane) Brătianu. Întrucât despre acest Ene (Iane) Brătianu nu s-a
scris până în prezent nici un studiu special, singurele informații, pe care le

46 DRH, B, vol. II, nr. 57, p. 120-121.

47 Dumitru V. Georgescu, George Georgescu, Cartea despre Șuici (în continuare: Cartea despre
Șuici), Pitești, 1997; Lt. Col. (rez.) Ion Olărescu, Comuna Șuici de-a lungul vremii (1501-2010),
Editura Universității din Pitești, 2010.
48 Vezi nota 9, p. 13.

35
cunoaștem, sunt cele ce figurează în arborele genealogic întocmit de Dan Pleșia.
Astfel în acest arbore apare sub numele de Ianache (Ene), deși în documentele
cercetate de noi este menționat numai ca Ene sau Iane, ca fiind fiul căpitanului
de lefegii Iane, ce era căsătorit cu Safta Vlădescu, mort în 1773. La rândul lui,
căpitanul de lefegii era fiul unui Ianache Brătianu mort în 1723, tatăl acestuia
fiind Iani (Ene) din Brătiani care în 1675 era mort.
Născut, potrivit arborelui, în 1771, Ianache (Ene) a murit în 1820, soția
sa fiind Safta Balotă, moartă în 1839.
Ceilalți frați ai lui Ene erau: Grigore, căsătorit cu Maria Micescu,
Costantin (Dincuță), deși în documente apare Costandin, vtori vistier și ispravnic
de Mușcel, și Dumitrașcu polcovnic, căsătorit cu Smaranda Stâlpeanu, ctitor al
bisericii din Racovița (1786)49.
Dacă despre înaintașii lui Ene nu se păstrează multe documente care să
ne furnizeze date despre viața și activitatea lor, cu acest reprezentant al
Brătienilor acestea se înmulțesc, cele mai multe aflându-se la Serviciul Județean
Argeș al Arhivelor Naționale, dar și la Biblioteca Academiei Române, încât se
poate reconstitui istoria acestei familii care, din păcate, nu s-a făcut până în
prezent, așa cum era posibil și necesar.
Deși nu ne-am propus, până în prezent, să facem un studiu referitor la
Brătienii din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea,
documentele cercetate de noi ne dau posibilitatea să aducem noi date privind
această perioadă, care pot fi folosite de cei ce se vor încumeta la acest demers.
Asta nu înseamnă că documentele păstrate sunt suficiente pentru a reda
rolul acestei familii în istoria noastră sau că nu sunt probleme contradictorii care
nu pot fi elucidate.
Printre problemele contradictorii care reies din documente se află două
pe care le semnalăm, urmând ca să fie elucidate de cel sau cei care se vor strădui
să reconstituie istoria acestor Brătieni din perioada sus menționată.
Prima problemă este a ascendenților lui Ene (Iane) Brătianu pe care Dan
Pleșia i-a menționat în arborele genealogic. Dar o anafora, din 20 iunie 1749, a
patru boieri50 care din porunca voievodului Grigorie Ghica au fost însărcinați să
aleagă părțile de moșie din Brătienii de Sus ale mănăstirii Brădetul, ale
moșnenilor Brătieni și ale boiernașilor Brătieni, Iane logofăt, Oancea și
Iordache, feciorii lui Ianache Brătianu, mort în 1723, ne indică alți ascendenți ai
celor trei frați și nu pe cei din arborele genealogic. Astfel, potrivit acestei
anaforale, tatăl lor este indicat ca fiind Ianache, moșul lor un Iane iuzbașa, iar
strămoșul un Dima grecul, care pot fi ascendenți pe linie maternă51.

49 Familiile boierești…, p. 372-375.

50 Ianache biv vel serdar, Toma Rătescu biv vel clucer, Șerban Lerescu și Dumitrașco logofăt Pata.
51 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Episcopia Argeș, IV/20.

36
37
 O altă problemă este anii în care a trăit Iane (Ene) Brătianu care, potrivit
arborelui genealogic întocmit de Dan Pleșia, s-a născut în 1771 și a murit în
1820, deci la vârsta de 49 de ani, dar nu menționează documentele care i-au
permis să indice anul 1771 ca dată a nașterii. Câteva documente cercetate de noi
ne arată că Iane s-a născut cu mult timp înainte de 1771.
Chiar dacă s-ar putea să se refere la tatăl său, Iane, căpitanul de lefegii,
prezentăm în continuare două documente care aduc date importante despre
această familie. Astfel, la 24 ianuarie 1754 primește o scrisoare „cu frățească
dragoste și fericită sănătate” lui „al mieu ca un frate dumneata Iane Brătiene”
prin care-l anunță că egumenul de la mănăstirea Argeș i-a dat trei fete de țigan
pentru moșia sa de la Mușătești. În caz că putea să-i dea el trei fete de țigan, Ene
urma să stăpânească moșia, dar trebuia să-l înștiințeze „că eu voi să dau zapis la
mâna părintelui egumenului Argeșului și dumneata să te iscălești pă zapis că te
înștiințez să nu fie vreo bănuială”, cerându-i să-i dea și venitul moșiei „dă când o
mănânci dumneata”52.
Cel de al doilea document datează din 20 decembrie 1756 când un
Oancea și fiul lui Mihai dau o scrisoare logofătului Iane Brătianu ca să-i fie de
credință că s-au „tocmit la vaci să le chivernisim, de acum de la Crăciun până la
Duminica Mare”, pentru care să le dea la amândoi 6 taleri, opinci și mălai. În caz
că ar fi fără grijă și s-ar pierde vreo vită urma ca „noi să dăm seama”, pe
scrisoare menționându-se că „ne-au dat acum nainte 3 bani jumătate”53.
Următorul document ce aduce date privind perioada când a trăit Iane
(Ene), este o jalbă trimisă domnului, la 31 martie 1796, de „robul măriei tale,
Ene Brătiianu biv logofăt za vistierie” prin care reclamă cazul moșiei Năpărteni
sau Manga, din hotarul Mușăteștilor, unde un strămoș al său, Mitrea pitar, făcuse
o cumpărătură și pentru care avea o pricină cu mănăstirea Argeș. După o
judecată făcută la București, unde tatăl său nu a fost față, din poruncă domnească
a fost orânduit Pârvu Cantacuzino, care în acea vreme era ispravnic al județului,
să facă o hotărnicie prin care tatălui său i s-au ales 275 stânjeni, iar mănăstirii
1915. Tatăl său, care la acea vreme era „trecut în vârsta bătrăneților și zmintit de
boală”, a și murit la puțină vreme, astfel că „mumă-mea la leat 7217 (1708-1709
n.n.) au pornit jalbă pentru aceasta și fiind neputincioasă nu ș-au putut căuta”
dreptul. Întrucât era „nevârsnic… după ce mi-am venit în vârstă, din zilele
măriei sale Alicsandru Vodă Ipsilanti (1774-1782 n.n.) și până acum la toți
luminați domni” și-a cerut dreptul54.
Potrivit legiurilor din acea vreme55, „nevârsnicul” era tânărul până la 25
de ani și cum Alexandru Ipsilanti a domnit între 1774 și 1782, considerăm că

52 Arhivele Naționale Serviciul Județean Argeș (în continuare: ANSJA), fond Colecția de
documente feudale, XXXIX/11, fila 1.
53 ANSJA, fond Colecția de documente feudale, XXXIX/11, fila 2.
54 ANSJA, fond Colecția de documente feudale, XXXIX/41.
55 Pravilniceasca condică, 1780; Legiuirea Caragea, 1818.

38
Ene Brătianu s-a născut cu mult înainte de 1771, cum se menționează în arborele
genealogic întocmit de Dan Pleșia.
Un mic document56 aflat la Biblioteca Academiei Române ne oferă date
prețioase despre viața căpitanului de lefegii Iane, tatăl lui Iane (Ene) Brătianu.
Documentul este o jalbă pe care înainte de 31 ianuarie 1794, Sofica monahia
Brătianu o înaintează domnului Alexandru Moruzi. Prin jalbă ea îi face cunoscut
domnului că, „țiind în căsătorie pă Ene Brătiianu”, acesta i-a „prăpădit zestrea și
muriind au rămas feciori buni și vitregi și sânt cu casile lor și ei stăpânescu
rămas soțului mieu și pă mine nu mă caută a-m chivernisi viiața”. De aceea,
Sofica cere domnului să poruncească ispravnicilor ca, „după foia dă zestre ce
am, să-m înplinească lipsa zestrii, a avea cu ce-m chivernisi ticăloasa viiață”.

Jalba din 31 ianuarie 1794 a monahiei Sofica Brătianu.

56 Biblioteca Academiei Române (în continuare: BAR), doc. ist., XLVI/16.

39
 Ca urmare a jalbei, la 31 ianuarie 1794 domnul poruncește ispravnicilor
ca după cercetare, „să faceți hotârârea cea cuviincioasă în scris și să îndreptați…
ce va fi dă înplinit să și înpliniți”, iar, „nerămâind vreo parte odihniți, cu carte de
judecată să-i sorociți la Divanul Domnii mele”.
Prin jalbă, Sofica îl acuză pe soț că i-a prăpădit zetrea, că feciorii
acestuia „nu mă caută a-m chivernisi viiața”, de aceea, probabil, „ticăloasa
viiață” pe care o ducea după moartea soțului, a făcut-o pe soție să îmbrace haina
monahală.
Din jalbă reiese că Ene, având „feciori buni și vitregi”, fusese căsătorit
de două ori, cea de a doua soție fiind Sofica monahia al cărei nume de mirean
nu-l cunoaștem. Potrivit arborelui lui Dan Pleșia, Iane murise în 1773, dar este
greu de acceptat că Sofica așteptase aproape 20 de ani, până la 31 ianuarie 1794,
să facă jalba către domn, de aceea credem să acesta a murit mult mai târziu.
Deși era din Brătieni, de pe Valea Vâlsanului, așa cum se întâmpla în
epocă, Ene s-a căsătorit cu o fiică de boier dintr-un sat, Ceparii de pe Topolog,
aflat la circa 80 km de satul de baștină, pentru că pe primul plan în realizarea
unei căsătorii se afla zestrea pe care i-o aducea soția. Prin căsătoria cu Safta,
fiica lui Iordache, fiul lui Ștefan Balotă clucerul, Ene Brătianu s-a stabilit în
Șuici, unde familia Balotă avea proprietăți, locuind, fără îndoială, în casele
acestei familii, și, probabil, pe parcurs și-a edificat una proprie.
După moartea lui Ene în 1820, soția sa Safta a continuat să trăiască în
Șuici Ungureni, astfel că în 1838, când se face catagrafia, avea 85 de ani, fiind
născută în 1753, având ca proprietăreasă: 3 pogoane de porumb, 3 de grâu, 23 de
fân, 4 cai, 4 boi, 4 vaci, 10 râmători, 2.000 de pruni, 20 pogoane vie. Mai avea
16 țigani, dintre care unul era bucătar, unul-morar, unul-vizitiu și o
spălătoreasă57.
Din căsătoria lui Ene cu Safta Balotă au rezultat 4 băieți - Toma,
Costandin (Dincă), Ion (Ioniță) și Mihai - și 4 fete, Safta, Tița, Uța și Sultana.
Toma, fiul cel mare, a fost director al Serviciului Poștelor (1816), dar
fiind membru al Eteriei a emigrat în Grecia, unde a murit în 1848.
Costandin (1787-1844), cunoscut sub numele de Dincă, căsătorit cu
Anastasia Tigveanu, a avut o rodnică activitate politică, fiind vătaf al Plaiului
Loviștea, judecător la Judecătoria Argeș, ocârmuitor al Județului Argeș, membru
în Adunarea obștească de la București.
Cei trei băieți ai lui Dincă, Teodor, Dumitru și Ion, au desfășurat o
intensă activitate politică. Astfel, Dumitru (1818-1892) a fost, printre altele,
ministru al Cultelor (1867), ministru plenipotențiar la Constantinopol (1878-
1881), președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Externe
(1881), șef al Partidului Liberal (1891-1892), iar Ion (1821-1891), căsătorit cu

57Sp. Cristocea, Boierii de pe Valea Topologului în anul 1838 (în continuare: Sp. Cristocea,
Boierii…), în Argesis-Istorie, XV/2006, p. 329.

40
Caliopi (Pia) Pleșoianu, unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal
constituit în 1875, a fost ministru al finanțelor (1866,1868), președinte al
Consiliului de Miniștri (1876-1884)58.
Mort în 1844, Dincă a fost înmormântat în biserica domnească de la
Argeș, alături de soția sa decedată în 183959.
Mihai (1810-1862). În vârstă de 28 de ani în 1838, Mihai era la această
dată flăcău, având ca proprietar o avere considerabilă: 10 pogoane de porumb,
12 de grâu, 50 de fân, 10 cai, 30 de boi, 70 de vaci, 200 de oi, 60 de capre, 10
râmători, 2.000 de pruni. De asemenea mai avea 8 țigani, iar ca „meșteșug” se
menționa că este „arendași de moșii”60.
Prin actul de împărțeală din 22 septembrie 1845 pe care, „neștiind
carte”, îl semnează un martor Th. Dobrescu, îi revenea moșia Cacaleți din Șuici,
moșia Mușătești și via de la Sâmburești61.
Deși avea o avere apreciabilă, Mihai continuă să cumpere bunuri
funciare. Astfel la 16 martie 1842 unchiașul Ion Poinariul cu fiii lui, Nicula și
Simion, vinde „dumnealui coconului Mihăiță Brătiianul”, nesiliți de nimeni, o
livade de pruni în număr de 150, cu 30 parale prunul, ce se afla alături cu ograda
cumpărătorului, „care merge cu capul la cârciuma dumnealui, la drumu cel
mare”. Zapisul de vânzare-cumpărare, scris de Bănică logofăt din Șuici, este
iscălit, ca martori, de mai mulți locuitori din sat, printre care și popa Floria62.
După moartea sa, la 1 ianuarie 1862, se întocmește, la 25 februarie 1862,
o catagrafie de averea mișcătoare și nemișcătoare a răposatului Mihai Brătianu,
Neavând soție și copii, singurele rude menționate în catagrafie sunt „Sultana
Tigveanca, soră a răposatului, d-ei Victora Brătieanca, cumnată63, d-lor frații
Brătieni, Teodor, Dimitrie, Ion, Macsimila, Anica și Cleopatra, nepoți”. Întrucât
a fost publicată integral64, vom prezenta numai capitolele catagrafiei: Moșiea din
Șuici, care are și numirele Dârstaru, Cacaleți, Valea Epi și Cocoți, cu
următoarele acarete; Cele după proprietatea Vâlsanu, ce-i zice și Mușetești; Cele
mișcătoare din Șuici; Monedă; Hărtii.
Safta. Născută în 1791, Safta, fiica lui Ene, a fost căsătorită de trei ori:
prima dată cu Pantazi Bălan, a doua oară cu Constantin… postelnic și a treia

58 Familiile boierești…, p. 374. 375.

59 Pentru Dincă Brătianu vezi: Spiridon Cristocea, Contribuții la cunoașterea vieții lui Costandin
(Dincă) Brătianu (1788-1844), (în continuare: Sp. Cristocea, Contribuții…), în Familiile
boierești…, p. 385-388.
60 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 330.
61 Sp. Cristocea, Ioniță Brătianu…, p. 154.
62 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/60.
63 Victoria Păianu, a doua soție a lui Ion (Ioniță) Brătianu.
64 Spiridon Cristocea, Catagrafii și testamente ale boierilor Brătieni, în Argesis-Istorie, XIV/2005,

p. 533-538. Tot în acest articol mai sunt publicate integral două catagrafii, din 10 septembrie 1895
și 27 aprilie 1911, ale Alecsandrinei Pleșoianu, fiica lui Ion (Ioniță) Brătianu, fiul lui Ene (Iane)
Brătianu, căsătorită cu Toma Pleșoianu.

41
oară cu clucerul Ioan Persiceanu65.
Decedând în 1844, la vârsta de 53 de ani, a fost înmormântată în biserica
ridicată de tatăl său în Șuici, dar la un moment, pe care nu-l știm, piatra de
mormânt, ca și cea a lui Ioniță, fratele ei, mort în 1848, au fost scoase din lăcaș
și încastrate în zidul de incintă, în partea stângă a intrării, lângă cavoul
fizicianului Constantin Miculescu66.
Redăm în continuare textul de pe piatra de mormânt a Saftei, fiica
lui Ene:
„† De când Sanda67 a mea mumă
m-au născut, 53 de ani au trăitu Safta, fica
răposatului șătrariu Ene Brătiianu dintr-
acest sat Șuci, alu meu nume; fost-amu și
eu într-această deșartă lume. Acuma mă
ducu în pământu, de unde am fostu și
sântu. Rogu către toți a lui Adamu
strănepoți să rugați pre Dumnezeu să erte
sufletulu meu; și de mine fiți ertați, câți pre
Dumnezeu rugați. Eu lându înu căsătorie,
de bărbat și de soție… Pantazi Bălanu… al
doilea pălcovnicu Costandinu… amu
muritu pă copi… Costandinu. Și au muriru
al treilea cluceriu Ionu. Cu câte trei bărbați
am viețuit pre puținu, de care m-au trasu și
pă mine, unde toți născuți va merge.
Gheorghe Bibescu, domnu Țării, 1844
ghenar 23”68.
Icoană făcută în 1817 de Uța,
Tița. Fiică a lui Ene și a Saftei,
fiica lui Ene Brătianu.
Fotografie, Doru Căpătaru, Tița, născută în 1803, locuia în 1838 în
13 octombrie 2017. Șuici Ungureni cu mama sa Safta, fiind în
vârstă de 35 de ani.
Uța. În momentul actual al cercetării știm prea puține lucruri despre
această fiică a lui Ene și a Saftei. În 1817 ea donează bisericii construite de tatăl
ei o icoană îmbrăcată în metal, fixată la catapeteasmă, în partea din stânga, ce
are inscripția: „Această icoană s-au făcut prin osârdia și cheltuiala dumneaei
cocoanii Uții sin Ene Brătianu, 1817”69.

65 Familiile boierești…, p. 374.

66 Constantin Miculescu a fost căsătorit cu Alexandrina, fiica lui Ion (Nică), unul din băieții lui Ion
(Ioniță) Brătianu, cavoul său aflându-se în Șuici, lângă biserica ridicată de Ene Brătianu.
67 Nume greșit, căci mama ei s-a numit tot Safta.
68 C. Bălan, Inscripții…, p. 446-447.
69 Ibidem, p. 444.

42
 Sultana. Născută în 1813,
Sultana, fiica lui Ene și a Saftei, era
în 1838 în vârstă de 25 de ani, fiind
căsătorită cu slugerul Costache
Tigveanu, de 35 de ani, care era
subocârmuitor. Locuind în Șuici
Ungureni, Costache Tigveanu avea o
situație materială considerabilă: 40
pogoane de porumb, 20 de grâu, 20
de fân, 8 cai, 12 boi, 10 vaci, 40 oi,
30 râmători, 2.000 de pruni, 30
pogoane vie. De asemenea avea 16
țigani, dintre care unul era boar, unul-
vizitiu, unul-bucătar, una-bucătăreasă
și una spălătoreasă70.
La 7 octombrie 1879 înceta
din viață în casa sa din str. Școalelor,
Culoarea galbenă din Pitești, Sultana
Tigveanu, ce avea 95 de ani, cauza
fiind „senilitate”. Martorii trecuți în
actul de moarte 243/8 octombrie
1879 erau: Nicoale Căpitănescu, 29
de ani, funcționar, și Grigore
Sultana Tigveanu. Fotografie BAR.
Racoviceanu, 50 de ani, proprietar.
Nu știm dacă această Sultana Tigveanu, moartă la 95 de ani, este Sultana, soția
lui Costache Tigveanu, locuitor în 1838 în Șuici-Ungureni, anul nașterii nefiind
același: prima fiind născută în 1784, iar cealaltă în 181371.
Despre activitatea politică a lui Ene Brătianu se știe că a fost mare
logofăt la vistierie, în 1804, mare șătrar, în 1805, și apoi vătaf al Plaiului
Loviștea72.
Ca mai toți boierii, atât din sentimente religioase, dar și pentru a-și spori
prestigiul în ochii contemporanilor, Ene Brătianu a construit în Șuici, între 1790-
1792, lângă lăcașul din secolul al XVI-lea, ctitoria lui Drăghici portarul, fiul lui
Șuica vornic, care avusese de suferit în 1789 în timpul luptelor dintre turci și
austrieci, o altă biserică, pe care scurgerea timpului și răutatea oamenilor au
cruțat-o, păstrându-se și astăzi. În formă de navă, mica biserică a lui Ene
Brătianu, compusă din altar, naos și pronaos, cu turlă pe pridvor, a avut de
suferit în decursul timpului.

70 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 329.

71 ANSJA, fond Starea civilă Pitești, 20/1879, f. 122.
72 Anastasie Iordache, Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Editura Sport-Turism, 1981, p. 15, 16.

43
Actul de moarte al Sultanei Tigveanu din 8 octombrie 1879.

44
Biserica din Șuici, construită în 1790-1792 de Ene Brătianu, vedere din sud-vest.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Pisania bisericii din Șuici construită de Ene Brătianu.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

45
 În locul vechii pisanii care nu se mai păstrează, în anul 1925, când s-a
restaurat pictura, s-a scris alta cu vopsea, peste care în 1984 s-a aplicat cea care
se păstrează astăzi, în al cărui lung conținut sunt enumerate reparațiile pe care
le-a cunoscut de-a lungul timpului și pe cei care le-au suportat73.
În partea de nord a pronaosului se păstrează piatra de mormânt a lui
Drăghici portarul din 1541:
„† A răposat robul lui Dumnezeu, jupanul Drăghici portarul, fiul lui
Șuica, în zilele lui Io Radul voievod, luna noiemvrie… zile, în anul 7050”74.
Deși s-a stabilit la Șuicii Ungureni, în urma căsătoriei cu Safta Balotă,
Ene Brătianu nu și-a uitat locul de origină și nu și-a abandonat proprietățile pe
care le avea pe Valea Vâlsanului de la strămoșii săi. Astfel, la 21 august 1777
Iane Brătianu și un Costandin Orescu reclamă domnului că egumenul mănăstirii
Argeș, având pricină de judecată cu Gheorghe Vălsănescu biv treti comis și cu
Radu Calotă pentru părțile de moșie pe care le aveau în hotarul Mușăteștilor, a
chemat hotarnici și nefiind de față „s-au coprinsu în părțile lor și moșiia noastră
mai toată” pe care a „stăpânit neamul nostru, cât și părinții noștri, cu bună pace”.
De aceea, ei cer domnului ca să poruncească ispravnicilor județului să facă
cercetare și, dacă nu-și vor afla dreptate, „atunci cu soroc să ne trimită și la
luminat divanul Mării Tale să ne aflăm dreptate și să ni-o hotărască”.
În urma jalbei celor doi, voievodul Alexandru Ipsilanti poruncește
ispravnicilor județului „să-i judecați și asupra dreptăți urmând să hotărâți în scris
și să îndreptați sau, dă nu să vor odihni vreo parte de acolea, cu carte de judecată
să-i trimiteți și aici la Divan”75.
Nemulțumiți de hotărârea luată, cei doi, Iane logofăt za vistierie și
Costandin Orescu, trimit o nouă jalbă domnului, la 14 martie 1779, împotriva
egumenului de la mănăstirea Argeș și a lui Radu Calotă din Mușătești arătând că
egumenul Nichifor a adus hotarnici și, deși au fost și ei față, „ne-au înpresurat
părțile noastre de moșiie, scoțându-ne și din siliștea satului, din căminurile
strămoșești și din munte și din pometuri vechi, unde aveam mori și cârciume, și
orice ne-au dat parte la acea hotărnicie ne-au dat unde au fost moșie prostă și
sălbatică și cea bună o au luat mănăstiri”. De aceea, ei cer domnului ca să
poruncească ispravnicilor județului să se cerceteze cărțile și hrisoavele tuturor
părților „și prin carte de blestem asupra răzașilor și vecinilor din sus și din jos ca
în frica lui Dumnezeu să arate cine au avut stăpânire veche”76.
La aproape un an de la jalbă, cei doi, Iane Brătianu, biv logofăt za
vistierie, și Costandin Orescu „înpreună cu soru-mea”, se jeluiesc domnului, la
30 aprilie 1780, arătând că după jalba de anul trecut (14 martie 1779),

73 Pentru inscripții vezi: George Georgescu, Biserica Sfântul Nicolae din Șuici…, p. 224.
74 C. Bălan, Inscripții…, p. 442.
75 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/15.
76 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/16.

46
schimbându-se egumenul și mergând la înlocuitor acesta le-a răspuns că nu
poate să răspundă până nu va fi egumen, urmând să stăpânească așa cum s-a
făcut hotărnicia din timpul egumenului Nichifor, unde ei nu au fost prezenți,
când „ne-au luat partea, mult puțin ce ni s-au fost venitu după partea noastră de
moșie, și nu ne îngăduește să ne stăpânim partea ce ni s-au dat mult puțin pănă
nu să va face altă cercetare sau hotărnicie”. De aceea, ei cer domnului să
poruncească ispravnicilor să facă cercetarea de față cu toți părtașii câți au
parte de moșie într-acest hotar, fieștecare să-ș aducă hrisoavele i zapisele ce
vor avea77.
În urma jalbei din 30 aprilie 1780 și o poruncii domnului către
ispravnici, mănăstirea Argeș „au trimis pă un călugăr vechil și acel vechil,
neștiindu să dea răspunsul, iarăși nu ni s-au izbrănit treaba”. De aceea la 16
martie 1781 Ene Brătianu, biv logofăt za vistierie, și Costandin Orescu, cer
domnului să facă cercetare „că sântem păgubaș de venit moșii i de munți i de
pometuri, de mori și cărciume, de toate ce am avut mai înnainte până nu era
înpresurată de către mănăstirea Argeșului”. Ca și la precedentele jalbe, domnul
Alexandru Ioan Ipsilanti poruncește ispravnicilor să cerceteze „iar, dă nu să vor
odihni cu carte de judecată, să-i sorociți la Divan”78.
La 19 ianuarie 1792 Costandin Brătianu79 și fratele său Ene Brătianu,
biv logăfăt za vistierie, reclamă domnului pe Pătru Mușătescu din Mușătești,
care cumpărase de la un Gheorghe 75 de stânjeni în Mușătești aflați lângă moșia
lor, pentru că „nu au urmat după obiceiul pământului a da dă știre la rude, apoi la
răzași și vecini dă moșie”, ci prin „taină, cu vicleșug”, a cumpărat el, deși cei doi
reclamanți „ne protomisim și noi a o lua, iar nu alții streini”.
La această jalbă, domnul Mihai Costandin Suțu poruncește ispravnicilor
să cerceteze și să hotărască în scris „sau, dă nu să vor odihni dă acolo, să-i
sorociți la Divan”80.
Câteva documente se referă la o pricină în care au fost implicate mai
multe părți: frații Calotești, Stan, Gheorghe și Ion, din Prosia, Pârvu Mușătescu,
maicile de la schitul Prosia și Ene Brătianu.
Primul document pe care-l cunoaștem referitor la această pricină este
anaforaua pe care, la 10 iulie 1792, Isprăvnicatul Argeș o înaintează domnului în
care se face un scurt istoric al faptelor. Având nevoie de bani, cei trei frați
Calotești au pus moșia zălog, pe șase ani, la un Dinu Oresc81, care, văzând că nu

77 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/17.

78 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/18.
79 Costandin Brătianu este unul dintre frații lui Ene, numit și Dincuță, fost vtori vistier, ispravnic

de Mușcel, care în 1813 era decedat. Ceilalți doi frați ai lui Ene au fost Grigore, căsătorit cu Maria
Micescu, și Dumitrașcu, căsătorit cu Smaranda Stâlpeanu, ctitorul biserici din Racovița (1786),
jud. Mușcel (Familiile boierești…, p. 373).
80 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/26.
81 Probabil este Costandin Orescu, vezi p.44.

47
are venit, a ținut-o numai doi ani. Apoi, frații Calotești au pus-o, în 1784, zălog
la Pătru Mușătescu, pentru 300 de taleri, care, pentru „osteneala banilor”, urma
să ia venitul moșiei și să le mai dea 10 taleri pe an pentru acest venit,
promițându-le și că-i va scoate de la bir, lucru care nu s-a întâmplat.
După mai mulți ani de zălogire a moșiei, Pătru Mușătescu le-a cerut cei
300 de taleri, dar aceștia n-au avut de unde să-i dea, socotind că sânt plătiți cu
venitul moșiei, pe care ei îl socoteau la 200 de taleri pe an.
Întrucât, în urmă cu 7 ani, Pătru Mușătescu a vândut moșia lui Ene
Brătianu, cei trei frați au făcut jalbă domnului care a orânduit pe marele logofăt
și judece pricina. Aflându-se la București, Ene Brătianu a fost chemat la
înfățișare, dar dintre frații Calotești a fost prezent numai Stan, după cum a lipsit
și Pătru Mușătescu.
Ca urmare, s-a găsit cu cale ca să se cerceteze pricina la fața locului de
către Isprăvnicatul Argeș care a orânduit doi boiernași de județ, Barbu și
Costandin Găleșescu, care aveau „pracsis la cercetări și îndreptări de moșii”.
Calculând venitul moșiei pe perioada zălogirii, boiernașii au socotit că cei trei
frați mai au să-i dea lui Pătru Mușătescu 131 de taleri și 48 de bani.
Întrucât nu-și puteau achita datoria, frații Calotești au vândut-o lui Pătru
Mușătescu de la care, „protomisindu-să Brătieni ca niște răzași, au răscumpărat-
o prin judecată isprăvnicească”82.
Următorul document este o jalbă pe care, la 7 ianuarie 1796, frații
Brătieni, Costandin biv vtori vistier și Iane biv logofăt za vistierie, o înaintează
domnului pentru o „maică Bogoslova moh. prosiiana ot Mușătești”. Potrivit
jalbei, în urmă cu peste 15 ani, Bogoslova a venit la Radu și ceilalți frați
Calotești „cerșind” să-și facă o bisericuță și aceștia i-au dat „numai loc bisericuți
și casa unui preot ce va fi la acea bisericuță să fie nesupărat de mai sus numiți
moșneni”.
Apucându-se de lucru, călugărițele au scos „ziduri din fața pământului”,
dar, „nedându-le mâna”, au încetat, încât mai bine de 10 ani era să se strice și ce
s-a lucrat. Apoi acești moșneni și-au vândut „părțile lor de moșie unui Pătru din
Mușătești, dar Brătienii, ca „unii ce aveau protimisis”, au dat jalbă la Mihai
Vodă Suțu care în urma poruncii către boierii ispravnici au adus părțile de față.
La început Caloteștii au declarat că nu au vândut, ci numai au zălogit, dar, după
ce au văzut cartea de blestem a mitropolitului, au spus că numai 75 de stânjeni
au vândut și cealaltă este zălog, iar Brătienii „le-au întorsu” banii, rămânând
moșia a lor.
Văzând maica că nu poate isprăvi lucrarea începută, „puind noi și acel
mai sus numit Pătru de cheltuială și însuși el ostenitor la lucrul bisericuți…s-au
mai isprăvit”, mai ales că acea maică și cu altele ce au mai venit „dându-să și
prin mâinile lor de au plătit la cei ce lucrase”.

82 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/28.

48
 Întrucât Pătru spusese că și partea zălogită a cumpărat-o „de cinci ani
trecuți”, cei doi Brătieni au înștiințat pe boierii ispravnici, dar văzând că nu-și
găsesc dreptatea se jeluiesc domnului ca să poruncească ispravnicilor să fie
sorociți la Divan, „că dăstul am umblat, cheltuindu-ne și trepădându-ne și cu
prelungirea ce ni s-au tot făcut de a nu veni la luminat Divan numai ne-am stinsu
cu cheltuiala”. Ca atare, la 7 ianuarie 1796, domnul Alexandru Costandin
Moruzi poruncește ispravnicilor județului ca, prin „cercetările ce s-au făcut la
fața locului și cu alegerea dumv. în scris, să aveți a soroci aci, la Divanul domnii
mele, pe toate părțile pricinuitoare”83.
Dintr-o anafora a cinci mari boieri înaintată domnului, la 5 aprilie 1796,
aflăm că nerămâind „odihnite” pe judecata Departamentului, călugărițele
Anastasia și Bogoslova au fost aduse de vătaful de aprozi, din poruncă
domnească, înaintea lor de față cu Iane Brătianu unde, după cercetarea făcută,
s-a văzut că vânzând lui Pătru Mușătescu, Caloteștii i-au înșelat, pentru că acesta
le-a făgăduit că-i va scoate de la bir și văzând răscumpărările Brătienilor, întâi în
1792, pentru 75 de stânjeni din 350, și apoi a tuturor stânjenilor, este „trebuință”
să vină la judecată Stan și Gheorghe, frați Calotești, ca vânzători, Pătru
Mușătescu, cumpărătorul, Brătienii ca răscumpărători, cum și jeluitoarele
călugărițe. De asemenea, în anafora se arată că numitele călugărițe au tăgăduit că
Brătienii au cheltuit vreun „un ban la facerea schitului”, deși aceștia, „cu
mărturia a însuș celor ce au lucrat și de la care au cumpărat materialul, vor
dovedi săvârșirea acelui schit cu cheltuiala lor”.
De aceea, boierii cer domnului să poruncească ispravnicilor județului să
înfățișeze pe Bogoslova cu Brătienii înaintea lor, aducând și pe protopopul Nițul
de la Argeș, pe unchiașul Gheorghe, pe popa Matei din Mușătești, ca și pe Radu,
scriitorul zapisului prin care Bogoslova tăgăduiește contribuția Brătienilor la
construirea schitului84.
O jalbă înaintată domnului, la 26 iunie 1796, de Anastasia și Bogoslova,
împreună cu alte șapte călugărițe de la schitul Prosia, ne informează că astă
primăvară s-au judecat înaintea veliților boieri, cât și a Departamentului, cu Ene
Brătianu pentru un hotar de moșie Prosia. Prin anaforalele judecătorilor s-a
hotărât ca la 15 mai părțile aflate în litigiu să vină la judecata Divanului, lucru
care nu s-a întâmplat, pentru că mumbașiru n-a venit ca să-i strângă pe toți, iar
acum zapciul orânduit le-a spus „că nu să aduce acum oameni dă afară”, astfel că
„noi sântem oprite a face zidire la sfântu schit până să va hotărî”, în timp ce
Pătru Mușătescu „s-au pus de au făcut cârciumă lângă schitu și face vânzare dă
vinu”. De asemenea, ele arată că martorii, care trebuiau să vină la judecată, „sânt
oameni bătrâni care pot să li se întâmple și moarte”, de aceea ele cer ca aceștia
să-și dea „mărturia” în fața ispravnicilor. Ca atare, la 26 iunie 1796 domnul

83 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/39.

84 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/42.

49
Alexandru Constantin Moruzi poruncește ispravnicilor ca să-l oprească pe Pătru
Mușătescu a face cârciumă „până la izbrănirea pricini”, iar martorilor, fiind
„trecuți în vârsta bătrâneților și poate vreunuia să i să întâmple sfârșitul”, să li se
ia mărturia în scris prin carte de blestem, și la sfârșitul lui iulie să-i trimită pe toți
cu mumbașir după cuprinsul anaforalelor85.
La 12 decembrie 1795 Isprăvnicatul Argeș trimite o invitație lui Pătru
Mușătescu ca, împreună cu maicile de la Prosia și cu Caloteștii, să vină cu toții
spre „a să izbrăni această pricină, căci neviind apoi vei fi adus”. Potrivit adresei,
pricina era că partea de moșie a Caloteștilor ce era zălogită la Pătru au dat-o
danie la schitul Prosia, urmând „ca să răspunză maicile de la numitul schitu bani
zălogiri”86.
Aflând că Pătru primise de la Isprăvnicat printr-un „cinstit pitac”
invitația ca, împreună cu maicile și cu moșnenii Calotești, să se înfățișeze, încât
vroiau „să răspunză maicile de la Prosiia bani zălogiri”, cei doi frați Brătieni
trimit Isprăvnicatului, la 17 decembrie 1795, o scrisoare în care se face un scurt
istoric al pricinii. Astfel, după ce Pătru, care-i împrumutase pe Calotești cu 300
de taleri, a avut zălogită moșia acestora, mai la urmă „a cumpărat pă taină de la
numiți Calotești” această moșie. Dar Brătienii, „prinzându noi de veste, ca uni ce
avem noi protimisis”, au dat jalbă domnului și cu cartea de blestem asupra
Pătrului și a vânzătorilor și viind toate părțile la Episcopie, mai întâi Caloteștii
au tăgăduit că este vândută, dar apoi au recunoscut că numai 75 de stânjeni i-au
vândut lui Pătru, iar ei „am și răspunsu bani de atunci pe acei stânjăni”. De
asemenea, tot atunci Caloteștii au dat zapis, ca atunci când vor vrea să vânză și
restul, s-o dea Brătienilor, ca unii ce prin protomisis aveau întâietate. După ce
Caloteștii au vândut și restul moșiei lui Pătru, lucru pe care acesta nu l-a
tăgăduit, ba le-a arătat și zapisele, prin pitacul din 12 decembrie 1795 se scrie
despre Caloteștii că au dat danie, „dar ni se pare că unde este vânzare nu pot face
și danie”.
În privința schitului, Brătienii arată că „s-au început mai dinainte vreme
biserică de mir, iar nu schit”, și, după ce au scos „temeliia putințel în fața
pământului”, n-au mai avut bani și numai cu cheltuiala lor au terminat lucrarea,
„și acum de unde au maicile putere de-a întoarce bani, fiind niște sărace”.
În privința daniei, Brătienii au auzit că moșnenii Calotești au fost siliți și
duși de zapciul Plășii la Pitești, mai ales că nu-și plătiseră birul. Pentru a-și afla
dreptatea, Brătienii mai demult vroiau să meargă la București, „dar fiind tot
molipsala de boala ciumi acesta ne-a oprit”, dar, după sărbătorile Crăciunului,
vor merge, pentru că pe Mușătescu „nu-l îngăduim noi a intra într-aceasta
cumpărătoare”87.

85 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/43.

86 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/34.
87 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/30.

50
 Potrivit unei hotărnicii, din 10 iulie 1720, mănăstirii Aninoasa îi lipseau
din moșia Brătienii de Jos, la trăsura din mijloc 80 de stânjeni, iar la capul
dinspre Poienărei 380 de stânjeni, pe care-i stăpâneau acum cei doi frați Brătieni,
Costandin și Iane logofăt. Pentru a-și recupera lipsa, iconomul Aninoasei,
părintele Ghenadie, i-a adus pe cei doi frați înaintea mitropolitului unde sub
blestem, în chilia acestuia și înaintea icoanelor, au semnat, la 24 februarie 1786,
o „mărturisanie”. Potrivit acesteia au recunoscut că nici „taica sau neamul
nostru” nu le-a spus că „rău stăpânim” acei stânjeni care sunt ai Aninoasei, iar
dacă se va înplini lipsa acestei mănăstiri ei sunt „primitori” a li se da altă moșie
din moșia mănăstirii Brădetul, însă pe lângă cei 100 de stânjeni pe care-i
stăpâneau din hotarul Brătienilor de Jos, din care stăpânire nu voim a ne
strămuta”88.
O jalbă înaintată domnului, la 11 februarie 1786, de către Iane Brătianu,
biv logofăt za vistierie, ne informează despre o judecată pe care a avut-o mai
înainte egumenul mănăstirii Argeș cu o jupâneasă, Bălașa Vălcăneasca, și cu un
Radu Calotă, pentru un hotar de moșie, Mușătești, și pentru un munte când prin
cartea făcută la Divan s-au făcut delnițe pe care să le stăpânească fiecare. Dar, la
judecată nu a fost nimeni „din neamul răposatului Lecăi sluger” ca să poată
dovedi „câtă parte au avut de i să da”, ci dintr-un răvaș aflat la egumen s-a văzut
că ar fi vândut verii Lecăi partea lor de moșie, în taleri 80, și de aceea, după
mărturia lui Calotă, li s-ar fi dat și Brătienilor moșie numai de 80 de taleri.
Nefiind mulțumită, mama lui Iane a făcut jalbă la Alexandru Vodă
Ghica (1766-1768 n.n.) care i-a sorocit la judecată, dar „mumă-mea
nemaiputând a căuta, cum și eu fiind nevârsnic, s-au făcut prelungire”. Întrucât
nici în urma jalbei făcute de Iane la Alexandru Ipsilanti (1774-1782 n. n.) nu s-a
rezolvat nimic, el a mai jăluit apoi la Nicolae Vodă Caragea (1782-1783 n. n.),
astfel că, în urma poruncii sale, ispravnicul de Argeș, răposatul Anastase
paharnic, a făcut cercetare, față fiind și Partenie, arhimandritul Argeșului, care a
arătat și actul strămoșului lor, Mitrea pitarul, de cumpărătoare de 750 de ughi,
dar și cercetarea făcută de paharnicul Anastase care a promis că va face anafora.
De aceea, el cere domnului să poruncească ispravnicilor să facă
cercetare, urmând ca să fie adus și „hrisovu strămoși-mie Mitrii pitar” ce se află
la mănăstire, ca și „oameni ce să află șăzători pe acest hotar de moșie din
vechime”, ca prin carte de blestem să arate fiecăruia ce stăpânire au avut, „ca să
ne aflăm și noi dreptatea, că sântem păgubași atât de venit moșii, cât și de
cheltuială”.
Ca atare, în urma jalbei lui Iane Brătianu, domnul Mihail Costandin Suțu
(1791-1792 n. n.) poruncește ispravnicilor să cerceteze făcând „hotărâre în scris”
și „de va fi trebuință și carte de blestem veți da”89.

88 ANIC, fond Episcopia Argeș, IV/36.

89 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/21.

51
 O pricină de judecată pe care o avea Episcopia Argeșului cu Iordache
Bucșănescu și cu frații Calotești, Stan și Gheorghe, pentru hotarul moșiei
Mușătești și Manga și pentru munți din Argeș, a făcut obiectul unei jalbe pe
care, la 11 martie 1796, Ene Brătianu, biv logofăt de vistierie, o înaintează
domnului.
Din jalbă reiese că niște veri ai moșului său, Leca, au vândut mănăstirii
Argeș moșie, iar la cercetarea ce s-a făcut de ispravnicii județului nu au scos
zapisul adevărat, ci au făcut un alt zapis, dar într-un perilipsis din condică au
găsit și zapisul prin care verii Lecăi vând moșie mănăstirii și ce parte au ei în
acel hotar.
În hotărnicia făcută de mănăstire s-a cuprins și partea lor, pentru că toate
scrisorile neamului său rămăseseră la mănăstire, mai ales că moșul său, răposatul
sluger Leca Mălureanu, cumpărase de la răposata comisoaie Ilinca Brezoianca
3,5 delnițe de moșie în hotarul Mușăteștilor și a patra parte din patru munți. Dar,
la cercetările făcute, mănăstirea n-a arătat zapisul adevărat prin care jumătate
vindea mănăstirii, iar jumătate „să o vânză moșă-mieu, după cum au și
cumpărat-o”, astfel că, prin „aceste viclenii și învălueli ce s-au făcut, mi-au
coprinsu moșiia”.
De aceea, pentru a i se descoperi dreptatea, Ene Brătianu cere ca la
judecată să fie adus și arhimandritul Partenie, ce a fost egumen la mănăstire, „ca
să priimească carte dă blestem a prea sfinții sale părintelui mitropolit că nu-i sânt
la știre acele hrisoave și cărți ale neamului mieu”, ca și Iordache Vâlsănescul,
clironom al casii Vâlsănescului.
La judecata prin care au fost scoși din stăpânire, răposatul său tată nu a
fost față, iar în urmă „muma noastră pornind jalbă, cu prelungiri nu s-au făcut
nici o izbrănire” și el fiind mic și după ce „mi-am venit în vârstă” a jăluit la
luminați trecuți domni, dar nu și-a găsit dreptatea. Ca urmare a jalbei, domnul
poruncește veliților boieri „să faceți domnii mele anafora în scris, cu vătaf de
aprozi”90.
Printr-o scrisoare, din 23 aprilie 1802, trimisă „cu fericită sănătate”
logofătului Ene Brătianu și vistiernicului Gheorghe, vătaf al Plaiului Loviștea,
Isprăvnicatul Argeș, sub semnătura lui Ștefan paharnic, poruncește celor doi să
cerceteze pricina pe care o aveau Costandin și fratele său Nicolae, împreună cu
nepotul lor Stan din neamul Robești, cu moșneni Lăzureni Cărstoi pentru moșia
pe care cele trei părți o stăpâneau de-a valma. Ceruți de cele trei părți aflate în
litigiu, Ștefan paharnic i-a orânduit pe cei doi ca mai întâi să cerceteze cele două
anaforale ale marilor boieri pe care le aveau Robeștii și ce hotărâri domnești s-au
dat în privința celor trei înțărcători. Întrucât în ultima anafora s-a hotărât ca două
înțărcători să fie date Robeștilor și una moșnenilor Lăzureni Cărstoi, cei doi,
conform poruncii, urmau să le deosebească, „să le puneți și semne spre a ști

90 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/40.

52
fieșcare până unde să stăpânească, ca să nu se mai întâmple pricini și prigoniri
între dânși”. Întrucât moșnenii Lăzureni Cărstoi băgaseră „vitele străine” în
înțărcători, cei doi, logofătul Ene și vistiernicul Gheorghe, urmau „a să înplini
dreptul Robeștilor pă părțile lor din înțărcători”, iar pentru cârciumă să o ție doi
ani Robeștii și un an moșnenii. De asemenea, cei doi trebuiau să cerceteze „și
pentru alte prigoniri ce vor mai avea la livezi și alte mărunte pricini”. Potrivit
ordinului, cei doi trebuiau „să-m arătați în scris pe larg, ca să înștiințez și eu
după poruncă”91.
Având moșie în hotarul Mușăteștilor ce să „lovește în cap” cu satul
Domnești, locuitorii de aici au tăiat pădurea Brătienilor pentru „a-și face
cherestele și alte trebuințe”, chiar dacă au pus „om păzitor a-i opri să nu mai
taie”. De aceea, la 25 martie 1806 Ene și Costandin Brătianu cer domnului să
poruncească ispravnicilor județului să cerceteze furtul, „că ni s-au pricinuit atâta
pagubă, nefiindu-ne ei noo clăcași și să ne orânduiască boerinași la fața locului a
să număra câți copaci din cei roditori ni s-au tăiat de către numiți”92.
Tot o pricină pentru stăpânirea unei moșii face obiectul unei scrisori pe
care, la 6 decembrie 1816, Pârvu Bucșănescu o trimite lui Ene Brătianu. Modul
de adresare, formulele politicoase pe care le folosește arată respectul pe care
adresantul îl avea față de destinatar: „Cu multă plecăciune închinându-mă, sărut
cinstita mâna dum. cinstite cocoane nașule Enică”, încheind „Și cu plecăciune
sântem ai dum. mici și plecați”. Cu toate acestea, în urma unei judecăți pe care o
avusese cu „taica” lui Pârvu înaintea paharnicului Iordache Filopopolit, Ene i-a
„întorsu” 300 de lei urmând să stăpânească 150 de stânjeni din moșia lui
Gheorghe Calotă. Deși după trei patru ani s-a făcut „tovaroșu” cu „taica” pe
moșia lui Stan și Gherghe Calotă ca fiecare să stăpânească câte 150 de stânjeni,
Pârvu îi reproșează lui Ene că vrea să-i cotropească moșia, astfel că „am fostu cu
dum. în București la toate judecățile și la cheltuelile”.
La sfârșitul scrisorii Pârvu îi reproșează lui Ene că venind fiul acestuia,
Ioniță, a găsit pe o slugă a sa tăind pari de anin „și l-au bătut și i-au luot un
topor, iar alți au tăiat sălcie și le zice nimic”93.
În afară de apărarea averii moștenite, Ene Brătianu prin cumpărătoare și-
a sporit proprietățile funciare. Astfel în 1812-1813 un Andronie îi vinde
„dumnealui boerului Ene Brătiianu” via sa din Dealul Vărfurilor, pentru 80 de
taleri, pe care cumpărătorul urma a „o stăpâni în bună pace de către mine și de
către copii mei”94.
Deși erau rude, Ene Brătianu a avut conflicte cu Zmaranda, soția lui
Gheorghiță, fratele lui Iordachie, tatăl soției lui Safta, pentru moșia Cacaleți

91 ANSJA, fond Colecția de documente, XLV/7.

92 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/54.
93 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/57.
94 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/55.

53
de la Șuici95.
Printr-o jalbă înaintată domnului, Zmăranda Baloteasa postelniceasa
arăta că, pe când trăia, soțul ei, Gheorghe postelnic Balotă, a zălogit o moșie, pe
care Ene Brătianu cu a ei știre a scos-o din zălogire, dar vrând să-i întoarcă banii
și să-și ia moșia acesta nu vrea să i-o dea. La jalba Zmarandei, domnul Nicolae
Petru Mavrogheni poruncește ispravnicilor județului Argeș, la 3 martie 1787, să
cerceteze „și să îndreptați și ce va fi de înplinit să și înpliniți”, iar de nu se vor
mulțumi „să-i sorociți la Divan”.
Văzând că nu-și află dreptatea, Zmaranda trimite domnului o altă jalbă,
mult mai detaliată, din care aflăm desfășurarea conflictului. Întrucât soțul ei,
Gheorghiță Balotă, „încăpând la urgie domnească și la grea datorie” nu avea ce
să mai facă, a pus amanet moșia Cacaleți la Vlad Cheianul, pentru 200 de taleri,
cu condiția scrisă în zapis ca atunci când va avea bani să-și ia moșia înapoi. Dar
netrecând multă vreme „i s-au întâmplat moartea soțului mieu”, iar ea, „rămâind
datoare pă la unii și pă la alții și săracă dăsăvârșit”, n-a avut bani ca să-și ia
moșia înapoi. Atunci, Ene Brătianu, căsătorit cu o nepoată a ei, pe lângă „alte
șiritlicuri ce ne-au făcut și ne face totdeauna”, a venit la ea de mai multe ori
zicându-i că este păcat ca „să-i mănânce venitul alții striini” și că mai bine ar fi
să o chivernisească el, astfel că ea i-a dat „voie ca să-i dea acei bani și să o ia, și
mie, când îm va da mâna să întorc acei bani, și să-m iau moșiia”. Luând „bani
neguțătorești cu dobândă”, Zmaranda s-a dus de trei ori la Ene ca să-și ia moșia,
dar acesta cu „feluri dă șiritlicuri” n-a vrut să i-o dea, mâncând el venitul moșiei,
care „este taleri 150 și mai mult pă an”.
Arătându-i că „nici pâine nu am să mănânc, un biet copilaș ce-l am
umblă ca vai de capu lui, dăspuiat și nemâncat pă uși streine”, Zmaranda îi cere
domnului să poruncească lui Ene să-i primească banii și să să facă cercetare „dă
tot venitul moșii din vreme dă când i-am dat banii și n-au vrut să-i primească și
să mi să înplinească și acel venit”.
Ca urmare a jalbei, domnul Alexandru Costandin Moruzi poruncește
ispravnicilor județului, la 18 decembrie 1797, să cerceteze jalba „și, la dreptatea
ce va avea jăluitoarea, să afle îndăstulare prin judecată” sau să-i sorocească la
Divan cu carte de judecată.
Deși au trecut aproape 17 ani de la porunca domnească, Zmaranda, care
între timp se călugărise sub numele de Epracsia96, n-a reușit să-și ia moșia, astfel
că, „fiindu cu multă slăbiciune, spăriindu-mă de întâmplătoare morte”, prin diata
din 7 februarie 1814 lasă moșia Cacaleți fiului ei Iordache „să facă bani, să o
scoață, ca un zalogu ce este, fiindu că nu este vândută, ci zalog”.

95 Vezi: Spiridon Cristocea, Disputa dintre boierii Balotă și Brătianu pentru stăpânirea moșiei
Cacaleți din satul Șuici, județul Argeș, în Argesis-Istorie, XIII/2004, p. 245-248.
96 Dintr-o greșeală, în articolul mai sus amintit în loc de Epracsia este trecut numele de Pracsia.

54
 Trecerea timpului a adus moartea atât a lui Ene Brătianu, cât și
Zmarandei în toamna anului 1825, astfel că fiul acesteia, Iordache, ajuns
polcovnic în Argeș, trimite o jalbă domnului, de data aceasta împotriva Saftei,
soția lui Ene, în care reia desfășurarea faptelor, arătând că maică-sa, făcând rost
de bani, „vânzându-și altele ale casii”, s-a dus la Ene să-i dea banii în trei patru
rânduri „până în cele după urmă i-au zis curat că nu i-au fost slugă ca să-i scoată
moșiia degeaba de la rumâni”. După ce „m-am rădicat și eu am mersu la numitu
înpreună cu mumă-mea” ca să primească banii , dar „n-au voit, ci ne-au izgonit
cu necinste”, mâncând venitul moșiei, „căci ia pe an aproape la tl. 1000 noi”.
Deși au făcut jalbe la stăpânire de peste 25 de ani, era orânduit la cercetarea
ispravnicilor, dar nu venea, pentru că „numitul cum primea pitacele le băga în
sân și nu voia să viie le judecată”.
De aceea, Iordache cere domnului să fie adusă la cercetare Safta, vara
sa, și soția lui Ene, îndatorând-o a scoate zapisul tatălui său și celelalte sineturi
ale moșiei. În urma jalbei, domnul Grigore Dimitrie Ghica poruncește
ispravnicilor județului, la 19 martie 1826, să cerceteze pricina, „atât prin alte
dovezi, cât și prin carte de blestem…, și la dreptatea ce va avea jăluitoru să-și
afle cuviincioasa îndestulare” sau să fie sorociți la judecata Divanului.
Cum era de așteptat, nici după această jalbă nu și-a recuperat moșia, de
aceea Iordache trimite alta, de data aceasta către „Înalte ecselențiie, deplin
înputernicit prezedent al Divanurilor Moldavii și Valahii”97, în care arată toate
jalbele făcute, la 3 martie 1787, la 18 decembrie 1797 și la 19 martie 1826, la
ultima moștenitorii „numitului Brătiian au dat răspuns că du-mei șătrăreasa Safta
Brătiianca să află bolnavă, dar când să va găti va veni”.
Fiind „om scăpător și cu noaă copii în spinarem… nu-m dă mâna să mă
străgănesc prin judecăți”, de aceea Iordache cere Excelenții sale „să să facă carte
de blestem pă numele ei, șătrăresii Saftii Brătiianca și pă al fiu-să d-mnlui stolc.
Costandin Brătiianu, și de vor priimi-o asupră-le că numita moșie Cacaleți o au
cumpărat statornică cu zapisul părinților miei sau și chear de la Vladu
Cheianu… atunci să rămâiu păgubaș”, iar de nu vor primi carte de blestem să fie
supuși a primi cei 200 de taleri și „să-m plătească și tot venitu ei de când o
stăpânesc în silă”. Întrucât prin actul de împărțeală din 22 septembrie 1845
moșia Cacaleți îi revine lui Mihai Brătianu98, înseamnă că Iordache Balotă n-a
reușit să și-o recupereze.
Dar nu numai Ene este menționat în documente, ci și soția sa Safta.
Astfel, la 12 aprilie 1794 un Tănase biv logofăt za vistierie printr-o scrisoare
trimisă „dumitale jupăneasă Safto Brătiianco” o anunță că a schimbat moșia sa
de 130 de stânjeni, din hotarul Mușăteștilor, cu jupâneasa Bălașa Vălcăneasca,

97 Fiind sub ocupație și administrație rusă, Țările Române au fost conduse din mai 1828 și până în
aprilie 1834 de generalul Pahlen și generalul Pavel Kiselev.
98 Vezi p. 39, nota 61.

55
„fiindu-m piste mână a o căuta”, urmând ca aceasta „să-și stăpânească moșiia,
iar nu să o mănânci dum. după cum te-ai obicinuit”99.
Ion (Ioniță) Brătianu (1797-1848). Fiu al lui Ene (Iane) Brătianu și al
Saftei Balotă, Ion, numit și Ioniță, s-a născut în 1797 la Șuici, fiind căsătorit de
două ori: prima dată cu Luța Izvoranu, care în 1838 era moartă, și a doua oară cu
Victoria Păianu.
Din căsătoria cu Victoria Păianu au rezultat trei băieți (Ion, Constantin,
Toma) și două fete, Alexandrina și Elena.
Ion. Căsătorit cu Safta Vrăbiescu Paleologu, Ion, numit și Nică, a avut
trei copii, un băiat, Ion, și două fete, Alexandrina și Victoria. Prima fiică,
Alexandrina (Pepina), născută la Șuici în 1873 și moartă la București în 1891, a
fost căsătorită cu fizicianul Constantin Miculescu al cărui cavou se află se află în
Șuici, lângă biserica Sf. Nicolae, ctitoria lui Ene Brătianu din 1790-1792.
Constantin. Născut în Șuici în 1844, mort în București în 1910,
Constantin, urmase Școala militară de la Saint-Cyr pe care nu a absolvit-o,
luându-și diploma la Ecole des Mines din Paris. Specializându-se în cartografie,
a lucrat, printre altele, la Observatorul Geografic din Paris și la Institutul
Geografic din Viena. A fost director general al Institutului Geografic al Armatei
Române, devenind în 1899 membru corespondent al Academiei Române. În anul
1881, când era locotenent, și locuia în București cu mama sa, Victoria Brătianu,
s-a căsătorit cu Elena Iorgulescu din București, martori la cununie fiind, printre
alții, fratele său Toma Brătianu, magistrat, și Grigore I. Brătianu100, magistrat.
Toma. Născut în Pitești în 1847, mort în București în 1891, a fost
înmormântat la Șuici, fiind căsătorit în 1879 cu Maria Solacolu din București.
Alexandrina. Căsătorită cu Toma Pleșioanu a murit în 1914, fiind
înmormântată la Șuici.
Elena (Lina). Căsătorită cu Ion Pleșoinau, a murit la București, în
101
1932 .
Catagrafia din 1838 îl menționează pe Ioniță Brătianu ca boier, de 41 de
ani, văduv, locuind în Șuici-Ungureni, iar la „meșteșug” fiind subocârmuitor.
Ca proprietar avea o avere considerabilă: 20 de pogoane de porumb, 50
de grâu, 100 de fân, 25 de vie, 20.000 de pruni, 40 de cai, 40 de boi, 20 de vaci,
100 de oi, 25 de capre, 200 de râmători.
Cu o avere așa de mare dispunea de un mare număr de slugi, 14 români
și 17 țigani, cu diferite specialități. Astfel, între români erau: 1 scriitor, 1
epistat,1 fecior în casă, 1 văcar, 1 slugă, 1 boar, 1 stăvar, 1 saiz, 2 purcari, iar la

99 ANSJA, fond Colecția de documente, XXXIX/14.

100 Credem că este vorba de Grigore (1848-1893), fiul lui Teodor Brătianu, și nepot al lui Dincă
Brătianu, care a fost magistrat și președinte la Liga Culturală Română, căci un Grigore I. Brătianu
nu a existat.
101 Familiile boierești…, p. 376, 382.

56
țigani: 1 vizitiu, 2 bucătari, 1 surugiu, 1 herar, 1 spălătoreasă102.
Catagrafia întocmită la 5 decembrie 1848, în urma morții sale
neașteptate (22 noiembrie 1848), ne prezintă averea mișcătoare și nemișcătoare a
lui Ioniță Brătianu. Întrucât catagrafia a fost publicată integral prezentăm în
continuare numai moșiile pe care le avea: Șuici (Plaiul Loviștea), Mălureni
(Plasa Argeșului), Surpați (Plasa Topologul), două moșii în Funduri sau Piatră
(Plasa Topologul) - județul Argeș; Poinărei - județul Mușcel; Dejești și Dăroi -
județul Olt; Gârla Mare-județul Mehedinți; un loc cu case în Pitești, un loc cu
case lângă Poșta din Pitești și o vie în Piatră.
La Șuici, unde locuia, avea o pereche mari de case de zid, o pereche de
case mici în curte, patru grajduri cu un slon, un pătul, o cârcimă, o pivniță, o
povarnă, trei saele pentru vite, o vărzărie, două jicnițe, un han la Drumul
Olacului, o moară, un heleșteu, după cum avea câte o casă la celelalte moșii103.
Subocârmuitor al Plășii Topologul, posesor al unei averi însemnate,
Ioniță Brătianu, fie din sentiment religios, fie pentru a-și arăta poziția între
boierii vremii, a luat inițiativa construirii unei biserici în Șuici, deși aici mai
exista una, ridicată de tatăl său Ene Brătianu în 1790-1782.
Astfel, la 26 iunie 1847 încheie un contract cu 12 meșteri zidari care,
pentru 2.100 de sfanți, se angajau să zidească din temelie, „în soroc de doă veri”,
biserica, tot materialul și salahorii, ca și „cuviinciosul conac la mâncării, pe zi de
trei ori, și la fieșcare conac câte 50 dramuri rachiu”, revenind în sarcina
boierului.
Moartea neașteptată a lui Ioniță a dus la stagnarea, pentru un moment, a
construcției bisericii, dar văduva sa, Victoria, femeie energică și cu inițiativă, a
continuat opera începută de răposatul ei soț, dar de abia la 18 octombrie 1864 s-a
făcut sfințirea104.
Păstrându-se și astăzi în Șuici, pe partea stângă a Râului Topolog,
folosită ca biserică de mir de către o parte dintre locuitorii satului, lăcașul de
plan treflat, este compus din altar, naos, pronaos și pridvor, peste care se înalță o
turlă pătrată.

102 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 330.

103 Sp. Cristocea, Ioniță Brătianu…, p. 156, 159-166.
104 Pisania bisericii are următorul text: „† Întru slava Sfintei Treimi s-a zidit această Sfântă

biserică, cu hramul Intrarea în biserică și Sfântul Ioan Botezătorul. A fost ridicată din temelie de
răposatul Ioniță Brătianu, cu soția sa Victoria Păianu. S-a sfințit de P.S. Neofit Scriban al Edesei în
1864 octombrie 18. S-a pictat în vara anului 1943 din nou în frescă de pictorul M. Pătroi și s-a
sfințit la 21 noiembrie 1943 de P.S. Emilian Antal al Argeșului, prefect al județului Constantin
Popescu, primar al comunei Șuici fiind V. Ștefănescu, paroh stăruitor pr. Nicolae Donescu. În
timpul războiului s-au nevoit pentru pictura bisericii oameni din sat în frunte cu insp. C. Miculescu
și alți buni creștini al căror nume sunt scrise pentru veșnică pomenire în Cartea de aur din sfântul
altar. Pr. Nicolae Donescu, pictor M. Pătroi, Ela Ivănescu colaborat”. (Textul pisaniei din Cartea
despre Șuici, p. 16).

57
58
Contractul din 26 iunie 1847 încheiat între Ioniță Brătianu și
meșterii constructori pentru ctitorirea bisericii din Șuici.

59
 Biserica construită în Șuici de Ioniță Brătianu, vedere din sud-vest.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

În decursul anilor biserica a avut nevoie de reparații, astfel că în 1943 a

fost pictată în frescă de către M. Pătroi și resfințită la 21 noiembrie 1943.
În timpul reparațiilor făcute în 1981-1982 prin stăruința preotului
Florescu Titus, și cu sprijinul enoriașilor, au fost înlăturați cei doi stâlpi dintre
pronaos și naos, iar pictura originală, care era deteriorată, a fost înlocuită cu alta
realizată în tehnica fresco de către pictorul Ion Anghel din Curtea de Argeș, cu
această ocazie fiind înlăturat tabloul votiv ce-l prezenta pe ctitorul Ioniță
Brătianu și familia sa.
Dar în anul 2013 pictorul Roman Valeriu din București a refăcut pe
peretele de vest al pronaosului tabloul votiv al ctitorilor după o fotografie pusă la
dispoziție de actualul preot paroh, Florescu Constantin, fiul preotului Titus
Florescu, care a suportat si efortul financiar cerut de această lucrare105.
Mort pe neașteptate la 22 noiembrie 1848, când biserica nu era
terminată, Ioniță Brătianu fost înmormântat în ctitoria tatălui său. Piatra sa de
mormânt a fost scoasă, nu știm când, din biserică și încastrată în zidul de lângă
cavoul fizicianului Miculescu, lângă cea a Saftei, fiica lui Ene Brătianu.

105 Informație furnizată la 13 octombrie 2017 de preotul Constantin Florescu.

60
 Ioniță Brătianu și soția sa Victoria, cu copiii lor, după tabloul votiv
de pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Șuici.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

a b
Pietrele de mormânt ale lui Ioniță Brătianu (a) și a Saftei, fiica lui
Ene Brătianu (b), aflate lângă cavoul fizicianului C. Miculescu de la Șuici.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

61
 Potrivit textului lapidar scris pe piatră: „Suptu această piiatră să
hodinescu oasele domnealui Ioanu Brătiianu; și s-au pristăvitu la anu 1848
noevrie 22”106. Ca și tatăl său, Ene, și fratele său, Dincă, Ioniță Brătianu a ocupat
unele slujbe în Plasa Topolog. Astfel, după ce a fost zapciu al aceștii Plăși,
începând cu anul 1831 a devenit subocârmuitorul ei.
Pentru a fi reales subocârmuitor în 1835, nobilii și boierii din Argeș
strânși într-o adunare în „capitala Pitești”, la 27 august, au dat o „încredințare”
lui Ioniță Brătianu că este „destoinicu de o asemenea slujbă”.
După ce domnul a întărit la 8 octombrie 1835 Jurnalul încheiat în
adunarea de la Pitești, Sfatul administrativ al Principatului Valahiei, sub
semnătura lui Mihail Ghica, îi trimite numirea de subocârmuitor, cu „leafa cea
orânduită, câte dooă sute lei pă lună”.
Prin adresă i se aducea la cunoștință modul cum trebuie să se comporte:
„să intri în lucrările slujbi, aflându-te cu toată luaria aminte a să săvârși toate
poruncile ce vei priimi prin Otcârmuire la vreme, fără cea mai mică abatere, a fi
ferit cu totul de a avia vreo speculație de negoț sau arendă de moșii… a
priveghia să să urmeze orânduielile proprietărești întocmai după Organicescul
Regulament, să te afli cu toată grijia a să păzi prin sate regulile polițienești cu
toată întrăgimea, în scurt să te silești a să dăpărta tot felul de neorândueală”.
De asemenea era avertizat că „după cum osârdiia fără preget și
credincioasa slujbă a unui amploiat trage după sine laudă… după acelaș cuvânt,
dovedindu-se abatere la ale slujbi, vei cerca în faptă amărăciunea neplăcutelor
sfârșituri prin strașnică osândire”107.
În octombrie 1839, 17 boieri din Argeș, printre care se aflau C. Brătianu,
C. Tigveanu, G. Furduescu, A. Bălteanu, Dimitrie Furduescu, Toma Vrabie,
M. Predescu, Gheorghe Balotă ș. a., semnează un atestat, întărit de Ocârmuire,
prin care se recunoaște că în cei nouă ani, de la Regulament până atunci, ca
ocârmuitor al Plășii Topologu, Ioniță Brătianu s-a „purtat cu toată vrednicia și
bune măsuri, aducând totdeauna mulțumire, atât stăpâniri cât și tutulor
lăcuitorilor”, îndeplinindu-și sarcina postului „în curs de noă ani, aproape fără
cel mai mic cusur sau pată, meritând totdeauna laudă”.
Printre meritele recunoscute se menționează: „Drumurile de-a pururea
le-au ținut în cea mai bună stare, magaziile de rezervă asemenea, veniturile
cutiilor satelor s-au înputernicit iarăși prin a dumisale stăruire… măsurile
polițienești în tot coprinsul Plășii s-au păzit cu cea mai mare strășnicie, au făcut
ca casile de adunare să se înființeze… iar acum, îl vedem cu învăpăeată râvnă
silindu-se pentru înființarea și a școalelor, care nu puțin au înnaintat lucrarea
aceasta în tot coprinsul Plășii”108.

106 C. Bălan, Inscripții…, p. 447.

107 Muzeul Județean Argeș, Registrul de documente feudale, nr. inv. 526.
108 Muzeul Județean Argeș, Registrul de documente feudale, nr. inv. 525.

62
 Culele din Șuici. Deși culele intră în categoria monumentelor de
arhitectură, în continuare ne vom referi la cele din Șuici, pentru că ele au fost
edificate de boierii din această localitate.
Prima mențiune despre existența unei cule la Șuici ne este furnizată în
jurnalul călătoriilor mitropolitului Neofit I Cretanul care sâmbătă, 18 iulie 1747,
plecând din Sălătruc și ajungând în dreptul Șuicilor, „am mersu la casele lui
Ștefan căp. Balotă. Are case mari de piatră și culă de zid naltă pentru hoți”.
Jurnalul menționează proprietarul acestor edificii, nu și pe cine le-a construit și
când, ca și faptul că erau două corpuri de clădiri: „case mari de piatră și culă de
zid naltă”109.
Următoarea mențiune o datorăm lui Alexandru Odobescu care, însoțit de
pictorul H. Trenk, a efectuat în 1860 o călătorie la multe monumente din
Muntenia. Ajungând și la Șuici a fost întâmpinat de Tomiță Pleșoianu110,
căsătorit cu o vară a Brătienilor, care i-a „primit în casa lor, zidire foarte
originală și de un stil mai arhaic decât vârsta ei. E prea îngustă, naltă cât se
poate, cu ferestre prea mici și numai la catul de sus care e foarte ardicat, cu
acoperiș înalt de șiță și cu proptele de zid împrejur”111
Cum nu se păstrează documente referitoare la construire, datarea lor s-a
făcut în mod diferit de către cei care s-au ocupat cu istoricul acestor monumente.
Astfel într-o lucrare destinată culelor din România doi prestigioși
autori disting la Șuici două clădiri: „casa Violeta113 Adrian” și „fosta culă din
112

Șuici”. Identificând la Casa Violeta o parte mai veche, autorii consideră că este
cea menționată de mitropolitul Neofit în cursul călătoriei din 1746114.
În privința celei de a doua clădiri, „fosta culă din Șuici”, autorii o
atribuie Brătienilor, fiind construită cel mai târziu la începutul veacului al
XVIII-lea, care, deși dispărută în urma incendiului din 1913, „este bine
documentată atât prin fotografii, cât și prin amintirile persoanelor care au mai
apucat să locuiască în ea.

109 Mihail Caratașu, Paul Cernovodeanu, Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale
Mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul (în continuare: Jurnalul călătoriilor…,), în
„Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVIII, nr. 1-2/1980, p. 308-309.
110 Toma Pleșoianu, decedat la Șuici în 1914, era soțul Alexandrinei, fiica lui Ioan (Ioniță)

Brătianu, și nepoata lui Ene Brătianu (Familiile boierești…, p. 375-376).

111 Alexandru Odobescu, Opere II, Editura Academiei R.S.R., 1967, p. 379.
112 Radu Crețeanu, Sarmiza Crețeanu, Culele din România, Editura Meridiane, București, 1969, p.

43-45.
113 Violeta era una din fiicele Alexandrinei (Pepina), fiica lui Ion și nepoata lui Ion (Ioniță)

Brătianu, căsătorită cu fizicianul C. Miculescu.

114 Facem precizarea că mitropolitul Neofit I Cretanul a efectuat două călătorii prin anumite județe

ale țării, prima între 2 iunie - 1 septembrie 1746 și a doua între 22 iunie - 14 septembrie 1747 și că
vizita la casele căpitanului Ștefan Balotă din Șuici a avut loc în ziua de 18 iulie 1747 și nu în 1746.

63
 După Literatură și artă română, VII/1903, nr. 5, p. 265.

După „Albina Revistă enciclopedică populară”, anul XII, nr. 4, 28 octombrie 1908.

64
După N. Iorga, La Roumanie pittoresque, Paris 1924, p. 88.

După I. Voinescu, Monumente de artă țărănească.

65
 Cula din Șuici, după o acuarelă din 1922.

Imagini ale culei Brătianu de la Șuici arsă în 1913.

66
 Făcând o descriere a celor trei niveluri, pe baza fotografiilor păstrate,
autorii au prezentat în studiul lor releveele, reconstituirea aparținând arh. Violeta
Cherulescu. În atribuirea clădirii arsă în 1913 Brătienilor, care au edificat-o „la
începutul veacului al XVIII-lea”, autorii n-au avut în vedere că Ene Brătianu s-a
căsătorit cu Safta Balotă în jurul anului 1788, și că, probabil, au locuit măcar o
perioadă într-o clădire mai veche ce aparținea înaintașilor soției sale.
Într-un studiu dedicat culelor argeșene, doi renumiți arhitecți piteșteni115
identifică și ei „Cula Sultănica”, construită înainte de 1746116 de către căpitanul
Ștefan Balotă, unde în 1746 a fost adăpostit mitropolitul Neofit, care la începutul
secolului XX ajunge în proprietatea fizicianului C. Miculescu, și „fosta culă de
la Șuici a Brătienilor” construită la mijlocul sec. XVIII și distrusă prin incendiul
din 1913.
Doi cercetători ai istoriei locale, numind clădirea arsă în 1913 tot „fosta
culă a Brătienilor de la Șuici”, consideră: „Ctitorul acestei clădiri originale de
după 1800 a fost Ioniță Brătianu, fiul lui Ene…”.
În 1913, a doua zi de Florii, cula a luat foc de la coșul sobei, arzând
toată săptămâna până la Paști, iar de necaz stăpânul ei Ion, fiul lui Iancu
Brătianu, a murit la 33 de ani117.
Deși a ars în 1913, cula a fost fotografiată înainte de acest dezastru,
imaginea ei fiind reprodusă în trei publicații118, deși în două este aceeași
imagine, iar în alta apare sub numele de Cula Gorju”119. De asemenea imaginea
culei apare într-o acuarelă, nesemnată și nedatată120, ce are pe spate scris cu
cerneală: „Cula Brătienilor Șuici Județul Argeș, de la Violeta121 1922, 2
octombrie, Șuici”.
Chiar dacă autorii citați mai sus identifică „Casa Violeta” sau „Cula
Sultănica” cu clădirea unde a fost găzduit în 1747 mitropolitul Neofit, noi, fără a
dispune de vreo mărturie documentară, având în vedere numai asemănarea
descrierii făcute în Jurnalul călătoriilor lui Neofit din 1747 și de Alexandru
Odobescu în 1860 cu fotografiile edificiului ars în 1913, considerăm că lăcașul
ars în 1913 este cel al lui Ștefan Balotă căpitan menționat în 1747.

115 Maria Mulțescu, Alexandru Mulțescu, Culele din Argeș și Mușcel, în Argesis-Istorie,
XIII/2004, p. 271-299.
116 Vezi nota 34.
117 Cartea despre Șuici…, p. 22.
118 „Albina Revistă enciclopedică populară”, anul XII, nr. 4, 26 octombrie 1908; I. Voinescu,

Monumente de artă țărănească, Institutul de arte grafice Carol Göbl, București, planșa 16; N.
Iorga, La Roumanie pittoresque, p. 88.
119 Literatură și artă română, VII/1903, nr. 5, p. 265.
120 Acuarela se află în posesia lui Spiridon Cristocea, căruia i-a fost donată la 27 octombrie 1996

de Radu Hristodorescu din Pitești, fiul Floricăi, una din fetele lui C. Miculescu și a Alexandrinei
(Pepina).
121 Violeta era una din fiicele lui C. Miculescu și a Alexandrinei (Pepina), nepoata lui Ion (Ioniță)

Brătianu, tatăl ei fiind Ion, căsătorit cu Safta Vrăbiescu Paleologu. (Familiile boierești…, p. 176).

67
Cula Sultănica de la Șuici. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

68
 3. BOIERII BUCȘĂNESCU.

Fără un trecut ilustru, boierii Bucșănescu, prin cei patru frați, Sandu,
Iordache, Dragomir și Mincu, deținători de demnități și ctitori de lăcașuri
ecleziastice, și-au făcut loc în istorie. Prin documentatul său studiu din 1934,
istoricul de prestigiu Ion Ionașcu ni i-a făcut cunoscuți, pentru ca Argeșul să se
mândrească cu ei.
Dacă despre tatăl lor nu se poate afirma cu certitudine că fost
Constantin, mama lor este Nița care în 1728, împreună cu fiul ei Sandu, schimbă
o țigancă cu mănăstirea Tutana.
Dintre cei patru băieți ai Niții, cel mai cunoscut este Sandu, născut în
primul deceniu el secolului al XVIII-lea.

Sandu Bucșănescu. Căsătoria prin 1731-1732 cu Maria, fiica lui Hrizea

logofăt Piteșteanu și a Ilincăi, descendenți pe linie feminină din boierii Rudeni și
Olănești, i-a deschis lui Sandu Bucșănescu calea spre o stare materială mai bună
și relații social-politice favorabile. După câteva demnități minore, postelnic și
logofăt de taină, după ce Mihai Racoviță ocupă tronul în 1741 obține dregătoria
de ispravnic de Argeș. În noua demnitate, din „dorire de patrie”, a constatat că
13 munți ai Țării Românești fuseseră cotropiți „în multă curgere de ani trecători”
de niște sași din cetatea Sibiului, reușind să-i readucă în hotarele țării.
Ocuparea tronului, în 1748, pentru a doua oară de Grigore Ghica, a fost
pentru Sandu Bucșănescu un prilej de a ocupa noi demnități: la 5 mai 1750 apare
ca biv logofăt za vistierie și ispravnic de Vâlcea, pentru ca la 15 mai să fie clucer
za arie. Dovadă a prețuirii de care Sandu se bucura din partea domnului stă
faptul că pentru construirea mănăstirii Pantelimon, ctitorie și necropolă a lui
Grigore Ghica II, domnul „l-a orânduit dintâeaș dată a fi eu ispravnic spre tot
lucrul și spre toată iconomiea de la început până la săvârșit”, iar sub Matei, fiul
și urmașul lui Grigore Ghica la tron, devine vel serdar, funcție în care rămâne
până la strămutarea lui Matei Ghica în tronul moldovean.
În domnia lui Constantin Racoviță (1753-1756), marii boieri în frunte cu
Grigorie, episcopul Râmnicului, nemulțumiți că noul domn era prea grecofil, se
răzvrătesc luând, prin Adrianopol, drumul Constantinopolului. Pentru a-i potoli,
domnul acceptă propunerea ca „2 boieri pe carii vor alege boierii țării” să fie
capuchehaie la Constantinopol, unul din cei aleși fiind Sandu Bucșănescu care
„s-a dus la Constantinopol capuchehaie”, cel de al doilea fiind șetrarul Ștefan
Mănăilă. În urma conflictelor iscate pentru demnități între cele două tabere
boierești conduse de Ștefan Văcărescu și Constantin Brâncoveanu au avut de
suferit și cele două capuchehaie, astfel că „a băgat în fiare pe Bucșănescu și pe
Mănăilă și i-a trimis în țară”. Adus în țară, Sandu a fost închis, iar pentru a scăpa
a plătit 20.000 de taleri pe care, neavându-i, i-a împrumutat de la negustori și
cămătari.

69
70
 Ocuparea tronului în 1758 de către Scarlat, fiul răposatului Grigore
Ghica, i-a redeschis lui Sandu calea ascensiunii politice care între 1758 oct. 20-
1760 nov. 15 ocupă demnitatea de vel stolnic, pentru ca apoi să ajungă vel
paharnic.
Plecând la Craiova, unde avea și rude, pe vreme de iarnă răcește,
probabil pe drumul lung și anevoios, astfel că înainte de moarte își face, la 6
decembrie 1760, diata în care, printre altele, cere „să aibă a merge sfinția sa
părintele episcopul Râmnicului de aici până la schitul Berislăvești să mă
îngroape cu cinste acolo, la schitul ce l-am făcut eu din temelie”.
Prin moștenire, danii și cumpărături, Sandu Bucșănescu a acumulat de-a
lungul vieții o însemnată avere. La 27 decembrie 1752 Matei Ghica voievod
confirmă lui Sandu Bucșănescu vel serdar stăpânirea moșiilor aflate în județele
Argeș (Rădăcinești, Groși, Pereni, Dăngești, Scăueni), Vlașca (Stănislăveșțti,
Răzmirești, Rociu), locuri (Pitești), case (Piteșt)i și țigani (29).
La Pitești Sandu avea un loc cumpărat, la 23 februarie 1732, de la
Arsenie sin Arsenie sluger, o pivniță cumpărată, la 9 martie 1773, de la
Costandin postelnic Vlădescul și casele lui Gavrilă Drugănescu cumpărate, la 29
aprilie 1746, cu 60 taleri, de la nepoții acestuia122.
Prin hrisovul din 5 mai 1750 voievodul Grigore Ghica îi dă „boiariului
domnii mele Sandului Bușcănescu” să țină 13 munți din județul Argeș
(Voinișagu, Buceaci, Dobrunu, Oteagul, Stricatul, Furnica, Balintele, Hănașul,
Groapele, Steaja, Goțea, Sărăcicul, Balul) pe care „să-i stăpânească cu bună
pace” de trei cete de oameni: prima ceată, sătenii din Voineasa și Mălaia, ceata a
doua, Nicola vătaf cu toți plăiașii din Loviște, și ceata a treia, Anghel și Dumitru
Perești din satul Cârligei, județul Gorj, cu care s-au judecat în Divan.
Chiar dacă subiectul a fost abordat și de alți autori, unul dintre aceștia
fiind Ion Ionașcu123, având în vedere că este o problemă importantă a istoriei
noastre, vom relata pe larg faptele așa cum sunt prezentate în hrisovul lui
Grigore Ghica.
Fiind orânduit ispravnic al județului Argeș de către Grigore Ghica, în a
doua sa domnie (1741-1744 n. n.), în timpul unei călătorii către hotarul de nord
al țării Sandu Bucșănescu „au fost intrat la bănuială” că acești munți sunt ai Țării
Românești și de aceea l-a înștiințat pe domn care „i s-au fost poruncit cu tot
adinsul să cerceteze și să adevereze hotarul țării”.
Apucându-se a cerceta „cu mare silință”, Sandu Bucșănescu a găsit o
copie a „unui hrisov al răposatului Băsărab vodă (Neagoe Basarab n.n.)… când
au fost îndreptat domniia sa hotarul Țări cu Ianăș, craiul Țării Ungurești”, hrisov
care s-a citit în Divan înaintea domnului. După ce a găsit hrisovul, Sandu
Bucșănescu „cu mare sârguială” a strâns mulți oameni, atât din pământul Țării,

122 Ion Ionașcu. op. cit.

123 Ibidem, p. 7.

71
cât și din Țara Ungurească, și „cu toată chieltuiala lui” a adus și pe sași la hotar
unde s-a dovedit că munții sunt ai Țării Românești, astfel că, „s-au lăsat și sași
aceea de stăpânirea lor, rămâind acei munți până acum supt oarecare purtare de
grije și stăpânire ai Sandului Bucșenescul”.
Atunci s-au sculat sătenii din Voineasa și din Mălaia zicând că munții au
fost ai neamului lor, astfel că Sandu, fără a cerceta și fără a se judeca „ca să vază
cu ce dreptate cer ei acei munți…, din bună voia lui le-au fost dat supt stâpânire
muntele Vonișagul i muntele Dobrunul cu ținuturile lor”.
Dar, în a doua domnie a lui Grigore Ghica (1748-1752 n.n.), s-au ridicat
Nicola vătaf cu plăiașii din Loviște și zicând „că sânt păzitori plaiurilor să-i
înpărtășim și pe dânși cu Sandul Bucșănescul la stăpânirea acestor munți a
cărora cerere s-au cunoscut că iaste făr de cale”, ca și a celor doi munți pe care
Sandu i-a dat sătenilor din Voineasa și Mălaia.
Acuzându-i pe toți înaintașii că „nu au avut dorire de patriia lor spre nu
îngădui pre alt neam striin să le înpresoare pământul Țării”, domnul relevă faptul
că numai boierul său „din sineși s-au îndemnat de au descoperit această
înpresurare a munților și cu mare strădanie și cu toată cheltuiala sa au îndreptat
hotaru Țărăi ca unul ce s-au cunoscut a fi bun viitor patrii sale și slujind domnii
mele și țări bine și cu dreptate. M-am milostivit domniia mea de i-am dăruit
Sandului Bucșenescului toți munți acestea, câți sânt mai sus numiți 13”, ca să-i
stăpânească cu bună pace de către sătenii din Voineasa și Mălaia și de către
Nicola vătaf și plăiașii din Loviște.
Dar după șase-șapte luni s-au sculat Anghel și Dumitru Perești din satul
Cârligei, jud. Gorj, care cu un hrisov al răposatului Radului Vodă (Radu cel
Frumos n.n) cu leatul 6971 (1462-1463 n.n.) cereau muntele Sărăcinului ca fiind
al neamului lor. Chemându-i în Divan și văzând că alte scrisori nu au, domnul,
cercetând dacă hrisovul este al lor, „ne-am adevărat de la cinstit și credincios
boiariul domnii mele Barbul Vărărescu vel vist. cum că acest hrisov nu iaste al
lor, ci al boierilor Bengești, pentru că au fost venit la dumnealui cel ce le-au dat
acest hrisov, adecă Ioniță Bengescul biv 3 log, de au mărturisit înnaintea domnii
meale cum că hrisovu iaste al lor al boierilor Bengești, și pentru multa lor
supărare li l-au fost dat însuș el cu acestă tocmeală ca de vor dobândi muntele
să-l stăpânească în doao cu dânșii”.
Dovedind că aceștia „umblă rău și făr de cale, iar mai vărtos și cu
vicleșug”, domnul a poruncit „de numai s-au ras barba lui Anghel Pereșcul și
amăndurora li s-au făcurt certare câte cu o sută de toiage, ca să le fie și lor spre
învățătură”, deși, „dupe vina lor, vrednici era și de altă pedeapsă mai mare”.
De aceea domnul a întărit, la 5 mai 1750, hrisovul cu tot sfatul veliților
boieri ca Sandul Bucșănecsu să stăpânească cu bună pace cei 13 munți124.

124 BAR, doc. ist, CCCLXIV/1.

72
 În afară de cariera politică și de domeniul pe care și l-a constituit, Sandu
Bucșănescu s-a numărat printre cei mai importanți ctitori de lăcașuri ecleziastice
ai vremii, unul dintre ele fiind schitul Berislăvești.
Potrivit pisaniei așezată deasupra ușii de intrare în biserică, lăcașul de
la Berislăvești a fost zidit din temelie de biv vel paharnicul Sandu Bucșănescu
în 1753-1754:
„† Întru slava marelui
Dumnezeu celui în Sfânta Troiță
închinat și întru cinstea și lauda
Sfințiloru Trei Erarhi, Vasilie cel
Mare și Grigorie Bogoslovu și Ioan
Zlatoust și Sfântului Mucenicu
Gheorghe s-au ziditu din temelie și
s-au înfrumusețatu cu zugrăveala
această sfântă beasearică de
dumnealui răposatu Sandu
Bohșănescu biv vel pah., leat 7262,
în zilele mării sale, Io Grigorie
Ghica voevod”125 .
Decedând în 1760, ctitorul
n-a apucat să termine ansamblul,
astfel că egumenul mănăstirii, chir
Nicodin Beligrădeanul, potrivit
pisaniei de piatră încastrată în
peretele exterior al pronaosului, în
partea de sud, a isprăvit lucrarea:
„† Întru cinstea și lauda
praștii lui David, cea întreit înpletită
funiia cea de mătase roșie, a lui
Solomon, biciul cuvântului cel
întreit înpletit, Sf‹in›ți ierarș‹i›
Vasilie cel Mare, Grigorie
Bogo‹slovul› s-au zidit acest sf‹â›nt Ușa de intrare și pisania
lăcaș de dumnelui Sandu bisericii schitului Berislăvești.
Bucșănescu biv vel paharnicu. Iar Fotografie, Doru Căpătaru,
rămâindu acest zid, din prejur, 13 octombrie 2017.
neisprăvit s-au ispr‹ă›vit de preacuviosul chir Nicodim ier‹o›monahul
Beligrădeanul, fiind igumenu la acestu sf‹â›nt l‹ă›caș, în zilele prealuminatului
d‹o›mn‹u›, Io Costandin Nic‹olaie› voevod, cu bl‹a›gosloveniia preasfințitului
chiru chir Grigorie mitrop‹o›lit, leat 1762”.

125 C. Bălan, Inscripții…, p. 116.

73
 Pisania bisericii schitului Berislăvești din 1753-1754.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

La 15 aprilie 1760 Sandu Bucșănescu biv vel serdar face danii schitului
său Berislăvești pe care l-a zidit împreună cu soția sa Maria. Văzând, după 21 de
ani de conviețuire, că de la Dumnezeu „nu ni s-au dat a naște fii din trupul
nostru”, cei doi, „ca să ne câștigăm un fiu nemuritoriu”, au hotărât „din agonisita
noastră, atâta din zeastre, cât și din cele ce cu trudă și cu osteneală înpreună
amândoi am câștigat și am agonisit”, de au zidit „un sfânt și dumnezeesc lăcași
întru slava și lauda lui Dumnezeu și întru veacinică pomenirea noastră și a
părinților noștri” la Berislăvești, pe apa Coisca, pe o moșie ce au avut-o de zestre
și au cumpărat cu bani de la moșnenii de acolo.

Zidul de incintă de pe latura de vest al schitului Berislăvești.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

74
 Clădiri în ruină, de pe latura de nord, ale schitului Berislăvești.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Fragment din pictura de pe peretele de vest al bisericii schitului Berislăvești.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

75
 Tâmpla bisericii schitului Berislăvești.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Biserica schitului Berislăvești în timpul reparațiilor.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

76
 În afară de moșii, munți și țigani, ce constituie „a treea parte din
zeastre”, ctitorii, Sandu Bucșănescu și soția sa Maria, precizează în dania lor
numărul preoților care să slujească la biserică, praznicele care să se organizeze
peste an, dar și, un lucru foarte important: „ca din copii săraci, făr de părinți,
carii nu vor avea avea nici un feliu de chiverniseală, să să aleagă 6 copii în
învețe carte la schit, la dascălul ce-l vor așăza epitropii, cu orânduita
simbriea lui”.
Printre alte obiecte cu care ctitorul a înzestrat schitul său se află și un
clopot făcut în 1754, prefăcut în 1801, ce are inscripția:
„† La leat 1754 făcutu-s-au acest clopot de dumnealui Sandul
Bucșănescul vel paharnic și s-au dat la schitul dumnealui ce să numește
Bereslăvești, plaiol Arifului din sud Argeș; și au stătut până la leatu 1788, în
războiul ce au avut Poarta Otomanicească cu Poarta Chesarecească, când s-au
ars mănăstire Cozii s-au ars și Bereslăveștii cu totul; atunci s-au spart și acest
clopot care acum s-au prefăcut mai băgându-se întrânsul 2 clopote de sfinția sa
părintele Theodosie arhimandritul Cozii, anu 1801”126.
Trecerea timpului și răutatea oamenilor au dus la ruinarea clădirilor din
incinta schitului Berislăvești, de aceea de mai mulți a început restaurarea
ansamblului.
O vizită efectuată în ziua de 10 octombrie 2017 ne-a relevat faptul ca
numai spațiile de pe latura de sud au fost restaurate, fără a fi date in folosință,
restul clădirilor fiind în ruină, cu excepția turnului clopotniță, iar biserica
înconjurată de schelă. În interior, pictura este deteriorată de praf și de fumul
produs în timpul serviciului religios, astfel că pentru salvarea ei se impune o
urgentă restaurare.
În afară de schitul Berislăvești, Sandu Bucșănescu a mai ctitorit în
județul Argeș biserica de la Corbeni, pisania din partea superioară a
ancadramentului de piatră de la ușa de intrare, datând din 1 august 1743, având
textul:
„† Această sfântă și dumnezeiască biserică de piatră, nevoitu-s-au cu
toată cheltuiala de o au înălțat din temelie, dumnealui jupan Sandul post.
Bucșănescul, ispravnec a tot județul Argeșului, și a jupâneasii dumnealui Mariia,
întru cinstea hramului sfântului marelui Mucenicu Dimitrie, în zilele
prealuminatului domnu, Io Mihai Racoviță voevod și mitropolit Ungrovlahiei,
chir Neofit, la anii de la zidirea lumii, 7251 av.1”127.

126 C. Bălan, Inscripții…, p. 119.

127 Ibidem, p. 181.

77
Biserica din Corbeni construită în 1743 de Sandu Bucșănescu, vedere din sud-vest.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Ctitorii bisericii din Corbeni, după tabloul votiv de pe peretele

de vest al pronaosului. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

78
 Pisania bisericii din Corbeni. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.
Ușa de intrare în biserica
Corbeni. Fotografie, Doru
Căpătaru, 13 octombrie 2017.
128 Adormirea Născătoarei de Dumnezeu.
129 C. Bălan, Inscripții…, p. 143.
130 Ibidem, p. 145
Un alt lăcaș este biserica din
Bucșenești, pe care a zidit-o cu fratele său,
Iordachie căpitanul, acesta fiind primul ctitor.
Pisania, din 1747 septembrie 1-1748 august 31,
situată în partea superioară a ancadramentului
de piatră de la ușa de intrare în biserică, are
textul:
„Această sfântă și dumnezeiască
biserică de piiatră, nevoitu-s-a cu toată
cheltuiala de o au înnălțat dinu temelie
dumănealui jupanu Iordachie căpitanul
Bucșănescu i dumnealui Sandul logofăt za
visterie † întru cinstea hramului sfintii Uspenii
Bogorodițea128 și a sfântului marelui Mucenic
Gheorghie și a sfântului Arhanghel Mihail † în
zilele prealuminatului domnu Ion Costandin
Nicolae voivod și mitropoliitu Ungrovlahiei,
chir Neofit, la anii de la zidiria lumii, leat
7256”129.
Pe pereții de la sud, vest și nord din
pronaosul bisericii se află portretele ctitorilor,
dar, din păcate, cu prilejul refacerii zugrăvelii,
care nu știm cine a făcut-o și când a avut
loc, numele acestora este indicat greșit, fapt
semnalat încă din 1994130.
79
Biserica din Bucșenești, comuna Corbeni, înainte și după restaurare.

80
 Pisaniile bisericii din Bucșenești, com. Corbeni.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Ctitorii bisericii din Bucșenești, după tabloul votiv de pe peretele de vest

al pronaosului. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

81
a b

Ctitorii bisericii din Bucșenești, după tabloul votiv de pe peretele

de vest al pronaosului: a) partea de sud; b) partea de nord.
Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Membri ai familiei ctitorilor bisericii din Bucșenești, după pictura de pe

peretele de nord al pronaosului. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

82
 În secolul al XIX-lea bisericii i s-a adăugat un pridvor care apoi a fost
dezafectat, iar, în vederea reconstruirii lui, în 1986 s-au efectuat cercetări
arheologice care au pus în evidență fundațiile acestei construcții131. Descoperirea
în Secțiunea A a unui mormânt aflat parțial sub fundația bisericii ridicată de cei
doi frați arată că mai înainte pe acest loc a existat un alt lăcaș, lucru susținut și
de inscripția de lângă mitropolitul Neofit ce menționează că „s-au făcut
pomenire, dupre cum să cade celor mai dânainte răposați ctitori, cântându-le și
oasele lor”.
Din păcate, vitregia vremurilor, scurgerea timpului și răutatea oamenilor
au dus la dispariția caselor lui Sandu Bucșănescu de la Bucșenești, care se aflau
la circa 50 m est de biserica ctitorită de el și de fratele Iordache, fragmente de
materiale de construcție (cărămizi, bolovani), fiind scoase cu ocazia lucrărilor
agricole efectuate de săteni în acest loc.
În aceste case, Sandu Bucșănescu l-a găzduit timp de patru zile, între 11
și 14 iulie 1747, pe mitropolitul Neofit I Cretanul în călătoria pe care a făcut-o
prin această zonă. Potrivit Jurnalului călătoriilor, sâmbătă,11 iulie, mitropolitul
și suita sa, plecând „după prănzu de la Argeș, am sosit seara la satul Bucșănești
al dumnealui Sandul lofogofăt za vistierie… și sâmbătă seara am mas acolo la
Bucșănești”. Dumincă, 12 iulie, am „slujit liturghie la biserică și am șăzut toată
zioa acolea. Și luni iarăși am slujit liturghie și iarăși am zăbovit acolea și luni și
marți”, pentru ca miercuri, 15 iulie, să-și continue drumul spre Aref, Șuici,
Cepari, Bârsești, Tigveni, ajungând la mănăstirea Cotmeana132.
Găzduirea lui Neofit și a suitei sale timp de patru zile la casele lui Sandu
Bucșănescu din Bucșănești a fost, desigur, un eveniment deosebit atât pentru
gazdă, cât și pentru locuitorii satului și a celor din jur, și, în același timp, ne
conduce cu gândul la mărimea și confortul pe care aceste case le avea.
Pe peretele sudic al naosului se află pictat mitropolitul Neofit133, în
costumul specific rangului său, dar, din păcate, inscripția nu se mai păstrează,
dar o redăm după lucrarea lui C. Bălan din 1994:
„Mitropolitu chir Neofit a to‹a›tă O‹n›grovlafiia Țării Rumânești care au
venit aici în zile‹le› domnului nostru Ioanu Costandin Nicolae voivod, în
domniia a doo, la liat 7225 și i s-au făcut pomenire, dupre cum să cade celor
dînai‹n›te răposați ctitori, cântându-le și oasele lor; și s-au firotonit doi popi și
on diiacon [Gheorghie zugraf]”134.

131 Spiridon Cristocea, Sondajul arheologic de la biserica din Bucșenești, comuna Corbeni,
Județul Argeș (în continuare: Sp. Cristocea, Sondajul…), în „Studii și comunicări”, Muzeul
Câmpulung-Muscel, 5/1989, p. 55-66.
132 Mihail Caratașu, Paul Cernovodeanu, Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 308.
133 Un portret al mitropolitului Neofit se află în pronaosul bisericii Valea din fostul județ Mușcel

pe care a vizitat-o între 11-12 august 1746 (Mihail Caratașu, Paul Cernovodeanu, Nicolae
Stoicescu, op. cit., p. 255).
134 C. Bălan, Inscripții…, p. 145-146 care a redat-o după transcrierea lui Paul Cernovodeanu,

83
 Prin diata lui Sandu Bucșănescu din 6
decembrie 1760 „casele din Bucșănești și
moara din Corbeni le las nepotu-mieu Ioniță
(fiul fratelui Iordache n. n.), neavând el case la
Bucșănești și aflându-se șăzătoriu la loc de
primejdie”.
Ca și boierii Balotă, și doi din boierii
Bucșănescu au contribuit la înfrumusețarea
bisericii domnești de la Argeș, lucru dovedit
de cele două inscripții, datând din anul 1750.
Astfel, pe glaful ferestrei din altar se află
inscripția:
„Această fereastră s-au înfrumusețat
de dumnealui jupan Sandu Bucșănescu”, iar pe
glaful celei de a doua ferestre din naos, de pe
latura de la nord:
„† Această fereastră s-au înfrumusețat
cu cheltuiala dumnealui jupan Iordachie
Bucșănescul căpitan; sep. dăni 16”135.

Mitropolitul Neofit, pictură Iordache Bucșănescu. Cel de al

de pe peretele de sud al doilea fiu al Niții, Iordache, nu s-a bucurat de
bisericii din Bucșenești. atenția pe care istoricul Ion Ionașcu a acordat-
Fotografie, Doru Căpătaru, o lui Sandu, de aceea știm puține lucruri
13 octombrie 2017. despre el.
Dacă nu știm cu cine a fost căsătorit, în schimb cunoaștem numele celor
cinci băieți pe care i-a avut: Gheorghe, Ioniță, Șerban, Constantin și State,
ultimul fiind căsătorit cu Ancuța Filipescu.
Prin diata din 6 decembrie 1760, Sandu Bucșănescu lăsa și nepoților săi,
Gheorghiță, Ioniță și State, fiii fratelui său Iordache, câte 1.000 taleri „ca să să
chivernisească dânșii, să mă pomenească, însă bani de la Eșan și de la Ion și de
la Frițoiul”, iar lui Ioniță îi mai lăsa casele din Bucșănești și moara din Corbeni.
Împreună cu fratele său Sandu, au construit din temelie în 1747-1748
biserica din Bucșenești, în pisanie fiind trecut ca „jupanu Iordachie căpitanul
Bucșănescu”, iar în inscripția de la Biserica domnească din Argeș ca „jupan
Iordachie Bucșănescul, căpitan”.
După micile dregătorii ocupate la început, a ajuns și la cele mari, astfel
că în 1747-1748 este vel căpitan, iar în decembrie 1779 apare ca vel șetrar136.

conform și Jurnalul mitropolitului Neofit I, în BOR, 1980, p. 308, nota 20.

135 C. Bălan, Inscripții…, p. 280-281; Inscripția și la Virgil Drăghiceanu, op. cit., p. 33.
136 Theodora Rădulescu, op, cit., p. 459, 664.

84
 4. BOIERII BUDIȘTEANU.

Familia de boieri Budișteanu, originară din Budeasa, localitate aflată în

apropiere de Pitești, își are începuturile la sfârșitul secolului al XVI-lea când este
atestat un Petru ai cărui fii au fost Arsenie postelnic, sluger de divan la 18
septembrie 1596, și un Pană căpitan ot Budeasa care, conform tradiției păstrate în
familie, ar fi fost unul din comandanții armatei lui Mihai Viteazul. Lui Pană i se
atribuie construirea în 1598 a culei de la Budeasa, care, cu adaosurile din 1768 și
1870, se păstrează și astăzi, rămasă în posesia descendenților lui Arsenie
postelnicul, după stingerea ramurii lui Pană căpitanul.

Cula din Budeasa. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

Prezența ruinelor unor case boierești în Budeasa este menționată de

învățătorul Marin Rădulescu și primarul C. Rădulescu în răspunsul la chestionarul
lui Alexandru Odobescu din 1871: „… despre răsărit, pe proprietatea d. Ioan
Pascalu, se află niște ziduri pustii, care ne propuse oameni bătrâni că ar fi fostu
case de boiari din vremile vechi, încăperea lor este ca de zece stânjini în toate
părțile, adâncimea de patru stânjini, iar nalțimea este ruinată din fața
pământului”137.

137 BAR, Mss. 223, p. 138 v.

85
 Neam numeros, cu rol important în istorie, trecutul acestei familii a
suscitat interesul cercetătorilor astfel că, încă din secolul al XIX-lea, ea face
obiectul unor studii, este adevărat sumare. Pagina pe care Octav George Leca i-a
rezervat-o în lucrarea sa din 1899 nu este decât o scurtă prezentare genealogică a
familiei până la acea dată, fără să releve rolul fiecăruia în istorie138.
Pe parcurs alți cercetători s-au oprit asupra trecutului familiei, publicând
materiale privind diferite aspecte ale activității membrilor acestei familii. Dintre
referirile făcute în ultimul timp la viața și activitatea unuia dintre membrii familiei,
Drăghici Budișteanu, menționăm contribuția protopopului Constantin Dejan,
decedat în 1996, a cărui lucrare rămasă în manuscris a fost publicată în 2012 prin
strădania fiului său, ing. Octavian Dejan, în care la anexe sunt publicate multe
documente, dar, din păcate, nu se menționează arhiva și fondul unde se
păstrează139.
De asemenea, trebuie menționată o lucrare privind trecutul istoric al
comunei Rociu, din județul Argeș, unde Drăghici Budișteanu a fost proprietar în
satul Gliganu de Sus, construind și o biserică aici140.
Chiar și membri ai familiei redactează diferite studii privind trecutul
acestui neam, cum este Studiul genealogic al familiei Budișteanu al generalului
Alexandru Budișteanu, rămas însă în manuscris în colecția familiei.
Rolul jucat de această familie în istorie a făcut ca ea să fie inclusă în vol.
II al lucrării coordonate de Mihai Dim. Sturdza unde este prezentat un arbore
genealogic de la începuturi până astăzi, datorat lui Radu Costinescu și Mihai Alin
Pavel care au folosit arborele întocmit în 1956 de George D. Florescu, completat
și corectat, folosindu-se și studiul generalului Alexandru Budișteanu. De
asemenea, în Enciclopedie sunt incluse două studii scrise în ultimul timp, al lui
Radu Costinescu și al lui Narcis Dorin Ion, și o scurtă evocare a lui Radu D.
Rosetti în ziarul Universul, din 9 octombrie 1937.
Cu toate acestea, ca și în alte cazuri, în momentul actual, nu dispunem de
o monografie a familiei Budișteanu141, elaborarea și tipărirea ei fiind necesară
pentru cunoașterea istoriei noastre.
În rândurile ce urmează, vom prezenta aspecte din viața și activitatea a
doi membri ai acestei familii care au fost și ctitori de monumente ecleziastice.

Șerban Budișteanu. Este unul dintre cei nouă copii, șase băieți
(Răducanu, Constantin, Ene, Șerban, Iordache, Nicolae) și trei fete (Păuna, Maria,
Despina) ai Mariei, descendentă în a patra generație a lui Arsenie postelnic, din
căsătoria cu Mirea, logofăt de Divan, zis Budișteanu, fiul lui Stanciu din

138 Octav George Lecca, op, cit., p. 10.

139 Constantin Dejan, Biserica Sfânta Vineri din Pitești, Editura Fortuna Comimpex, Pitești, 2012.
140 Spiridon Cristocea, Nicolae Angelescu, Dragoș Măndescu, Romeo Maschio, Dragoș Chistol,

Comuna Rociu, Județul Argeș File de cronică, Editura Ordessos, Pitești, 2015.
141 Familiile boierești…, vol. II, p. 550-567.

86
Brâncoveni, ucis în 1744, înmormântat la Budeasa.
Născut în jurul anului 1730 și decedat în
1816, Șerban a fost căsătorit cu Bălașa Lupoianu cu
care a avut opt copii, șase băieți (Alexandru,
Constantin Gheorghe, Ștefan, Ioniță, Nicolae
Trepteanu) și două fete (Casandra, Marghioala)142.
Treti logofăt în 1776, treti vistier în 1787,
ajunge apoi vel armaș (1789 ian.-dec?)143.
Împreună cu fratele său Nicolae
Budișteanu, Șerban a construit în 1796, în locul
unei vechi bisericuțe din lemn, biserica din
Budeasa Mare.

Şerban Budişteanu,
după Familii boiereşti…

Biserica din Budeasa Mare, vedere din vest.

Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

142 Ibidem, p. 550, 552.

143 Theodora Rădulescu, op. cit., p. 467.

87
 Pisania din 10 iulie 1824, situată în partea superioară a ancadramentului
de piatră de la ușa de intrare în biserică, are următorul text:
„† Întru slava sfintei celei de o ființă și nedăspărțităi Troiță și întru cinstea
și lauda Prea‹sfintei› Stăpânii noastre de Dumnezeu Născătoarei și Pururea
Feceoară Maria. S-au zidit această biserică din temelie, de răposatul Șărban
Budeșteanu biv vel armaș i de răposatu postelnic Nicolae Budeșteanu, la leat 1796,
în zilile răposatului întru fericire, domnul nostru Alexandru Moruz voevod, cu
blagosloveniia preaosfinții sale răposatul chiriu, chir Iosif întâiu episcop al
Argișului, rămâind de a să prăznui și sfântul marele mucenic Dimitrie, fiind fost
acest hram și la cea mai dinainte beserecuță dă lemn, a căriia jărtfălnic s-au mutat
aici. S-au mai ostenit în urmă, la acest sfânt lăcaș, și răposatu Gheorghiță
Budeșteanu, cu facerea turlei. După aceea și răposatu Alexandru Golescu biv vel
postelnic, cu facerea clopotniții i tencuiala pi din-nuntru și zugrăveala tânplei și
pănă sus la muiu. Iar câte ou mai fost de trebuință s-au făcut de fii răposatului,
Radu Budeș(teanu) i Drăghici, când s-au scrisu aceasta pisanie, la 1824 iul. 10”.

Pisania bisericii din Budeasa Mare. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

În pronaosul bisericii se află piatra de mormânt a lui Mirea, tatăl lui

Șerban, ucis în 1742-1743, textul fiind:
„† Întru numele domnului Iisus Hs., pristăvitu-s-au robul lui Dumnezău,
Mirea vtori pitar, sinu Stanciul ispravnecul ot Brâncoveni; și s-au pristăvitu prin
ucidere de om, în zilele domnului, Io Costandinu voevod, la leat 7252 (1742-1743
n.n.). Și s-au îngropat supt această peatră dumnealui și coconii dumnealui
Costandin, Ene, Păuna, Maria, Iordache. Și o au înfrâmusețat această piatră
jupâneasa dumnealui Maria și s-au săvârșit la mart. 9, leat 7257 (1749 n.n.)144.

144
C. Bălan, Inscripții.., p. 146-147.

88
 Înainte de a construi, împreună cu
fratele său Nicolae, biserica lor din 1796,
Șerban a dăruit bisericuței de lemn un clopot
suspendat în turla clopotniță ce are în partea
superioară inscripția:
„† Cu ajutor lui Dumnăzeu s-au
făcutu acest clopotu de dumnealui Șărban
Budăștanulu, treti logofătul, la anulu 1776”.

Piatra de mormânt a lui Mirea, Policandrul din 1813 existent în biserica

tatăl lui Şerban Budişteanu. din Budeasa. Fotografie, Doru Căpătaru,
10 octombrie 2017.

Pe policandrul de aramă, suspendat în pronaos, se află inscripția:

„Leat 1813 iun. 20. † Cu ajutoriul Sfintei Troițe s-au făcutu acestu
policandru cu cheltuiala dumnealoru boeri Budeșteni și altoru ipochimene, și
s-au închinatu la sfânta biserică din Budeasa”145.

Drăghici Budișteanu. Este unul din cei opt copii ai lui Nicolae
Budișteanu (1732-1814), fratele lui Șerban Budișteanu, și al Saftei Știrbei. În
privința anului în care s-a născut s-au propus mai multe date. Astfel în arborele
genealogic întocmit de George D. Florescu, care apare în lucrarea coordonată de
Mihai Dimitrie Sturdza, se menționează „cca. 1782”. Influențat, probabil, de
discursul profesorului și directorului Gimnaziului din Pitești, Constantin D.
Stephănescu, rostit la moartea lui Drăghici Budișteanu, în 1872, care menționează
ca an al nașterii, 1784, C. Dejan menționează aceeași dată, 1784.
Apelând la catagrafii, în cea din 3 decembrie 1831 se menționează vârsta
de 45 de ani, cu an al nașterii 1786, în cea din 1838 vârsta de 50 de ani, cu an al
nașterii, 1788.

145 Ibidem, p. 146-148.

89
 Desigur că cel mai veridic an este actul de moarte, din 16 octombrie 1872,
în care se menționează că decedatul Drăghici Budișteanu avea 93 de ani, fiind deci
născut în 1779. Deci din cei cinci ani menționați, 1779, 1782, 1784, 1786, 1788,
considerăm că cel din actul de moarte, 1779, este cel adevărat.

Drăghici Budișteanu cu soția sa Aristia și doi copii, după tabloul votiv din
ctitoria sa de la Gliganu de Sus. Fotografie, Daniel Răcășanu, 2013.

În anul 1827 Drăghici se căsătorește cu Aristița (Luța) căreia la 4 mai

1827 mama sa, Elenca Uescu, îi face foaia de zestre, averea ei nefiind prea mare146.
146 Prezentăm în continuare foaia de zestre a Aristiței: „Cu ajutoru lui Dumnezeu foie de zestre a
fiici Aristița, precum în jos să arată, 1827 mai 4. 1 păreche cercei diiamant, tl. doo mii; 1 inel
diiamant, tl. cinci sute; 1 tavă de argint sârmă, de trei litre; 1 ibric de cafia de argint sârmă, de o litră;
12 zarfuri argint sârmă; 3 farfurii de argint de sârmă, cu lingurițile lor, asemenea; 10 părechi cuțite
de argint, cu lingurile lor; 1 păreche solnițe de argint, poleite înnăuntru; ; 1 cățiie de argint; 1
buhurinde de argint; 1 șal portocaliu, cu flori mare, tl. doo mii; 1 scurteică de pambriu, cu găitan de
fir, înbrănită cu pacea de samur, noo; 1 rochie de urzichi, noo: 1 rochie de bazea, noo; 12 șervete de
pânză vărgate; 3 prosope; 1 masă mare, în doo foi, de doosprezece cături; 1 boșcealâc de nuni, cu
beteli, bosceao de stofă grea, cămașa de venetic și izmenile de pânză topită; 1 boșcealâc de ginere,
boșceao de stofă cu mătase, brânișoru de pânză supțire, cămașa asemenea i izmene asemenea, batista
de mătăsuri, fără fir; 2 sangulii, cu beteale, una pentru nună și una pentru călțunăreasă; Hristea
țiganu, cu soțiia lui, Bălașa, și cu trei copii, anume: Marin de ani doisprezece, Soare de ani șapte, și
Gheorghe de ani patru; Catinca țiganca, fată de cinsprezece ani; Hotaru moșii Gliganu, jumătate,

90
 Foaia de zestre din 4 mai 1827 a Aristiței, soția lui Drăghici Budișteanu.

Un zapis din 20 noiembrie 1830 semnat de Elencu Uiasca ne dă relații

interesante despre moșia Gliganu pe care i-a dat-o zestre fiicei sale, Luța, la
căsătoria cu Drăghici Budișteanu. Astfel, se menționează că i-a dat fiicei jumătate
din moșia Gliganu, „fiind din vechime cumpărată”, neștiind că ea se întinde și în
hotarul satului învecinat Șerbănești. Măsurându-se moșia au ieșit 3.293, 7/8
stânjeni din care jumătate, 1.646 7/8 stânjeni, i-a dat zestre, cealaltă jumătate,
1648 77/8 stânjeni, rămânându-i ei.
Din partea rămasă, soacra i-a vândut, la 10 octombrie 1829, 300 de
stânjeni ginerelui Drăghici, pentru 4000 taleri. Restul, de 1346 stânjeni ce-i
rămăsese ei, i-a vândut, potrivit zapisului, ginerelui, pentru suma de 26.937,20
taleri, din care a primit 11.800 taleri, restul de 15.137, 20 taleri urmând să-i dea în

însă partea ce cade despre Șerbănești, întru care jumătate de moșiie să intră cu stăpânirea la leat
1827 apr. 23; tl. cinci mii, pentru haine i pentru caleașcă i pentru telegari, cu hamurile lor și pentru
alte lucruri de trebuința casi. Aceste puține lucruri de la noi, iar de la Dumnezeu dar, milă și
blagoslovenie. Eleunco Uiasca ‹m.p.› . Toate aceste lucruri și bani ce să coprinde într-această foae
de zestre am priimit, 1827 apr. 19. Drăghici Budișteanu ‹m.p.›”.

91
trei ani, câte 5.040, 5 taleri pe an. Dacă la împlinirea celor trei ani nu primea restul
de bani, soacra putea să vândă moșia oricui, urmând să-i înapoieze ginerelui cei
11.800 taleri pe care-i primise, fără dobândă.

Fragment din zapisul din 20 noiembrie 1831 semnat de Elencu Uiasca.

Pe zapisul din 20 noiembrie 1830 se află o însemnare, din 20 februarie

1833, din care reiese că a primit de la ginerele ei restul banilor, de aceea „i-am dat
toate sineturile acestui hotar de moșiie, cum și alte răvașe ce au fost între noi”,
neavând „eu mai pretenderisesc cevaș”147.
Din căsătoria cu Aristița au rezultat șase băieți: Constantin, 1831-1910,
căsătorit prima oară cu Iulia Lerescu și a doua oară cu Elena Greceanu, magistrat,

147 BAR, doc. ist. CDXXXV/66.

92
senator de Argeș; Nicolae, 1834-1908; Petre, 1835-1859; Vasile,1838-1899;
Dumitru, 1842-1855; Fotache născut în 1870 și trei fete: Elena, căsătorită cu
profesorul Aaron Florian; Eliza, 1841-1892; Maria 1847-1932, căsătorită cu
Nicolae Manolescu, primar de București148.
În momentul actual al cercetării, nu putem reconstitui viața și activitatea
lui Drăghici de la nașterea din 1779 până pe la 1824, când marele vistier, în urma
jalbei către măria sa, acesta a dat o carte reclamantului pentru a fi scutit de dări.
Cum boierii erau scutiți de obligații fiscale, la 26 noiembrie 1826, trei boieri
pământeni din Pitești, stolnicul Constantin Budișteanu, pitarii Nicolae și Alecu
Rătescu, adeveresc că „moșul dumnealui au fost răposatul pitar Mirică
Budișteanu, unchiul dumnealui au fost răposatul treti logofăt Bănică Budișteanu,
iar maica dumnealui au fost frate răposatului Matei Știrbei”.
Pentru a fi trecut în Arhondologie între feciorii de boieri, spre a fi apărat
de „supărări din partea tacsil-dărilor”, la 28 ianuarie 1827 Drăghici înaintează o
jalbă domnului la care anexează și un înscris, semnat de frații Ion și Fotache
Știrbei, prin care aceștia adeveresc că tatăl său, Nicolae Budișteanu, a fost fecior
al răposatului pitar Mirică Budișteanu și frații tatălui sunt răposații treti vistier
Răducanu și treti logofăt Bănică Budiștean, iar mama sa este fiica răposatului
Matei Știrbei din București, vară bună cu ei, fiindu-le nepot de veri.
În urma anaforalei marelui vistier, din 29 ianuarie 1827, la care anexează
cele două înscrisuri, ale boierilor piteșteni și ale fraților Știrbei, domnul
poruncește ca Drăghici Budișteanu să fie trecut la „Arhondaghion… între feciorii
de boieri, cei de o potrivă cu dânsul”149.
Dacă în catagrafia din 1829 Drăghici Budișteanu nu figurează, în schimb
cea din 1838 ni-l prezintă ca locuind în Vopseaua albastră a Piteștiului. În vârstă
de 50 de ani, Drăghici apare ca însurat cu Luța, de 26 de ani, copiii pe care-i avea
în acel moment fiind: Costache, 7 ani, Nicolaie, 4 ani, Vasile, 5 ani, Petre, 3 ani,
Elenca, 9 ani.
Figurând la rubrica „bir”, „cu deosibit caracter”, iar la „meșteșug”, ca
„proprietar”, avea o avere constând din 10 pogoane de porumb, șase de fân și patru
de grâu, doi cai, probabil pentru caleașcă, și numai 20 de pruni. În afară de o
slujnică, Safta, de 50 de ani, mai avea 11 țigani, dintre care unul era bucătar și
unul vizitiu150. În urma căsătoriei, în 1827, cu Aristița Uescu, Drăghici Budișteanu
devine proprietarul a jumătate din moșia Gliganu151 pe care, deși locuia la Pitești,
a administrat-o până la moarte.
Împroprietărirea, conform Legii rurale promulgată la 14/26 august 1864,
s-a făcut la Gliganu de Sus pe moșia lui Drăghici Budișteanu. La 27 februarie

148 Familiile boierești…, vol. II, Simetria, 2011, p. 554.

149 C. Dejan, op. cit., p. 135-136.
150 Spiridon Cristocea, Orașul Pitești în catagrafia din 1838 (în continuare: Sp. Cristocea,

Catagrafie Pitești…), Editura Ordessos, Pitești, 2011, p. 44.

151 Gliganu de Sus, sat, com. Rociu, jud. Argeș.

93
1865 comisia ce s-a deplasat la Gliganu a constatat că pe moșia lui Drăghici
Budișteanu urmau a fi împroprietăriți: 24 locuitori din categoria cu doi boi - 264
pogoane, 124 locuitori din categoria cu 2 boi - 966 pogoane și 9 prăjini și 31
locuitori cu brațele - 143 pogoane și 9 prăjini, totalul fiind de 1.373 pogoane și 13
prăjini.
După moartea lui Drăghici Budișteanu în 1872, moșia sa de la Gliganu a
fost moștenită de fiul său Constantin (1831-1910). La 16 septembrie 1910, fiii
acestuia, Constantin din Pitești, Petre din Giurgiu, Nicolae din București,
Cicerone din Craiova, prin contractul autentificat la Tribunalul Argeș, sub nr.
835/1910, vindeau lui Gh. Petcu din Brăila, la prețul de 931.000 lei, 1.462 ha și
1.210 metri din proprietatea Gliganu pe care Constantin D. Budișteanu o avea în
posesie de peste 30 de ani în baza actelor de donație autentificate de Tribunalul
Argeș și transcrise la nr. 416/1906 și 722/1907. La 22 septembrie 1910, Gh. Petcu
din Brăila revinde moșia de la Gliganu lui Nicolae Constantinescu, proprietar din
Oarja, la prețul de 975.000 lei, câștigând astfel din vânzare suma de 44.000 de
lei152.
Ca proprietar al satului Gliganu de Sus, Drăghici Budișteanu, văzând că
vechea biserică era „prea veiche și burdușită de cutremurele ce au cercat”, a cerut
episcopului Argeșului aprobarea să rezidească alta, fiind pregătit „dă toată materia
i dă meșteri și salahori”. Sperând să-i vină aprobarea, proprietarul a început
construirea lăcașului, fără să aștepte „cuvenita dezlegare” din partea episcopului,
fapt care a declanșat măsuri drastice din partea acestuia: oprirea construcției și
scoaterea din slujbă a preotului care citise molitfa de începere a lucrărilor.
Interzicerea de către episcopul Samuil Sinadon a terminării și apoi a
sfințirii bisericii s-a făcut când construcția era aproape gata, fiind fixată și pisania,
al cărui text este:
„† Hramul Adormiri Născătoarei de Dmnezeu; și prefăcută din temelie
această sfă. biserică de mine pitarul Drăghici Budeștian și cu soțiia mea Aristiia,
în zilili mării sale domnului voevod Gheorghie Bibescu, la anu 1846 iunie 2”153.
Întrucât nu avusese blagoslovenia sa, episcopul a oprit terminarea și
sfințirea bisericii, care în 1846 era aproape gata, și abia la 18 octombrie 1859 s-a
sfințit lăcașul, astfel că aproape 13 ani satul nu a avut biserică și enoriașii n-au
beneficiat de serviciul divin.

152 Spiridon Cristocea, Nicole Angelescu, Dragoș Măndescu, Romeo Maschio, Dragoș Chistol, op.
cit., p 49-50.
153 Transcrierea textului făcută de Sp. Cristocea.

94
 Biserica din Gliganu de Sus construită de Drăghici Budișteanu între 1846
și 1859, vedere din sud-vest. Fotografie, Daniel Răcășanu, 2014.

Pisania bisericii lui Drăghici Budișteanu, din 2 iunie 1846.

Fotografie, Daniel Răcășanu, 2014.

În tabloul votiv de pe peretele de vest al pronaosului sunt înfățișați cei doi

ctitori, Drăghici și Aristia Budișteanu, și doi copii ai lor, un băiat și o fată,
îmbrăcați în costumele specifice epocii154.

154 Pentru alte detalii privind proprietatea lui Drăghici Budișteanu de la Gliganu și construirea
bisericii de aici vezi: Spiridon Cristocea, Nicolae Angelescu, Dragoș Măndescu, Romeo Maschio,
Dragoș Chistol, op. cit., p. 49-51, 312-325.

95
 Locuind în Pitești, pe str. Sf. Vineri, nr. 124, Drăghici Budișteanu moare,
la vârsta de 93 de ani, în ziua de 14 octombrie 1872, cauza fiind „marasmus
senilis”. În actul de moarte, eliberat la 16 octombrie 1872, se menționează că
mortul, fiul decedatului Nicolae Budișteanu și al Mariei Drăgăniasca, proprietar
de fonduri rurale, era văduv.
Ca martori, în actul de moarte au fost trecuți: Constantin Budișteanu, de
40 de ani, de pe str. Șerban Vodă, Culoarea roșie, fiu, și Vasile Budișteanu, de 37
de ani, fiu al mortului155.

Actul de moarte al lui Drăghici Budișteanu din 14 octombrie 1872.

La înmormântare, directorul Gimnaziului din Pitești, C. D. Ștephănescu,

îi face un frumos portret: „Avea o animă blândă, cu toate că era destul de simțitor,
nu trecea niciodată marginile cumpătării. Era de o amabilitate rară, îndatoritor și
foarte adorat. Era apoi un om de principii, onoarea mare numelui său, pentru că se
purta și lucra pe drumuri sigure, totdeauna constante”156.

155 ANSJA, fond Starea civilă Pitești, dos. 17/1871, f. 241.

156 C. Dejan, op. cit., p. 16

96
 5. BOIERII DIN CEPARI.

Dragomir. Deși era fiul lui Badea vlastelin din Șuici, prin căsătoria cu
Marga din învecinatul sat Cepari, Dragomir se stabilește aici, astfel că urmașii săi
sunt cunoscuți în istorie ca boierii din Cepari.
În privința numelui de Cepari există mai multe ipoteze, una potrivit căreia
ar veni din antroponimul Ceparu, locuitor care se ocupa cu cultivarea cepei, și alta
că „numele de Cepari vine de la Czepan - (Ștefan) căpitan de oști din Ardeal venit,
cum zice legenda, cu Negru Vodă”157.
Prin hrisovul din 1519 ian.-aug. 10, voievodul Neagoe Basarab întărește
„cinstitului dregător, încă și din casa domniei mele, jupanului Dragomir mare
sluger cu fii săi, câți Dumnezeu îi va lăsa, și cu fiica sa, anume Neacșa”, părți de
sate, la Șuici, la Podeni, la Pleșești, la Voicești, la Măldărești, la Găojani, la gura
Dângeștilor și la Șuica, casele și locul lor de la Râmnic, via de la Troian, via de la
Ocne, pivnița de la Ocne, sălașe de țigani, ca și „zestrea ce a luat jupan Dragomir”.
Potrivit hrisovului, Dragomir, care avea numai o fiică, a venit înaintea voievodului
Neagoe Basarab „de a așezat pe fiica sa mai sus zisă, Neacșa, peste mai toate
spusele sate și țigani și peste toate averile”158.
Nu știm unde se afla conacul lui Dragomir sau al soției sale Marga din
Cepari, probabil în apropierea bisericii pe care o construise aici între 8 iunie și 31
iulie 1533. În locul bisericii construite în 1533 de Dragomir, în 1751-1752 vel
clucerul de arie Ștefan Balotă construiește alt lăcaș religios, care se păstrează și
astăzi. Pe ancadramentul de piatră din partea superioară a ușii de intrare în biserică
se află pisania de la edificiul lui Dragomir:
„† S-a început acest sfânt hram al Înălțării Domnului Dumnezeu și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos în luna iunie 8 zile și s-a săvârșit în luna iulie
31 zile, cu puterea jupanului Dragomir. Luna august 6 zile a răposat și jupanul
Dragomir vornicul, în anul 7041”(1533, n.n.)159.
Cercetările arheologice efectuate în 1976 în biserica construită în 1751-
1752 au dus la descoperirea fundațiilor lăcașului lui Dragomir care era o
construcție în formă de navă, cu trei compartimente, altar, naos și pronaos.
Inventarul funerar descoperit în morminte, printre care inele de aur și argint,
dovedesc fastul celor înmormântați acolo160.

157 Dumitru V. Georgescu, George Georgescu, Date privind unele biserici monumente istorice de pe
Valea Topologului, în „Glasul Bisericii”, anul XXIX, nr. 7-8/1970, p. 782.
158 Privitor la zestrea soției sale Marga, aceasta consta din: „satele, anume Ceparii, cu toată seliștea,

cu Neagra și cu Seliștea Mare și cu Seliștea Mică și seliștea Todereștilor și cu munții, anume: Olarul
tot și Petriceaua toată și de la Bămboești jumătate și cu muntele și Brătivoeștii toți și cu muntele
Dosul Mogăi și Străminoasa și la Clocotici jumătate și cu muntele și la Zlătărie jumătate, pentru că
sunt ale jupanului Dragomir date de zestre” (DRH, B, vol. II, nr. 175, p. 335-338).
159 C. Bălan, Inscripții…, p. 153.
160 Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari,

județul Argeș, în Argesis-Istorie, XI/2002, p. 183-194.

97
 Pisania bisericii construită în Ceparii Pământeni, în 1533, de Dragomir.
Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Fiica sa Neacșa, care i-a moștenit toată averea, a fost căsătorită cu jupanul
Radu portarul, având trei băieți, Albul, Dumitru și Dragomir, și două fete, Caplea
și Tudora161.
Dregător din „casa” lui Neagoe Basarab, Dragomir a fost mare sluger între
1519 ian.-aug. 10-1525 apr.-aug.162, dar în pisania din 1533 este trecut „jupanul
Dragomir vornicul”, ca și în hrisovul din 1536 iulie 10-20 prin care Radu Paisie
întărește jupaniței Marga, ginerelui ei, Radu portarul, și soției sale, Neacșa, sate și
țigani163. În hrisovul lui Radu de la Afumați, din 6 iulie 1526, Dragomir, „fratele
lui Șuica”, este menționat ca hotarnic164. Doar în pisania bisericii lui Ștefan Balotă
vel clucer din 1751-1752 de la Cepari este menționat ca „jupan Dragomir vel
vornic Cepariu”.
Alegând pentru înmormântare Cotmeana, Dragomir și jupanița lui Marga
s-au dus de „s-au scris în sfântul pomelnic”, dăruind și satul Brătivoeștii165,
„pentru sufletele și pentru păcatele lor și s-au îngropat în sfânta mănăstire”, după
ce a murit la 6 august 1533. La 31 iulie 1573, domnul Alexandru Mircea dă
mănăstirii Cotmeana satul Brătivoești, partea jupaniței Caplea și a fraților ei
Albul, Dumitru și Dragomir, și a surorii ei Tudora, pe care-l dăruise bunicii lor,
Dragomir și Marga166.
Tot la această mănăstire a fost înmormântată și fiica sa, Neacșa, călugărită
cu numele de Mecdotia, care a dăruit lăcașului satele Voicești167 și Cacaleți168 și
două sălașe de țigani169.

161 DRH, B, vol. IV, nr. 24, p. 30-35; DIR, B, sec. XVI, vol. IV, nr. 119, p. 115-116.
162 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 54.
163 DRH, B, vol. IV, nr. 24, p. 30-35.
164 Ibidem, vol. III, nr. 23, p. 41-42.
165 Sat în județul Mehedinți.
166 DRH, B, vol. VII, nr. 147, p. 195.
167 Sat dispărut, situat lângă Văleni, jud. Argeș.
168 Sat dispărut, situat lângă Cotmeana, jud. Argeș.
169 DIR, B, sec. XVI, vol. IV, nr. 119, p. 115-116.

98
99
 Radu din Cepari. Fiu al Neacșei și nepot al lui Dragomir, căsătorit cu
fiica marelui stolnic Badea Boloșin, Radu a ajuns mare-comis (1580 dec. 30-1583
iunie 15) și mare-paharnic (1585 iul. 14- oct. 22), iar fiica sa, Caplea, a fost
căsătorită cu Balea mare-spătar, nepotul doamnei Stanca, soția lui Mihai
Viteazul170.

Stanciul logofăt din Cepari. Deși nici un document nu ni-l prezintă ca

urmaș al lui Dragomir mare sluger, probabil că el descindea din această familie,
altfel nu s-ar fi căsătorit cu Dobra, fiica marelui logofăt Teodosie Rudeanu.
Puținele documente care s-au păstrat ne dau posibilitatea să reconstituim
o parte din viața și activitatea lui Stanciul logofăt.
Născut la sfârșitul secolului al XVI-lea, Stanciul logofăt era în vremea
domniei lui Radu Șerban (1602-1610, iun. - sept 1611) un om înstărit, pentru că
cu 220 de galbeni zălogește satele Hocnești și Bănești de la Tudor logofăt și
Dragomir postelnic171.
Prin hrisovul din 29 aprilie 1612 voievodul Radu Mihnea întărește lui
Stanciul logofăt și jupaniței sale Dobra părți de ocină în Rădăcinești pe care le
cumpărase soacra sa Dobra, jupanița marelui logofăt Teodosie, pentru 7.700 de
aspri, și i le dăduse zestre fiicei sale la căsătorie. Întrucât cărțile de stăpânire s-au
pierdut „de multe răutăți care au fost în țara domniei mele, din cauza turcilor și
tătarilor”, Stanciul logofăt a mărturisit în fața domnului, „cu mulți boeri, oameni
buni”, că vânzătorii „s-au vândut de a lor bună voie, fără nici o silă să fie vecini”,
astfel că domnul îi întărește stăpânirea acestor ocine172.
În timpul celei de a doua domnii (1611-1616) a lui Radu Mihnea, din
cauza Mariei173 din Albești, Stanciul logofăt a căzut într-o grea năpastă. Întrucât
doi copii de țigani „au murit din mâna ei”, deși a plătit „deșugubina174

170 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 82.

171 Cele două sate, Hocnești și Bănești, fuseseră zălogite în vremea lui Șerban Vodă la Stanciul
logofăt Cepariul, pentru 220 galbeni, de către Tudor logofăt și frate-său Dragomir postelnic de
Vlădeni. Căzut „în datorie” în vremea lui Radu Mihnea, Stanciul logofăt i-a întrebat pe cei doi frați
dacă vor să-și răscumpere satele, dar cum aceștia nu puteau i-au răspuns că poate să le vândă oricui,
astfel că Stanciul le-a vândut Mariei de Albești și fiului ei Preda. După moartea lui Stanciul logofăt,
Tudor logofăt și fratele său Dragomir postelnic s-au pârât înaintea lui Alexandru Coconul (1623-
1627) cu văduva acestuia, jupâneasa Dobra de Cepari, și cu fiul ei, susținând că n-au fost întrebați
când s-au vândut satele. Dar jupanul Papa mare vornic și cu alți boieri au mărturisit în Divan că cei
doi frați n-au vrut să-și răscumpere satele, astfel că la 23 noiembrie 1623 domnul Alexandru Coconul
hotărăște ca jupâneasa Dobra, jupanița lui Stanciul logofăt de Cepari, și feciorii ei, Dumitrașco și
Ivașco, să fie în pace de către Tudor și fratele său Dragomir postelnic de Vlădeni (DIR, B, sec. XVII,
vol. IV (1621-1625), nr. 362, p. 354-355).
172 DIR, B, XVII, vol. II(1611-1615) , nr. 69, p. 65-66.
173 Maria, fiica lui Mihalcea Caragea banul, căsătorită cu Badea spătarul din Albești, al căror fiu,

Preda, s-a căsătorit cu Stanca, fiica lui Pârvu Rudeanu logofăt, călugărită sub numele de Magdalena
(N. Stoicescu, Dicționar…, p. 42).
174 Dușegubină, vezi Instituții feudale..., p. 180.

100
domnească”, domnul „au stătut…să o piarză”, de aceea, pentru a-și scăpa capul,
Maria l-a pârât pe Stanciul „cu un răvaș în taină…că sânt la dinsul o mie de galbeni
de auru ai doamnei Marghita, muma lui Gavril vodă, și alte scule”.
Fiind „un domn năprasnic”, Radul voievod a trimis în grabă pe marele
armaș Goga „la Stanciul logofăt Cepariul, de l-au legat și l-au băgat în obede și l-
au adus și l-au închis în temniță și în sangir și atâta urgie au tras, cât au stătut și
de pierzare”. Pentru a scăpa, Stanciul logofăt „ș-au băgat capul la turci și pre unde
au putut afla tot galbeni de aur cu camătă și ș-au vândut satul Ohneștii175 și
Bănești176 den Argeș Maricăi și alte moșii într-astă parte, de ș-au scos capul cu o
mie cinci sute de galbeni, cu alte cheltuiale și camătă…nefiind vinovat nemica”.
În zilele domniei lui Matei Basarab (1632-1654), Dumitrașco și Ivașco,
feciorii lui Stanciul logofăt, s-au pârât cu Marica în Divanul cel Mare, aceasta
susținând că „nu iaste vinovată cu acea pără”. De aceea, domnul a trimes pe Stan
al doilea sluger cu jurământ și cu carte de afurisanie de la vlădica Grigorie la Goga
armaș care a mărturisit „cum au căzut Stanciul logofăt la nevoe la Radul voevod
pre gura Maricăi și cum l-au trimis de olac de l-au adus în obede tot pentru pâra
ei”, arătându-i domnul și răvașul Maricăi de pâră.
Alegând șase boieri ca să facă judecata, aceștia împreună cu vlădica
Grigorie și cu episcopii Theofil al Râmnicului și Efrem al Buzăului, prin cartea
din 20 iulie 1634, aflând „pre Marica rea și mincinoasă”, au dat moșia „la mâna
ceastor boiari”, și să le plătească toată paguba până la un ban”, iar de va mai veni
Marica cu „nescare cărți de pâră să nu se crează…, căci o am aflat muiare rea”177.
Un hrisov al voievodului Alexandru Coconul, din 23 noiembrie 1623, dat
jupaniței Dobra și feciorilor ei, Dumitrașco și Ivașco, ne dă câteva relații despre
Stanciul logofăt, care la această dată nu mai trăia. Astfel, aflăm că în vremea lui
Șerban voevod (Radu Șerban n. n.) Tudor logofăt și fratele său, Dragomir
postelnic de Vlădeni, au pus zălog, pentru 220 de galbeni, la Stanciul logofăt de
Cepari satele Hocnești și Bănești. Dar în vremea lui Radu Mihnea (1611-1616,
1620-1623), nu știm în care domnie, Stanciul logofăt, fiindcă „au căzut în datorie”,
a întrebat pe cei doi frați dacă vor să-și răscumpere moșiile, dar, cum aceștia au
refuzat, el le-a vândut jupânesei Maria de Albești și fiului ei Preda.
După ce Stanciul logofăt a murit, cei doi frați s-au judecat cu jupâneasa
Dobra și cu feciorii ei înaintea lui Alexandru Coconul jeluind că ei n-au fost
întrebați când Stanciul a vândut cele două sate jupânesei Maria. Printre boierii
care au mărturisit în timpul judecății că Stanciul logofăt i-a întrebat pe cei doi frați
dacă vor să-și răscumpere satele s-a aflat și Papa mare vornic (Papa din Greci,
Greceanu n. n.), astfel că domnul, prin hrisovul din 23 noiembrie 1623, hotărăște
ca jupâneasa Dobra și fiii ei „nimica val să nu mai aibă, ce să fie în bună pace” de

175 Hocnești, sat lângă Cepari, jud. Argeș, dispărut.

176 Bănești, sat lângă Cerbureni, jud. Argeș, dispărut.
177 DRH, B, vol. XXIV (1633-1634), nr. 333, p. 442-443.

101
către boierii din Vlădeni178.
Un document interesant referitor la Stanciul logofăt și la familia sa este
cel din 21 noiembrie 1621, scris la mănăstirea Argeșului de către ierei Ioan. Din
acest document aflăm că în urma unei jalbe a lui Eftimie și Dumitru, doi dintre
feciorii lui Stanciul logofăt, un postelnic domnesc a venit și a luat „răclița” pe care
jupâneasa Dobra o lăsase „la măna părintelui episcopului… legată și pecetluită”.
Odată cu postelnicul domnesc au venit jupânul Bratul mare comis 179 și jupâneasa
Dobra a lui Stanciul logofăt, dar cei doi fii, Eftimie și Dumitru, n-au vrut să vie,
deși au fost chemați.
Pentru a asista la spargerea raclei, jupanul Bratul mare comis a strâns tot
soborul mănăstirii și a chemat pe un „negoțător de oraș”, jupânul Anghelit, fiind
de față și Radul vătaful postelnicului cel mare și Badea logofăt.
În raclă, în afară de multe obiecte de argint (pahare, tacâmuri, ace de păr
ș. a.), haine și stofe, se aflau 2 pahare de argint „ce au fost dăruite de muma cuconii
comisului, unul l-a dat nunul, altul l-au dat jupăneasa Chera agăei”, ca și două
dulame. Toate obiectele au fost luate de jupăneasa Dobra, cu excepția celor două
pahare de argint și a unei „dulamă, ce au fost Ivașco îmbrăcată căndu au fost
nunta”, care au fost luate de Bratu mare comis.
Nefiind explicită, scrisoarea lasă loc la multe întrebări, astfel că
supozițiile pe care le prezentăm în continuare ne aparțin, fără a avea pretenția că
sunt cele mai îndreptățite. Întrebarea de ce Stanciul logofăt nu este menționat în
scrisoare și n-a participat la spargerea raclei se poate datora faptului că el nu mai
era în viață la acea dată.
Prezența lui Bratu mare comis la spargerea raclei, care potrivit
documentelor cercetate de noi nu avea nici un grad de rudenie cu Stanciul logofăt
și cu familia lui, se poate explica, probabil, prin faptul că el a îndeplint sarcina și
onoarea de naș, ginerele putând fi Ivașco, fiul lui Stanciul, care a îmbrăcat dulama
„căndu au fost nunta”180.
Din căsătoria lui Stanciul logofăt cu Dobra au rezultat trei băieți,
Dumitrașco, Eftmie și Ivașco, ultimii doi ajungând mari dregători.

Dumitrașco postelnic. Într-o carte a lui Ivașco al doilea postelnic și a lui

Badea al doilea vornic, a județului și pârgarilor jud. Argeș, din 23 martie 1623,
prin care adeveresc că Oprea Tudorănescul a cumpărat o vie în Golești se
menționează că, printre boierii și oameni buni care au fost la judecată, s-a aflat și
„Dumitrașco postelnic ot Cepari”, unul din fiii lui Stanciul logofăt181.
La 20 octombrie 1639 Matei Basarab întărește lui Bunea Grădișteanu al

178 Documente privind istoria României, B (în continuare: DIR, B), sec. XVII, vol. IV (1621-1623),
nr. 362, p. 354-355.
179 Pentru Bratu mare comis, vezi p 131-132.
180 DIR, B, sec. XVII, vol. IV (1621-1625), nr. 74, p. 63.
181 DRH, B, vol. XXVII (1639-1640), nr. 77, p. 92.

102
doilea vistier182 ocine și vecini în Uești și Drăgoiești pe care le cumpărase în zilele
lui Leon voievod (1629-1632), pentru 16.000 de aspri, de la Dumitrașco postelnic,
fiul lui Stanciul logofăt din Cepari183.
Tot de la Dumitrașco postelnic a cumpărat Bunea mare slujer o vie în
Dealul Budiștenilor184 pe care a dat-o ca zestre fiicei sale Anca la căsătoria cu
Ianache spătar, fiul lui Socol clucer Cornățeanu, care la 3 ianuarie 1652 o vinde
lui Anania, fiul lui Vasile Roșul din Budișteni185.
La căsătoria lui Dumitrașco postelnic cu jupâneasa Caplea aceasta primise
ca zestre de la părinți un țigan, Ion Gugul, cu feciorii lui. Întrucât țiganul furase
doi cai de la mănăstirea Crețești186, jupâneasa Călina, soția marelui stolnic Barbu
Brădescu, îl prinsese și nu-i mai da drumul, deși Dumitrașco postelnic plătise
pentru cai 40 de ughi, 5 ughi „pentru colace” și alți 6 ughi pentru un cal care
spusese egumenul că i-a murit atunci. În urma judecății, marele vornic Preda
Brâncoveanu dă o carte lui Dumitrașco postelnic și jupânesei lui, Caplea, la 3 iulie
1652, „ca să aibă a-ș luarea acest țigan…pentru că au rămas jupâneasa Călina de
lege și de judecată denaintea noastră”187.

Eftimie Ceparul. Fiu al lui Stanciul logofăt și al Dobrei, Eftimie a fost

căsătorit cu Vilaia, fiica lui Pârvu logofăt din Ruda, având un fiu, Dima postelnic,
și patru fiice: Anca, Neacșa, Marica și Vilaia.
Atestat fără vreun titlu la 21 noiembrie 1621, pentru ca la 25 iulie 1631,
printre cei 12 boieri luați de Nica căpitan înaintea lui Leon Vodă, să se afle și „ot
Cepari Eftemie postelnic”188.
Mai apoi ajunge mare pitar, dregătorie pe care n-o mai deținea la
1 februarie 1635189.
În hrisovul din 25 mai 1648, prin care Matei Basarab întărește lui Condilă
postelnic și soției sale ocinile cumpărate, se află și cea din Sălătruc ce „au fost de
baștină a Dimei postelnic, feciorul lui Eftemie pitariul Cepariul, de la mumă-sa,
jupăneasa Vilaia de la Ruda”190.
Ivașco Ceparul. Căsătorit cu Slamna, fiica lui Dumitrașco Filipescu mare
stolnic, Ivașco, fiul lui Stanciul logofăt și al Dobrei, față de fratele său, Eftimie, a
avut o carieră deosebită.

182 Grădișteanu Bunea Vâlcu. Vezi: N. Stoicescu, Dicționar…, p. 188-189.

183 DRH, B, vol. XXVII (1639-1640), nr. 231, p. 310-328.
184 Budișteni, sat, com. Leordeni, jud. Argeș.
185 DRH, B, vol. XXVIII (1652), nr. 2, p. 1-2.
186 Mănăstirea Crețești, construită la sfârșitul sec. al XVII-lea de Hamza banul, refăcută după 1633

de Barbu Brădescu fost mare paharnic, acum în ruină în satul Leamna de Jos, sat component al com.
suburbane Bucovăț, municipiul Craiova (N. Stoicescu, Bibliografia…, , vol. I, p. 230)
187 DRH, B, vol. XXXVII (1652), nr. 228.
188 Ibidem, vol. XXIII, nr. 259, p. 404-405.
189 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 175.
190 DRH, B, vol. XXXIII, nr. 132, p. 127-129.

103
 În hrisovul lui Leon Tomșa din 20 ianuarie 1631 prin care întărește lui
Udrea postelnic și soției sale Caplea siliște și iaz de moară la Rădăcinești191 este
menționat printre martori „i ot Cepari Ivașco postelnic”192.
Deși nu ajunsese mare dregător, el era un apropiat al domniei, astfel că
prin cartea din 14 martie 1639 Elina, doamna lui Matei Basarab, scrie globnicului
Frățilă să caute și să aducă înapoi niște țigani fugiți din țigănia domnească pe care
„i-am cumpărat domnia mea de la Ivașco vtori postelnic”193. Și domnul Matei
Basarab întărește la 20 septembrie 1640 mănăstirii Căldărușani „niște sălașe de
țigani…, pentru că i-am cumpărat domnia mea de la Ivașco postelnic din
Cepari”194.
Înainte de a deveni mare dregător, Ivașco este menționat ca deținând
funcții mai mici. Astfel, la 22 ianuarie 1647, când Mircea comis din Orești și frații
săi vând lui Gheorghe vistierul partea lor de pământ, printre boierii martori s-a
aflat și Ivașco clucer195, iar la 1 ianuarie 1650, când Matei Basarab întărește
mănăstirii Brădet șapte delnițe și vii în Cătun, printre cei 12 boieri s-a aflat „din
Cepari, Ivașco clucer”196.
La 22 februarie 1653 Matei Basarab întărește lui Dumitrașco Filipescu
stolnic și fiului său mai multe bunuri printre care și un copil de țigan, pe care
„Ivașco vătaf Cepariul” i l-a dăruit la nuntă lui Pană logofăt197. Același domn
înlocuiește la 8 ianuarie 1653 în grupul de șase boeri judecători pe „Ivașco
Cepariul vătaf za postelnicei” cu Radu logofăt Dudescu198.
Printre cei 32 de boieri care la 1 februarie 1653 semnează socoteala pe
care paharnicul Gh. Gheorghiu o face la moartea vărului său Ianachie postelnic se
află și „Ivașco vătaful ot Cepari”199, iar la 10 martie 1653 printre cei 28 de
semnatari ai unei cărți de vânzare se află și „Ivașco vătaf”200.
Printre cei cinci martori care la 5 iulie 1653 semnează o carte de vânzare
se află și „Ivașco vătaf za aprozi, za postelnici”201.
Prima mare dregătorie deținută de Ivașco este cea de mare armaș (1654
apr. 23-1657 oct. 8), urmând apoi cele de mare pitar (1660 aug. 2- aug. 25), mare
serdar (1661 nov. 29-1662 apr. 19), mare medelnicer ( 1663 iun. 17-1664 ian.)202.
Apropiat al voievodului Constantin Șerban, Ivașco a făcut parte din solia

191 Rădăcinești, sat în jud. Vâlcea.

192 DRH, B, vol. XXIII, nr. 197, p. 324-325.
193 Ibidem, vol. XXVII (1639-1640), nr. 67, p. 82.
194 Ibidem, nr. 408, p. 566-576.
195 Ibidem, vol., XXXII (1647), nr. 32 bis.
196 Ibidem, vol. XXXV, nr. 6,
197 Ibidem, vol. XXXVIII (1653), nr. 55, p. 70.
198 Ibidem, nr. 10, p. 9, nr. 23, p. 25.
199 Ibidem, nr 30, p. 34.
200 Ibidem, nr. 73, p. 89.
201 Ibidem, nr. 149, p. 162.
202 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 200.

104
boierilor în Transilvania din 1655, iar apoi a plecat cu domnul în Transilvania de
unde a revenit. Participând la campania de la Ujvar, din 1664, „atuncea au perit și
Preda vel logofătul Bucșanul și Ivașco Cepariul și alții mulți”203.
Despre moartea lui Ivașco în timpul campaniei de la Ujvar din 1664 aflăm
și dintr-un hrisov al lui Radul Leon din 13 decembrie 1668 prin care volnicește pe
Matei sluger „a apuca pre Necula și pe frații lui, feciorii lui Ivașco pitar”, să ia din
țiganii lui pentru 250 de taleri. Acest Matei sluger s-a judecat în Divanul lui Radu
Leon cu Necula și frații lui pentru că socră-său Velisarie logofăt și cu Sima clucer
erau datori jupânsei Marula logofeteasca Cocorasca204 1000 de taleri Pentru a-și
recupera banii de la cei doi datornici, Marula l-a „rânduit” pe Ivașco pitar, ce era
atunci vătaf de aprozi, care „au fost scos dintr-acești bani numai talere 250”.
În zilele lui Grigore Ghica, Marula și cu fiul ei Radu clucer au mers în
Divanul domnesc cerând de la Matei sluger și Sima clucer banii, iar domnul i-a
dat în seama a trei mari boieri ca să-i judece care au aflat că Ivașco n-a dat nici un
ban din cei 250 taleri, pentru că „mergând la Uivar cu Gligorie vodă, au perit acolo
și au rămas banii nedați”. Rămâind de judecată, domnul a hotărât ca pentru cei
250 de taleri Matei sluger „să aibă a luarea țigani sau ce ar găsi de ale lui Ivașco
pitar, pentru că au rămas de lege și de judecată” fecioriii lui205.
După moartea lui Ivașco în 1664, copiii săi apar în documente ca
vânzători ai unor ocine, semn că nu mai aveau o stare materială bună. Astfel, la
20 noiembrie 1665, jupâneasa Dobra, fiica lui Ivașco din Cepari, cu fiii ei, Matei,
Vladul și Dumitrașco, vând marelui ban Gheorghe Băleanu viile lor de la Pitești,
din ocina Izvoranilor, în Coasta Câmpului, cumpărate de primul ei soț, Leca spătar
sin Mihul spătar, dar și de al doilea soț, Vladul logofăt Bârsescul, împreună cu un
ciric de delniță cumpărat de Vladul logofăt de la cumnatul ei, Dima cluceru sin
Mihul logofăt, în preț de 71 de taleri206. Tot lui Gheorghe Băleanu banul vând, la
20 februarie 1676, Pârvul postelnic cu fratele lui Dumitrașco, fiii lui Ivașco
medelnicerul din Cepari, jumătate de sat din Didești, jud. Teleorman, fost al
mamei lor Slamna de zestre, pentru 100 de ughi.
Se pare că la această dată cei doi frați ajunseseră într-o situație financiară
precară vânzând această jumătate de sat, pentru că în zapisul de vânzare
motivează: „trebuindu-ne noao bani păntru dăjdile domnăști și-npărătăști,
neavând într-alt chip cum face noi de a noastră bună voe, o am vândut
dumnealui”207.

203 Istoria Țării Românești 1290-1690 Letopisețul Cantacuzinesc, Editura Academiei R. P. R.,
București, 1960, p. 152.
204 Marula era a doua soție a lui Radu Cocorăscu (I), unul din boierii favoriți ai lui Matei Basarab,

în timpul căruia a fost mare vistier (1637 ian. 8 - 1641 nov. 23) și mare logofăt (1641 dec. 24- 1654
mai 30) (N. Stoicescu, Dicționar.., p. 153-154).
205 BAR, XCVI/50.
206 ANIC, fond Mitropolia Țării Românești, XCIX/41.
207 ANIC, fond Mitropolia Țării Românești, CXXXIV/7.

105
106
 6. BOIERII LERESCU

Același Octav Lecca face pentru prima dată o scurtă referire asupra
acestei familii „așezată în țară, județul Argeș, din timpuri foarte vechi”,
enumerând câțiva reprezentanți ai ei din secolul al XVII-lea.
Din păcate, nimeni după aceea nu s-a ostenit să prezinte evoluția acestei
familii de-a lungul vremii, deși în arhive există informații, iar în Pitești, în cartierul
Găvana II208, se păstrează și astăzi o biserică construită în 1751-1752 de acești
„boiari de bun neam Lereștii”.

Biserica construită în 1751-1752 de boierii Lerescu, vedere din sud-vest.

Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

208Biserica se află în fostul sat Miculești, numit mai târziu Meculești, desființat și înglobat în orașul
Pitești. În 1887, împreună cu satele Găvana și Valea Rea, Miculeștii alcătuiau comuna Găvana Valea
Rea din Plasa Pitești, județul Argeș (Indicator al comunelor urbane și rurale din Regatul României,
Imprimeria statului, București, 1887, p. 5).

107
 Pisania din 1751 septembrie 1-1752 august 31, plasată în partea
superioară a ancadramentului de piatră de la ușa de intrare în biserică, are
următorul text:
„† Cu vriaria Tatălui și cu ajutori Fiiului și cu îndemnaria priasfințitului
Duhu. Ridicatu-s-au această sfântă biserică din temelie întru hramu marilor
Voivozi Mihailu și Gavrilu în zilele prealuminatului domnu, Io Gligorie Ghica
voivodu, de dumnealor boiari de bun neam Lereștii ctitori: jupanu Pârvul i
jupanița ego Marica, sterpi de coconi, i brat ego Șerban, Păouna i brat ego
Dumitru, Mariia, sinu Măcariia monah, Zmăranda sinu Pârvu, Necșa sinu Buzinca
vel comis, ca să să pomenească la sfânta biserică în veci; 7260”209.

Pisania din 1751-1752 a bisericii construite de boierii Lerescu.

Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

În pronaos sunt pictați ctitorii, șase persoane pe peretele de la sud, patru

pe peretele de la vest și cinci pe peretele de la nord. Întrucât biserica a fost repictată
în 1845 opinăm că portretele nu sunt cele originale, din 1751-1752, ci din vremea
repictării.
În anul 1756, biserica a fost înzestrată de ctitori cu un clopot aflat în turla
clopotniță ce are inscripția:
„† Acestu clopotu este făcut de Pârvul, Marica, Șărban, Păuna, Dumitru,
Maria ‹la› hramu Voivozilor M‹ihail› și G‹avriil›; 1756”.
Trecerea timpului a făcut ca după aproape 100 de ani, în 1845, biserica
să aibă nevoie de „meremet”, în pisanie menționându-se că s-a „învălit” și că s-a
zugrăvit.

209 C. Bălan, Inscripții…, p. 381.

108
 Ctitorii bisericii construite de boierii Lerescu, după tabloul votiv de pe
peretele de vest al pronaosului. De la stânga: „Jupanița Păuna,
dum. jupan Șărban, dum. jupan Părvu, dum. jupanița Marica”.
Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Membri ai familiei de boierii Lerescu, după pictura de pe peretele

de nord al pronaosului bisericii. De la stânga: „Macarie monah, dum jupan Matei,
dum. jupanița Calița, dum. jupan Părvu, dum. jupanița Marica”.
Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

109
 Pisania repictării, aflată în pronaos, pe peretele de la vest, are textul:
„Zugrăvitu-s-au această sfântă și dumnezăiască bisearică și s-au învălit cu
toată osârdiia și cheltuiala dumnealor cocona Elenca sulgeriasa și dumneaei
cocoana Mariia Pleșoianca210 spre a să pomeni de toți preoții ce vor sluji
într-acest sfânt lăcași. Și s-au făcut acest meremet în zilele preaînălțatului nostru
domn Gheorghie Dumitru voivod, la anul 1845 maiu 25”.
Biserica construită în 1751-1752 trebuia să servească și de gropniță pentru
familia ctitorilor, astfel că în pronaos se află două pietre de mormânt, una în partea
de nord și alta în partea de sud.
Piatra de mormânt din partea stângă (173/74 cm), datând din jurul anilor
1756-1765, are următorul text:
„† Suptu această piatră odihnescu oasele robilor lui Dumnezău, jupanu
Șărbanu Lerescu i jupanița ego Păuna i coconii lor Mateiu, Dumitrașcu i sin
Macarie monah Lerescul…211 i sin… Pârvu Lerescu carele s-au săvârșit… lu…
să… eiea… niamu… veco… ca să să pomenească în veci…”.
Piatra de mormânt (177/77 cm) din partea dreaptă are următorul text:
„† Suptu această, piatră odihnescu oasele robi lui Dumnezău Pârvu
Lerescu i jupanița ego Marica, sterpi de coconu, i sin Macarie monah Lerescul i
sin Pârvu Lerescu carele s-au prăstăvit la aprilie 4, la leat 7264 (1756 n.n.), în
zilele domnului Io Costandin voivod Mavrocordatu; carele s-au scrisu să să
pomenească în veci ctitori sfintei biserici aceștiia aminu”212.
În urmă cu circa 40 de ani, în 1976, împreună cu arheologul Dinu V.
Rosetti, am cercetat cele două cripte, dar, datorită înhumărilor succesive în ele
erau depozitate osemintele celor depuși acolo, astfel că niciun schelet n-a fost găsit
în stare anatomică, după cum niciun inventar funerar nu s-a găsit în cripte.
Dacă în 1976 pietrele se aflau deasupra criptelor, mai târziu ele au fost
ridicate și lipite de zidurile de nord și sud ale pronaosului.

210 Înrudirea boierilor Lerescu cu boierii Pleșoianu a avut loc în 1819 când Ileana Lerescu și
Costandin Lerescu întocmesc foaia de zestre a fiicei lor, Marghiola, la căsătoria cu Barbul Pleșoianu.
Foaia din 6 ianuarie 1819 conține zestrea pe care părinții o dădeau fiicei lor la căsătorie, zestre care
nu este prea substanțială, de aceea o prezentăm în continuare: „…1 partea mea de moșie din hotarul
Mihăileștilor, toată; 9 suflete de țigani, care îi va plăcea; 1 o roiche de ripsie; 1 rochie de bazea, ce
o are; 1 rochie albă de batistă, ce o are; 3 cămăși de batistă; 1 scurteică de pambriu cu code, ce o are.
Tâcmul așternutului: 1 săltea de atlaz; 3 perini asemenea; 1 plapumă de atlaz, cu cearșafu ei; 3 perine
mici; 1 cearșaf de așternut. Tacâmul mesi: 1 o masă mare; 12 șervete; 2 prosoape; 6 talere cositori;
6 tipsii cositori; 6 păreichi cuțite cu lingurile lor. Tacâmul dulceți: 6 zarfuri, cu filigenile lor; 1
farfurie de argint, cu 2 linguriță; 2 tăvi.… Ileana Lereasca slugereasa, Costandin Lerescu” (BAR,
doc. ist., MCDLX/256). La 26 ianuarie 1819 Barbul Pleșoianu dăruiește soției sale: „tl. 1000, adecă
una mie, dăruiesc dar soții mele pentru șal; 170 o roichie de catifea, adecă una sută șapte zeci; 120
o scurteică, adecă o sută doozeci. Acest dar dau soții mele Marghioali. Barbul Pleșoianu ‹m.p.›
(BAR, doc. ist., MCDLX/257).
211 Text deteriorat, ilizibil.
212 C. Bălan, Inscripții..., p. 381-382.

110
 a b

Pietrele de mormânt din biserica construită de boierii Lerescu.

a) partea de nord a pronaosului; b) partea de sud a pronaosului.
Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Catagrafiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea menționează

existența boierilor Lerescu în viața Argeșului. Astfel în 1829 este menționat Dincă
Lerescu, de 36 de ani, născut în Găvana, clucer za arie, fiul lui Dumitrache sluger
care „șade” în Pitești și avea o pereche de case, două moșii și o vie213.
În anul 1837 existau mai mulți boieri Lerescu, fără să se menționeze unde
locuiau: Constantin Lerescu, clucer de arie, devenit serdar la 1 ianuarie 1840, mort
la 14 martie 1843: Diamandi Lerescu, devenit pitar la 21 aprilie 1856; Gheorghe

213 I. C. Filitti, op. cit., p. 309.

111
Lerescu, devenit pitar la 9 septembrie 1844, menționat ca serdar în 1855;
Gheorghe Lerescu, pitar, devenit serdar la 17 august 1855; Grigore Lerescu
devenit pitar la 23 aprilie 1846; Mihail Lerescu, devenit parucic la 31 decembrie
1836, mort la 31 decembrie 1836; Șerban Lerescu, devenit pitar la 9 aprilie 184,
mort la 4 aprilie 1848; State Lerescu, devenit pitar la 3 octombrie 1853214.
În catagrafia din 1838, în afară de Costandin Lerescu ce locuia în
vopseaua galbenă a Piteștiului215, mai este menționat în vopseua neagră Ioan
Lerescu, de 28 de ani , boier fără caftan, proprietar a 8 pogoane de porumb și 10
de fân, ca și a 4 cai și 2 vaci. Căsătorit cu Zinca, de 18 ani, avea doi băieți, Nae de
2 ani și Costică de 6 luni. În afară de o doică, mai avea 8 robi țigani, din care 2
erau surugii, 1 vizitiu, 1 bucătar, 1 vânător și doi care slujeau în casă216.

214 Arhondologia 1837…, p. 114.

215 Vezi p. 179-180.
216 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 123.

112
 7. BOIERII MAVRODOLU217.

Până în 2001 se știa prea puțin despre Ioan Mavrodolu, cel mai de seamă
reprezentant al acestei familii. Scris în stil gazetăresc, articolul lui Octavian
Ungureanu face pe numai două pagini o prezentare lui Ioan Mavrodolu pe care-l
consideră „o figură din elita intelectuală argeșeană”. Din păcate, articolul, care nu
are nicio trimitere la subsol, nu ne informează despre locul de origine al acestei
familii, despre anul stabilirii ei în Pitești, dar, după titlu, autorul îi atribuie o
obârșie elenistică.
Din activitatea politică și administrativă relevată în articol, reținem că din
1827 și până în 1831 a fost ispravnic al județelor Argeș și Vlașca, că împreună cu
Zamfir, primarul Piteșiului, a încartiruit în hanul și chiliile bisericii pe care a
clădit-o în Pitești pe pandurii conduși de Simion Mehedințeanu, că după
înfrângerea revoluției lui Tudor Vladimirescu, împreună cu alți boieri argeșeni,
cum sunt Dincă Brătianu, Nicolae Rasti și Grigore Drăgoescu, a luat calea
exilului, trecând munții la Sibiu ș. a. Referitor la activitatea culturală, se
menționează că a fost „un sprijinitor al învățăturii de carte în limba greacă, în
„școala de tindă” de pe lângă Biserica Adormirea Maicii Domnului din Pitești,
ctitoria sa”218.
O parte din aceste informații, dar și altele rezultate din cercetarea
arhivelor, au fost incluse în lucrarea lui Contantin Onu și Vasile Novac destinată
bisericii din Pitești zidită de Ioan Mavrodolu, unde accentul s-a pus pe acest lăcaș
ecleziastic și mai puțin asupra ctitorului și familiei lui219.
Vom încerca cu ajutorul informațiilor apărute în unele catagrafii, dar și
dintr-o sumară cercetare de arhivă efectuată de noi, să prezentăm câteva aspecte
despre viața și activitatea a trei reprezentanți ai familiei Mavrodolu care la început
este menționată în documente sub forma „Mavrodoglu”.

Iordache Mavrodoglu. Prima mențiune cunoscută de noi despre existența

unui Mavrodoglu în Argeș datează din 14 mai 1797 când voievodul Alexandru
Ipsilanti dă o carte „cinstitului și credincios boerului domniei mele Iordache
Mavrodoglu filipopolitul biv vel paharnic ca să stăpânească 60 pogoane de vie, cu

217 Facem mențiunea că în multe documente de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din prima
jumătate a secolului al XIX-lea numele acestei familii este scris „Mavrodoglu”, că pe obiectele
dăruite de Ioan Mavrodolu bisericii ridicate de el în Pitești apare aceeași formă, el însuși semnând
„Mavrodoglu”. Cu timpul însă, probabil datorită pronunției mai greoaie, s-a renunțat la acest
„Mavrodoglu”, adoptându-se forma „Mavrodolu”, sub care apare și în catagrafia din 1838, pentru
ca astăzi ctitoria ridicată de el să fie numită astfel de locuitorii orașului și de istorici. În prezentul
material am păstrat forma „Mavrodoglu” sau „Mavrodolu”, așa cum apar în documentele
menționate.
218 Octavian Ungureanu, Purtători de făclii elenistice prin Argeșul istoric: Ioan Mavrodolu, un

sprijinitor al revoluției de la 1821, în Argessis-Istorie, X/2001, p. 541-542.

219 Preot Constantin Onu, Vasile Novac, Biserica Mavrodolu, Editura Dacpress, 2007.

113
pământul lor, aflate pe moșia domnească, înpotriva cătunului Prundul, pe dealul
Gemeni, în marginea orașului Pitești”.
În afară de faptul că ne arată dregătoria pe care o ocupase, aceea de vel
paharnic220, hrisovul, numindu-l pe Iordache „filipopolitul”, ne indică și originea
sa sud-dunăreană, Filipopoli fiind vechea denumire a orașului Plovdiv din
Bulgaria. Este posibil ca Iordache să fi fost născut în altă parte și să fi locuit mai
mult timp la Filipopoli, de unde și denumirea de „filipopolitul”.
De asemenea, hrisovul ne relatează cum a ajuns Iordache Mavrodoglu să
intre în stăpânirea acestor 60 de pogoane de vie. Așezându-se în Pitești, nu știm
când, și „neavând vreun acaret”, Iordache „s-au apucat cu a sa osteneală pe locu
slobod domnesc, care era nelucrat de nimeni și plin de mărăcini, de l-au curățat,
l-au îngrădit și au sădit vie”. După „rugăciunea ce au făcut”, dar ținând cont că
fusese „scăpătat și cu casă grea”, domnul, prin hrisovul din 1797, „îi hărăzim
pământul acelor șaizeci de pogoane de vie pe care să le stăpânească cu bună pace
și nesupărat de către nimenea”221.

Grigorie Mavrodoglu. Un zapis din 16 februarie 1813 ne arată că acest

Grigorie era fiul lui Iordache Mavrodoglu. Potrivit zapisului, la via de la
„Geamăna222, de lângă Pitești, a părinților mei, fiind rămasă la împărțeala casii în
partea mea…, peste una mie pruni roditori, cum și alte felurimi de pomi am mai
sădit, încă una mie cinci sute pruni deosăbit de alte felurimi de pruni”.
Având trebuință de bani, Grigorie s-a tocmit cu medelenicerul Ioniță
Socolescu din Pitești, care avea și el nevoie de o vie ca s-o dea în schimb mănăstirii
Glavacioc, de i-a vândut, pentru 6.000 taleri noi, via de la Geamăna „cu livezile
din dealul viii i poalele viii, cu prunii vechi și cei nuoi”. În afară de vie, în
suprafață de 10,5 pogoane, și de „poalele vii după deal și dupe vale”, de 15
pogoane, Grigorie i-a mai vândut lui Socolescu „slonu ce este nuou făcut, șindrilit,
ca de buți 30, cu trei despărțitori, cu jghiab i teascul lor”, via și prunii, având
„închisoarea ei de gard nuou, cu pari despicați și cu streașină”.
În zapis se menționează că, în afară de cele 25,5 pogoane vândute, lui
Gigorie îi mai rămăseseră 34,5 pogoane pământ pe care l-a avut „părinții mei
hărăzit de răposatul întru fericire măria sa vodă Alecsandru Ipsilant”.
În afară de vânzător, zapisul din 16 februarie 1813 a mai fost iscălit, ca
martor, și de Ioan Mavrodoglu, care era, probabil, fratele lui Grigorie223, mai ales
că doi Grigorie sunt trecuți în pomelnicul din proscomidia bisericii din Pitești la
„ctitori”.

220 Lucrările de specialitate îl menționează pe Iordache Mavrodoglu la 22 octombrie 1792 ca biv vel
paharnic (Theodora Rădulescu, op. cit., p. 314).
221 BAR, doc. ist., CMXI/162.
222 Geamăna, astăzi sat, com. suburbană Bradu, municipiul Pitești, jud. Argeș.
223 BAR, doc. ist., CMXI/164.

114
 Peste mai mulți ani, la 21 octombrie 1831, un Gligore Mavrodolu,
probabil același care, în 1813, vindea via de la Geamăna, reclamă Judecătoriei
Argeș pe un Stanciu, cârciumar de la moșia sa Ciupa, fugit fără să-i dea vreo
socoteală, căruia îi dăduse și 670 de taleri ca să-i strângă unt, cu 2 taleri și 10
parale ocaua. De asemenea îl mai reclamă pe un Cârstea de la satu Șerbănești
căruia i-a dat 400 taleri ca să-i strângă unt și i-a adus prea puțin „și de cusuru ce
mai este nu voiește a-l aduce”. Confirmând cele reclamate de Gligore, vechilul
acestuia arată, la 24 octombrie 1831, că Stanciu a luat de la Gligore 670 taleri
pentru 300 oca unt, iar din cârciumă mai are să dea peste 120 taleri224.

Ioan (Iancu) Mavrodoglu. Deși Ioan și Iancu Mavrodolu sunt una și

aceeași persoană, unele documente păstrate în arhive se referă la Iancu
Mavrodoglu și altele la Ioan Mavrodoglu, de aceea le vom prezenta separat.
Că sunt una și aceeași persoană ne-o dovedește și Mihai Cioranu care,
referindu-se la arestarea lui Tudor Vladimirescu, menționează că Macedonschi a
trimis înainte pe aghiotantul pandurilor la căpitan Iordake, „ce se afla locuind în
casele boerului Iancu Mavrodolu în Pitești” aflate la biserica construită, potrivit
documentelor, de Ioan Mavrodolu225.
Iancu Mavrodoglu. Primul document pe care-l cunoaștem este un zapis,
din 8 octombrie 1809, prin care Mihăilă pârcălab și cu frații lui, Savul și Ion,
schimbă opt răzoare de vie aflate pe moșia mănăstirii Râncăciov cu via pe care
biv vel medelnicerul Iancu Mavrodoglu o avea mai la vale226.
La 29 decembrie 1809 Uța văduva vinde biv vel medelnicerului Iancul
Mavrodoglu, pentru 150 de taleri, două răzoare de vie ce erau „pântre viia
dumnealui ot Gorgan227”, aflate pe moșia mănăstirii Râncăciov228.
La 8 ianuarie 1810, Uța văduva dă un zapis biv vel medelnicerului Iancu
Mavrodoglu prin care schimbă cele cinci răzoare de vie, zestrea fiicei sale Lița,
aflate „pântre viia dumnealui ot Gorgan”, situate pe moșia mănăstirii Râncăciov,
„cu viia dumnealui ce au cumpărat de la Gheorghe Udrescul”. Printre cei care
semnează zapisul se află trei frați, Mihăilă pârcălab, Savul și Ion, care, probabil,
erau din Gorganu229.
Tot o astfel de tranzacție menționează și zapisul din 15 decembrie 1810
când mai mulți semnatari, frații Ion, Gheorghe și Stan, schimbă patru răzoare de
vie, aflate pe moșia mănăstirii Râncăciov, cu via pe care biv vel medelnicerul
Iancu Mavrodoglu o cumpărase de la un Enaiche Viscol230.

224 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 63/1831, f. 3-4.

225 Vezi p.122.
226 BAR, doc. ist., MDCXXIV/102.
227 Gorganu, sat. Com. Călinești, jud. Argeș.
228 BAR, doc. ist., MDCXXIV/103.
229 BAR, doc. ist., MDCXXIV/104.
230 BAR, doc. ist., MDCXXIV/107.

115
 Un nou schimb are loc la 17 iunie 1810 când stăpânul viei din Dealul
Gorganului, ce se afla „în capu vii dumnealui medelnicer Iancul Mavrodolu”,
primește două vii cumpărate de acesta în Dealul Ciocăneștilor231 aflate pe moșia
mănăstirii Cotmeana232.233
Prin zapisul din 3 noiembrie 1811 Maria din Gorganu, văduva lui Stanciu
Berivoescu, și coconii ei, vinde, pentru 300 de taleri, lui Ianco Mavrodoglu 3
răzoare de vie, cu livezi de pruni, în Gorganu, aflate pe moșia mănăstirii
Râncăciov, care erau „între viile dumnealui, băgată în mijloc”234.
Un zapis din 17 octombrie 1820 al egumenului mănăstirii Râncăciov ne
dă informații interesante despre relațiile acestui lăcaș monastic cu căminarul Iancu
Mavrodolu, dar și despre starea mănăstirii. După ce a cumpărat trei vii înfundate
în Dealul Gorganilor, în moșia mănăstirii Râncăciov, căminarul a mai cumpărat
câte un petecel de vie de la clăcașii mănăstirii Râncăciov, astfel că la măsurătoarea
făcută de protopopul Panait, orânduit de egumenul dinainte, au ieșit șapte
pogoane, dar mai cerând voie să lucreze 4,5 pogoane vie paragină, suprafața a
ajuns la 11,5 pogoane. Pentru a nu da otaștina235 mănăstirii, căminarul a cerut să
se învoiască și să-i dea „pământ pentru pământ”, dar, întrucât mănăstirea era în
„lipsă de odăi, încât nici chear egumeni nu avea unde să lăcuiască, fiind la
mănăstire numai dooă odăi și acelea dărăpănate”, egumenul i-a cerut „să
priimească a săvârși o casă ce este începută, pă pivniță, de cei mai dinainte
egumeni, cu patru odăi, la care casă urmează a merge cheltuiala, cu toate cele
trebuincioase, peste taleri una mie”236.
Întrucât pe pământul ce Iancu Mavrodolu făcuse schimb cu mănăstirea
Râncăciov căzuse și două rânduri de pruni sădiți de răposatul soț al Stanei
diaconeasa din Gorganu, aceasta s-a învoit cu căminarul ca să-i dea câte un taler
pe prun astfel că în zapisul din 21 octombrie 1820 se prevedea ca, pentru cei 43
de pruni, să-i dea 43 taleri237.
Potrivit catagrafiei din 1829, printre boierii din județul Argeș se afla și
un Iancul Mavrodin Mavrodoglu, născut în București, fiu al paharnicului
Gheorghe Mavrodin, care „șade” în Pitești, neavând avere. Potrivit vârstei indicată
în catagrafie, 60 de ani, Iancul s-a fi născut în 1769238.

231 Ciocănești, sat, com. Călinești, jud. Argeș.

232 BAR, doc. ist., MDCXXIV/105.
233 BAR, doc. ist., MDCXXIV/109.
234 BAR, doc. ist., MDCXXIV/110.
235 Otaștina era renta plătită stăpânilor de pământ de către stăpânii viței de vie, al cărui cuantum, de

regulă, era de o vadră din 20, și se achita fie în natură, fie în bani, după interesul și puterea economică
a părților. (Instituții feudale.., p. 347).
236 BAR, doc. ist., MDCXXIV/112.
237 BAR, doc. ist., MDCXXIV/113.
238 I. C. Filitti, op. cit., p. 308.

116
 În același an, 1829, în București sunt menționați doi boieri cu nume
asemănător, dar nu știm dacă între ei era vreun grad de rudenie239.
În anul 1837 exista un singur boier cu acest nume, Iancu Mavrodolu,
devenit căminar la 31 decembrie 1836, decedat la 4 august 1841240.
Ioan Mavrodgolu. În anul 1838 în Culoarea galbenă a Piteștiului locuia
căminarul Ioan Mavrodolu, de 60 de ani, văduv, care în afară de câteva slugi
români și 4 slugi țigani, nu avea niciun fel de avere. Potrivit vârstei înscrisă în
catagrafie, 60 de ani, Ioan Mavrodolu s-ar fi născut în anul 1778, care nu mai
corespunde cu 1769, din catagrafia din 1829241.
Tot la poziția 124 din catagrafie, la Ioan Mavrodolu mai este trecută
păhărniceasa Sultana Mavrodin, de 85 de ani, văduvă, și fiica ei Zmaranda, de 45
de ani, tot văduvă, care sunt desigur mama și sora căminarului, numele lor fiind
trecute la „ctitori” în pomelnicul din proscomidia bisericii din Pitești.
Fiu, probabil, al lui Iordache Mavrodolu, și frate, probabil, cu Grigorie
Mavrodoglu, Ioan Mavrodolu avea o origine sud-dunăreană, numele său având la
început forma Mavrodoglu, deși în catagrafia din 1829 este menționat ca Ioan
Mavrodin, căruia i s-a adăugat cu cerneală și cel de Mavrodoglu.
Că Ioan Mavrodolu avea un frate ne-o dovedește un zapis din
1 septembrie 1829 prin care vinde via sa de la Gorganu242. În zapis se indică că
Ioan „din partea rudelor având pă frate-mieu” care și semnează după el. Dar dacă
semnătura cu alfabet chirilic, „Ioan Mavrodoglu căminar vânzător”, este
descifrabilă, a fratelui său, tot cu alfabet chirilic, este indescifrabilă, astfel că nu
știm cum se numea acesta.
Pe câteva obiecte de cult pe care le-a dăruit ctitoriei sale de la Pitești este
menționat ca „Mavrodooglu”243, iar jalba pe care o înaintează Judecătoriei Argeș,
la 22 martie 1839, are ca antet „Căminar Ioan Mavrudoglu”244. De asemenea, pe
multe zapise apare cu numele de Ioan Mavrodoglu.
Înainte de 1820 Ioan se căsătorise cu Marghioala, fiica căminarului
Alecsandru Colceac, dar, intrând „urâciune” între ei, s-au despărțit, astfel că la 25
septembrie 1820 Mitropolia dă o carte de despărțire a celor doi soți245.

239 Potrivit catagrafiei din 1829 în București locuia în mahalaua Postăvarului medelnicerul Ioniță
Mavrodin, de 35 de ani, născut în Teleorman, fiu al lui Constandin Mavrodin, ca și căminarul
Grigore Mavrodoglu ce ședea în mahalaua bisericii Ene, ispravnic în acel moment în județul Prahova
(I. C. Filitii, op. cit., p. 296, 302).
240 Arhondologia 1837…, p. 121. Potrivit lucrării menționate mai sus, Ioan Mavrodolu ar fi murit

între 1840-1843. (C. Onu, V. Novac, op. cit., p. 27)

241 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 93.
242 BAR, doc. ist., MDCXXIV/115.
243 Vezi p.126-128
244 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 94/1835, f. 3.
245 ANIC, fond Mitropolia Țării Românești, CCCLXXV/1.

117
Semnăturile lui Ioan Mavrodolu pe zapisele din 1 septembrie 1829 și 20 mai 1835.

118
 Semnătură a lui Ioan Mavrodolu pe un zapis din 1 februarie 1836.

Ioan Mavrodoglu s-a recăsătorit, dar nu știm numele celei de a doua soții.
S-ar putea să fie Manda pe care o menționează inscripția din 1834 de pe chivotul
aurit dăruit de Ioan Mavrodolu ctitoriei sale: „… pomenește și pă roaba ta, Manda
ce și ia au ajutat”246. Cum în catagrafia din 1838 Ioan Mavrodolu este trecut ca
văduv este o mărturie că cea de a doua soție a murit.
Prima mențiune pe care o cunoaștem despre acest boier este un zapis din
8 aprilie 1811 prin care Ștefan Popescu din Berivoești, împreună cu alți doi
tovarăși, vând biv medelnicerului Ioan Mavrodolu, pentru 440 de taleri, cinci
răzoare de vie cu ograda de pruni, aflate în Dealul Gorganului, pe moșia mănăstirii
Râncăciov, pe care le aveau de la moși-strămoși, alăturate cu via dumnealui ce o
cumpărase de la Mihăilă pârcălabul din Gorganu247.

246 C. Bălan, Inscripții…, p. 374.

247 BAR, doc. ist., MDCXXIV/109.

119
 Faptul că, la 8 octombrie 1809, Mihăilă pârcălabul și cu frații lui, Savul
și Ion, schimbase opt răzoare de vie cu via lui Ioan Mavrodolu ce era mai la vale,
iar în zapisul din 8 aprilie 1811 se menționează de via pe care Ioan Mavrodolu o
cumpărase de la Mihăilă pârcălabul poate fi un argument că Ioan și Iancu
Mavrodolu sunt una și aceeași persoană.
În zapisul din 16 februarie 1813 prin care Grigorie Mavrodoglu vinde
medelnicerului Ioniță Socolescu via de la Geamăna, printre martori, alături de
Costandin Paraschivescu, se afla și Ioan Mavrodolu248.
La 1 septembrie 1829 căminarul Ioan Mavrodoglu vinde, pentru 5.000 de
taleri, ograda sa de la Geamăna, din apropierea Piteștiului, pe care se aflau o sumă
de pruni și o pădure, „care ogradă este sădită de mine și păduria curățată iarăși de
mine”249.
Starea financiară prosperă, la care ajunge la un moment dat, i-a dat
posibilitatea lui Ioan Mavrodolu să realizeze tranzacții bănești, să cumpere sau să
facă schimburi de proprietăți și să desfășoare o activitate constructivă care a
presupus un efort material deosebit.
În afară de schimburi, zapisele menționează și cumpărăturile pe care Ioan
Mavrodolu le face. Astfel la 8 aprilie 1811 un Ștefan Popescu din Berevoiești și
cu alții vinde, pentru 440 de taleri, biv vel medelnicerului Ioan Mavrodolu 5
răzoare de vie și o ogradă cu pomi în Dealul Gorganilor250.
Deși la Gorgan Ioan Mavrodolu avea proprietăți în urma unor achiziții, la
un moment dat el vinde pe unele dintre ele. Astfel la 1 septembrie 1829 el vinde
via, „alcătuită dă multe cumpărători”, pe care o avea la Gorgan, în județul Mușcel,
„cu toate acareturile ce sânt făcute de mine”. În zapis se menționează că odată cu
via cumpărase și pământul, dar că unele vii se aflau pe moșia mănăstirii Râncăciov
astfel că „am răscumpărat pământul cu zapis întărit de Sfânta Mitropolie”. Nu știm
cine era cumpărătorul, pentru că unde trebuia să fie numele lui este loc alb, dar
prețul vânzării este destul de mare, 35.000 taleri. În afară de semnătura sa, „Ioan
Mavrodoglu căminar vânzător”, zapisul este semnat de fratele lui, al cărui nume
nu-l știm pentru că semnătura este indescifrabilă251.
La 10 februarie 1833 Constantin Cornățeanu252 înaintează Judecătoriei
Argeș o jalbă prin care reclamă că socrul său, Bănică Budișteanu, pe când era în
viață, a împrumutat de la Ioan Mavrodolu niște bani, dându-i și zapisele locurilor
pe care apoi soția sa le-a primit ca zestre. După moartea socrului, Ioan Mavrodolu,
printr-o jalbă înaintată domnului, i-a cerut banii, astfel că ginerele i-a înapoiat, dar
n-a primit toate sineturile locurilor primite ca zestre. De aceea, Constantin

248 BAR, doc. ist., CMXI/164.

249 BAR, doc. ist., MDCXXIV/114.
250 BAR, doc. ist., MDCXXIV/109.
251 BAR, doc. ist., MDCXXIV/115.
252 Constantin Cornățeanu s-a căsătorit la 14 ianuarie 1814 cu Casandra (1792-1869), fiica vel

armașului Șerban (cca. 1730-1816) și a Bălașei Lupoianu (Familiile boierești…, p. 50-552).

120
Cornățeanu cere Judecătoriei „să să îndatoreze dumnealui pomenitul boier a-m da
acele zapise, ce încă nu mi le-au dat, fiind de mare trebuință” la o judecată cu un
Hristea Baciu.
Ca urmare a jalbei din 10 februarie 1833, cei doi, Constantin Cornățeanu
și Ioan Mavrodolu, au fost aduși la judecată de vătaful de aprozi. În urma cercetării
s-a redactat o anafora, la 20 februarie 1833, în care se relatează pe larg pricina
dintre „biv vel căminar Ioan Mavrodolu” și Constantin Cornățeanu. În anafora se
relatează că la 1 mai 1813 Ioan Mavrodolu a împrumutat pe Bănică Budișteanu
cu 290 de taleri, care, în afară de două locuri pe care le-a pus „emanet”, se obliga
să-i plătească dobândă, 5 lei de pungă, dacă nu-i înapoia banii la sorocul pus în
zapis, dându-i și zapisele locurilor puse zălog. La întrebarea pusă în timpul
judecății, Ioan Mavrodolu a răspuns că atunci când a primit banii i-a dat lui
Constantin Cornățeanu și „un plic pecetluit de răposatul, socrul jeluitorului,
avându-l emanetarisit la dumnealui pentru bani ce-l împrumutase”. Dovedindu-se
că, potrivit zapisului din 1 mai 1813, Bănică Budișteanu i-a dat lui Ioan
Mavrodolu numai un zapis cu două cărți de judecată, și nu alte zapise, în anafora
„să găsește cu cale de judecată a rămânea dumnealui căminaru nesupărat despre
cererea ce fără cuvânt al dreptăți jăluitoru îi face”253.
Deci, potrivit celor relatate, Ioan Mavrodolu avea o stare materială
prosperă din moment ce-l împrumută pe Bănică Budișteanu cu 290 taleri.
Peste nici doi ani, documentele îl menționează din nou pe Ioan
Mavrodolu. Astfel la 15 martie 1835 Divanul Judecătoresc Civil prin adresa 273
trimite prezidentului Judecătoriei Argeș, pe lângă jalba lui Hristea Visarion, și
citația prin care căminarul Ioan Mavrodolu era invitat ca în termen de 60 de zile
de la primirea ei să vină la judecată, personal sau prin vechil. Ca urmare, prin
adresa 1309/20 martie 1835 Judecătoria Argeș îi face cunoscut lui Ioan Mavrodolu
adresa 273/15 martie 1835, de aceea la 22 martie 1835 acesta răspunde că va fi
reprezentat la proces de Alecul Shina din București254.
O nouă pricină de judecată are loc tot în 1835 când Ioan Mavrodolu cere
Judecătoriei Argeș să fie înfățișat cu un brutar pentru niște bani pentru care am
„secvestrarisit casa lui”.
Detalii mai ample ne furnizează adresa pe care, la 22 iunie 1835,
C. Mavrocordat, prezidentul Judecătoriei Argeș, o înaintează Logofeției Dreptății,
din care aflăm că negustorul piteștean Bogdan Mihail împrumutase, împreună cu
Ioan Mavrodolu, pe Nițu brutarul cu 3.000 de lei, care printr-un zapis, adeverit de
Maghistratul orașului, și-a pus amanet casele din Pitești. Adeverit, sub. nr. 649,
de Maghistratul orașului, zapisul, potrivit art. 333 din Regulamentul Organic,
nefiind întărit de o Judecătorie locală sau de Marea Logofeție, se dovedește
„neputernic și neținut în seamă”, de aceea prezidentul C. Mavrocordat cere ca

253 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 52/1833, f. 1-4.

254 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 94/1835, f. 1.

121
„oricum să va găsi cu cale și de către cinstita Logofeție să mi să trimită poruncă
de urmare”255.
La 23 iunie 1835 Ioan Mavrodolu arată Judecătoriei că prin altă jalbă se
adresase Judecătoriei Argeș, împreună cu chir Bogdan, pentru banii pe care prin
două zapise avea să-i ia de la Nițu brutarul. Întrucât la zapisul lui Bogdan
Judecătoria mai avea să facă cercetări, acum el cere „pentru zapisele mele să să
cerceteze pricină singură”.
Din anaforaua Judecătoriei Argeș, încheiată la 22 iulie 1835, aflăm că la
judecată s-au prezentat vechilii celor doi împricinați: N. Nanu pentru Ioan
Mavrodolu și N. Rusesc pentru Nițu brutarul. În timpul judecății s-au prezentat
două zapise pentru datoria lui Nițu brutarul. Astfel prin zapisul din 23 aprilie 1834
Nițu se împrumutase de la Ioan Mavrodolu 400 de lei pe care trebuia să-i
„răspunză” până la Sf. Gheorghe anul următor, fără dobânda pe care i-o dăduse
înainte. Al doilea zapis, din 23 aprilie 1834, se referă la suma de 700 de lei pe care
Nițu o primise de la preoteasa Mihalcea a răposatului popa Costandin, cu soroc de
un an și dobândă de șase lei și 20 parale la pungă, dar nu reiese de ce banii trebuiau
dați lui Mavrodolu. Întrucât vechilul pârâtului n-a tăgăduit „nici zapisele, nici
suma datoriei”, judecata a găsit cu cale că dacă Nițu „nu va desface pre dumnealui
căminaru cu alt mijloc acum îndată… apoi să să vânză din ceale secvestrarisite de
dumnealui căminarului… și să despăgubească de suma banilor după amândooă
zapisele”256.
Întrucât la raportul său din 22 iunie 1835, C. Mavrocordat nu primise nici
un răspuns, la 28 august 1835 cere din nou Logofeției „să ne trimiță cuviincioasa
dăslegare ca să știm ce să facem și ca ce hotărâre să dăm asupra pricini”. Ca
urmare, la 13 septembrie 1835, Alexandru Ghica, prezidentul Marii Logofeției a
Dreptății, răspunde că „nu găsește de cuviință a să păgubi creditorul, ci să fie plătit
până într-una”. Prin Jurnalul 116/16 septembrie 1835, Judecătoria Argeș hotărăște
ca dacă „în soroc de dooă luni, socotite de astăzi, nu va desface pre împrumutător,
atunci să să vânză cu mezat casa cea zălogită pentru acești bani și să tragă din
prețu ce va eși suma datorii de lei 3.000 cu dobânda lor”257. Întrucât, potrivit
Jurnalului 116/16 septembrie 1835, dar și anaforalei din 29 octombrie 1835, Nițu
brutarul trebuia ca în termen de două luni să facă apelație împotriva hotărârii luate
de a înapoia lui Ioan Mavrodolu suma de 1.200 de lei, acesta se adresează la 1
februarie 1836 Judecătoriei Argeș spre a se rezolva această pricină. Chemat și
întrebat dacă a făcut jalbă împotriva acestei hotărâri, Nițu brutarul a răspuns că nu
a făcut, pentru că „s-au mulțumit pă această hotărâre”, de aceea la 29 februarie
1836 Judecătoria Argeș încheie un act prin care „să întărește această apelație” a

255 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 150/1835, f. 1-8.

256 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 192/1835, f. 1,5-6.
257 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 150/1835, f. 1-8.

122
lui Mavrodolu din 1 februarie 1836258.
Împrumutând diferite persoane, Ioan Mavrodolu avea desigur de câștigat
prin dobânda pe care o percepea, dar uneori trebuia să apeleze la Judecătorie
pentru a-și recupera banii.
Cum David Nedelcovici pe care-l împrumutase, nu știm când, cu 1.000
de lei nu-i înapoia banii, Ioan Mavrdodolu face apel la Judecătoria Argeș care prin
anaforaua 101 îl obligă de datornic să-i returneze banii. Întrucât Nedelcovici nu
s-a supus hotărârii judecătorești, la 12 noiembrie 1835 Ioan Mavrodolu cere
Judecătoriei ca prin „secvestru să mi să asigureze” suma de 1.000 de lei, la care
urma să se adauge 94 lei și 24 parale plata vechilului care l-a reprezentat la proces,
ca și 40 de lei „plata puneri arădicării acestui secvestru”. Ca urmare, președintele
Judecătoriei, prin rezoluția pusă pe jalba lui Mavrodolu, hotărăște „să să facă
secfestru cerut pre atâta sumă, precât în anafora să coprinde, și pentru banii puneri
și rădicări secfestrului”259.
Vrând să-și vândă prin mezat moșia Păuleasca, din județul Mușcel, de 500
de stânjeni, pe care o cumpărase la 12 februarie 1827, Ioan Mavrodolu cere
Judecătoriei Argeș, la 8 mai 1833, să cerceteze sineturile pe care le are și după
orânduială să ceară Marii Logofeții să facă strigare pentru vânzarea ei.
La 11 mai 1833 Judecătoria Argeș, după ce a verificat sineturile moșiei,
încheie un act prin care constată că Ioan Mavrodolu este „bun stăpân pă arătați
stânjini” și de aceea „sloboade strigarea mezatului după cererea d. căminarul”. Ca
urmare, prin adresa 1052/16 mai 1833 Judecătoria Argeș raportează acest lucru și
Logofeției Dreptății, rugându-o „a i să întoarce cinstită poruncă pentru dezlegarea
strigării mezatului”. În locul prezidentului Judecătoriei, stolnicul Costandin
Bucșănescu, și a judecătorului, Costandin Brătianu, adresa a fost semnată de
procurorul Scarlat Marinescu și de grefierul C. Chirculescu.
La adresa 1052/16 mai 1833, Marea Logofeție a Dreptății comunică
Judecătoriei Argeș, la 21 mai 1833, „să facă cuviincioasa punere la cale a să vinde
pomenita moșioară Păuleasca cu mezat și cu prețul ce să va mulțumi dumnealui
vânzătorul”.
În urma organizării mezatului, moșia Păuleasca a fost cumpărată de
Marioara Capitanovici, cu 11.500 lei, de aceea la 9 august 1834 Judecătoria Argeș
cere Marii Logofeții a Dreptății ca, „după coprinderea proectului întocmit pentru
mezaturi, să i să dea întărirea spre siguranție”. Dar la 27 august Marea Logofeție
a Dreptății cere Judecătoriei Argeș să arate „daca numita cumpărătoare este raia
sau sudită”, astfel că la 2 septembrie 1834 Judecătoria răspunde că „după partea
părințiilor ei este raia, iar după soțul dumneaei, Costandin Capitanovici, este
supusă austriacească”. Întrucât, potrivit legiuirilor, „nici sudiți, nici soțiile lor, nu
pot să cumpere lucru nemișcător într-acest Prințipat”, Marea Logofeție a Dreptății

258 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 56/1836, p. 1-2.

259 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 3112/1835, f. 1.

123
comunică Judecătoriei Argeș, la 24 septembrie 1834, că „să desființează acest
mezat, care să va striga de al doilea”.
Pentru a nu pierde moșia, Costandin Capitanovici prin jalbă către domn a
arătat că tată-său a fost boier de neam și că se leapădă de „protecsiia K.K”. La 24
martie 1835 Ocârmuirea Argeș încunoștiințează Judecătoria Argeș despre acest
lucru, informând-o că a primit poruncă și din partea Vistieriei să cerceteze dacă
într-adevăr este fiu de boier de neam „pentru așezarea sa la orânduiala
părintească”. Având în vedere că Costandin Capitanovici, „prin jalba către prea
Înălțatul nostru domn s-au lepădat, rămâind raia al țării”, C. Mavrocordat,
prezidentul Judecătoriei Argeș, cere Marii Logofeții, la 27 martie 1835, „a să
trimite întărirea mezatului pă numele soției numitului Capitanovici, ca cu acest
chip să să încheie dela pricini”260.
Construirea în anul 1818 a bisericii ce-i poartă numele în Mahalaua
Precista din Vale din Pitești a însemnat desigur un efort financiar deosebit.
Dar Ioan Mavrodolu apare ca proprietar al unor case din Pitești pe care
fie că le-a construit el, fie că le-a cumpărat.
Prima informație privind una din casele lui Ioan Mavrodolu o găsim în
lucrarea lui Mihai Cioranu în care se relatează că după arestarea lui Tudor
Vladimirescu la Golești, la 21 mai 1821, Macedonschi a trimis înainte pe
aghiotantul pandurilor la căpitan Iordake, „ce se afla locuind în casele boerului
Iancu Mavrodolu în Pitești”, ca să poruncească „să li să dea cuartiruri și
trebuincioasele încăperi pentru amuniție și soldați”. Ajungând seara și „intrând în
sala caselor boerului Mavrodolu”, aghiotantul l-a zărit pe Tudor „într-o odae
șezând pe un pat și pe Ghencea păzindu-l cu pușca în mână lângă dânsul, iar
căpitanu Iordake se plimba prin odae”261. Nu știm unde aflau aceste case, dar,
probabil, erau cele construite lângă biserica Mavrodolu pe care le-a vândut în 1837
lui Daniil Cantaroglu.
În afară de aceste case, Mavrodolu mai avea altele pe care le-a vândut, nu
știm când, și care la un moment dat ajung în îngrijirea protopopului Zamfir. La 1
februarie 1833 cu voia noului stăpân, al cărui nume nu-l știm, protopopul Zamfir
încheie o învoială cu prezidentul Sfatului orășenesc din Pitești prin care închiriază,
pe un an de zile, pentru Școala Națională înființată în oraș, „casele de aici, în acest
oraș Pitești, ce au fost ale dumnealui căminarului Ioan Mavrodolu”262.
Probabil, că în același timp cu construirea bisericii sau ceva mai târziu,
Ioan Mavrodolu a edificat lângă acest lăcaș niște case pe care la un moment dat le
va scoate la vânzare. Din otnoșenia trimisă la 30 mai 1837 către Obșteasca
epitropie din București aflăm că aceste case sunt cu „fața ferestrilor” spre curtea

260 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 577/1833, f. 2, 4-6, 8-9, 12, 16, 20-21, 28-29.
261 Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, Tipografia C.A. Rosetti, București, 1859, p.
88. Textul și în Pitești. Mărturii documentare 1388-1944 (în continuare: Pitești Mărturii…,), vol. I,
București, 1988, p. 65.
262 Pitești. Mărturii…, p. 77.

124
bisericii zidită de Mavrodolu și se învecinau, într-o parte cu locul logofătului
Gavrilă, altă parte cu vălceaua prin care se scurgea apa dealului, iar în dos cu
jupâneasa Cârstina a răposatului hangiu Costea. Întrucât accesul la aceste case se
făcea prin curtea bisericii, Ioan Mavrodolu a făcut „uliță deosebită de ese din
curtea caselor în Ulița Băi”, mențiune importantă, pentru că ne arată existența în
Pitești, în 1837, a unei clădiri unde orășenii făceau baie.
Având, probabil, nevoie de bani, Mavrodolu vinde, pentru 22.000 de lei,
aceste case lui Daniil Cantaroglu din Câmpulung263 care cumpărase și locul
logofătului Gavrilă. Prezentând Judecătoriei Argeș, la 22 mai 1837, zapisul
vânzării, el face cunoscut că tranzacția s-a făcut cu știrea vecinilor și a rudelor,
care potrivit dreptului de protimisis aveau întâietate la cumpărare, cu excepția unui
nepot de soră, Ioanu Cioranu, ce locuia în Târgoviște, dar care fiind „nevârsnic”
se afla sub epitropia Obșteștii epitropii din București. De aceea, Judecătoria Argeș
cere Obșteștii epitropii din București dacă vrea „a răscumpăra în folosul
nevârsnicului aceste case”. Ca urmare, la 4 iunie 1837, Ioan Ralet, președintele
Obșteștii epitropii, comunică Judecătoriei Argeș că nevârstnicului Ioan Cioranu
„nu-i poate fi de nici o trebuință cumpărătoarea caselor d. căminarului Ioan
Mavrodolu”, fiind slobod „cumpărătorul a dispozarisi de acaretu cumpărat prin
adeverirea zapisului după orândueală”.
Pentru a ști dacă casele lui Ioan Mavrodolu „sânt în adevăr ale dumisale
și de poate fi slobod după pravilă a le vinde”, Judecătoria poruncește vătafului, la
24 iunie 1837, să facă cercetare printre vecinii răzași și apoi „îndestulându-te de
adevăr” să raporteze spre a să putea da zapisul cu cuvenita întărire. În urma
ordinului, vătaful Ioan Pleșoianu raportează Judecătoriei, la 27 iunie 1837, că a
„dovedit că cu adevărat sânt ale dumnealui, cu locul lor, și nesupuse nici unei
pravile, nici înpiedecări”. La raportul său, vătaful a anexat un înscris al unui vecin,
din 26 iunie 1837, care mărturisea că locul „este cumpărat de la un Gheorghe sin
căpitan Pătru și casele sunt făcute de dumnealui și nu le știm a fi supuse la nci o
pravilnică înpiedicare”264.
Ioan Mavrodolu rămâne în istoria Piteștiului prin biserica pe care a
ridicat-o în 1818 în centrul orașului, fiind singurul lăcaș din oraș cunoscut cu
numele ctitorului, Biserica Mavrodolu. În locul unei biserici „prea mică, zidită la
leat 7260 (1751-1752), de un Ene cupețul, caria, după vremi să stricase de
cutremuru” biv vel căminarul Ioan Mavrodolu a ridicat în 1818 acest lăcaș.

263 Acest Daniil Cantaroglu locuia în anul 1838 în mahalaua Târgului din Câmpulung, poziția 80,
fiind trecut cu numele de Daniil Cantarolo. De neam sârb, avea 37 de ani, fiind căsătorit cu o
româncă, Sultana, ce avea 25 de ani, iar la „meșteșug” se menționa că este arendaș. Ca avere avea:
5 cai, 10 boi, 30 de vaci, 10 capre și 100 de râmători. Tot în aceeași mahala, la poziția 79, locuia
fratele său, Petre Cantarolo, menționat ca „arendaș de moșii” (Spiridon Cristocea, Ștefan Trâmbaciu,
Câmpulungul Muscelului reflectat în catagrafia din 1838, Tiparul S. C. Argeșul liber S. A, Pitești,
2007, p. 6).
264 ANSJA, fond Tribunalul Argeș, dos. 99/1837, f. 1-6.

125
 Ca și alte lăcașuri din Pitești, biserica a ars în timpul incendiului din 1848,
dar a fost refăcută după aceea de enoriași.

Biserica Mavrodolu din Pitești, vedere sud-vest.

Fotografie, Doru Căpătaru, 31 octombrie 2017.

Pisania de piatră (49/147 cm), din 1818, fixată în pridvor, pe peretele de

la est, în partea superioară a ușii de intrare în biserică, are textul:
„Întru slava sfintei cei de o fință, de viiață făcătoare și nedespărțitei Troiță
și întru cinstia și lauda precuratei stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și
pururea Fecioarei Mariei. S-au zidit această sfântă beserică din temelie, de
dumnealui Ioannu biv vel căminari Mavrodool, mai adăogându-să de a să prăznui
și sfântul ierarh Spiridon făcătorul de minuni, unde la acest loc, încă de mai-nainte
vreme au fost beserică prea mică zidită la leat 7260 (1751-1752 n.n.), de un Ene
cupețul, caria după vremi să stricase de cutremuru. Și prin osârdia și cheltuiala
dumnealui s-au făcut aceasta, cu toate podoabele sale, după cum să vede, în zilele
preaînălțatului nostru domn, Io Ioan Gheorghie Caragea voevod și cu
blagoslovenia priosfinții sale părintelui chirio, chir Iosif întîiul episcop al
Argeșului, la anul 25 al arhipăstoriei sale, până la acestu anu al zidirii, la
leatul 1818”265.

265 C. Bălan, Inscripții…, p. 373.

126
 Pisania bisericii Mavrodolu. Fotografie, Doru Căpătaru, 31 octombrie 2017.

Pe o piatră (41,5/45 cm)

fixată în peretele de la
proscomidie se află un pomelnic:
„Ctitori: Sultana, Ioan,
Smaranda, Grigorie, Mariia,
Ioan, Safta, Grigorie Răposați:
Manole, Luxandra, Vasile,
Mariia, Costandinu, Manole,
Smaranda, Efrosina, Elena,
Zamfira, Gheorghe, Mavrodin,
Elena, Vasile, Efrusina, Vasile,
Luxandra…, Radu…”266.
Portretul ctitorului se
află pe peretele de vest al
pronaosului, în partea de nord, o
Pomelnic cu ctitorii bisericii Mavrodolu copie a acestuia, nesemnată,
din proscomidia lăcaşului. aflându-se în colecția Galeriei de
Fotografie, Doru Căpătaru, 31 octombrie 2017. artă „Rudolf Schweitzer-
Cumpăna” a Muzeului Județean
Argeș.
În afară de construirea bisericii, Ioan Mavrodolu a înzestrat lăcașul său cu
o serie de obiecte de cult, păstrate astăzi în patrimoniul ei.
Astfel chivotul de argint aurit, din 1834, păstrat în altar, are inscripția:
„Pomenește, Doamne, pă robul tău căminaru Ioan Mavrodooglu, ctitorul besericii
și făcătorul acestui chivotu; pomenește și pă roaba ta Manda, ce și ia au
ajutat; 1834”.

266 Ibidem.

127
Ioan Mavrodolu, portret aflat pe peretele Ioan Mavrodolu, după un tablou
de vest al pronaosului, în partea de nord. nesemnat din colecția Galeriei de artă
Fotografie, Doru Căpătaru, „Rudolf Schweitzer-Cumpăna”
31 octombrie 2017. a Muzeului Județean Argeș.
Fotografie, Spiridon Cristocea, 2017.
Icoana de lemn (48/40 cm), din jurul anului 1835, îmbrăcată în argint
aurit, are săpată pe marginea inferioară a piesei inscripția: „Ioan Mavrodooglu,
căminaru, ctitoru”.
Pe partea din spate a unei tăvi din argint aurit pentru anafură, datând din
jurul anului 1835, se află inscripția: „Ioan Mavrodooglu căminaru, ctitoru”, iar pe
o Evanghelie, tipărită la mănăstirea Neamțu, în 1834, se poate citi: „Ioan
Mavrodooglu marele căminar, 1835”.

Tava de argint aurit, din 1835. Fotografie, Doru Căpătaru, 20 noiembrie 2017.

128
 Chivotul de argint aurit, din 1834.

Inscripția de pe capacul chivotului din 1834.

Fotografie, Doru Căpătaru, 20 noiembrie 2017.

129
 Evanghelie din 1834. Fotografie, Doru Căpătaru, 20 noiembrie 2017.

În incinta lăcașului, în fața bisericii, se află o cruce funerară de piatră, cu

inscripția:
„Aceată cruce s-au ridicat la acest
loc al îngropării de ctitorul bisericii,
căminarul Ioan Mavrodoolu, la leat 1832,
iulie 19”.
Întrucât Ioan Mavrodolu a murit în
1841, numai săpături arheologice pot
dovedi dacă a fost îngropat în acest loc sau
în interiorul bisericii unde se îngropau
ctitorii267.

Cruce din 19 iulie 1832.

Fotografie, Doru Căpătaru,
20 noiembrie 2017.

267 C. Bălan, Inscripții…, p. 373-377.

130
 8. BOIERII DIN OEȘTI.

Sat component al comunei Corbeni, județul Argeș, Oeștii Pământeni este

o veche localitate, fiind atestată la mijlocul secolului al XVI-lea sub numele de
Uiești. Astfel, la 4 octombrie 1568268 voievodul Alexandru al II-lea întărește
jupânesei Samfira „ca să-i fiie din Ulița269 și din Bujorani270 și din Drăgoești271 și
din Uiești partea lui Stan pârcălabul”. Deși aceste moșii „au fost drepte de baștină
ale lui Stan pârcălab” el ajunge dator doamnei Despina272 și doamnei Ruxanda273,
pentru că verișoara acestora, jupâneasa Despina, i-a dat acestuia „multe scule…
ca să le păstreze în mâinile lui”.
După ce au murit atât jupâneasa Despina, cât și Stan pârcălab, cele două
doamne, Despina și Ruxandra, s-au judecat înaintea lui Radu voievod (probabil
Radu Paisie 1535-1545 n. n. ) și al lui Mircea voievod (Mircea Ciobanul,1545-
1552. 1553-1554, 1558-1559 n. n.) cu Stan, nepotul pârcălabului, hotărându-se ca
acesta să le „plătească bani (130 aspri n. n.) ce s-au zis mai sus și sculele” sau să
stăpânească cele două doamne „toate bucatele și satele și țigani lu Stan pârcălab”.
De asemenea și Alexandru al II-lea hotărăște același lucru: „așijderea am dat
jupânesei Samfira ca să stăpânească”.
Apoi „doamna Dospina și doamna Ruxanda și jupâneasa Samfira au dat
și au miluit pe vără-său Stepan logofăt cu moșiile ce s-au zis mai sus și 2 sălașe
de țigani”, pentru „slujbele care au slujit Stepan până la bătrânețe prin țări streine,
mult rău au pătimit”. De aceea, domnul Alexandru al II-lea a dat lui Stepan logofăt
„ca să-i fiie moșiie ohabnică lui și feciorilor lui și strănepoților lui și de nimeni să
se clătească”274.
Poziția geografică a Uieștiului, pe râul Argeș, în apropiere de reședința
domnească de la Curtea de Argeș, ca și alți factori, au făcut ca în acest sat să se
așeze mari boieri care au jucat un rol important în istoria țării și desigur și a
județului Argeș.

268 Printr-un hrisov din 31 decembrie 1546 voievodul Mircea Ciobanul întărește „doamnii Dospinei
și doamnei Rucsandrii” mai multe sate, printre care și Ueștii jumătate și țigani, care fuseseră ale lui
Stan pârcălab. Întrucât Stan pârcălab rămăsese dator „domnei Dopinei” 6000 de aspri, nepotul
acestuia Stan „s-au așăzat cu doamna Dospina de a sa bunăvoe și le-au dat moșiile ce s-au zis mai
sus și țiganii”. (DRH, B, vol IV, nr. 219, p. 260-261). Chiar dacă în Indicele volumului Ueștiul este
localizat în județul Ilfov, considerăm că este cel din județul Argeș menționat în hrisovul din 4
octombrie 1568 al lui Alexandru al II-lea în care se consemnează același Stan pârcălab rămas dator
doamnei Despina, soția lui Neagoe Basarab.
269 Ulița, sat în municipiul Râmnicu Vâlcea.
270 Bujorani, azi Bujoreni, jud. Vâlcea.
271 Drăgoești, lângă Oești, azi dispărut.
272 Despina, doamna lui Neagoe Basarab.
273 Ruxandra, fiica voievodului Neagoe Basarab și soția lui Radu de la Afumați.
274 DRH, B, vol. VI (1566-1570), nr. 113, p. 142-143.

131
132
 Bratul mare comis. Cu excepția lui N. Stoicescu275 care îi face o
microbiografie în Dicționarul său, singurele referiri la Bratul mare comis se fac
într-o lucrare privind trecutul satului Oești276, în care se prezintă la Anexe și patru
documente referitoare la acest boier. Deși a fost un mare dregător din secolul al
XVII-lea, Bratul mare comis nu a reținut atenția istoricilor care să-i releve viața și
activitatea în vreun studiu, mai ales că se păstrează și câteva documente referitoare
la el. Primul document care arată legăturile acestui boier cu Argeșul este un hrisov
al lui Radu Mihnea, din 13 noiembrie 1611, prin care întărește jupanului Bratul
mare comis și jupânesei lui Neacșa mai multe moșii, printre care și „satul Ueștii
jumătate”277.
Dacă acest hrisov al lui Radu Mihnea ne arată că el stăpânea în Uești, și
nu că era originar de aici, cel al Alexandru Coconul, din 1624 iunie-august, ne dă
alte informații despre legăturile lui cu acest sat. Astfel, domnul întărește lui Bratul
mare comis „o vatră de casă în satul Uești, unde sunt casele”, în urma unui schimb
cu Stepan din Uești. În cadrul acestui schimb, „loc pentru loc”, Stepan a dat
această vatră de casă din Uești, luând de la Bratul un loc în Drăgoești, mai primind
și 700 de aspri de la marele comis. De asemenea, Stepan i-a mai dăruit lui Bratul
un loc de arătură de două zile lângă sat și o livadă de fân, la aria Iașilor. Dar
hrisovul este important prin mențiunea că vatra de casă luată de la Stepan se afla
„lângă curtea lui Bratul mare comis”278, ceea ce dovedește că aceasta locuia în
Uești, „curtea” fiind un centru din care boierul supraveghea exploatarea moșiilor
și unde își exercita atribuțiile feudale și domeniale, în baza imunităților conferite
de domnie279.
Nu știm de unde era originar Bratul, dar prin căsătoria cu Neacșa a devenit
proprietar în Uești, pentru că potrivit hrisovului din 4 octombrie 1568 doamnele
Despina și Ruxandra „miluiseră” pe vărul și unchiul lor Stepan logofăt, bunicul
soției sale, cu mai multe moșii printre care și în Uești.
Avându-și curtea la Uești, Bratul se identifică cu această localitate, încât
unele hrisoave și zapise îl menționează în această postură. Astfel un zapis din 8
martie 1647 îl menționează pe „jupan Bratul biv vel comis ot Uiști”280, un hrisov
al lui Matei Basarab, din 10 iulie 1647, pe „Preda armașul sân Bratului comis de
la Uiești”281, pentru ca în hrisovul aceluiași Matei Basarab, din 22 aprilie 1648, să

275 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 120.

276 Nicolae Gh. Teodorescu, Pe Argeș în sus Oești Din hronicul satului, Editura Litera, București,
1988, p. 20, 153-157.
277 DIR, B, sec. XVII, vol. II (1611-1615), nr. 23, p. 19. Facem mențiunea că un hrisov al lui

Vladislav al II-lea atestă la 5 aug. 1451 satul „Uiești de la Bațcov” pe care-l întărește unor boieri
(DRH, B, vol. I, nr. 105), astăzi Uiasca, sat component al comunei suburbane Bascov, municipiul
Pitești, județul Argeș.
278 Ibidem, vol. IV (1612-1625), nr. 432, p. 421.
279 Instituții feudale…, p. 132.
280 DRH, B, vol. XXXII, nr. 71, p. 83.
281 Ibidem, nr. 202, p. 219.

133
fie numit „Preda armaș, feciorul Bratului comis de Oești”282.
Documentele cercetate ne-au permis întocmirea unui arbore genealogic
care, chiar dacă este incomplet, întrucât nu se păstrează documente suficiente, ne
dă posibilitatea să cunoaștem pe unii din membrii familiei lui.
Înainte de a-i prezenta, subliniem legăturile de rudenie pe care Bratul le
avea, căci, în afară de domeniul pe care-l poseda, este adevărat nu prea mare, și
de dregătoria ocupată timp de aproape opt ani, mare comis, acestea îl impuneau
în societatea vremii.
Prin jupâneasa lui Neacșa se înrudea cu familii domnești, căci bunicul
acesteia, Stepan logofăt, era văr primar cu doamna Despina, soția voievodului
Neagoe Basarab, și chiar dacă-l despărțeau aproape 100 de ani de acești ascendenți
ele contribuiau la prestigiul urmașilor. Căsătoria fiicei sale cu Albul sluger, fiul
lui Mitrea mare pitar, dregător credincios al voievozilor Radu Iliaș și Matei
Basarab, îi întăreau lui Bratul mare comis poziția în societatea vremii.
Documentele nu menționează cine erau părinții lui Bratul, singurele rude
pe care le cunoaștem fiind sora sa, Vișa, „țiitoarea” lui Mihnea Turcitul, jupanița
Stana, fiica lui Bratul postelnic din Romceani, care era frate cu tatăl său, pe doi
din fiii lui, Radul armaș și Preda postelnic, ca și pe fiica căsătorită cu fiul lui
Mitrea mare pitar.
Potrivit primului document ce-l menționează, cel din 13 noiembrie 1611,
Bratul era la această dată mare comis, dregătorie pe care a deținut-o de două ori
în domnia lui Radu Mihnea, prima dată în 1611 septembrie 15-1616 iulie 8, și a
doua oară în 1623 august 29-1626 decembrie 30. Nu excludem posibilitatea ca la
încredințarea dregătoriei de mare comis să fi contribuit și faptul că Vișa, sora
Bratului, a fost „țiitoarea” lui Mihnea Turcitul, tatăl lui Radu Mihnea.
După ce nu a mai fost mare dregător, Bratul este menționat în documente
ca biv vel comis sau ca Bratul comis și continuă să fie prezent în societatea vremii
în diferite ipostaze. Astfel, la 6 martie 1628 în hrisovul prin care Alexandru Iliaș
întărește lui Hrizea mare logofăt ocine la Bucșani și vaduri de moară în urma unor
judecăți, acesta „au luat doi boeri și patru meșteri, anume boiarii jupan Bratul biv
vel comis…. ca să caute și să aleagă vadul popei Ghiorghe și al jupan Hrizei
logofăt”283.
Într-un hrisov al lui Alexandru Iliaș, din 14 mai 1628, prin care întărește
mănăstirii Viforâta bălțile de la Văcărești și Gurguiați se menționează că „Iorgachi
vornec a umblat pe urma lor și a aruncat pietrele și semnele pe care le-a pus Bratul
comis cu Cornățeleni…”284.
La scrierea zapisului din 16 septembrie 1631 prin care Drăghici logofăt
împarte ocina sa din Sălătruc între fiica sa Neacșa și fiul său Stancu au fost mai

282 Ibidem, vol. XXXIII, nr. 96, p. 87.

283 Ibidem, vol. XXII, nr. 30, p. 50.
284 Ibidem, nr. 76, p. 169.

134
mulți martori, printre care și „Bratul comis” care aplică și sigiliul său”285.
În hrisovul lui Matei Basarab din 1645 septembrie-decembrie 20 prin
care întărește Patriarhiei din Alexandria ocini în Ciulnița de Jos și Seaca, jud.
Ialomița, se menționează că a fost martor „i Bratul biv vel comis”286.
Două zapise, cel din 10 mai 1629 și cel din 16 septembrie 1631, ne
prezintă semnătura și sigiliile lui Bratu comic. Zapisul din 10 mai 1629 este
semnat „manu propria” atât de vânzător, cât și de alți boieri care au fost mărturie
la vânzare. Semnătura „Eu Bratul comis” se află sub sigiliul acestuia care este de
formă rotundă, având în câmp un înger înaripat287.

Zapisele din 1629 și 1631 cu semnătura și sigiliile lui Bratul comis.

285 Ibidem, vol. XXIII, nr. 276, p. 443.

286 Ibidem, vol. XXX (1645), nr. 287, p. 328-329.
287 BAR, doc. ist., MCDXXVII/161.

135
 Spre deosebire de sigiliul aplicat pe zapisul din 10 mai 1629, pe zapisul
din 16 septembrie 1631 semnătura „Eu Bratul comis” se află sub un sigiliu sferic
care are în câmp o cruce sub care sunt reprezentați doi pești, iar deasupra un cal
în galop288.
Vișa. Referitor la sora sa, Vișa, un hrisov al voievodului Constantin
Șerban, din 11 mai 1655, prin care întărește Radului logofăt Dudescul mai multe
proprietăți, ne dă relații mai ample despre aceasta. Printre aceste moșii întărite
Radului logofăt se află „partea din Futești a Bratului comis, din partea lui Meiotă,
a treia parte, și rumânii… care parte de moșie au fost dăruit jupâneasa Vlada pe
doamna Vișa, sora Bratului comis, de au fost scos aceste mai sus-zise părți ce le-
au fost ținut Meiotă”.
De asemenea, domnul îi întărește lui Radul logofăt „iarăși partea Bratului
comis iar la Futești, care parte au fost dat-o zestre Mujăștii doamnei Vișăi, pentru
că aceste părți de moșie și cu rumâni, au fost ale doamnei Vișăi”. Apoi Vișa a
dăruit aceste moșii fratelui ei, Bratul comis, la nunta acestuia, care le-a ținut până
în zilele lui Alexandru voievod, când le-a vândut, pentru 12.000 de aspri, lui
Dumitru vornic, tatăl Radului logofăt289.
Deși conține multe informații privind familia lui Bratul vel comis,
hrisovul ridică o serie de probleme pentru a căror elucidare nu putem să le
abordăm cu certitudine.
Din hrisovul din 11 mai 1655 reiese că Vișa fusese căsătorită, căci acei
Mujăști i-au dat ca zestre parte în Futești. Nu știm cine sunt acei Mujăști, dar
potrivit cutumei numai părinții sau un înlocuitor al lor înzestrau fiica la căsătorie.
Formularea din hrisov, „doamna Vișa”, este o altă problemă ce se ridică,
pentru că acest apelativ este folosit numai pentru soțiile domnilor, pentru celelalte
boieroaice folosind-se cel de jupâneasă. Faptul că Vișa era „țiitoarea” lui Mihnea
Turcitul nu mai era un secret, de aceea în hrisoave i se atribuie apelativul de
„doamnă”.
O scrisoare din 31 august 1587 menționează că domnul Mihnea Turcitul
avea doi fii cu numele de Radu, unul făcut cu Neaga, una din fiicele lui Vlaicu
clucer, cu care el se căsătorise în iunie 1582, și altul cu „altă femeie”, care nu
putea fi decât Vișa290.

Radu armaș. Primul document ce-l consemnează pe acest fiu al Bratului

mare comis este un hrisov al lui Matei Basarab, din 6 iulie 1639, prin care
confirmă lui Vucina mare paharnic ocini și rumâni, printre care și Albul cu fiii săi
din Brătești. Întrucât Vucina îl cumpărase, „au intrat chezași Radul armașul, fiul

288 BAR, doc. ist., CLVII/28.

289 DRH, B, vol. XL (1655), nr. 155, p. 163.
290 I. C. Filitti, Neamul doamnei Neaga și mănăstirea Aninoasa (astăzi Buda) din Buzău, Institutul

de Arte Grafice Bucovina I. C. Toronțiu, București, p. 9.

136
lui Bratul comis, și Datco paharnicul că dacă va fugi Albul, chezașii, ei să-i dea
de la ei alt vecin în locul lui Albul”291. Același domn întărește mănăstirii Robaia,
la 6 septembrie 1646, niște ocini, printre care se aflau și „9 pogoane de vie la
satul…292 pentru că aceste pogoane de vie mai sus spuse, o seamă le-au dat Radul
armaș, fiul lui Bratul comis, la sfânta mănăstire de pomană”293. Nu știm unde era
satul unde se aflau pogoanele, dar formularea „o seamă” înseamnă că partea dată
de Radul armaș nu era mică.
Printr-un hrisov din 28 ianuarie 1662 dat Neacșei, soția Radului armaș,
fiul marelui comis Bratul, domnul Grigore Ghica hotărăște, în urma unei judecăți,
ca aceasta să fie în pace de către Voica, jupâneasa lui Apostolachie postelnic, și
de către Ivașco serdarul, care se jeluise că armașul luase de la Apostolachie 1.000
de galbeni, în urmă cu 24 de ani (1638).
În timpul judecății din Divan, jupâneasa Neacșa a arătat că nu știe când a
luat Radul acești bani și „nici i-au rămas moșii, nici bucate, nici scule, nici nimic
de la bărbatul ei, ci au rămas săracă, făr de nimic, și bărbatul ei au perit într-alte
țări”294. De aceea, în urma judecății, domnul a dat carte Neacșii și fiului ei, Preda,
„ca nimic bântuială să n-aibă, nici să i să tragă moșiile, care sânt de la unchiu-său
Preda, nici casele, nici nimic pentru acești bani, că au trebuit să-ș caute la bărbatul
ei Radul armaș, până au fost viu” 295.
Moartea lui Radul armaș „într-alte țări”, care nu știm când a avut loc, a
însemnat și dispariția lui din societatea vremii, astfel că el nu va mai fi consemnat
în documente.

Preda postelnic. Celălalt fiu al lui Bratu, Preda, apare în documente cam
în același timp cu fratele său, Radu armaș. Documentul care-l consemnează pentru
prima dată este un zapis din 21 iunie 1640 prin care Stepan din Drăgoești și cu
soția sa vând postelnicului Preda, fiul Bratului comis, pentru 170 de bani, „un loc
den afară de curte, den beserecă în sus, până în grădina lui Stoian”. În zapis nu se
menționează în ce sat era locul vândut, dar faptul că martorii care au fost la facerea
lui, Stancel Tomei, Apostul, fiul lui Neagoe, și Stoian, fiul lui Stancel, erau din
Uești ne îndreptățește că considerăm că de această localitate este vorba. Zapisul
consemnează existența unei biserici în Uești, iar localizarea „den afară de curte”
s-ar putea referi la curtea lui Preda, chiar dacă la această dată el era un mic
postelnic296.
Având moștenire de la părinții săi niște vii în Dealul Călugărenilor,

291 DRH, B, vol. XXVII (1639-1640), nr. 175, p. 226-236.

292 Întrucât în hrisov este loc alb nu știm în ce sat se aflau aceste pogoane.
293 DRH, B, vol. XXXI (1646), nr. 290, p. 323-324.
294 Greșit la N. Stoicescu când afirmă că „într-alte țări” a murit Preda, căci cel ce a murit a fost

celălalt fiu al Bratului comis, Radu armaș. (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 120).
295 BAR, doc. ist., XCVI/38.
296 DRH, B, vol. XXVII (1639-1640), nr. 401, p. 498.

137
județul Saac, Preda postelnic, fiul lui Bratul comis, vinde, pentru 5.400 de bani,
„6 pogoane și jumătate și 30 stânjini de ocină de la Rumceni” cumnatului său,
Ifrim iuzbașa, de aceea la 25 aprilie 1650 voievodul Matei Basarab întărește
cumpărătorului „să-i fie ocină dedină și de ohabă fiilor și nepoților și strănepoților
și de nimeni neclintit după porunca domniei mele”297.
Hrisovul lui Matei Basarab din 27 martie 1645 ne prezintă fapte
interesante privitoare la cei doi fii ai Bratului comis, Preda postelnic și Radu
armaș. Împrumutându-se la banul Radul Buzescu298 15 ughi, Radul armaș nu i-a
restituit în cinci ani astfel că au ajuns cu dobânda la 30 de ughi. Pentru a-și
recupera banii, banul Radu a trimis „oameni domnești” la Radul armaș, dar, pentru
că „au sărit” la ei, aceștia „nu s-au dat să-l tragă”. După aceea au trimis oameni la
Preda postelnic, care a „tras multă nevoie pentru el și multă cheltuială”, încât a dat
banului 51 de ughi, deși „el nimic dator n-au fost, ci tot pentru frate-său, Radul
armaș”. De aceea, domnul a dat Predii postelnic trei rumâni ai Radului, cu feciorii
și delnița lor, ca să-i ție, și dacă până la Sf. Ilie nu-i va da banii să fie ai lui, iar
Preda să nu aibă nici o treabă cu nici un datornic al Radului, „că sânt ei împărțiți
de multă vreme, ci să-și caute la Radul”299.
Același Stepan din Drăgoești dă un zapis, la 8 martie 1647, lui Preda, care
acum este armaș, fiul jupanului Bratul biv vel comis, pentru că i-a vândut, pentru
1.500 de bani, „o delniță undi-i sântu casele și din grădina lui Stoian, până în
curtea banului Apostol și până în vale”. Prin același zapis, tot „o dilniță di priste
vale” i-a vândut lui Preda, pentru 1.200 de bani, Mihnea, fratele lui Stepan.
Referitor la „curtea banului Apostol”, probabil ar putea fi a ginerelui Bratului
comis a cărui fiică era căsătorită cu acesta300.
Întrucât Preda armașul, fiul Bratului comis de la Uiești, a reclamat
domnului pentru moșia sa de la Gorgănași301 unde avea și jupâneasa Ioana a opta
parte care „să scoală de nu-ș ia partea ei, venitul dupre moșâie a opta parte, ci-ș ia
tot a treia parte de preste toată moșâia”, Matei Basarab poruncește, la 10 iulie
1647, lui Gherghie vistier, ispravnicul scaunului Bucureștiului, să se ducă acolo
„să le iai seama… și să aibă a-ș luoarea jupâneasa Ioana a opta parte venitul dupre
moșâie ce va fi și să socotească și dijma rumânilor în partea ei sau să le ia
dijmă”302.
Fiind luați de Dumitru din Oești să jure pentru niște zestre ce a dat acesta
fie-sii Tudora, Dumitrașco comis, fiul lui Mitrea pitar, și Preda armașul, fiul lui
Brat comis, prin zapisul din 16 ianuarie 1648 declară că „noi nu am putut jura, că

297 Ibidem, vol. XXXV, nr. 124, p. 154.

298 Radu Buzescu (II), mare ban ,1633 mart. 23 - dec. 29 (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 132).
299 DRH, B, vol. XXX, nr. 77, p. 104-105.
300 Ibidem, vol. XXXII, nr. 71, p. 83.
301 Gorgănașu, azi contopit cu orașul Balș, jud. Olt.
302 DRH, B, vol. XXXII, nr. 202, p. 219.

138
n-am știutu că i-au dat”303.
Tot pentru zestrea Tudorei, se ajunge la judecată înaintea lui Matei
Basarab care a dat lui Dumitru doi boieri ce au fost la tocmeală, Dumitrașco comis
și Preda armaș, „feciorul Bratului comis de Oești”, ca să jure că au dat zestre
rumâni și țigani, dar cum aceștia „n-au putut jura”, domnul, la 22 aprilie 1648, dă
Predei, ginerele lui Dumitru, și muerii lui „să le fie rumâni și cu toată partea lor
de moșii și țiganii”304.
Nu știm de când și de la cine avea Preda, „feciorul Bratului comis ot
Uești”, ocină în Steanca de Sus, jud. Ialomița, și cum a ajuns la Ghinea cojocarul
și la frate-său Franța neguțătorul pe care aceștia o vând, la 4 februarie 1651,
împreună cu alte părți de ocină în Steanca de sus și Steanca de Jos, lui Moise
spătarul305, pe care la 23 decembrie 1651 Matei Basarab le întărește
cumpărătorului306.

Fiica lui Bratul. Singurul document ce se păstrează privitor la fiica lui

Bratul comis, al cărui nume nu-l cunoaștem, este un zapis, din 20 decembrie 1634,
prin care jupâneasa Catrina din Rumceni și cu fiii ei vând jupânului Radului
vistier307 a patra pate din satul Indresăști308 și cu rumânii pentru 7.000 bani gata.
Înainte de a vinde, Catrina, „socotind noi că iaste mai volnic Albul sluger, feciorul
Mitrei pitar, zet Bratului comis a cumpăra”, a mers de l-a întrebat, dar acesta în
Divan „singur cu gura lui.. au mărturisit înnaintea acestor boiari, cum nu o va
cumpăra”, de aceea a vândut-o Radului vistier, care era părtaș pe altă parte de
sat309.
Albul clucer și sluger, feciorul lui Mitrea mare pitar (1628 mai 8-1629
septembrie 16) din Stănești, a fost ispravnic la construirea de către Matei Basarab
și doamna Elina a mănăstirii Plătărești310, în 1646, unde s-a și înmormântat311.

Domeniul lui Bratul mare comis. Deși își avea curtea la Uești, Bratul
mare comis a stăpânit moșii, rumâni și țigani la mare distanță de Argeș, în județele
Ialomița, Olt și Saac.
Primul hrisov ce se păstrează privind moșiile acestui boier datează din 13
noiembrie 1611 când voievodul Radu Mihnea întărește jupanului Bratul mare
comis și jupânesei lui Neacșa, „să le fie moșie în satul Uești jumătate și la satul

303 DRH, B, vol. XXXIII, nr. 17, p. 19.

304 Ibidem, nr. 96, p. 87.
305 Ibidem, vol. XXXVI, nr. 27, p. 25-26.
306 Ibidem, nr 274, p. 275-278.
307 Radul vistier al doilea Cocorăscul, mare medelnicer 1672 mai 14-1673 apr. 15, fiul lui Radu

Cocorăscul mare logofăt (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 155).

308 Indreșești, azi Andrășești, sat, com. jud. Ialomița.
309 DRH, B, vol. XXIV, nr. 419, p. 558.
310 Plătărești, sat, com. jud. Ilfov.
311 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 212.

139
Drăgoești și la satu Găneasa jumătate”. Aceste sate erau de „baștină” ale
călugăriței Anghelina, care avut doi băieți, Cărstea și Anania, și o fată, Doanca,
mama jupânesei Neacșa. Prin „așezământul” făcut de Anghelina cu Bratu, cei doi
frați urmau să țină două părți din aceste sate, iar jupâneasa Neacșa a treia parte.
Dar după moartea lui Anania, Anghelina a făcut al doilea „așezământ” „ca să fie
jupan Bratul mare comis și jupâneasa lui Neacșa cu unchi-său Cărstea, ca să fie
doi frați nedespărțiți peste toate mai sus zisele sate”312.
Prin hrisovul aceluiași Radu Mihnea, din 13 ianuarie 1613, voievodul
întărește jupanului Bratul mare comis, soției lui Neacșa și unchiului ei Cărstea „să
le fie lor satul Găneasa de lângă Olt”. Satul fusese al lui „jupan Preda banul cel
bătrân313… care în zilele răposatului Basarab voevod a căzut într-o mare nevoie,
dinspre niște turci pentru o datorie”, și de aceea a vândut satul doamnei Despina
a lui Neagoe Basarab, pentru 25.000 de aspri. Apoi doamna Despina a dat jumătate
din Găneasa vărului ei primar Stepan logofăt, iar cealaltă jumătate a dat-o
mănăstirii de la Argeș, dar în zilele „răposatului Alexandru voevod cel Bătrân,
bunicul domniei mele, călugării de la sfânta mânăstire de la Argeș au căzut în
spatele fiilor lui Stepan logofăt și așa au pârât domniei lui că tot satul Găneasa
este al sfintei mânăstiri de la Argeș, iar fiii lu Stepan logofăt să nu aibă ncio treabă
și niciun amestec”. Judecând „după dreptate și după lege”, domnul a dat fiilor lui
Stepan logofăt, Apostol, Anania și Cârstea, 12 boieri care au jurat că fiii au avut
miluire de la doamna Despina pentru jumătate din satul Găneasa.
În zilele lui Radu Mihnea, Bratul mare comis și soția sa Necșa a mărturisit
înainte domnului cu mulți boieri din jurul locului, de aceea domnul a dat lui Bratul
mare comis și soției lui, jupâneasa Neacșa „să-i fie lui ocină, dedină, ohabă lui și
fiilor și nepoților și strănepoților și de nimeni neclintit” jumătate din Găneasa314.
Dar Bratul mare comis avea moșii și în județe îndepărtate de satul unde-
și avea curtea, Uești. Astfel la 26 iulie 1626 Alexandru Coconul îi întărește „ocină
în sat, în Despicați, în județul Ialomița, însă partea unchiului său Bratul postelnic
din Romceani, partea lui toată”.
De asemenea, domnul îi întărește lui Bratul mare comis „în sat, la
Romceani, în județul Sac, însă casele și viile și cu pivnița și cu tot locul din jur”
care au fost ale jupaniței Stana, vara lui Bratul mare comis, fiica lui Bratul
postelnic, jupanița lui Ivan postelnic din Romceani. După ce în zilele lui
Alexandru Iliaș (1616-1616) jupanița Stana a murit, soțul ei Ivan postelnic a luat
altă jupaniță, pe Stoica, fiica lui Paraschiva logofăt din Drăghinești, și a ținut
aceste dedine „numai în silnicia lui, fără dreptate”.
După aceea, în zilele lui Alexandru Coconul, Bratul mare comis a avut
judecată în Divan pentru aceste dedine cu Ianachi, fratele lui Ivan postelnic și cu

312 DIR, XVII, B, vol. II (1611-1625), nr. 23, p. 19-20.

313 Preda Craiovescu, mare ban, 1520 apr. 10 - 21 iulie 4 (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 46).
314 DRH, B, sec, XVII. vol. II (1611-1615) nr. 135, p. 136-137.

140
fii lui Ivan, făcuți cu fiica lui Paraschiva logofăt, iar domnul a adeverit căci Ianachi
și nici fii lui Ivan n-au avut vreo treabă cu casele și viile, pentru că au fost de
moștenire ale Stanei, vara jupanului Bratul mare comis.
Prin același hrisov, din 26 iulie 1626, domnul îi întărește lui Bratul mare
comis ocină la Romceani, partea jupaniței Neacșa din Cioceni, mama jupaniței
Chera, și jumătate din partea jupaniței Maria, sora jupaniței Neacșa, mama
jupaniței Chera. Această ultimă ocină a fost de moștenire a jupaniței Neacșa
Groasa și a surorii sale, jupanița Maria, ce a fost dată zestre jupaniței Chera, fiica
jupaniței Neacșa Groasa.
În zilele voievodului Gavriil voievod (Gavril Moghilă aug. 1616, 1618-
1620 n. n.), Tanasie postelnic din Bărbătești, ginerele jupaniței Chera Cioceanca,
a vândut această ocină și cu vecinii lui Ivan postelnic din Romceani, pentru 6.000
de aspri și un cal înșeuat și înfrâiat.
După moartea lui Ivan postelnic, Bratul mare comis s-a judecat în divanul
lui Alexandru Coconul cu Ianachi, fratele lui Ivan, și cu fiii lui Ivan pentru partea
mătușii lor Chera Cioceanca. Judecând după dreptate și după lege, domnul a
hotărât ca Bratul să înapoieze asprii lui Ianache și fiilor lui Ivan pe ocina
cumpărată de la Tanasie postelnic din Bărbătești, pe care marele comis „au lepădat
toți asprii atunci în Divan, pentru că se cuvine să fie aceste ocine și dedine în mâna
dregătorului domniei mele mai sus-scris”, domnul rupând și cărțile aflate la
Ianache și la nepoții lui315.
Printr-un hrisov din 28 iunie 1629, Alexandru Iliaș voievod întărește
jupanului Bratul biv vel comis și jupânesei lui Neacșa, fata lui Apostol banul, „să
le fie moșie și rumâni la sat la Uești, sud Argeș, însă din partea lui Stepan jumătate
și din sat din Drăgoești jumătate i din sat din Ciofrângeni jumătate i din satul
Găneasa jumătate… cât s-ar alege și din țigani jumătate”.
În zilele lui Radu Mihnea, în leatul 7123 (1614-1615 n. n.), Bratul a
apucat pe Paraschiva, jupâneasa lui Stepan logofăt, și pe fiiu-său, Cârstea logofăt,
„pentru multe scule și ferecături și haine ale jupanului Apostol banul, tatăl
jupânesii Neacșii, preț de 150.000 aspri”
Neavând de unde să dea „acele scule și ferecături și haine, căci au fost
mâncate și răsipite și prăpădite”, jupâneasa lui Stepan, Paraschiva călugărița, și
fiul ei Cârstea, au înfrâțit pe jupan Bratul biv vel comis și pe jupâneasa lui Neacșa
„preste țigani și preste toate moșiile lui Stepan logofăt… ca să fie doi frați cu
Cârstea logofăt”.
După moartea Paraschivei călugărița, Cârstea logofăt, în zilele lui Gavril
Moghilă (1618-1620 n. n.), a „rădicat pâră și s-au pârât”, iar domnul a dat din
Divan patru boieri ca să caute dreptatea și ei „așa au tocmit ca să înparță tot în
doao cu Cârtstea logofăt și moșiile și țiganii și rumânii”.
Nevrând „să stea pe tocmeala acelor 4 boiari”, Cârstea s-a judecat a doua

315 DRH, B, vol. XXI, p. 247-249.

141
oară în Divanul lui Gavril Moghilă care a dat iar patru boieri, printre care „din
Cepari, Stanciul logofăt și din Șuici Dumitru vătav”, care au hotărât „ca să înparță
în doao și țiganii și rumânii și tot ce ar fi”.
Dar nici de data aceasta Cârstea logofăt „n-au vrut să să lase pre acea
tocmeală” și a mers a treia oară înaintea domnului Moghliă, dar cei patru boieri
aleși „au judecat și i-au tocmit cu sufletele lor ca să înparță tot în doao. Și au rămas
Cârstea de judecată”.
După plecarea lui Moghilă, în a doua domnie a lui Radu Mihnea (1620-
1623 n.n.) Bratul biv vel comis a avut iar pâră la marele Divan cu Cârstea,
hotărându-să și atunci, „să înparță în doao și țiganii și rumânii, partea lui Stepan
logofăt”.
După moartea Cârstii și a Neacșii, Stanciul și Caplea, feciorii Cârstii
logofăt, și Dumitru, ginerele acestuia, au ridicat pâră înaintea domnului „ca să
scoață pe Bratul comis dintru aceste mai sus-zise moșii din toate, să nu-i dea
nimica”, dar prin cartea din 28 iunie 1629, Alexandru Iliaș hotărăște ca Bratul „să
înparță cu feciorii Cârstii logofăt și cu ginerele lui Dumitru tot în doao… și să-i
fie lui moșiia și rumânii și țiganii de baștină și ohabnici”316.
În timpul lui Radu Mihnea, când a „fost cursul anilor 7124” (1615-1616
n.n), Bratul cumpărase, „cu bani gata”, partea de ocină din Bărăști, cu toți rumânii,
a lui Nedelco sluger, pe care apoi, pentru că „nu mi-au fost cu pace”, i-a dat-o
înapoi, primind de la acesta partea sa din Crușov317, care era „de moșie a jupânesei
Radei”, soția slugerului. La 25 iunie 1628 voievodul Alexandru Iliaș întărește lui
Bratul fost mare comis „satul Crușovul tot, cu tot hotarul, și cu tot venitul și cu
toți rumânii” și să fie volnic a lua dijma de pâine de la toți „oamenii cene va fi arat
pre acea ocină”318.
La puțin timp după întărirea domnească, Bratul vinde jupanului Trufanda
mare vistier, la 10 mai 1629, partea sa de „ocină de în sat de în Crușov… și cu
rumânii… de în șăzutul satului de pretutindenilea și dupre tot hotarul cât sa va
alege”, pentru 12.000 bani, vânzare care s-a făcut „înnaintea domnu nostru și de
înnaintea tuturor boiarilor de în Divan marii și mici, și cu știrea tuturor megiiașilor
de în sus și de în jos”, mulți semnând în zapisul de vânzare.
De asemenea prin acest hrisov domnul îi întărește jupanului Bratul mare
comis o țigancă cu două fiice, în urma unui schimb cu Neagoe din Procică, și o
altă țigancă, în urma altui schimb cu Ivașco postelnic din Bălotești319.

316 Ibidem, vol. XXII, nr. 313, p. 602-605.

317 Crușovu, sat, com. Brastavățu, jud. Olt.
318 DRH, B, vol. XXII, nr. 116, p. 255.
319 DRH, B, vol. XXII, nr. 268, p. 504-506.

142
 Boierii Drugănescu. O altă familie de boieri care și-a legat numele de
Oești este Drugănescu, deși nu este originară din Argeș.
Încă din 1899 au existat preocupări pentru aducerea ei în atenția
iubitorilor de istorie, astfel că Octav Lecca fixează începuturile familiei pe la
1523, când trăia postelnicul Drăgan din care „coboară această veche familie
boerească din Valachia”, după care menționează pe acei reprezentanți ai ei care
au deținut dregătorii în secolul al XVIII-lea320.
Familia Drugănescu figurează în volumul VI al prestigioasei lucrări
coordonată de Dim. Mihai Sturdza unde se prezintă și un arbore genealogic321.
Într-adevăr Gavril Drugănescu la 1 decembrie 1721 este menționat ca vel
căpitan de Slatina și în iulie 1723 vel vornic de Târgoviște, iar Scarlat Drugănescu
este: vel șetrar la 10 iunie 1767, vel serdar între 1777 oct. 19- 3 iulie 1778 și vel
stolnic 1784 martie 6 - aprilie 20322.
În anul 1829 despre paharnicul de 50 ani Grigore Drugănescu se menționa
că este născut în București, fiind fiul clucerului Scarlat Drugănescu, că „șade în
Pitești, are o pereche de case în Pitești și 2 moșii la Oești și o moară și o vie în sud
Mușcel”323.
Născut în 1779, Grigore este unul din cei 11 copii ai unui Scarlat, mort la
7 februarie 1796, iar fratele său Gheorghe, căsătorit cu Maria (Marghioala Belu),
a construit în 1822 cula din Retevoiești care s-a ruinat în ultimii ani324.
Arhondologia din 1837 consemnează un Dumitrache Drugănescu ca
paharnic la 31 dec. 1836, mort la 31 dec. 1836, pe Iancu Drugănescu serdar la 1
ian. 1840, mort la 2 noiembrie 1851, și pe Nicolae Drugănescu, pitar la 23
aprilie 1846325.
În anul 1838 trăia în Pitești, în Vopseaua neagră Nae Drugăneascu, văduv
de 34 de ani, proprietar, care nu avea decât 2 cai, desigur pentru caleașcă,
două slugi și șapte robi țigani, din care unul era chirigiu, unul bucătar, o
bucătăreasă ș. a.326.

320 Oc. G. Lecca, op. cit., p. 513.

321 Familiile boierești…, vol. VI, Editura Corint Books, 2017.
322 Theodora Rădulescu, op. cit., p. 1, 26, 319, 454, 459, 668.
323 I. C. Filitti, Catagrafia 1829…, p. 308.
324 Familiile boierești…, vol. VI, p. 236-237.
325 Arhondologia 1837…, p. 89.
326 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, , p. 124.

143
 Biserica din Oești, vedere nord-vestică.
Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Având moșie la Oești, boierii Drugănescu construiesc aici o biserică,

pisania din 20 iunie 1840, scrisă cu vopsea, retușată, într-o nișă deasupra ușii de
intrare are conținutul:
„† Întru slava sf. Troițe și întru cinstia și lauda sf. Erarh Nicolae s-au zidit
din temelie această s. beserică și s-au înpodobit, precum să vede, de dumnealor,
Grigorie Drugănescu vel paharnic și soțiia d. Mariia Drugănească și fii dumnialor
Dimitrie, Ana, Saftica, Domnica, Costandin, în zilele preaînălțatului nostru domn,
Io Alecsandru Dimitrie Ghica voevod, cu blagosloveniia priaosf. chiriu, chir
Ilarion episcop al Argeșului, iar ostenitori acestui sf. lăcaș au fost dumnealor j.
Costia, j. Leondie, j. Chiruș și fii dum. Vasilie, Chiriiac; și au luat sfârșit la leat
1840 iunie 20”327.

327 C. Bălan, Inscripții…, p. 361.

144
 Pisaniile bisericii din Oești. Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Pe peretele de la proscomidie se
află pomelnicul ctitorilor, vii și morți,
care poate ajuta pe cei ce vor alcătui
arborele genealogic al familiei, iar pe
peretele de vest al pronoasului se află
portretele ctitorilor, cu inscripții
retușate: „dumnealui paharnicu
Grigorie Druganescu”, „dumneaei
cocoana Maria Drugăneasca”328.

Pomelnicul ctitorilor din

proscomidia bisericii din Oeşti.
Fotografie, Doru Căpătaru,
10 octombrie 2017.

328 Ibidem, p. 360-362.

145
 „Costandin Panteleimon zograf”.
Fotografie, Doru Căpătaru,
10 octombrie 2017.

Ctitorii bisericii din Oești, după tabloul votiv de pe peretele vestic al pronaosului.
De la stânga: „dumnealui paharnicu Grigorie Drugănescu cu dumneaei cocoana
Maria Drugăneasca”. Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

146
 9. BOIERII RĂTESCU.

Deși timp de aproape trei secole, din secolul al XVI-lea până în prima
jumătatea celui de al XIX-lea, boierii Rătescu au fost prezenți în viața social-
economică, politică și culturală a județului Argeș, cu excepția lui Octav George
Lecca care le acordă câteva rânduri în lucrarea sa329, nimeni nu s-a străduit pentru
a le reda viața și activitatea acestora, chiar dacă în arhive se păstrează o bogată
informație documentară.
Dacă în secolul al XVI-lea, potrivit lui Lecca, sunt atestați un Vintilă
paharnic, în 1585, și un Stanciu, în 1595, începând cu secolul al XVII-lea,
mențiunile despre ei, atât în hrisoave cât și în zapise, se înmulțesc, putându-se
stabili și anumite grade de rudenie între ei. Printre martorii care au semnat un zapis
prin care jupan Bratul mare comis schimbă un loc în Uești cu Stepan s-au aflat și
Albul paharnic și Ivașco din Rătești, menționați în hrisovul lui Alexandru Coconul
din 1624 iunie-august330.
Printre cei care, la 20 aprilie 1629, apar ca martori în zapisul prin care
moșnenii din Negrași331 și Răuzești332 se vând rumâni lui Trufanda mare vistier se
află și „ot Rătești, Muja și să bratii ego Tudor”333.
În 1629 aprilie-iulie 20 voievodul Alexandru Iliaș întărește lui Dumitru
Dudescu al doilea vister ocine și rumâni, printre martori fiind „și din Rătești,
Ivașco și Tudor stolnic”334.
La 10 ianuarie 1629, când Alexandru Iliaș întărește lui Gherghe vătaf de
postelnicei ocină la Dobrești, printre boierii martori se află și „Tudor Rătescul”,
fiind pentru prima dată când satul de origină apare ca nume de familie335, iar în
hrisovul lui Leon Tomșa, din 18 aprilie 1630, apare și cu dregătoria „și din Rătești,
Tudor logofăt”336.
Un zapis din 25 iulie 1630, prin care Dobromir pârcălab și jupâneasa lui
Maria vând lui Dumitrașco mare vistier (Dumitrașco din Bogdănei n.n.) ocină în
Bereni, ne menționează, în afară de Tudor, un alt frate al lui Muja, pentru că printre
boierii care au stat mărturie s-u aflat „i Muja și brat ego Ivașco ot Rătești”337, iar
în cel din 12 mai 1630, prin care Stanciu logofăt și Oancea se înțeleg cu egumenul
Nicodim de la mănăstirea Valea, ca martori au fost „i ot Rătești, Muja și
Antonie”338.

329 Oc. Lecca, op, cit., p. 520-521.

330 DIR, B, sec. XVII, vol. IV (1621-1625), nr. 432, p. 421.
331 Negrași în jud. Vlașca, astăzi sat și comună în jud. Argeș.
332 Răuzești, sat lângă Negrași, jud. Argeș, astăzi dispărut.
333 DRH, B., vol. XXII, nr. 232, p. 478-479.
334 Ibidem, nr. 254, p. 481-486.
335 Ibidem, vol. XXII, nr. 207, p. 410-414.
336 Ibidem, vol. XXIII, nr. 86, p. 156-160.
337 Ibidem, nr. 133.
338 Ibidem, nr. 86, p. 156-160.

147
 Într-un hrisov din 2 aprilie 1646, prin care domnul Matei Basarab întărește
mănăstirii Cobia 9 pogoane vie în Dealul Cătunului, din jud. Mușcel și Pădureț,
se menționează că printre cei șase boieri și megieși desemnați de domn să judece
pricina s-au aflat și „Antonie și Ivașco vornic din Rătești”339.
Acest Ivașco se află printre 12 boieri hotarnici care la 20 mai 1646
hotărnicesc moșia de la Găiești cumpărată de la Udrea de Stroe mare vistier340, iar
la 30 iunie 1647, printre boierii adeveritori ai lui Badea din Cerbureni, se află și
„Ivașco vornic Rătescul”341.
La 3 martie 1653 Matei Basarab dă un hrisov lui Tudoran paharnic, fiul
lui Iane paharnic din Aninoasa, ca să-și ia o copilă de țigan, Voica, făcută de
țiganul lui, Mihăilă, cu Neacșa, țiganca lui Antonie din Rătești. Deși Tudoran i-a
dat lui Antonie altă țigancă pentru țiganca lui, copila a rămas la Antonie. După
moartea lui Antonie, jupâneasa și copii lui au vândut această copilă lui Ivașco
vornic din Rătești, de aceea Tudoran s-a judecat cu acesta înaintea lui Matei
Basarab care la 3 martie 1653 a hotărât „să-i lepede Tudoran paharnic lu Ivașco
vornic banii îndărăt” și să ia copila342. Prin zapisul din 1 martie 1653 Ivașco
Rătescu vornic adeverise că a primit de la Tudoran paharnic 20 ughi pentru copila
Neacșei țiganca343. Dar Ivașco nu s-a împăcat cu hotărârea și, zicând „cum easte
el mai volnic să o ție”, a venit la judecată înaintea lui Constantin Șerban care prin
hrisovul, din 21 iunie 1654, dat lui Tudoran a hotărât „să-ți ție el această copilă cu
bună pace, pentru că să mai cade să o ție el, că sântu părinții la dânsul”344.
Deținători de demnități și proprietăți, boierii din Rătești urcă pe treptele
societății și prin înrudirile pe care le fac, de regulă cu semeni de pe aceeași treaptă
socială, locuind în localități aflate la mare distanță de Rătești. Astfel, Drăghici,
fiul lui Muja din Rătești, se căsătorește cu Neacșa, fiica lui Ivan paharnic din
Băjești, localitate în județul Mușcel, la circa 40 de km de Rătești.
Nu știm dacă Drăghici a rămas în Rătești sau s-a stabilit la Băjești, dar îl
găsim prezent în societatea vremii făcând diferite tranzacții. Astfel la 1 martie
1647345 Drăghici și jupâneasa lui Neacșa vând un rumân unchiului lor, marele
logofăt Radu din Cocorăști346.

338 DRH, B., vol. XXIII, nr. 98, p. 178-179.

339 Ibidem, vol. XXXI, nr. 78, p. 90.
340 Ibidem, vol. XXXI, nr. 150, p. 163.
341 Ibidem, vol. XXXII, nr. 195, p. 214-215.
342 Ibidem, vol. XXXVIII, nr. 64, p. 76.
343 Ibidem, nr. 62.
344 Ibidem, vol. XXXI, nr.
345 Ibidem, vol. XXXIX, nr. 23, p. 277-278.
346 Radu Cocorăscu I, boier favorit al lui Matei Basarab, deținând dregătoriile de mare vistier și mare

logofăt. O soră a sa, Neaga, a fost căsătorită cu Ivan paharnic, fiul lui Dragomir mare pitar din Băjești
(N. Stoicescu, Dicționar…, p. 153-154).

148
 Același Drăghici, cu jupâneasa lui Neacșa, prin zapisul din 13 noiembrie
1646 vând lui Mareș logofăt, boier care va ajunge printre marii dregători ai țării,
cu voia soacră-si, jupâneasa Neaga, un rumân din Băjești, Cârstea Capotă cu cei
patru fii ai săi, pentru 13.000 bani. Pentru a putea intra ca proprietar în Băjești,
Mareș logofăt s-a înfrățit cu Drăghici care pentru frăție i-a dăruit un postav bun,
de 80 de ughi. Printre cei care au fost martori la încheierea zapisului au fost
Melhisedec, egumenul mănăstirii Câmpulung, ca și fratele lui Drăghici,
Danciul347.
După moartea lui Drăghici, soția sa Neacșa s-a căsătorit cu Cârlan
comisul, care s-a pârât în Divan cu Mareș, pe motiv că Drăghici a vândut rumânul
fără știrea ei. Pentru a judeca după dreptate și după lege, domnul a dat lui Cârlan
12 boieri ca să jure, dar cum aceștia, „când a fost la zi și la soroc, iar ei nicicum
nu au putut să se apuce de lege, ca să jure”, prin hrisovul din 1655 post septembrie
30 voievodul Constantin Șerban îi dă lui Mareș să țină rumânul348.
Prezenți în viața societății, boierii Rătescu participă la diferite evenimente
mondene. Astfel în zapisul din 25 martie 1648 prin care popa Lăudat din Hințești
dă nepoatei sale, Hrizica, la botez doi stânjeni ocină se menționează că „au fost la
botez… Tudor vornicul ot Rătești”349.
La sfârșitul secolului al XVII-lea în viața politică și economică a
Argeșului se afirmă doi boieri din Rătești, Luca și fratele său Tudor, atât prin
legăturile de rudenie pe care le aveau, cât și prin moșiile pe care le cumpără în
județele învecinate, cum sunt Mușcelul și Teleormanul.
Știutor de carte, Luca scrie la 14 noiembrie 1669 un zapis pe care Tudorie
paharnicul și fratele său Papa postelnic, feciorii lui Arvat spătarul, îi dau vărului
lor Radul vătaf de aprozi, fiul lui Tudor clucer ot Izvor, prin care-i vând partea lor
de moșie din Siliștea, jud. Teleorman. În finalul zapisului se află mențiunea: „Și
am scris eu Luca log. Rătescul”350.
Două zapise, din 1697, ne informează că cei doi frați, Luca și Tudor, erau
finii lui Șerban sluger Știrbei351. Acest lucru n-a împiedicat ca între naș și fini să
se ajungă la conflicte pentru stăpânirea unor delnițe din Dealul Piteștilor, de la
Cătun, din jud. Mușcel. În anii 1688-1689 cei doi frați cumpăraseră 9,5 delnițe și
vii părăsite la Cătun de la jupâneasa Marica, soția lui Ivașco II Băleanu și de la
fiul acesteia Grigorie. Ca ginere al lui Ivașco II Băleanu, Șerban sluger a vrut „să

347 D. R. H., B, vol. XXXI, nr. 324, p. 351-3252.

348 Ibidem, vol. XL, nr. 239, p. 230-233
349 Ibidem, vol. XXXIII, nr. 68, p. 59.
350 ANIC, fond Mănăstirea Glavacioc, XII/1.
351 Șerban sluger era fiul lui Radu Știrbei, mare dregător din secolul al XVII-lea (mare jitnicer, mare

serdar, mare comis), mama sa, Ilinca, fiind soră cu mama voievodului Constantin Brâncoveanu.
Șerban sluger a fost căsătorit cu Stanca, fiica lui Ivașco II Băleanu, fiul lui Gheorghe Băleanu
mare ban, ctitorind împreună schitul Didești din județul Teleorman (vezi: N. Stoicescu, Dicționar…,
p. 247).

149
ne lepede banii, fiindu dumnealui mai volnic”. Cum cei doi fini, care știau că
„aceaste moșii se trag despre neamul nostru și despre strămoaș noastră Boloșina
noi n-am vrut să ne luom banii”, astfel că s-a ajuns la judecată înaintea domnului.

Zapisul scris la 14 noiembrie 1669 de Luca log. Rătescul.

150
 Pentru a afla adevărul, domnul le-a dat „legea țărăi ca să jurăm”, dar
ajungând în biserică „noi, ca pentru să nu jurăm, ne-am voit și ne-am înpăcat cu
dumnealui Șărban sluj. ca să ținem aceaste dealnițe de moșii din doao”, ca și viile
părăsite, „iar să fie de în doao”. Cu ocazia împăcării, fiecare parte a dat câte un
zapis, la 14 februarie 1697352, semnat de mari boieri ai vremii353. În zapise se mai
prevedea că dacă Șerban sluger ar vrea să vândă cele 4,5 delnițe să nu le poată da
la frații și nepoții săi, ci numai „la nepoții Băleanului și neamul Băleanului să fie
volnic a le cumpăra…, iar când n-ar vrea neamul Băleanului să cumpere să fim
iar noi volnici să le luom aceste dealnițe și cu vii părăsite”.
Din porunca domnului, „ca să căutăm și să alegem și să hotărâm moșiia
Călineștilor toată, partea clucerului Costandin Știrbei354, ce are de moștenire și de
cumpărătoare, de către Luca vt. vist și de către frate-său Tudor și de alți Rătești”,
doi mari dregători, Diicul vel logofăt (Rudeanu n.n.) și Radu Golescu vel logofăt,
împreună cu alți 12 boieri, s-au strâns și au ales astfel că în hotărnicia din 11
octombrie 1698 clucerul urma să ție 20 de delnițe, iar Răteștii patru delnițe355.
Probabil că în virtutea relației naș-fin, după ce moșia Călineștilor a
Știrbeilor din județul Mușcel s-a hotărnicit de cea a Răteștilor, care au rămas cu
„moșie foarte puțină și neavând unde să hrăni”, la 12 octombrie 1698, la
rugămintea lui Diicul vel logofăt (Rudeanu n. n.), Costandin Știrbei biv vel clucer
dă o scrisoare „finului Lucăi vistiiariul” prin care „i-am lipit partea lui dă moșăe
lângă moșăia mea, numai partea lui, însă dealnițe 2, ca să să hrăneasccă pe moșăia
noastră, cum s-au hrănit și păn acum, și să trăim cu toți, cum am trăit și păn
acum”356.
Luați, din porunca domnească, de către Șerban sluger Știrbei și de
mănăstirea Brădetul ca să aleagă partea acestora de cumpărătoare și de moștenire
din Dealul Cătunului de la Călinești de către Luca vtori vistier și frate-său Tudor
din Rătești, Diicul vel logofăt (Rudeanul n.n.) și Radul Golescu vel comis
împreună cu alți 12 boieri357, s-au strâns cu toții și au constat că moșia de jos era
cu pădure, „iar cea den sus mai bună, mai cu cămpii și mai dă hrană”.
Dând „voe Lucăi vistiiar și frăține-său, lu Tudor, ca să-ș ia unde le va fi
voia”, aceștia, „cunoscând că iaste moșiia cea den sus mai bună și mai de hrană…,

352 ANIC, fond Achiziții noi, CII/40, 41.

353 Semnatarii au fost: Stroe vel vornic (Leurdeanu n.n.) Diicul Rudeanul vel logofăt, Șerban vel
vistier, Mihai Cantacuzino vel spătar și Ianache Văcărescu vel agă.
354 Constantin Știrbei, frate cu Serban sluger, a fost unul din marii dregători (mare sluger 1689 ian.

26-1690 mart. 8, mare comis 1690 apr. 2-1692 iun. 15, mare clucer 1692 iul. 5-1695 mart. 9, 1703
mart. 1-1706 oct. 24, mare ban 1707 mart. 18-1715 nov. 9) ai lui Constantin Brâncoveanu cu care
era rudă, pentru că mama sa, Ilinca, era soră cu Stanca, mama domnului, dar fiind, „cam lung de
unghii”, după vorba cronicarului, a avut mult de pătimit (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 248).
355 ANIC, fond Achiziții noi, CII/43.
356 ANIC, fond Achiziții noi, CII/44.
357 Printre acești boieri care semnează „manu propria” erau și câțiva din Pitești: Arsenie piteșteanul,

Duminică piteșteanul, Martin din Pitești.

151
ș-au luat partea cea den sus despre casele lor”. De aceea, hotarnicii le-au dat, prin
cartea de hotărnicie din 15 octombrie 1698, „această parte de moșie den sus,
despre casele lor, însă dealnițe 6,5”.
De asemenea, hotarnicii au mai dat celor doi frați, din partea lui Șerban
sluger și a mănăstirii Brădetul: „vinăriciul unii vii înfundate ce iaste a Stoicăi,
cumnatul lui Tudor… vinăriciul unii vii, iar înfundate, a lui Stan Șovelii, ce sînt
aceste vii aproape de hotarul lor…, un loc de vie înfundat care iaste în țâlfa de
lângă hotarul Vițicheștilor”. În hotărnicie, boierii hotarnici menționează că
„aceaste vii de vinărici și loc de vie le-au dat Șerban slujer pentru multă rugăciune
a lor”358.
Hotărnicindu-se moșia Călineștilor a lui Costandin Știrbei vel ban de a
finului său Luca vistierul, moara cu cupe de pe apa Râncăciovului, făcută de Luca,
a căzut pe moșia marelui ban. Rugându-se ca să-i dăruiască vadul de moară pe
care făcuse moara, marele ban, „știindu-l că este al nostru și mai denainte din
tinerețe și aflăndu-se către noi cu faceri de bine”, îi dăruie la 5 martie 1709 „acest
vad de moară dintr-această apă…. ca să-l stăpănească cu bună pace”359.
Ajungând proprietar în Cătun, Luca vistier intră în litigiu cu alți vecini,
astfel că la 10 iunie 1712 voievodul Constantin Brâncoveanu îi trimite o poruncă
în urma jalbei pe care Radu Dudescu mare paharnic o trimite domnului. Din
porunca domnească aflăm că marele paharnic cumpărase de la Șerban sluger
Știrbei niște delnițe, iar acum Luca vistier „te-ai sculat tu de ai stricat hotarul acela
și înpresori dumneata dealnițile dumnealui, încă te scoli să iai și vinărici”. De
aceea, domnul îi poruncește: „să nu te mai scoli să le înpresori, că apoi vei păți
rușine”, cerându-i să vină la Divan să se judece, căci, „nici viind de față, să știi că
voi trimite domniia mea om domnesc de te va duce făr de voia ta și vei da și
treapăd”360.
La 11 ianuarie 1692 Matei ceaușul, fiul șătrarului Pătrașco Bălăceanu
vinde lui Luca vtori vistier toată moșia satului Plosca, județul Teleorman, de 1000
de stânjeni, pentru 337,5 taleri, „care moșie mi-au fostu și mie de cumpărătoare
de la văru-mieu Theodosie călugărul361 ce s-au chemat pre mirenie Tudoran
cliucer”362.
Din păcate nimeni nu a cercetat viața și activitatea boierilor Rătești în
secolele XVIII-prima jumătate a secolului al XIX-lea, documentele păstrate,
destul de numeroase, oferind posibilitatea de a reconstitui rolul acestui neam în
istoria noastră.

358 ANIC, fond Achiziții noi, CIII/45.

359 BAR, doc. ist., CMLXIX/11.
360 ANIC, Achiziții noi, CIII/52.
361 Tudoran Vlădescu II din Aninoasa, mare pitar, mare stolnic, mare clucer, călugărit sub numele

de Teodosie, ctitorul mănăstirii Aninoasa (1677) din județul Mușcel, unde este înmormântat, și al
schitului Detcoi (N. Stoicescu, Dicționar…, p. 256)
362 ANIC, fond Achiziții noi, CVII/19.

152
 Ca urmare a căsătoriilor sau a proprietăților pe care le aveau în alte
localități, unii dintre boierii Rătescu își părăsesc locul de baștină și se stabilesc în
alte sate, unde-și construiesc case, dar și biserici, ca să le servească de necropolă.
Înainte de a prezenta bisericile ridicate în noile lor reședințe de către unii
boieri Rătescu, se cuvine să ne oprim asupra celei din satul natal.

Biserica din Rătești. Construită în 1732, biserica a fost refăcută de

Grigore Rătescu în 1839, reparată și zugrăvită în 1909363. Potrivit inscripției de pe
piatra de mormânt din 1840, ctitorul Grigore Rătescu, după ce a construit lăcașul
în 1839, a murit în anul următor la numai 35 de ani.
În incinta lăcașului, la nord de biserică, se aflau până în 1994, două pietre
de mormânt, una din 1733, în dreptul naosului și alta, din 1840 în dreptul
pronaosului. După 1994, cele două pietre au fost așezate pe un postament, la nord-
vest de biserică, dar expunerea lor neprotejată va dăuna stării lor de conservare.
Sperăm ca instituțiile județene care se ocupă de monumentele istorice să ia măsuri
urgente pentru protejarea lor.

Biserica din Rătești, reclădită în 1839 de boierul Grigore Rătescu.

Vedere din nord-vest. Fotografie, Spiridon Cristocea, 2018.

363 N. Stoicescu, Bibliografia…, vol. II, p. 532.

153
 Postament cu pietrele de mormânt ale boierilor Rătești, reașezate după 1994: stânga,
a lui Grigore Rătescu, din 27 decembrie 1840, mort la 35 de ani; dreapta,
a lui Barbu Rătescu, fiul lui Dumitrașcu sluger, din 1733 după aprilie 5 - 1735.
Fotografie, Spiridon Cristocea, 2017.

Piatra de mormânt, din 1733 după aprilie 5-1735, cu dimensiunile 168/79

cm, are următorul text:
„Cu mila lui Dumnezău, aci suptu acistă piiatră iaste prestăvitulu și
răposatul robul lui Dumnezău Barbu Rătescu sin Dumitrașco slugeru, ce s-a
prăstăvit în zilile preluminatului domnului nostru, mării sale Gligore Ghica
voevod și este cu fiica lui, Mariia, Dospina, Vitorie și fiu lui, Andreia; și
Dumnezău să-i iarte. Și au fost ostenitoru Mihai vtori comis sin Barbul Rătescul;
leat 724…”364.
A doua piatră de mormânt, cu dimensiunile 155/79 cm, din 1840
decembrie 27, are textul.
„Oomeniloru, toți câți la acestu mormânt priviți din urmă așa să grăiți:
Dumnezeu să erte pă răposatu Grigore Rătescu ale căruea oase suptu această
pieatră să odihnește, care numai în vârstă de treizeci și cinci de ani s-au aflat și
către Domnu s-au mutat, după ce ca un ctitor acestu sfânt lăcași au săvârșit, la unu
anu au dat ovștescu sfârșit, în leat 1840, luna dechevrie 27”365.

364 Ilizibil.
365 C. Bălan, Inscripții…,p. 403.

154
 Biserica din Borlești. Un alt sat în care s-a stabilit un boier Rătescu este
Borlești, aflat la circa 25 km de Pitești, pe șoseaua spre Curtea de Argeș. Aici, în
1753, Toma Rătescu a construit o frumoasă biserică ce se păstrează și astăzi. În
formă de navă, biserica se compune din altar, naos și pronaos, cu turla pe pronaos.

Biserica din Borlești, vedere nord-vestică.

Fotografie, Doru Căpătaru, 27 octombrie 2017.

Pisania pe ancadramentul de piatră de la ușa de intrare are următorul text:

„† Această sfântă și dumneziască biserică unde să cinstește hramul Sfântului
Nicolae easte zidită și înfrumusițată în zilele domnului nostru Ion Costandin
Racoviță voevod de dumnelui jupan Toma Rătescu biv vel șatrar sin jupan
Ianache, pentru a dumnealui și a niamului dum. pomenire, când au fostu cursul
anilor 7261 av. 15, 1753”.

155
 Tot Toma Rătescu a înzestrat
ctitoria sa cu un clopot, confecționat în
1758, ce are inscripția:
„Acest clopot iaste făcutu de
dumnealui Toma Rătescu biv vel șăt. și
s-au închinat sfinti bisearici de la
Borlești pentru pomenire; mai 1, leat
1758”366.

Pisania bisericii din Borleşti.

Tabloul votiv cu ctitorii bisericii din Borlești de pe peretele vestic al pronaosului.

Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

366 Ibidem, p. 125-126.

156
 Biserica din Găleșești. În acest sat, ce face astăzi parte din comuna
Budeasa, în 1751 Gheorghe Rătescu a edificat o biserică compusă din altar, naos
și pronaos, cu turla pe pronaos.

Biserica din Găleșești, vedere sud-vestică.

Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Pisania pe o piatră fixată pe peretele de est al pronaosului, deasupra

intrării în naos, are textul:
„Cu mila și cu ajutoru Fiului și cu îndemnaria priasfântului Duhu. S-au
zidit această sfântă și dumnezeiască beserică întru cinstia și hramul Sfântului
Necolae, în zilele preaînălțatului domnu Io Grigorie Ghica voevod cu toată
cheltuiala, den temelie, de robii lui Dumnezeu jupan Ghiorghie Rătescul biv vel
sluger, jupâneasa Mariia, coconi Toma, Catrina, părinți Enache, Catrina pentru a
dumnealor pomenire în veci, amin; 1751 ‹leat› 7259”367.
Catagrafiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea menționează pe
unii din boierii Rătescu ca locuind în diferite localități. Astfel, în 1829 pitarul
Nicolae Rătescu, născut la Borlești, de 65 de ani, fiu al serdarului Dumitrache
locuia în Pitești având 2 perechi de case, 2 moșii și o vie.

367 Ibidem, p. 325-326.

157
 Tot în Pitești locuia pitarul Alecu Rătescu, 64 de ani, fiu al aceluiași serdar
Dumitrache, ce avea 2 perechi de case și 3 moșii368.

Ctitorii bisericii din Găleșești, după tabloul votiv de pe

peretele vestic al pronaosului. De la stânga: „jupan Costandin, jupan Toma sin ego,
jupan Gheorghie Rătescu vel clucer, jupanița ego Mariia, cocoana Safta, cocoana
Marica”. Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

Membri ai familiei ctitorilor, după pictura de pe peretele de nord al

pronaosului bisericii din Găleșești. De la stânga: „jupanița ego Bălașa, Costandin,
Gheorghie, jupan Toma vel șetrar”. Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

368 I. C. Filitti, op. cit., p. 309.

158
 Arhondologia din 1837 cuprinde mulți reprezentanți ai acestei familii, dar
nu știm dacă erau din Răteștiul din jud. Argeș sau din cel din jud. Buzău. Cu toate
acestea îi prezentăm așa cum sunt menționați: Constantin Rătescu, devenit serdar
la 31 decembrie 1836; Gheorghe Rătescu, devenit pitar la 30 august 1839,
menționat serdar la 1850; pitarul Gheorghe Rătescu, devenit serdar la 24 aprilie
1850; Ioan Rătescu, devenit pitar la 9 aprilie 1842; Ioan Rătescu, devenit
praporgic la 23 aprilie 1846; Nae Rătescu, devenit pitar la 15 aprilie 1845; Nicolae
Rătescu, devenit pitar la 31 decembrie 1836; pitarul vechi Nicolae Rătescu,
devenit serdar la 12 aprilie 1852; Pavlache Rătescu devenit pitar la 11 aprilie 1844,
menționat serdar în 1855; Pavlache Rătescu, pitar, devenit serdar la 17 august
1855; Petre Rătescu praporgic, devenit parucic la 13 octombrie 1852; Teodor
Rătescu, parucic, devenit căpitan la 29 septembrie 1857; Teodor Rătescu, devenit
praporgic la 20 iulie 1841 menționat parucic în 1850369.
În anul 1838 în Vopseaua neagră a Piteștiului locuiau următorii: Naie
Rătescu, 32 ani, căsătorit cu Licsandra, 20 de ani, boier fără caftan, proprietar,
având 30 pogoane porumb, 7 cai, 6 boi, 3 vaci, 6 râmători, cu 3 slugi și 4 robi
țigani, din care unul era grădinar, unul vizitiu, unul bucătar și unul slujea în casă.
Cel de al doilea, Nicolae Rătescu, de 80 de ani, pitar, proprietar, cu 2 cai, avea 5
slugi și 2 robi țigani370.

369 Arhondologia 1837…, p. 149.

370 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 106, 124.

159
160
 10. BOIERII TIGVEANU.

Veche familie boierească, Tigvenii nu s-au bucurat de atenția

cercetătorilor spre a cunoaște locul și rolul în istoria Argeșului și a țării.
În satul Bălteni, comuna Tigveni, se păstrează biserica construită în 1816
de câțiva membri ai familiei Tigveanu. Pisania din 25 martie 1816, aflată în nișa
de deasupra ușii de intrare în biserică, glăsuiește:
„† Cu vrerea Tatălui și cu ajutoriu Fiiului și cu săvârșirea Sfântului Duhu.
S-au zidit această sfântă beserică în zilele luminatului domnu, Io Ioan Caragea
voevod, cu blagoslovenia iubitoriului de Dumnezeu, episcopul chiriu chir Iosif și
osteneala dumnealui pitariului Costin Tigveanu și a soții dumnealui Safti i a
polcovnecului Matei Bălteanu i a soții sale Zoița i logofătul Pascalie și a Ecaterinii
Tigvencii, întru mărirea și slava Sfinților Îngeri Mihail și Gavriil, la anul 1816
martie 25”371.

Biserica din Bălteni, vedere sud-vestică.

Fotografie, Doru Căpătaru, 10 octombrie 2017.

371 C. Bălan, Inscripții…, p. 112-113.

161
 În stadiul actual al cercetărilor, dintre toți ctitorii menționați nu avem
informații decât despre Matei Bălteanu și soția sa Zoița. În 1838 Matei Bălteanu
nu mai trăia pentru că murise în 1835, iar soția sa Zoica Bălteanca, cum este
trecută în catagrafie, locuia în satul Tigveni i Blaju, avea 42 de ani, era văduvă cu
trei băieți: Alexandru, 20 de ani, „militar slobozit cu rang de praporgic”, Costea,
12 ani și Nae de 2 ani. Ca proprietăreasă avea 4 pogoane de porumb, 3 de grâu, 6
de fân, 8 de vie, 2 cai, 4 boi, 3 vaci și 600 de pruni372.
Inscripția clopotului aflat în turla clopotniță ne informează că biserica din
1816 a fost construită în locul alteia mai vechi, pentru că el a fost făcut, în 1753
august 1 - 1755 august 1, de Ioniță Tigveanu „ca să fie la biserica dumnealui, la
Tigveni”. „† Acestu clopot s-au făcut cu cheltuiala dumnealui Ioniță Tigveanu vel
comis, ca să fie la biserica dumnealui la Tig. Și s-au făcut în zilele mării
sale domnului nostru Io Costandin Gehan voevod; și s-au făcut în luna lui av. 1
d(ăni)”373.

Pisania bisericii din Bălteni. Fotografie, Doru Căpătaru, 13 octombrie 2017.

372 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 333.

373 C. Bălan, Inscripții…, p. 113.

162
 Nu știm când a construit Ioniță Tigveanu biserica lui, dar opinăm pentru
o dată nu cu mult timp înainte de confecționarea clopotului374.
În stadiul actual al cercetărilor, în afară că la 19 iulie 1746 Ioniță Tigveanu
se afla în dregătoria de vel comis375, nu știm alte lucruri despre el.
Cum familia Tigveanu n-a făcut obiectul unor cercetări speciale, singurele
informații ni le oferă catagrafiile din prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Catagrafia din 1829 menționează pe Costache Tigveanu, de 30 de ani,
născut în Bârsești, fiu al serdarului Dumitrache, care „șade” în Pitești și avea 2
perechi case, 2 moșii și o vie.
Tot în această catagrafie este menționat treti logofătul Grigore Tigveanu,
de 60 de ani, fiu al pitarului Constandin Tigveanu, care „șade” în Pitești, are o
pereche de case, 4 moșii și o vie376.
În anul 1837 sunt menționați 5 membri ai familiei Tigveanu: Alecu,
devenit pitar la 30 august 1838; slugerul Costache, devenit paharnic la 1 ianuarie
1840; Grigore, devenit serdar la 30 august 1838, menționat la 1 aprilie 1842 ca
decedat; Nicolae, devenit conțepist la 30 august 1839; Petrache, devenit vistier 2
la 31 decembrie 1836377.
În 1838, potrivit catagrafiei din acest an, în Șuici Ungureni trăia slugerul
Costache Tigveanu, de 35 de ani, căsătorit cu Sultana378, de 25 de ani, ce era
subocârmuitor. Averea sa era considerabilă, compunându-se din 40 pogoane de
porumb, 20 de grâu, 20 de fân, 30 de vie, 8 cai, 12 boi, 10 vaci, 40 oi, 30 râmători.
De asemenea avea 16 țigani, dintre care unul era boar, unul vizitiu, o spălătoreasă,
unul bucătar și o bucătăreasă.
În Bârsești Vlădești sunt menționați: Necolae Tigveanu, 34 de ani, fiind
tist de dorobanți, însurat cu Elenca de 16 ani. Ca proprietar avea: 8 pogoane de
porumb, 4 de grâu, 16 de fân, 30 de vie, 5 cai, 4 boi 20 capre, 1.000 pruni. În afară
de o slujnică, româncă, mai avea 5 țigani; Mataiche Tigveanu, 33 ani, care „caută
moșiia”, având 2 cai, 4 boi, 3 vaci 10 capre, 50 râmători și 100 de pruni; Iordache
Tigveanu, 30 ani, soția, Mariuța, de 20 de ani, cu o fiică, Nastasia, de 2 ani. Ca
proprietar avea: 17 pogoane de porumb, 7 de grâu, 18 de fân, 4 de orz și 60 de vie,
5 cai, 10 boi, 4 vaci, 40 capre, 50 râmători. Cei 10 țigani aveau ca îndeletniciri de

374 Mulțumesc și pe această cale: Înalt preasfințitului Calinic, arhiepiscop al Argeșului și Mușcelului,
și prea cuvioșilor preoți Gheorghe Deaconu (Bălteni-Tigveni), Marius Oțelea (Borlești), Ion Nan
(Bucșenești-Corbeni), Lucian Găină (Budeasa Mare), Popescu Nicolae (Cepari-Pământeni), Iulian
Biolaru (Cepari Ungureni), Silviu Dumitrache (Corbeni), Gheorghe Stoenescu (Găleșești, Budeasa),
Dumitru Victor Sturzeanu (Mavrodolu, Pitești), Marin Cojocaru (Meculești, Pitești), Iulian Bucurică
(Oiești), Florin Dinică, Constantin Florescu (Șuici) pentru sprijinul acordat în fotografierea (interior,
exterior) a bisericilor incluse în această lucrare.
375 Theodora Rădulescu, op. cit., p. 322.
376 I. C. Filitti, op. cit., p. 309.
377 Arhondologia 1837…, p. 163.
378 Sultana era fiica lui Ion (Ioniță) Brătianu din Șuici.

163
bucătar, croitor, văcar, cioban, doică sau slujește în casă379.
Și în Piteștiul anului 1838 locuiau doi boieri Tigveanu, Grigore în
Vopseaua galbenă și Petrache în Vopseaua neagră. Primul, 65 de ani, boier făr
caftan, era căsătorit cu Catinca, 45 de ani, cu un băiat, Alecu, 28 de ani, având 15
pogoane de porumb, 10 de fân, 4 cai și 2 boi, ca și 4 slugi țigani.
Cel de al doilea Tigveanu, Petrache, boier vistier, 36 de ani, era căsătorit
cu Bălașa, 20 de ani, având un băiat, Dumitru de 1 an. Ca proprietar avea 15
pogoane de porumb, 3 de fân, 4 cai, 6 boi, 4 vaci, 10 râmători și 150 de pruni. Din
cei 7 robi pe care-i avea, unul era bucătar și unul vizitiu380.

379 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 329 332.

380 Ibidem, p. 86, 96.

164
 11. BOIERII DIN ȘUICI.

Localitate situată pe Valea Topologului, Șuiciul a fost locul de unde s-au

ridicat mari boieri care în secolele XVI-XVII au avut un rol important în istoria
țării. Din păcate, scurgerea timpului, vitregia vremurilor și răutatea oamenilor au
făcut ca informațiile documentare să fie puține și lacunare, conacele și bisericile
ridicate de aceștia să nu se păstreze, astfel că nu se poate prezenta o imagine amplă
a vieții și activității acestor boieri. Cu toate acestea documentele din secolul al
XVI-lea menționează câțiva boieri din Șuici care se impun în viața economică și
politică a țării.

Badea jupanul din Șuici. Nu știm cine îi erau înaintașii și care a fost
ascensiunea sa, dar dintr-un hrisov al lui Mircea Ciobanul, din 11 mai 1550, aflăm
că în vremea lui „Vlad voievod Țepeș” jupanul Badea din Șuici a cumpărat niște
ocini „cu agonisita lui dreaptă” de la strămoșii Rățăilor381. O parte dintre aceste
cumpărături sânt întărite la 1 septembrie 1501 de voievodul Radu cel Mare
jupanului Badea din Șuici și fiilor săi: „Comarnicul382 unde este muntele
Pleșeștilor383… Cioarecul384 unde este muntele Voiceștilor385, pentru că îi sânt
vechi și drepte ocine, dedine”. Pârându-se cu Dan al lui Scurtul pentru aceste
proprietăți, domnul i-a dat 12 boieri care „au jurat înaintea domniei mele cu acei
boieri că îi sânt acei munți ocine, dedine”386.
Deci în vremea lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476 n. n.) jupanul
Badea din Șuici trăia și făcea cumpărături pe care apoi următorii voievozi i le vor
întări. Desemnarea lui Badea din Șuici ca jupan de către domn în hrisov ne arată
că el se număra printre boierii importanți ai țării, pentru că în secolul al XVI-lea,
păstrându-se tradiția, numai dregătorii mai importanți ce luau parte la sfatul
domnesc erau numiți jupani387. Peste patru ani, la 10 decembrie 1505, Badea este
consemnat din nou de același voievod, Radu cel Mare, într-un hrisov prin care
întărește „cinstitului vlastelin al domniei mele jupanului Badea din Șuici cu fii
săi” satul Șuica, în urma a două judecăți, precum și alte sate cu munți, vii, seliște
și țigani, scutindu-le de toate dările și slujbele. Potrivit hrisovului, Badea
vlastelinul avea un frate, Micul, și patru băieți: jupan Șuica paharnic, jupan Dara
spătar, jupan Dragomir și jupan Cazan388. Conferirea lui Badea a titlului de
vlastelin, alături de cel de jupan, este o dovadă de mare distincție, fiind un atribut

381 DRH, B, vol. IV, nr. 290, p. 344.

382 Comarnicul, munte ‹jud. Argeș, azi jud. Vâlcea›.
383 Pleșești, sat lângă Văleni, jud. Argeș, dispărut.
384 Cioarecul, munte, jud. Argeș.
385 Voicești, sat lângă Văleni, jud. Argeș, dispărut.
386 DRH, B, vol. II, nr. 10, p. 25-26.
387 Instituții feudale…, p, 260.
388 DIR, B, sec. XVI, vol. I (1501-1525), nr. 29, p. 33-34.

165
al marii boierimi.
Unul din fiii lui Badea, Șuica, consemnat în hrisovul din 10 decembrie
1505, îl va depăși pe tatăl său atât prin domeniul ce-l poseda, cât și prin
dregătoriile pe care le va ocupa.

Șuica mare vornic. Primul document ce-l consemnează este un hrisov al

lui Radu cel Mare, din 3 mai 1502, prin care întărește „cinstitului dregător, încă și
din casa domniei mele, jupanului Șuica paharnic, cu fiii săi și cu fratele său și cu
fiii lor, ca să-i fie 7 pogoane de vie, pe care le-a cumpărat jupan Șuica paharnic de
la jupanița Mariia, pentru 6.000 de aspri”389.
Nu reiese din hrisov unde erau cele 7 pogoane de vie și nici cine era
jupanița Maria, dar important este că domnul îl numește „din casa domniei mele”,
adică era un dregător care presta un serviciu la curte sau apropiat de persoana
domnului390. Următorul hrisov, cel al lui Neagoe Basarab, din 8 mai 1514, este
deosebit de important pentru că ne prezintă mai mulți membri ai familiei sale, ne
indică dregătoria deținută, aceea de vornic, și că avea proprietăți în alte județe.
Astfel domnul dă hrisovul „jupanului Șuica vornic și fiilor săi, anume:
Stoicanul și Vladul și Drăghici… să le fie jumătate din moara de la Dedilov de pe
Câlniște; și dacă va fi și alt vad în acea apă și ocină să-i fie iarăși jumătate; și din
gârla Craguiei jumătate, pentru că le este veche și dreaptă ocină și dedină”.
Întărirea a fost obținută în urma unei judecăți cu un Dragomir vistier înaintea
domnului, dar cei 24 de boieri aduși au jurat că acele bunuri „sânt ale jupanului
Șuica vornic vechi și drepte ocini, iar Dragomir a rămas de lege”. De asemenea,
„jupan Șuica vornic și cu frații săi, anume: Dara și Dragomir și Căzan și cu vărul
lor, anume Dara” s-au înfrățit de „au așezat jupan Șuica și cu frații săi pe vărul lor
Dara peste satele lor, peste Șuici și peste Pleșești, iar vărul lor Dara, el a așezat pe
jupan Șuica și frații săi și cu fii lor peste satele lui, peste Prejva toată și peste toți
Drăgăneștii de la Veade și peste toate averile câte are Dara”391.
Dacă la 10 decembrie 1505 apare ca paharnic, urcă apoi treptele
dregătoriilor devenind mare vornic (1509 nov. 3 - dec. 5) în sfatul domnesc al lui
al lui Mircea voievod, fiul și asociatul la domnie al lui Mihnea cel Rău. Fiind
printre boierii credincioși ai voievodului, Neagoe Basarab scrie sibienilor în 1512-
1521 că a trimis pe „jupân Șuica dvornic să cerceteze acele pagube, să le
înnapoieze siromahilor domniei voastre. Și oricâți hoți va găsi că a furat
siromahilor domniei voastre, măcar și un cocoșel, pe toți să-i spânzure, ca să nu
mai cuteze cineva să fure”392.

389 DRH, B, nr. 16, p. 49-50.

390 Instituții feudale…, p. 77.
391 DRH, B, vol II, nr. 122, p. 245-247.
392 P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), București, 1938, p. 25.

166
167
 Dacă mulți „boieri au murit tăiați de agareni, sub Radul voievod”393, Șuica
s-a aflat printre „boiarii ostași rămași vii ai Radului voevod”394.

Șuica mare pârcălab. Lipsa documentelor ne împiedică să stabilim

ascendenții lui Șuica mare pârcălab, astfel că și N. Stoicescu pune semnul
întrebării când îl consideră fiul lui Șuica paharnic395. Potrivit hrisovului din 8 mai
1514 fiii lui Șuica vornic erau Stoicanul, Vladul și Drăghici396, și numai dacă după
această dată s-a născut cel care avea să devină Șuica mare pârcălab se poate
accepta această ascendență. Documentele mai menționează un Șuica, însă acesta
era fiul lui Vladul portar și nepot al lui Șuica mare vornic, care la 19 iulie 1570
era mort397.
Că Șuica mare pârcălab este un descendent al lui Șuica vornic este dovedit
de hrisovul lui Alexandru al II-lea, din 15 mai 1576, prin care întărește „Șuicăi
pârcălabul și lui Ștefan logofăt și Balei portarul și Radului și feciorilor lor… ocină
la satul pre nume Stoenești a treia parte și den muntele Lespedea a treia parte și
den moară a treia parte și de la Dângești a treia parte și den muntele Gruianii a
treia parte și den Groșani a treia parte și den muntele Lupenii a treia parte și de la
Berislăvești a treia parte”.
Aceste ocine fuseseră ale unui Manea Dârstărescul și ale fetelor lui, Sora
și Neacșa, care în vremea „răposatului Băsărab voevod” (Neagoe Basarab 1512-
1521 n. n.) a înfrățit pe Șuica vornicul și pe frații lui pe a treia parte din ocine,
pentru că Manea „n-au avut nici o căutare de către rudele lui, numai de la Șuica
dvornicul”, iar apoi cele două fiice au vândut părțile lor lui Șuică vornicul pentru
7.000 de aspri de argint. Mai târziu Șuica vornicul și frații lui au avut pâră înaintea
domnului cu Dolofanii, rudele lui Manea, care pretindeau că ei au cumpărat
ocinele Manei, dar „au rămas Dolofanii de lege dennaintea lui Băsărab voivod”.
În zilele „Mircii voivod” (Mircea Ciobanul 1545-1552, 1553-1554, 1558-
1559 n. n.), Dolofanii „au tăiat pe Vlad portariul de la Șuici” (Vlad portarul, fiul
lui Șuica vornic n. n.), au luat toate bucatele „și prinzăndu oamenii carii țineau
cărțile lor pentru moșie, pre carii cu multă muncă muncindu-i, încă și cu foc
arzându-i și le-au luat cărțile acestor ocine”. Apoi Șuica pârcălabul, Ștefan logofăt,
Balea portarul și Radul s-au jăluit domnului care, judecând „pe dereptate și pe
lege”, prin hrisovul din 15 mai 1576 le-a dat acestora „să le fie lor ocine slobode
și de cătră nimene neclătite peste zisa domnii mele”398.

393 Radu de la Afumați (1522-1529).

394 Aurelian Sacerdoțeanu, Pomelnicul mânăstiri Govora, în ,,Mitropolia Olteniei”, XIII, 10-
12/1961, p. 804.
395 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 96.
396 DIR, B, sec. XVI, vol. I (1501-1525), nr. 122, p. 245-247.
397 DRH, B, vol. VI, nr. 216, p. 268-269.
398 Ibidem, vol. VIII (1576-1580), nr. 21, p. 34-35.

168
 Faptul că Șuica pârcălabul s-a judecat pentru ocinile pe care le avusese
Șuica vornic dovedește că el era un urmaș al acestuia, dar nu știm în ce grad. În
privința celorlalți trei tovarăși ai lui Șuica pârcălabul, Ștefan logofăt, Balea
portarul și Radul, care au fost la judecată și care au beneficiat de hotărârea
domnească, hrisovul nu menționează gradul de rudenie dintre ei, pe care noi îl
prezumăm a fi frați.
Prin hrisovul din 5 ianuarie 1571, Alexandru al II-lea întărește jupanului
Șuica mare pârcălab și fratelui său, Badea vătaf, a patra parte din satele Șuici,
Găujani, Voicești și Șuica și 10 sălașe de țigani.
De asemenea, întărește lui Șuica mare pârcălab zestrea primei jupanițe,
Velica, fiica lui Preda clucer din Lăngești, „din satul Baia a treia parte… și din
Ciuperceni, câți vecini sânt toți și un sălaș de țigani”, ca și zestrea celei de a doua
jupanițe, Baldovina: „din Mogoșani, din partea tatălui său Dumitru, de peste tot
jumătate… din Homu partea tatălui său Dumitru, toată oricât se va alege”, un sălaș
de țigani și un brâu de argint de 1.500 de aspri399.
Hrisovul lui Alexandru al II-lea, din 10 iulie 1575, ni-l prezintă pe jupanul
Șuica pârcălab care cumpără în Tigveni de la 26 de vânzători ce au „vândut acei
oameni de a lor bună voie, dinaintea domnii mele400”, în valoare de 2.806 de
aspri401.
Balea din Șuici mare comis. Nici despre acest Balea nu se păstrează
documente, dar poate fi Balea portarul din hrisovul lui Alexandru al II-lea, din 15
mai 1576, prin care întărește proprietăți lui Șuica pârcălabul, lui Ștefan logofăt,
lui Balea portarul și Radului în urma judecății cu Dolofanii402.
După ce este menționat în documente ca portar (1576 mai 15-1579 mai
20), în vremea domniei lui Petru Cercel apare în Divan ca mare comis (1584 ian.
27 - sept. 24)403. În afară de boierii argeșeni care au deținut mari dregătorii, unii
dintre ei au ocupat funcții în administrația județului ca ocârmuitori sau
subocârmuitori. Din păcate, în momentul actual nu dispunem de un studiu care să
prezinte pe cei care au ocupat aceste funcții în fostul județ Argeș după
Regulamentul organic și până la domnia lui Cuza.
Cu speranța că se va elabora o asemenea lucrare, chiar dacă documentele
ce se păstrează sunt scrise în limba română cu alfabet chirilic, vom prezenta o listă
cu subcârmuitorii județului Argeș în 1834, ce poate fi folosită la întocmirea unei
asemenea studiu.

399 DRH, B, vol. VII (1571-1575), nr. 1, p. 2.

400 Cele mai multe suprafețe cumpărate sunt denumite ca „falce”, deși această unitate de măsură a
suprafețelor agricole, echivalentă cu circa un hectar și jumătate, este folosită în Moldova (Gh.
Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicționar de arhaisme și regionalisme, Editura Saeculum
Vizual, București, 2016, p. 153).
401 DRH, B, vol. VII (1571-1575), nr. 237, p. 325.
402 Ibidem, vol. VIII (1576-1580), nr. 21, p. 34-35.
403 N. Stoicescu, Dicționar…, p. 31.

169
 În vederea întocmirii unei asemenea liste, la 15 iunie 1834 Departamentul
Vorniciei din Lăuntru trimite Ocârmuirii Județului Argeș adresa 4414 ca să
întocmească o „listă de toți suptocârmuitori plășilor acelui județ, arătătoare de
chezașul ce are dat și de proprietatea ce are anume fieșcare acolia într-acel județ”.
Porunca s-a dat după „înțelegerea” ce a luat Vornicia că mulți dintre
subocârmuitorii plășilor „ar fi urmat deosebite abuzuri înpotriva instrucțiiilor ce
le sânt date… și că unii dintrânși mai vârtos nu ar fi nici proprietari în coprinsul
acelui județ, după glăsuirea articolului 351” din Regulamentul Organic.
Ca urmare a poruncii 4414/15 iunie 1834, Ocârmuirea Argeș trimite
Vorniciei lista subocârmuitorilor, ținând să precizeze că „purtările numiților au
fost și sânt foarte plăcute și asemănate instrucțiilor stăpânirii”.

Listă
arătătoare de numele suptocârmuitorilor dintr-acest județ Argeș și de chezași ce
au, precum și proprietatea fieșcăruia suptocârmuitor404, 1824 iunie 24.

Numele Chezași ce au Proprietatea fieșcăruia

suptocârmuitorilor
D. Drăghici Budișteanu, Răposatu Are moșiia Gliganu, moșiie în
supocârmuitoru Plăși Dumitrache Budeasa și prăvălii în orașu
Budișteanu Pitești i case
D. Mihalache Lahovar D. Iancu Bălcescu Moșiia Trepteni, vii și case în
Pitești
D. Ioniță Brătiianu D. stolnicu Dincă Moșie în Șuici și la Mușetești
Brătiianu
D. vistieru Petrache D. slugeru Costache Moșie în Bârsești și la Găleșești
Tigveanu Tigveanu
D. slugeru Alecu D. stolnicu Dincă Moșie în Bârsești și la Cepari i
Furduescu Brătiianu case în Pitești
D. Costache Rătescu D. pitaru Nicolae Moșiie la Valea Mărului, case
Rătescu în Pitești și viie
D. Grigore Rătescu Chir Dinul Manole Moșiie în Furduești și la Rătești
vremelnicește din Pitești

404 ANSJA, Ocârmuirea Argeș, dos. 63/1834, f. 1-3.

170
 Capitolul II

BOIERI ARGEȘENI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ A

PITEȘTIULUI PRIMEI JUMĂTĂȚI A SECOLULUI AL XIX-LEA.

Chiar dacă în secolele XIV-XVII Piteștiul era depășit din toate punctele
de vedere (social-economic, cultural, urbanistic ș.a.) de celelalte două orașe
argeșene, Curtea de Argeș și Câmpulung, începând cu secolul al XVIII-lea el
devine prima localitate a județului. La această devenire a Piteștiului au contribuit
atât așezarea sa geografică, la întretăierea unor importante căi de comunicație,
care a favorizat dezvoltarea comerțului și de aici propășirea economică, dar și
faptul că el era sediul principalelor instituții (Cârmuirea, Subcârmuirea Plasei
Pitești, Judecătoria, Poliția, Spitalul, Școala Națională din 1833, Teatrul, Temnița,
Poșta ș.a.). Deși erau originari din diferite localități, boierii sunt atrași de Pitești
unde se stabilesc, își construiesc locuințe, fără a le abandona pe cele din satele de
unde proveneau, dețin funcții în instituțiile locale sau județene, își administrează
moșiile aflate în Argeș sau în alte județe.
Nu știm cum arăta din punct de vedere urbanistic Piteștiul secolului al
XVIII-lea și primei jumătăți a celui de al XIX-lea, pentru că n-a fost imortalizat
în stampe, așa cum au beneficiat alte localități urbane, și nici nu s-au păstrat clădiri
din acea perioadă, unele dintre ele fiind distruse în timpul războaielor dintre turci
și austrieci, dar și al incendiului din 1848.
Prin raportul 431/23 august 1848, episcopul Samuil îl informează pe
mitropolit că: „după potoapele cele primăvăratice, după mortalitatul vitelor, după
ivirea stricătoarelor lăcuste, după viciul holerei care încă bate pe aici și după o
secetă de trei luni care a uscat pământul, alaltăeri-noapte, la optâsprezece ale
aceștia spre noăsprezece, au izbucnit și un foc prăpăditor în mijlocul orașului
Piteștilor, care în trei ceasuri au mistuit tot târgul, trei biserici, câteva mahalale și
mulțime de case, între care s-au ars și metohul Episcopiei, Consistoria cu
canțelaria și cu tot ce s-au aflat într-ânsul. Mâna omenească era peste putință a da
lumii vreun ajutor din pricina vântului, ci au încetat de sineși”. În aceeași zi,
episcopul Samuil mai trimitea două rapoarte, cu numărul 432 către ministrul
Instrucțiunii Publice și al Credinței și cu numărul 433 „Prea cuviosului
protosinghel chir Ierotheiu, chivernisitorul celui din București metoh al aceștii Sf.
Episcopii”, referitoare la incendiul din Pitești406.

406ANIC, fond Episcopia Argeș, dos. 47/1848, f. 1-3; Vezi și Vasile Novac, Incendiul de la Pitești
din august 1848, în „Studii și comunicări”, Muzeul Pitești, V/1980, p. 311. Documentul a fost
publicat integral în Pitești. Mărturii…, p. 129-130.

171
 Raportul episcopului Samuil către mitropolit
referitor la incendiul din Pitești, din 18/19 august 1848.

172
 După arderea celei mai mari părți a Piteștiului, în noaptea de 18/19 august
1848, o parte a lui a fost reconstruită, fiind angajat și un arhitect care să
coordoneze această refacere urbanistică. Dar, după 1960, în cadrul acțiunii de
sistematizare a orașului și de construire a blocurilor pentru muncitorii din
întreprinderile industriale ale orașului, toată partea veche a Piteștiului a fost
demolată, păstrându-se numai câteva imobile edificate la sfârșitul secolului al
XIX-lea care nu reflectă însă imaginea de ansamblu a vechiului oraș.
Singurele informații despre Pitești înainte de 1866 ne furnizează notele de
călătorie ale străinilor care au trecut prin oraș, începând din secolul al XVII-lea și
până în prima jumătate a celui de al XIX-lea, care se referă la aspectul arhitectonic
și dotări edilitare, biserici, locuitori, diferite instituții (Școala națională și
Temnița), casele boierești ș. a.
Primul călător care ne dă relații despre Pitești este Petru Bogdan Bakșič
(c. 1601-1674), născut la Chiprovaț, în Bulgaria, care a venit în Țara Românească
de șase ori. Cu ocazia călătoriei din 1640 notează:
„Mai este încă orașul Pitești, în apropierea munților, așezat pe dealuri,
lângă râul Argeș; de o parte a râului se află câmpii și păduri și de cealaltă parte,
spre munți, sânt dealuri și vii care sânt în mare număr și dau vinurile cele mai bune
din toată Țara Românească. Are biserici frumoase și o mănăstire de călugări. Aici
nu sânt catolici, doar când vin negustori la ‹târg›. Are 200 de case de români, adică
vreo mie de suflete, oameni ceva mai răsăriți”407.
În călătoria sa prin Țara Românească, patriarhul Macarie al Antiohiei a
poposit și la Pitești, la 13 ianuarie 1656, despre care fiul său Paul de Alep (1637-
1667), ce-i era secretar, a notat:
„În dimineața următoare am ajuns la un târg numit Pitești unde se află
zece biserici de piatră și de cărămidă. Locuitorii, cu tot clerul lor, au ieșit în
întâmpinarea noastră. Aici se face un vin dulce, bun, care are mare renume și este
cel mai bun din toate vinurile făcute în Țara Românească”408.
În Relația despre Țara Românească trimisă maiestății sale împăratului
de generalul mareșal locotenent Veterani la 1 octombrie 1688 se menționează:
„După ce treci apoi râul Olt, dai de câmpie…; această câmpie se întinde
cale de patru zile până la Pitești, localitate care, deși este socotită ca un oraș, poate
fi luată drept un sat”409.
În lucrarea sa Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, tipărită la
Veneția în 1718, Anton Maria del Chiaro Fiorentino nu menționează decât
următoarele:
„Întorcându-ne în jos, la câmpie, dăm de Pitești, renumit pentru vinurile

407 Călători străini despre Țările Române (în continuare: Călători străini...), vol. V, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1973, p. 208.
408 Ibidem, vol. VI, 1976, p. 477.
409 Ibidem, vol. VII, 1980, p. 164.

173
sale deosebit de bune, albe și dulci”410.
Domenico Sestini, arheolog și numismat italian, care în zilele de 29-30
mai 1780 a poposit în oraș, consemnează:
„După această trecere se văd Piteștii, care este un Wrasce adică oraș,
alcătuit din 250 de locuințe, cu 7 biserici sărăcăcioase și câteva mănăstiri… și
acolo își au reședința cei doi ispravnici sau administratori ai acestui județ cu
subalternii sau slujitorii lor, adică un fel de delegați. În această localitate se găsesc,
de asemenea, diferite case boierești”411.
La nici un an, în 1781, elvețianul Franz Joseph Sulzer, înmormântat în
1791 în cimitirul catolic din oraș, consemnează:
„Pitești, un târg domnesc liber… cu opt biserici, o mănăstire, mai multe
case boierești și locuințele ispravnicilor de district… Întinderea ei și cele mai
multe case de piatră, în întregime dărămate, stau mărturie că ea ar fi trebuit să fie,
înainte de ultimul război în care turcii și austriecii se războiau între ei, o așezare
mare și bine conturată”412.
Spre deosebire de Sestini și Sulzer, Louis Allier de Hauteroche, francez
din Lyon, care la 14-15 octombrie 1805 a poposit în oraș, are alte impresii:
„Sosit la Pitești la ora șase seara. Găzduit într-o casă mare, curată și
convenabilă… Piteștii au cam 500 de case, fiecare cu zidul său, după model
românesc. Unele sunt foarte mari și în general aici domnește un aer de curățenie.
Mulți boieri și-au stabilit reședința aici”413.
Trecând prin Pitești în aprilie 1813, francezul Auguste de Lagarde
menționează:
„Piteștii, de unde-ți scriu, este un orășel frumos așezat la poalele unui
munte. Toată boierimea locului a venit astăzi de dimineața cu mare pompă să
salute pe boierul nostru călător”414.
Baronul austriac Ludwig von Stürmer apreciază în 1816 că Piteștiul:
„e mare și arătos, cu o mănăstire, opt biserici și mai multe case
impunătoare… Ulițele din Pitești sunt podite, dar destul de prost, cu dulapi
grosolani… Pe toată strada cea lungă am gonit la galop, zdruncinați grozav peste
podurile de lemn, până afară, în câmpul deschis”415.
Diplomatul danez Clausewitz trecând prin Țara Românească în drum spre
Imperiul Otoman, între 30 aprilie - 7 mai 1824, notează: „Se schimbă caii la
Mănicești și la Pitești, unde sunt dughene multe, călătorul fu bine primit și poftit

410 Ibidem, vol. VIII, 1983, p. 374.

411Călători străini... serie nouă, vol. X, partea I, Editura Academiei Române, București, 2000,
p. 344.
412 Franz Joseph Sulzer, Geschichte des transalpinicher Daciens was ist der Walachen, Moldau und

Bessarabien…, vol. I, Viena, 1781, p. 336.

413 Călători străini..., vol. I, 1801-1821, 2004, p. 195.
414 Ibidem, p. 573
415 Ibidem, p. 708.

174
la masă de șeful poștei, Steriopulo, un grec, vorbind bine germana și italiana.
Acesta avea o casă frumoasă, bine mobilată. Tot acolo mai observ și grajdul pentru
caii Poștei, 80 la număr, bine zidit și întreținut”416.
Despre oraș, Robert Walsh consemna în 1824:
„Orașul Pitești este alcătuit dintr-o mie de case, dintre care unele aparțin
boierilor și sunt așezate în curți împrejmuite cu garduri de lemne, având o
înfățișare de măreție și eleganță”417.
Vizitând orașul la 1 aprilie 1827, căpitanul englez de marină Charles
Colville Frankland notează:
„Pe la ora două fără douăzeci de minute am ajuns la Pitești, un sat mare
izolat sau orășel; am găsit aici urme de comerț, ca de pildă bazare, prin care ne-
am plimbat parcurgând uliți podite sau stradale. În Pitești sunt mai multe case
arătoase aparținând boierilor români…”418.
Din însemnările pastorului anglican Nathaniel Burton, care în iunie-iulie
1837 cunoaște orașul, reținem:
„În sfârșit, am ajuns la Pitești care, deși nu e atât de mare, este o localitate
tot așa de pestriță ca București, pe jumătate turcească, pe jumătate europeană…
Casele mai bune sunt acoperite cu șindrilă, de forma ardeziei și de culoarea
ardeziei sau roșii”419.
În călătoria făcută în Țara Românească, între 30 iunie - 24 iulie 1846,
Űrmösy Sándor, preot unitarian la Cluj consemnează:
„Piteștii, târg frumos al Țării Românești - este așezat în partea de apus a
țării la o depărtare de o zi și jumătate de București”420.
Absolvent al Facultății de Medicină Militară la Universitatea din Breslau,
Wolfang Derblich a fost trimis în 1848 în Țara Românească ca medic-șef al
misiunii militare austriece, cantonată în Principat după înăbușirea revoluției de la
1848, consemnând: „Pitești este un oraș demn de văzut pe drumul dintre Brașov-
București. Este capitala județului Argeș, numără circa 6.000 de locuitori, se
practică un comerț de produse agricole, deloc de neglijat și este locuit de mulți
boieri foarte înstăriți. Despre acest oraș, construit într-o manieră dezordonată, dar
așezat într-un loc încântător, nu mai este nimic altceva demn de a fi menționat,
decât doar monumentul, ridicat pe unul din dealurile care domină împrejurimile,
pentru soldații austrieci morți ‹în luptă› de către unul din ofițerii austrieci ai
regimentului de infanterie421.
Theodore Margot, profesor francez ce a activat la Craiova, trecând prin
Pitești în 1859 notează: „Pitești este capitala districtului Argeș… Orașul acesta nu

416 Ibidem, vol. II (1822-1830), București, 2005, p. 96.

417 Ibidem, vol. II, p. 105.
418 Ibidem, vol. II, 2005, p. 279.
419 Ibidem, vol. III, 2006, p. 588.
420 Călători străini..., vol. IV (1841-1846), 2007, p. 330.
421 Ibidem, vol. VII, 2012, p. 28.

175
este important decât prin comerțul ce-l face… Orașul este mare, foarte întins,
populat și bine clădit. Străzile lui sunt foarte largi. Are o frumoasă Școală
Națională, nu are niciun edificiu însemnat, decât o frumoasă temniță”422.
În sfârșit, despre Pitești, litograful și ilustratorul francez Auguste
Dieudonne Lancelot notează în 1866: „Am văzut orașul Pitești, unul dintre cele
mai vechi din România, mult înainte de a ajunge la el.. Aglomerarea mohorâtă de
case de lemn nu este surmontată de nici o clopotniță. Parcurgându-i străzile
principale nu am reușit să descoper nici un monument vechi sau remarcabil.
Câteva case noi, de piatră, mari și bine clădite, probează totuși că Piteștii
încep să se înfrumusețeze în stil european: ele contrastează extrem de mult cu
vechile locuințe mari, cu stâlpi masivi ce susțin niște obloane de scânduri înnegrite
care adăpostesc niște măcelăriii cu aspect respingător… Deasupra acestor prăvălii
nu se vede decât un etaj destul de scund, încoronat de un acoperiș piramidal și
acoperit cu scânduri înguste și subțiri”423.
Ridicați din lumea satului, boierii, din diferite motive, se stabilesc la
Pitești care, ca reședință a județului, oferea acestora posibilități mai mari de
propășire și ascensiune, după cum unii vin din alte orașe.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Piteștiul începe să se
dezvolte din multe puncte de vedere, unul fiind cel demografic. Din păcate lipsesc
informațiile pentru a evalua acest progres, singurele surse fiind notele călătorilor
străini și apoi catagrafiile care se întocmesc în prima jumătate a secolului al XIX-
lea.
Evoluția demografică a orașului Pitești
în sec. XVII - prima jumătate sec. XIX

Nr. crt. Anul Case, locuitori Sursa

1 1640 200 case români, vreo mie de
Petru Bogdan Bakșič
suflete, oameni ceva mai răsăriți
2 1780 250 de locuințe Dominico Sestini
3 1805 cam 500 de case Louis Alier de Hauteroche
4 1824 o mie de case Robert Walsh
5 1832 853 familii, cu 3.914 suflete Tabla statistică din
2.102 bărbați și 1812 femei 1832424
6 1838 779 familii, 4.015 locuitori Catagrafia 1838
7 1843 „lăcuitori are peste 800 familii, Raportul Maghistratului
înpărțite pe 14 mahalale” din 3 mai 1843
8 1848 circa 6.000 locuitori Wolfang Derblich

422 Ibidem, vol. VII, 2012, p. 331.

423 Ibidem, vol. VII, p. 414.
424 ANIC, fond Vornicia din Lăuntru, dos. 640/1831, f. 55.

176
177
 Este greu de stabilit când și ce boieri s-au stabilit în Pitești până la
alcătuirea catagrafiei din 1829, primul document ce menționează existența în
Pitești a 19 membri ai acestei clase sociale.
Deși acest aspect poate face subiectul unei alte lucrări, menționăm că la 9
martie 1737 Sandu Bucșănescu cumpără de la Costandin postelnic Vlădescu o
pivniță, iar la 29 aprilie 1746 același boier cumpără casele din Pitești ale lui
Gavrilă vornic Drugănescu, pe care la 27 decembrie 1752 Matei Ghica voievod i
le confirmă, împreună cu alte proprietăți425.
Potrivit catagrafiei din 1829, cei 19 boieri stabiliți în Pitești, unii și născuți
aici, erau: Iancu Mavrodin Mavrodoglu, căminar, născut în București, „șade în
Pitești, fără avere”, Grigore Drugănescu, paharnic, născut în București, „șade în
Pitești, are o pereche de case în Pitești”, Dincă Brătianul, stolnic, născut în Șuici,
„șade în Pitești, are o pereche case în Pitești”, Ioan Socolescu, stolnic, născut în
Pitești, „șade în Pitești, are o pereche case i prăvălii în Pitești”, Dinul Bucșănescul,
născut în Pitești, stolnic, „șade în Pitești, are o pereche case”, Grigore Drăgoescul,
stolnic, născut în Drăgoești, „șade în Pitești, are o pereche case”, Ioan
Budișteanul, medelnicer, născut în Budeasa, „șade în Pitești, are o pereche case, 2
moșii, 2 prăvălii”, Iordache Steriopulo, medelnicer, născut în București, „șade în
Pitești, are o pereche case”, Nicolae Popescu, sluger, născut în Petrești, „șade in
Pitești, are 2 perechi case, un han”, Grigore Stoenescu, sluger, născut în București,
„șade în Pitești”, Alecu Furduescu, sluger, născut în Bârsești, „șade în Pitești, are
o pereche case”, Niculae Rătescu, pitar, născut în Borlești, „șade în Pitești, are 2
perechi case”, Niculae Negulescu, pitar, născut în Pitești, „șade în Pitești, are 2
perechi case… și 2 prăvălii i 2 mori”, Alecu Rătescu, pitar, născut în Pitești, „șade
în Pitești, are 2 perechi de case”, Stamate, șetrar, născut în Zimnicea, „șade in
Pitești, are o pereche case”, Dincă Lerescu, clucer za arie, născut în Găvana, „șade
în Pitești, are o pereche case”, Grigore Tigveanul, treti logofăt, născut în Pitești,
„șade în Pitești, are o pereche case”, Mihai Popescu, vtori vistier, născut în Pitești,
„șade în Pitești, are o casă”, Pashale Tamășescu, vtori vistier, „șade în Pitești, are
o casă, o prăvălie”.
Din catagrafie se poate vedea că unii boieri începuseră să aibă preocupări
specifice negustorimii, astfel că unii au prăvălii (Ioan Socolescu, Ioan Budișteanu,
Niculae Negulescu, Pashale Tămășescu), iar Nicolae Popescu era proprietarul
unui han426.
Peste 10 ani, în 1838, așa cum se vede din tabelul următor, numărul
boierilor stabiliți în Pitești aproape se dublase427.

425 I. Ionașcu, Boerul Sandu Bucșănescu ( †1760) Acte și însemnări, în „Arhivele Olteniei”, nr. 74-
76, p. 14.
426 Ioan C. Filitti, Catagrafie oficială de toți boierii Țării Românești la 1829 (în continuare: I. C.

Filitti, Catagrafie…,), în „Revista arhivelor”, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S. A., București,
1927-1929, p. 308-310.
427 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 11. La această dată, Câmpulungul, cu nouă mahalale

178
 Boierii din Pitești în 1838

Nr. Vopseaua Familii și locuitori din Boierii din Pitești

crt. Pitești
Nr. familii Nr. locuitori Nr. familii Nr. membri
1. Albastră 193 980 3 11
2. Galbenă 124 803 19 81
3. Neagră 230 1048 9 27
4. Roșie 232 1184 - -
779 4.015 31 119

Potrivit catagrafiei din 1838, în Pitești locuiau și aveau case 31 de boieri:

Culoarea albastră - căminarul Costache Mavrocordat - 2428, Drăghici Budișteanu
- 7, proprietar, serdăreasa Dumitrana Pleșoianca - 2, Culoarea galbenă - clucerul
Costandin Lerescu - 8, proprietar, stolnicul Costandin Brătianu - 6, Mihalache
Lahovari - 4, proprietar, Costandin Leca - 5, proprietar, Grigore Tigveanu - 3,
boier fără caftan, proprietar, pitarul Nicolae Negulescu - 10, proprietar, pitarul
Ioan Răcoviceanu - 9, proprietar, Dumitrie Drăgoescu - 4, boier fără caftan,
stolnicul Grigore Drăgoescu - 1, proprietar, Costandin Brătianu - 6, boier fără
caftan, proprietar, Costache Cornățeanu - 4, boier fără caftan, proprietar, serdarul
Ioan Prijbăianul - 1, Nicolae Socolescu- 3, Lucsandra Budișteanca - 1, Ianache
Cornățeanu - 8, boier fără caftan, Costică Vărzaru- 2, boier fără caftan, pitarul
Răducanu Bucșănescu- 4, proprietar, păhărniceasa Marghioala Drăgăneasca - 2,
căminarul Ioan Mavrodolu - 1, Culoarea neagră - Petrache Tigveanu - 6, boier
vistier, proprietar, postelnicul Pandele Popescu- 4, Simion Romanof - 5, boier fără
caftan, proprietar, Naie Rătescu - 2, boier fără caftan, proprietar, Miiță Berindei -
2, boier fără caftan, slugerul Ghiță Enescu - 2, proprietar, Ioan Lerescu - 4, boier
fără caftan, proprietar, Nae Drugănescu - 1, boier fără caftan, proprietar, pitarul
Nicolae Rătescu - 1, proprietar.
Dacă la cei mai mulți dintre boieri se menționează că erau proprietari, sunt
și unii care dețineau diferite funcții. Astfel, în Culoarea albastră căminarul
Costache Mavrocordat era „prezident al Trebunalului acestui județ”, în Culoarea
galbenă Iancu, fiul Dumitranei Pleșoianca, - „lucrător la canțilariia cinstitei
Ocârmuiri”, stolnicul C. Brătianu - „depotat la București”, Mihalache Lahovari -
„slujbaș vechi”, Costandin Leca - „șleanu429 al Maghistratului”, Dumitru

(Schei, Târgului, Marginea, Popa Ene, Mărcuș, Bărbușa, Bughea de Jos, Bughea de Sus, Vișoi),
avea 6278 locuitori (Sp. Cristocea, Șt. Trâmbaciu, op. cit., p. 11), iar Curtea de Argeș, cu trei
mahalale (Târgului, Poștii, Olari), avea 1.082 de locuitori (ANIC, fond Catagrafii 1838, partea I,
45/1838, f. 20-31, 151-159, 201-211).
428 Cifra după numele boierului reprezintă numărul membrilor de familie.
429 Vezi la Glosar, cilen, cileni.

179
Drăgoescu - „judecător al Trebunalului acestui județ și prezedent Sfatului
orășinescu”, Ioan Prijbăianul - „otcârmuitor al acestui județ”, Nicolae Socolescu
- „judecător la Trebunal acestui județ”, iar în Culoarea neagră, Miiță Berindei -
„procuror la acest Trebunal de Argeș”.
În afară de români, în Pitești se stabilesc și boieri de altă etnie, cum sunt
grecii reprezentați prin Costache Mavrocordat, Mihalache Lahovari, Costandin
Leca, Ion Prijbăianul care dețin funcții importante la unele din instituțiile
județului430.
Fără îndoială că locuințele boierilor se deosebeau de cele ale celorlalți
orășeni din Pitești, atât prin aspectul lor arhitectonic, cât și prin mărimea și
materialul din care erau făcute. Nu știm cum arătau casele boierilor, pentru că ele
nu s-au păstrat, iar notele călătorilor străini sau documentele interne sunt
insuficiente pentru a realiza o imagine amplă asupra lor.
Dintre călătorii străini care fac referiri la locuințele boierilor stabiliți în
Pitești menționăm pe Charles Colville Frankland care la 1 aprilie 1827 nota că „În
Pitești sunt mai multe case arătoase aparținând boierilor români”, iar în 1848
Wolfang Derblich consemna că orașul „este locuit de mulți boieri foarte înstăriți”.
Unele documente interne ne oferă informații despre mărimea unor case
boierești. Astfel, cea a căminarului Ioan Mavrodolu, după ce a vândut-o, a fost
închiriată de la noul proprietar de către Sfatul orășenesc ca spațiu pentru Școala
Națională, deschisă la 5 februarie 1833. Această casă trebuie să fi fost o clădire
destul de mare din moment ce elevii au făcut cursuri numai în odăile de sus și într-
una de jos. Nu știm câți elevi au frecventat școala în primul an, dar într-un raport,
din 21 septembrie 1833, al Maghistratului orașului către Eforie, se indică numărul
lor la 160, „împărțiți în deosebite clasuri și încăperi”431.
Casele Lerescu432 trebuiau să adăpostească spitalul districtului, de aceea
dintr-un memoriu înaintat în martie 1859 Comitetului Sanitar din România, de
către Administrația Județului Argeș și Consiliul orașului Pitești, aflăm că în
vederea acestei mutării, comisia care s-a deplasat a constatat că „sânt încăpătoare
de spital”. Dar întrucât „mai mult de zece încăperi sânt neisprăvite, lipsindu-le
ușile, ferestrele, sobele și dușumelile”, i s-a cerut proprietarului ca să le termine
până la 23 aprilie 1859. Cum nu se puteau termina până la acest termen, Comisia
a fost de părere ca spitalul să funcționeze, de la 23 aprilie până la 26 octombrie,
în localul domnului Rătescu433, în care interval, dacă se va încheia contract,
Lerescu are timp să le termine434.
Deși era sediul administrativ al județului Argeș, Piteștiul nu se compara
cu marile orașe ale țării, cum ar fi Ploieștii sau Craiova, ca să nu mai vorbim cu

430 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești..., p. 12-13.

431 Pitești, Mărturii…, p. 77-78.
432 Probabil este vorba de casele lui Ghiță Lerescu.
433 Nu știm dacă este vorba de Pavlică Rătescu, de Gheorghe Rătescu sau de Naie Rătescu.
434 Pitești, Mărturii..., p. 174-175.

180
reședința de scaun, București, nici din punct de vedere al numărului de locuitori,
dar nici al zestrei edilitare.
Dar spre deosebire de satele unde-și aveau conacele, Piteștiul, prin
aspectul și dotările urbanistice, prin instituțiile care funcționau aici, unele de
cultură și instrucție, oferea mai multe posibilități boierilor și locuitorilor de a avea
o viață mai civilizată, de a practica meserii aducătoare de venit, de a ocupa funcții
în instituțiile orășenești și județene, dar și de a se cultiva și, bineînțeles, de a se
distra.
Din păcate, ca și alte așezări urbane din țară, Piteștiul nu întrunea toate
condițiile unei vieți civilizate, așa cum ar fi trebuit să ofere un oraș. Ca și în alte
orașe din țară, întrucât nu exista o canalizare, și la Pitești, pentru a scăpa de
noroaiele care se formau în anotimpurile ploioase, s-au podit străzile principale cu
bârne. Nu știm care a fost prima stradă și când s-a podit, dar în 1816, când
vizitează Piteștiul, baronul austriac Ludwig von Stürmer, menționează că „ulițele
din Pitești sunt podite, dar destul de prost, cu dulapi grosolani”435.
Cu trecerea timpului, acești dulapi s-au deteriorat, astfel că, prin raportul
164/17 martie 1835, C. Lerescu, prezidentul Maghistratului orașului Pitești,
informa Marea Vornicie din Lăuntru că „pă ulița târgului cea mare, încă din
vechime podul uliții este clădit cu scânduri, care scânduri unile au scăzut, s-au
scurtat, altile au putrezit din a cărora pricină să dă zătignire dă multe ori la trecerea
trăsurilor, adică scăpând picioarele trăgătorilor pântre iele”. De asemenea, informa
că la „vreme de plointe să face și un noroi, cu deosebire fiind locurile băltite
plutesc acele scânduri pă dasupra apii”. Pentru „folos opștesc”, magistratul „zice
că bine ar fi… să să facă toată lumina uliții, din cap până în cap, pod de piatră…
și pă de amăndoo părțile podului să să facă și câte un șanț pe care să să scure
totdauna apa și tot murdalâcu și dintr-aceste șanțuri… li să vor face și răsuflări din
care să să stricoare tot murdalâcu într-alt șanți mai mare ce să află răspunzători pă
supt prăvălii încă din vechime”. Nu știm dacă s-au înfăptuit cele propuse, dar, ca
răspuns la acest raport, marele vornic Mihail Ghica cere magistratului Pitești „a
trimte mai întâi știință în deslușire ce poate costisi această lucrare și din ce lungime
se află ulița, cum și lărgime, și apoi să va da poruncă dă urmare.
Referitor la cheltuielile ce ar „costisi” așternerea cu piatră a uliței cei mari,
Departamentul Pricinilor din Lăuntru anunță magistratul orașului Pitești, la 26
aprilie 1835, că aceasta urma „a să răspunde de lăcuitori acei uliți, câți vor avea
proprietate în pomenita uliță, ca un lucru ce privește spre mai mult a lor folos…
în care socoteală să treacă și plata unui inginer ce este a să trimite de aici spre a
da navilațiie uliții și instrucțiile cuvenite asupra lucrării caldarâmului”436.
Un raport întocmit la 3 mai 1843 de Maghistratul Pitești se referă la
,,starea” orașului.

435 Vezi nota 415.

436 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 28/1835, f. 15-16, 27.

181
 Privind situația demografică a Piteștiului se menționa că ,,lăcuitori are
peste 800 familii, înpărție pe 14 mahalale în oraș și trei de țărani muncitori”.
Despre instituțiile care existau se menționau: 9 biserici în oraș, o Școală
Normală Națională, patru școli private, din care una de limbă grecească, un
,,pension de demoazele” înființat în acest an sub direcția unei ,,germane”, o
temniță, ,,o fabrică de tabac de rând”. Referitor la Școala Normală se menționa că
are nevoie de ,,trebuincioasa reparație”, pentru potrivit unui raport din noiembrie
1842 ,,școala amerința surpare peste școlari”.
Referitor la aspectul orașului raportul consemna: ,,toate ulițile cele mari
așternute cu piatră și o foarte mică parte din ulițile de a doa mână încă neașternute,
numai o uliță să luminează noaptea”437.
În afară de noroaiele care se formau în timpul ploilor, chiar dacă unele
ulițe erau podite, curățenia orașului era poluată de numărul mare de animale care
existau în oraș, pentru că o parte a locuitorilor erau plugari, dar și cei care practicau
alt meșteșug creșteau animale pentru a-și asigura alimentația (carne, lapte, brânză)
sau materia primă pentru îmbrăcăminte (lâna oilor, părul caprelor).
Astfel, în 1838 în Pitești existau: 475 de cai (Vopseaua albastră - 97,
galbenă - 136, neagră - 120, roșie - 122), 379 de boi (Vopseaua albastră - 103,
galbenă - 52, neagră - 120, roșie - 104), 233 de vaci (Vopseaua albastră - 34,
galbenă - 54, neagră - 80, roșie - 65), 194 oi (Vopseaua albastră - 4, galbenă - 108,
neagră - 35, roșie - 47), 129 de capre (Vopseaua galbenă - 81, neagră - 1, roșie -
47), 245 de râmători (Vopseaua albastră - 15, galbenă - 61, neagră - 94, roșie - 75)
și 25 de bivoli (Vopseaua albastră - 4, galbenă - 21). Cei mai mulți cai erau în
Vopseaua galbenă, 136, pentru că acolo locuiau cei mai mulți boieri care-i
foloseau la caleștile cu care se deplasau438.
Fără îndoială că cele 1.435 de animale (cai, boi, vaci, oi, capre, bivoli) din
Pitești, care în 1838, în cele trei anotimpuri de vegetație, trebuiau duse la păscut
în afara orașului, ca și caii de la trăsuri, constituiau o sursă de murdărire prin
bălegarul pe care-l produceau în timp ce treceau pe ulițele așezării.
O altă sursă de poluare a Piteștiului o constituia Poșta, al cărei număr de
cai era de 80, potrivit mențiunii diplomatului danez Clausewitz care între 30
aprilie - 7 mai 1824 trece prin Țara Românească în drum spre Imperiul Otoman.
Din Raportul înaintat la 6 septembrie 1836 Departamentului Trebilor din Lăuntru
de către Ocârmuirea Argeș, aflăm că Poșta se afla de peste 30 de ani în mijlocul
orașului, astfel că o „mahala întreagă… pătimea într-ale sănătății din pricina
murdalâcului și a greului miros”. De aceea, „îndemnat de o râvnă patrioticească”,
Ioan Brătianu439, nădăjduind că locul pe care se afla vechea Poștă îi va rămânea

437
BAR, doc. ist., MV/17.
438 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 34.
439 Ioan Brătianu, numit și Ioniță, era fratele lui Dincă Brătianu. Vezi Sp. Cristocea, Ioniță

Brătianu…, p. 153-168.

182
lui, având voie de la Marea Vornicie, cu a sa cheltuială au „clădit-o, unde de către
omul Casii Poștilor i s-au arătat cu toate namestiile și înprejmuirile ei, cu mult mai
bine decât după cum cele vechi să afla”. Vrând să-și clădească pe vechiul loc
„acareturi, care ar fi putut să aducă podoabă și înfrumusețare orașului”, Ioan
Brătianu „s-au văzut poprit de către d. cluceru Costandin Lerescu de aici, izgonit
deodată și oameni din lucru i acele lucruri începute stricându-le”, motivând că
locul îl avea luat cu embatic de la mănăstirea Cotmeana. Ajungând să se judece,
cei doi, Ioan Brătianu și Costandin Lerescu, anunță la 17 mai 1837 Judecătoria
Județului Argeș că „pentru prigonirea ce am avut pentru locu Poștii de aici, cât și
pentru ceairu Poștii, ne-am înpăcat”440.
Existența printre slugile a 16 boieri ce locuiau în Pitești în 1838 (Drăghici
Budișteanu, Costandin Leca, Dumitru Drăgoescu, Grigore Drăgoescu, Costache
Cornățeanu, Ioan Prejbeanu, Lucsandra Budișteanca, Ianache Cornățeanu, Costică
Vărzaru, Răducanu Bucșănescu, Petre Tigveanu, Nae Rătescu, Ghiță Enescu, Ioan
Lerescu, Nae Drugănescu, Nicolae Rătescu) a câte unui vizitiu, iar la Costandin
Brătianu a doi vizitii, dovedește faptul că aceștia aveau o caleșcă pentru a se
deplasa în oraș sau în afara lui, de aceea, pentru acest atelaj, ca și pentru calul ce-
l tracta, trebuia ca în curtea boierească să fie un grajd de adăpostire. Ba mai mult,
unii, cum sunt Costandin Brătianu, Grigore Drăgoescu, Răducanu Bucșănescu,
aveau și câte un surugiu, iar Ioan Lerescu, doi441.
În aprilie 1867 se face un recensământ, semnat de perceptorul Raicovici,
cu proprietarii din Pitești care posedau trăsuri de lux pe arcuri și care aveau cai
pentru ele, numărul lor ridicându-se la 50, cei mai mulți dintre ei fiind boieri: 1.
Theodor Brătianu, 2. Toma Pleșoianu, 3. Costică Vărzaru, 4. Dimitrie Drăgoescu,
5. Nae Slăvescu, 6. Sultana Tigveanca, 7. Nae Balotă, 8. Fotache Tomescu, 9.
Iancu Stoenescu, 10. Radu Fărcășanu, 11. Simion Pandele, 12. Costică
Budișteanu, 13. Ghiță Enescu, 14. Victora442 Brătianu, 15. Emanoil Ighel, 16. Ion
Nicolopol, 17. Ion Moraitu, 18. Nae Antonescu, 19. Dimitrie Hagiulea, 20.
Emanoil Eftime Nicolau, 21. Costandin Moraitu, 22. Pavlache Marcu, 23. Ghiță
Ganciu, 24. Gheorghe Papazoglu, 25. Theodorița Ef. Dimitriu, 26. Domnica
Teodoridis, 27. Mihalache Vasilescu, 28. Nae Cornățeanu, 29. Ion Meculescu, 30.
Mihail Bogdan, 31. Nae Gherman, 32. Theodor Marioțeanu, 33. Toma Ștefănescu,
34. Răducanu Paraschivescu, 35. Nechifor Ivanovici, 36. Petrache Atanasiu, 37.
Alecsandru Theodosiadi, 38. Costică Negulesa, 39. Daniel Chirițescu, 40.
Theodor Naom, 41. Doctor Episitu, 42. Costică Lerescu, 43. N. Gorovei, 44.
Panait Săvescu, 45. Eduard Echel, 46. Theodor Socolescu, 47. Pavlache Pandele
Negrea, 48. N. Hirisescu, 49. Odisef Ioanic, 50. Theodor Dobriean443.

440 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 347/1836, f. 1, 9, 22.

441 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 83, 90, 123.
442 Așa în original, în loc de Victoria.
443 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1867, f. 9.2.

183
 Potrivit catagrafiei din 1838, cei mai mulți boieri locuiau în Vopseaua
galbenă, urmată apoi de cea neagră, dar nu știm în ce loc. De abia când ulițelor li
s-a dat o denumire și s-au numerotat casele, operațiune care în stadiul actual al
cercetărilor nu știm când s-a produs, există șansa de a cunoaște unde se aflau
locuințele boierilor.
Prima situație, cunoscută de noi, care prezintă un nomenclator al străzilor
din Pitești, a fost întocmită în martie 1870 de către arhitectul Robescu: Culoarea
albastră - 22 străzi, galbenă - 19, roșie - 3 și neagră - 22444.
La 15/27 ianuarie 1873, polițaiul I. Vlădescu înaintează primarului
Piteștiului patru liste întocmite pentru cele patru culori cu recensământul cailor
aflați în cuprinsul orașului. Potrivit acestui recensământ, în Pitești se aflau 123 de
cai de lux pentru trăsuri și 390 pentru transport: albastră – 26 de cai de lux și 158
de transport, galbenă - 34 de lux și 85 de transport, roșie - 25 de lux și 78 de
transport, neagră - 38 de lux și 69 de transport. Fără îndoială că cei 513 cai
existenți în oraș constituiau pentru proprietarii lor un sprijin important în
satisfacerea unor activități zilnice, dar și un mijloc de zgomot și de murdărire a
așezării.
Întocmite de către comisari, listele, prin rubricile pe care le conțin,
constituie documente importante pentru cunoașterea unor aspecte din viața social-
economică a orașului. Din păcate, două din liste, culorile albastră și neagră, conțin
numai numărul casei, nu și strada pe care se aflau proprietarii, iar la culoarea
galbenă ultima rubrică menționează întrebuințarea cailor, pentru ca la celelalte trei
să se consemneze profesia proprietarilor.
Rubrica a doua, destinată numelui și pronumelui445 proprietarului, ne dă
posibilitatea să cunoaștem o parte din boierii ce locuiau în Pitești la această dată
și alte aspecte din viața și activitatea lor. Dacă în Culorile albastră și neagră nu
este menționat niciun proprietar din această categorie socială, în cea galbenă sunt
consemnați cinci: Sultana Tigveanca, str. Buna Vestire, nr. 295, 2 cai de lux, la
trăsură de lux; Costică Negulescu, str. Buna Vestire, nr. 275, 2 cai de lux, la trăsură
de lux; Zinca Condeescu, str. Buna Vestire, nr. 292, 2 cai de transport, la căruță;
Radu Condeescu, str. Buna Vestire, nr. 277, 2 cai de transport, la căruță, Teodor
Brătianu, str. Buna Vestire, fără număr, 14 cai de lux, la trăsură și la călărie.
Cei mai mulți boieri locuiau în Culoarea roșie: Toma Furduescu, str.
Șerban-Vodă, nr. 243, 2 cai de transport, proprietar; Pavlică Rătescu, str. Șerban-
Vodă, nr. 236, 2 cai de lux, proprietar; Ianache Rătescu, str. Șerban Vodă, nr. 236,
2 cai de lux, funcționar; Ioan Meculescu, str. Șerban-Vodă, nr. 223, 2 cai de lux,
proprietar; Nae Meculescu, str. Șerban-Vodă, nr. 223, 4 cai de lux, casier; Petre
Cecropid446, str. Șerban Vodă, nr. 155, 1 cal de lux, primar; Teodor Socolescu, str.

444 Pitești. Mărturii…, p. 196-197.

445 Așa în original.
446 Petre Cecropide, al doilea soț al Cleopatrei, fiica lui Dincă Brătianu, a fost și primar al Piteștiului.

184
Șerban Vodă, nr. 158, 2 cai de lux, prefect; Alecsandrina Pleșoianu, str. Poștii, nr.
216, 2 cai de transport, proprietăreasă; Ghiță Enescu447, str. Poștii, nr. 215, 2 cai
de lux, proprietar; Costică Budișteanu448, str. Poștii, nr. 116, 4 cai de lux,
proprietar; Costică Lerescu, str. Poștii, nr. 166, 2 cai de lux, avocat; Ghiță Lerescu,
str. Poștii, nr. 167, 2 cai de transport, proprietar; Nae Herășescu, str. Poștii, nr.
184, 2 cai de lux, proprietar; d. Cecropid et com. cu Bogdan, str. Poștii, nr. 189,
30 cai de transport, întrebuințați de poștie449.
Deși se stabiliseră în Pitești mulți boieri continuă să-și administreze
moșiile din satele Argeșului sau din alte județe. Astfel, Dincă Brătianu, în afară
de funcțiile îndeplinite (judecător al Tribunalului Argeș, ocârmuitor al Județului
Argeș, deputat la București), n-a încetat să-și administreze moșia de la Brătieni450,
satul de origine al neamului său, unde avea și case, cu o strădanie neobișnuită,
uneori cu brutalitate, care-i va aduce multe reclamații și procese.
În urma căsătoriei cu Aristița Uescu, Drăghici Budișteanu devine
proprietarul moșiei Gliganu pe care, deși locuia la Pitești, a administrat-o până la
moarte451.
Și Ghiță Lerescu lipsea mult din Pitești pentru a merge la moșiile sale din
Argeș, Gura Bascovului, Băbana, Bârsești Vlădești452 sau la Sfințești, în
Teleorman.
Ca locuitori ai Piteștiului, boierii erau prezenți în viața social-economică,
politică, culturală, religioasă a orașului. Înființarea în Pitești, în 1848, a unei trupe
de teatru statornice conduse de Constantin Halepliu a constituit, desigur, un punct
de atracție pentru boieri. Participarea la spectacolele trupei era pentru boieri un
prilej de a se întâlni și discuta, de a le fi admirate caleștile și caii cu care veneau,
iar pentru soții, o ocazie de a-și etala vestimentația și bijuteriile453.

447 Ghiță Enescu era căsătorit cu Zinca, una din fiicele lui Dincă Brătianu.
448 Costică Budișteanu era fiul lui Drăghici Budișteanu.
449 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 25/1973, f. 26-30 v.
450 Brătieni, veche denumire a satului Brăduleț, com. Brăduleț, jud. Argeș.
451 Vezi p. 88-92.
452 Pitești. Mărturii…, p. 167.
453 Întrucât Teatrul Național din Pitești, cum era numit în 1856, nu avea local propriu, la 6 februarie

1856 directorul, praporgicul Nicolae Beștelei, a închiriat, prin contract cu Nicolae Coculescu, o sală
din casa acestuia pentru trebuința actorilor. Dar cum această sală era ocupată de școala de muzică a
oștirii austriece, staționată în oraș din 1854, pentru care Coculescu primea chirie, la 12 martie 1856
directorul N. Beștelei cere Comisiei de încartiruire să „chibzuiască a să lăsa slobodă această sală
spre a se putea aranja și scena teatrului”. Ca urmare a jalbei lui N. Beștelei, la 14 martie 1856
Comisia de încartiruire, prin Jurnalul 108, hotărăște ca proprietarul N. Coculescu să dea oștirii
austriece „cea de a doa sală, în care au avut clupu, în locul celei dintâi închirieată actorilor”. Luând
această hotărâre, Comisia de încartiruire cere Poliției, la 14 martie 1856, a „eczecuta pă d. Coculescu
ca să dea arătată sală în trebuința oștirii”. De asemenea, la 15 martie 1856, înștiințează Administrația
județului de hotărârea luată ca să dea pentru oștire a doa sală în care a avut clupu, închiriată acum
lui Acist Carabet pentru 80 de galbeni pe an, în locul celei închiriată actorilor. La adresa Comisiei,
administratorul județului, Teodor Brătianu, îi cere în aceeași zi, 15 martie 1856, ca să-l întrebe pe

185
 Deschiderea, la 5 februarie 1833, a Școlii Naționale din Pitești, primul
profesor fiind Nicolae Simonide, a constituit pentru boierii din Pitești, dar și
pentru unii din județ, un prilej, nu numai de a-și da copiii să învețe carte, dar și
pentru ei de a se cunoaște mai bine. Cercetarea matricolelor școlare care s-au
păstrat cu anul 1851/1852 ne-a permis constatarea că cei mai mulți boieri care
și-au dat copiii la școală erau din Pitești, aparținând familiilor Balotă, Berindei,
Brătianu, Budișteanu, Găleșescu, Lerescu, Meculescu, Socolescu, Vărzaru ș.a.
În afară de cei ce locuiau în oraș, și boieri din unele localități ale Argeșului
și-au înscris copiii la școala din Pitești. Astfel, în anul școlar 1851/1852 fuseseră
înscriși, la 1 noiembrie 1851, Vasile Rătescu, de 11 ani și jumătate, născut în
Rătești, părinții fiind de „deosebit caracter”, Marița Răteasca, de 10 ani și
jumătate, născută în Rătești, mama fiind văduvă, ambii locuind în Mahalaua Sf.
Ioan din Pitești454, Elenca Răteasca, de 9 ani și jumătate, născută în Rătești, cu
părinți de „deosebit caracter”, locuind în Pitești „la gasdă”455.
Intrați în școală la 14 noiembrie 1851 erau și Constantin Brătianu, de 9
ani, și Ioan Brătianu, de 11 ani, născuți în Șuici, cu mama văduvă, locuind în
Pitești, la Podul Mare456.
Intrat în școală la 1 februarie 1852, Teodor Tigveanu, de 8 ani și jumătate,
era născut la Curtea de Argeș, din părinți „nobili”, în Pitești locuind în Mahalaua
galbenă457.
Tot din părinți „nobili” era Nicolae Micescu, de 10 ani, intrat în școală la
23 martie 1853, născut în Ciumești, cu locuința în Mahalaua Maica Precista458.
Ioan Balotă, de 14 ani, născut în Bârsești, din părinți proprietari, intrase
în clasa a IV-a la 1 septembrie 1858, în Pitești locuind în Mahalaua Sf. Ioan459.
O altă instituție pe care boierii și membrii familiilor lor au frecventat-o a
fost biserica unde participau la ceremoniile religioase (slujbe duminicale sau la
sărbători, botezuri, cununii, înmormântări). Socotit ca unul din cele mai
importante evenimente din viața unui cuplu, nașterea și botezul noilor născuți era
un prilej de mare bucurie pentru părinți, rude și prieteni. La puțin timp după
nașterea ce avea loc în propria locuință, botezul se oficia la biserica din mahalaua
unde locuiau.

Coculescu care din cele două săli dorește să rămână „pentru particularile d-lui speculi”, pentru că
una din ele urmează a sluji pentru școala muzicii oștirii. La 16 martie 1856 Comisia de încartiruire
îi răspunde lui T. Brătianu că d-l Coculescu lipsește din oraș, urmând ca atunci când se va întoarce
să hotărască care din cele două săli va rămânea la dispoziția lui (ANSJA, fond Primăria Pitești, dos.
1/1856, f. 84-88).
454 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 79/1851-1852.
455 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 80/1851. Constantin și Ion erau fiii lui Ioniță

Brătianu, mort la 22 noiembrie 1848 și ai Victoriei Păianu.

456 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 81/1852-1853.
457 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 81/1852-1853.
458 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 84/1855-1856.
459 ANSJA, fond Școala nr. 1 Pitești, Matricola 86/1857-1858.

186
 Prezentând câteva cazuri de botez, începem cu cel al Elenei, născută la 18
februarie 1845, fiica pitarului Costandin sin Costandin Vărzaru și a Lucsandrei
sin pitar Costandin. Botezul a avut loc la 25 februarie 1845 la Biserica Buna
Vestire Greci, naș fiind marele logofăt Alecsandru Vilara, slujba fiind oficiată de
preotul Gheorghe460.
Tot în 1845, dar la 15 martie, se năștea Anastasia, tatăl fiind pitarul
Nicolae Simonidis461, iar mama Anastasia sin Ioan Balotă. Fetița a fost botezată
la 15 aprilie 1845, tot la Biserica Buna Vestire Greci, de același preot Gheorghe,
naș fiind serdarul Dimitrie Drăgoescu462.
Același serdar Dimitrie Drăgoescu este naș la 31 martie 1846, când la
biserica Schitului Buliga este botezat pruncul Ioan, născut la 26 februarie 1846,
tatăl fiind praporgicul Ștefan Vlădoianu, iar mama, Ecaterina Furduiasca463. La 18
ianuarie 1847 se năștea, în casa părinților săi, Nicolae sin Toma Găleșescu și Zoița
sin Grigore Turnavitu, pruncul Alecsandru, botezat la 30 ianuarie 1847 la Biserica
Buna Vestire Greci, nașă fiind pităreasa Maria Cornățeanu. Tot la aceeași biserică
era botezată la 9 noiembrie 1847 Maria, fiica praporgicului Ștefan Scarlat
Vlădoianu și a Ecaterinei sin Ioan Olcescu, nașă fiind Marița sin serdarul Dincă
Lerescu464.
Născut la 5 august 1847, Nicolae, fiul pitarului Costandin Vărzaru și al
Alecsandrinii sin Costandin Arion, a fost botezat la 15 august 1847 la biserica Sf.
Gheorghe, naș fiind Nicu Roset, prezident de Mușcel465.
Nu rare erau cazurile când nașii ce botezau copiii nu erau din Pitești sau
din Argeș. Astfel, la 26 octombrie 1848 era botezat la Biserica Buna Vestire Greci
Elisaveta, fiica serdarului Costandin Vărzaru secretaru și a Lucsandrei sin sluger
Costandin Boldărescu, naș fiind pitarul Ștefan sin aga Alecsandru Belu din
București466. Același Ștefan sin aga Alecsandru Belu din București este naș la
botezul oficiat la 16 februarie 1849 la Biserica Buna Vestire Greci al lui Ștefan,
născut la 30 ianuarie 1849, fiul pitarului Pavlică sin Gheorghe Rătescu și al
Profirei sin treti logofăt Athanasie467.
Tot la Biserica Buna Vestire Greci este botezată, la 14 mai 1850, Efrusina,
fiica serdarului Costandin Vărzaru și a Lucsandrei, născută la 20 aprilie 1850, nașă
fiind Elena marele logofăt Grigore Grădișteanu468.
Solemnitate religioasă a căsătoriei, cununia efectuată de regulă la biserica

460 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 13/1845, botezați.
461 S-ar putea să fie Nicolae Simonide, primul profesor al Școlii Naționale din Pitești.
462 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 13/1845, botezați.
463 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Schitul Buliga, registrul 14/1846, botezați.
464 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 15/1847, botezați, poziția 2.
465 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Gheorghe Pitești, registrul 4/1847, botezați, poziția 17.
466 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 16/1848, botezați, poziția 19.
467 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 17/1849, botezați, poziția 3.
468 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 18/1850, botezați, poziția 10.

187
mahalalei, era, de asemenea, un moment important din viața boierimii argeșene.
Registrele de stare civilă ale bisericilor din Pitești consemnează cununiile ce se
făceau în aceste lăcașe de cult, prilej pentru boierimea orașului și a județului de
a-și afișa poziția socială prin hainele pe care le purtau, prin caleștile cu care
soseau, sau nașii care de regulă erau reprezentanți de seamă ai aceste clase sociale.
Prezentând câteva din cununiile săvârșite la bisericile din Pitești, începem
cu cea din 29 ianuarie 1839, când, la Biserica Buna Vestire Greci, preotul Dumitru
a oficiat slujba religioasă a cununiei lui Grigorie sin comisu Stere cu Ana sin
Gheorghe Furduescu, nași fiind Dimitrie Drăgoescu cu soția469.
În ziua de 13 octombrie 1846, la Biserica Sf. Ioan din Pitești, preotul
Gheorghe a oficiat cununia religioasă a lui Nicolae sin polcovnicu Iordache Balotă
cu Elena sin pitar Ioniță Racoviceanu, naș fiind clucerul Iacov Prejbeanu cu
Elisaveta470.
La 1 mai 1849, la Biserica Sf. Gheorghe a avut loc cununia religioasă a
lui Costandin sin Gheorghe Balotă cu Ecaterina sin Tudorache Teulescu, naș fiind
pitarul Pavlică Rătescu, slujba fiind oficiată de preotul Alecsandru471. În afară de
boierii ce locuiau în Pitești, la bisericile orașului se cununau și cei ce aveau
domiciliul în satele din jur.
Astfel, la 8 februarie 1834, la Biserica Maica Precista în Coastă din
Pitești, preotul Athanasie Popescu oficiază cununia lui Gheorghie Costandin
Vlădoianu din satul Ungureni472 cu Ana, fiica lui Grigorie Brătianu din Micești,
naș fiind Taiche Drăgoescu și soția sa Ana Drugăneasca473. Un alt caz este al lui
Nicolae sin Toma Găleșescu din satul Mălureni de pe Vâlsan, care la 3 februarie
1844 s-a cununat la Biserica Maica Precista din Coastă cu Zoița, fiica lui Grigorie
Turnavitu din Budișteni, ce au avut ca nași pe căpitanul Hristodor cu Anica
Bucșeneasca din Pitești474.
Moment trist din viață, înmormântările sunt consemnate destul de lacunar
în registre. Astfel, la 15 decembrie 1834, într-o sâmbătă, a decedat stolnicul
Costandin Bucșănescu, slujba înmormântării având loc miercuri la Biserica Buna
Vestire Greci, preot fiind Costandin castrisie475.
Tot la Biserica Buna Vestire Greci preotul Gheorghe a făcut slujba de
înmormântare a serdăresei Ecaterina Tigveanca decedată la 21 noiembrie 1844,
iar la 15 iulie 1847, la aceeași biserică a avut loc slujba de înmormântare a
vistierului Gheorghe Furduescu476.

469 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 10/1839, căsătoriți.
470 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Ioan, registrul 14/1846, cununați, poziția 8.
471 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Gheorghe, registrul 6/1849, cununați, poziția 3.
472 Nu știm despre ce Ungureni este vorba, pentru că există mai multe sate cu această denumire.
473 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Maica Precista din Coastă, registrul 1/1832-1843, cununați.
474 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Maica Precista din Coastă, registrul 2/1844.
475 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 5/1834, decedați, poziția 14.
476 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 12/1844, decedați, și 15/1847,

188
 În afară de participarea la slujbe și la ceremoniile religioase, unii boieri
construiesc lăcașe de cult, lucrări care aveau multiple semnificații. În afară că erau
ofrande aduse divinității și mijloace de a-și spori prestigiul în ochii
contemporanilor, aceste biserici urmau să fie loc de înhumare pentru ctitor.
Astfel de lăcașe construiesc: boierii Lerescu - biserica Sf. Voievozi
Meculești, aflată astăzi în cartierul piteștean Găvana, pitarul Drăghici Budișteanu
- biserica din Gliganu de Sus, unde avea moșie, Ioan Mavrodolu - biserica cu
același nume din Pitești.
Printre cei care „cu ce au putut au ajutorat” biserica din Vărzaru, com.
Merișani, s-a aflat și Constantin Vărzaru, de aceea în pronaos, pe peretele de la
vest, se află pictat chipul său477.
Dacă documentele păstrate ne prezintă cât de cât preocupările boierilor
(administrarea moșiilor, exercitarea unor funcții publice, purtarea unor procese,
aprovizionarea familiei ș. a.), în privința soțiilor, ele sunt mai sărace în informații,
astfel că, în ceea ce privește viața lor zilnică, unele lucruri trebuie intuite. Fără
îndoială că soțiile erau alături de bărbați la diferite momente din viața orașului,
participând la ceremoniile religioase, la spectacolele de teatru, la serbările școlare
ș. a.
O mare parte din tinerețea unei femei era ocupată cu nașterea copiilor și
creșterea lor. Cum atunci nu existau mijloace contraceptive, femeile sănătoase
nășteau mulți copii, fiind în actualitate expresia „Câți o da Dumnezeu !”.
Catagrafia din 1838 consemnează copiii pe care un boier îi avea în acel
moment, nu și pe cei care muriseră, care s-au născut ulterior sau care erau
căsătoriți. Astfel, dacă Drăghici Budișteanu este consemnat în catagrafia din 1838
cu cinci copii, în realitate din căsătoria cu Aristița Uescu a avut nouă copii. Dincă
Brătianu este consemnat în catagrafie numai cu o fiică, Cleopatra, de 12 ani, dar
în căsătoria cu Anastasia Tigveanu a avut șapte copii. Nicolae Negulescu avea în
1838 patru băieți și patru fete, Ioan Racoviceanu - trei băieți și două fete, iar Ioan
Găleșescu - șapte copii.
În îngrijirea copiilor, boieroaica era ajutată de slugile pe care le avea, la
unele din ele menționându-se „slujește în casă”. Catagrafia din 1838 consemnează
trei cazuri când printre slugi se afla și o doică care, în afară de îngrijire, avea și
sarcina de a alăpta copilul sugar. Trebuie relevat faptul că dacă bucătarii erau de
regulă țigani, doicile erau numai românce.
Având două fete mici, pe Maria, de 3 ani, și pe Elena, de un an, Catinca,
soția clucerului Costandin Lerescu, avea o doică, Maria, de 28 de ani, româncă
văduvă. Luța, soția lui N. Socolescu, cu o fetiță de 2 ani, avea o doică în vârstă de
20 de ani, pe românca Uța văduva, iar Zinca, soția lui Ioan Lerescu, cu un băiat,

decedați.
477 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci, registrul 12/1844, decedați, și 15/1847,

decedați, p. 474-475.

189
Costică, de 6 luni, avea ca doică pe Elenca, româncă în vârstă de 25 de ani.
În afară de nașterea și îngrijirea propriilor copii, soția boierului, pe timpul
cât acesta era plecat, trebuia să supravegheze și să coordoneze buna desfășurare a
gospodăriei în cadrul căreia exista un număr mare de persoane.
În catagrafia din 1838, în afară de membrii familiei boierului, sunt
menționate slugile, țiganii și robii țigani care locuiau în curtea boierească:
Culoarea albastră: Drăghici Budișteanu - 19 persoane (7 membri de familie, 1
slujnică, 11 robi țigani), Culoarea galbenă: Costandin Lerescu - 23 persoane (8
membri de familie, 4 slugi, 11 robi țigani), Costandin Brătianu - 44 (6 membri
familie, 3 slugi, 35 robi țigani), Mihalache Lahovari - 12 (4 membri de familie, 1
slugă, 7 țigani), Costandin Leca - 14 (5 membri familie, o slugă, 8 țigani), Grigore
Drăgoescu - 17 (un membru de familie, 4 slugi, 12 robi țigani), Ianache
Cornățeanu - 27 (8 membri de familie, 19 robi țigani), Răducanu Bucșănescu - 17
(4 membri de familie, 13 robi țigani), Marghioala Drăgăneasca - 14 (2 membri de
familie, 6 slugi țigani, 6 robi țigani), Culoarea neagră: Petrache Tigveanu - 13 (6
membri de familie, 7 robi țigani), Miiță Berindei - 12 (2 membri de familie, 10
țigani), Ghiță Lerescu - 11 (2 membri de familie, 2 slugi români, 7 țigani), Ioan
Lerescu - 13 (4 membri de familie, o slujnică, 8 robi țigani), Nae Drugănescu - 11
(un membru de familie, 2 slugi, 8 robi țigani)478.
Pregătirea hranei zilnice pentru multele persoane cât aveau unele familii
boierești era făcută de o slugă sau un rob țigan care la rubrica opt a catagrafiei din
1838 este desemnat ca bucătar. Astfel nouă boieri, Drăghici Budișteanu, Dumitru
Drăgoescu, Nicolae Socolescu, Ianache Cornățeanu, Marghioala Drugăneasca,
Petrache Tigveanu, Naie Rătescu, Ioan Lerescu, Nicolaie Rătescu, aveau câte un
bucătar, iar patru, Dincă Brătianu, Ioan Mavrodolu, Costandin Lerescu și
Mihalache Lahovari, câte doi bucătari.
Și spălatul hainelor la unele familii, Ioan Prejbeanu, Ghiță Enescu, Nae
Drugănescu, era făcut de o slugă desemnată ca spălătoreasă, Ianache Cornățeanu
având două spălătorese.
Erau slugi care îndeplineau și meșteșuguri mai puțin întâlnite, cum erau:
vânător, la familiile lui Grigore Drăgoescu și Ioan Lerescu, grădinar, cum aveau
Grigore Drăgoescu și Naie Rătescu, pentru ca Dincă Brătianu să aibă doi
grădinari, croitor la Grigore Drăgoescu, chirigiu la Nae Drugănescu, bivolar la
Dincă Brătianu. La multe slugi se menționa că „slujește în curte”, „slujește în
casă” sau „fecior”.
Dar boieroaicele își făceau timp și pentru a-și vizita rudele sau prietenele,
de a frecventa așa-numitele „clupuri”, de a merge la băi, unele dintre ele căzând
și în fapte de „preacurvie”.
Ca locuitori ai orașului, boierii, ca și ceilalți piteșteni, au avut de îndurat
calamitățile naturale, cum sunt cutremurele din 1802 și 1838, dezastrele provocate

478 Sp. Cristocea, Catagrafia Pitești…, p. 83, 90, 123.

190
de oameni, cum este incendiul din august 1848, dar și urmările disputelor dintre
cele trei imperii, țarist, austriac și otoman, care s-au manifestat prin lupte purtate
pe pământul Valahiei sau prin ocuparea temporară a teritoriului de către trupele
mai sus-amintitelor imperii.
În vederea îndepărtării trupelor țariste care în iunie 1853 ocupaseră militar
Muntenia și Moldova, în urma înțelegerii de la Boiagi-Kioi dintre Austria și
Turcia, din 2/14 iunie 1854, trupele austriece au primit ordinul de înaintare în Țara
Românească la 6/18 august 1854. Datorită poziției sale geografice, la întretăierea
unor importante căi de comunicație, Piteștiul s-a aflat printre orașele din Valahia
în care au fost încartiruite oștirile kesaro-krăiești.
Deși arhiva Magistratului Pitești nu se păstrează pentru perioada 1848 și
1855 și nici a Ocârmuirii Argeș, pentru perioada 1840-1864, din corespondența
anului 1856 se poate afirma că oștirea austriacă a fost încartiruită în Pitești
începând cu 10 august 1854, situație ce a durat pe anii 1855, 1856 și 1857.
În vederea încartiruirii oștirii austriece în Pitești s-a constituit Comisia de
încartiruire479 care trebuia, printre altele, să afle casele din oraș în care se puteau
caza acești ostași. Cum casele majorității locuitorilor din Pitești erau mici și din
lemn, ele nu întruneau condițiile cerute, de aceea Comisia de încartiruire a ales pe
cele ale boierilor care fiind din cărămidă și destul de mari erau mai potrivite pentru
acest scop. În funcție de perioada în care în case erau încartiruiți ostașii sau alte
servicii anexe ale oștirii, proprietarii primeau o sumă de bani din care se scădea a
patra parte pentru datoria de „cfartir”.
Ostașii austrieci încartiruiți la Pitești aparțineau unei brigăzi din
Regimentul Franz Karol, comandat de excelența sa generalul maior cavaler de
Burlo. Cum era normal, unul dintre cei ce trebuiau încartiruiți era comandantul,
generalul maior de Burlo. Nu știm unde a fost încartiruit comandantul până
la 1 noiembrie 1855, când se face o catagrafie a mobilelor aflate în casa
paharnicului Dimitrie Drăgoescu, din Vopseaua galbenă, care s-a luat de „cfartir”
pentru generalul Burlo, mai înainte fiind folosită, de la 25 august 1855, de spitalul
ostășesc. Deși catagrafia ne oferă prilejul de aprecia modul de viață al boierimii
din Pitești la acea dată, nu vom prezenta integral conținutul ei, acest lucru
putându-se face într-o lucrare cu alt subiect, dar vom menționa camerele pe care
le avea această casă și destinația lor pe perioada cât a fost încartiruit aici generalul
de Burlo. Prima în ordinea din catagrafie era odaia „unde să află canțelaria d.
aghiotant”, a doua era odaia „unde șade d. aghiotant”, urmând apoi „salonul d.
gheneral”, „casa de culcat a d. gheneral”, salonul cel mare al d-lui general, odaia
slugilor, încă o odaie pentru slugi, odaia de jos pentru soldații de caraulă și odaia
de jos, de sub scară, în care șade vizitiul. Întrucât din locuința d-lui general lipseau
o serie de „obiecte de masă”, la 8 noiembrie 1855 se face o listă cu acestea, de

479 În documente această Comisie este numită „Comisia de cfartiruire” sau „Comisia de cuartiruire”.

191
„înființarea” lor urmând să se îngrijească „k. k. comando de stație”480.
Nu știm din ce motiv paharnicul Drăgoescu se mutase la Târgoviște cu
familia, dar având de gând să revină în Pitești, el îi cere lui Teodor Brătianu,
administratorul județului, să facă „cuviincioasa mijlocire” de a i se libera jumătate
din încăperile casei sale. Ca atare, la 7 aprilie 1856 T. Brătianu cere Comisiei de
încartiruire să meargă la excelența sa, d-l general maior, să-l roage să libereze
jumătate din casa lui Drăgoescu, mutându-se aghiotantul cu cancelaria în
vecinătate, la d. Bădulescu sau d. Vărzaru, „precum s-au urmat și anul trecut când
d. Drăgoescu se afla aici”. Conformându-se solicitării lui T. Brătianu, Comisia îl
anunță în aceeași zi, la 7 aprilie 1856, că „în complect și cu mădularul ostășeșc”
s-a dus la excelența sa pentru a-i face cunoscut solicitarea lui Drăgoescu și acesta
„ne-au făcut cunoscut că nu poate să-i sloboază casa pe jumătate”, ba, mai mult,
a cerut Comisiei a se mobila și celelalte odăi cu cheltuiala guvernului. De aceea,
Comisia, „neputând face altă îndestulare d. reclamant”, a chibzuit ca acesta să șadă
în casele „conțipistei” Marioara Calotă ce le are închiriate lui Odisef Canacu,
urmând să plătească chirie proprietăresei pe perioada cât va sta acolo.
Încă din 3 aprilie 1856, pe când se afla la Târgoviște, D. Drăgoescu ceruse
Comisiei ca, până la 15 aprilie, chiria caselor sale ocupate mai întâi de spitalul
ostășesc și apoi de generalul Burlo „să să răspunză” părintelui protopop
Constantin. Ca urmare la 5 aprilie 1856 Comisia îi comunică lui Teodor Brătianu
că pentru 7 luni și 20 de zile, adică de la 25 august 1855 și până la 15 aprilie 1856,
i se cuvin lui D. Drăgoescu 1.916 lei și 20 de parale, din care să i se poprească a
patra parte pentru datorie de „cfartir”, 479 lei și 5 parale, urmând ca paharnicul să
primească 1.437 lei și 15 parale481.
În afară de comandant și de trupe, despre care nu știm cât erau de
numeroase, trebuiau încartiruite serviciile anexe care îi însoțeau pe combatanți.
Unul din aceste servicii era spitalul în care erau internați ostașii care, chiar dacă
nu participau la lupte, se puteau îmbolnăvi. În stadiul actual al cercetării nu știm
în ce case a fost adăpostit spitalul în cei aproape trei ani cât trupele austriece au
staționat la Pitești. Prima casă despre care avem informații că a adăpostit spitalul
este cea a lui Ion Moraitu care la 14 martie 1856, printr-o jalbă trimisă Comisiei
de încartiruire, reclama că pentru perioada 10 august 1854-10 decembrie 1855, cât
au fost ocupate casele sale de spitalul „kesaro-krăiesc”, nu a fost despăgubit de
chiria ce merita. Ca urmare, la 15 martie 1856, Comisia anunța Administrația
județului că, pentru perioada arătată, reclamantului i se cuveneau 853 de lei și 12
parale chirie, din care, scăzându-se a patra parte datorie de „cfartir”, 213 lei,
rămânea să mai primească 639 lei și 39 parale482.

480 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, 132 r-134 r.

481 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 66-67.
482 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 58-59.

192
 Probabil că spitalul era încartiruit în multe case deodată, pentru că și
D. Teodoridis, proprietarul caselor din Vopseaua albastră, reclamase Comisiei că,
pentru perioada 2 septembrie 1855-2 noiembrie 1855, nu primise nici o chirie.
Întrucât la ocuparea casei nu se făcuse catagrafie de starea în care se afla casa și
nici nu se stabilise printr-un act chiria ce merita, Comisia, prin jurnalul din 2
martie 1856, găsind că proprietarul nu este vinovat cu nimic și nu trebuie să
rămână păgubaș, găsește de cuviință să se încheie de către prezidentul
Magistratului actul cu chiria ce i se cuvine, care să fie înaintat administratorului
județului și de aici la Guvern483.
În urma unei adrese pe care la 10 aprilie 1856 secretarul Administrației
județului, Toma Furduescu, o trimite Comisiei pentru a comunica perioada când
casele pitarului Petre hagi Gheorghiu484 din Mahalaua Târgului, Vopseaua roșie,
nr. 109, au fost ocupate cu spitalul „kesaro-krăiesc” aceasta, prin adresa 169/11
aprilie 1856, răspunde că au servit în acest scop între 10 august 1854 și 30
decembrie 1854, după care „s-au deșărtat dă spital”, pentru ca între 1 august și 25
decembrie 1855 „au șăzut earăși ocupate cu spital”485.
Un alt serviciu al oștirii care a fost încartiruit a fost croitoria
Regimentului. La solicitarea generalului maior de Burlo de a se da un local pentru
spital, la 1 mai 1856 Comisia anunță Administrația județului că a destinat pentru
acesta catul de sus al caselor pitarului Petre hagi Gheorghe care până atunci a fost
ocupat cu croitoria Regimentului486.
În Jurnalul Comisiei 103/9 martie 1856 se consemnează despre casele
serdarului Ghiță Lerescu din Vopseaua roșie, nr. 175, ocupate cu totul în trebuința
oștirii „kesaro-krăiești”, în catul de sus fiind „școală ostășască”, iar în cele de jos
biserica ofițerimii, pentru ca în celelalte trei odăițe să fie „cfartir de soldați, cu cai
la grajdi”, astfel că proprietarul nu are unde ședea. De aceea, Comisia a găsit de
cuviință a i se „slobozi catul de sus pentru șederea dumisale”, iar școala să se mute
în catul de sus al caselor pitarului Petre Gheorghiu închiriate cu contract lui
Andonie Matarangă de la 1 noiembrie 1855 până la Sf. Gheorghe 1856, în preț de
40 de galbeni487. Prin adresa 3400/3 aprilie 1856, Teodor Brătianu comunică
Comisiei că se aprobă prețul de 210 lei pe lună pentru ocuparea etajelor de sus ale
casei pitarului Petre Gheorghiu necesare „în trebuința școalei k.k”488.
Cum orice oștire avea nevoie de o magazie pentru depozitarea lucrurilor
necesare bunei desfășurări a activității, la 27 aprilie 1856, Magistratul orașului,
prin adresa 532 anunță Comisia despre casele Marghioalei Pogovinov rămase
libere după „deșertarea spitalului” județului la 4 decembrie 1855 ocupate de

483 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 55-56.

484 Este aceeași persoană, deși numele este grafiat când „Gheorghe” când ”Gheorghiu”.
485 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 84-85.
486 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 110 v.
487 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 50.
488 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 83.

193
magazia oștirii k. k. până la 23 aprilie 1856. Cum Magistratul cerea să fie
despăgubit cu 541 lei și 27 parale, prin adresa 204/10 mai 1856, Comisia anunța
Administrația Județului că Magistratul trebuie să fie despăgubit cu 501 lei și 24
parale, cât a fost ocupată casa de către oștire489.
Un alt serviciu anex care a fost încartiruit a fost cel al tâmplarilor despre
care aflăm dintr-o adresă a lui Teodor Brătianu, din 29 martie 1859, prin care
anunța Comisiei de încartiruire că pentru patru din șase încăperi ale lui Ioniță
Alicsandrescu, în care urma să activeze acești meseriași, urma să se plătească
pentru șase luni, suma de 320 lei490.
Cum în orice oștire existau și acte de indisciplină, generalul maior de
Burlo a cerut să i se dea o casă „pentru șederea profosului și arestul cadeților și
fetfebelilor”, de aceea la 15 martie 1856 Comisia anunța Administrația Județului
că la această solicitare a destinat casa lui Dumitrache Zamfirescu, deși în Jurnalul
din 14 martie 1856 se menționa casa lui Dumitrache Simion din Vopseaua
albastră, nr. 7491.
Casa de „otel” a lui Iordache Trifonescu, din Vopseaua roșie, a fost
închiriată oștirii „k. k” timp de 16 luni și 10 zile, având multiple întrebuințări,
menționate în Jurnalul Comisiei 206/11 mai 1856: „4 luni, de la 10 august 854
până la 10 dechemvrie același an, 2 luni, de la 1 martie 1855 până la 1 mai 1855,
cu școală dă duel și cu birt ofițeresc din Regimentul Franț Karol, 3 luni și 10 zile,
de la 1 mai până la 10 august 855, cu cazin și birt ofițeresc, 2 luni și 15 zile, de la
august 10 până la 26 8-vrie 1855, cu spital k.k., 2 luni, de la 26 8-vrie până la 25
10-vrie, cu spital, 2 luni și 15 zile, de la 2 martie până la 17 mai cu școală, cu
croitorie și spital”.
Potrivit Jurnalului Comisiei 206/11 mai 1856 se cuvenea a se plăti lui
Trifonescu 2.000 lei chirie pe an, din care, scăzându-se 500 lei datorie de „cfartir”,
urma să primească 1.500 lei, iar pentru 4 luni și 10 zile, de când a expirat
contractul lui Trifonescu, i se cuvin 910 lei, din care, oprindu-i-se 227 lei și 20
parale, a patra parte pentru datorie de cfartir, urma să primească 682 lei și 20
parale492.
Chiar dacă erau despăgubiți, încartiruirea ostașilor în casele unor boieri a
creat destule nemulțumiri în rândul unor proprietari. Unul din aceștia a fost Ghiță
Lerescu care într-o petiție înaintată lui Teodor Brătianu, administratorul județului,
se jeluia că fostul prezident al Maghistratului „având pică asupră-m, în silă, fără
niciun contract, me-au luat casile mele ce iereau atunci în bună stare, le-au ocupat
pă toate cu spital, lăsându-mă pă drumuri cu familia și slugile”. După scoaterea

489 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 117-118.

490 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 155.
491 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 83.
491 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 61 r.
492 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 83.
492 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 120 r., 122 r.-v.

194
spitalului, austriecii au ocupat din nou casa, „în iatajul de jos cu templu de
rugăciune și în etajul de sus cu școală dă eczersiu…, unde vine toată oștirea câtă
s-au aflat și să află aici, încât puțin au rămas să să surpe și casile de multa greotate,
aducându-le în cea mai mare dărăpănare”.
Deși la 24 februarie 1856 T. Brătianu trimite petiția lui Lerescu către
Comisia de încartiruire, nu s-a luat nici-o măsură, astfel că la 30 aprilie 1856
acesta printr-o nouă jalbă anunță, că deși „nădăjduiam să-m aflu îndăstulare, mă
văz mai supărat decât toți ceilalți”493.
Prin adresa 2261/5 martie 1856 înaintată Comisiei de încartiruire,
administratorul județului, Teodor Brătianu, consideră că la cererea generalului
maior Burlo care a cerut spațiu pentru spital „n-ar fi de cuviință a se mai lua catul
de sus al d-li serdar Ghiță Lerescu”.
La 1 martie 1856, Teodor Brătianu trimite o scrisoare excelenței sale d-
lui general maior Burlo în care îi aduce la cunoștință despre casele lui Ghiță
Lerescu din Vopseaua galbenă, care „sântu cele mai împovărate cu cuartiru decât
toate din oraș”, pentru că în etajul de sus este „școala de ecserții a artileriii”, în cel
de jos se afla „capela de serviciu religios a brigadei”, iar în trei odăi, din casele ce
le mai are în curte cu-n etaj, sunt soldați și grajdul ocupat cu cai de-ai oștirii, astfel
că „numitului proprietar cu numeroasa sa familie și slugile i-au rămas numai o
singură odaie de locuit”. De aceea „luai îndrăsneala a ruga plecat pe ecs. voastră”
de a porunci să se mute școala din etajul de sus al lui Ghiță Lerescu în casele cu
nr. 105, din Vopseaua roșie, ale pitarului Petre hagi Gheorghe494. Ca urmare, la 6
martie 1856, Comisia îi comunică lui Teodor Brătianu că la cererea lui Burlo au
vrut să destineze pentru spital salonul d. Coculescu, ofertă care a fost respinsă, de
aceea i s-a promis catul de sus al lui Lerescu care tocmai să „dășărtase”, dar s-au
împotrivit, cerând casa pitarului Costandin Moraitu din Vopseaua roșie, nr. 216.
Cum din multe motive (spațiu mic, chiria mare ș. a.) casa pitarului nu se putea
oferi, Comisia a destinat catul de sus al caselor lui Lerescu, acesta urmând să
ocupe catul de jos, unde se află biserica putând fi mutată în salonul lui Coculescu.
Unii proprietari erau nemulțumiți de faptul că ostașii încartiruiți
produceau stricăciuni caselor în care stăteau. Astfel, același Ghiță Lerescu, într-o
jalbă primită la 30 aprilie 1856, prin care cerea să-i „sloboază casele”, fiindcă a
suferit cu luarea lor „fără voia mea, mai mult decât toți ceilalți oroșani”, dar și că
„mi le-au dărăpănat cu totul, scoțând tacâmurile de alamă dupe la uși, care mă
costează câte trei galbeni i geamurile le-au spart, tacâmurile dupe la sobe lipsesc
și altile”. Deși fusese anunțat că i s-a „slobozit iatacul casilor dă sus și dă sânt
acum trei zile, iarăși le-au ocupat pă toate cu o sumă de soldați care-i, ce au mai
rămas nestricat de ceilalți de mai nainte, strică aceștiia”495.

493 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 1/1856 , f. 6, 61, 201.

494 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, r. 51.
495 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 36-37.

195
 Neprimirea chiriei la timp era un motiv pentru proprietari de a se jelui
Administrației Județului, una din reclamații fiind a casei răposatului conțopist
Nanu pentru casele sale din Vopseaua roșie. Prin Jurnalul 177/4 aprilie 1856,
Comisia găsește că reclamantul are dreptate de a primi pentru un an și patru luni,
de la 10 octombrie 1854 până la 10 aprilie 1856, suma de 2.133 de lei și 12 parale,
din care scăzându-se 533 de lei și 13 parale, a patra parte datorie de „cfartir”, urma
să primească numai 1.599 de lei și 39 parale496.
Prin adresa din 5 martie 1856, administratorul județului, Teodor Brătianu,
anunță Comisia de încartiruire despre jalba „conțopistoaei” Efrosina Nanu care a
cerut „deșertarea” caselor sale din Mahalaua Târgului ocupate cu bolnavi din
împărăteasca armie „kesaro-krăiască”, „fiindu-i peste putință a mai locui afară din
oraș, unde se află acum”497. Cum era de așteptat, staționarea unei oștiri străine în
oraș a produs pentru unii proprietari nemulțumiri, după cum alții au avut de
câștigat prin chiriile primite. Cu siguranță și alți locuitori din oraș, cum sunt
negustorii, au avut de profitat prin vânzarea unor produse necesare unei trupe care
a staționat aici aproape trei ani.
Aflate în marș spre Sibiu, mai multe unități militare austriece staționate la
sud de Carpați (156 ofițeri, 6425 soldați, 1548 cai) treceau și prin Pitești, între 2
și 21 mai 1856, unde urmau să fie încartiruite pentru a se odihni o noapte sau două.
La 30 aprilie 1856, administratorul T. Brătianu făcea cunoscut Comisiei de
încartiruire că pentru „îndestularea” lor aceste trupe aveau nevoie de 5.676 pâini
și 1.546 porții de fân498. Fără îndoială că pentru brutarii din oraș furnizarea a 5.676
pâini pentru aceste trupe le aducea un câștig apreciabil.
Chiar dacă oștirea austriacă a perturbat într-un fel viața cotidiană a
locuitorilor orașului, aceștia și-au văzut în continuare de viața și de ocupațiile lor.
Ba mai mult, potrivit unor informații lacunare, protipendada orașului a avut timp
și dispoziție pentru organizarea unor carnavaluri.
Prin scrisoarea trimisă la 1 martie 1856 generalului maior Burlo, pe care
am prezentat-o mai sus, Teodor Brătianu îi cerea să mute școala din etajul de sus
al caselor lui Ghiță Lerescu în casele lui Petre hagi Gheorghe „în care au fost
baluri mascate în carnavalul trecut din iarna corentă”.
Prin adresa din 2 aprilie 1856 Teodor Brătianu cerea Comisiei de
încartiruire ca spitalul să se mute în „fostul cazinu ofițeresc”499, iar în Jurnalul
206/11 mai 1856 se menționează că, între 1 mai și 10 august 1855, casele lui
Iordache Trifonescu au fost ocupate „cu cazin și birt ofițeresc”, frecventate,
probabil, și de anumite persoane din oraș.

496 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 88 r.

497 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 148.
498 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 1/1856, f. 202 r-203 v.
499 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 4/1856, f. 82 r.

196
 La 28 septembrie 1856 administratorul județului, Teodor Brătianu, făcea
cunoscut Comisiei de încartiruire că prin autorizația 7364 Ministerul de Interne a
„destinat, pentru clupuri și picnicuri în carnavalul viitor pentru amusarea d-lor
oroșani și a d-lor oficeri, care-i vor voi”, catul de sus al casei pitarului Petrică hagi
Gheorghe500.

500 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 1/1856, f. 308 r.

197
198
 Capitolul III

BOIERI ARGEȘENI. DE LA CĂSĂTORIE LA

DESPĂRȚIRE.

Apărută într-un anumit moment al existenței comunităților umane, familia

și-a dus existența potrivit unor cutume, iar mai târziu, unor norme consemnate în
legiuirile a căror apariție se impunea. Formată prin căsătoria a două persoane de
sex opus, familia își încetează existența prin decesul celor doi soți sau ca urmare
a despărțirii lor.
Căsătoria în lumea boierilor, ca de altfel și a oamenilor de rând, nu avea
la bază iubirea care ar fi trebuit să-i unească pe tineri, ci interesul material, căci
soția trebuia să aibă o zestre care să mențină viitoarea familie în rândul bogaților
vremii sau ai căror părinți, prin dregătoriile și mai târziu funcțiile pe care le
dețineau, să-i situeze printre demnitarii epocii. De aceea, înainte de a avea loc
cununia religioasă, tatăl trebuia să-și înzestreze fiica „cu tocmeală” cu bunuri
(moșii, vite, țigani, haine, veselă, bijuterii, ș. a), dar și cu sumă de bani, așa numitul
naht, pe care le consemna într-o foaie de zestre. Potrivit legiuirilor vremii, zestrea
era „averea fămei, ce la căsătorie dă bărbatului ei, cu tocmeală, ca ea să fie stăpâna
zestrii totdeauna, iar el să-i ia venitul totdeauna”501.
Chiar și în timpul proceselor de despărțire, când de cele mai multe ori
femeia nu mai conviețuia cu soțul și era plecată sau izgonită din casa lui, cel care
beneficia de venitul zestrei era tot bărbatul, dar după despărțire ea își recupera
averea, fie prin consimțământul soțului, fie în urma unor procese purtate la
Judecătoria din reședința județului.
Bogata informație documentară care a stat la baza elaborării acestei
lucrări ne-a permis identificarea motivelor imediate care au dus despărțirea
căsnicească a cuplurilor. În toate jalbele înaintate de soții, acestea invocau „rea
viețuire” provocată de beția soților, bătaia și maltratarea lor, zgârcenia unor soți,
iar bărbații acuzau pe unele soții de preacurvie sau că nu le dau ascultare. În afară
de aceste motive au existat și altele care nu apar clar în documente, dar care mai
târziu au contribuit la prigonire și despărțire.
Încercând să definim câteva din motivele inițiale care au dus mai târziu la
declanșarea despărțirii trebuie să începem cu realizarea căsătoriei. Cum atunci
tinerii aveau mai puține posibilități de a se cunoaște, alegerea soției sau soțului
cădea în sarcina părinților, care, ignorând afecțiunea care ar fi trebuit să existe
între viitorii soți, urmăreau ca odrasla lor să se căsătorească cu un partener din

501 Legiuirea Caragea, ediție critică, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955, p. 76.

199
aceeași categorie socială, care să posede o zestre considerabilă.
Realizarea căsătoriilor numai din interes, pentru ca bărbatul să intre în
posesia zestrei soției, făcea ca aceste alianțe să nu dureze. Într-o jalbă înaintată
episcopului de la Argeș, la 27 februarie 1851, Marița Palada mărturisea că soțul
ei, Ioan Pleșioanu, este unul dintre aceia ce „căsniciia o au drept negoți, apoi
isprăvind nahtul îș lasă soțiile muritoare de foame”. Într-o scrisoare înaintată în
iulie 1839 socrului său, Iordache Balotă, Alecu Bălteanu mărturisea despre soția
sa că „pă cât a avut în monedă, au iubit-o, iar după ce au isprăvit de cheltuit, au
urât-o”.
Faptul că de multe ori s-au făcut căsătorii între tineri din localități aflate
geografic la mare distanță, care nu aveau posibilitatea să se cunoască între ei, arată
că această unire era hotărâtă de părinții sau rudele lor. Astfel, Matei Găleșescu din
Găleșești502 se căsătorește cu Bica, fiica lui Iordache Balotă din Cepari-Pământeni,
Iancu Lerescu din Pitești cu Zinca Tigveanu din Bârsești-Vlădești503, Toma
Serghiescu din Pitești cu Luța Vlădescu din Târgoviște, Carol Sechel din Pitești
cu Elenca, fiica lui Scarlat Iorgulescu din Câmpulung, Costache Vlădoianu din
Câmpulung cu Maria Pogovinov din Pitești. În toate aceste cazuri, distanța dintre
localități era de cel puțin 50 de kilometri, ceea ce în acele vremuri constituia un
impediment pentru tineri de a se cunoaște și de a realiza căsnicii.
De regulă, căsătoriile se făceau numai între tineri aparținând boierimii,
dar au fost și excepții când unul dintre ei nu făcea parte din această clasă socială:
Luța, fiica serdarului Mihalache Vlădescu din Târgoviște, se căsătorește cu Toma
Serghiescu, profesor la Școala Națională din Pitești, iar Elenca, fiica lui Scarlat
Iorgulescu din Câmpulung, ia în căsătorie un medic, Carol Sechel, care era și
calvin pe deasupra. Chiar dacă nu erau nobili, prin profesiile lor, profesor și medic,
cei doi soți se situau în elita societății, astfel că părinții celor două fiice de boieri
au ignorat apartenența lor socială.
Aflate la vârsta copilăriei, când nu erau maturizate nici fizic și nici
intelectual, unele fete de boieri erau căsătorite de părinții fără să aibă
consimțământul lor, uneori fără să-l fi cunoscut înainte pe cel care urma să-i
fie soț.
Un caz incredibil este cel al Cleopatrei, fiica lui Dincă Brătianu și sora
marelui om politic Ion C. Brătianu, care la 12 ani, când a fost dusă la altar, știa că
se va căsători cu Nae Drugănescu504, pentru ca în locul acestuia, în postura de
viitor soț, să apară Ghiță Lerescu.
După mărturia Elenei Furduescu, când s-a căsătorit cu Ștefan Erculescu,
se afla „în prea crudă vârstă”, Elenca a fost căsătorită de tatăl său cu Carol Sechel

502 Găleșești, astăzi Gălășești, sat al comunei Budeasa, jud. Argeș.

503 Bârseștii-Vlădești, astăzi Bârseștii de Sus și Bârseștii de Jos, com. Tigveni, jud. Argeș.
504 Un Nae Drugănescu este consemnat în 1838 ca locuind în Culoarea neagră a Piteștiului, cu vârsta

de 34 de ani, văduv, ce avea ca proprietar două slugi, 8 robi țigani și doi cai (Sp. Cristocea,
Catagrafia Pitești…, f. 124).

200
„fără să cunosc nici binele, nici răul… aflăndu-mă nevârsnică”. Într-un tacrir
trimes Episcopiei, la 4 februarie 1849, Luța Vlădescu mărturisea că soțul ei Toma
Serghiescu era „în vârstă, eu nevârsnică”, iar Zinca, la căsătoria cu Ioan
Condeescu, avea 13-14 ani.
Un caz interesant îl constituie căsătoria lui Alecu Bălteanu din Tigveni,
cu Sanda, fiica vecinului său din Cepari, Panait Balotă. După versiunea socrului,
în ziua de Lăsatul Secului, făcându-i o vizită, ginerele a văzut-o pe fiica acestuia,
Sanda, și a cerut-o de soție, făcându-se atunci foaia de zestre și cununia. După
versiunea lui Alecu, în timpul vizitei a fost îmbătat de socru, după care „l-au
cununat cu fiica dumnealui”, fără să știe ce face și fără ca să știe și maică-sa.
Diferența mare de vârstă dintre soți făcea ca mai târziu între ei să apară
incompatibilități în gândire, în felul de a vedea viața, unele din ele generând
despărțirea. Între Ioan Condeescu și soția sa, Zinca, erau 23 de ani diferență, între
Nicolae Balotă și soția sa, Elena, 16 ani, între Ghiță Lerescu și Cleopatra Brătianu,
15 ani, între Ghiță Lerescu și Lința Romanov, 15 ani, între Matei Găleșescu și
Bica Balotă, 12 ani, între Teodor Brătianu și Lința,10 ani.
De cele mai multe ori prigonirea a început la puțin timp după căsătorie,
dar au fost și cazuri când aceasta s-a declanșat după un număr mare de ani: Iancu
Lerescu cu Zinca Tigveanu - 24 de ani, Iordache Tigveanu cu Maria Vărzaru - 20
de ani, Matei Găleșeșcu cu Bica Balotă - 14 ani, Ioan Budișteanu cu Sevastița
Micescu - 12 ani, Ioan Orășanu cu Zinca Rătescu - 8 ani, Carol Sechel cu Elenca
Iorgulescu - 7 ani.
Cele mai multe acțiuni de despărțire au fost intentate de soții, care, prin
motivul de „rea viețuire”, îi acuzau pe soți că erau bețivi, le băteau, le risipeau
zetrea ș. a.
Elenca Racoviceanu îl acuză pe Nicolae Balotă de „tirană căsnicie” și
bătaie și pentru că, fiind gravidă a patra oară, a strâns-o de burtă și a avortat, de
teamă să nu nască iar fată, ca în primele trei nașteri.
Sanda Balotă îl acuză pe soțul ei Alecu Bălteanu de „bătăi și ocări în toate
zilele”, iar Zinca, soția lui Ioan Condeescu, pentru bătăile primite, îl consideră
„om tiran și negru la suflet” și-l roagă pe episcop să n-o mai lase pradă „tiranului
mieu bărbat”.
Bica Balotă, într-o jalbă, din 12 iunie 1849, se plânge episcopului de soțul
ei, Matei Găleșescu, de la care „cearcă cazne și bătăi”, încât a ajuns și „schiloadă
din pricină-i”.
În opt ani de căsătorie cu Ioan Orășanu, Zinca Rătescu a avut parte de o
„amărâtă viețuire… din patima beții” la care soțul era cu totul supus.
Elena Furduescu a fost bătută așa de rău de Ștefan Erculescu, încât a
trebuit să fie pusă în piei de berbec pentru a-și reveni, considerând căsnicia ca o
„crudă viață”, iar Sevastița Micescu îl reclamă pe soțul ei, Ioan Budișteanu, care
o „bate fără milostivire”.
Anica îl acuză pe Ioan Găleșescu de „grobiana purtare” și că din cauza

201
beției a risipit zestrea celor șapte copii și că nu-și mai „simțea neputințele
trupului”, iar Bica Balotă, că a suferit din partea soțului Matei Găleșescu „cazne
și bătăi”.
Și Marița Palada se plânge de soțul ei, Ioan Pleșoianu, că „nu mai poate
suferi bătăile și reaoa tratație”, iar doctorul D. Capitanovici, la 1 august 1851,
certifică, în urma unui consult, că fost „bătută și sângerată”.
Cleopatra Brătianu consideră căsătoria cu Ghiță Lerescu „viețuire
otrăvită”, iar Zinca Rătescu apreciază căsătoria cu Ioan Orășanu, căzut în patima
beției, ca „amărâtă viețuire”. În Jurnalul Consistoriei 36/19 martie 1859, Ioan
Budișteanu este acuzat „pentru bătae peste măsură întrebuințată asupra mueri”.
Gheorghe Găleșescu recunoaște la 1 august 1799 că este „om cu fire
înrăotățată și cu patimă de băutură”, astfel că soția a avut o „viețuire urâtă, cu
înjurături nesuferite, cu bătăi și cazne”, rămânând și cu „patimă de neputință”
Maria Vărzaru consideră „tiranie” și „rea viețuire” căsătoria cu Iordache
Tigveanu, fiind „maltratată” din cauza beției lui. Faptul că Iordache bea era
confirmat și de alții, cum ar fi proprietarul unui han la care a tras în timpul târgului
de la Tutana, când s-a îmbătat și și-a pierdut punga cu bani, iar Grigore Balotă
afirmă că l-a văzut beat mort, glumind cu țigănci.
Un caz aparte îl constituie Costache Vlădoainu reclamat de soția sa, Maria
Pogovinov, care din cauza beției a ajuns paralitic, nu înainte de a fi furat din
bisericile Șubești și Flămânda din Câmpulung și Beștelei din Pitești odoare
bisericești, fiind închis la mănăstirea Cozia.
Un motiv mai rar întâlnit pentru „despărțirea” cuplului este deosebirea de
religie dintre soți. Fiind calvin, Karol Sechel, doctor în Pitești, îi cerea soției sale
Lința să-și îndeplinească „datoriile soții către bărbat” (relații sexuale n.n.) în
perioade când ea, fiind creștină ortodoxă, „alerga la cele bisericești și creștinești
datorii”, iar pentru „aspra d-li purtare… până la bătae”, aceasta îl consideră
„vrăjmașul trupului și sufletului meu”.
Un motiv aparte îl constituie „urâciunea” dintre Ianache armaș și Maria,
fiica postelnicului Costin Tigveanu, astfel că ambii soți cer despărțirea, aceeași
„urâciune” fiind baza neînțelegerii dintre căminarul Ioan Mavrodolu și soția sa
Marghioala.
Cele mai multe acțiuni de despărțire au fost intentate de soții, dar au fost
și câteva cazuri când bărbații, care le acuzau pe soții de „preacurvie”, au început
prigonirea. Cum era de așteptat, chiar dacă soțul venea cu dovezi ale „preacurviei”
soției, aceasta își susținea nevinovăția.
Primul, în ordine alfabetică, este Teodor Brătianu care, în afară de o
„pricină de rudenie”, ce nu era o legătură de sânge, n-ar fi trebuit să fie un motiv
de despărțire, o acuză pe soția sa, Marița Lerescu, de „preacurvie” cu
subcârmuitorul Tache Tărtășescu. Pentru a-și susține acuzarea, Teodor Brătianu
aduce un martor care ar „fi văzut fapta săvârșindu-se de consoarta reclamantului
cu acel Tărtășăscu pă gaura cheii”. Negând acuzația, Marița îl acuză pe soț că a

202
obligat-o să ia doctorii și să pună lipitori pe burtă pentru a pierde sarcina, căci prin
nașterea unui nou copil, împărțindu-se averea, „scade familia”.
Deși erau căsătoriți de 12 ani, Ioan Budișteanu începe prigonirea
împotriva soției sale Sevastița Micescu, la 14 februarie 1858, pentru
„necuviincioase urmări și supărări”.
Odată cu înaintarea în vârstă, aceste fete, căsătorite de părinți fără dorința
lor, încep să se emancipeze și să aibă comportări, atât în familie cât și în societate,
care nu mai erau conforme cu concepțiile bărbaților și normele de până atunci.
Fiind mai mică cu 15 ani decât Ghiță Lerescu, Cleopatra, în timp ce se afla la băi
la Ostrov505, frecventează și „clupul”506 de acolo, fapt ce-i aduce reproșul soțului,
căruia într-o scrisoare îi spune că este „ciudat în gândire”, că ei îi place să petreacă
și că, „dacă nu ne potrivim la fire, eu ce stric ?”. De asemenea, într-o jalbă înaintată
episcopului, la 4 aprilie 1851, Cleopatra îl acuză pe soț că vrea „să o întrebuințeze
ca pe o roabă, iar nu ca pe o soțiie”.
Deși Toma Serghiescu a sfătuit-o și a povățuit-o pe soția sa cum trebuie
să fie „o femee de casă și o mumă de copii”, Luța „nu-l respectează și nu-i dă
supunere”, astfel că „merge fără voie la clup, la mese prin case streine”. În afară
de aceasta, Luța a fost acuzată de Toma Sergheescu că a căzut în „crima cea mai
nesuferită a preacurviei”. Luța, care își recunoscuse vina, după ce a „păcătuit”
prima dată cu Nae Cornățeanu, uită de înscrisul din 17 august 1848 prin care se
lega că va avea „bune purtări pă viitorime”, astfel că la 15 februarie 1849 este
prinsă din nou „în păcatu curviei”, de data aceasta cu Ștefan Belu.
În afară de „preacurvie” și de faptul că nu-i ascultau, unii bărbați se plâng
de răutatea unor soții. Astfel, Ioan Găleșescu, căsătorit cu Anica Hristodorescu,
consideră că „muierea este cea mai veninată ființă din lume”, iar Ghiță Lerescu
într-o jalbă trimisă Consistoriei, la 12 mai 1853, afirmă despre soția sa, Cleopatra,
că este „mai rea decât oricare hiară sălbatică”. Într-o jalbă înaintată episcopului,
la 19 decembrie 1858, Ioan Budișteanu consideră căsătoria cu Sevastița Micescu
„o mare nenorocire și o viiață foarte amară”.
Ca urmare a motivelor prezentate mai sus, dar și a altora ivite pe parcurs,
într-un număr de 23 familii de boieri din Argeș se ajunge la neînțelegeri și de aici
la judecăți pentru desfacerea căsniciei, în câteva cazuri ajungându-se la împăcare,
iar în cele mai multe la despărțire.
Desfacerea căsătoriei în urma proceselor purtate la Consistorie nu-i
descuraja pe soții care se recăsătoreau după o anumită perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp. Astfel, Ghiță Lerescu, după ce se desparte de Cleopatra Brătianu,
se recăsătorește cu Lința Romanov, dar nici această căsătorie nu durează pentru
că cei doi se despart, iar Cleopatra se recăsătorește cu Petre Cecropide, mariaj care
a dăinuit până la moarte.

505 Azi Ostroveni, localitate contopită cu municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.
506 Clup, clupuri, formă arhaică a substantivului club, cluburi, Vezi Glosarul.

203
 După ce la 31 iulie 1838 Alecsandru Tigveanu se căsătorește cu Tarsița,
fiica lui Mihale Lahovari, la ceva timp, nu știm cât, se despart, pentru ca la 15
octombrie 1844 să se recăsătorească cu Maria, fiica medelnicerului Toma
Leurdeanu, căsătorie care nu va dura, fiindcă are loc o nouă despărțire, pentru ca
apoi să se recăsătorească cu Alecsandra Manoleasca.
Din aceste motive, dar și din altele, în secolul al XIX-lea despărțirile
conjugale sunt frecvente atât în rândul boierilor, dar și al oamenilor de rând,
situațiile statistice confirmând acest fenomen. La 4 iulie 1852 prezidentul
Consistoriei, arhimandritul Ghelasie, și secretarul acesteia, Constandin
Capitanovici, înaintează episcopului Argeșului o situație a pricinilor căsnicești pe
ultimii ani:
- „53 pricini sânt întrate în judecată pe anul 1850
- 52 idem, pe anul 1851
- 35 idem, până astăzi iulie 4, 1852”.
140
Cele 140 de pricini raportate pentru această perioadă fuseseră soluționate
după cum urmează:
- „66 înpăciuite peste tot
- 2 despărțite cu pravilnică vină și drepte cuvinte înfățișate înaintea prea
sfinții voastre
- 6 înaintate cu anaforale a să înfățișa înnaintea prea sf. v. spre cea
desăvârșită hotărâre
- 66 pricini din care unele mărginite cu nădejde de înpăcat și altele
nicicum înfățișate, din care unele nici sorocu nu le-au venit și să află în lucrare”.
Raportul prezidentului Ghelasie înaintat episcopului la 1 ianuarie 1854 ne
prezintă următoarea situație pe anul încetat 1853:
- „69 pricini căsnicești rămase din ani din urmă nesăvârșite
- 69 idem, intrate din nou în anul același”
138 adunate peste tot, din care însă
- 49 să cunosc de înpăciuite și liniștiți la casele lor
- 25 înnaintate cu anafora a să înfățișa înniantea prea sf. v. spre cea
desăvârșită hotărâre
- 11 s-au priimit întărirea lor
- 14 sânt de înfățișare
- 6 închise și date la o parte pentru mutarea din viață unor din prigonitori
și nedovedirea lăcuinți altora
- 58 aceștia sânt nesăvârșite și în lucrare, unile din nevenirea înpricinaților
și altele din nevenirea sorocului lor”507.

507 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 151/1850, f. 15, 45.

204
 Capitolul IV

DUHOVNICEASCA CONSISTORIE

Înființarea. Până la înființarea în 1845 pe lângă Episcopia Argeș a unui

tribunal bisericesc, Duhovniceasca Consistorie508, pricinile de despărțenie
căsnicească se judecau, după 1793, de către episcopul de la Argeș, iar înainte de
această dată la Mitropolie, la București. Dar cum deplasarea în reședința țării
presupunea o mare cheltuială și pierdere de timp, iar mitropolitul era sufocat de
numărul mare de procese, s-a simțit nevoia înființării unui asemenea organism pe
lângă Episcopia Argeș. Dar și după înființarea la Pitești, în 1845, a Consistoriei
unii împricinați, cum ar fi Carol Sechel, s-au adresat mitropolitului care l-a
îndreptat însă către tribunalul religios argeșean.
Într-o lucrare apărută cu câțiva ani în urmă509, autorul a prezentat în
Capitolul III, Consistoriul spiritual (duhovnicesc), înființarea, regulamentul de
funcționare al acestei instituții judiciare religioase, ca și câteva cazuri de
despărțire, atât între oamenii de rând, cât și între boieri. Cu toate acestea, vom
prezenta și noi în continuare în această lucrare câteva din rosturile acestei
instituții, pentru ca cititorul să deslușească mai bine cazurile de despărțire pe care
le vom prezenta în continuare.
Duhovniceasca Consistorie în județul Argeș s-a înființat la inițiativa
cârmuitorului Episcopiei Argeș, Samuil Sinadon510, care la 4 februarie 1845, într-
un raport trimis mitropolitului, propunea că „de cuviință ar fi” ca în orașul Pitești,
în metohul Episcopiei Argeș, să se înființeze această judecătorie alcătuită din „trei
obraze bisericești, dintre cei mai iscusiți protopopi ai Eparhiei”, care să-și
desfășoare activitatea potrivit unui „așezământ” ce cuprindea șase „ponturi” pe
care el le prezintă în raportul său.
La 9 februarie 1845, prin adresa 413, mitropolitul Neofit îi răspunde
episcopului Samuil Sinadon, atât la raportul său cu nr. 40, cât și la cel cu nr. 125/4

508 Provenind din latinescul „consistorium”, cuvântul „consistoriu”, potrivit dicționarelor actuale
(Mic dicționar enciclopedic, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1978, p. 230), are și înțelesul de „organ de conducere bisericesc cu caracter administrativ
și disciplinar, funcționând ca ajutor al episcopului”. Cu toate acestea n-am folosit în lucrare cuvântul
„consistoriu”, ci „Duhovniceasca consistorie” sau „Consistoria” cum este numită această instituție
în Instrucțiile din 12 mai 1845.
509 T. Mavrodin, Episcopia…, p. 169-188.
510 Samuil Sinadon Tărtășescu a desfășurat o rodnică activitate monahală, ca arhimandrit al

Mitropoliei Țării Românești, stareț al Mănăstirii Vieroș, din fostul județ Mușcel, și al Schitului
Buliga din Pitești, pentru ca între 17 ianuarie 1845 și 30 septembrie 1849 să fie cârmuitor al
Episcopiei Argeșului (T. Mavrodin, Episcopia…, p. 18-40).

205
februarie 1845, prin care-i comunică faptul că este „de trebuință ca să se înființeze
și o Consistorie, măcar de trei mădulari, adecă protopopu de Pitești și alți doi
clirici, cu canțelaria cuvenită”.
Un răspuns special la raportul 125/4 februarie 1845 îl trimite mitropolitul
episcopului la 1 martie 1845, cerându-i să pună în „lucrare” înființarea
Consistoriei, nefiind însă de acord cu articolul 3 din așezământ, „căci nu găsim de
trebuință ca să schimbe obrazul ce au judecat singur pricina și să să orânduiască
altul în locu-i… fiind destul ca doi din trei mădulari ce alcătuesc această
Consistorie să biruiască părerea unuia”511.
Sediul Consistoriei. La 4 februarie 1845, episcopul Argeșului, Samuil
Sinadon, propusese mitropolitului ca sediul Consistoriei să fie la Pitești, în
metohul Episcopiei, propunere aprobată de către Vlădică.
Referitor la sediul din Pitești al Consistoriei, Teodor Mavrodin, singurul
care a abordat până acum rostul și activitatea acestei instanțe, consideră că ea a
funcționat „în schitul Buliga, unde era și sediul Episcopal”512. Dar la 4 februarie
1845, episcopul Samuil Sinadon cere aprobare „a să înființa aici în Pitești, în
metohul Episcopiei”, o Judecătorie bisericească, iar mitropolitul îi comunică
la 1 martie 1845 că este de acord cu înființarea ei „supt numire de Duhovnicească
Consistorie cu statornicie la orașul Pitești, în metohul acei Episcopii, care să
judece pricini căsnicești”. Nu știm când a fost ridicat în centrul Piteștiului, care
într-o perioadă s-a numit Piața Episcopiei, acest metoc, care, potrivit catagrafiei
din 2 februarie 1845, cuprindea „o pereche de case în piiața orașului, zădire foarte
sănătoasă, pivniță cu boltă… casile cu foișor înnainte, cu cinci stâlpi de zid”, mai
multe acareturi, ca și un paraclis „făcut de răposatu părintele episcup Iosif și s-au
sfințit și s-au târnosit la anul 1810”513. Ca atare considerăm că sediul Consistoriei
din Pitești s-a aflat în metocul Episcopiei, situat în Piața Episcopiei din centrul
orașului, și nu la schitul Buliga.
Funcționarea Consistoriei în sediul metocului Episcopiei din Pitești a fost
stânjenită în timpul evenimentele revoluționare de la 1848, deoarece aici au ajuns
trupe rusești care trebuiau încartiruite în diferite spații. Pentru cazarea soldaților
ruși, Magistratul orașului Pitești a ales clădiri ale unor instituții, printre care s-a
aflat și cea în care-și desfășura activitatea Consistoria, deși ea avusese de suferit
în incendiul din august 1848. Într-un raport al lui Samuil, episcopul Episcopiei
Argeș, din 23 august 1848, către mitropolit, se menționa despre incendiul din 1848
când a ars și Consistoria514. Probabil că după incendiu, clădirea Consistoriei a fost
reparată, fiind posibilă încartiruirea ostașilor ruși.
Încartiruirea ostașilor ruși în clădirea unde-și desfășura activitatea

511 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 20/1845, f. 1 r.-v, 4 r., 8 r.

512 T. Mavrodin, Episcopia…, p. 177.
513 Spiridon Cristocea, Catagrafii din secolele XVIII-XIX ale unor mănăstiri și schituri din actualul

județ Argeș, Editura Ordessos, Pitești, 2013, p. 235.

514 Vezi p. 169.

206
Consistoria perturba lucrările Judecătoriei bisericești, de aceea, la 25 noiembrie
1848, Athanasie sachelarie, prezidentul acesteia, cerea Magistratului orașului
Pitești să poruncească ridicarea încartiruirii din acest spațiu, mai ales că în acea zi
în presudsvie, când avea loc „adunarea în cercetare de pricină,… nu ne-am avut
liniștea cerută”. Alegerea clădirii Consistoriei ca loc de încartiruire a rușilor s-a
făcut, după opinia prezidentului, „din greșala slujbașilor cinstitului Magistrat”,
pentru că la alte autorități n-au fost cazați soldați ruși”.
Cererea prezidentului Athanasie n-a fost luată în considerare, ba mai mult,
în ziua de 17 noiembrie 1849, un delegat al Magistratului s-a prezentat cerând „să
se deșarte odaia unde să află presudsvia Duhovnicescului Consistor spre a intra
croitori muscali”. În raportul său din 17 noiembrie 1849, prezidentul Athanasie
arăta Magistratului că în urmă cu șase zile s-a luat jumătate din casă „pentru
asemenea întrebuințare, unde să află ca la 20 de lucrători”, iar în odaia unde să
află Consistoriul nu se poate face focul, fiind coșul neisprăvit, și oricând „este
casa supusă întâmplări de aprindere și a să face pradă focului”. De aceea, el cere
Magistratului să indice clădirea unde s-ar putea strămuta Duhovniceasca
Consistorie515.
Ca urmare a lipsei spațiului necesar Consistoriei în Pitești, Cârmuirea
Episcopiei a hotărât mutarea acesteia la Curtea de Argeș, în casele bolniței, lucru
care s-a întâmplat la începutul anului 1850516.
Metocul Episcopiei de la bolniță, al cărui îngrijitor era în 1853 grefierul
C. Capitanovici, cuprindea, în afară de biserică și clădirea în care funcționa
Consistoria. În această clădire exista și o odaie în care erau găzduiți cei care erau
sorociți la Consistorie și care nu găsiseră cazare în oraș.
La 6 noiembrie 1853, grefierul C. Capitanovici raporta episcopului că în
noaptea de 5 noiembrie una din slugile metohului ieșind în curte, pe la ora 8 seara,
a văzut în colțul grădinii, către poarta din apropierea bisericii, doi oameni, care
atunci când au fost întrebați cine sunt au sărit gardul și au fugit, eveniment pe care
l-a făcut cunoscut și Subcârmuirii Argeșului. Ca urmare, la 10 noiembrie 1853 N.
Herășescu, subcârmuitorul Plasei517 Argeșului, îi răspunde episcopului că straja
de noapte n-a auzit niciun zgomot, considerând că „ori nălucire i-au venit slugi
sau că niscaiva casnici, dintre care sânt sorociți a veni la Consistorie, viind, îi va
fi apucat noaptea la d-lui și neavând loc în odae, să va fi adăpostit la fân, căci
pentru asemenea individe este cunoscut că de multe ori, după împrejurări, rămân
acolo până a doa zi”518.

515 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 115/1848, f. 1-2.

516 T. Mavrodin, Episcopia…, p. 178.
517 Deși în documentele chirilice din prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru pluralul

substantivului „plasă” (subdiviziunea unui județ în vechea împărțire administrativă a Românei) se

folosesc formele „plăși”, „plășilor”, în lucrare ne-am conformat normelor actuale ale limbii române:
„plase”, „plaselor”.
518 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 151/1850, f. 38, 42.

207
 Această schimbare a sediului Consistoriei de la Pitești la Curtea de Argeș
era pentru cei mai mulți împricinați o mare greutate, pentru că deplasarea cu
trăsura de la Pitești sau din alte localități la Curtea de Argeș și înapoi dura două
zile, iar cazarea în oraș, o noapte sau două, constituia o mare cheltuială.
Cheltuiala era și mai mare când unul dintre împricinați nu se prezenta
deloc, iar celălalt îl aștepta mai multe zile în speranța sosirii acestuia, situații care
s-au întâmplat de mai multe ori. Prezentându-se la Consistorie pentru termenul de
30 octombrie 1852, Cleopatra l-a așteptat pe soțul ei, Ghiță Lerescu, „pă cheltueli,
cu grele suferințe”, timp de 20 de zile, fără ca acesta să se prezinte în final. La al
doilea proces de despărțire, Ghiță Lerescu a așteptat-o pe soția sa, Lința Romanov,
până la 5 august 1863, deși data fixată era 2 august 1853. La 18 iunie 1852, când
au fost chemați la judecată, s-a prezentat numai Marița Palada care l-a așteptat pe
soțul ei, Ioan Pleșoianu, 10 zile, fără ca acesta să sosească. Și Iordache Tigveanu
a așteptat-o în zadar pe soția sa, Marița Vărzaru, timp de două zile, data fixată
fiind de 6 mai 1862.
Dar nu numai pentru împricinați mutarea sediului Consistoriei a creat
dificultăți, mai ales materiale, cât și pentru judecători. Astfel, dintr-o jalbă pe care
grefierul C. Capitanovici o înaintează Episcopiei la 23 martie 1850, aflăm că după
„porunca ce mi s-au dat prin graiu, mutându-să de la Pitești aici la Sf. Episcopie
cu Consistoria foști judecători înpreună și cu prezidentul n-au priimit să-și lase
cele de acolo și să să mute aici”519.
Organizarea Consistoriei. Pentru buna activitate a acestei judecătorii
bisericești s-a elaborat de către Cârmuirea Episcopiei Argeș un regulament
intitulat Instrucție pentru Duhovniceasca Consistorie a Sf. Episcopii Argeșu, datat
la 12 mai 1845 și semnat de secretar pitar Filip Tărtășescu520.
Deși articolele 5-10 din această Instrucție sunt redate în lucrarea
amintită521, în continuare le vom prezenta pe toate zece, pentru a da posibilitatea
cititorilor să înțeleagă rostul și activitatea desfășurată de această Consistorie:
„1-iu. Orice jalbă să va da către Cârmuirea Sf. Episcopii în pricini
căsnicești, de veri cine fără deosebire, să să trimiță cu poruncă cătră protopopul
Plășii carele, cercetând pricina, să o arate prin anaforaoa sa îndreptată cătră
Cârmuire, cu toate dovezile și formele cuvenite. Iar protopopul nu este slobod pre
viitor a mai priimi jalbă formală, ci întru toate întocmai va urma după instrucția
ce i s-au dat prin țirculara poruncă ce i s-au priimit de Cârmuirea Sf. Episcopii.
2-lea. Anaforaoa protopopului Plăși să va trimite în cercetaria
Duhovniceștii Consistorii, cu deosebită poruncă a Cârmuirii la care cercetare
protopopul, cel care au cercetat pricina și au raportuit, să nu aibă drept nici a fi
înpreună șezător la judecată, nici măcar a să afla de față. Iar fiind trebuincios

519 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 161/1849, f. 3 r.

520 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 207/1845, f. 1-2.
521 T. Mavrodin, Episcopia…, p. 170.

208
pentru nescarva deslușiri, să va chema cu hârtiia Consistorei și dându-ș cuvântul
să nu mai aibă amestec la cercetare.
3-lea. La întâmplare, când unul din mădulările Consistorei va fi chiar
protopopul care va fi cercetat pricina ca protopop al Plăși, atunci Cârmuirea Sf.
Episcopii să orânduiască cu deosebită hârtie într-adins și numai pentru acea
pricină vreun alt obraz bisericesc de bună-cuviință ca să îndeplinească locul spre
complectuiria Consistorii. Asemenea, să să urmeze și când va lipsi vreunul din
mădulari sau va fi bolnav sau vreun loc vacant.
4-lea. Consistoria, pentru ori ce pricină va cerceta, să să îndrepteze cu
anaforaoa sa cătră Sf. Episcopie și cârmuitorul Episcopii înnaintea sa înfățișând
pre amândooă prigonitoarele părți va face ceia ce înprejurarea îl va povățui.
5-lea. Totdeuna să să afle pe masa Duhovniceștii Consistorii Sf-ta
Evanghelie și Sf-ta Cruce în numele cărora să și face judecata și hotărârea, potrivit
cu Sf. Pravilă, care să fie pururea pe masa Judecătorii.
6-lea. Pentru că la această Judecătoriie totdeuna să înfățișază pricini
căznicești de acest fel de pricini nu să cuvine a fi nici văzute, nici zvonite. De
aceia, să poruncește Duhovniceștii Consistorii ca niciodată să nu judece nicio
pricină cu ușile deschise sau în viliag, nici să priimească înlăuntru oameni streini
(măcar și cinstiți de vor fi aceia), ci numai pre prigonitoarele părți sau cel mult și
pre părinții lor.
7-lea. Nici unul din obrazele care închipuiesc această Duhovnicească
Consistoriie să nu îndrăznească a cere sau a priimi de la prigonitoarele părți măcar
un grăunțe de muștar dia dreptul ori pe alăturia, ci toți să să mulțumească pre ceia
ce cu al doilea să va rândui fieșcăruia, potrivit cu slujba și voința stăpâniri.
8-lea. Secretarul Duhovniceștii Consistorii, om cinstit și cu frica lui
Dumnezeu, va fi dator a ținea condică de eșire, de intrare, de jurnaluri, dele
deosebite pentru fieșcare pricină, condică de transport și toate câte privesc la o
canțelarie. Scriitorul (carele și acela urmează să fie om de bună-cuviință) va fi
supt ascultaria secretarului întru toate câte privesc la slujba sa.
9-lea. Toate mădularile câte alcătuiesc această Duhovnicească
Consistorie, atât bisericești, cât și politicești, pururea vor avea raportul lor d-a
dreptul către cârmuitorul Sf. Episcopii carele întru a sa dispoziție are ținerea sau
izgonirea vreunui dintr-înși când îl va dovedi călcători de porunci și pravili și întru
a sa cădere este a orândui pre altul în locul izgonitului.
10-lea. La îmtâmplare, când vreunul din prigonitoarele părți după întâia
și a dooa chemare ce i să va face de Duhovniceasca Consistorie ca să vie spre
înfățișare și nu să va supune, atunci Consistoriia va raportui și Cârmuirea Sf.
Episcopii va face cuviincioasa punere la cale spre aducerea acelui obraz în
judecată prin cinstitele dregătorii politicești”522.
Având aprobarea mitropolitului, episcopul Samuil Sinadon trimite la 12

522 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 207/1845, p. 1-2.

209
mai 1845 adresa nr. 289 lui chir Gheorghie iconomul, „întâiul stătător” al
Duhovniceștii Consistorii, căruia îi face cunoscute „obrazele bisericești” alese să
conducă judecătoria:
1. Cucernicul protopop al Piteștilor, chir Gheorghie iconomul
2. Cucernicul protopop al Găleșeștilor, chir Costandin sachelarie
3. Cucernicul protopop al Vezii (Vedea, n. n.), chir Athanasie deputatul
4. De un secretar rânduit, și anume d. Costandin Capitanovici
5. Ajutorul acestuia, Badea logofătul.
În adresă se menționa îndatorarea Consistoriei de a lucra după un
Regulament, numit Instrucție, „cu frica lui Dumnezeu, întru curățenie de cuget,
potrivit cu pravilile bisericești și politicești, fără părtinire, fără patimă, fără
abatere, cu totul streină și depărtată de orice fel de enteres materialnic, prietenesc,
rudenesc sau voe vegheată”.
Încredințându-le că niciodată „obrazele” alese nu vor fi „nici lipsite din
slujbă, nici nemângâiate, ci pururea în vederea Sfintei Episcopii cinstiți, ajutați și
sprijiniți”, erau avertizați că atunci cînd vor călca pravilele pentru „rău căștig, când
va sprijini nedreptatea și pentru patimă interes… atunci va cădea în judecata
dreptului și nemitarnicului judecător care vede ascunsurile și răsplătește, iar de
Cârmuirea Sf. Episcopii nu numai să va scoate din slujbă, ci să va canonisi,
potrivit cu greșala ce va face”.
Aceeași adresă este trimisă la 12 mai 1845 de către Cârmuirea Episcopii
Argeș protopopului Găleșeștilor, chir Costandin, protopopului Vezii, chir
Athanasie, și grefierului Constantin Capitanovici523.
În afară de adresa 289/12 mai 1845, Cârmuirea Episcopiei trimitea lui chir
Gheorghie o altă adresă, 293/12 mai 1845, prin care era înștiințat că pentru slujba
de „întâiul stătător” al Consistoriei primea ca leafă de la Episcopie 1.200 talere pe
an, și tot în aceeași zi protopopul Găleșeștilor era anunțat, prin adresa 294, că este
„întâiul mădular”, protopopul Vezii, prin adresa 295, al „doilea mădular”, iar
Costandin Capitanovici că este grefierul Consistoriei. În urma adreselor primite,
cei patru nominalizați au răspuns Episcopiei că voi „fi următor”.
La 20 mai 1845, cei trei conducători ai Consistoriei, protopopul
Gheorghie iconomu, protopopul Costandin sachelarie și protopopul Athanasie,
trimit o adresă Episcopiei cerând cuvenita dezlegare pentru confecționarea unei
pecete necesară în cancelaria Consistoriei. A doua zi, la 21 mai 1845, Episcopia
dă dezlegare pentru confecționarea unei pecete din alamă, de mărimea și forma
peceții Cancelariei Episcopiei, care să aibă în mijloc scena Adormirea Maicii
Domnului, cu inscripția „Pecetea Consistoriei Sf. Episcopii Argeșul, 1845”.

523 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 20/1845, f. 10 r.-11r.

210
 Ca la orice instituție nou
înființată, inițiatorii au văzut pe
parcurs că unele lucruri trebuiau
schimbate, de aceea au venit cu unele
reglementări. Astfel, la 11 iulie 1845,
Episcopia, prin adresa 488, poruncea
Duhovniceștii Consistorii „cu toată
strășnicia” ca la orice ședință să nu
„lipsească dooă din mădularele
Consistoriei de la postul lor, ci numai
unul la vreme dă neapărată trebuință”,
iar la 16 iulie 1845 poruncea ca tot
personalul și fiecare „mădular” să
citească cu luare-aminte și adeseori
articolul 6 din Instrucții.
Ca urmare a dispoziției Pecetea Duhovniceştii Consistorii, cu
mitropolitului din 18 aprilie 1847, la inscripția: „Duhovniceasc Consistorie a
30 aprilie 1847 episcopul Samuil Sf. Episcop. Argeş, 1845”.
Sinadon îl anunță pe proin protopop
Athanasie, prin adresa 156, că este orânduit prezident la Duhovniceasca
Consistorie în locul cucernicului iconom chir Gheorghie, protopopul plasei
Oltului și Piteștilor, pentru ca prin adresa 166/1 mai 1847 să i se comunice că va
primi de la Episcopie leafa de 1200 talere pe an.
La 30 aprilie 1847, episcopul, prin adresa 159, îl înștiințează pe chir
Gheorghie, protopopul Plaselor Oltului și Piteștilor, „că de acum înainte să
încetezi a mai lua parte la lucrările Duhovniceștii Consistorii, unde până acum
figurai ca prezident al ei, și pă viitor să te mărginești numai întru căutarea trebilor
plășilor la care ești orânduit”.
Tot la 30 aprilie 1847, episcopul Samuil, prin adresa 157, încunoștiința pe
chir Gheorghie, protopopul Vezii, că este orânduit judecător la Duhovniceasca
Consistorie în locul cucernicului chir Costandin sachelarie, protopopul
Găleșeștilor și Cotmenei.
La 30 aprilie 1847, episcopul Samuil Sinadon îl anunța pe chir Costandin
sachelarie, protopopul Plaselor Găleșeștilor și Cotmenei, prin adresa 160, că în
locul lui ca „mădular” la Consistorie a fost orânduit cucernicul sacheliu chir
Gheorghie ot Beștelei.
Înștiințându-l la 30 aprilie 1847, prin adresa 158, pe grefierul C.
Capitanovici, că prezident al Consistoriii, în locul iconomului Gheorghie,
protopopul Plaselor Oltului și Pitești, este proin protopop Athanasie, și că
judecător, în locul lui chir Costandin, protopopul Găleșeștilor și Cotmenei, este
cucernicul sacheliu chir Gheorghie ot Beștelei, episcopul îi poruncea „să
împărtășești noului mădular Instrucția dată acei Duhovnicești Consistorii în copie

211
adeverită de prezidentul ei”524.
În urma acestor numiri din aprilie 1847, conducerea Consistoriei revenea
lui:
- proin protopop Athanasie, în calitate de prezident
- chir Gheorghie al Vezii
- cucernicului sacheliu chir Gheorghie ot Beștelei.
De-a lungul activității sale, conducerea Consistoriei se va schimba de mai
multe ori, aspect care nu face obiectul acestei lucrări.
Cum Consistoria avea o activitate permanentă, personalul care lucra aici
primea leafă, suma fiind prevăzută în bugetul Episcopiei, capitolul cheltueli, din
fiecare an. Astfel, în bugetul pe anul 1849 era prevăzut personalul Consistoriei și
leafa anuală:
- prezidentul Athanasie sachelarie, 1.200 lei
- întâiul judecător, Gheorghie sacheliul, 1.000 lei
- al doilea judecător, Gheorghie miridot, 1.000 lei
- grefierul, C. Capitanovici, 3.000 lei
- scriitorul, Badea Teodorul, până la 30 iunie, 1.200 lei
- odăiașul, Ștefan Socrate, 360 lei
----------------------------------
Total, 7.760 lei.

În bugetul pe anul 1850, cei doi judecători primeau 3.600 lei/an, grefierul
– 3.000 lei/an, scriitorul – 1.200 lei/an, odăiașul - 600 lei/an, acum apărând și un
slujbaș călăreț cu 960 lei/an, suma totală fiind de 9.360 lei/an525.
Deși nu trecuseră decât doi ani de la înființarea Consistoriei, în activitatea
ei au apărut și „supărări ce necurmat au adus Cârmuirii rânduiții slujbași la acea
Consistorie, din pricina nepilduitei beții la care sânt cu totul supuși aceia”. De
aceea, la 17 septembrie 1847, Episcopul Samuil îl anunță pe prezident că „au
rânduit slujbaș al Consistoriei pe cucernicul referendarie chir Nicolae, atât pentru
iscusință, cât și pentru bunele sale purtări”, urmând să primească leafa cu 1
septembrie, „de când adecă s-au izgonit netrebnicul acela slujbaș, Neagul, pentru
necuvioasele sale fapte”.
Procedura de judecată. Potrivit regulamentelor de funcționare, orice
jalbă pentru „prigoniri căsnicești” se înainta episcopului de la Argeș ce o trimitea
protopopului plasei de unde se afla petentul, care, după ce făcea cercetarea
cuvenită, întocmea o anafora pe care o înainta Consistoriei.
Pentru a se prezenta la termenul fixat pentru judecată, Consistoria emitea
o „țitație” cu „sorocul” înfățișării care era trimisă protopopului local spre a fi dată
celor doi soți care trebuiau să semneze o dovadă de primire.

524 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 20/1845, f. 50 r.

525 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 3/1850, f. 7, 13 v.

212
 Completul de judecată era constituit din trei persoane, un președinte și doi
membri, ca și un grefier. După fiecare înfățișare se întocmea un Jurnal semnat
„manu propria” de cei patru membri ai completului, care, împreună cu o anafora
semnată de președinte, se înainta episcopului.
În caz că unul din împricinați nu se prezenta de mai multe ori la înfățișare,
se cerea sprijinul Cârmuirii sau Subcârmuirii spre a-i aduce în instanță, deși nu
puteau fi sancționați sau aduși cu forța.
De asemenea, martorii, care iscăliseră o dovadă cu mărturia lor, trebuiau
să se prezinte și în fața completului de judecată.
După ultima înfățișare, Jurnalul și anaforaua erau trimise episcopului
căruia îi aparținea hotărârea finală, iar împricinații erau obligați să fie prezenți
pentru a li se aduce la cunoștință. Apoi episcopul elibera un „diazighion” cu
hotărârea finală ce se da celor doi soți care, de regulă, se termina cu formula:
„…poruncesc ca nunta aceasta despreunată și despărțită să fie pentru totdeauna,
adecă… de cătră soțiia sa… și d-ei de cătră dânsul și de acuma înainte streini și
ca niște întâiu văzuți să să socotească aceste doo obraze în toată vremea”.
Rostul Consistoriei. Înființarea Duhovniceștii Consistorii la Pitești, în
1845, a fost fără îndoială benefică pentru soțiile care, din anumite motive, nu mai
puteau conviețui cu soții lor și apoi obțineau libertatea de a se recăsători prin
cununie religioasă, dar a avut și efecte negative, mai ales pentru ele.
Unul dintre efectele negative era că, din anumite motive, pe care le vom
enumera în continuare, judecata dura mulți ani. Astfel, soțul sau soția împotriva
căruia fusese făcută acțiunea de desfacere a căsniciei nu se prezenta la proces pe
motiv că era bolnav, că nu fusese anunțat la timp, că nu putea fi găsit, aflându-se
la moșii în județ sau în alte județe, că soției nu i se pusese la dispoziție trăsură
pentru a se deplasa la Curtea de Argeș și banii necesari cazării pentru zilele cât
dura înfățișarea ș.a. În cazul unor neprezentări repetate, episcopul apela la
cârmuitor sau subcârmuitor pentru a-i aduce pe împotrivitori la judecată, dar, în
general, intervențiile nu erau eficiente, pentru că nu puteau fi constrânși.
Deși părțile aflate în conflict prezentau la înfățișări dovezi ale martorilor,
semnate și adeverite de diferite instanțe, aceștia trebuiau să se prezinte și personal,
dar, sub diferite pretexte, ei nu se supuneau procedurii.
Pentru aflarea hotărârii finale pe care, în urma anaforalei Consistoriei, o
da numai episcopul, cei doi soți trebuiau să se prezinte în fața acestuia, iar
neprezentarea unuia dintre ei era un prilej de prelungire a procesului. Referitor la
prezentarea celor doi împricinați înaintea episcopului, la 7 mai 1847 episcopul
Samuil trimite o adresă către protopopii plaselor (nr. 181 - Argeșului și Loviștii,
nr. 182 - Topologului, nr. 183 - Oltului și Pitești, nr. 184 - Găleșeștilor și
Cotmenei, nr. 185 - Vezii și Oltului, nr. 186 - Mijlocului, nr. 187 - Șerbăneștilor)
prin care le poruncea ca înfățișarea casnicilor la bisericeasca căpetenie a Episcopii
„să o săvârșești însuți cucernicia ta, la sorocul hotărât de prezidentul
Duhovniceștii Consistorii”, iar în caz că acesta era ocupat cu treburile plasei să fie

213
prezentați de unul din proistoșii acesteia526.
Din aceste motive, procesele durau mulți ani: 17 ani cel dintre Alecu
Bălteanu și soția sa Sanda, 8 ani cel dintre Ghiță Lerescu și Lința Romanov. În
acești ani, venitul zestral revenea soțului, iar soția, care pleca din casa acestuia sau
era izgonită, era lipsită de mijloace de existență și numai după terminarea
procesului intra în posesia zestrei. De aceea, unele soții, pentru a-și duce existența,
trebuiau să împrumute bani cu dobânzi ridicate sau să facă diferite munci, un caz
fiind al Mariței Palada, soția lui Ioan Pleșoianu, care se plângea că a ajuns
„cusătoreasă de rufe, pă la unii, alții”.
În fondul Episcopiei Argeș de la Serviciul Județean Argeș al Arhivelor
Naționale, la Biblioteca Academiei, ca și la Arhivele Naționale Istorice Centrale,
se află mai multe documente privind prigonirile urmate, în cele mai multe cazuri,
de desfacerea căsătoriei la 23 familii boierești pe care le vom prezenta în
continuare în ordine alfabetică. Facem mențiunea că am prezentat faptele așa cum
le-au consemnat documentele, fără a acuza sau apăra vreuna din părțile aflate în
conflict, lăsând această posibilitate cititorilor.

526 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 20/1845, f. 62 r.

214
 Capitolul V

PRIGONIRI ȘI DESPĂRȚIRI ÎN FAMILII BOIEREȘTI

ARGEȘENE

1. PRIGONIREA DINTRE PITARUL NICOLAE BALOTĂ ȘI

SOȚIA SA, ELENCA, NĂSCUTĂ RACOVICEANU.

Prigonitoarele părți.
Nicolae Balotă. Născut în 1816, fiu al polcovnicului Iordache Balotă din
Ceparii-Ungureni, Nicolae nu este menționat în catagrafia din 1838 în acest sat
alături de tatăl său, de 60 de ani, de mama sa, Lucsandra, de 50 de ani, și de frații
săi, Toma, de 24 de ani, Ștefan, de 22 de ani, și Alecu, de 21 de ani527. Nu știm
unde se afla în 1838, pentru că el nu figurează nici printre locuitorii Piteștiului
consemnați în catagrafia din acest an. În schimb, el este menționat printre boierii
țării devenit pitar la 10 octombrie 1853528.
Elenca Racoviceanu. Printre familiile din Pitești consemnate în
catagrafia din 1838 ca locuind în Vopseaua galbenă se află și cea a pitarului Ioan
Racoviceanu. În vârstă de 52 de ani, Ioan Racoviceanu era însurat cu Safta, de 32
de ani, având trei băieți: Apostol, de 13 ani, Nicolae, de 9 ani, și Gheorghe, de 5
ani, ca și două fete: Elenca, de 11 ani, și Maria, de 10 ani. Ca proprietar avea 10
pogoane de porumb și 10 pogoane de fân, 3 vaci, ca și 5 robi țigani529. La 1
ianuarie 1838 i se acordă dregătoria de pitar530.
Pricina și mersul prigonirii.
Pe la 1846, când avea circa 19 ani, Elenca Racoviceanu se căsătorește cu
Nicolae Balotă, dar, ca în multe cazuri, în căsnicie a cunoscut „suferințele… cele
mai mârșave”. Într-o jalbă pe care episcopul o primește, la 12 septembrie 1854,
de la Elenca, ea îi relatează că cea mai mare pedeapsă i-a venit de la copiii pe care
i-a născut „căci de la cea dintâi facere, în lăhuzie, m-au bătut sub cuvânt că de ce
am născut fată”, iar, după ce a născut alte două fete531, numai ea și Dumnezeu

527 Spiridon Cristocea, Boierii…, p. 327.

528 Arhondologia 1837…, p. 57.
529 Sp. Cristocea, Catagrafia Pitești…, p. 86-87.
530 Arhondologia 1837…, p. 146.
531 Primele fete au fost: Elisaveta, născută la 25 decembrie 1847, botezată la 18 ianuarie 1848 la

Biserica Buna Vestire Greci din Pitești de către preotul Pandele, naș fiind clucereasa Elisaveta, fiica
paharnicului Grigorie Drugănescu, și Domnica, născută la 11 februarie 1849 și botezată la aceeași
biserică de către același preot la 3 martie 1849, nașul fetiței fiind Marghioala Pleșoianca, fiica
slugerului Dimitrie Lerescu (ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, dos,

215
„cunoaște sutalmele ce am luat”. La a patra sarcină, imaginându-și că o să facă tot
fată, așa cum mai făcuse două la rând, „m-au strâns de pântece, făcându-mă să
lepăd copilu”. Deși a întrebuințat toate mijloacele pentru a fi bine cu soțul ei, „din
ce în ce spre mai mare ură asupră-mi să pornea”, de aceea ea îi cere episcopului
să-i cheme în judecată spre „a mă desface de o așa tirană căsnicie”.
La 13 septembrie 1854, episcopul Climent trimite Consistoriei jalba
pităresei Elenca Racoviceanu, spre a-i chema la judecată. Întrucât pitarul Nae
Balotă nu s-a prezentat la sorocirea stabilită, Elenca îl încunoștiințează pe episcop,
la 13 noiembrie 1845, că de șapte zile îl așteaptă și nu mai are mijloace a veni
când îi va plăcea lui, mai ales că nici existența de toate zilele nu o are. De aceea
ea îi cere episcopului ca, până se vor regula dreptățile prin judecată, „să mă
înpărtășească și pă mine măcar din folosul zestri mele, de care să bucură singur”.
După ce episcopul a trimis la 15 noiembrie 1854 jalba Consistoriei spre
a-i chema la judecată, înfățișarea a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 1854 când,
așa cum aflăm din jalba pe care la 30 decembrie 1854 episcopul a primit-o de la
Elenca, aceasta a fost îndatorată ca să ia cei trei copii sub a sa îngrijire, soțul fiind
obligat „ca să le poarte cheltuiala eczistenței lor și a mea”. După întoarcerea la
Pitești, Elenca, aflată în „lăcuința părintească”, a primit pe 4 decembrie de la soțul
ei 20 de sfanți, după care acesta a plecat la București pentru interesele sale,
întorcându-se după 20 de zile.
Știind că unul din motivele „dezghinării noastre este scumpetea d-li”, că
dacă nu-i dădea zilnic socoteala până la o para ce cheltuia pe mâncare „era și mai
mare focul aprins”, Elenca a notat pe o foaie tot ce a cheltuit pentru existența
copiilor și mai puțin pentru ea, căci cel mai adesea mânca la frate-său la care locuia
și la sora cea mare. Astfel, potrivit consemnărilor făcute, Elenca a cheltuit, între 4
și 23 decembrie 1854, pentru mâncarea copiilor și a celor două țigănci ale ei, suma
de 122 de lei.
De aceea, ea cere episcopului ca să poruncească fie să-i dea de cheltuială
cât să cuvine, fie să-și ia copiii în chiverniseala sa, iar ei să-i dea din „rodul zestri
mele ce să va chipzui de cine să cuvine ca să plătesc și datoria pă unde m-am
înprumutat”532.
Primind la 31 decembrie 1854 jalba Elencăi din 30 decembrie 1854,
prezidentul Ghelasie raportează episcopului, la 5 ianuarie 1855, că din cei 122 de
lei cheltuiți pentru șapte persoane (trei copii, o doică, două țigănci și mama)
Elenca a primit numai 45 de lei și 20 de sfanți și că Duhovnivceasca Consistorie
nu poate stabili ce sumă să dea pe zi.
În orice caz Consistoria este mirată ca șapte persoane să se poată hrăni
dintr-un sfanț pe zi, fapt care „dă o înțelegere de aspra purtare-i și temeiuri de a să
putea crede de adevărate plângerile consoartei d-li”.

registrele 6/1848 botezați, poziția 2 și 17/1849, botezați, poziția 4.

532 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 71/1854, f. 1-5.

216
Prezidentul Consistoriei, Ghelasie, raportează episcopului,
la 5 ianuarie 1855, despre banii primiți de Elenca.

217
 De aceea, Consistoria consideră ca între 20 noiembrie 1854 și până la 20
ianuarie 1855, când urma să aibă loc noua înfățișare, să fie îndatorat pârâtul a da
câte 6 lei pe zi (fără copii), cât au socotit niște persoane în Pretorium Judecătorii,
pentru a se „putea plăti de creditori ce i-au înlesnit ecsistența în lipsă și să aibă și
până atunci”.
Răspunzând la 13 ianuarie 1855 la raportul din 5 ianuarie 1855, episcopul
Climent poftește Consistoria a „pune la cale îndatorirea pârâtului spre îndestularea
reclamantei cât mai nezăbovit”533.
Nemulțumit de chibzuirea hotărâtă la înfățișarea ce a avut cu soția la 20
ianuarie, pârâtul N. Balotă depune la 24 ianuarie 1855 la Episcopie un protest pe
care la 24 ianuarie 1855 aceasta îl trimite Consistoriei.
Ca urmare a adresei Episcopiei cu nr. 60, cârmuitorul Județului Argeș,
Teodor Brătianu, îi răspunde la 2 februarie 1855 că prin poliția locală a fost invitat
pitarul Nicolae Balotă a da cele trebuincioase soției sale Elenca, dar acesta s-a
împotrivit cu desăvârșire, „supt pretecst ca soția sa să meargă la dânsu și fără
îndoială îi va înlesni orce neajungere”534.
Neprezentându-se la înfățișarea din 15 aprilie 1855 nici Nicolae Balotă,
nici soția sa Elenca, la 25 aprilie 1855 prezidentul Ghelasie raportează
episcopului, cerându-i trimiterea lor pentru 18 iunie, dar, la 14 iunie 1855,
cârmuitorul Teodor Brătianu înștiințează Episcopia că printr-o hârtie N. Balotă a
anunțat că „având alte importante trebuințe nu poate veni la sorocul ficsat”. Lipsa
lui Nicolae Balotă la înfățișarea din 18 iunie a făcut-o pe Elenca, prezentă, să
trimită o nouă jalbă, primită de episcop la 20 iunie 1855, prin care-i cerea să
poruncească aducerea lui prin mijloacele ce are pentru a lua pricina sfârșit.
Totodată, ea îi comunică episcopului că soțul i-a făcut „multe făgădueli de
împăciuire însă numai între mine și d-li”, fără a-i da vreun înscris sau cel puțin în
prezența a 2 sau 3 din rude ori prieteni ai familii.
Nu știm ce a contribuit la „împăcăciunea” lor, dar, la 2 august 1855,
Teodor Brătianu, administratorul județului Argeș, îi făcea episcopului „cu cinste
cunoscut spre știință” că cei doi soți s-au împăcat. Înștiințat de episcop de această
împăcare, prezidentul Ghelasie îi raportează episcopului la 13 august 1855 că, fără
să aibă un act doveditor din partea celor doi, nu se poate închide dela pricini. Ca
urmare, la 18 august 1855 episcopul Climent îl anunță pe Teodor Brătianu că
Duhovniceasca Consistorie are nevoie de la cei doi soți de un act doveditor „cu
așezământ de buna armonie pă viitor în căsnicie”, iar la 31 octombrie 1855 îi cere
aceluiași cârmuitor al județului aducerea celor doi pe 10 noiembrie 1855.
Neprezentându-se la data de 10 noiembrie, li s-a fixat o altă dată, 21
ianuarie 1856, dar nici acum cei doi soți nu s-au înfățișat, după cum nici la
termenul de 23 martie 1856. Poate că la un alt termen cei doi soți s-au înfățișat,

533 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 71/1854, f. 7-8.

534 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 71/1854, f. 9-10.

218
pentru că la 18 mai 1856, prezidentul Consistoriei, Ioachim, raportează
episcopului că s-a închis dela pricini535.

Act din 2 august 1855 cu semnătura lui Teodor Brătianu.

După „împăcăciune”, Elena mai naște două fete: la 14 mai 1856, pe

Ecaterina, botezată la 3 iunie 1856, la Biserica Buna Vestire Greci, nașă fiind
Marița Brătianca536, și pe Elisaveta, născută la 1 octombrie 1857, botezată la
aceeași biserică, la 15 octombrie 1857, de către duhovnicul Pandele, nașă fiind
Maria, fiica paharnicului D. Drăgoescu537. Dar la 10 februarie 1866 decedează, la

535 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 71/1854, f. 11, 13-18, 21-31.
536 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 24/1856, botezați,
actul 11.
537 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 25/1857, botezați, actul

23.

219
vârsta de 16 ani, Costandin, fiul lui Nicolae Balotă și al Elencăi, ce locuiau în
Pitești, Mahalaua Greci, Culoarea galbenă538.
Ajuns la vârsta de 56 de ani, Nicolae Balotă, locuind în Pitești pe str.
Școalelor, nr. 301, Culoarea galbenă, decedează la 7 aprilie 1872, actul de deces,
eliberat la 8 aprilie 1872, consemnează ca martori pe cumnatul său Grigore
Racoviceanu, de 51 de ani, proprietar, cu locuința în Pitești, pe str. Școalelor, și
pe fratele său, Grigore Balotă, de 47 dea ani, proprietar, cu locuința în Pitești, pe
str. Sf. Vineri539.

ANEXE

Primită 12 septembrie 1854. Elenca, reclamând episcopului de la Argeș „tirana

căsnicie” pe care o are cu soțul ei, Nae Balotă, cere despărțirea de acest bărbat care,
printre altele, a strâns-o de pântece de teamă că va naște tot fată.

Înalte preasf. stăpâne

Sânt aproape e 8 ani de când am luat în căznicie pe d-l Nae Balotă, acum pitar,
din Pitești, cu care înpreună viețuiria ce am avut numai bunul Dumnezeu o cunoaște, vrând
cu aceasta a dovedi suferințele mele cele mai mârșave ce am suferit de la d-lui, în care
timp dându-m D-zeu și copii aceasta mi-a fost cea mai mare pedeapsă, căci de la cea dintâi
facere în lăhuzie m-au bătut sub cuvânt că de ce am născut fată.
La celelalte însărcinări, sufletul mieu numai și D-zeu cunoaște sutalmele ce am
luat, iar la cia de al 4-lea însărcinare, imaginându-și că o să fac tot fată, fiindcă mai
făcusem doă pe rând, m-au strâns de pântece, făcându-mă să lepăd copilu care au și fost,
când bolnăvindu-mă și eu și d-lui puțin rămăsesem să ne dăm răsuflarea.
Peste acestia ponosluirile ce m-aduce, traiul rău de la orice voi întreprinde în casă,
periorisirea de la toate, geloziea și în sfârșit nemulțumirea ce și-ar putea neștine închipui
că poate fi mai rea și mai pedepsitoare în casa noastră au domnit până astăzi.
Și după toate putincioasele mele mijloace ce am întrebuințat ca să fiu bine cu
soțul mieu, nu numai că n-a stat putință, dar și din ce în ce spre mai mare ură asupra-mi să
pornea, care nemaiputându-le suferi, pentru că nici poziția în care toate acestea m-au adus
și mă aflu nu mă mai iartă a mai eczista înpreună cu soțul mieu, slăbindu-mi-să cu totul
puterile trupești, precum și chiar doctoru au declarat.
Cu lacrămi caz la milostivirea preasf. voastre, rugându-vă preaplecat a vă
milostivi asupra vrednici mele de jale soartă, bine voind a da poruncă să cheme în judecată
și a mă desface de o așa tirană căsnicie de care și singur a declarat și că voește a se despărți
după cum au anunțat și prin față și prin alții.
Prea plecată,
Elenca, născută Racovițeanu, din Pitești
SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 71/1854, f. 1 r.-v.

538 ANSJA, fond Starea civilă Pitești oraș, dos. 15/1865, f. 73.
539 ANSJA, fond Starea civilă Pitești oraș, dos. 17/1871, f. 187.

220
 2. DESPĂRȚIREA DINTRE ALECU BĂLTEANU ȘI SOȚIA SA,
SANDA, FIICA LUI PANAIT BALOTĂ.

Prigonitoarele părți.
Alecu Bălteanu. Originară din Tigveni, județul Argeș, familia de boieri
Bălteanu s-a remarcat atât prin proprietățile pe care le-a posedat în zonă, cât și
prin demnitățile pe care unii dintre reprezentanții ei le-au avut. Unul dintre aceștia
a fost Alexandru Bălteanu, numit Alecu, care la 11 iunie 1837 obținea demnitatea
de praporgic540. Potrivit catagrafiei din 1838, mama sa, Zoica Bălteanu din
Tigveni, în vârstă de 42 de ani, era văduvă. Ca proprietăreasă, avea în acest sat 4
pogoane de porumb, 3 de grâu, 4 de fân, ca și 2 cai, 4 boi, 3 vaci, 6 râmători, 600
de pruni, 8 pogoane de vie. Era mama a trei băeți, Alexandru, 20 de ani, militar,
slobozit cu rangul de praporgic, Costea, 12 ani, și Nae, 2 ani541.
Sanda Balotă. Era fiica postelnicului Panait Balotă, fiul lui Mihalache
Balotă și al Mariuței, nepotul lui Preda paharnic, fratele lui Ștefan Balotă vel
clucer. În 1820 Panait și soția sa Mirica construiesc în Ceparii-Ungureni o
biserică542 care se păstrează și astăzi543.
Catagrafia din 1838 consemnează printre familiile din Ceparii-Ungureni
și pe postelnicelul Panait Balotă, în vârstă de 50 de ani, ce era căsătorit cu Mirica,
de 40 de ani, al cărui meșteșug era „caută moșiie și alte speculații”. Ca proprietar,
avea 12 pogoane de porumb, 6 de grâu, 12 de fân, ca și 5 cai, 4 boi, 8 vaci, 16 oi,
16 râmători, 2 stupi, 800 de pruni și 2 răzoare de vie. În afară de cei patru slujitori,
catagrafia o consemnează numai pe fiica sa, Sanda, în vârstă de 14 ani. Probabil
că ceilalți trei copii, Răducanu, Tinca, Maria, menționați în pisania din 1820, care
nu mai sunt consemnați în catagrafie, se căsătoriseră în alte localități sau
decedaseră544.
Pricina și mersul prigonirii.
Flăcău de 20 de ani în 1838, Alecu Bălteanu s-a căsătorit cu Sanda Balotă,
de 14 ani, dar, din anumite motive, căsnicia celor doi n-a durat mult timp, astfel
că în timp scurt se va ajunge la judecată, care a durat până în 1856.
Primul document care ne relatează despre căsătoria celor doi, Alecu și
Sanda, dar și despre despărțirea lor, este o jalbă, nedatată, pe care postelnicul
Panait Balotă o înaintează episcopului, înainte de 22 august 1840. Întrucât fiica

540 Arhondologia 1837…, p. 57.

541 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 333.
542 Potrivit pisaniei de piatră fixată deasupra ușii de intrare „s-au zidit din temelie această sfântă și

dumnezeiască biserică… de robii lui Dumnezeu, postelnicu Panait și dumneaei cocoana Mariuța,
maica dumnealui, și cu soțiia dumnealui Mirica și cu fii săi Răducanu, Mariia, Tinca, Sanda… leat
1820”. Portretele ctitorilor sunt reprezentate pe peretele de vest al pronaosului, patru persoane în
partea de sud și trei persoane feminine în partea de nord.
543 Vezi p 29.
544 Sp. Cristocea, Boierii… p. 333.

221
sa, Sanda, avea numai 15 ani, cel care face jalba este tatăl ei, Panait Balotă, care
poate fi acuzat de subiectivism, același lucru putându-i-se imputa și ginerelui său,
Alecu Bălteanu, la afirmațiile pe care le face în timpul procesului și la jalbele pe
care acesta le înaintează.
Astfel, potrivit jalbei lui Panait, în ziua de Lăsatul-secului, Alecu, feciorul
cucoanei Joiți Bălteanu din Tigveni, plecat în plimbare cu logofătul Ștefan, om
vechi al casei lui, a sosit și la casa Balotă din Cepari. Aici, văzând pe copila lui,
Sanda, și plăcându-i, logofătul Ștefan i-a zis lui Panait s-o dea în căsătorie lui
Alecu. Fără să refuze propunerea, Panait Balotă i-a propus ca, fiind timpul prea în
scurt, să aștepte până la Sfânta Înviere, dar logofătul Ștefan i-a răspuns că atunci
o să caute în altă parte.
Dând ascultare și încredințându-se în vorbele logofătului, s-au suit în
sanie și au mers la conțopistul Ioan Balotă, nepotul lui Panait Balotă, care a
încurajat ambele părți. Aici, în casa acestuia, i-a făcut foaia de zestre pe care i-a
dat-o, în care figura moșie în două locuri, bani, vite și altele. De asemenea, făcând
gătire de cununie i-a și cununat, trăind în liniște șapte săptămâni, cât au stat la
Cepari, și o lună la Tigveni, după plecarea de la Panait Balotă.
După cele opt săptămâni de viață liniștită, Alecu Bălteanu „au început cu
felurimi dă bătăi și ocări în toate zilele”, astfel că fiica lui, nemaiputând suporta,
a trimis vorbă să vină s-o ia acasă, aflându-se de atunci la Cepari, și cu un copil
mic, tatăl suportând toate cheltuielile.
În finalul jalbei, Panait Balotă îl roagă pe episcop să fie înfățișați înaintea
lui, fiind fata lui fără nici un cusur, și că prin voia lui Bălteanu a primit foaia de
zestre la care a mai adăugat și țigani.
Primind jalba lui Panait Balotă, episcopul Ilarion o trimite, la 22 august
1840, protopopului plasei, Dimitrie, poruncindu-i să meargă la fața locului, să-i
cheme pe cei doi soți, să cerceteze „cu de-amăruntul” împrejurările netraiului „și
să pui toată silința a-i înpăciui, ca să lăcuiască înpreună în liniște, purtând sarcina
unul altuia”, iar când pârâtul nu va asculta, să-i înfățișeze înaintea sa.
Conformându-se poruncii episcopului, protopopul Dimitrie s-a deplasat
la fața locului, raportându-i episcopului la 28 august 1840 că pârâtul, Alecu
Bălteanu, i-a declarat că „el să cunoaște năpăstuit cu însurătoarea și că el n-au fost
de vârstă de a să însura și nu-i trebuește nevastă niciodată”. Întrebat dacă Sanda
are vreun cusur, Alecu a răspuns că nu are niciunul, decât „că pă el l-au luat alții
de minți și au greșit de s-au căsătorit”.
Referitor la acuzația lui Panait Balotă din jalbă că Alecu ar avea țiitoare,
protopopul, cercetând, „dovedii că nu are, iar pă dealături fiind greșit, însuși
pârâtul nu tăgăduește”. Cu toată strădania de a-i împăca, protopopul n-a reușit,
astfel că „cea desăvârșit hotărâre” rămâne a o da episcopul. În acest scop cei doi
soți s-au înfățișat înaintea episcopului Ilarion, care la întrebarea pusă lui Alecu
Bălteanu dacă soția sa are vreo vină, acesta i-a răspuns că nu are, dar el „n-are
stare de chiverniseală ca să o poată ținea cu cheltuelile casii care urmează”.

222
 Apoi, Alecu Bălteanu a invocat în timpul înfățișării, pentru prima dată, un
fapt ieșit din comun. Astfel, el a relatat că a fost înșelat de socru-său care,
chemându-l la casa lui, la Lăsatul-secului de Săptămâna Brânzii, la un zaiafet, a
mers și „după ce l-au înbătat, încât n-au știut ce să mai facă, au pus apoi de l-au
cununat cu fiica dumnealui, neștiind ce face și după ce s-au dezmeticit s-a aflat
cununat, fără a ști nici mumă-sa”. La afirmația lui Alecu, socrul a răspuns că sunt
neadevărate aceste acuzații, că mai întâi au făcut foaie de zestre cu bună învoire
și i-a dat-o, după care s-a făcut cununia.
Neputând pune temei „nici la zisele unuia, nici ale altuia”, episcopul i-a
reproșat lui Alecu de ce după ce s-a trezit din beție, în loc să-și fi „căutat
îndreptarea”, și-a luat soția, a dus-o acasă la maică-sa, i-a făcut și un copil și apoi
a gonit-o. Negăsind pricină de despărțire, episcopul a hotărât, prin cartea din 30
august 1840, ca numitul Alecu să-și primească soția „carea să mulțumește a-l avea
de bărbat cu acea stare în carea să află și să muncească amândoi, unul d-o parte,
altul de alta să ție casă”545.
Întrucât nu se păstrează documente nu știm ce au făcut cei doi soți după
cartea episcopului Ilarion din 30 august 1840. Deși hotărârea episcopului prevedea
ca Alecu să-și primească soția, acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că într-o
„plecată reclamație”, pe care o înaintează Ocârmuirii Episcopiei Argeș, Sanda
menționează că de șapte ani numitul Alecu nu a dat ascultare, „ci se preumblă
precum este obișnuit, și eu mă aflu lăcuind în casa tată-mieu, cu toate ale mele
aduse slugi, dobitoace, mă hrănește cu cheltuiala d-li”. În urma unei noi reclamații
făcute de tatăl său către Cârmuirea Episcopiei și a poruncii către protopopul Plășii
Topologului de a-i înfățișa, acesta a trimis pe vechilul Protopopii, părintele
diaconu Nicolae, care, făcând cercetare, n-a găsit nicio schimbare. De aceea, prin
această reclamație semnată chiar de „Sanda, fiica postelnicului Paniat Balotă ot
Cepari, Plasa Topologului”, ea cere să fie înfățișați înaintea Ocârmuirii Episcopiei
pentru a fi îndatorat „a-m plăti cheltuelile de când sânt izgonită de numitu și până
acum, precum și de acum înnainte să-m port cheltuiala, precum urmează până cât
viață vom avea, precum însuși a mărturisit la întâia înfățișare”. Prin rezoluția pusă
la 19 iunie 1846 pe reclamația Sandei, episcopul poruncea protopopului Plășii
Topologului, ca având în vedere și jalba tatălui jeluitoarei, să facă cercetare.
Nici Alecu Bălteanu nu se lasă mai prejos, înaintând și el o jalbă către
episcopul Samuil Sinadon, la 29 iulie 1846, în care prezintă lucrurile în alt fel față
de documentele anterioare. Astfel, dacă Panait Balotă în jalba înaintată
episcopului înainte de 22 august 1840 relata că viitorul său ginere a venit în vizită
în ziua de Lăsatul-secului la el acasă, Alecu Bălteanu în jalba din 29 iulie 1846
menționează că în ziua de 4 februarie 1839 a mers la prânz la conțopistul Ioan
Balotă, acum răposat, care „prin fel dă fel dă cuvinte și mâglușiri” l-a făcut să se
cunune cu Sanda, fără să aibă timp s-o anunțe și să ia balgoslovenia mamei și a

545 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 9-10, 12.

223
rudelor sale, „fiind fost eu în nevârsnicie și fără cunoștință a pătrunde și a prețui
ca va să zică căsătoria”, dar nu mai menționează că el a fost beat și cununia s-a
făcut la ora două noaptea.
După o viețuire de șase luni, s-a pomenit în ziua de 5 august 1839 cu
socrul său că vine la el acasă „cu cele mai aspre și netrebnice vorbe” de a luat pe
fie-sa și toate ale ei, cu excepția a 1.000 de lei ce a rămas la el. Deși au trecut șapte
ani de la despărțire și după înfățișările avute la Consistorie și la Judecătoria locală
s-a convins că „nici va sta putință a mai fi unit în aceeași căsătorie, care cu cât
vremea au trecut și va trece, cu atâta o judec mai bine”. De aceea el cere
episcopului să fie înfățișați înaintea sa „și după dreptate vă veți milostivi a hotârî
cele dă cuviință”. În urma jalbei lui Alecu, episcopul poruncește protopopului
Plasei Topologului să se sârguiască a-i împăca, iar, dacă nu va reuși, să fie sorociți
la înfățișare la Consistorie546.
Cu anul 1847 arhivele păstrează multe documente privind prigonirea
dintre Alecu Bălteanu și soția Sanda, ambii făcând jalbe prin care-și susțin cauza
și-și arată nemulțumirea în urma cărora sunt sorociți la înfățișare la
Duhovniceasca Consistorie la care nu se prezintă mereu. Astfel, la 28 februarie
1847, prezidentul Ghelasie, raportând episcopului Samuil Sinadon că la ultimele
două chemări Sanda nu s-a prezentat, îi cere „să facă cuviincioasa punere la cale
pentru aducerea numiti a să înfățișa cu soțul său, carele necontenit face cerere”.
Din rezoluția pusă pe raportul prezidentului aflăm că Sanda a venit la Consistorie
pe 1 martie, astfel că nu mai este necesar să i se trimită chemare pentru înfățișarea
din 4 martie 1847.
Tot la 4 martie 1847, Alecu Bălteanu înaintează un „tacrir” în care-și
prezintă cauza și nemulțumirile sale, repetând unele pe care le expusese mai
înainte. Astfel, la punctele 1 și 2 ale tacrirului menționează din nou că în ziua de
Lăsatul-secului s-a făcut cununia în casă străină „pă la doo ceasuri din noapte,
când atunci socotesc că nici pravila nu iartă a să face cununie” și cu toate acestea
a viețuit cu ea cinci luni de zile. În continuare, la punctele 3 și 4, repetă faptul că
în ziua de 5 august 1839, tatăl ei, Panait Balotă, a venit cu o căruță de a luat-o pe
Sanda, în altă căruță cu boi a luat calabalâcul, slugile au luat vitele, că a luat și
moșia din stăpânirea sa, iar, în urma judecății, episcopul Ilarion a dat la 22 august
1840 hotărârea „coprinzătoare că nu găsăște pricină de dăspărțire”. Nemulțumit
pe hotărârea episcopului, Panait Balotă s-a jeluit Judecătoriei care în urma
înfățișării celor doi soți l-a osândit pe Alecu printr-o anafora ca pe fiecare an să-i
dea 100 de lei, dobânda celor 1.000 de lei care au rămas la el. Sperând să ia mai
mult de la el, Sanda și-a schimbat poziția, spunând că nu are bărbat de lăsat, astfel
că de șapte ani și șapte luni „ședem în neunire”547.
În urma înfățișării celor doi soți și a judecății ce a avut loc în ziua de 4

546 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 50.

547 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 31 r., 33 r.-34 r.

224
martie 1847, Duhovniceasca Consistorie a redactat Jurnalul nr. 4/5 martie 1847 și
o anafora pe care le-a înaintat episcopului, ambele documente fiind semnate de
protopopul Gheorghie iconomul, prezident, protopopul Costandin sachelarie,
preotul Gheorghie mirodot și grefierul Constandin Capitanovici.
Ample documente, anaforaoa și Jurnalul Consistoriei din 5 martie 1847,
fac un istoric al pricinii până la această dată, reușind să prezinte vina și interesul
fiecărei părți. După ce s-a citit raportul Protopopii în urma cercetării făcute, a fost
ascultată Sanda care a arătat că, fiind „depărtată și izgonită de bărbată-său, Alecul
Bălteanu”, a înaintat jalbă episcopului Ilarion care, negăsind pricină de despărțire,
a hotărât „ca să viețuiască înpreună liniștiți în căsniceasca petrecere”.
Întrucât soțul „a fost înpotrivitor” la hotărârea lui Ilarion, postelnicul
Panait Balotă a înaintat o jalbă episcopului, în urma căreia protopopul a trimis să
facă cercetare pe diaconul Nicolae. În urma constatărilor făcute de diacon, s-a
raportat ca să fie chemați înaintea cârmuitorului Episcopiei, mai ales că
reclamanta Sanda cerea că soțul „să să îndatoreze a-i plăti cheltuelile de când este
izgonită și pă cât va mai avea viață, că ia n-are bărbat de lăsat, nici vină ca s-o
lase”. În jalba sa, postelnicul menționa că fiica sa s-a căsătorit cu Alecu Bălteanu
în urmă cu un an și „după orânduială, i s-au dat toată zestrea ce s-au fost învoit”.
După ce „petrecerea le-au fost bună” șapte săptămâni, cât au locuit la postelnic, și
o lună în casa gineri-său, „s-au început rea viețuire, cu ocări și bătăi”, de aceea,
fiind vestit de fiică-sa, a mers de-a luat-o și a adus-o la casa lui, mai ales că avea
și un copil mic. Ca urmare a jalbei postelnicului și a cercetării făcute, protopopul
a întocmit, la 28 august 1840, un raport în care se menționa că Alecu Bălteanu,
fără să arate vreun cusur al soției sale, se „cunoaște înșelat de aceia ce le-au luoat
din minți și au greșit de s-au însurat și nu-i trebuiește nevasta nicicum”.
Potrivit cărții episcopului Ilarion din 30 august 1840, acesta i-a chemat în
fața sa și la întrebarea de ce a gonit-o și n-o mai primește în casă, Alecu Bălteanu
a răspuns că Sanda nu are nicio vină, „ci numai că el nu are stare de chiverniseală
ca să o poată ținea cu cheltuelile casi”. De asemenea, Alecu a menționat lui Ilarion
că a fost înșelat de socru pentru că, „chemându-l la casa d-li cu cuvânt că are ziafet
la Lăsatul-secului, de Săptămâna brânzi, unde mergând, după ce l-au înbătat, încât
n-au știut ce să mai facă, au pus apoi de l-au și cununat cu fiica d-li, neștiind ce
face, și, după ce s-au desmeticit, s-au aflat cununat, fără a nu ști nici mumă-sa”.
Contrazicându-l, socrul a arătat că nu este adevărat, pentru că mai întâi au
făcut „bună învoire, dându-i-să și foae de zestre după orânduială, apoi au săvârșit”
cununia. Neputând crede nici pe unul, nici pe altul, episcopul l-a întrebat de ce,
după ca s-a „desmeticit din beție” și a văzut înșelăciunea, n-a făcut „îndreptarea”,
ba mai mult a dus soția acasă, făcând și un copil.
Întrebat de ce nu a fost următor arhiereștii hotărâri, Alecu a răspuns că
cununia s-a făcut în casă străină, în ziua de Lăsatului secului, „la doă ceasuri din
noapte, ce ar fi neertat a să face” și că în ziua de 5 august 1839 s-a pomenit cu
socrul său venind cu două căruțe de a luat pe fii-sa și tot calabalâcul și slugi de au

225
luat vitele. Ba mai mult, așteptând întoarcerea soției sale acasă după hotărârea
episcopului, s-a pomenit că i-a luat și moșia de zestre din stăpânire prin
suptcârmuirea locală, iar apoi a făcut și jalbă la Tribunalul de la Argeș „cu destule
catigorii și defăimări”.
Fiind întrebat tatăl de ce s-a pripit să-și ia fiica acasă, postelnicul a răspuns
că a fost anunțat de Sanda „că nu mai poate trăi de bătăi și ocări”, dar că a fost
chemat și de gineri-său, prin două scrisori, din 13 și 15 iulie 1839, „că de mai
voiește să mai fie cu toți înclinați să-i răspunză zestrea, să-i măsoare și moșiia”,
iar, dacă nu-i va putea răspunde cele cuprinse în foaia de zestre, să vie „negreșit
să-ș ridice pă fie-sa, că nu o mai ține, că n-are cu ce, precum știe și pă cât a avut
în monedă au iubit-o, iar după ce au isprăvit de cheltuit au urât-o și de va mai da
asemenea va urma, când apoi să vie să o ia, că el nu o mai ține cu cheltuială de la
el, neavând nici mălai și nici după ce bia apă”.
Din dezbaterile făcute în cercetarea acestei pricini, Judecătoria nu a găsit
nicio vină pravilnică de despărțit, și că „dezghinarea aceștii căsnicii izvorăște
numai din pricina nerăspunderii zestrei”. De aceea, Duhovniceasca Consistorie
este de părere „a rămâne tot într-o unire”, așa cum a hotărât și episcopul Ilarion,
dar „hotărârea cea desăvârșit rămâne a să da de către preasfinția voastră”548.
La 5 mai 1847, Alecu Bălteanu trimite o jalbă episcopului prin care-i face
cunoscut că s-a înfățișat la Consistorie, dar este nemulțumit de anaforaua către
Episcopie, „în care zice că nu ar fi găsind pricină de a mă despărți, după a mea
cerere”, întemeindu-se mai mult pe hotărârea episcopului Ilarion care „avea
nădejde de înpăcat, căci nu trecuse vreme multă la mijloc, precum acum mai mult
de șapte ani”. De aceea, nemulțumit de hotărârea Consistoriei, îi cerea episcopului
să fie înfățișați înaintea sa pentru „a mă scăpa… de această neadormită mâhnire a
sufletului mieu, precum și de cheltuielile ce sânt hotărât de cinstita Judecătorie
locală a le răspunde pă tot anul, până la cea desăvârșit hotărâre bisericească”. Prin
rezoluția pusă se cere protopopului Plasei Topologului să se înfățișeze înaintea
episcopului prigonitoarele părți.
După ce protopopul Dragul hartofilax i-a înfățișat pe cei doi înaintea
episcopului în mai 1847, acesta a dat o hotărâre în care se menționează că după
citirea anaforalei Duhovniceștii Consistorii în auzul amândurora părți și după
cercetarea ce însuși a făcut, n-a găsit „între dânși cea mai mică pricină de
despărțire, iar alegerea Duhovniceștii Consistorii… o întăresc și hotărăsc ca să se
urmeze întru toate întocmai, potrivită fiind aceasta și cu hotărârea dată asupra
aceștii pricini la anul 1840 avgust 30”.
La 7 mai 1847, episcopul Samuil trimite Consistoriei hotărârea dată ca să
se treacă în condică și tot în aceași zi trimite protopopului Dragu hotârârea 195
pentru a se da lui Alecu Bălteanu și hotărârea 196 pentru a o da Sandei Balotă549.

548 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 33 r.-40 r.

549 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 16/1847, f. 3, 5, 7.

226
La 17 mai 1847, Sanda semnează o dovadă că a primit hotărârea 196, același lucru
făcându-l și Alecu Bălteanu la 16 iunie 1847, pentru primirea hotărârii 195,
menționând însă „că nu mă mulțumesc pă mai sus pomenita hotărâre”550.
Hotărât să se despartă, Alecu Bălteanu n-a vrut s-o primească pe Sanda în
„căsniceasca petrecere” conform hotărârilor date, de aceea ea face o reclamație
primită la Episcopie, la 3 iulie 1851 prin care cerea aducerea numitului la
înfățișare, astfel că, la 4 iulie 1851, protopopul Dragul este anunțat să aducă
ambele părți la înfățișare pe 15 iulie. Întrucât niciuna din părțile chemate n-a venit
la 15 iulie, la 22 septembrie 1851, prin adresa 1167, episcopul îi cere protopopului
să-i aducă pe 15 octombrie, atenționându-l „a avea mai multă activitate asupra
înpliniri la vreme a însărcinărilor ce să pun asupră-ți”.
Întrucât nici la termenul de 15 octombrie 1851 cei doi nu s-au prezentat,
la 31 decembrie 1851 episcopul Climent îi poruncește protopopului să-i aducă pe
10 ianuarie, „căci la dinpotrivă să vor eczecuta prin politiceasca autoritate”, iar la
10 ianuarie 1852, protopopul Costantin al Plasei Topologului îl anunță pe episcop
că Alecu Bălteanu și consoarta sa să înfățișează conform poruncii.
La 5 februarie 1852, episcopul Climent, în urma jalbei Sandei Balotă din
3 iulie 1851, văzând și hotărârile din 30 august 1840 a episcopului Ilarion și a
episcopului Samuil Sinadon la anaforaua Consistoriei din 7 mai 1847, unindu-se
și el cu părerea predecesorilor săi, hotărăște ca „numitul Bălteanu să-și primească
soțiia în căsniceasca petrecere potrivit hotărârilor de mai sus”, hotărârea urmând
a se trece în condică și a se da și celor doi soți.
Neconformându-se nici de această dată hotărârii episcopului, Alecu
Bălteanu îi trimite o jalbă, la 7 iulie 1855, prin care-l anunță că n-o „să mai fie
unire între noi vreodată” și de aceea îl roagă „fierbinte ca să binevoiți a ordona
desăvârșita desfacere de căznicie, fiind o nedreptate ca să port cheltuelile ce sânt
osândit de politiceasca judecată și pentru că numita să bucură de acest venit”.
La jalba lui Alecu Bălteanu, episcopul Climent poruncește Consistoriei,
la 11 iulie 1855, să cheme amândouă părțile la judecată și după pravilă să se dea
legiuita hotărâre. Întrucât Sanda Balotă nu s-a prezentat la niciuna din cele două
sorociri, la 1 septembrie 1855, Ghelasie, prezidentul Consistoriei, îi cere
episcopului să poruncească aducerea celor doi soți pe 18 octombrie. Văzând că
Sanda Balotă nu se prezintă la termenele prevăzute, la 19 septembrie 1855
episcopul solicită sprijinul Cârmuirii Argeș pentru a fi aduși pe 18 octombrie.
Cu toate acestea, Sanda nu s-a prezentat nici la 18 octombrie, astfel că la
29 octombrie 1855, prezidentul Ghelasie raportează episcopului că aceasta a
răspuns „cu aceiași înpotrivire că nu mai este de trebuință a să mai înfățișa la
această Judecătorie, ci la Tribunal”. La 1 noiembrie 1855 episcopul Climent
înștiințează Consistoria că la sorocul de 18 octombrie Sanda Balotă a venit, dar,
lipsind grefierul, i s-a comunicat să plece acasă și să vină când va fi chemată.

550 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 63 r., 66 r.

227
 Chemată pentru 30 noiembrie, Sanda Balotă nu s-a prezentat, astfel că
Alecu Bălteanu trimite Episcopiei o jalbă, la 2 decembrie 1855, în care
menționează că o așteaptă de două zile, urmărind a-mi „pricinui asemenea
străgănări cu nevenirea la soroacele mărginite”, fiind 16 ani de când îl străgănează.
Hotărâtă să-și șicaneze soțul, Sanda nu s-a prezentat nici la soroacele din
15 ianuarie, 21 februarie, 7 iunie 1856, astfel că la 9 iunie 1856, episcopul Climent
cere Subcârmuirii Plasei Topologului să ia măsuri pentru pornirea „numitei aici
cât mai grab, unde bărbatu o așteaptă, fără a i să considera orice pretext de
înpotrivire”.
În urma prezentării înaintea episcopului, acesta, după ce a luat act de
declarația lui Alecu Bălteanu că „subt niciun cuvânt nu priimește pă soțiia sa în
viețuire” și a Sandei că „de vreme ce nu o priimește bărbatu de bună voința sa,
apoi nici însăși nu priimește a mai merge în căsnicie, fiindu-i teamă a nu-și pierde
viața”, având în vedere „că de 17 ani ura nu s-a potolit”, hotărăște, la 15 iunie
1856, pe temeiul celor legiute de pravilă, „ca nunta aceasta să se despartă, despărțit
adecă să fie jeluitoru praporgic Alecu Bălteanu de către soția sa Sanda și d-ei de
către soțul său și de acum înnainte streini și ca niște întâi văzuți să rămâe unul de
către altul” 551.
Se punea astfel capăt unui proces început cu 17 ani în urmă, în 1839, și
terminat în 1856, perioadă în care ambele părți au avut de suferit din punct de
vedere material, dar și moral, iar viața lor particulară a fost practic distrusă.

ANEXE
1
Nedatat. Sanda cere Ocârmuirii Argeș ca să poruncească soțului ei, Alecu
Bălteanu, să se înfățișeze la judecată și să-i plătească cheltuelile de când a izgonit-o.

Cinstitei Ocârmuiri a Sfintei Episcopii Argeș

Plecată reclamație
Plecată supui în cunoștința cinst. Ocârmuiri că eu, văzându-mă depărtată și
izgonită dă soțul mieu, Alecu Bălteanu, de sânt 7 ani, cu care am avut și un copil, am
reclamarisit răposatului întru fericire părintelui Elarion, episcopul Argeșiu, unde ne-am și
înfățișat și după chiar . dovada ce a făcut-o numitu, neavând vină pravilnică, nu au găsit
de cuviință a ne despărți, ci au slobozit anafora ca să fiu într-o unire.
Iar numitu nu au dat ascultare, că să preunblă, precum este obișnuit, și eu mă aflu
lăcuind în casa tată-mieu, cu toate ale mele aduse slugi, dobitoace, mă hrănește cu
cheltuiala d-li, pentru care am fost mai trimis pă tată-mieu cu reclamație cătră ct.
Ocârmuire și poruncindu părintelui protopopului al Plăși Topologului a ne înfățișa, iar
sfințiia sa a trimis vechilu Protopopii, părintele diiaconu Nicolae, și cercetându-se n-a găsit
schimbare într-aceasta, ci tot după cercetarea făcută de înnainte și precum s-au poruncit
de către prea osfințiia voastră protopopu și așteptând raportu cu care să ne înfățișăm și
înnaintea prea sfn. voastre.

551 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 16/1847, f. 9-12, 14, 16-17, 20, 22, 27-28.

228
 Și văzând noi că părintele protopopu n-au făcut raport, precum vechilu au găsit
de cuvință, nu l-am priimit fiind..... la dreptățile ce le am, cunoscând că au păzit hatâru
bărbatului mieu find și-nteresat, umblând a mă depărta de dreptățile ce le am, pentru care
plecată mă rog bunătăți sf-ti Ocârmuiri ca să facă a i să scrie pomenitului Băltean a veni
ca să ne înfățișăm înnaintea Ocârmuiri, îndatorându-să a-m plăti cheltuelile de când sânt
izgonită de numitu și până acum, precum și de acum înnainte să-m poarte cheltuiala,
precum urmează, pănă căt viață vom avea, precum însuși a mărturisit la întâia înfățișare.
Și cum duh sfânt va lumina pă Sf. Ocârmuire

Plecată,
Sanda, fiica postelnicului Panait Balotă ot Cepari, Plasa Topologului

SJAAN, fond Episcopia Argeș dos. 163 /1847, f. 7 r.-v.

2
1846. Postelnicul Panait Balotă reclamă episcopului de la Argeș soarta fiicei
sale, Sanda, căsătorită cu Alecu Bălteanu.

Preasfinte părinte

Cu supune‹re› jăluesc prea sfinții voastre că au fost un an la lăsatul postului de

Săptămâna brânzi de când au venit în plimbare la noi Alecu, fecioru dumneaei cocoani
Joiți Băltenci ot Tigveni, dinpreună cu logft. Ștefan, om vechi al casi d-lor, carile văzând
pă o copilă a noastră, fiindu-i plăcută, i-au pus păs acel Ștefan logft. dă ne-au zis ca să-i
dăm întru căsătoriie.
Noi i-am răspuns cum că dă dat nu ne dăpărtăm, dar mai întâi să ne aștepte până
la Sfânta Înviere, fiind prea în scurt. Și d-lui ne-au răspuns cum, că dă nu să va face acum,
îș va găși în altă parte, neștiind că ș-au fost avut o țiitoare aproape dă casă-și. Și acel logft.
Ștefan înrădăcinând multe vorbe către noi, știindu-l precum mai sus zis i-am dat
ascultare și ne-au încredințat cuvintele sale și puindu-ne în saniie cu numitul Băltean am
mers la dumnealui conțipistul Ioan Balotă, nepotul nostru, deschizând vorbă către d-li,
făcându-ne îndemnare și la o parte și la alta.
Aci în casă, la d-lui, i-am și dat foie dă zestre și, făcând gătire de ale cununii,
i-au și cununat d-li, puindu-să la facerea foi dă zestre și la nuntă și alte obraze, vecini boeri
i rudenii de ale dum-li, unde i-am și tislimatisit după foie totă zestrea, moșiie în dooă locuri
i bani i vite și alte, precum glăsuește foae de zestre ce să află la d-li.
Și au fost în liniște șapte săptămâni, sfintele Păresimi cât au șăzut la mine acasă
și o lună dă zile după ducerea dă la mine, iar de-aci încoace au început cu felurimi dă bătăi
și ocări în toate zilele. Și nemaiputând fiica noastră răbda, au trimis la noi ca să trimitem
să viie acasă că nu mai poate trăi, unde mergând în anu trecut am și ridicat-o.
Și neavând unde să năzuim cu recramațiie, să află fii-mea la mine în casă, rămasă
și cu copil mic, dă îi port eu toate cheltuelile.
De aceia, plecat mă rog bunătăți preasfinții voastre ca prin orice mijloc să fim
înfățișați înnaintea preaosfinții voastre și după pravilă, având numitul cuvinte înpotrivă
pentru izgonirea fiici noastre, pentru că fiica noastră să află fără nici un cusur, care

229
dăspartă sfânta pravilă, fiindcă cu bună voia a și priimit foaia, dându-i-să și alte adaose
din țigani ce au mai cerut cu condeiu dum-li.
Și cum va fi bună și sfântă înțelepciunea sfintelor voastre

Prea plecat,
Panait Balotă post.552

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 163/1847, f. 9 r.-v.

3
Înainte de 24 august 1846. Alecu Bălteanu cere episcopului de la Argeș
înfățișarea în judecată cu soția sa, Sanda, cu care nu mai poate sta în căsnicie.

Prea cins. preaosfinții sale părintelui epsicop Sinadon, ocârmuitoru Sf. Episcopii
Argeș,
Plecată jalbă

La 4 februarie din anul 1839, în duminica Lăsatului dă sec, dă Postu cel Mare,
mergând la acum răposatu conțipist Ioan Balotă, ca să fiu la prânz, s-au pus acesta asuprăm
prin fel dă fel dă cuvinte și mâglișiri, dă chear atunci, îndată printr-o grăbită și
necuviincioasă și nepotrivită faptă, dă m-au cununat cu Sanda, fata postelnicului Panait
Balotă, rudenia sa, fără să mă îngăduească a vesti și a cere voea și blagoslovenia mumă-
mi și a rudelor mele, fiind fost eu în nevârsnicie și fără cunoștință a pătrunde și a prețui ce
va să zică căsătoriea.
Cu toate acestea, deși mi-am cunoscut greșala, dar tot am vețuit împreună șase
luni, adică până la avgust în 5, din același an, când atunci dăodată m-am pomenit cu
dobânditu, precum mai sus arăt socru, că viind la casa mea, cu cele mai aspre și netrebnice
vorbe, au luoat dă la mine și pă fii-sa și toate ale ei, nămairămâind alt nimic asuprăm decât
numai lei una mie.
De atunci dar, de când socrul au luoat pă fii-sa, sânt trecuți șapte ani și după
înfățișările ce am avut la preaosfințiia sa răposatu episcop al aceștii Eparhii și la cins.
locală Judecătorie n-au stătut și nici va sta putință a mai fi unit în aceeași căsătorie, care
cu cât vremea au trecut și va trece cu atâta o judec mai bine și o cunosc aceea ce voea tată-
său cu luoarea ei dă la mine.
De aceea, preasfinte stăpâne, prea plecat mă rog bine voește a porunci a noastră
înfățișare înnaintea preaosfinții voastre și după dreptate vă veți milostiviți a hotără cele dă
cuviință.

Prea plecat,
A. Bălteanu553

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos, 163/1847, f. 50 r.

552
Semnătură autografă
553
Semnătură autografă

230
 3. DESPĂRȚIREA DINTRE TEODOR BRĂTIANU ȘI SOȚIA SA,
MARIȚA, NĂSCUTĂ LERESCU.

Prigonitoarele părți.
Teodor Brătianu. Dintre cei trei băieți ai lui Dincă Brătianu, doi, Ion și
Dumitru, s-au bucurat, așa cum era de așteptat, de o atenție specială din partea
istoricilor care le-au dedicat numeroase studii, articole și cărți. Despre primul
născut al lui Dincă, Teodor, care într-adevăr nu s-a ridicat la înălțimea fraților săi,
s-a scris puțin, chiar dacă viața și activitatea sa au fost destul de interesante.
Din căsătoria lui Ene Brătianu din Șuici
(1771-1820) cu Safta Balotă au rezultat patru
băieți (Constantin, Toma, Ioniță, Mihai) și patru
fete (Safta, Tița, Uța, Sultana). Cel mai cunoscut
dintre băieții lui Ene Brătianu a fost Constantin,
cunoscut sub numele de Dincă (1787-1844), atât
pentru dregătoriile deținute, cât și pentru că doi
dintre băieții săi, Ion și Dumitru, au deținut mari
funcții, printre care și acelea de președinți ai
Consiliului de Miniștri554.
În catagrafia orașului Pitești din 1838, în
Vopseaua galbenă, la poziția 99, figurează
stolnicul C. Brătieanu (Dincă Brătianu, n. n.), în
vârstă de 50 de ani, „depotat la București”, care
avea o avere deloc neglijabilă (30 de pogoane
porumb, 20 de pogoane fân, 18 cai, 16 boi, 14
Teodor Brătianu. vaci, 50 de oi, 80 de capre, 25 de râmători, 5
Fotografie, BAR. bivoli, 6.000 de pruni, 20 pogoane de vie).
Deși ar fi trebuit să fie menționat separat,
pentru că avea familia sa, la „rude” figurează fiul său,Tudorache Brătieanu, în
vârstă de 26 de ani, maior, proprietar, având 6 cai, 4 boi, 3 vaci, 40 de oi, 30 de
râmători, 10 bivoli, 1 catâr, 3.000 de pruni. În privința soției lui Tudorache,
aceasta era Lința, diminutiv al Elenei, de 16 ani555.
Cel mai mare dintre băieții lui Dincă Brătianu, Teodor, s-a născut în 1811.
A intrat de tânăr în armată, devenind maior la 31 decembrie 1836. La 20 iunie
1839, Ocârmuirea Județului Argeș trimite o adresă „domnului domn maior Teodor
Brătianu” ca să dea „lei 500, legiuita tacsă pentru plata diplomei rangului dumv.
ostășeșc”, bani pe care acesta îi dă, rugând să-i aducă diploma de maior. În
arborele genealogic al familiei Brătianu, apărut într-o merituoasă lucrare, se

554 Despre Dincă Brătianu vezi: Sp. Cristocea, Contribuții…, p. 385-388.

555 Sp. Cristocea, Catagrafia Pitești…, p. 84.

231
menționează gradul de colonel pe care l-ar fi avut Teodor Brătianu556, cu toate că
în ziarul „Românul” fiii săi anunță că a murit „maiorul Teodor Brătianu”. Potrivit
necrologului apărut în ziarul „Românul”, Teodor a servit în armată „până pe la
1845”557.
Intrat în politică, a deținut funcții importante cum ar fi cârmuitor al
fostului județ Argeș, cum era la 23 noiembrie 1851, în tot anul 1856, ca și la 27
septembrie 1858. A fost, de asemenea, membru în Comisia Centrală de la
Focșani558, iar la 1 mai 1861 al Camerei Legislative de la București.
Spre deosebire de ceilalți doi frați ai săi, Ion și Dumitru, care au fost
membri ai Partidului Liberal, Teodor, așa cum se menționa în necrolog, „a fost -
ceea ce este cu totul rar în această țară - un sincer conservator”. Aprecieri asupra
activității politice a lui Teodor Brătianu apar în necrologul său: „Patriot, onorabil
și deși foarte activ, el s-a retras din vieața politică, nevoind să transige cu ideiele
sale; dar n-a-ncetat d-a iubi și stima nu numai pe frații săi, dar și pe toți bărbații
liberali cari au luptat și luptă cu sinceritate pentru triumful ideielor liberale”.
Prima soție, Elena Drăgoescu Bucșenescu, a decedat la numai 24 de ani,
la 10 mai 1845, fiind înmormântată în Biserica domnească de la Curtea de
Argeș559. Din căsnicia cu Elena Drăgoescu au rezultat trei băieți: George, crescut
și trăit mai mult în străinătate, Grigore, cu doctorat în drept în Germania, magistrat
distins și înfăptuitorul Ligii Culturale, și pe Constantin care din cauza unei boli
din copilărie a dus o viață modestă.
După 1845,Teodor a fost văduv până în 1856, când s-a recăsătorit. Fiind
văduv, maiorul Theodor Brătianu, împreună cu sora sa Ana Furduiasca, a fost naș
la căsătoria lui Gavriil, fiul spițerului Ecăl din Pitești, cu Nastasia, fiica lui
madame Fane, tot din Pitești, cununia fiind oficiată de preotul Neagu la Biserica
Buna Vestire Greci din Pitești la 18 aprilie 1854560.
După moartea primei soții, la numai 24 de ani, Teodor s-a recăsătorit cu
Maria (Marița), fiica serdarului Dincă Lerescu561, născută în 1811 și decedată în
1882 la Pitești. Cununia dintre Theodor Brătianu și Marița a avut loc la 6 mai 1856
la Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, naș fiind „d. paharnic Gheorghe Enescu

556 Familiile boierești…, p. 374.

557 Ziarul „Românul”, luni, marți 11, 12 ianuarie 1882, p. 26.
558 Funcționând din primăvara lui 1859 și până în februarie 1862, Comisia Centrală de la Focșani a

avut sarcina unificării legislative a celor două Principate și elaborarea de legi comune.
559 Inscripția de pe piatra de mormânt: „Lipsită fără vreme de-a soarelui lumină, a mia inimă geme

și sufletul suspină gândind la fii, la soțul ce în lume am lăsat. Cu maicu-mea cea bună, în neagră
lăcuință, rugăm noi împreună înalta providență să adaoage zile ce mie mi-au luat. Elenca Brătiianca,
ce fu adormită la leat 1845 mai 10, în vârstă de ani 24” (C. Bălan, Inscripții…, p. 286).
560ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 22/1854, cununați, nr. 2.
561 Constantin (Dincă) Lerescu, fiu al lui Dumitrache sluger, născut în Găvana, astăzi cartier al

orașului Pitești, avea 36 de ani în 1829, locuia în Pitești, având o pereche de case, 2 moșii și o vie.
Înainte de a deveni serdar, la 1 ianuarie 1840, a fost clucer de arie. A decedat la 14 martie 1843.
Vezi: Ioan C. Filitti, Catagrafie…, p. 309; Arhondologia 1837…, p. 114.

232
cu d. c. c. Ecaterina Brătianca”562.
Sabina Cantacuzino probabil că nu
știa că primul băiat al lui Theodor Brătianu cu
Maria Lereasca a fost Ioan, născut la 6
septembrie 1857 și botezat de duhovnicul
Pandele la Biserica Buna Vestire Greci din
Pitești, naș fiind „Ioan sin marele crucer
Dincă Brătianu”, fratele său, devenit mare om
politic mai târziu563, de aceea ea îl
consemnează numai pe Teodor, care a ieșit
ofițer din Școala de cavalerie de la Ypres, iar
după ce s-a vindecat de o paralizie, s-a stabilit
la Tigveni564.
Teodor Brătianu a decedat la 10
ianuarie 1882 la Pitești unde s-a făcut și un
serviciu funebru, la care fratele său Dumitru
n-a putut participa, fiind bolnav. După aceea,
cortegiul a pornit la Curtea de Argeș, fiind Ghiță Enescu.
înmormântat, ca și tatăl său, Dincă, în Fotografie, BAR.
Biserica domnească de aici. Vestea morții
sale a fost anunțată în același ziar „Românul”: „Jalnicii fii, pătrunși de adâncă
durere, fac cunoscut rudelor, amicilor și cunoscuților încetarea din vieață a
preaiubitului lor părinte, maiorul Teodor Brătianu, care a avut loc la 10 ianuarie,
orele șease dimineața în orașul Pitești, în etate d-aproape 70 de ani”.
În lucrarea ei, Sabina Cantacuzino îi acordă destul spațiu lui Teodor
Brătianu pe care-l numește „Nenea Tudorache”. Deși îl caracterizează ca pe un
„om fin”, nu se sfiește să afirme că „era de o zgârcenie nemaipomenită, împinsă
până a suferi de foame”. Moștenitor al caselor părintești din Pitești care au servit
de administrație spitalului de aici, clădit pe locul părintesc după moartea lui,
Nenea Tudorache și-a clădit un conac la Tigveni565, renumit pentru herghelia pe

562 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 24 /1856, cununați,
poziția 6. Potrivit arborelui genealogic întocmit de Dan Pleșia (Familiile boierești… p. 374),
Gheorghe Enescu era căsătorit cu una din fiicele lui Dincă Brătianu. Faptul că Gheorghe Enescu a
fost naș la cununia cumnatului său Theodor Brătianu cu „dumneaei cocoana Ecaterina Brătianca”,
fără să menționeze gradul de rudenie dintre ei, poate fi explicat în două moduri: fie că cel care a
completat în registrul de stare civilă a greșit numele, în loc de Zinca a scris Ecaterina, fie că este o
greșeală a autorului arborelui genealogic care în loc de Ecaterina a scris Zinca. Rămâne ca
descoperirea unor noi documente să confirme sau să infirme una dintre variantele formulate de noi.
563 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 25 /1857, botezați, actul

23.
564 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C. Brătianu, 1821-1891, ediția a II-a, Universul,

București, 1934, p. 58-62.

565 Astăzi în conacul lui Teodor Brătianu și în clădirile anexe funcționează Centrul de Integrare și

233
care o avea aici, de unde furniza cai de lux la București.
În spatele conacului care se păstrează și astăzi, se află ruinele unei biserici
pe care pr. Dumitru Georgescu din Șuici, cercetând-o în 1935, ne-o descrie ca
„fiind în ruină, ca și zidurile de cetate dimprejur…, o adevărată citadelă, o
fortăreață din vechime. Biserica are turlă și e în mai bună stare decât cea de la
Bocănita. Pictura veche a mai rămas doar în turlă înăuntru, la catapeteasmă și în
biserica femeilor… Biserica e sprijinită cu stâlpi de zid pe delături și acoperită cu
șiță învechită”566. Potrivit lui George Georgescu, biserica, aflată în ruină, „a fost
dărâmată în anul 1959 de un oarecare profanator”567.

Conacul lui Teodor Brătianu de la Tigveni. Fotografie, Spiridon Cristocea, 2015.

Potrivit pisaniei, care nu se mai păstrează, biserica s-a prefăcut de către

marele clucer Constantin Brătianu și soția sa Anastasia în 1812, după care s-a mai
prenoit de maiorul Teodor Brătianu în 1848568.

Terapie Ocupațională Tigveni.

566 Dumitru V. Georgescu, Însemnări ce se duc, în „Păstorul ortodox”, anul XVI, nr. 9, septembrie

1935, p. 306-307.
567 George Georgescu, Biserica din Tigveni Argeș, în „Păstorul ortodox”, anul II, nr. 1/1996.
568 Textul pisaniei, în lectura lui Dumitru Georgescu, este: „Cu voința Tatălui și cu ajutorul Fiului și

săvârșirea Sfântului Duh s-au prefăcut această sfântă biserică în zilele Prea Înălțatului Domn Ioan
Caragia, cu blagoslovenia iubitorului de Dumnezeu episcop Iosif și cu osteneala marelui clucer
Constantin Brătianu și a soției sale Anastasia în leatul 1812. Și s-au mai prenoit acum, cu osârdia
maiorului Teodor Brătianu, în cinstea hramului Adormiri Maicii Domnului prin ajutorul Tatălui și
al Fiului și al Sfântului Duh, 1848”. Aceeași pisanie publicată și de George Georgescu după textul
lui Dumitru Georgescu.

234
 Marița Lerescu. Un moment aparte din viața lui Teodor Brătianu a fost
divorțul de cea de a doua soție, Maria, născută Lerescu. Date despre această soție,
numită în documente și Marița, ne furnizează aceeași catagrafie a Piteștiului din
1838, unde tot în Vopseaua galbenă, la poziția 98, este trecut Costandin Lerescu,
de 40 de ani, clucer, proprietar, având 20 de pogoane porumb, 10 de fân și 2 de
mei. Soția sa Catinca avea 27 de ani, iar copiii erau: Taiche, 9 ani, Costică, 7 ani,
Mariea, 3 ani, Elena, 1 an. Probabil, această Marie de 3 ani este viitoarea Marița,
soția lui Teodor Brătianu din 1859. În afară de soție, băieți și fete, mai sunt trecute
ca rude Tița Lereasca, văduvă, de 70 de ani, slugereasă, probabil mama lui
Constantin Lerescu, și Ghiță, fiul acesteia, 27 de ani, boier fără caftan,
proprietar569.

Ruinele bisericii Brătienilor de la Tigveni. Fotografie, Spiridon Cristocea, 2015.

Pricina și mersul prigonirii.

La 30 iulie 1859, episcopul Argeșului, Climent, primea o petiție înaintată
de aga Teodor Brătianu, căsătorit a doua oară cu Marița, fiica răposatei Catinca
Lerescu, prin care cerea divorțul. Cerând despărțirea, Teodor Brătianu menționa
și motivele care l-au făcut să ia această hotărâre. Primul motiv invocat era că din
„pricină de rudenie…, nu s-ar fi cuvenit a ne însoți” și că această situație i-ar fi
dat soției prilej „d-am călca credința căsniciei mele și a să abate la fapte de
preacurvie”. Din cauza acestor „amândoă rele ce m-au întâmpinat”, petiționarul
mărturisea că „nu o mai pociu priimi de soție” și de aceea cerea episcopului „a
porunci punerea în lucrare despre desfacerea căsniciei noastre”570.

569 Ibidem, p. 83.

570 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 3 r.-v.

235
 În aceeași zi, 31 iulie 1859, episcopul Climent înainta Consistoriei
Eparhiei Argeș, în original, petiția lui Teodor Brătianu cerând „a se soroci ambele
părți a veni în judecată spre înfățișare și cercetând pricina după pravilă să i se dea
legiuitul curs”. Ca urmare a celor poruncite de episcopul Climent, Consistoria
eliberează două citații, una, cu nr. 549, pentru aga Tudorache, și alta, cu nr. 550,
pentru soția sa, Marița, prin care erau invitați să vie la înfățișare pentru
„căsniceasca prigonire, la 15 septemvrie viitor, cu dovezile atingătoare de
pricină”. La 31 iulie 1859 printr-o adresă, semnată de Ioachim, președintele
Consistoriei, și grefierul C. Capitanovici, se înaintează cele două citații
Protopopiei de la Pitești pentru a le transmite celor doi împrincinați, făcând
mențiunea că Marița se află la frate-său, Iancu, ce locuia în Plasa Podgoria, județul
Mușcel. Întrucât Marița nu s-a prezentat la înfățișarea din 15 septembrie 1859,
Consistoria a fixat un alt termen, 31 octombrie 1859, eliberând la 24 septembrie
citația, cu nr. 684, pentru Teodor Brătianu, și citația, cu nr. 686, pentru soția sa
Marița, cerându-le să vină însoțiți de „dovezile ce veți fi având atingătoare de
pricină”. Întrucât Marița ceruse să i se dea în copie reclamația lui Teodor Brătianu,
Consistoria menționează în citație că „cele căsnicești, ca niște pricini
duhovnicești,… nici vădite, nici zvonite, nici să pot da plângerile reclamanților”.
Știind că Marița „este strămutată în satul Conțești, Districtul Mușcel, unde
Consistoria nu are mijloace de a trimite legiuitele sorociri chemătoare la
înfățișare”, Consistoria dă episcopului Climent571 citația pentru a o trimite prin
căile „politicești și a-i da în primire supt luoare de dovadă, care regulată și la
vreme să va înapoia” .
Înainte de înfățișarea din 31 noiembrie 1859, Marița Brătianu trimite la
23 noiembrie 1859 o scrisoare Consistoriei prin care arată „adevăratele motive
pentru care d. Brătianu voește să mă despartă”. La acuzația că „aș fi rudă cu d-
lui”, soția menționează că toată lumea „cunoaște că cununiile noastre s-au săvârșit
de chiar preasf-sa părintele episcopu și negreșit daca prea sf. sa ar fi cunoscut între
noi vreo spiță de rudenie cununiile nu s-ar fi putut săvârși”.
La acuzația că „aș fi fost necredincioasă desonorându-l”, Marița declară
că „nu mă cunosc întru nimic abătută din dreapta credință ce o femee este datoare
a păstra pentru bărbatul ei… eu nu înțeleg zicerea ce d. Brătianu arată că i-aș fi
fost necredincioasă desonorându-l, când d-lui cunoaște foarte bine că eu nu
puteam fi niciodată amanta vreunui bărbat”.
Referitor la mărturiile pe care le-ar prezenta T. Brătianu, soția crede că
„ar putea unelti d-lui niște dovezi de la slugile și rudele d-sale ce necontenit de la
a noastră însoțire, atât slugile cum și rudele, s-au silit a mă persecuta, cei dintiiu
că-i observam în servițiul casii și cei de la 2-lea că să amerință risipirea stări d.
Brătianu cu facerea de copii”.

Climent a fost episcop al Argeșului între 11 ianuarie 1850 și 8 octombrie 1862. Vezi: T.
571

Mavrodin, Episcopia…, p. 40-59.

236
 13 septembrie 1859. Maria Brătianu, născută Lerescu,
anunță Consistoria că nu se poate prezenta la judecată
pe 15 septembrie 1859, întrucât a fost anunțată prea târziu.

237
 Considerând că „astăzi nașterea nu mai dă vreun drept, ci numai averea
este considerată”, Teodor Brătianu, „îndată ce mă văzu grea cu cel de al 2-lea
băeat al nostru, îmi zise că înmulțindu-se copiii se va împărți între dânșii starea și
prin urmare scade familia, mă îndemnă a lua leacuri și eu, împotrivindu-mă d-lui,
nu mai fui văzută cu acea dragoste ce avea către mine până aci”.
După cele 40 de zile, soțul i-a declarat că „de vreme ce facem copii, nu
va mai fi pentru mine soț și astfel urmarăm a viețui în spațiu de doi ani, ceea ce
ecsplică mirarea conorășanilor văzând că eu, femee tănără, am încetat de a mai
face copii”. Deși a suferit „maltratările” soțului, Marița a sperat „o îndreptare, o
îmbunătățire a soartei mele de la bunul Dumnezeu”, dar i-a fost dat să guste „până
la fund paharul amărăciunii, căci d-lui la venire-i de la București, unde îl rugasem
să mă ea cu d-lui, mă goni din casă, așa cum nu adăsta nimeni de la înțelepciunea
ce lumea credea de la el”.
În finalul scrisorii, Marița rămâne în credința că „acuzațiile adresate mie
de d. Brătianu sânt numai niște pretecste ca să se desfacă de mine de frică că
înmulțindu-se copiii, să sărăcească familia”. Pe un ton patetic, ea face apel la
„dreapta înțelepciune ce vă caracterizează, dând hotărârea ce veți bine chibzui,
aducându-vă aminte că soarta mea și a nevinovaților mei copilași depandă de la
d-vstră”572.
Ca urmare a citațiilor, cele două părți s-au prezentat în ziua de 31
noiembrie 1859 la Consistorie unde fiecare și-a susținut cauza, încheindu-se
Jurnalul nr. 124 semnat de Ioachim, prezidentul Consistoriei, protosinghelul
Ilarion, protopopul Costandin iconomul și grefierul C. Capitanovici573.
Primului căruia i s-a dat cuvântul a fost Teodor Brătianu care, ca și în
petiția primită de episcop la 30 iulie 1859, a arătat cele două motive: rudenia cu
Marița și că „după pravilă nu s-ar fi cuvenit a să însoți”, fapt care i-ar fi dat soției
„prilej de a-i călca credința căsnicii d-sale de a să abate la fapte de preacurvie”,
astfel că „nu o mai poate suferi și priimi de soție”.
În cuvântul ei, Marița a arătat că „nu să cunoaște întru nimic abătută din
dreapta credință ce o femee este datoare a păstra pentru bărbatul d-ei”.
Considerând că „aceste toate sânt niște uneltiri zadarnice pentru care voește să o
desparță”, Marița a prezentat adevăratele motive. În primul rînd, Marița a arătat
că soțul ei nu „voește a face copii… că înmulțindu-să copii să va înpărți între
dânșii starea și printr-aceasta scade familia”. Întrucât soțul a „silit-o a pune lipitori
când era grea și să ia dohtorii dă a lepăda copilul” și ea a refuzat „nu mai putu fi
văzută cu acea dragoste ce avea către dânsa”.
Pentru a-și susține afirmația, Marița a prezentat o scrisoare a doctorului
Eduard Anino pe care acesta i-a trimis-o la 23 octombrie 1859 din Ploiești, ca
răspuns la scrisoarea ei din 8 noiembrie. Ca doctor curant al familiei, când era

572 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 27 r.-v, 30 r.

573 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 6 r.-7 r.

238
medic al Districtului Argeș, doctorul Anino știa că, rămânând însărcinată cu al
doilea băiat, „soțul… au voitu ca să puneți lipitoare ca să lepădați…, că v-au
îndemnat în adaosu a lua leacuri spre a lepăda” și că el a refuzat a-i da aceste
substanțe. Întrucât Marița îi cerea un act despre toate acestea, doctorul i-a răspuns
că o asemenea declarație „nu pociu da, numai când o autoritate competentă” o va
cere. De aceea Marița solicita Judecătoriei „să ceară această știință de la pomenitul
doctor”.
În privința legăturilor de rudenie, Marița a arătat la înfățișare că „sora
d-lui (Cleopatra, n.n.) au ținut în căsnicie pă d. Ghiță Lerescul574, unchiul soției d-
ei Marița, care însă a d-lui însoțire cu nepoata cumnatului d-lui s-au săvîrșit după
ce s-au despărțit bisericește de către sora d-lui, Cleopatra”575.
Cerându-i-se în Consistorie lui Teodor Brătianu să arate „preacurvia
muerii”, acesta a prezentat două înscrisuri și trei martori. Unul din înscrisuri, dat
în ziua de 11 septembrie 1859, aparține lui G. Enescu576 care în „cuget curat” a
mărturisit: „adesea am văzut pă dumneaei în plimbare fără vreme, zioa și noaptea,
întorcându-să după la grădina din Tabaci, Buholțăr577 și dă la via dumnealor
fraților Brătieni unde nu au lipsit a fi și d. Tache Tărtășăscu, însă în trei rânduri
venea d. Tărtășescu în urma trăsurii dumneai trecând pă dinnaintea Cazinului. În
două rânduri, seara, după aprinderea lumânărilor, s-au oprit la poarta caselor d.
Eftimie, lângă Cazin, cerând înghețată. Am văzut-o și pă la zece ceasuri pă ulița
târgului, mergând la vale cu caleașca”. Continuând mărturisirea, G. Enescu
menționează că „dă dooă ori am văzut pă d. Tărtășăscu în curte la d. Brătianu, o
dată, mai târziu dă zece ceasuri din noapte, eșind și altă dată mai dă vreme
intrând”.
Cel de al doilea înscris, dat tot în ziua de 11 septembrie 1859, aparține
unui servitor al lui T. Brătianu, N. Bălteanu, „șăzătoru în curtea d-lui la Pitești”.
Ca și G. Enescu, el mărturisește tot în „cuget curat” că a avut ocazia să observe
„purtarea d-ei cocoani Mariți Brătienca care în lipsa d-lui aga să schimbase cu
totu, atât în vorbe, cât și în faptă, spuindu-mi adeseori că iubește un om tânăr și
blond și întrebându-mă dacă l-am văzut pă la Cazin, față chiear și cu frati-meu,
Alecu”. În înscrisul său, N. Bălteanu mai menționează despre Marița că „mai în
toate sările să înbrăca în costum țărănesc și să ducea la viile d-lor Brătieni unde,
după spusa feciorului care o însoțea, să întâlnea totdeauna cu d. Taiche Tărtășăscu

574 Ghiță Lerescu era în 1838 în vârstă de 27 de ani, flăcău, boier fără caftan, fiind fiul slugeresei
Tița Lereasca, văduvă, de 70 de ani. Vezi: Sp. Cristocea, Catagrafia Pitești 1838…, p. 83.
575 Cleopatra, sora lui Teodor Brătianu, în vârstă de 12 ani în 1838, a fost căsătorită prima dată cu

serdarul Gheorghe (Ghiță, n. n.) Lerescu și a doua oară cu Petre Cecropide.

576 Gheorghe Enescu era cumnatul lui Teodor Brătianu, fiind căsătorit cu sora acestuia Zinca.
577 În anul 1843 s-a deschis la Pitești Institutul de Fete „Karl Buholtzer” unde se învățau limbile

română, germană, greacă și franceză. Nu excludem posibilitatea ca grădina Buholțăr din Tabaci să
fi aparținut acestui etnic german. Vezi: Spiridon Cristocea, Despre școlile particulare din Pitești și
din fostul județ Argeș în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Argesis-Istorie, XI/2002, p. 494.

239
cu care petrecea până sara înnoptat… tot asfel să urma și la grădina d. Buholțeru
și în Tabaci. În mai multe rânduri, întorcându-mă du prin oraș, seara după 10
ciasuri, l-am găsit pă dm. Tărtășăscu cu d-ei în odaie, cu ușa închisă”. Fără a nega
prezența lui Tărtășescu în casă, Marița a motivat că „fiind suptcârmuitor l-au
chemat în ajutorul căderi gardului și alte trebuințe de ale casii”.
Prezent la înfățișare, martorul Gheorghe a mărturisit prin viu grai „a fi
văzut și fapta săvârșindu-se de consoarta reclamantului cu acel Tărtășăscu pă
gaura cheii”. Un alt martor, Radu, a mărturisit: „am văzut pă Tărtășescu viind în
casa cocoani, în casa verde,…și au șezut amândoi pă canapea șoptind, și cu ușa
încuiată fiind s-au uitat pă gaura cheii de la ușe văzând pe amândoi înpreunați”578.
Pentru ca atât reclamantul, Teodor Brătianu, cât și învinuita sa soție, să
aducă alte dovezi, Consistoria a fixat un nou termen, aprilie 1860, soțul
consimțind ca pentru copilul „ce este în dispoziția mumei…, va înlesni
trebuincioasa cheltuială, după a d-sale voință”.
În vederea prezentării la viitoarea înfățișare, Teodor Brătianu a obținut și
o Dovadă semnată, la 12 februarie 1860, de către 10 „concetățeni”579 ai orașului
Pitești prin care se înfățișa vinovăția Mariței. Astfel, aceștia, „pă ființă de
adevăru”, relatau că: „astă-vară, când se afla d. Teodoru Brătianu la București, am
văzut pă consoarta d-lui, cocoana Marița,… făcând mai multe plimbări la
grădina din Tabaci… am văzut-o uni din noi și la zăvoiu d. Boholțu, și în zi de
sărbătoare și în zi de lucrătoare. Am văzut trecând în mai multe rânduri și
peste râu, ducându-să spre via d-lor frați Brătieni, pă unde puțin mai nainte trecuse
și d. Tache Tărtășescu, dar la zăvoiu d. Buholțăr am văzut și plimbându-se cu d.
Tache Tărtășescu, uneori era și lăutari, iar alte ori nu, dar de cine erea puși lăutari
nu știm”.
Ca urmare a Jurnalului 124/31 noiembrie 1859, Consistoria a eliberat la
13 februarie 1860 citațiile 179 și 180 către Teodor Brătianu și soția sa Marița prin
care li se aducea la cunoștință data de 11 aprilie 1860 pentru noua înfățișare pe
care în aceeași zi le înaintează Protopopiei Pitești ca să le prezinte celor doi
împricinați. La 3 martie 1860, atât Teodor cât și Marița semnează de primirea
citației pe care apoi Protopopia le înapoiază Consistoriei care la 10 martie 1860
semnează de primirea lor.
Dar la înfățișarea din 11 aprilie 1860, soția sa nu s-a prezentat, astfel că
T. Brătianu se adresează Consistoriei să ia măsurile cuvenite pentru aducerea
acesteia, el obligându-se, „când datoriile mele din slujbă mă vor ierta, ca să
încunoștiințez pe onor Consistorie că mă pociu înlesni ca să viu spre înfățișare”.

ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 25 r.-v.

578
579Cei 10 piteșteni care semnează dovada sunt: P. Hristea, Tudorache Simcu, Petre Gheorghe,
Neculae Mincu, Nae Costandinescu, Manole Stoicovici, Ioan Smeiu, Costandin Petrovici,
Tudorache Ștefănescu, Badia Popa.

240
12 februarie 1860. Dovada dată de unii locuitori din Pitești lui Teodor Brătianu
referitoare la purtarea necuviincioasă a soției sale Maria, născută Lerescu.

241
 Pe petiția lui Teodor Brătianu, Ioachim, prezidentul Consistoriei, a pus
următoarea rezoluție: „Pentru că reclamantul este unul din mădularele Comisii
Țentrale și nu este slobod a veni la orice vreme… să să aștepte vestirea ce să face
din parte-i de înlesnirea ce va avea și atunci să să ciară trimiterea pârâtei la
înfățișare”580.
La 22 august 1860, prezidentul Consistoriei, Ioachim, raportând
episcopului că Teodor Brătianu „s-au întorsu din lucrare Comisiei și să află la
lăcuința d-sale, în orașul Pitești, unde și consoarta d-lui să află”, îi cere să
„porunciți chemarea amândurora administrativu prin cele politicești pentru 15 ale
viitorului 7-vrie (septembrie n. n.), ca să nu să mai înpiedice lucrările
judecătorești”.
Dar la termenul din 15 septembrie 1860, soția sa Marița din nou nu s-a
prezentat, astfel că în Jurnalul 120 din 17 septembrie 1860, semnat de
arhimandritul Ioachim, ca președinte, de protosingehelul Ilarion și duhovnicul
Ioan, se stabilește un nou termen, la 6 octombrie 1860, pentru înfățișare ambelor
părți581. Într-o petiție trimisă prefectului, la 13 septembrie 1860, Marița Brătianu
și-a motivat de ce nu se poate prezenta la termenul de 15 septembrie 1860. Astfel,
potrivit legilor existente, orice sorocire în judecată, fie civilă, fie bisericească,
urmează a avea termenul prescris de o lună, ori ea a primit înștiințarea pe 12
septembrie. De aceea cere prefectului să facă cunoscut Consistoriei să se
conformeze legilor.
Neprezentarea soției nici la termenul din 6 octombrie 1860 l-a enervat pe
soțul ei Teodor care trimite o nouă petiție episcopului, primită sub n. 1366 la 7
octombrie 1860, prin care consideră că „nebuna de fosta soțiia mea își bate joc de
mine și nu mai puțin disprețuește și chear ordinele prea sfinției voastre”. După ce
enumeră de câte ori a fost sorocit și soția n-a venit, „pe când dânsa în nepăsare își
petrecea timpu după plăcere-i în desfătări necuviincioase”, petentul îi face
cunoscut episcopului cu ce „greotăți și anevoinți am pornit întotdeauna de la
Focșani numai ca să mă aflu aici la zilele hotărâte pentru respectu legilor și a
cuviinți”. Cerând episcopului a porunci „luarea măsurilor cuvenite pentru
precurmarea unor asemenea neiertate abateri”, el își exprimă temerea că poate să
ajungă la „vreo ecstremitate d-a mă satisface însum, dacă legile să respectează
numai dupe buna voință a inpricinaților” și că pe 25 octombrie 1860 „trebuie să
mă pornesc la Focșani”. La 7 octombrie 1860, episcopul Climent trimite petiția
lui Teodor președintelui Consistoriei, cerându-i „a regula zioa chemărilor ambelor
părți și a ni să face în grab cunoscut a pune la cale aducerea părți înpotrivitoare
autoritățile competente dupe reguli”.

580 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 8 r., 31-33.

581 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 35 r., 37 v.

242
Teodor Brătianu cere episcopului Climent aducerea în judecată
a soției sale Maria în luna septembrie 1860, fiindcă în octombrie
trebuie să se întoarcă la Comisia Centrală de la Focșani.

243
 Prin rezoluția pusă de Ilarion, s-a fixat ca termen ziua de 20 octombrie582.
Ca răspuns la porunca episcopului din 7 octombrie 1860, Consistoria, sub
semnătura lui Ilarion, îi trimite un raport detaliat, la 8 octombrie 1860, în care sunt
enumerate toate sorocirile la care au fost invitați împricinații, apreciind că „d-ei
urmează numai șicane”. De aceea, Consistoria cere episcopului să „porunciți de
isnoavă și mai seriosu aducerea amândurora pentru 20 ale curentului 8-vrie
(octombrie n. n.), mai cu osebire a părâtei ca nesupuse”, făcându-i cunoscut că „să
va hotărî pricina în ființa părți stăruitoare”.
La rândul ei și Marița trimite, la 7 octombrie 1860, o petiție episcopului
prin care explică motivul pentru care nu s-a putut prezenta la 6 octombrie 1860 la
judecată: „cu două zile mai înainte de termenul fipsatu am căzut maladă, maladia
ce s-a prelungitu o zi și după acestu termenu”, situație care poate fi confirmată de
Demetriu Capitanovici, medicul districtului Argeș și curant al ei. Petiția este
trimisă de episcopul Climent la 13 octombrie 1860 președintelui Consistoriei,
cerându-i să delibereze asupra celor pravilnice.
Cu toate acestea, nici la sorocul din 20 octombrie 1860 Marița nu s-a
prezentat, astfel că în Jurnalul 128 încheiat la 21 octombrie 1860, deși se
recunoaște „străgănirea” bărbatului „în toată vremea și la toate sorocirile”,
Consistoria hotărăște „de isnoavă să să mai facă și altă cerere pentru aducerea
amândurora”583.
Cum era de așteptat, Teodor Brătianu înaintează episcopului Climent un
nou protest primit, sub nr. 1440, la 21 octombrie 1860. Deși folosește același ton
respectuos, adresându-i-se „Preasfinte stăpâne” și semnând ca „Prea plecat”,
Teodor Brătianu îi face episcopului o serie de reproșuri: „Vedeți că fosta mea soție
urmează a stărui întru neînțelegerea ei și acum, la al 4-lea sorocire, mă străgăniiu
zadarnic de aici și așteptaiu ca în trecut doă zile; Vedeți preasfinte stăpâne că-și
bate joc de mine și de ordinile prea sfinției voastre; Vedeți preasfinte stăpâne că
cu slabele măsuri ce le-ați întrebuințat întru aceasta și pe mine m-ați străgănit
zadarnic…”. Înștiințându-l că cei ce suferă pot ajunge „la disperare și
ecstremități”, Teodor Brătianu îi face cunoscut episcopului că „pentru totul din
lume nu m-aș mai uni înpreună viețuire cu o asemenea femeie depravată”. Faptul
că „numele familiei mele ca soțiie a mea le îndrăznește încă a-l purta îm face
neodihnă și rușine în soțietate dupe purtarea iei cea proastă”. În finalul petiției,
Teodor Brătianu îi cere episcopului „să binevoiți a porunci ca ultima sorocire ce
ni să va face să fie cînd ieu voiu încunoștința onor Consistorie că mă înlesnesc,
fiindcă peste puține zile trebuie să mă duc la Comisia Centrală și nu știu când voiu
mai putea dobândi conțediu pentru venirea aici”.
La 24 octombrie 1860, Episcopia Argeș, prin semnătura episcopului
Climent, înaintează președintelui Consistoriei protestul înregistrat la nr. 1440,

582 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 40 r.-42 v.

583 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 43 r.-44 r., 45.

244
autorizându-l „a-l depune în deliberarea complectului și după povața pravili să se
dea cuvenita satisfacție cereri ce face584.
Pentru ca Marița să se prezinte la înfățișare, episcopul a cerut sprijinul
Prefecturii, dar printr-o adresă, din 3 noiembrie 1860, episcopul Climent îl
informează pe prezidentul Consistoriei că aceasta n-a vrut să primească adresa
Prefecturii care „i s-au lăsat în casă-i”.
Întrucât Marița motiva că era anunțată prea în scurt de ziua înfățișării la
judecată, Teodor Brătianu trimite din Focșani, 25 noiembrie 1860, o scrisoare
Consistoriei, prin care le făcea cunoscut că între 25 decembrie și 10 ianuarie se
putea prezenta „ori în ce zi voiu fi sorocit”, dar „a ni să face chemările mai din
vreme, ca să nu mai găsească pârâta pârlej de pretecste străgănindu-mă numai ieu
zadarnic, precum s-au urmat în mai multe rânduri”.
În Jurnalul 156 din 2 decembrie 1860, semnat de prezidentul Ioachim,
protosinghelul Ilarion și preotul duhovnic Ioan, ca urmare a neprezentării Mariței
la înfățișare, nici la intervenția Prefecturii, se cerea ca Episcopia să dea poruncă
„a să țircula prin Monitoru nesupunerea în sorocu legiuitu, la care neviindu
judecata, după pravilnicile dovezi ce s-au adunatu din lucrările până acum, să
poată hotărâ pricina în fața stăruitoarei părți”.
Având în vedere neprezentarea soției la soroacele stabilite și scrisoarea
lui Teodor Brătianu prin care cerea să fie chemat „atunci când ca vesti Consistoria
că să înlesnește a veni, fiindu mădularu al Comisii Țentrale și nu știe când va
dobândi conțediu pentru venire-i”, prezidentul Ioachim se adresează episcopului,
la 7 decembrie 1860, „să să ia alte măsuri mai nalte spre aducerea celor nesupuși”.
Luând în considerație raportul prezidentului Ioachim din 7 decembrie
1860, episcopul îi răspunde la 12 decembrie 1860 că „în prezent nefiind în vigoare
alte măsuri pentru aducerea casnicilor nesupuși în judecată decât cele recunoscute,
deși cunoaștem foarte bine puținul efect, dar până când să va constitui o lege
generală pentru această natură dreptu cuvânt cere a ne servi tot cu modul acesta”.
La 22 decembrie 1860, Teodor Brătianu trimite o nouă scrisoare
episcopului Climent prin care-l roagă „să binevoiți a ne soroci în judecată până la
10 de viitoru ianuarie, până când o să mă aflu aici în partea locului”, iar dacă nu
se poate, „va rămânea pentru altă dată, iarăși când ieu vă voi încunoștința că mă
înlesnesc viindu”. Ca și în celelalte scrisori el îi reafirmă episcopului că „niciun
chip nu ieste putință ca să mă unesc și să mai viețuiesc cu o femee ajunsă în
degradația pârâtei, fosta soțiie a mea”.
Aflând că Teodor Brătianu se întorsese de la Focșani și se afla în Pitești,
prezidentul Ioachim îi cere Episcopului, la 27 decembrie 1860, să poruncească
înfățișarea celor doi soți la 10 ianuarie 1861. La solicitarea din 27 decembrie 1860,
episcopul îi trimite prezidentului Ioachim, la 9 ianuarie 1861, adresa Prefecturii
39/4 ianuarie 1861 prin care-l anunța că Teodor Brătianu, trecând prin orașul

584 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 47 r.-49 r.

245
Argeș, a aflat de data înfățișării la 10 ianuarie 1861. Dar cum „tocmai la acel soroc
trebuie să pornească la Focșani în misia ce are”, el a cerut la 29 decembrie 1860
„a se suspenda acele sorociri până la venire-i”.
Aflat în Districtul Argeș, Teodor Brătianu trimite episcopului o nouă
scrisoare, înregistrată la 27 martie 1861, în care-i face cunoscut că în cei doi ani
de când se află în judecată cu fosta soție „niciodată ieu nu m-am mancarisit la
chemările ce mi s-au făcut”. De aceea, ca să nu „mă mai străgăniți zadarnic”, el
cere episcopului să fie sorociți la înfățișare cât mai în grabă. În aceeași zi,
episcopul îi trimite prezidentului Consistoriei petiția lui Teodor Brătianu din 27
martie 1861, ordonându-i „să puneți la cale a să cita fără zăbavă amândoă părțile
prigonitoare de a veni în judecată”.
Unul din motivele pentru care Marița nu s-a prezentat la început la
judecată a fost, după cum s-a relatat mai înainte, că nu era anunțată la timp, pentru
ca mai apoi să găsească alt motiv. La 4 aprilie 1861, Maria Brătianu trimite o
scrisoare prefectului Districtului Argeș în care-i face cunoscut că „nu am mijloace
a merge la onorabila Consistorie, fiindcă d. Brătianu nu-mi înleșnește mergerea
acolo cu cai, trăsură, și monedă de cheltuială, după îndatorirea ci i s-au pus de…
autoritatea bisericească”. De asemenea, ea îl acuză pe soțul ei că „nu-mi răspunde
nici dobânda banilor de zestre ce mi-i ține în putere arbitrară, iar… de ar fi fost
om drept urma să mi-i răspundă de mult, ca să-mi poci ținea existența”.
La 7 aprilie 1861 Teodor Brătianu, într-o scrisoare pe care o trimite din
Pitești Consistoriei, relatează că, trecând pe la Episcopie, sfinția sa episcopul i-a
spus că frații soției „îi arătaseră prin graiu că nevenirea surori d-lor în Consistorie
iaste din pricina lipsiri mijloacelor de transport”, motiv invocat și în declarația
făcută de soția sa la Prefectură. Considerând că „pretecstele iei sânt deșarte”,
Teodor Brătianu nu se poate abține să afirme „căci pe la bâlciuri și alte preumblări
de petreceri au găsit mijloace, precum știe lumea din târg”. Cu toate acestea, el se
arată dispus ca atunci când va fi încunoștiințat, îi va „înlesni călătoria îndată”.
Ba mai mult, în situația că el s-ar afla la București, cere „să mi se vestească
prin depeșă la București, cu plată în socoteala mea, daca să va întâmpla ca să să
înfățișeze aci pârâta la zioa sorocită de 14 corent și îndată mă voiu porni,
călătorind zi și noapte, ca să mă aflu aci negreșit… fiindcă înprejurările politice
nu mă iartă ca să părăsesc Camera în deșărt”.
La pretenția de a i se pune la dispoziție mijloace de transport, Teodor
Brătianu trimite o scrisoare prefectului ca să ordone ca atunci când sânt chemați
la Consistorie, să fie înștiințat „și îndată îi voi înlesni mijloacele de călătorit, iar
în lipsă-m d-aici, va cere de la cumnatu meu Enescu pe care l-am rugat într-
aceasta”. Cu toate că Teodor Brătianu i-a pus la dispoziție mijloacele de transport
pentru înfățișarea din 14 aprilie 1861, Ilarion îl anunță pe episcop, la 27 aprilie
1861, că Marița nu s-a prezentat nici de această dată, următorul termen fiind 31
mai 1861.

246
 Neprezentarea soției la termenul din 14 aprilie 1861 l-a făcut pe Teodor
să trimită Consistoriei o nouă scrisoare, primită la 1 mai 1861, prin care cere ca
noul termen să i se „vestească îndată prin depeșă la București, unde sânt chemat
pentru lucrările din Camera Legislativă, cu plata telegrafului în socoteala mea, și
îndată mă voi porni ca să mă aflu fără zăbavă la înfățișarea atât de mult dorită”.
După aproape doi ani de la intentarea, la 30 iulie 1859, a acțiunii „pentru
căsniceasca prigonire”, perioadă în care cei doi s-au acuzat și șicanat reciproc, la
1 mai 1861 cei doi soți semnează un înscris prin care se despart „prin bună
înțelegere și a noastră voie…, fiindcă de a mai trăi în căsnicie înpreună nu ieste
cu putință”. În preambulul înscrisului se motivează că prigonirea și neunirea a fost
„mijlocită între noi din mai multe înprejurări ivite în mijlocul nostru, din care am
devenit și o parte și cealaltă într-o ură nemărginită de nu ne mai putem uni să
viețuim înpreună, temându-ne… să nu venim în vreo ecstremitate”. La 8 mai
1861, cei doi soți trimit înscrisul episcopului, rugându-l „să porunciți a ne despărți
căsnicia noastră și bisericește”. Ca urmare a hotărârii comune de a se despărți,
Teodor Brătianu trimite o scrisoarea Consistoriei, înregistrată la 7 mai 1861, în
care anunță că din vreme ce au iscălit amândoi petiția către episcop de a-i despărți
bisericește, este de prisos de a se mai prezenta la înfățișarea din 31 mai. De
asemenea, mai anunța Consistoria că, „după desăvârșita desfacere bisericească”,
este hotărât să-i „răspunz cele următoare și anume bani zestri cu dobânda lor până
în ceasul răspunderi una sută galbeni pentru garderob peste obiectele ce și le-au
luat și cele ce să mai află la mine, cu toate că numai acelea ce le-au luat sânt mai
multe și mai prețioase cu cât acelea cu care au venit în casă, fiindcă doă sute
galbeni coprinși în foaia de zestre n-au eczistat și pe lângă acestea îi voiu da și
șalu, cu toate că nu i l-am fost dăruit”.
Având în vedere hotărârea comună din 1 mai 1861 a celor două părți,
Teodor Brătianu și soția sa Maria, născută Lerescu, de a se despărți, Consistoria,
sub semnătura președintelui…, înaintează episcopului anaforaua 46 din 21 mai
1861 în care, după ce face un istoric al pricinii de despărțire dintre cei doi soți, își
exprimă părerea ca „acești casnici să să desparță, așa precum cer, și precum s-au
înțeles de bună voea d-lor, pentru temerea provalisită din parte-le, întorcând
bărbatul zestrile mueri și celelalte, întocmai după hotărârea sa în petiția îndreptată
Judecătoriei”.
Ca urmare a acestei anaforale, la 19 iulie 1861 Episcopul Climent îl
anunță pe prezidentul Consistoriei că a dat întărirea 1063 privind despărțirea, iar,
după ce hotărârea va fi trecută în condică, să se dea „fețelor prigonitoare prin
cucernicul protopop respectiv”. În aceeași zi, 19 iulie, Consistoria trimite la
„amândouă părțile prigonitoare” sentința n. 46 de a „cărei primire veți bine voi a
răspunde spre odihnă și regulă”.

247
 1 mai 1861. Teodor Brătianu și soția sa Maria hotărăsc
prin bună înțelegere despărțirea lor din căsnicie.

Început la 30 iulie 1859, ca urmare a petiției lui Teodor Brătianu de a se

despărți de soția sa Marița, născută Lerescu, procesul a durat până la 21 mai 1861,
întrucât la 1 mai 1861 cele două părți prigonitoare au hotărât de comun acord să
se despartă, chiar dacă soția mult timp s-a opus acestei hotărâri a soțului.
În cei doi ani cât a durat procesul, cele două părți s-au acuzat reciproc,
pentru ca la 1 mai 1861 să ajungă la o înțelegere ca de bunăvoie să se despartă.
După despărțirea de Marița, născută Lerescu, Teodor Brătianu nu s-a mai
căsătorit, el având la activ două căsnicii.

248
 ANEXE
1

11 septembrie 1859. Mărturisirea lui N. Bălteanu referitoare la purtarea

Mariței, soția lui Teodor Brătianu.

Aflându-mă pentru trebuințele casi d. aga Teodor Brătieanu șăzătoru în curtea d-

lui la Pitești, pe când d-lui să afla de mai multă vreme în București, avusăi ocazie a opserva
purtarea d-ei cocoani Mariți Brătieanca care în lipsa d-lui aga să schimbase cu totu, atât în
vorbă, cât și în faptă, spuindu-m adeseori că iubește un om tânăr și blond și întrebându-
mă daca l-am văzut pă la Cazin, față chiear și cu frati-meu Alecu.
Osebit de aceasta, mai în toate sările să înbrăca în costum țărănesc și să ducea la
viile d-lor Brătieni unde, după spusa feciorului care o însoția, să întălnea totdauna cu d.
Taiche Tărtășăscu cu care petrecea până sara înnoptat, tot asfel să urma și la grădina d.
Buholțeru și în Tabaci.
În mai multe rânduri întorcându-mă du prin orași seara, după 10 ceasuri, l-am
găsit pă dm. Tărtășăscu cu d-ei în odaie, cu ușa închisă.
Pă o nemțoaică ce o avea în curte îngrijitoare copiilor d-ei o trimitea cu răvași la
d. Tărtășăscu, alteori ne lăsa în casă pă la 10 noapte ișind pă poartă afară, fără a fi însoțit
de vreun om al curți aceste, ce d-ei altă dată nu mai făcuse și alte mai multe neorândueli.
Aceasta știu și le mărturisesc în cuget curat printr-aceasta și, de va cere trebuința,
le voi mărturisi și prin grai.
859 septv. 11
N. Bălteanu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 25 r.-v.

2
23 noiembrie 1859. Jalba Mariței referitoare la despărțirea de soțul ei,
Teodor Brătianu.

Domnilor

D. Teodor Brătianu, soțul meu, văz că cere să desființeze căsnicia noastră pentru
doă învinovățiri:
1-iu, că ași fi rudă cu d-lui, și a
2-a, că i-aș fi fost necredincioasă, desonorându-l
Pentru cea dintiiu acuzație eu declar că d. Brătianu nu poate a-și avea vreun
cuvânt când toți cunoaște că cununiile noastre s-au săvârșit de chiar pria sf. sa părintele
episcopu și negreșit că daca prea sf. sa ar fi cunoscut între noi vreo spiță de rudenie
cununiile nu s-ar fi putut săvârși.
Pentru cea de a doa, eu asemenea declar că nu mă cunosc întru nimic abătută din
dreapta credință ce o femee este datoare a păstra pentru bărbatul ei și cât pentru ceea ce d.
Brătianu arată că are dovezi negreșit că ar putea unelti d-lui niște dovezi de la slugile și
rudele d-sale ce necontenit de la a noastră însoțire, atât slugile cum și rudele, s-au silit a
mă persecuta, cei dintiiu că-i observam în servițiul casi, și cei de al 2-lea că să amerință

249
risipirea stări d. Brătianu cu facerea de copii. Niște asemenea dovezi ecspuse enteresului
eu crez ca pravila să poată a le considera.
Mai adaog că eu nu înțeleg zicerea ce d. Brătianu arată că i-aș fi fost
necredincioasă, desonorându-l, când d-lui cunoaște foarte bine că eu nu puteam fi
niciodată amanta vreunei bărbat.
Acestea toate domnilor sânt numai niște uneltiri zadarnice ale d. Brătianu și astăzi
mă văd obligată a arăta adevăratele motive pentru care d. Brătianu voește să mă desparță.
Dumnealui este unul din acei bărbați carii declară că astăzi nașterea numai dă
vreun drept, ci numai averea este considerată. Având această convincție, d-lui, îndată ce
mă văzu grea cu cel de al 2-lea băeat al nostru, îmi zise că înmulțindu-se copii se va împărți
către dânși starea și prin urmare scade familia, mă îndemnă a lua leacuri, și eu,
înpotrivindu-mă d-lui, nu mai fui văzută cu acea dragoste ce avea către mine până aci.
După cele 40 zile îmi declară că, de vreme ce facem copii, nu va mai fi pentru
mine soț și astfel urmarăm a viețui în spațiu de doi ani, ceea ce ecsplică mirarea
conorășanilor văzând că eu femee tânără am încetat de a-i face copii. Suferiiu maltratările
d-lui în acest timp sperând o îndreptare, o îmbunătățire a soartei mele de la bunu
Dumnezeu pe care neîncetat îl rugam cu căldură.
Să vede însă că mi-au fost dat să gust până la fund paharul amărăciuni, căci d-lui
la venire-i de la București, unde îl rugasem să mă ea cu d-lui, mă goni din casă, așa cum
nu adăsta nimeni de la înțelepciunea ce lumea credea că are.
Astăzi sânt înaintea dv., cărora Dumnezeu și Guvernul v-au încredințat hotărărea
soarti mele.
Astăzi dară, după ce-am arătat tot adevărul, declar pentru deplina d-voastră
încredințare cum că acuzațiile adresate mie de d. Brătianu sânt numai niște pretecste ca să
se desfacă de mine de frică ca nu înmulțindu-se copiii să sărăcească familia.
Să faceți formală întrebare d. doctor Eduard Anino, ce au fost medic acestui distr.
și care acum să află orânduit de Guvern în cualitate iarăși de medic în or. Ploești, să faceți
întrebare acestuea, de la care am și scrisoare arătătoare, daca a cerut de la dănsul d.
Brătianu leacuri spre a lepăda și a nu mai face copii în viitor, faptă ce nici un omu, chiar
din ce fără frica lui Dumnezeu, nu crez că au pregugetat-o vreodată.
Acum bine voiți a face această întrebare și după constatarea tutulor acestora
rămâne la dreapta înțelepciune ce vă caracteriză dând hotărârea ce veți bine chibzui,
aducându-vă aminte că soarta mea și a nevinovaților mei copilași depandă de la d-voastră.

1859 noem. 23
M. B. ns. Lerescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 27 r.-v., 30 r.

250
 3

12 februarie 1860. Dovada unor locuitori din Pitești referitoare la purtarea

necuviincioasă a Mariței, soția lui Teodor Brătianu.

Dovadă
Noi subt iscăliți, concetățeni ai or. Pitești, arătămu pă ființă de adevăru că
astăvară, când se afla d. Teodoru Brătianu la București, am văzut pă consoarta d-lui c. c.
Marița, născută Lerescu, făcând mai multe plimbări la grădina din Tabaci. Asemenea, am
văzut-o, uni din noi, și la zăvoiu d. Boholțu și în zi de sărbătoare și în zi lucrătoare.
Am văzut trecând în mai multe rănduri și peste râu, ducându-să spre via d-lor
frați Brătieni, pă unde puținu mai nainte trecuse și d. Tache Tărtășescu, dar la zăvoiu d.
Bohulțu am văzut și plimbându-se cu d. Tache Tărtășescu, uneori erea și lăutari, iar alte
ori nu, dar de cine erea puși lăutari nu știmu.
De acea, toate cele mai sus coprinse le-am văzut, pentru care dăm această
încredințare d. Teodor Brătianu, ca să-i fie de bună credință la orce judecată bisericească.

1860 februarie 12

P. Hristea, Tudorache Simcu, Petre Gheorghe, Mincu Neculae, Nae

Costandinescu, Manole Stoicovici, Smeiu Ioan, Costandin Petrovici, Tudorache
Ștefănescu, Badia Popa585.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 84.

Primită 7 octombrie 1860. Jalba lui Teodor Brătianu către episcopul Argeșului
referitoare la soția sa, Marița.

Preasfinte stăpâne

Vedeți bine, prea sfinția voastră, că nebuna de fosta soțiia mea își bate joc de
mine și nu mai puțin disprețuiește și chear ordinele prea sfinții voastre.
Pentru cea dintâia înfățișare, ce-am avut cu dânsa în onor Consistorie, au trebuit
să treapăt pe aici zadarnic în mai multe rânduri, pe când dânsa în nepăsare își petrecea
timpu dupe plăceri și dăsfătări necuviincioase.
Iar pentru cea d-al 2-lea înfățișare, la care am fost sorociți în trei rănduri, m-am
străgănit pe aici zadarnic și am pierdut câte doă zile de fiecare rând numai aici în Sfânta
Episcopie așteptând-o pe dânsa. Ia însă, sâmțând slăbiciunea măsurilor polițienești ale
biserici, urmează în nesocotință și nepăsare a-ș râde de legi și continuă la necuviințe fără
rușine și fără temere.
Pentru mine, cunoașteți preasfinția voastră, cu ce grăbire, greotăți și anevoinți am
pornit întotdeauna de la Focșani, numai ca să mă aflu aici la zilele hotărâte pentru respectu

585
Semnături autografe.

251
legilor și a cuviinți.
Vă rog dar, plecat prea sfinte stăpâne, binevoiți a porunci luarea măsurilor
cuvenite pentru precurmarea unor asemenea neiertate abateri, căci, dupe legile în ființă,
sânteți stăpân absolut în Eparhia locuinți mele și a pârâti.
Credeți, preasfinte stăpâne, că supărarea s-au apropiat a mă înneca și poate să mă
aducă la vreo ecstremitate d-a mă satisface însum, daca legile să respectează numai dupe
buna voință a înpricinaților.

Tot deodată, supui plecat în cunoștință că la 25 corent trebuie să mă pornesc la

Focșani.

Sânt al preasfinții voastre plecat,

Teodor Brătian

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1859, f. 42 r.-v.

252
 4. DESPĂRȚIREA DINTRE IOAN BUDIȘTEANU ȘI SOȚIA SA,
SEVASTIȚA, NĂSCUTĂ MICESCU.

Prigonitoarele părți.
Ioan Budișteanu. Nu știm dacă acest Ioan Budișteanu, numit și Iancu,
făcea parte din cunoscuta familie Budișteanu originară din satul Budeasa, de lângă
Pitești586. În catagrafia boierilor din 1829 figurează în județul Argeș medelnicerul
Ioan Budișteanul, de 45 de ani, născut în Budeasa, fiu al vistierului Răducanu
Budișteanu, șezător în Pitești unde avea o pereche de case, 2 moșii, 2 prăvălii și o
vie587. Un Ioan Budișteanu este menționat și la 1837 ca medelnicer, devenit
paharnic la 30 august 1837, pentru ca în 1842 să fie clucer588.
Un document din 30 decembrie 1858 ni-l prezintă pe acest Ioan
Budișteanu, care divorțează de soția sa Sevastița, ca locuind în satul Găvana, iar
altul, din 31 ianuarie 1859, în satul Meculești589, localități înglobate astăzi în
municipiul Pitești. Despre el mai știm că rămăsese „sărman de părinți din cea mai
fragetă vârste”, că moștenise de la părinții și străbunii lui o „stare” pe care a
chivernisit-o, că s-a purtat onest ca să fie iubit de toți, fără de a se abate de la vreo
faptă necuviincioasă590.
Sevastița Micescu. În satul Micești din Plasa Râurile, județul Mușcel,
locuia în 1838 boierul Mihai Micescu, de 51 de ani, despre care se menționează
că era subcârmuitor al Plășii Râurile. Averea sa era constituită din 20 de pogoane
de porumb și 20 de fân, 2 cai, 4 boi, 34 vaci, 30 oi, 50 de capre, 20 râmători, 3.000
de pruni și 4 pogoane de vie. În vârstă de 51 de ani, Mihai Micescu era căsătorit
cu Theodora, de 40 de ani, fiica lor Sevastița având 8 ani591. Un alt izvor
menționează că la 30 august 1839 devine conțopist, iar la 23 februarie 1844 a
decedat592.
Pricina și mersul prigonirii.
Ajunsă la vârsta de 18 ani, fiica sa, Sevastița, a fost căsătorită în 1848 cu
Ioan Budișteanu, ajungându-se însă în câțiva ani la grave neînțelegeri. Astfel, la
14 februarie 1858, Ioan Budișteanu, hotărât să se despartă de soția sa „din pricina

586 În arborele genealogic al familiei Budișteanu, întocmit de Radu Costinescu și Mihai Alin-Pavel,
nu figurează acest Ioan Budișteanu (Familiile boierești…, p. 550-554).
587 I. C. Filitti, Catagrafie…, p. 308.
588 Arhondologia 1837…, p. 66.
589 În 1887, în Plasa Pitești, Județul Argeș, exista comuna Găvana-Valea Rea ce avea în componență

trei cătune: Găvana, Valea-Rea și Miculești (Indicator al comunelor urbane și rurale din Regatul
Românei, Imprimeria Statului, București, 1887, p. 5.
590 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 3-4.
591 ANIC, fond Catagrafii, 55/1838, partea I, f. 153 v.-154 r. Tot în 1838 mai locuia în Micești

boierul Răducanu Micescu, de 56 de ani, fost sluger de aprozi, despre care se menționează că era
holtei și orb de 8 luni. Împreună cu el mai locuia sora sa Tița, de 40 de ani, văduvă, care avea doi
copii, Radu, 16 ani și Zinca, 10 ani (ANIC, fond Catagrafii, 55/1838, partea I, f. 153 v.-154 r.).
592 Arhondologia 1837…, p. 121.

253
multor necuviincioase urmări și supărări ce am suferit de la dânsa în vreme de
doisprezece ani”, dă un înscris prin care se îndatora ca în timp de un an, „până
când dânsa va grăbi aceasta, să-i port cheltuiala hrani sale cuviincioasă, însă la
locuința părinților săi”.
Într-un tacrir trimis episcopului, datat cam la un an după înscrisul lui Ioan
Budișteanu din 14 februarie 1858, Sevastița îl acuză pe Ioan Budișteanu că
desfacerea căsătoriei lor este din „pricina unii copile ce au luoat-o bărbată-meu dă
mică de suflet, silindu-mă în tot chipul ca zestrea mea prin forme să o dăruiască
copili”. Printre dovezile pe care le menționează că le va prezenta se numără una
din partea doctorului ocrugului din Districtul Argeș din 1854, D. Capitanovici, ca
și a proprietarilor și Sfatului satului Micești. Nici angajamentul luat de Ioan
Budișteanu prin înscrisul din 14 februarie 1858 nu l-a respectat, pentru că în curs
de un an nu i-a asigurat cheltuiala, „năpustindu-mă în căutarea unii mume bătrâne
și săracă”. Văzând că-l duce cu vorba și nu face formele pentru a da averea fetei
înfiate, Ioan Budișteanu a început „a mă rău trata, găsindu-m felurite pricini,
declarându-mă în public necinstitiă, și a mă bate fără milostivire și dacă îi
făgăduiam că o să-i înplinesc voința mă luoa în trăsură-i, mă preumbla și mergea
cu mine pă la prieteni, rude de vizite, făr însă a socoti că usturimea bătăilor cercate
nici într-o vreme nu mă lăsa să-i înplinesc dorința”.
Silită de reaua viețuire s-a dus cu el la moșia Micești unde soțul vroia să
vândă un trup de moșie zestral, dar ea în taină i-a anunțat pe cumpărători că nu are
bunăvoință să vândă și pământul a rămas nevândut. Simțind uneltirea ei, soțul a
început mai rău a o trata și a o bate, încât de teamă să nu-și piardă viața, l-a
reclamat la Procuroria locală. Venind procuroru și văzând cum arată, a vrut să-l
„bage în forme cremenale”, dar a intevenit unchiul ei, pitarul Istrate Micescu, și
și-a retras reclamația. Văzând că patima ce-a dobândit-o din pricina bătăilor nu
mai are tămăduire, i-a dat prin înscrisul său termen să stea un an de zile la Micești,
fără a-i trimite bani de cheltuială sau să cerceteze dacă mai trăiește sau a răposat,
luând și arenda proprietăți pe anul trecut. De asemenea menționează că pădurea
de zestre a dat-o în tăiere, iar clădirile și sădirile zestrale le-au lăsat în cea mai
proastă dărăpănare.
De aceea, ea se roagă episcopului „să nu mă lăsați în deznădejdie și
muritoare de foame în proprietatea mea și casa mea, căci tot dreptul zestral și
l-au însușit bărbată-meu, fără a să mai îngândi la înscrisul vorbit mai sus”593.
Printre dovezile menționate de Sevastița în tacrir se află și un act, din 21
ianuarie 1859, dat de mai mulți locuitori din Micești, și adeverit de Sfatul satului
în aceeași zi, prin care aceștia au declarat că Ioan Budișteanu și-a adus soția în
Micești cu trăsura sa, că la măritiș acareturile zestrale erau în bună stare, astăzi
fiind în ruină, că pădurea de bună calitate s-a vândut de către soț, iar acum, când
a adus-o pe Sevastița, căuta mușterii a mai vinde zăvoiu și pădurea din Dealu

593 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 25 r.-v., 32 r.

254
casei, intrând în tocmeală cu unul din ei și cu C. Andreescu, ultimul confirmând
că nu s-au putut învoi.
Referitor la dovada medicală menționată în tacrir, într-adevăr, la 5 martie
1859, doctorul D. Capitanovici confirmă că la 11 iulie 1854 a fost poftit de
serdarul Pavlică Rătescu s-o viziteze pe Sevastița Budișteanca pentru bătaia ce
suferise, constatând „mai multe semne vinete pe trupu-i, pociu zice că mai tot
trupul ei era vânăt de lovituri, câtă vreme au fost zăcerea însă nu-m aduc
aminte…”594.

Dovada din 5 martie 1859 a doctorului D. Capitanovici,

privind bătaia primită de Sevastița Budișteanca.

Deși înscrisul a fost dat la 14 februarie 1858, de abia la 19 decembrie 1858

Ioan Budișteanu înaintează o jalbă epsicopului, în care menționează că în anul
1848 s-a căsătorit după lege cu Sevastița, fiica răposatului Mihai Micescu,
căsătorie care a fost pentru el „o mare nenorocire și o viiață foarte amară cu această
femee”. Deși n-a avut lipsă de nimic, deși i-a dat totdeauna sfaturile cele mai bune,
deși a dus-o între oameni și femei oneste, numita „s-au dezghinat mai rău, s-au dat

594 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 27 r.-28 r.

255
spre fapte rele și nesuferite și a-m face pagube casii, spre dărăpănarea totală a
cinstei”. După o îndelungată „chinuire” ce a avut de la această femee, „cu totul
abătută de la legi de omenire și fără frică de Dumnezeu”, în ziua de 6 decembrie
1858 i-a luat mai tot ce avea prin casă și le-a dus la maică-sa, la Micești, unde
locuiește acum. De aceea, el cere episcopului s-o aducă la înfățișare spre a se
despărți de ea, pentru că „în nici într-un chip nu mai voesc cu această fămee a
viețui, de voi mai avea norocire să-m iau altă creștină onestă, iar de nu, voi sta
cum Dumnezeu mă va milui”.
Primind jalba lui Ioan Budișteanu, episcopul Climent o trimite, la 20
decembrie 1858, Duhovniceștii Consistorii care la 30 decembrie o înaintează
Protopopiei Plasei Pitești împreună cu citațiile 927 și 928 pentru a le da celor doi
înpricinați chemați la înfățișare pe 24 ianuarie. Întrucât la înfățișarea din 24
ianuarie n-a venit decât „pârâta femee”, li s-a stabilit un nou termen, pe
7 martie595.
Cum era de așteptat, și Sevastița trimite episcopului o jalbă, la
12 februarie 1859, în care, după ce-l anunță că soțul n-a respectat cuprinderea
înscrisului, îi arată „reaoa sa precugetare…, asprele sale casne ce am suferit… ca
să să poată și folosi cu rodul zestri mele despre care sânt dăpărtată, nedându-mi
nici hrana cea din toate zilele, precum nici simbrii de slugă și slujnică, hrănindu-
mă de la rudele mele”. De aceea ea cere episcopului „să se depărteze numitul mieu
soți din luoarea rodului zestral, în viitor rămâind în asigurarea atât a hrani mele i
a celorlalte trebuincioase și căutări de boală”. De asemenea, ea cere „stârpirea
neprecurmatelor prăzi urmate atât cu tăerea păduri după proprietatea mea zestrală,
cum și din dărăpănarea a clădirilor i a sădirilor, pentru care și cer despăgubire”596.
În urma prezentării la judecată în Duhovniceasca Consistorie a ambelor
părți, la 19 martie 1859 se încheie Jurnalul 36, semnat de arhimandritul Ioachim,
prezident, protosinghelul Ilarion și preotul Ioan duhovnic. După ce s-a citit
petiția soțului, Sevastița și-a arătat și ea nemulțumirea, „dovedind prin acte și
asprimea bărbatului întrebuințate asupra soției”. Dovedindu-se că amândoi au
greșit, „muerea pentru nesupunerea cătră bărbat, adecă mergând în casele unde
bărbatu nu vrea… și bărbatul pentru bătae peste măsură întrebuințată asupra
mueri”, prin sfaturi duhovnicești s-au împăcat încheindu-se și un așezământ. Ca
urmare, la 31 martie 1859, prezidentul Ioachim făcea cunoscut episcopului
împăcarea celor doi soți597.
În afară de Jurnalul Consistoriei din 19 martie 1859, cei doi semnează în
aceeași zi un „legat” de înpăciuire prin care s-au angajat:
„Că adecă eu, bărbatul, să-m priimesc soția, să o iubesc, să o hrănesc, să
o încălzesc, dându-i datornica cinste…, în viitor să nu o mai bat, să nu o hulesc în

595 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 2-3.

596 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 14 r.-v., 17 r.
597 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 2-4, 6, 12.

256
niciun chip trecând cu vederea totul, să nu-i mai aduc aminte de niciun lucru trecut
sau să o prihănesc și cu un cuvânt niciun fel de aspră purtare din parte-m cătră
dânsa nu să va ivi în viitor…
Și eu, Sevastița, soțiia d-li, mă întorc dă a mea bunăvoe în căsniciia
bărbatului și mă făgăduiesc a-l înbrățișa cu toată dragostea, să-i dau datornica
supunere, cinste, ferită cu totul de orice înprejurare înbolditoare liniștii căsnicii,
să nu-l necinstesc cu vorbe proaste, să nu mă înprotivesc căsniceștilor datorii,
precât putința mă va erta,… rădicând sarcina unuia altuia ca să înplinim legea lui
Dumnezeu…”
Legatul a fost semnat manu propria de: „I. Budeșteanul, Sevastița
Budeșteanca, Gh. Micescu am fost față, P. Rătescu am fost față”598.
A doua zi, la 20 martie 1859, actul a fost adeverit de subcârmuitorul Plășii
Argeșului, Pavlică Rătescu, care, în calitate de văr al lui Ioan Budișteanu,
depusese chezășie pentru acesta.
Din păcate, la puțin timp după împăciurea și semnarea legatului la 19
martie 1859, Sevastița a decedat. Survenită înainte de 30 august 1859, moartea ei
a fost provocată, fără îndoială, de bătăile primite și reaua viețuire în căsnicia cu
Ioan Budișteanu.
La 30 august 1859, Gheorghe Micescu din Ciumești, revenea printr-o
cerere adresată Consistoriei „în privința hârtiilor răposati nepoată-mi Sivastiți”.
Hârtiile îi erau necesare cumnatei sale Tița, mama Sevastiții, „asupra desfaceri
rămasului zestral al răposati…, de la d. Iancu Budeșteanu…, spre a se sluji cu
dânsile biata nenorocită cumnată-mea, căci d. Iancu așa este făcut de Dumnezeu
ca să cate pricinile cu lumânarea”599.
Căsnicia dintre Ioan Budișteanu și Sevastița Micescu, începută în 1848 și
terminată în 1859 prin moartea soției, a constituit pentru cei doi soți o perioadă de
neînțelegeri, insulte, acuzații, bătăi, în care fiecare și-a avut partea lui de vină.

ANEXE

1
Înainte de 14 februarie 1858. Sevastița, născută Micescu, reclamă episcopului
de la Argeș ,,reaoa viețuire” cu bărbatul ei, Ioan Budișteanu.

Preaosfinții sale părintelui episcopul Argeșu

Plecat tacrir

Orice defăimare s-ar nevoi d-li bărbatu-meu, Iancu Budișteanu, să facă asupra
plăceri ce are spre dăsfacerea căsnicii noastre să poate cunoaște atăt din alăturatul înscris
ce însuși me-au dat, căt și din alăturatele deosebite dovezi din partea du-li dohtorul

598 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, 6 r., 33 r.-v.

599 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 30 r.-v.

257
ocrugului de districtul Argeșu aflat în anul 854 și din a proprietarilor și Sfatul satului
Micești, dintr-acest județ Mușcel, iar mai cu seamă că cu înscrisul ce însuș du-li me-au dat
au voit numa să mă izgonească din casă-i, căci următori coprinderi lui nu au fost, nedându-
m de cheltuială în curs de un an trecut, năpustindu-mă în căutarea unii mume bătrăne și
săracă.
Neunirea căsnicii dintre noi au fost din pricina unii copile ce au luoat-o bărbată-
meu dă mică de suflet, silindu-mă în tot chipul ca zestrea mea prin forme să o dăruiască
copili.
Deși l-am tot prelungit pă bărbată-meu cu făgădueli netemeinice, dar în cea din
urmă, cunoscăndu-mă că nu am o asemenea voință, au început a mă rău trata, găsindu-m
felurite pricini, declarăndu-mă în public de necinstită și a mă bate fără milostivire. Și daca
îi făgăduiam că o să-i înplinesc voința mă luoa în trăsură-i, mă preumbla și mergea cu
mine pă la prieteni, rude de vizite, fără însă a socoti că usturimea bătăilor cercate nici într-
o vreme nu mă lăsa să-i înplinesc dorința.
Silită de reaoa viețuire m-am dus cu bărbată-meu la moșiia mea Micești, unde
hotărăsă să vănză un trup dă moșie zestral. Și eu pă taină am făcut cunoscut mușteriilor ce
voia să cumpere acel pămănt că nu am bună voință să vănz pământ zestral, căci sănt silită
de bărbată-meu, și așa mușterii ce erea au dat un preț foarte josit și me-au rămas pământul
nevândut.
Să înțelege că au simțit bărbată-meu o asemenea uneltire din parte-m, căci iarăși
au început a mă rău trata și a mă bate atăta de rău încât, speriindu-mă că o să-m dau
sfărșitul vieți, am fost silită, am reclamat la Procororiia locală, au venit d. procororu dă m-
au văzut și cănd erea să-l bage în forme cremenale, au sosit d-li unchi-meu pitr. Istrate
Micescul, au stăruit și m-au înduplecat și me-am tras reclamațiia ce o didesem Procororii
pentru bărbată-meu înnapoi.
Toate acestea au fost pentru un scurt timp, căci bărbată-meu au început a
întrebuința asupră-m tot neomănoasile sale îndăprinderi.
Și pentru că însuși au cunoscut că patima ce am dobândit-o din pricina bătăilor
sale nu mai poate avea tămăduiere me-au dat timp de un an, prin înscrisul său mai sus zis,
ca să șăz în curs de un an la Micești, la mumă-mea, că-m va plăti cheltuiala, în care vreme
nici un ban me-au dat, luând însuși arenda proprietăți mele și pă anul trecut, fără a-ș cinsti
înscrisul său și fără a-m trimite de cheltuială sau a cerceta de trăesc sau am răposat.
Pădurea ce au fost pă pământurile zestrale au vândut-o în tăere, clădirile și sădirile
zestrale le-au lăsat în cea mai proastă dărăpănare, precum vădește dovada din fața locului.
Nesănătatea mea nu mă mai iartă mai ținea căsnicie.
Printr-aceasta mă rog plecat preaosfințiilor voastre ca, prejudecând cele urmate,
să vă milostiviți a sprijini drepturile ce veț cunoaște că am și să nu mă lăsați în dăznădejde
și muritoare dă foame în proprietatea mea și casa mea, căci tot dreptul zestral și l-au însușit
bărbată-meu, fără a să mai îngăndi la înscrisul vorbit mai sus.

Plecată,
Sevastița, născută Miceasca600

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1858, f. 25 r.-v, 32 r.

600
Semnătură autografă.

258
 2

18 decembrie 1858. Jalba lui Ioan Budișteanu din Pitești prin care cere
episcopului de a se ,,desface” din căsnicia cu Sevastița Micescu.

Onr. priasfinții sale episcopul al Eparhii Argeș

Plecată jalbă

Din nenorocire am rămas sărman de părinți din cia mai fragetă vârstă. Nu m-am
abătut din cercul datorii religii și al omeniri, am fost și m-am purtat onest și până acum ca
să fiu iubit de toți, de a nu să perde fapta cia bună și carateru ce au avut părinți și strebuni
mei, rămâindu-mi și stare de la dănși. Dinpotrivă pre cât am putut m-am silit de am
chivernisit-o și mai bine, fără a mă abate la vreo fapă necuviincioasă pănă acum.
Prin urmare, ca să îndeplinesc sfânta religie și ca să nu să înstreineze staria
străbunilor mei, la anu 1846 m-am căsătorit după lege cu dumniaei Sevastița, fiica
răposatului Mihai Micescu din Micești, plasa Răurilor, ju. Mușcelu, dar ce folos că aciastă
căsătorie au fost pentru mine o mare nenorocire și o viață foarte amară cu aciastă fămee.
Socotesc că nu ar fi alt om în lume să fi suferit faptile cele rele, nesupuneria și
nechivernisiria casi, pagube și alte câte eu am suferit de la dănsa în vreme de 13 ani, nu
este loc aci a descri cu de-amăruntu decăt la înfățișare. Cât pentru înbrăcăminte și altile,
socotesc că va mărturisi dânsa în dreptu lui Dumnezeu că n-au avut lipsă de nimic, i-am
dat sfătuiri totdiauna cele mai bune, am dus-o între oameni și fămei oneste ca să ia
învățături bune.
Despre toate ale căsnicii nici nu mi-au fost prin putință spre îndreptare niciodată
în desfătări uricioase și între oameni necuviincioși sau fămei. În diastima căsătorii nu
numai că n-am umblat cu dânsa, dari nici n-am avut a face cu aseminia oameni chiară din
cia mai fragetă a mia vârstă, martor îmi este Dumnezeu.
Dar numita, în loc de a să îndrepta spre a putia trăi o viață ticnită ca unu ce iarăși
din nenorocire nu aviam copii, din ce în ce mai rău s-a desghinat, mai rău s-a dat spre fapte
rele și nesuferite și a-mi face pagube casi spre dărăpănaria totală și a cinsti în căsnicie m-
au adus la multe supărări și nesuferințe să-mi perz viața fără timp.
Pria onor sfinte părinte și iubitor de Dumnezeu
Socotesc că-mi este destul o așa îndelungată chinuire ce am avut de la aciastă
muere cu totu abătută de lege, de omenire și fără frică de Dumnezeu, nu e îndestul
îndelungata suferință. Apoi la 6 cele ale acestia, fără alt, prin taină mi-a luoat mai tot ce-
am avut în casă și li-au dus la mumă-sa în Micești, unde și numita să află acolo.
Pentru aceia, mă rog plecat priasfinte părinte ca să porunciți a să aduce numita în
grab la înfățișare spre a mă desface de dânsa, că nici într-un chip nu mai voesc cu aciastă
fămee a vețui. De voi mai avia norocire să-mi iau altă creștină onestă, iară de nu voi sta
cum Dumnezeu mă va lumina.

Anul 1858 dic. 18

Pria plecat,
I. Budiștianu din orașu Pitești

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1858, f. 1 r.-v.

259
260
 5. DESPĂRȚIREA DINTRE PITARUL IOAN CONDEESCU ȘI
SOȚIA SA, ZINCA.

Prigonitoarele părți.
Ioan Condeescu. În anul 1838, printre cele 779 de familii care existau în
Pitești se afla și cea a lui Ioan Condeescu, situată în Vopseaua albastră. Aflat în
categoria socială a moștenilor. Ioan Condeescu figura la rubrica „meșteșug” ca
subocârmuitor, funcție în care se afla în 1838 când semnează catagrafia Plasei
Argeș. Fiind, potrivit catagrafiei, „slujbaș”, nu avea o avere funciară prea mare,
ea compunându-se din 4 pogoane de fân și 3 de porumb, la care se adăugau 2 cai,
2 boi și două vaci. În etate de 40 de ani în 1838, Ioan Condeescu era căsătorit cu
Zinca, având și doi băieți, Costache, de 3 ani, și Manea, de un an601.
Din cei patru boieri cu numele de Ioan Condeescu, înregistrați în 1837602,
unul singur este menționat ca pitar, dregătorie care i s-a acordat la 12 iunie 1839,
ceilalți trei fiind căpitan, parucic și praporgic. Considerăm că Ioan Condeescu ce
devine pitar în 1839 este cel care face obiectul divorțului din 1846.
Zinca. Nu știm din ce familie făcea parte Zinca, soția lui Ioan Condeescu,
singura mențiune despre ea fiind în aceeași catagrafie. În vârstă de 17 ani în 1838,
Zinca se căsătorise, probabil, în jurul anilor 1833-1834, când avea 13-14 ani, cu
Ioan Condeescu, diferența de vârstă dintre ei, 23 de ani, fiind destul de mare.
Pricina și mersul prigonirii.
Cea care intentează acțiunea de desfacere a căsătoriei este Zinca, printr-o
jalbă, nedatată, pe care o înaintează episcopului de la Argeș căruia i se adresează
cu „Prea sfinte stăpâne”. Regretând că de la căsătorie n-a avut nici măcar o zi de
fericire „cu acest îndărătnic bărbat, precum văz alte căsătorii”, ea menționează că
a făcut cu numitul atâtea „înpăciuiri” prin mijlocirea unor persoane cinstite, a
răposatului episcop al Argeșului 603, și chiar printr-un înscris adeverit de
Protopopia orașului, iscălit de „trei obraze cinstite”, prin care făgăduia că în viitor
nu „mă va mai ponoslui de curvă, precum este obișnuit, atât în fața mea, cât și în
public, fără osebire cu oricare să întâlnește, nici a mai cerca de la dânsul bătăi”.
Deși a suferit în decursul vremii „felurimi de pedepse și defăimări… de la un om
tiran și negru la suflet”, a răbdat din mai multe motive: „să nu să dezghine căsnicia
dintre noi… sfiala ce am avut de către opiniia publică și mai cu samă nădăjduind
că odată cu trecerea vremii își va schimba și numitul o asemenea purtare”.
Deși spera să aibă un viitor mai plăcut, „răutatia lui au sporit” și de aceea,
văzându-se „aruncată în brațele celii mai crude deznădăjduiri”, îl roagă pe episcop
„a nu mă lăsa prada tiranului mieu bărbat, ci să chibzuiți cele de cuviință spre

601 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 61.

602 Arhondologia 1837…, p. 77.
603 Este vorba probabil de Ilarion, episcop pentru a doua oară al Eparhiei Argeșului între 1828 și 8

ianuarie 1845, decedat în noaptea de 7 spre 8 ianuarie 1845 la Mănăstirea Antim din București. Vezi:
T. Mavrodin, Episcopia…, p. 17.

261
scăparea mea din nește munci mai presus decât ale Iadului”.
Conform procedurii, episcopul a trimis jalba, la 3 mai 1846, prin adresa
70, protopopului orașului Pitești, chir Gheorghie, poruncindu-i „să te sârguiești a-
i înpăciui prin sfaturi duhovnicești și a-i aduce la liniștita petrecere căsnicească”.
Adresa episcopului din 3 mai 1846 datează jalba soției înainte de această dată.
Ca urmare a poruncii primite pentru „rea viețuire” între Zinca și Ioan
Condeescu, protopopul Gheorghie iconomul răspunde episcopului, la 4 mai 1846,
că a chemat amândouă părțile și „după multă sârguință… abia i-am adus în stare
de s-au înpăcat, unindu-să și liniștindu-să iarăși în căsniceasca lor petrecere”.
Având loc împăcarea între cei doi soți, prin eforturile protopopului
orașului Pitești, cauza n-a mai ajuns spre judecare la Duhovniceasca Consistorie
și nici la Cârmuirea Epsicopiei Argeș.
Dar această împăcare a fost de scurtă durată, pentru că în urma unei noi
jalbe, desigur a Zincăi, episcopul a dat-o spre cercetare, astfel că, la 15 noiembrie
1852, protopopul Athanasie sachelarie îi răspunde că la chemarea sa Ioan
Condeescu a venit de două ori răspunzându-i că-și va primi soția cu căldură atunci
când dumneaei va „înceta de a-l nesocoti, de a-l mai declara și de a-l maltrata în
față cu tot felul de vorbe necuvioase”.
Deși de opt ani umblă să-i facă toate voile și să ție unirea între dânșii, nu
e cu putință „a-ș cunoaște datoriile, părăsind totdauna casa de dimineața și până
noaptea târziu, fără știrea și voia d-lui”, lucru pe care pot să-l confirme „mahalagii
de la pitarul Nicolopolu și până la Sf. Ioan”. De asemenea după ce preoții au
sfințit casele cele noi, de față cu polițaiu și cu alții „dupe săvârșirea sluzbei a
început să-l blesteme chiar acolo, încât s-a îngrozit” .
Voind să se încredințeze și de cuvintele soției, protopopul a mers acasă la
dumnealor unde aceasta i-a spus „mai multe în contra soțului, că necontenit o
declară către oricare”.
Cu toată stăruința, protopopul n-a putut să-i aducă la înțelegere, fapt pe
care-l aduce la cunoștința episcopului. Rezoluția episcopului pe raportul
protopopului Athanasie sachelarie era ca „să stea în nelucrare, puindu-se la della
pricini cea veche”604.
Nu știm cum s-a soluționat până la urmă această neînțelegere între pitarul
Ioan Condeescu și Zinca, soția sa, care se acuzau reciproc, pentru că cele două
dosare ce se păstrează sunt incomplete.
Într-o situație din 8 ianuarie 1873 este menționată Zinca Condeescu,
locuind în Pitești, culoarea galbenă, str. Buna Vestire, nr. 292, deținând doi cai de
transport pentru căruță. Faptul că ea poartă numele de Condeescu se poate explica
prin faptul că ei nu s-au despărțit, și, probabil, prin decesul soțului, ea a continuat
să-i poarte numele605.

604 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 62/1846, f. 1 r-3r., 8 r; dos. 125/1846, f. 2-4, 7.
605 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 25/1873, f. 27.

262
 ANEXE

Înainte de 4 iunie 1846. Zinca reclamă episcopului de la Argeș viața grea cu

,,un tiran și negru la suflet” ca bărbatul ei, pitarul Ioan Condeescu.

Preacinstitei Ocârmuiri a Sfintei Episcopii Argeșu

Prea sfinte stăpâne

De la a mea căsătorie cu d. pitaru Ioan Condeescu și până acum nu cunosc să fi

avut și eu măcar o zi dă fericire cu acest îndărătnic bărbat, precum văz alte căsătorii, căci
după atâtea înpăciuiri ce am făcut cu numitul prin mijlocirea a feluri de persoane cinstite
și chiar prea osfinții sale răposatului părintele episcop Argeșului, iar mai pă urmă cu înscris
adeverit dă cinstita Protopopiie a orașului și iscălit dă trei obraze cinstite ca martori, prin
care să făgăduește că pă viitor nu mă va mai necinsti cu feluri dă vorbe netremnice, nici
mă va mai ponoslui dă curvă, precum este obicinuit, atât în fața mea, cât și în public, fără
osebire cu oricare să întâlnește, nici a mai urma dă la dânsul bătăi.
Și cu toate că am suferit în cursul vremi căsătorii noastre felurimi dă pedepse și
dăfăimări ce să pot adăsta dă la un om tiran și negru la suflet, dar aceasta am făcut-o numai
ca pă de o parte să nu să dezghine căzniciia dintre noi, iar pă de alta sfiiala ce am avut dă
către opiniia publică și mai cu samă nădăjduind că, deodată cu trecerea vremii, îș va
schimba și numitul o asemenea purtare cu totul înpotriva moralului, a bunelor obiceiuri și
chiar a sfintelor pravili bisericești.
Dar, din a mea nenorocire, în loc să văz un viitor mai plăcut, dinpotrivă răutatea
lui au sporit din ce în ce mai mult.
Acum dar, văzându-mă aruncată în brațele celii mai crude dăznădăjduiri, alerg
cu lacrămi la părintiasca iubire de om a preaosfinții voastre, totodată cu zmerenie,
rugându-vă ca să vă milostiviți a nu mă lăsa prada tiranului meu bărbat, ci să chibzuiți cele
de cuviință spre scăparea mea din nește munci mai presus dccât ale iadului, căci gradul
nenorocirilor în care mă văz acum urcată mă îndiamnă a priimi mai cu mulțumire cea mai
ticăloasă pozițiie, decât a mai ținea căsnicie cu un asemenea soți.

A preasfinții voastre, prea plecată slugă

Zinca Condeiasca.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 62/1846, f. 2 r.-v.

263
264
 6. PRIGONIREA DINTRE ȘTEFAN ERCULESCU ȘI SOȚIA SA,
ELENA, NĂSCUTĂ FURDUESCU.

Prigonitoarele părți.
Ștefan Erculescu. În stadiul actual al cercetărilor, știm puține lucruri
despre Ștefan Erculescu și familia sa. Originar din Curtea de Argeș, Ștefan
Erculescu apare în documente prin căsătoria sa cu Elena, fiica lui Matache
Furduescu, iar la 3 noiembrie 1858 el trimite o petiție episcopului Climent,
cerându-i lămuriri despre socrul său606.
Elena Furduescu. Fiică a lui Matache Furduescu și a Cleopatrei Brătianu,
Elena, așa cum aflăm dintr-o jalbă a ei înaintată episcopului la 10 noiembrie 1861,
prin 1855, când „eram, preasfinte, în cea mai fragetă vârstă a copilăriei”, părintele
ei a căsătorit-o cu acest Ștefan Erculescu din orașul Curtea de Argeș.
Pricina și mersul prigonirii.
Dar în loc ca în brațele acestui bărbat să guste „vreo fericire”, a trăit cea
mai „crudă viață”, fiind bătută și maltrată. În jalba înaintată, Elena îi relatează
episcopului chinurile pe care le-a îndurat în timpul anilor de când s-a căsătorit cu
acest bărbat. Astfel, în primăvara următorului an de la căsătorie, în Săptămâna
patimilor, a bătut-o așa de cumplit, încât „tot dânsul m-au pus în pei de berbece și
lundu-mi sânge că poate muream”, lucru pe care-l pot mărturisi toți orășenii din
Argeș. În urmă cu o lună de a face jalba a desbrăcat-o, lăsându-o goală, și, după
ce i-a încuiat tot, a lăsat-o afară, și în această stare, pe o vreme ploioasă, s-a
prezentat în fața episcopului spuindu-i tot necazul și amărăciunea sufletească. De
aceea ea îi cere episcopului să poruncească unde se cuvine spre a ne judeca „și a
ne desface pentru totdeauna de această nenorocită însoțire, căci a mai viețui
înpreună este peste putința omenească”.
Primind jalba, episcopul Climent o trimite la 11 noiembrie 1861
prezidentului Duhovniceștii Consistorii poruncind să citeze ambii soți la judecată
și după pravilă să dea cursul legiuit. La 24 noiembrie 1861, prezidentul Ilarion
raportează episcopului că, după ce a primit porunca, a chemat pe cei doi soți, și,
după ce a citit plângerea, fără a mai intra judecata în „amăruntă cercetare…, cu
toată înpotrivirea muerii s-a isbutit cele de pravilnice și s-au înpăcat, cari apoi prin
înscris așezământ s-au întors a se liniști în căsniceasca lor petrecere pacinică”.
Dar, ca și în alte cazuri, căsnicia lor nu s-a desfășurat pașnic, căci la 10
iulie 1865 aceeași soție, care acum semnează Lința, născută Furduescu, înaintează
episcopului o altă jalbă în care repetă multe lucruri din cele menționate la 10
noiembrie 1861, dar adaugă și altele noi pe care le numește „împrejurările fatale”.
Dată în căsnicie, de zece ani, „în prea crudă vârstă” lui Ștefan Erculescu, „de
origină și de unde este nu știe, în loc s-o menajeze, a început s-o maltrateze,
suferind atât de mult, încât putința omenească nu poate să le descrie. În urmă cu

606 Vezi pricina dintre Matache Furduescu și soția sa Cleopatra, născută Brătianu, p. 269-270.

265
patru ani, cu sălbăticie i-a dat mai multe bătăi, încât „într-o zi m-a lăsat moartă în
ulița Argeșului în care ședeam, unde găsindu-mă din bunii miei vecini li s-au făcut
milă de mine și ca să mă întoarcă la viață m-au pus ca pe o moartă în piei de
berbece607”.
Aflându-se în oraș, unchiul ei, colonelul Alecu Brătianu, a vrut s-o ia cu
el, dar din cauză că a zăcut trei săptămâni și la rugăciunile soțului că nu o va mai
bate și o va iubi a rămas. Dar, promisiunea a durat până la plecarea unchiului,
după care a început iar s-o bată și a dat-o afară din casă pe o vreme aspră, de aceea
s-a dus la tatăl ei de unde reclamând au fost chemați la judecata Consistoriei. Aici,
la stăruința venerabililor părinți, bazată și „pe garanțele ce-și da acest bărbat că se
va modera de aspra sa purtare”, n-a avut ce face și a picat jos leșinată, deșteptându-
se în casa sa.
Dar, în Joia Paștelui, soțul, după ce a bătut-o, dându-o cu capul de toți
pereții, punând și pe servitoarea Maria de a o maltrata, i-a închis toate hainele și a
dat-o pe ușă afară goală. Plecând la tatăl său care, văzând „miseria în care m-a
adus”, a primit-o, dar a venit și aici când acesta lipsea și a bătut-o. Altă dată, însoțit
de alți patru oameni, a bătut-o pe drum, de aceea a reclamat subprefectului care a
dispus a-i da hainele, a-i asigura existența și transportul, „căci șade în moșia și
casele mele, de unde îmi face atâtea rele”.
Ca urmare, prin jalba pe care o dă episcopului, la 10 iulie 1865, ea cere
redeschiderea procesului, nemaiputând suferi bătăile, disprețurile și dezonoarea
pe care i-a făcut-o soțul.
Primind jalba făcută de „Lința născută Furduească” din comuna Bârsești,
contra soțului ei pentru „rea viețuire”, episcopul o înaintează, la 11 august 1865,
prezidentului Consistoriei, spre a-i chema în judecată608.
Întrucât nu s-au mai păstrat aceste documente, nu știm cum s-a terminat
calvarul Linței ale cărei referințe au fost după mărturisirea ei „ca de o martiră”.

ANEXE

10 iulie 1865. Lința reclamă episcopului de la Argeș pe soțul ei, Ștefan

Erculescu, care a bătut-o rău de mai multe ori, încât odată, pentru a fi readusă la viață,
a fost pusă în piele de berbec.

Preasante părinte
Împrejurările fatale, care le voi arăta mai la vale, mă silește ca în locu-mi să vă
present această petiție.

607 Probabil că prin înfășurarea trupului în piei crude de berbec acestea aveau un rol tămăduitor
grăbind vindecarea contuziilor făcute în urma bătăii. Un caz similar îl constituie Gh. Scurtulescu
care, după ce a fost bătut, rudele „l-au luat, l-au pus în piei de berbece și l-au dus cu caru acasă, unde
a zăcut aproape un an”. (Cornelia Bodea, Figuri puțin cunoscute din revoluția de la 1848, în „Studii.
Revistă de istorie”, anul XIII, 2/1960, p. 151.
608 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 132/1861, f. 1-3, 8-10.

266
 De 10 ani sunt dată în căsnicie dupe un d. Ștefan Erculescu, de origină și de unde
este nu știu, care, văzându-mă în prea crudă vârstă, în loc a mă menaja ca pe soția sa, de
loc au început a mă maltrata foarte rău. Am suferit atât de mult încât putința omenească
nu poate a le descri acestea toate, pentru că nu aveam pe nimenea rudă căruia să-i arăt și
să vadă suferințele mele. Le-am tăcut cu mare greu până acum 4 ani când, în loc a-i face
privirea ochilor săi să compătimească la posiția de jale în care mă adusese, s-au îndoit
barbara sălbăticia până încât din mai multele bătăi ce mi-au dat într-o zi m-a lăsat moartă
în ulița Argeșului în care ședeam, unde găsindu-mă din bunii mei vecini li s-au făcut milă
de mine și, ca să mă întoarcă la viață, m-au pus ca pe o moartă în piei de berbece.
Atunci, găsindu-se aci în oraș și unchiu-meu, colonelu Alecu Brătianu, care
văzând cruda faptă au vrut a mă lua cu sine, dar atât starea de boală din care am zăcut 3
săptămâni, cât și rugăciunile acestui bărbat cu făgăduință și jurăminte că nu mă va mai
bate, ci mă va iubi și îngriji, au rămas în zadar și această promisiune i-au fost până să-l
vadă plecat și pe mine mai sănătoasă.
Și îndată s-au urmat fapta de bătae, m-au dat afară din cassă numai în cămașă pe
un timp destul de aspru. Neavând unde alt mă duce am venit la tată-meu, de unde
reclamând sfintei Episcopii am fost chemați la judecata duhov. Consistorii.
Aci, după stăruința venerabililor părinți basată pe garanțele ce-și da acest bărbat
că se va modera de aspra sa purtare, n-am avut ce alt face decât am picat jos leșinată,
deșteptându-mă în cassa sa precum despre această probă este dosierele ce sunt facia de
atunci și până acum, iarăși suferințele sunt ca de o martiră, până încât, în joia Paștelui,
dupe ce m-au bătut, dându-mă cu capu de toți păreți, rugând și pe o Maria servitoarea, ce
o are de mai mulț ani, a mă maltrata, mi-au închis toate hainele și m-a dat pe ușă afară
goală.
M-am dus iarăși la tată-meu, care, văzând miseria în care m-a adus, m-au priimit,
de unde viu smerită, rugându-vă a se redeschide procesul meu cât de curând a fi citați
pentru desfacere, că nu mai poci suferi bătăile, desprețuirile și desonoarea ce mi-au făcut
și stăruește a mă face cu felurite laude mai vărtos că și dupe ce m-au dat afar din cassă m-
au bătut foarte rău, în două rânduri bătae cu loviri prin pândire, viind în cassa tati în lipsă,
găsindu-mă singură.
Și altădată, m-au bătut din drum însocit de alti 4 ajutoare, oameni despre care am
reclamat și domnului subprefect respectiv, binevoind a disposa a-m libera cel puțin
deocamdată hainele, esistenția și transportul până aici, căci șade în moșia și casele mele
de unde îmi face atâtea rele.
1865 iulie 10
Lința, născută Furduescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 132/1861 f. 8 r .- 9r.

267
268
 7. PRIGONIREA DINTRE MATACHE FURDUESCU ȘI SOȚIA
SA, CLEOPATRA, NĂSCUTĂ BRĂTIANU.

Prigonitoarele părți.
Matache Furduescu. Familia de boieri Furduescu își leagă numele de mai
multe localități din jud. Argeș: Furduești, sat, com. Rătești, unde în 1799 Pătrașcu
Furduescu construiește biserica de aici609, Bârsești610, unde s-a născut slugerul
Alecu Furduescu, fiul slugerului Toma Furduescu, care în 1829 locuia în Pitești
unde avea o pereche de case, o moșie și o vie611, și Pitești, unde în 1835 activa
postelnicul Gheorghe Furduescu și pitarul Toma Furduescu, revoluționar la
1848612.
În anul 1838, în satul Bârșeștii-Vlădești613, din Plasa Topologului, existau
trei familii Furduescu: a vistierului Ghiță Furduescu, a slugeresei Safta Furduescu
și a slugeresei Anica Furduescu. Slugereasa Safta Furduescu, în vârstă de 50 de
ani, avea ca proprietăreasă 12 pogoane de porumb, 6 de grâu și 15 de fân, 2 cai,
30 de râmători, 2.000 de pruni, 36 de răzoare de vie și 60 de pometuri. Văduvă,
ea avea un fecior, Matache, de 19 ani614. Acest Matache Furduescu se căsătorește
cu Cleopatra, fiica lui Dincă Brătianu.
Cleopatra Brătianu. În privința familiei Brătianu, menționăm că în anul
1838 în Pitești existau două familii cu acest nume. Una este a stolnicului
Constantin (Dincă), ce locuia în Vopseaua galbenă, tatăl a trei băieți, Teodor,
Dumitru, Ioan, ultimii doi fiind președinți ai Consiliului de Miniștri, și a patru fete
(Anica, Maria, Cleopatra, Zinca)615. În 1838 el locuia la Pitești cu soția sa, Ana, și
fiica Cleopatra, de 12 ani.
Celălalt Costandin Brătianu (II), locuia tot în Vopseaua galbenă din
Pitești, avea 55 de ani, căsătorit cu Elenca, de 36 de ani, copiii lor fiind Alecu, de
18 ani, Stavraiche, de 13 ani, Costică, de 9 ani, și o fiică, Cleopatra, de 13 ani.
Boier fără caftan, Costandin avea ca proprietar 10 pogoane de porumb și 7 de
fân616. Acest Costandin (Dincă) (1793-1851), fiul lui Constantin (Dincuță), fratele
lui Ene (Iane) Brătianu, a fost căsătorit, potrivit catagrafiei din 1838, cu Elenca,
dar arborele genealogic menționează că soția sa era Polixenia Munteanu, născută
în Tg. Jiu, și nu consemnează pe fiica sa Cleopatra, căsătorită cu Matache
Furduescu617.

609 Radu Iacob, Marius Motreanu, Bogdan C. Pănescu, Manuela Pănescu, Furduești de Argeș Pagini
de monografie, Editura Tiparg, Pitești, 2009, p. 84.
610 Bârsești, astăzi Bârseștii de Sus și Bârseștii de Jos, sate ale comunei Tigveni, jud. Argeș.
611 I.C. Filitti, Catagrafie…, p. 309.
612 Pitești Mărturii…, p. 434.
613 Bârseștii-Vlădești, azi Bârseștii de Sus, com. Tigveni, jud. Argeș.
614 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 325-335.
615 Familiile boierești…, p. 385-388.
616 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 84, 89.
617 Familiile boierești…, p. 373.

269
 Pricina și mersul prigonirii.
Nu știm când a avut loc căsătoria dintre Matache Furduescu și Cleopatra,
fiica lui Costandin Brătianu II, dar, ajungându-se la o neînțelegere între ce doi,
Matache s-a „cununat de al doilea cu o altă femee, în Plasa Topologului, fără să
fie despărțit bisericește de soțiia sa și fără știrea Cârmuirii bisericești”.
Considerând această cununie ca o „faptă necuvioasă, fiind înpotriva pravilior
bisericești și înpotriva bunei cuviințe”, episcopul Samuil Sinadon poruncește, la
15 iulie 1846, lui Costandin iconomul, protopopul Argeșului, să meargă în Plasa
Topologului și să cerceteze cu scumpătate dacă:
1-iu. De s-au săvîrșit cu adevărat acea nelegiuită cununie
2-lea. De s-au săvârșit cu știrea și cu răvașul protopopului acei plăși
3-lea. În care biserică sau casă s-au săvârșit
4-lea. Care preot au săvîrșit cununiile.
Următor fiind poruncii Cârmuirii Epsicopiei, protopopul Costandin a
mers la fața locului și la 21 iulie 1846 raportează episcopului că în adevăr Matache
Furduescu a fost cununat cu Anica618, fiica Marioarei Vrăbioaei, în „casă-i de
preotu Ioniță de la satul Bârsești…, nefiind prin știrea și răvașul Protopopiei acei
despărțiri”619.
Măsura luată de episcopul Samuil Sinadon a fost destul de drastică, pentru
că la 26 iulie 1846 el poruncește lui chir Dragul, protopopul Plasei Topologului,
ca preotul Ioniță să fie poprit de a mai sluji cele preoțești, avertizându-l și pe
protopop că nu „vei scăpa de canon și osândă ca cel ce cunoșteai înprejurările
numitului Furduesc și nici ai strășnicit pre preoții de supt ascultare-ți ca să nu facă
niște asemenea nelegiuiri, nici după săvârșirea cununii ai raportuit de aceasta, ci
întru bună știință ai tăcut”.
Peste 12 ani de la săvârșirea acestei cununii, Ștefan Erculescu, ginerele
lui Matache Furduescu, trimite o jalbă episcopului Climent de la Argeș, la 3
noiembrie 1858, în care, reamintindu-i toate faptele petrecute în 1846, îi cere să i
se spună dacă a doua cununie poate fi recunoscută de biserică, mai ales că „și
astăzi viețuiește cu cea de a doua” soție. Din jalbă mai aflăm că preotul Ioniță,
care a oficiat cununia, decedase în timpul osândei, iar petentul Ștefan Erculescu,
era căsătorit cu fiica lui Matache Furduescu din prima căsătorie.
Deși în jalbă Ștefan Erculescu menționase că socrul său, Matache

618 Anica era fiica lui Toma Vrabie și a Mariei, care în 1838 este menționat ca locuind în Șuici-
Ungureni. În vârstă de 50 de ani, Toma, boier cu rang de postelnicel, era căsătorit cu Maria, de 35
de ani, având un băiat, Costache, de 5 ani, și trei fete Anica, de 14 ani, Safta, de 10 ani, Zinca, de 8
ani și Marița, de 4 ani. Ca proprietar avea o avere compusă din 8 pogoane de porumb, 5 pogoane de
grâu, 10 pogoane de fân, 4 cai, 4 boi, 3 vaci, 5 râmători, 300 de pruni, 12 răzoare de vie. Din cele 9
slugi pe care le avea, 8 erau țigani și un turc botezat, care era îngrijitor al curții. Țiganii maturi aveau
diferite atribuții; 1- boar, 1- vizitiu, 1- dărvar, 1- spălătoreasă, 1- bucătăreasă. (Sp. Cristocea,
Boierii…, p. 331).
619 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 75/1846, filele 1-2.

270
Furduescu, „viețuiește” cu cea de a doua soție, episcopul Climent poruncește, la 4
noiembrie 1858, protopopului Plasei Topologului, să cerceteze și să raporteze
dacă aceasta „a depărtat din căsnicie pe cea de a doua soție, anume Anica, fiica
d-ei Marghioali Vrăbioae”.
La 11 noiembrie 1858, iconomul Costantin, protopopul Plasei
Topologului, raportează episcopului că „d. Matache Furduescu, din satul Bărsești,
să află și până astăzi viețuind cu d-ei Anica, fiica Marioarei Vrăbioae”. Prin
rezoluția pusă, se dispunea ca raportul să se pună la dosar, pentru că prin cartea
Cârmuirii Episcopiei 338/15 iulie 1846 toată răspunderea revenea lui Matache
Furduescu, „mai ales că și fosta sa soție, Cleopata, a trecut la a doua nuntă cu alt
bărbat, în capitala București”620.

620 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 75/1846, f. 4-5, 8-9, 12.

271
272
 8. PRIGONIREA DINTRE GHEORGHE GĂLEȘESCU ȘI SOȚIA
SA, ZOIȚA, FIICA LOGĂFĂTULUI ȘERBAN DIN PITEȘTI.

Prigonitoarele părți.
Gheorghe Găleșescu. Făcea parte din familia Găleșescu, un Matei
Găleșescu fiind în 1838 locuitor al satului Găleșești621, din plasa Pitești. Cum nu
s-a scris nimic despre el, în momentul actual nu știm decât că avea mai mulți frați,
unul dintre ei fiind Costandin.
Zoița.Era fiica logăfătului Șerban din Pitești, despre care iar nu știm
nimic.
Pricina și mersul prigonirii. Despre această prigonire nu cunoaștem
decât un singur document, un zapis pe care la 1 august 1799 Gheorghe Găleșescu
îl dă episcopului de la Argeș și ispravnicilor județului622. Potrivit zapisului, în
urmă cu 12 ani, deci în 1787, cei doi s-au căsătorit după lege, făcând și copii, din
care numai o copilă trăiește, ceilalți decedând.
Fiind „om cu fire înrăotățată și cu patimă de băutură”, căsnicia a fost
pentru Zoița o „viețuire urâtă, cu înjurături nesuferite, cu bătăi și cazne făr de
milostivire din care pricină au rămas și cu patimă de neputință”. Nemaiputând
răbda „aceste netrebnice urmări”, în 1796 soția s-a jăluit ispravnicului județului,
paharnicul Vintilă Prejbeanu, care i-a poruncit ca ori să dea chezășie „că voi face
părăsire și îm voiu îndrepta viiața”, ori să-i „răspunz zestrile” și să se despartă.
Cunoscându-se vinovat, soțul a răspuns ispravnicului că „voiu pune părăsire de
toate și voiu viețui căsnicește”, dar nu s-a ținut de cuvânt astfel că „cu mult necaz
și cu mare trudă tot au viețuit înpreună cu mine”.
De aceea în ianuarie 1798, tatăl Zoiței, logofătul Șerban, a făcut jalbă la
domnul Costandin Hangerli care a poruncit episcopului Iosif al Argeșului să
cerceteze pricina. Aflându-se la București, episcopul Iosif a înștiințat pe ispravnici
„ca să să aducă soțiia mea la casa dumnlui socru-mieu să șază până va veni prea
sfinția sa”.
După revenirea episcopului, cu porunca sa și a boierilor ispravnici soțul a
fost adus spre cercetare, dar știindu-se vonovat „a căzut cu rugăciune ca să mă erte
și de astă dată și am dat prindere și acum că voiu pune parăsire la toate”, numai
să-i aducă soția acasă pe care se angaja că „îm va fi și milă ca de o soție și voiu
căuta-o cu cele trebuincioase, după putere”.
Nedându-i crezământ, judecătorii i-au cerut „să-i dau chezaș pe frații
miei”, dar aceștia „s-au lepădat de această chezășie” ca unii care-i cunoșteau viața
și faptele.
Atunci judecata l-a dat în seama fratelui cel mare, Costandin, căruia i s-a
poruncit că dacă nu se va „ținea de legătura mea” să fie „volnicu a mă lega ca pe

621 Găleșești, azi sat, com. Budeasa, jud. Argeș.

622 BAR, doc. ist., CMXLIV/67.

273
un vinovat și să mă ducă la Isprăvnicat de unde cu înștiințare către domnie să mi
să facă pedeapsă ca să fiu spre pildă și altora”.
Întrucât nu mai cunoaștem alte documente, nu știm cum s-a terminat
această prigonire, dar este greu de crezut că nu și-a încălcat promisiunea așa cum
a mai făcut-o.

274
 9. DESPĂRȚIREA DINTRE IOAN GĂLEȘESCU ȘI SOȚIA SA,
ANICA, NĂSCUTĂ HRISTODORESCU.

Prigonitoarele părți.
Ioan Găleșescu. Nu știm de unde era originar acest Ioan Găleșescu care
în 1837 s-a căsătorit cu Anica din Pitești. Prima informație pe care o avem despre
el o găsim în actul de naștere al fiicei sale Maria, din 22 februarie 1846, în care
apare ca vătaf de aprozi. Un Ioan Găleșescu devine pitar la 23 aprilie 1846 și
decedează la 9 martie 1852623, dar nu știm dacă este același cu vătaful de aprozi
din 22 februarie 1846.
Anica Hristodorescu. Nici despre această Anică, care în jalba înaintată
episcopului la 26 noiembrie 1853 semnează „Anica, născută Hristodorească”, nu
știm prea multe lucruri624. În 1838 exista în vopseua roșie din Pitești, la poziția
211, o văduvă „Mariia zet Histodor”, de 40 de ani, care avea un băiat, Necolaie,
de 10 ani, o fată, Fotinia, de 13 ani, și o slujnică, Tița, dar nu știm ce grad de
rudenie era între această Anica Hristodorescu și acest Hristodor625.
Informații mai multe despre Ioan Găleșescu și soția sa Anica găsim în
registrele de stare civilă ale bisericii Maica Precista din Coastă din Pitești. Din
căsătoria dintre cei doi soți, Ioan Găleșescu și Anica, se naște la 22 februarie 1846
o copilă, Maria, botezată la 28 februarie 1846 la această biserică de către preotul
Oprea. Potrivit datelor înscrise în registru, tatăl copilei era Ioan Găleșescu, vătaf
de aprozi, iar mama era Ana sin Hristodor, nașul fiind Ioan Hristopolu sin cluceru
Chiriac626.
Pricina și mersul prigonirii.
După ce s-a căsătorit cu Ioan Găleșescu în 1837, a petrecut cu el cinci ani,
așa cum a vrut Domnul, după care a început calvarul despre care aflăm dintr-o
jalbă primită de episcopul Argeșului la 8 septembrie 1849 în care relatează că fiind
supus la „patima băuturii”, a ajuns într-un hal de nu-și mai „simțea neputințele
trupului”, dar a răbdat sperând că va părăsi acest viciu, mai ales că aveau șapte
copii, dintre care trei muriseră, iar patru se aflau în viață.
După ce și-a pierdut și postul pe care-l avea și cea mai mare parte din
starea sa, temându-se să nu-i prăpădească și zestrea, Anica a reclamat Judecătoriei
ca din ceea ce mai avea să-i asigure zestrea ca să nu rămână cu copiii săraci pe
drumuri. Aflând de reclamație, Ioan s-a „turburat cu totul” și a început „a mă
necinsti și a mă bate”, iar într-o zi, aflându-se cu el în casă la moșie, a luat pistolul
și amenințând că o împușcă i-a cerut să plece din casă că nu-i mai trebuie nevastă,
astfel că a doua zi ea a plecat la maică-sa. De aceea ea cere episcopului să facă

623 Arhondologia 1837…, p. 97.

624 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 78 r.
625 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 157.
626 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Maica Precista din Coastă din Pitești, 4/1846.

275
totul pentru a ei asigurare, căci dacă bărbatul nu mai vrea să viețuiască cu ea, „să
mă caute cu cele trebuincioase și să mă cinstească ca pă o soție, hrănindu-mi copiii
și să-m asigureze viața”, ea nu mai poate viețui cu el. În aceeași zi, episcopul
Samuil trimite Consistoriei jalba Anicăi Găleșescu pentru „rea viețuire”, spre a
aduce ambele părți în judecată627.
În timpul prigonirii dintre cei doi soți, care a durat din 1849 până în 1855,
așa cum se obișnuiește, fiecare parte a încercat să arate că dreptatea este de partea
ei, chiar dacă altul era adevărul, după cum și martorii aduși dădeau dreptate unuia
sau altuia dintre soți.
În cei șase ani, cât a durat prigonirea, părțile împricinate s-au prezentat de
mai multe ori la judecată în fața Consistoriei, când de fiecare dată se încheia un
Jurnal, păstrându-se nouă din ele: 22/15 septembrie 1849, 26/12 decembrie 1849,
28/16 decembrie 1849, 40/1 septembrie 1850, 51/26 septembrie 1851, 58/17
septembrie 1852,10/12 martie 1854, 33/25 mai 1854, 77/30 noiembrie 1854. Nu
vom prezenta toate Jurnalele încheiate, ci numai pe acelea care ni s-au părut
concludente în prezentarea faptelor.
Primul jurnal, 22/15 septembrie 1849, relatează cum a decurs judecata și
ce acte s-au înfățișat. Astfel, după ce s-a citit jalba Anicăi Găleșescu, s-au
prezentat două înscrisuri, primul din 11 septembrie 1849, iscălit de pitarul Cănuță
Bucșănescu628 și praporgicu Demostene Turnavitu, dat Anicăi Găleșescu,
dovedind că de șapte ani, deci de prin 1842, Ioan Găleșescu a căzut cu totul în
patima beției încât nu-și mai poate „simți nici neputința trupului” și a ajuns „într-
o stare foarte proastă de dărăpănitor și risipitor al casi de n-au nici bieți și
nevinovați copii dă n-au ce mânca”.
Al doilea înscris, din 18 octombrie 1848, este o scrisoare a lui Ioan
Găleșescu către soția sa. Adresându-i-se cu „Anico”, el îi spune că din ziua
plecării ei de acasă, deșteptându-l Maica Domnului din somnul cel lung, a căzut
cu rugăciuni la ea de l-au scăpat „și astăzi mă văz cu al ei ajutor mai bine după
cum eram înnainte vreme”. Cerându-i iertare pentru ce i-a făcut, o roagă să nu
risipească din lucrurile luate din casă, și să-i trimită cheia sipetului ca să-și scoată
mantaua, pentru a nu-l strica. De asemenea, o întreabă dacă este încăpere la Nineca
pentru a veni și el, iar dacă s-a hotărât a se despărți, să-l anunțe și pe el. Scrisoarea
se încheie cu „Sânt dorit soț”, iar pe plic, „Doritei mele soțiie, Anica Găleșasca”.
Întrebat apoi pârâtul dacă și-a bătut soția a negat, recunoscând însă că
„laude de bătae, înjurături și ocări au urmat”, după ce Anica a dat jalba la Tribunal.
În privința pistolului, pârâtul a declarat că într-o vreme, din cauza unei boli, nu
știa ce face, și că oamenii i-au spus că în timp ce tuna a vrut a da cu pistolul în

627ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 1, dos. 160/1849, f. 3.

628Cănuță Bucșănescu este probabil pitarul Răducanu Bucșenescu care în 1838 locuia în vopseaua
galbenă din Pitești, fiind în vârstă de 34 de ani, căsătorit cu Anica, de 20 de ani, ajuns pitar la 1
ianuarie 1838 (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 92; Arhondologia 1837…, p. 66).

276
Dumnezeu. Ajungând la concluzia că toată prigonirea a fost declanșată de jalba
dată de soție către Judecătoria Politică, ca urmare a băuturii părâtului din care
pricină a risipit averea, Judecata hotărăște ca pârâtul să poarte „toată îngrijirea
pentru hrana soției și a copiilor ce urmează a fi cu jeluitoarea ca cu o mumă,
fiindcă au trebuință de creștere, aflându-să de vârstă crudă”.
În afară de Atahansie sachelarie, preot Gheorghie sacheliul, preot
Gheorghie mirodot și grefier C. Capitanovici, care au semnat manu propria,
jurnalul a fost semnat și de Ioan Găleșescu care menționează, „iscălesc că nu este
asemănat vorbirilor mele”, iar Anica Găleșescu menționează: „am auzit zurnalu și
am iscălit”629.
Cum, de regulă, una din părți nu era mulțumită de cuprinsul Jurnalului
aceasta trimitea Consistoriei o nouă jalbă spre a-și dovedi dreptatea.
Astfel, la 18 noiembrie 1849, Ioan Găleșeșcu trimite o jalbă Consistoriei
în care vorbește despre „cugetul desfrânări” soției sale. Dintr-o jalbă a lui Ioan
Găleșescu, primită de episcop la 5 iulie 1850, aflăm că cei doi s-au înfățișat de
mai multe ori în judecată, încheindu-se și jurnaluri, dar, când era să se dea
hotărârea cuvenită, soția sa „au dosit, făcându-se nevăzută” și n-a semnat. De
aceea soțul, făcând cunoscut episcopului că are „copiii înstreinați de dânsa prin
alte județe și nepustiți”, îi cere să grăbească lucrarea, pentru că nu mai poate suferi
situația630.
Potrivit Jurnalului 40/1 septembrie 1850, în timpul înfățișării s-a prezentat
un înscris din 14 august 1850 semnat de trei persoane, praporgicul Costache
Găleșescu, praporgicul N. Găleșescu și I. Petrulescu, adeverit la 28 august 1850
și de P. Rătescu, subcârmuitorul de Pitești, în care adevereau că de la luarea în
căsnicie a soției sale Anica, Ioan Găleșescu s-a purtat „precum bunacuviință cere”
și că-l iau în chezășie că nu va călca cele știute în Pravila bisericească631. Înscrisul
favorabil lui I. Găleșescu se poate explica și prin faptul că doi dintre semnatari,
praporgicii Găleșescu, erau, probabil, rudă cu pârâtul.
Stabilindu-se în timpul judecății găsirea unei persoane care să garanteze
pentru comportamentul viitor al soțului, este ales clucerul Nicolae Socolescu632
care la 6 ianuarie 1851 semnează un act prin care, după sfaturile date lui Ioan
Găleșescu și încredințările acestuia, chezășuiește că pârâtul „să va părăsi pă viitor
de toate acele necuviințe, iar mai vârtos de beție, care le-au adus această

629 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 5-8.

630 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 1-6.
631 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 26.
632 Nicolae Socolescu era o persoană de vază a Piteștiului în 1838, locuind în culoarea galbenă. În

vârstă de 34 de ani, căsătorit cu Luța, de 23 de ani, N. Socolescu era căpitan în ostafcă și judecător
al Tribunalului Județului Argeș. Averea sa nu era considerabilă, fiind de menționat cele 13 slugi,
dintre care 12 erau țigani (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 90). Devenit clucer la 15 mai 1848,
Nicolae Socolescu a decedat la 7 noiembrie 1853 (Arhondologia 1837…, p. 156).

277
dezghinare”633.
Ca urmare, înfățișându-se înaintea sa cei doi soți, episcopul, văzând
anafoaraua Consistoriei și chezășia clucerului Nicolae Socolescu, hotărăște, la 21
martie 1851, ca Anica să meargă să „viețuiască cu soțul său în liniștita petrecere
căsnicească, asemenea coprinderi aceștii anaforale”634.
Deși Nicolae Socolescu chezășuise la 6 ianuarie 1851 pentru „bună
purtare și părăsire din partea d-li Ioan Găleșescu de patima beții”, dar văzând că
numitul era „departe de a să ținea de făgăduiala ce mi-au dat că să va îndrepta și
lăsa de toate acele fapte” și că „au început mai cu prisos a să întoarce la aceleași
neorândueli”, îi face cunoscută episcopului, la 12 august 1851, ca „trasă chezășia-
m dată într-această pricină și prin urmare încetată pă viitor și socotită ca hârtie
albă”635.
Întrucât Ioan Găleșescu continua să aibă același comportament, soția sa
Anica înaintează o altă jalbă episcopului, primită la 13 august 1851, prin care-l
informa că nu mai putea suferi „grobiana purtare” a soțului, fiindu-i amenințată
chiar viața și de aceea se vede obligată a părăsi chiar orașul Pitești. Cerându-i cu
lacrimi de umilință și cu genunchii plecați să se milostivească „a mă desface de
dânsul”, Anica anexa în original și hârtia clucerului Socolescu prin care-și retrăgea
chezășia. Ca urmare episcopul Climent înaintează Consistoriei, la 14 august 1851,
jalba Anicăi și actul clucerului Socolescu636.
Dar nici soțul nu rămâne mai prejos, căci la 24 august 1851 trimite o jalbă
episcopului prin care, acuzându-o pe soție, îi cere să să cerceteze pricina „mai cu
scumpătate și încredințându-vă de adevăr să vă milostiviți a hotărî un sfârșit bun
pentru mine, fiindcă vrăjmași să luptă să mă surpe”.
În susținerea afirmației că „muierea este cea mai veninată ființă din lume”
el aduce o serie de exemple din Biblie: că Adam a fost izgonit pentru muiere din
desfătarea Raiului, că Sfântului Ioan Botezătorul pentru muiere i s-a tăiat capul,
că Sfântul Ioan Zlataust pentru muiere a fost trimis în surghiun și că „tarele”
Samson prin muiere și-a luat moartea.
Deși de multe ori i-a arătat episcopului „relile năravuri ale netrebnicei
mele muieri”, el i-a urmat povața de a avea răbdare, nădăjduind că „să va îndrepta
în liniștită căsnicie”, dar acum s-a întâmplat un fapt la care nu s-a gândit. Astfel,
pe 12 august 1851, ducându-se de la moșie acasă la el la Pitești, s-a pomenit cu un
unchi al soției, Tache Chirculescu, care a venit să-i ia nevasta cu copiii și cu tot
calabalâcul s-o ducă la Târgoviște. Împotrivindu-se, s-a făcut mare „gâlceavă” și
fiind biruit de unchi, care a avut și ajutorul chiriașului lui, l-a lăsat legat în casă și
luându-i fata a plecat. Fiind anunțată Poliția, a venit ajutorul polițaiului care l-a

633 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 13 r, dos. 160/1849, f. 29 r.

634 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 7 r.
635 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 36 r.-v.
636 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 8-10, dos. 190/1849, f. 35 r.-v.

278
văzut legat, după care s-a dus apoi la Poliție ca să arate pe larg faptele. Dar acolo
a văzut un „răvași” al unui Paleologu, prin care scria Poliției ca să-l aresteze, fiind
și arestat două zile. În acest timp a venit Paleologu cu soția sa, Anica, spunând că
el a cerut să fie legat în casa sa, aflându-se „tăinuit” la chiriaș, și că va face să fie
și surghiunit din cauză că este „înclinat cu nevasta mea”. Cunoscându-i mai
demult „netrebnicile fapte”, soțul a vrut să-și ducă soția la moșie, dar ea a refuzat
și s-a pregătit să plece la Târgoviște, știind că la moșie nu va putea a-și „deplini
gusturile cele blestemate”637.
La câteva zile după „gâlceava” din 12 august 1851 mai mulți vecini ai lui
Ioan Găleșescu și mahalagii, în număr de 14, mărturisesc printr-un înscris, la 15
august 1851, că l-au văzut în toată vremea cu bune purtări, dar că luni seara, pe 13
august, l-au văzut unii dintre ei legat, iar alții l-au găsit arestat la Poliție, spunându-
le că s-a împotrivit unchiului care venise să ridice copii și nevasta638.
O dovadă dată de Ioan Paleologu639 la 15 septembrie 1851 și întărită de
șeful Poliției Pitești, la 20 septembrie 1851, ne prezintă în altfel faptele. Astfel, el
relatează că, în urmă cu circa două săptămâni, plimbându-se pe ulița dinaintea
caselor lui Ioniță Găleșescu, a auzit mare zgomot și a intrat să vadă ce se întâmplă
și a văzut toată casa într-o „neorândueală desăvârșită”, iar pe Ioniță „ceva mai
mult decât beat, căci era nebun, cu un par în mână, amenințând pe soția sa cu
cuvinte că o s-o omoare, și pe chiriaș, că după ce-l va bate, are de gând să-i spargă
toate ferestrele”. Văzând acestea, a anunțat Poliția care după datorie l-a arestat,
„puind orândueala cuviincioasă”640.
Dar și șeful Poliției, N. Popescu, întocmește la 20 septembrie 1851 un
raport în care relatează că primind de la Cinstita Cârmuire porunca 1198 de a-l
priveghea pe Ioan Găleșescu ca să nu se mai întâmple necuviințe în căsniceasca
petrecere cu soția i-a trimis-o la moșie, dar în luna august fiind trecut de patimă a
săvârșit mari tapajuri, fiind nevoit să-l astâmpere, lucruri ce dovedesc reaua sa
purtare641.
Un alt chezaș care depune mărturie în favoarea pârâtului este protopopul
Plășii Pitești, Athanasie sachelarie, care la 23 septembrie 1851, printr-un înscris,

637 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 12 r.-v.

638 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 46.
639 Despre acest Ioan Paleologu, pe care Poliția Pitești, în întărirea dată dovezii sale, îl indică ca fiind

paharnic, nu știm prea multe lucruri. În orice caz el nu apare în 1838 printre locuitorii orașului Pitești,
probabil stabilindu-se aici mai târziu. Documentele consemnează existența a trei Ioan Paleologu,
dintre care doar doi pot fi luați în discuție: unul care din parucic devine paharnic la 15 mai 1848, și
altul care din praporgic devine parucic la 30 august 1839, pentru ca în 1848 să apară ca paharnic.
(Arhondologia 1837…, p. 132). Dar mai degrabă ar putea să fie parucicul Ioan Paleologu din
București care, la 28 decembrie 1848, când preotul Dimitrie de la biserica Sf. Gheorghe din Pitești
botează un prunc, Grigorie, născut la 20 decembrie 1848, fiul pitarului Pavlică Rătescu și al Profirei,
el a fost naș (ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Gheorghe, registrul 2/1844).
640 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 44 r.-45 r.
641 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 42.

279
încredințează Consistoria că Ioan Găleșescu nu va face muerii sale niciun rău
„pentru temerea ce are de dânsul, de care s-au plâns că ar fi înspăimântată”.
Din Jurnalul 51/26 septembrie 1851, încheiat în urma înfățișării celor doi
soți, aflăm că după ce s-au citit jalbele ambelor părți, s-a menționat despre
retragerea chezășiei lui Nicolae Socolescu, despre înscrisul celor 14 vecini și
mahalagii, ca și despre chezășia protopopului Athanasie sachelarie, Consistoria l-
a îndatorat ca să aducă chezășia acelor oameni cinstiți „care zic că-l cunosc de
așezat pă căsnicie cu cinste și purtări bune întărită de Maghistrat”. La 2 octombrie
1851, prezidentul Consistoriei, Ghelasie, poftește Protopopia de Pitești ca să se
facă un alt înscris iscălit și adeverit de Maghistrat. Dar la 13 februarie 1852,
protopopul Athanasie sachelarie raportează Consistoriei că deși Ioan Găleșescu a
făgăduit că va aduce un asemenea act, n-a putut să-l prezinte, întrucât suptiscăliții
„n-au voit să ia răspunderea asupră-le”. La 21 februarie 1852 același protopop
raportează Consistoriei că, pentru a da un nou înscris, de chezășie, suptiscăliții au
cerut să li se înapoieze prima dovadă642.
Exasperată că nu se ia o hotărâre în pricina cu soțul ei, Anica Găleșeasca
continuă să înainteze jalbe atât către Consistorie, cât și către episcop. Într-o jalbă
nedatată ea cere Consistoriei să chibzuiască cele de cuviință pentru că de mai mulți
ani se află cu lăcuința la părinții ei, dar după moartea tatălui și după ce maică-sa a
dat casele de zestre unei alte surori, se află într-o situație grea, pentru că nu mai
are unde locui cu copiii și că „îm lipsesc și mijloacile, îm lipsesc cu totu”. În jalba
înaintată episcopului la 1 septembrie 1852, făcându-i cunoscut că trăiește „cu
destule suferințe și desăvârșită lipsă pentru chiar eczistența mea și a copiilor”, ea
îi cere desfacerea cât mai repede de acest bărbat cu care nu mai este nici un fel de
speranță de a mai viețui împreună.
În schimb, Ioan Găleșescu semnează la 15 septembrie 1852 un înscris,
adeverit în aceeași zi de N. Herișescu, subcârmuitorul de Argeș, prin care
încredințează Consistoria că „în viitor mă voi părăsi de tot de bețiia ce din păcatele
mele am căzut…, mă leg printr-aceasta cu jurământ că nu voi mai pune pă limba
mea băutură bețivă sau a mă mai înclina cu cei ce au asemenea purtări, căutându-
m de casă și păstrarea cinsti mele și a soții, fără să-i amerinț asprime sau vorbe
deșarte, ci să iubesc după lege și potrivit haracterului, să o hrănesc, să o încălzesc,
precum și de copii”. În caz că va încălca acest înscris, să fie osândit nu numai de
Consistorie, ci și cerească judecată ca un călcător de jurământ643.
În urma înfățișării celor doi soți în Consistorie se întocmește Jurnalul
58/17 septembrie 1852, semnat de prezident Ghelasie arhimandrit, de Silvestru
eclesiarh și de Gheorghie protonotarie. Tot la 17 septembrie 1852, prezidentul
Ghelasie înaintează episcopului anaforauoa 86 prin care raportează că judecata, în
unire cu povața pravilei de la cap. 183, zaceal 19, hotărăște că femeia „va ședia în

642 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 48-49.

643 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 62, 65, 67.

280
casa bărbatului, acolo unde și acum să află șezând, ferită de orice supărare a
bărbatului”, fiind îndatorată Protopopia locală a priveghea cu neadormire la toate
urmările lor. Hotărârea luată a mulțumit numai pe soț care semnează Jurnalul
menționând că „am înțeles și voi fi următor”, iar „Anica, soțiia numitului
Găleșesc, n-au voit a-l iscăli, s-au iscălit de mine”644.
Cum hotărârea definitivă era dată numai de episcop, la 17 octombrie
1852, Climent cere Cârmuirii Județului Argeș ca să-i înfățișeze pe cei doi soți
„spre cea desăvârșită hotărâre”. În urma înfățișării celor doi soți, episcopul
Climent hotărăște la 16 ianuarie 1853 ca cei doi soți să fie deosebiți „pă soroc de
un an” începând cu data anaforalei 86 (17 septembrie 1852) și tot atunci
poruncește Protopopiatului orașului Pitești ca să aibă „privegherea ordonată
asupra viețuiri numiților toată vremea cu neadormire”. La 17 septembrie 1853,
Athanasie sachelarie, protopopul Piteștiului, raportează episcopului că termenul
de un an, astăzi a expirat” și că în această perioadă niciuna din părțile prigonitoare
n-a reclamat vreo „necuviință între dânșii atingătoare de cinstea cănicii, precum
nici dân partea altor conlăcuitori ai d-lor”645.
Nemulțumiți că nu se soluționează definitiv prigonirea dintre ei, ambii
soți se jeluiesc episcopului, primul fiind Ioan Găleșescu care la 29 septembrie
1853, anunțându-l pe episcop că amândoi soții se află în Pitești, îi cere să fie
înfățișați spre „a se hotărî cele drepte” 646.
Ca urmare, prin adresa 1525/26 octombrie 1853, episcopul Climent cere
Cârmuirii Argeș înfățișarea înaintea sa fără întârziere a celor doi soți. Fiind aduși
de către protopopul scaunului Pitești, soțul a fost întrebat dacă a adus dovezile
cerute de pravilă pentru buna sa purtare, la care acesta a răspuns că n-are ce dovezi
să aducă, cerând însă ca soția să fie îndatorată a merge la casa lui, chiar dacă
aceasta ar fi spus unor persoane că are de gând să-l otrăvească. Tăgăduind
afirmația de otrăvire, soția a cerut ca soțul să aducă chezași trei boieri din Pitești,
paharnicul Tache Drăgoescu647, clucerul Socolescu și pe pitarul Enache
Cornățeanul648 sau paharnicul Berindei649, că nu va bea ca să aducă „dărăpănare
casi”. Văzând că soțul a refuzat să aducă chezășii sau „dovezi pentru cuvântul de
otravă”, episcopul Climent, având o „oarecare bănueală dă a nu să întâmpla vreo
ridicare de viață din partea ori a unuea sau a altuea”, dă la 2 noiembrie 1853 o
„Rezoluție” prin care nu îndatorează soția a merge la bărbat, precum acesta a cerut.

644 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 66 r.-v., 70 r.-71 v.

645 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 20 -22.
646 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 77-78.
647 Boier fără caftan, Dumitrie (Tache) Drăgoescu locuia în 1838 în Vopseaua galbenă a Piteștiului,

fiind judecător al Tribunalului județului și prezident al Sfatului orășenesc (Sp. Cristocea, Catagrafie
Pitești…, p. 87).
648 Boier fără caftan, Ianache Cornățanu locuia în 1838 în Vopseaua galbenă a Piteștiului, fiind

proprietar (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 119).

649 Boier fără caftan, Miiță Berindei locuia în 1838 în Vopseaua neagră a Piteștiului, fiind procuror

la Tribunalul Argeș. (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 122).

281
 Ca urmare, Anica cere episcopului, la 26 noiembrie 1853, să poruncească
săvârșirea acestui proces, întrucât a ajuns în „gradul desperații și copii în cea mai
mare mizerie, neavându-și nici chiar eczistența de zi din pricina acestei
întârzieri650”.
Fiind sorociți pentru 10 ianuarie 1854, Anica anunță Consistoria, la 8
ianuarie 1854, că nu se poate prezenta, deoarece este bolnavă încât nici din casă
nu poate ieși, anexând și dovada medicului. Într-adevăr, la 7 ianuarie 1854,
doctorul D. Capitanovici confirma că dumneaei Anica, născută Hristodorescu,
este bolnavă de brâncă și nu poate ieși din casă651.
După o altă sorocire, la care din nou Anica nu s-a înfățișat, cei doi soți se
prezintă încheindu-se Jurnalul 33/25 mai 1854 în care se menționează declarațiile
celor doi soți. Deși Ioan a declarat că „nici muiere îi trebuie, nici Jurnal iscălește”,
iar Anica „în căsnicie de a mai fi cu el nu mai voiește”, judecata a mai amânat cu
30 de zile darea rezultatului652.
După alte sorociri și neprezentări, cei doi soți iau o hotărâre comună astfel
că la 25 octombrie 1854 semnează o dovadă prin care declară că la chemările
Consistoriei „nu mai mergem și să dea hotărârea de despărțire”. La 30 noiembrie
1854, Consistoria înaintează episcopului anaforaua 39 prin care-i comunică
părerea ei ca cei doi casnici să se despartă, iar în privința copiilor, deși s-ar cădea
a fi în îngrijirea bărbatului, dar din cauză că acesta are mintea tâmpită, să fie „în
dispozițiia mumi și îndestularea hrani și celor trebuincioase în povara bărbatului
și avutului său care nu va fi îngăduit a-l înstreina”653 .
Ca urmare, la 22 februarie 1855, în fața celor doi casnici, episcopul
Climent, socotind că anaforaua 39 a Consistoriei este dreaptă și pravilnică,
hotărăște ca „nunta aceasta dăspreunată să fiie și despărțită pentru
totdeauna…adică d-ei Anica Găleșeasca, născută Hristodorească, de soțul său, d.
Ioan Gălășescu, și d. Ioan Găleșescu de d-ei Anica Găleșască și de acum înnainte
streină și ca niște întâiu văzuți să să socotească aceste obraze”, putând soția a se
cununa din nou, iar în privința stăpânirii bunurilor urmând să se stabilească de
instanțele politicești654.
După o prigonire de aproape șase ani, se punea capăt căsniciei dintre Ioan
Găleșescu și soția sa, Anica, născută Hristodorescu, principala cauză a despărțirii
fiind beția soțului.

650 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 28 -29, 31.

651 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 83-84.
652 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 89 r.
653 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 100 r., 198-113.
654 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 47.

282
 ANEXE

1
18 octombrie 1848. Scrisoarea lui Ioan Găleșescu către soția sa, Anica, că nu
mai bea, că o iartă și-și cere iertare pentru tot ce i-a făcut.

Anico,
Deși plecarea dumitale de la mine au fost fără rost, dar eu, ca un doritor de familii
și copii, cercetez cu într-adins a mi să vesti. Cât pentru mine vă fac cunoscut că din zioa
plecări dv...655, deșteptându-mă Maica Domnului din somnul cel lung și văzând că nu
este lucru bun, am căzut cu rugăciune către dânsa de m-au scăpat și astăzi mă văz cu al iei
ajutor mai bine, după cum eream înnainte vreme.
De aceia, te socotește la orice am vorbit amândoi și mai nainte și mai pă urmă că
tot s-au înplinit și să vor înplini până la sfârșit de mine, până ori câte greșeli vei fi făcut
ești ertată.
Asemenea, și pă mine să mă erți de ceia ce voi fi făcut fără drept, atâta numai ca
din lucrurile luoate din casă să nu risipească vreunul. Trimte-m cheia sepetului să-m scoț
mantaoa, ca să nu stric sepetu.
Scriem și deaca este încăpere de a ședea cu toți la Nineca, că voi să viiu și eu
acolo, să fim cu toți, sau înpotrivă să-mi arăți de-ai hotărât a te desface de mine și așteptând
al d-le răspuns.
848 octv. 18
Sânt dorit soț,
Ioan Găleșescu656

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 7 r.-v.

2
Primită 8 septembrie 1849. Anica reclamă episcopului de la Argeș pe soțul ei,
Ioniță Găleșescu, care, fiind supus la patima băuturii, o bate neîncetat și nu-i asigură
viața ei și copiilor ei.

Prea cinstitei cârmuiri a Sf. Episcopi Argeșului

Preasfinte stăpâne
Sunt doisprezece ani trecuți de când am loat în căsătorie, după lege, pă d. Ioniță
Găleșescul, cu care am petrecut cinci ani cum au vrut Domnul, iar de atunci însă încoace
au început a să supune la patima băuturii și mergând tot spre rău au ajuns încât nu-și mai
simțea neputințele trupului său.
Și după pravilă aveam dreptate să dau jalbă, să-l las pentru acest cusur nesuferit
căsnicii, dar am tot răbdat, socotind că se va părăsi, mai vârtos că am făcut șapte copii cu
numitul, care trei au murit, iar patru sânt și azi în viiață cu mine. Dar mi-au fost în zadar
răbdarea, căci unde nădăjduiam cum zic că se va îndrepta pă viitor dinpotrivă numitul,

655
Indescifrabil.
656
Semnătură autografă.

283
mergând din ce în ce mai rău, ș-au pierdut atât postul care-l ocupa, câtu și cea mai multă
parte din starea sa, iar eu, temându-mă ca să nu-mi prăpădească și zestrea mea, am
reclamat cinstitei Judecătorii, ca, din ceia ce va mai avea, numitul să-mi asigureze zestrea
mea, să nu rămâi cu bieți copii săraci pă drumuri.
Numitul bărbat-meu, îndată ce a simțit că eu m-am pornit cu asemenea
reclamație, s-au turbat cu totul asupră-mi, urmând deci în sfârșit a mă necinsti și a mă bate,
fără ca să mă învinovățească cu altă pricină. Ba încă într-una de zile, după prânz, fiind
numai eu cu numitul în casă la moșie afară, au loat deodată pistolul în mână, zicând că mă
înpușcă și de ce nu iau copiii să plec din casă, fiind că nu-i trebuie nevastă. Eu însă văzând
așa, a doă zi am și plecat la mumă-mea.
Preasfinte stăpâne. Mă rog preaosfinții voastre ca să vă milostiviți asupră-mi la o
nenorocită ca mine cu copii și streină și fără nici un venit de nicăiri, să faceți cele de
cuviință pentru a mea asigurare ca un părinte și tată al săracilor, ca daca numitul bărbată-
mieu va mai voi să viețuiască cu mine să mă caute cu cele trebuincioase și să mă cinstească
ca pă o soție, hrănindu-mi copii și să-mi asigureze viiața, iar într-alt chip nu mai poci viețui
cu dânsul.

Prea plecată,
Anica Găleșeasca

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, f. 1 r.-v.

3
11 septembrie 1849. Dovada dată de doi locuitori din Pitești potrivit căreia Ioan
Găleșescu a căzut în patima beției.

Dovadă
Printr-aceasta i să dă această dovadă la mâna dumneaei cocoani Anichi
Găleșeasca de noi suptiscăliți pentru soțul dumneaei, d-lui Ioan Găleșescu, că de șapte ani
încoace au căzut cu totul în patima beții, încât nu-și mai poate simți nici neputința trupului,
și au ajuns într-o stare foarte proastă de dărăpănător și risipitor al casii, de n-au nici bieți
și nevinovați copii dă n-au ce mânca.
Și făcându-ni-să milă dă copii care îi au, ca să nu rămâie pă vitor săraci dă ce
bruma stare ce le-au mai rămas, cu a noastră mâhnire și părere de rău dederăm această
dovadă spre a să face cele ce va găsi de cuviință, după cum va găsi cu cale cinstita
Otcârmuire a Sfintei Episcopii Argeșului și cinstita Judecătorie locală.

1849 sptvr. 11

Or. Pitești
Pitar Răducan Bucșănescu
Pra. Demostin Turnavitu657

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos, 160/1849, f. 8 r.

657
Semnături autografe.

284
 4

Primită 18 noiembrie 1849. Ioan Găleșescu cere Duhovniceștii Consistorii să

fie înfățișat cu soția sa, Anica, pentru a se da hotărârea bisericească în privința desfacerii
căsniciei lor.

Cinstiti Duhovniceștii Consistorii a Sfintei Episcopii Argeș

Prea cinstiți și sfinți părinți să cunoaște învederat că păra adusă mie prin jalba
dată de soțiia mea, Anica, au fost și este numai și numai ca să-ș poată descoperi cugetul
dăsfrânări ce l-au văzut opștia, atât aflată într-acest oraș, cât și la Târgoviște, unde să află
dusă cu înstrinarea și a copiilor acolo prin înșelăciune numai ca să-i depărteze de căldura
părintelui său de la care nădăjduește tot binele.
Plăzmuirea aceasta a sa este din început, de când iarăși prin înșelăciune au
strămutat toate ale casi și copii tot acolo și din care numai au izvorât între noi neodihnă
liniștii căznicii, carea au și mărturisit-o la înfățișare, că adică până atunci n-au cercat nici
un fel de dojană prin nici un fel de vorbă aspră.
Această a sa răutate înființează mai mult minciuna din jalbă unde zice că de la
cinci ani ai căznicei înnainte m-am schimbat la purtare, precum și chiar dupe stăruire-i
acum la înfățișare și darea cărți de judecată bisericească stau toate dovezi de zmăcinarea
căznicii noastre și dărăpănare, atât a cinsti și a stări, cât și sărăcii copiilor. Ba încă au
înșelat și Judecătorii de aici politică de i-au dat bani de cheltuială supt cuvânt că este
desfăcută de mine bisericește, ci fiind că or cum trebuie să ia sfârșit înfățișarea dintre noi
și darea hotărâri bisericești.
Mă rog fierbinte să facă puneri la cale a să chema la înfățișare și a să da hotărâre
pravilnică, fiindcă nu mai pot suferi... lovituri ce mă muncesc la inimă mai mult pentru
depărtarea copiilor.

Ioan Găleșescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 11 r.-v.

13 august 1851. Anica cere Episcopiei Argeș desfacerea căsniciei cu Ioan

Găleșescu a cărui ,,grobiiană purtare” n-o mai poate suferi.

Preaosf. păr. Episcop al Argeșului

Preasfânte stăpâne

Atât din dela pricinii și corespondența urmată, cât și din mai multe înfățișări ce
am avut înnaintea preosf. v. cu bărbată-mieu, Ioan Găleșășcu, cunoașteți căzniceasca
prigonire ce am avut între noi, în urma cărora, potrivit cu duhul prăvilii și a dreptăților
mele, să și didese hotărîrea preaosf. v. a ne desface.

285
 Dar fiind că tot într-acest prilej sf. v., în urma chezășii dată de d-li clucerul Naie
Socolescu pentru numitul bărbată-mieu cu făgăduială că să va părăsi în viitor de bețiie și
toate celelalte netrebnice urmări, ați luat parte la compătimirea mea și a nevârsnicilor și
nenorociților copii, mi-ați poruncit a rămânea tot unită cu dânsul în căznicie.
Apoi eu, supusă poruncii preaosf. v., precum și răzimată pe chezășiia d.
Socolescu, am priimit această propunere fără a mă mai înpotrivi. Ce folos că toate
făgăduelile n-a ținut mult, că a rămas zadarnice.
Preasf. stăpâne
Acum nu mai poci suferi grobiiana purtare a sa către mine și atacurile din toate
zilele, reducându-să la mai mari și neplecate vițiuri decât întâi, amerințându-mi-să și chiar
pericolu vieții după laudile ce dă apururea, încât sânt silită a părăsi și chiar orașul Piteștii
ca să mă asigurez viiața mea din care izvoraște mângâerea nevârsnicilor copii.
De aceia, viu cu lacrămi de umilință și cu genuchile plecate până la pământ a vă
arăta trist-am poziție în care m-a pus acest neomenos bărbat și vă rog ca să vă milostiviți
a porunci a mea desfacere de dânsul cu care să mai am și eu speranță de viiață, dacă nu și
de fericire.
Totdeodată, spre încredințarea cu desăvârșire de acestea ce vă arăt, alătur și în
original hârtiia d. clucer Socolescu prin care-ș retrage chezășiia și adăst plină de nădejde
și încredințare a mea îndestulare, potrivit dreptăților ce am.

Prea plecată,
A. Găleșasca658

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 35 r.-v.

12 august 1851. Clucerul Nicolae Socolescu își retrage chezășia pentru Ioan
Găleșescu că se va lăsa de băutură.

Preasfinte stăpâne
Deși, prin hârtia mea, am chezășuit către judecata bisericească bună purtare și
părăsire din partea d-lui Ioan Găleșescu de patima beții care mai cu dinadins pricinuise
dezghinarea căsnicii sale, dar căci numitul departe de a să ținea de făgăduiala ce mi-au dat
că să va îndrepta și lăsa de toate acele fapte, peste puțină vreme, după ce judecata
bisericească îl unise în viețuire cu soția dumisale care îl părăsise, au început mai cu prisos
a să întoarce la aceleași nerânduieli.
De aceia, supt iscălitu, precum când m-am silit a uni acestă casnică dezghinare
nu am …659 cugetarea decât a săvârși o faptă bună, asemenea și acum, de aceiaș cugetare
povățuit și îngrozit de neodihna ce neîncetat amerință această familie, încât nici hrana vieți
nu o poate dobândi de la numitul, rog prea plecat pă preasf. voastră ca să bine voiți a
cunoaște trasă chezășia-m dată într-această pricină și prin urmare încetată pă viitor și
socotită ca hârtie albă, rămâind ca preasf. voastră, ca părinte duhovnicesc și al aceștii

658
Semnătură autografă
659
Loc rupt

286
familii înpovărată de nenorociți nevârsnici lipsiți de toate trebuincioasele, să chibzuiți
neîntârziat ceia ce duhul sfânt vă va insufla spre a sa mângâiere și desăvârșită liniște.

Anul 1851 august 12

Or. Pitești
Al preasf. voastre, prea plecată slugă,
Clucer N. Socolescu660

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 36 r.-v.

7
Primită 24 august 1851. Ioan Găleșescu reclamă episcopului de la Argeș
,,gusturile cele blestemate” ale soției sale, Anica.

Preasfinții sale părintelui episcop Argeșului

Preasfinte părinte

Știu cu adevărat că toată sfânta scriptură o ați străbătut-o cu cetirea și de cele

întrânsa coprinse sânteți îndestulați și ați aflat că toți bărbați cei de demult, atât sfinții, cât
și oameni drepți, au suferit greutăți mari și unii dintrânșii au luat și moarte din pricina
muerilor, fiind că muierea este cea mai veninată ființă din lume, precum adecă strămoșul
nostru Adam s-au isgonit pentru muiere din desfătaria raiului, Sfântul Ioan Botezăorul
pentru muiere i se-au tăeat capul, Sfântul Ioan Zlataust de muiere s-au izgonit la
siorghuniie, tarele Samson prin muere și-au luat moartea și alți mulți asemenea, aceste
toate știindu-le priasfințiia voastră.
Gândesc că nu mă veți găsii vinovat cu toate că eu de multe ori, precum știți, c-
am dăstânuit cătră pria sfințiia voastră, arătându-vă relile năravuri ale netrebnicii mele
muieri, după ce mai întâi am îndeplnit toată cereria ei, spre a nu-i mai rămănea cuvânt și
priasfințiia vostră m-ați sfătuit cu mângăioase și părintești cuvinte ca să am răbdare.
După care povață am și urmat cu nădejde că să va îndrepta în liniștita căsniciie,
dar acum, dinpotrivă, că m-am pomenit cu ceia ce n-am gândit, căci, la 12 ale următoarei,
ducându-mă de la moșiie la Pitești, unde și aflându-mă acasă la mine, au venit și un unchiu
al nevestii, Tache Chirculescu, trecător la Tărgoviște, și s-a ispitit a-m rădica nevasta cu
copii și calabalâcul prin taină să o ducă la Tâăgoviște. Și eu simțind cugetul lor m-am
înpotrivit, nevrând să o las, de care s-au făcut mare gâlciavă, până încât fiind biruit eu de
dânsul, având ajutor și pă chiriașul meu dohtorul, și, bătându-mă, m-au și legat, iar el,
văzând că s-au făcut mare zgomot, lăsându-mă legat și luându-mi fata au și fugit.
Așea eu, trimițând la Polițiie și viind ajutorul său m–a și văzut legat, apoi
ducându-mă și eu la Polițiie, ca să arăt pe larg înprejurarea, am găsit acolo un răvași al d-
lui Paleologu scriind cătră Poliție să mă arestuiască, după care am fost și arestuit doă zile,
unde m-am pomenit și cu d-lui Paleologu, înpreună cu nevasta mea, viind acolo mi-au
arătat curat că dum-li a îndemnat pă aceia de m-au legat, fiind fost în casa chiriașului meu
tăinuit și că să mijlocească a mă face și surghiunu, pentru care sfârșit alt nu cunosc decât
înclinat cu nevasta mia, fiind înpins mai de multe ori de d-lui la căsniciia noastră.

660
Semnătură autografă.

287
 Cu toate că aceste netrebnice fapte ale ei, cunoscându-le mai de mult dinnainte,
și vrând a-i strămuta lăcuința de la oraș a o aduce la moșiie s-au înpotrivit totdiauna,
precum și acuș, aflând că voesc să o aduc la moșiie a petrece înpreună cu mine, după chear
și hotărăria priasfințiilor v.
Și în loc de a să gătii să meargă cu mine, s-au gătit a merge la Tărgoviște,
cunoscând că cu lăcuința la moșiie va pierde toată îndemnaria de a-ș deplini gusturile cele
blestemate.
Preasfinte părinte, cu diadinsul mă rog plecat să întrați în cercetarea aceștii pricini
mai cu scumpătate și încredințându-vă de adevăr să vă milostiviți a hotărâ un sfârșit bun
pentru mine, fiind că vrăjmași să luptă să mă surpe.
Și altă nădejde, după Dumnezeu, n-am decât la mila priasfinții voastre.

Pria plecat,
Ioan Găleșescul

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 134/1849, 12 r.-v.

15 septembrie 1852. Înscrisul dat Duhovniceștii Consistorii de Ioan Găleșescu

că se va ,,părăsi de tot de bețiia ce din păcatele mele am căzut”.

Eu, supt iscălitul, însum, printr-acest înscris, chezășuesc pă cinstita Judecătorie

bisericească, în frica lui Dumnezeu, înnaintea sfintei cruci și Sfânta Evanghelie, că în
viitor mă voi părăsi de tot de bețiia ce din păcatele mele am căzut, din care pricină mă văz
dezghinat de căsnicie și depărtat de copii mei și mai cu samă și derăpănarea vieți mele.
Apoi, din deșteptarea ce văz că me-au venit de la milostivul Dumnezeu și mi s-
au luminat oichi minți de cunoștința adevărului, mă leg printr-acesta cu jurământ că nu voi
mai pune pă limba mea băutură bețivă sau a mă mai înclina cu cei ce au asemenea purtări,
căutându-m de casă și păstrarea cinsti mele și a soții, fără să-i amerinț asprime sau vorbe
deșarte, ci să iubesc după lege și potrivit haracterului, să o hrănesc, să o încălzesc, precum
și de copii. Care soție, nevrând a petrece cu mine din pricina arătată mai sus, aceasta însă
rămâne în dispozițiile cinst. Duhovniceștii Consistorii și a prea sfinții sale părintelui
epsicopu ca după dreaptă cunoștință să-și hotărască în destul că eu mă leg că voi urma
toate pe deplin câte sus s-au zis, cu ajutoru lui Dumnezeu și al Maicii lui.
Iar la dinpotrivă, călcând acest legat, nu numai de această judecată să fiu osândit
și neascultat, ci și de cereasca judecată a lui Hristos Dumnezeu să fiu osândit și depărtat
de mila lui, ca un călcător de jurământ.
De aceia, spre încredințare, am dat acesta, rugând și pă cinstita suptcârmuire de
l-au adeverit.
1852 sept. 9
Ioan Găleșescu661

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 160/1849, f. 67 r.-v.

661
Semnătură autografă.

288
 10. DESPĂRȚIREA DINTRE MATEI GĂLEȘESCU ȘI SOȚIA SA,
BICA, FIICA LUI IORDACHE BALOTĂ.

Prigonitoarele părți.
Matei Găleșescu. Catagrafia din anul 1838 îl consemnează pe Matei
Găleșeșcu ca locuitor al satului Găleșești662 ce făcea parte din Plasa Pitești, jud.
Argeș. În vârstă de 37 de ani, Matei, fecior de neam, avea ca proprietar 10
pogoane de porumb, 5 pogoane de fân, 6 cai, 6 boi, 7 vaci, 13 râmători, 500 de
pruni și 8 pogoane de vie, iar soția sa, avea 25 de ani, și nu aveau copii663.
Bica Balotă. Era fiica polcovnicului Iordache Balotă, din Ceparii-
Pământeni. Situat pe Valea Topologului, satul Cepari este cunoscut în istoria
medievală prin faptul că este locul de origină a unor mari boieri din secolul al
XVI-lea.
În acest sat, între 8 iunie și 31 iulie 1533, jupanul Dragomir vornicul a
construit o biserică care a dăinuit până în 1751-1752, când a fost dărâmată și în
locul ei jupanul Ștefan Balotă vel clucer de arie construiește, împreună cu soția
sa Safta, un alt lăcaș care se păstrează și astăzi664.
În timpul uneia dintre cele două reparații, din 1888 sau 1925, pictura
originală a lăcașului a fost acoperită cu alta. În anii 2006-2008, prin cheltuiala
unui urmaș al ctitorilor, Ioan Balotă Cristian, a fost scoasă la iveală pictura
originală, lucrare de mare valoare atât prin calitățile ei artistice, cât și prin faptul
că în pronaos, pe pereții de sud, vest și nord, sânt pictați membrii familiei
ctitorului din 1751-1752, o galerie de 16 persoane, plus figura unei călugărițe,
situată în colțul de nord-est al compartimentului.
Acest Iordache Balotă, urmaș al unuia dintre boierii pictați în pronaosul
bisericii ridicate în 1751-1752 în Cepari Pământeni, devine la 31 decembrie
1836 căpitan de cazaci și polcovnici665. În 1838 el locuia în Cepari-Ungureni,
având 60 de ani, fiind căsătorit cu Lucsandra, de 50 de ani. Împreună aveau cinci
băieți: Toma, 24 de ani, Ștefan, 22 de ani, Alecu, 21 de ani, Pană, 18 ani,
Gligore, 14 ani. Bica era deja căsătorită cu Matei Găleșescu și de aceea nu apare
printre copiii lui Iordache Balotă.
„Boier cu rang de polcovnic”, cum este trecut la rubrica „bir”, având ca

662 Astăzi Gălășești, sat al com. Budeasa, jud. Argeș.

663 ANIC, Catagrafii 39/1838, partea I, vol. I, p. 182 v.-183 r.
664 Pisania de piatră situată deasupra ușii de intrare în biserică are următorul text: „† Cu mila și

ajutoriul lui Dumnezeu Tatălui și Fiiului și Sfântului Duh. S-au zidit această sfântă beserică din
temelie, de dumnealui jupan Ștefan vel clucer za harie, sin Balotă căpitan, i jupanița lui, Saftha,
coconi: Iordache, Gheorghie, Costandin, Matei, Șerban, Pârvu, Ilinca, Mira, întru cinstia și lauda
sfintei Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, în urma besericii cei vechi, care o au fost făcut de
dumnealui jupan Dragomir vel vornic Cepariu, strămoș lui Ivașcu vel armaș Cepariu, de la leat
7041; și s-au zidit acum din nou, la leat 7260, în zilele preaînălțatului domnu, Ion Gligorie Ghica
voevod. Sandu, Mariia, Șărban, Hârsu” (C. Bălan, Inscripții…, p. 156-157).
665 Arhondologia 1837…, p. 57.

289
meșteșug „caută moșiia și alte speculații”, Iordache era proprietarul a 6 pogoane
de porumb, 4 de grâu, 3 de orz și 30 de fân. De asemenea, poseda: 6 cai, 12 boi,
30 de vaci, 200 de oi, 7 capre, 30 de râmători, 1.000 de pruni, 6 duzi, 6 răzoare
de vie și 30 pometuri. Din cei cinci țigani pe care-i avea, unul slujea în casă, una
era torcătoare și unul bucătar666.
Pricina și mersul prigonirii.
Deși între Matei și Bica era o diferență mare de vârstă, 12 ani, cei doi se
căsătoresc, dar la puțin timp apar primele fisuri care dovedesc că la baza acestei
alianțe matrimoniale n-a stat dragostea, ci interese materiale. Faptul că socrul,
polcovnicul Iordache Balotă, nu i-a dat ginerelui toată averea trecută în foaia de
zestre, a dus la începerea unor procese între cei doi care vor duce la răcirea
relațiilor conjugale, astfel că la aproape 20 de ani de la căsătorie cei doi soți
regretă această alianță. Astfel, într-o jalbă înaintată Duhovniceștii Consistorii, la
19 august 1853, Matei Găleșescu afirmă că „s-au răcit dragostea dintre noi, încât
m-au adus în stare a zice că cu totul m-am dezgustat de căsnicie”, și că
„nenorocirea mi-au dat-o în căsnicie” pe Bica. Aceeași afirmație o face și Bica
într-o jalbă înaintată Duhovniceștii Consistorii, la 19 august 1853, în care
menționează că „nenorocirea mi l-au dat” în căsătorie pe Matei667.
Întrucât n-a primit toată averea mișcătoare și nemișcătoare cuprinsă în
foaia de zestre, Matei Găleșescu, dar și soția sa, înaintează o primă jalbă
Judecătoriei Județului Argeș668. În urma acestei jalbe, care nu s-a păstrat,
Judecătoria trimite polcovnicului Iordache Balotă, la 23 noiembrie 1831, o
scrisoare prin care-l dojenește și-și arată mirarea „foarte de o asemenea
înprejurare cu totul înpotriva unor asemenea… părinți”. Amintindu-i că părinții
sunt datori să-i iubească pe copii, să-i împace la orice vrajbă ivită între aceștia,
să nu-i hulească și să nu-i învrăjbească, Judecătoria îl povățuește să le dea
zestrea ce s-a făgăduit prin foaie, „căci într-alt chip urmând atunci sunt silit a lua
judecătorește măsuri”669.
Prin a doua jalbă din 15 decembrie 1831 Matei Găleșescu face cunoscut
Judecătoriei că din „cusuru” de zestre ce are să-i mai dea, socrul a primit numai
vitele, fără cei patru telegari, iar cele patru suflete de țigani, n-a vrut să le
primească, pentru că țiganul era „cu totu nevolnic de bătrânețe”, țiganca era „cu
nărav de furtișag nepovestit și cu darul beții nesuferit”, iar cei doi copii „atâta
sânt de proști, încât nici să vorbească nu pot deloc”, pe deasupra având și boala

666 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 327.

667 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 41-42.
668 Acțiunea ginerelui de a-și chema în judecată socrul pentru că nu i-a dat toate bunurile trecută în

foaia de zestre se încadrează normele vremii pentru că articolul 18 de la capitolul „Zestre” al

Legiurii Caragea prevedea: „Când tată sau mumă, rudă sau strein făgăduește zestre și nu o dă,
atunci bărbatul este slobod să o ceară prin judecată” (Legiuirea Caragea, ediție critică, Editura
Academiei R.P.R., 1955, p. 78).
669 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 5.

290
epilepsiei. De aceea, el roagă să se dea poruncă și să stabilească un termen
pentru a aduce țiganii pentru a-i vedea și prezidentul, căci în alt chip nu se poate
rezolva problema, socrul său fiind „un om cu o fire deosebită”. În rezoluția
jalbei, prezidentul Ioan scrie să se dea poruncă pârâtului pentru a da lucrurile
lipsă sau să vie la judecată670.

Jalba lui Matei Găleșescu din 15 decembrie 1831.

670 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 17-19.

291
 După a doua jalbă, Matei Găleșescu trimite Judecătoriei, la 29 ianuarie
1832, o altă reclamație în care arată că din lucrurile din foaia de zestre pe care
socrul cu niciun chip nu voiește a i le da, se află patru suflete de țigani și doi
telegari, deși Judecătoria în două rânduri i-a poruncit să i le dea sau prin vechil
„să stea cu mine în judecată”. Rezoluția pusă la 30 ianuarie 1832 de către Ioan,
prezidentul Judecătoriei, pe jalba ginerelui glăsuia: „poruncă cu aprod or să
înplinească, or să-l aducă”.
Ținând cont de dojana prezidentului Judecătoriei din 23 noiembrie 1831,
la 9 februarie 1832 Iordache Balotă semnează o dovadă prin care se angajează
ca, mergând acasă și găsind obiectele nedate din lista ginerelui său, în soroc de
zece zile să le răspundă la Judecătorie671.
Văzând că nu obține zestrea promisă, la 9 mai 1832 Matei Găleșescu
trimite o jalbă Marii Logofeții a Dreptăților, prin care arată că pentru cei patru
țigani „voește a-m da nește oameni bătrâni, neputincioși și nevolnici de muncă,
fiind și sluți”, deși Judecătoria Argeș hotărâse „să primesc doi carii vor fi mai
bunișori, iar doi să mi-i dea desăvârșit oameni zdraveni”, că în afară de aceștia îi
mai rămân douăsprezece suflete, tot oameni zdraveni. De aceea reclamantul cere
Marii Logofeții a Dreptăților ca să poruncească Judecătoriei Argeș ori să-l
supuie a-i dea țiganii după hotărârea ce a dat întâi, ori să-l sorocească la judecată
înaintea Marii Logofeții a Dreptăților. Ca urmare a jalbei lui Matei către Marea
Logofeție a Dreptăților, Judecătoria Județului Argeș îi scrie acestuia, la 15 mai
1832, că întrucât socrul se afla la Judecătorie, „să te scoli să vii negreșit a te
înfățișa, căci neviind mâine nu mai poate adăsta numitul polcovnic”672.
Neprimirea lucrurilor conform foii de zestre a influențat, desigur,
relațiile conjugale dintre cei doi soți. De aceea, Bica trimite o jalbă prezidentului
Divanurilor Moldavii și Valahii, generalul Kiseleff, primită la 31 octombrie
1832, în care arată că la măritișul ei tatăl a trecut în foaia de zestre și patru
țigani, dar cei pe care vrea să i-i dea acum sunt „nește muți, sluți, nefiind
vrednici nici cu căpătatu a să hrăni”. De aceea, pentru a nu i se „pricinui
spargere de casă”, având și o „viiață nefericită cu soțul mieu”, ea cere să se facă
anafora către Înaltul Divan pentru a fi sorociți la judecată cu tatăl ei673.
Cum între cei doi împricinați, Iordache Balotă și Matei Găleșescu, nu s-a
ajuns la nici o înțelegere, la 25 noiembrie 1832, atât Matei cât și de soția sa
trimit prezidentului Judecătoriei o nouă jalbă în care relatează că în trecutele zile
au mers la socri și după ce au petrecut o zi-două, i-a cerut să-i dea lipsa de
zestre, făcându-i întrebare și pentru rodurile unei sfori de moșii de 60 de

671 „Lipsa ce am de zestre după foaia ce arăt: 1. Roiche de sanguliie cusută; 3 cămăși de batistă; 1
ipac de pânză; 1 plapomă sovaie; 2 farfurii argint cu lingurile lor; 6 zarfuri argint; 1 masă mare; 1
ipac mică; 6 șărvete; 2 tingiri; 1 bohcealâc de socru; 1 ipac de soacră; 2 talere cositori. Matei
Găleșescu” (ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 3).
672 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 7-9.
673 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 19.

292
stânjeni. Dacă socrul a susținut că rodurile i se cuvin de anul viitor încolo,
ginerele și-a exprimat părerea că s-ar cuveni să fie ale lui, dar plătindu-i
cheltuiala făcută cu strângerea lor. După exprimarea acestei păreri, socrul
„îndată s-au pornit asupră-m cu o furie îngrozitoare și cu strigări mari,
categorisindu-mă în față cu cuvinte proaste, zicând încă că este căit și pentru ce
mi le-au dat până acum”.

Jalba lui Matei Găleșescu și a soției lui, Bica,

din 25 noiembrie 1832, către prezidentul județului Argeș.

293
 Pentru a-i trece necazul, Matei s-a dus la un cumnat al lui, Ioniță
Balotă674, iar la întoarcere, soția i-a spus că la vremea mesei „ar fi început
dumnealui să arate pricini de dăspărțaniiie către soțiia mea, că bine ar fi când
însă ar voi și soțiia mea”, defăimându-l pentru „statul mieu pre carele Dumnezeu
mi l-au zidit”. Întrucât se așezase o zăpadă mare, au fost nevoiți să stea acolo opt
zile, timp în care nu s-a mai discutat despre zestre, iar după aceea și-a luat soția
pe un cal și s-au întors la casa lor.
În încheierea jalbei, Matei Găleșescu roagă Judecătoria să cheme soția
sa și s-o întrebe cum viețuiește cu el, având în vedere faptul că „numitul socrul
miieu voește să ne desparță”, și, de asemenea, să-l cheme și pe socru și să-l
sfătuiască să-și cunoască datoria ce are către niște fii pe care Dumnezeu i-a
înpreunat675.
Primind poruncă de la Judecătorie pentru a merge la fața locului și să
aleagă dintre țigani pe cei zdraveni, fără beteșug, muți sau zdrobiți la mădulare,
Ioan Rătescu, subcârmuitorul Plasei Topologului, raportează la 13 decembrie
1832 felul cum și-a îndeplinit însărcinarea. După ce i-a scris polcovnicului ca să
adune pe țigani, s-a dus acolo cu vechilul fiicei, dar unde aștepta supunere
poruncii s-a pomenit cu vorbe grele la adresa Judecătoriei, că nu se supune a da
țigani zdraveni cerând să meargă la București la judecată, pentru că pe judecata
de aici „nu dă mulțumire”. La 16 decembrie 1832 Judecătoria îi poruncește din
nou lui Ioan Rătescu ca să meargă din nou acolo „cu desfacerea dintre dânși”,
pentru că s-a găsit la delă un înscris al lui Matei Găleșescu că se mulțumește cu
șase suflete de țigani, în loc de patru.
La 4 iunie 1832, Matei Găleșescu semnează o dovadă, adeverită de
Judecătoria Județului Argeș, că a primit de la socrul său tot ce se cuprindea în
foaia de zestre, cu excepția a șase șervete și a unei cămăși de batistă, iar pentru
țigani i-a dat șase fiind neputincioși676.
Acest înscris al lui Matei, prin care accepta șase țigani neputincioși, nu a
fost pe placul soției sale de aceea la 8 iunie 1832 înaintează o jalbă Judecătoriei
Județului Argeș prin care-și arată nemulțumirea motivând „că un bărbat nu este
stăpân desăvârșit pă zestrea soții lui, ci numai pe rodul zestri, precum și pravila
pare-mi-să că glăsuește”. De aceea, ea cere ca acel înscris să rămână o hârtie
albă „căci eu zestrea mea o cei neclintită tot după pontul pravili de la bărbatul
mieu, ca cu ale sale osteneli să mi-o desrobească de la părinții miei”677.

674 În 1838 boierul Ioniță Balotă, care locuia în Cepari-Ungureni, avea 40 de ani, era însurat cu
Maria, 25 de ani, având un băiat, Ion, 3 ani, „meșteșugul” fiind de „suptocârmuitor”. Ca proprietar
avea o avere considerabilă: 10 pogoane de porumb, 7 de grâu, 5 de orz, 20 de fân, 8 cai, 8 boi, 10
vaci, 150 de oi, 50 de râmători, ca și 10 țigani, dintre care unul era bucătar și unul croitor (Sp.
Cristocea, Boierii…, p. 327).
675 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 2, 6.
676 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 12-14.
677 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 74/1832, f. 20.

294
 În afară de neprimirea celor patru țigani pentru care făcuse șase jalbe la
Judecătoria Argeș, două la Marea Logofeție a Dreptăților și una la prezidentul
Divanurilor Moldaviei și Valahiei, generalul Kiseleff, un nou motiv se adăugă la
nemulțumirea ginerelui. Astfel, potrivit jalbei din 26 aprilie 1833 trimise
Judecătorii Argeș, o moșioară dată de zestre i-a fost luată prin judecată de
logofătul Mihalache Predescu678 care a răscumpărat-o prin protimisis. Pentru a
nu rămânea în pagubă, Matei Găleșescu l-a chemat pe socrul său la judecată,
însă acesta a plecat, lăsându-l în cheltuială, dar poruncindu-i-se să vină de abia
peste 12 zile a trimis o scrisoare că nu poate să vie, perioadă în care Matei l-a
așteptat „șăzând la han cu cheltuială”. Deși i-a promis prin viu grai și prin
scrisoare că-i va da moșie la Bleici679, Matei este hotărât a nu se mai lăsa înșelat,
pentru că „am ajuns să-m vânzu moșiia mea cea de la părinți, căci până acum nu
numai capitalașu mieu ce aveam l-am pierdut cu judecățile pentru zestre, ci și
alte chiverniseli am pierdut din mână”. Deși socrul, „om cu putere de bani și cu
ajutoare acasă”, poate să-l străgănească toată viața, Matei este hotărât a nu înceta
în „puterea foi de zestre și în puterea pontului pravili”. Pentru a se precurma
pricina dintre cei doi, Matei cere Judecătoriei ca ori să i se facă anafora în
pricina cu țiganii și cu moșia, ori să „mi să dea voie a merge însum și cu zorul
să-m iau dreptul mieu, căci într-alt chip văz că cu acest om nu o poci scoate la
cale”. Referitor la moșia de la Bleici, Matei Găleșescu arată că nu este mulțumit
cu venitul ei de 500 de lei pe an680.
La 31 mai 1833, Iordache Balotă face cunoscut Judecătoriei Argeș că a
cumpărat de la boierii Predești 62 de stânjeni loc înfundat pe care i-a dat de
zestre fiicei sale, dar Mihalache Predescu prin judecată, potrivit protimisisului,
și-a luat moșia înapoi. Fiind dator să-i dea în alt loc, Iordache face cunoscut
Judecătoriei că-i va da la Bleici unde-i mai dăduse ca zestre 100 de stânjeni681.
În vederea judecății pe care Matei Găleșescu urma s-o aibă cu socrul său
Iordache Balotă pentru „cusuru de zestre a patru suflete țigani și o moșiie și alte
mărunțișuri”, la 5 iunie 1833, Găleșeșca dă un înscris, adeverit și de cancelaria
Judecătoriei Argeș, prin care făcea vechil cu deplină putere pe bărbatul ei la
orice judecată cu tatăl ei682.
În urma înfățișării la 5 iunie 1833 a celor două părți, prezidentul
Judecătoriei, Ioan, redactează și semnează o „foaie” cu cele hotărâte. În privința
țiganilor, se hotărâse ca polcovnicul să le dea patru suflete de țigani, pe care va
vrea, „numai să nu fie betegi”. Pentru cei 60 de stânjeni pe care socrul hotărâse
să-i dea la Bleici, lângă cei 100 de zestre, dacă Iordache Balotă dovedea că
venitul este la fel de bun ca moșia pierdută, „este priimit de judecată”, iar

678 Mihalache Predescu devine la 6 august 1848 pitar (Arhondologia 1837…, p. 144).
679 Bleici, veche denumire a satului Blidari, com. Golești, Jud. Vâlcea.
680 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 196/1833, f. 1.
681 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 196/1833, f. 3.
682 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 196/1833, f. 2.

295
nedovedind, este dator să-i dea precum cere. Pentru celelalte „cârpeturi”, soția
jeluitorului urma să meargă acasă la părinți ca să le primească. În afară de
această foaie semnată de prezidentul Ioan, la 16 iunie 1833 se redactează o
anafora cu același conținut, semnată de secretarul N. Chirculescu, în care în final
se menționa că dacă pârâtul nu se supunea hotărârii și să va „ispiti a smăcina pă
fiica sa prin gineri-său și mai la înnalte judecăți pierzând și acolo să-i plătească
toate cheltuelile ce va face și au făcut până acum numiți, fiică și ginere, numai
dintr-o a sa îndărătnicire”683.
Nemulțumit de hotărârea judecății din 5 iunie 1833, Iordache Balotă
cere prezidentului Judecătoriei Argeș, la 19 iulie 1833, copie după anafora
pentru a face apelație la Divan, iar în privința a 459 de lei pe care ginerele
susține că nu i-a primit, el scrie că „voi jălui cerând a ne aduce carte dă
blestem”. În ceea ce-l privește pe Matei Găleșescu, la 10 august 1833, el
semnează un vechilet prin care-l însărcinează pe logofătul Mihalache Predescu
spre a ridica de la cancelaria Judecătoriei anaforaua din 16 iunie 1833.
Prin jalba înaintată Judecătoriei Argeș la 5 octombrie 1833, Matei
Găleșescu se plânge că n-a primit toată zestrea conform hotărârii, cerând
totodată venitul moșiei ce i s-a luat din stăpânire pe anul în curs, dar și
cheltuielile făcute în curs de doi ani cât s-a „zmăcinat prin judecăți din pricina
nedări zestri i simbria la patru suflete de țigani pe doi ani având drept de a-i lua”.
La o jalbă nedatată a lui Matei Găleșescu, dar cu același conținut ca cea din 5
octombrie 1833, prezidentul Ioan Mavrodolu scrie la 17 octombrie 1833 ca să fie
anunțat pârâtul să vină la Judecătorie și să aducă și țidula apelarisirii în pricina
ce are cu ginerele său684.
Neținând cont de hotărârea Judecătoriei Argeș cuprinsă în anforaua
76/16 iunie 1833, Iordache Balotă, așa cum aflăm dintr-o adresă a Divanului
Judecătoresc către Judecătoria Argeș, din 22 decembrie 1833, încă de la 12
august 1833 a făcut apelație către această instanță685, dar de abia la 10 decembrie
1834 Divanul Judecătoresc, prin adresa înaintată prezidentului Judecătoriei
Argeș, trimitea copie după jalba lui Iordache Balotă și citația prin care, în soroc
de 35 de zile de la primirea ei, Matei Găleșescu sau vechilul lui să meargă la
București pentru judecată, iar la 10 ianuarie 1835 acesta semna o adeverință că a
primit citația686.
La 6 februarie 1835, prezidentul Divanului Judecătoresc trimitea o
adresă Judecătoriei Argeș cu o copie după jalba lui Matei Găleșescu prin care
cerea ca soroc după viitoarea duminică a Sfântului Apostol Toma, astfel că, la 14
februarie 1835, lui Iordache Balotă i se face cunoscut acest termen.

683 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 196/1833, f. 3, 6-7.

684 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 430/1833, f. 1-3.
685 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 430/1833, f. 5.
686 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 13/1835, f. 1, 3.

296
 Dar la 21 aprilie 1835, Judecătoria Argeș primea o jalbă de la Iordache
Balotă care, motivând că „suntem tocmai în vremea lucrări ponoaselor, după
cum obișnuim pre aici la munte”, cerea să facă cunoscut Divanului Judecătoresc
a se mai lungi sorocu după luna mai, „când ni să mai înlesnesc și noo greutățile”,
având de gând să ia și țiganii pentru a fi văzuți de Divanul Judecătoresc687.
Pentru că nu se mai păstrează documente, nu știm cum a decurs procesul
dintre Matei Găleșescu și socrul său Iordache Balotă pentru zestrea neprimită,
dar peste 10 ani se va ajunge la altă judecată, de data aceasta între ginere și soție.
Deși trecuseră 14 ani de la căsătorie, în 1846 Bica se jeluiește pentru rea
viețuire cu soțul ei Matei Găleșescu, iar înfățișarea la Protopopul Plasei nu a
avut niciun rezultat, căci „am eșit fără nici un ajutor”. De aceea, revine cu o altă
jalbă către episcop, primită de acesta la 12 iunie 1849, în care reclamă că soțul
continuă să aducă posadnice în casă, „din care pricină cearcă cazne și bătăi… iar
pă ia au gonit-o petrecând pă drumuri, lipsită de hrana vieții și după ce este
săracă, este și schiloadă din pricină-i”.
Conform procedurii, jalba este înaintată Duhovniceștii Consistoriii care
trimite citații celor două părți prigonitoare, astfel că în urma înfățișării lor se
încheie Jurnalul 19/20 iunie 1849 din care vedem cum a decurs judecata.
Întrebat dacă ține posadnice în casă, pârâtul nu a negat, dar a menționat
că din pricina ei, pentru că a fugit din casă și locuiește la o moșie a ei de zestre,
la care reclamanta a adăugat că a ținut și înainte de acești trei ani și nu în casă.
Povățuiți de către judecători ca să se liniștească în căsniceasca lor
petrecere, pârâtul a răspuns „poate pă lumea cialaltă va mai priimi a mai lăcui cu
soțiia sa, iar pă această lume, în viață fiind, primește toate osândele și
pravilnicile pedepse…, căci este fire muierea rea”. Totodată, soțul a adăugat că
din pricina răutății sale a băut și otravă ca să-și facă seama singură și, de nu ar fi
intervenit mama lui cu alte doctorii, ar fi murit, dar ea a răspuns că n-a luat
otravă „decât dintr-un plâns știe că au leșinat”.
De asemenea, a afirmat că a băut dintr-o „litră dohtorii de boala
lumească, când pătimea amândoi”, bănuind pe o țigancă a lui de zestre „cu care
era pârâtul înclinat”, după cum au văzut altă dată argint-viu pe o varză pusă pe
masă. Negând că ar fi uneltit împotriva vieții ei, pârâtul a mai afirmat că din
spusele țigăncii „au băut săricică din care au oprit din cea trimisă supt dial la o
descântătoare” pe care a găsit-o mama pârâtului și a aruncat-o și că i-ar fi dat
argint-viu în rachiu.
Neputând hotărî din lipsă de probe, judecata a cerut „să aducă dovezi
prin oameni de credință, dovezi care să încredințeze judecata”.
În privința posadnicii pe care judecătorii l-au sfătuit s-o îndepărteze,
pârâtul a răspuns că „depărtând pă aceasta, aduce alta, iar cu muierea lui nu să
mai înclinează întru o unire”.

687 ANSJA, fond Judecătoria Argeș, dos. 13/1835, f, 6, 8, 11.

297
 În încheierea Jurnalului, semnat manu propria de Athanasie sachelarie,
preot Gheorghie sacheliul, preot Gheorghie mirodot și grefier C. Capitanovici, se
menționa că hotărârea definitivă urma să se dea de către episcop. De asemenea,
Jurnalul a fost semnat manu propria de M. Găleșeșcu care a menționat, „am auzit
coprinderea jurnalului”, iar pentru soție „neputând de mâna cea schiloade s-au
iscălit de mine”688. Întrucât nici Matei Găleșescu și nici soția sa nu s-au prezentat
la 24 iunie 1849 să aducă dovezile cerute prin Jurnalul 19/20 iunie 1849, li se
trimit citații pentru a se înfățișa pe 10 iulie, dar nici acum nu s-au prezentat,
chiar dacă s-a cerut și sprijinul lui Pavlică Rătescu, subcârmuitorul Plășii
Pitești689.

Matei Găleșescu semnează la 18 iulie 1849 că a primit

citația Consistoriei de a se prezenta la judecată.

Nu știm ce s-a mai întâmplat până la 19 august 1850, când

Duhovniceasca Consistorie înaintează episcopului o anafora semnată de
prezident Ghelasie arhimandrit, Silvestru eclisiarh, Gheorghie protonotarie
duhovnic și grefier C. Capitanovici. În încheierea anaforalei în care se face un
istoric al prigonirii dintre cei doi soți, pe care îl găsim și în Jurnalul 19/20 iunie
1849, Consistoria „este de părere că această căsnicie să să despartă, asemănat cu
cererea amândurora făcută prin înscrisu de aici”, act care nu s-a păstrat în delă.
Dacă în privința zestrei soției acesta urma să și-o ia înapoi, tot ce i-a
dăruit bărbatul, haine și alte scule, urma să se hotărască prin instanțele

688 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 2, 7-8.

689 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 8-12.

298
politicești. Dar ca la orice Jurnal și anafora, hotărârea finală aparținea
episcopului690.
La 26 mai 1851, prezidentul Consistoriei, Ghelasie, trimite
Protopopiatului Plasei Pitești două citații, 185 și 186, pentru a le înmâna lui
Mateaș Găleșescu și soției sale ca să se înfățișeze la ziua sorocită. Întrucât Bica
era „șezătoare” în satul Bleici din Plasa Topologului, la 12 iulie 1851,
prezidentul Ghelasie trimite citația 186 protopopului acestei plase pentru a o da
acesteia.
Până la 1 februarie 1852 nu știm ce s-a mai întâmplat, pentru că nu s-au
păstrat documente. Dar la această dată, Matei Găleșescu, venit la înfățișare cu
fosta sa soție și văzând că de trei zile de când o aștepta aceasta nu se prezenta,
pierzând vremea și cheltuind în zadar, cere Consistoriei să se fixeze o altă dată.
Dacă la început cea care a cerut desfacerea căsătoriei pentru „rea
viețuire” a fost Bica, după un timp și Matei Găleșescu cere același lucru. Astfel,
la 1 februarie 1852 el aduce la cunoștința Consistoriei un nou motiv pentru a se
despărți de Bica și anume că sora lui, Maria, era căsătorită cu Ioan Balotă, vărul
soției sale. Afirmând că „am zăcut în amestecarea sângelui”, el cere să scape de
această nelegiuire, nădăjduind la milostivirea Domnului că-i va ierta această
faptă făcută prin „neștiință”, deși era imposibil să nu știe acest lucru. La 14
martie 1852, mai mulți locuitori, printre care Ilie Teulescu, Panait Balotă
postelnic, Gheorghe Balotă, M. Predescu, probabil din Cepari, adeverează că
răposatul conțopist Ion Balotă, a fost văr al doilea cu Balotă, răposații lor părinți
fiind veri întâi din frați, iar Matei Găleșescu este frate bun cu Marioara, soția
răposatului Ion Balotă, înscris adeverit la 16 martie 1852 de Subcârmuirea Plasei
Topologului691.
După înfățișarea celor doi soți la judecata Consistoriei, la 7 martie 1852,
de abia la 20 martie 1852 se încheie Jurnalul 16 în care se menționează că
niciunul dintre ei nu a adus dovezile cerute prin Jurnalul 19/20 iunie 1849,
numai Matei a înfățișat un act iscălit de cinci persoane privind înrudirea dintre
ei. Găsindu-l vinovat pe Matei prin ținerea posadnicei și izgonirea soției legiuite,
judecata, povățuită de pravilă, găsește de cuviință ca „pârâtul Mateiu să să
depărteze de acea posadnică și nicicum înclinare sau amestecare cu dânsa să nu
mai aibă în viitor” și să-și aducă soția înapoi „în unita căsnicească petrecere, fără
nicio abatere, dându-i datornica cinste și dragoste, precum legea poruncește”. În
afară de prezident, Ghelasie arhimandrit, Silvestru eclisiarh și preotul Gheorghie
protonotarie, care iscălesc manu propria, Jurnalul mai este iscălit de M.
Găleșescu care menționează: „am auzit și am înțeles cele coprinse și voi fi
următori întocmai cu toată mulțumirea” și de Găleșeasca care menționează
„asemenea și eu voi fi următoare”.

690 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 45 r, 46 r.-v.

691 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 28, 30 r.-31 v.

299
Adeverința dată la 14 martie 1852 de către locuitorii din Pitești
privind rudenia dintre familiile Găleșescu și Balotă.

Matei Găleșescu semnează la 3 iulie 1851 că a primit

citația Consistoriei de a se prezenta la judecată.

300
 După Jurnalul din 20 martie 1852, Matei Găleșescu dă un înscris, la
21 martie 1852, prin care recunoaște greșelile trecute și adeverează că „ne-am
înpăciuit de a ne liniști în căsniceasca noastră petrecere”, făgăduind că pe 8
aprilie va veni cu chezași, oameni de bunăcuviință, când va veni și soția sa .
Dar la puțin timp înaintează o jalbă Consistoriei, nedatată, prin care o
anunță că nu mai vine cu chezași pe 8 aprilie, întrucât posadnica s-a îndepărtat,
astfel că soția „de pohtește d-ei să lăcuiască cu mine, făr de chezaș, să
pohtească”, iar de nu să meargă la judecată. Dar la 3 decembrie 1852,
prezidentul Ghelasie raportează episcopului că Matei Găleșescu, șezător în satul
Cepari, aflat în judecată cu soția sa, șezătoare în satul Bleici din Plasa
Topologului, nu s-a prezentat cu chezași pe 8 aprilie și de aceea cere aducerea de
iznoavă în judecată692.
După aproape 8 ani de când se judeca, Bica aflată la Curtea de Argeș și
văzând că soțul ei nu vine la judecată, trimite o jalbă episcopului Climent în
care-i mărturisea cu disperare că dacă nu-și va afla îndestularea, „nici la vreo
altă înfățișare de azi înnainte nu mai poci veni, căci m-am stins cu cheltuelile pă
drumuri și casa mi să derapănă de n-o să mai am cu ce trăi cât voi avea viiața”.
Arătându-i că „eu stăruesc aici pă cheltuială la han, cu doi cai și slugă până va
veni” și că pentru a face față cheltuelilor este nevoită să-și vândă caii, îl ruga pe
episcop, cu tot respectul, să poruncească aducerea lui ca „să-și dea chezași
pentru bune purtări în viitorime pentru bune purtări asupra căsnicii”. La 6
februarie 1853, episcopul trimite jalba primită de la 4 februarie 1853
Duhovniceștii Consistorii, ca după citirea ei să facă cea ce pravila o povățuiește.
Primind porunca, prezidentul Ghelasie îi raportează episcopului la 9 februarie
1853 că la termenul de 3 februarie a venit numai693.
În Jurnalul 80 încheiat la 31 iulie 1853, în urma unei noi înfățișări, se
menționează despre îndărătnicia bărbatului de a nu aduce chezași, despre jalba
soției că nu a îndepărtat posadnica și că petrece cu țigăncile soru-si Maria, de
aceea judecata „găsește de cuviință a să despărți această căsnicie”, soluție cerută
de ambii soți. Astfel, la 19 august 1853, Matei Găleșescu, într-o jalbă trimisă
Consistoriei, menționează despre „nenorocirea” și dezgustul de a fi în căsnicie
cu și de aceea în ciuda multelor sfătuiri duhovnicești, stăruiește a se despărți de
soția sa. Și într-o jalbă înaintată Consistoriei, la 19 august 1853, amintind de
„groznica suferință ce m-a chinuit și mă chinuește”, cere „nezăbovită
descăsnicie, ca să ne liberăm unul de către altul”694.
Din păcate, în delă nu se păstrează hotărârea episcopului Climent
privind desfacerea căsniciei dintre Matei Găleșescu și soția sa, Bica, fiica
polcovnicului Iordache Balotă din Ceparii-Ungureni.

692 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 33-35, 37.

693 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 38-40.
694 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 41-43.

301
Jalba lui Matei Găleșescu către Consistorie, din 19 august 1853.

302
 ANEXE

Primită 19 august 1853. Matei Găleșescu reclamă Duhovniceștii Consistorii

reaua viețurie cu soția sa, Bica, născută Balotă.

Cinstiti Duhv. Consistorii a Sfintei Episcopii Argeș

Fiindcă sânt acum aproape de opt ani de când mă află în dezghinare de

căsniciie din pricina relii viețuiri ce s-au urmat între mine cu soțiia mea Bica, născută
Balotă, care nenorocirea mi-au dat-o în căsnicii, Și pentru că într-această curgere de
vreme cunoscu că cu totul s-au răcit dragostea dintre noi, încât m-au adus în stare a zice
că cu totul m-am dezgustat de căsniciie, și măcar că după multele sfătuiri dhovncești ce
mi s-au dat la toate înfățișările ce am avut la c. Duhv. Consistoriie spre a o mai priimi
iarăș de nevastă, dar n-au stătut putință a mă scoate din statornica mea hotărâre prezisă
stăruind cu totul a mă despărți, arătând și cu graiul că, mai bine priimesc osânda
pravilnică dacă mă voi dovedi în adevăr vinovat, decât a mă mai înpreuna în unire de
căsnicie cu această fămeie.
De aceia dar, mă rog plecat cinstiti Duhv. Consistorii ca să binevoiască a ne
despărți, ca și prigonirea dintre noi să ia odată sfârșit și să și înceteze cu totul străgănirea
în care mă aflu.

Plecat,
Matei Găleșescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 156/1849, f. 42 r.

26 aprilie 1833. Jalba lui Matei Găleșescu către Judecătoria Județului Argeș
pentru țiganii pe care trebuie să i-i dea socrul său, Iordache Balotă.

Cinstitii Judecătorii acestui județ Argeș

Plecată jalbă
Cu lacrămi jăluesc că șase jalbi am băgat până acum numai la acestu cinstit
Trebunal, bez doaă la cinstit Logofețiie, și una ecs, pentru lipsă de zestre de patru suflete
de țigani ce am să iau de la socru-mieu polc. Iordache Balotă și nici o izbrănire curată nu
poci să dovedesc, precum mai în trecutele zile, când și pomenitu socru-mieu să afla aici,
am mai jăluit și pentru o moșioară, ce mi-au fost dat-o zestre, și prin judecată s-au luat
de logft. Mihalache Predescu, răscumpărându-o cu protimisis.
La care a mea jalbă i s-au făcut cunoscută și cu aprod s-au poprit a nu pleca
până ne vom înfățișa, Și dum-li înpotrivă că au fugit de judecată, lăsându-mă aici în
cheltuială, și eu văzând și cu al doilea jalbă fâcând cerere a să aduce, căruia făcându-i-să
poruncă și cu dorobanț a veni, căci neviind să va da anaphora. Și eu unde așteptam a
veni, peste 12 zile mă pomensc că-m trimite o scrisoare că nu poate să viie și eu mă aflu

303
adăstându-l, șăzând la han cu cheltuială, cu toată că și prin grai și prin scrisoare mi-au zis
că să-m dea la Bleici, dar știut să-i fie că nu mă mai poate și acuma mă mai înșela
precum întâi. Nu știu ce voi face, că am ajuns să-m vânzu moșiia mea cea de la părinți și
să dezrobesc zestrile nevestii de la părinți, căci până acum nu numai capitalașu mieu ce
aveam l-am pierdut cu judecățile pentru zestre, ci și alte chiverniseli am pierdut din
mână, care puteam să le câștig, de nu mi s-ar fi pricinuit aceasta.
Și tot nu voi înceta în puterea foi de zestre și înpotriva pontului pravili, măcar
că eu cunoscu că Regulamentul este făr de putere la a mea judecată, căci pomenitu
socru-mieu poate să mă străgănească în toată viiața mea, fiind om cu putere de bani și
cu ajutoare acasă.
Ci pentru ca să să precurme odată această pricină dintre noi, hierbinte mă rog
cinstiti Judecătorii ca ori să mi să facă anafora în pricina cu țigani și cu această moșiie,
ori în ce chip proniia dumnezeiască va lumina pă cinstit Judecătoriie, ori să mi să dea
voie a merge însum și cu zorul să-m iau dreptul mieu, căci într-alt chip văz că cu acest
om nu o poci scoate la cale, ci mai întâi pentru moșiie, când eu n-aș fi mulțumit după a
dumisale voie să priimesc la Bleici nu mai dau jalbă, ci pentru căci nu mă mulțumesc pe
venitul aceștii moșii, nici cinci sute de lei pe an, care venit i-l voi arăta prin grai, când va
fi trebuință.
Numai acum atâta mă rog hierbinte ca să să dea un carar la aceste pricini, că va
fi mare păcat a mă tot străgăni prin judecăți făr de folos.
Iar la pricina cu țigani, nu poate pune cinstit judecătorii temeiu nici odată pă
înscrisul care l-am dat că m-aș fi mulumit cu adevărat, căci mi-au mai dat doi adaos. Mai
întâi că aceasta o am făcut ca să să dovedească că acei care voește a mi-i da sânt
netrebnici, fiind muți și sluți, că de nu ar fi așa, cum dar putea să-m mai dea adaos alți
doi tot asemena și aceia. Și al doilea, că nu aș mai fi dat jalbă peste doaă zile ca să
defăimesc acel înscris care jalbă și cu alăturată rezuluțiie o am mare…și aceasta o las a
să judeca de înțelepciunea cinstiti Judecătorii căci nu-i primesc adaosul, ci numai pă ce
așternuți în foaia de zestre a mi să da buni, zdraveni, cu care să mă poci sluji.

Plecat,
Matei Găleșescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 196/1833, f. 1.

304
 11. DESPĂRȚIREA DINTRE IANACHE ARMAȘ ȘI SOȚIA SA,
MARIA, FIICA POSTELNICULUI COSTIN TIGVEANU.

Prigonitoarele părți.
Ianache armaș. În stadiul actual al cercetărilor nu cunoaștem nici un
document referitor la acest Ianache, dar prin dregătoria pe care o ocupa era un
subaltern al marelui armaș ale cărui atribuții principale erau executarea
hotărârilor care pedepseau cu moartea sau cu mutilarea.
Maria. Era fiica postelnicului Costandin Tigveanu, familie de boieri de
pe Valea Topologului695.
Pricina și mersul prigonirii.
Primul document ce se referă la această pricină este un raport din 1795
pe care episcopul Iosif al Argeșului îl înaintează mitropolitului în urma poruncii
acestuia de a cerceta jalba trimisă de una din părți. Potrivit raportului, pricina s-a
cercetat la 20 august 1794 de către arhimandritul de la Argeș și ispravnicii
județului, dar cum nici una din cele două părți nu s-au putut înțelege ca să mai
viețuiască împreună, „s-au fost învoit prin zapise ca să fie despărțiți unul de
altul”. Ajungând zapisele la răposatul mitropolit Filaret, acesta a poruncit
episcopului Iosif, care se afla la București, să cerceteze pricina, dar nici
jăluitorul, Ianache, și nici postelnicul Tigveanu, tatăl Mariei și vechilul acesteia,
„nici într-un chip nu s-au putut învoi”.
Chemându-l apoi pe postelnicul Tigveanu, acesta i-a răspuns episcopului
că „de ar ști că nu să va mărita fie-sa niciodată, nici într-un chip nu primește a
mai viețui cu numitu armaș jăluitoru”. În final, episcopul îl înștiințează pe
mitropolit că nici postelnicul Tigveanu și nici jăluitorul armaș „n-au primit a să
mai uni… ca să viețuiască înpreună, fiind mare urâciune între dânșii”696.
Și în scrisoarea pe care la 24 aprilie 1795 mitropolitul Dositie o trimite
episcopului se vorbește de „atâta de tare urâciune” ce intrase între soți, astfel
urma să se dea „carte de despărțire de către frățiia ta ca unura ce să află în
eparhiia frății tale”697.
La 13 mai 1795 episcopul Iosif dă armașului Ianache carte de despărțire
de soția sa, putând „după voe ca să să căsătorească cu al doilea cununie, după
lege”698.
În urma cererii făcută prin tatăl ei, postelnicul Tigveanu, „ca să să
căsătorească după al doilea bărbat pre leage”, având în vedere că atât în perioada
cât a stat deosebită de bărbatul ei și apoi despărțită „nu s-au dovedit în fapte
necuvioase de curvie… ca unia ce s-au purtat cu cinste lăcuind supt ascultarea

695 Despre unii membri ai familiei Tigveanu vezi: Sp. Cristocea, Boierii.., p. 329, 332.
696 BAR, doc. ist., CMXLIV/24.
697 BAR, doc. ist., CMXLIV/25.
698 BAR, doc. ist., CMXLIV/26.

305
părinților săi”, prin cartea din 19 iulie 1798 episcopul Iosif dă Mariei „voe ca să
să căsătorească după alt bărbat, de vreme ce după cel dintâi au rămas despărțită
de când s-au dat cu voe a să căsători cu altă fămeae”699.
Ca motiv al despărțirii în documentele prezentate se vorbește de
„urâciunea” care exista între cei doi soți, prin care trebuie să înțelegem că ei
fuseseră căsătoriți prin hotărârea părinților, fără a exista măcar o atracție fizică,
ca să nu mai vorbim de frumusețea caracterului.

699 BAR, doc. ist., CMXLIV/48.

306
 12. DESPĂRȚIREA DINTRE GHEORGHE (GHIȚĂ) LERESCU
ȘI CLEOPATRA, FIICA LUI COSTANDIN (DINCĂ) BRĂTIANU.

Prigonitoarele părți.
Ghiță Lerescu. La mijlocul secolului al XVIII-lea, documentele
epigrafice atestă existența în localitatea Găvana, astăzi cartier al municipiului
Pitești, a unei familii boierești „de bun neam”, Lerescu. Potrivit pisaniei din
piatră aflate la biserica din Meculești, cartierul Găvana, trei frați Lerescu, Pârvu,
Șerban și Dumitru, cu jupanițele lor, au construit, în 1751 septembrie 1-1752
august 31, biserica cu hramul Sf. Voievozi.
Ctitorie boierească, biserica a servit ca loc de îngropare pentru Șerban,
cu soția Păuna și coconii lor, ca și pentru jupan Pârvu Lerescu și jupanița lui
Marica, piatra de mormânt a ultimului datând din 4 aprilie 1756. Pe pereții de la
sud, vest și nord sunt pictate 11 portrete ale familiei ctitorilor, zugrăviți la 25
mai 1845, în urma reparațiilor făcute cu cheltuiala slugeresei Elenca și a
cocoanei Maria Pleșoianca700.
În anul 1829, catagrafia boierilor din Țara Românească menționează în
județul Argeș și pe Dincă Lerescu, născut în Găvana, în vârstă de 36 de ani,
clucer de arie, fiu al lui Dumitrache sluger, care locuia în Pitești, având o
pereche de case, două moșii și o vie701. Printre boierii din Țara Românească la
1837 figurează și un Gheorghe Lerescu care la 9 septembrie 1844 devine pitar,
iar la 19 iulie 1855, serdar702.
În anul 1838, în Vopseaua galbenă a orașului Pitești, la poziția 98, este
trecut clucerul Costandin Lerescu, de 40 de ani, propietar, căsătorit cu Catinca,
de 27 de ani, care avea doi băieți, Tache, de 9 ani, și Costică, de 7 ani, și două
fete, Maria, de 3 ani, și Elena, de un an. Dar tot la familia lui Costandin Lerescu
sunt trecute ca rude slugereasa Tița Lereasca, văduvă de 70 de ani, și fiul ei
Ghiță, flăcău de 27 de ani, boier fără caftan. Această Tița ar putea fi mama lui
Costandin Lerescu, iar Ghiță, frate cu Costandin703.
Cleopatra Brătianu. Era una dintre cele patru fiice ale lui Dincă
Brătianu (1787-1844), celelalte trei fiind Anica, monahie la mănăstirea
Văleni704, Maria (Maximilia), stareță la mănăstirea din Ostrov, jud. Vâlcea, și

700 Constantin Bălan, op. cit., p. 381-383.

701 Ioan C. Filitti, op. cit, p. 309.
702 Arhondologia 1837…, p. 114.
703 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 83. Proprietar a 20 pogoane de porumb, 10 de fân și 2 cu

mei, Costandin Lerescu avea 4 slugi, români și 10 robi țigani.

704 Înainte de de a se călugări la mănăstirea Văleni de pe Valea Topologului, Ana a fost căsătorită

cu un boier Furduescu, căci la 18 aprilie 1854, maiorul Teodor Brătianu, fiind văduv, cunună la
Biserica Buna Vestire Greci din Pitești doi tineri, Gavriil și Nastasia, împreună cu sora sa, Ana
Furduiasca. (ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 22/1854,
cununați, nr. 2).

307
Zinca, soția lui Ghiță Enescu705. De asemenea, Dincă mai avea și trei băieți:
Teodor (1811-1882), Dumitru (1818-1892), și Ioan (1821-1891)706.

Ana Furduescu, născută Brătianu. Cleopatra Brătianu707.

Fotografie, BAR.

În 1838, stolnicul Dincă Brătianu, de 50 de ani, locuia în Vopseaua

galbenă a Piteștiului, împreună cu soția sa Ana (Anastasia), de 40 de ani, și fiica
lor Cleopata (Cleopatra), de 12 ani. Dintre ceilalți șase copii ai lui Dincă, la rude
este trecut maiorul Tudorache, de 26 de ani, și soția acestuia, Lința, de 16 ani708.
Pricina și mersul prigonirii.
Deși Cleopatra avea numai 12 ani, părinții săi, Dincă Brătianu și soția sa
Ana, o căsătoresc în 1838 cu Ghiță Lerescu care era mai în vârstă decât ea cu 15
ani. La 16 iunie 1846 se naște fiica lor Elena, botezată la 24 iunie 1846 la
Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, de către preotul Gheorghe, nașul copilei
fiind sora ei Ana. În momentul botezului, nașa era căsătorită cu un boier
Furduescu, căci în registru ea este menționată ca slugerasa Ana Furduiasca, iar
ajungerea ei ca monahie la Văleni a avut loc fie după despărțirea de soț, fie
după moartea lui709. După 12 ani de căsnicie cu Ghiță Lerescu, pe care-i

705 La 8 ianuarie 1873 Ghiță Enescu locuia în Pitești, Culoarea galbenă, str. Poștii, nr. 215, fiind
proprietarul a doi cai de lux (ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 25/1873, f. 28.
706 Familiile boierești…, p. 374-375.
707 Mulțumesc doamnei Marilena Chistol pentru fotografia furnizată.
708 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 84.
709 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, 14/1846.

308
consideră „o viețuire otrăvită…, o moarte vie”, Cleopatra, acum în vârstă de 24
de ani, printr-o jalbă trimisă episcopului Argeșului, la 14 noiembrie 1850,
invocând „reaua viețuire”, cere desfacerea acestei „păcătose” căsătorii,
acuzându-și în primul rând părinții și felul cum s-a făcut această unire
matrimonială.
Deși consideră că este un „sacrilegiu” ca un copil să-și pârască părinții,
Cleopatra prin jalba adresată episcopului afirmă că „ursita mea… mi-a fost
dureroasă”, nu numai în cursul celor 12 ani de căsnicie, dar și în anii prunciei
când „am fost urgisită de părinți și lipsită de toate acele mângâeri câte natura
prin instinct povățuește pă chiar ființele ceale necuvântătoare a-și iubi pui lor”.
Dacă nu știm în ce a constat această urgisire în anii prunciei, Cleopatra
se referă la căsătoria ei, când părinții, în loc s-o căsătorească cu un bărbat „încât
să putem fi amândoi un trup, înpotrivă m-a dat ca pe o vită măcelarului ce dă
mai mult la preț”. Potrivit Cleopatrei, răposatul ei tată, clucerul Dincă Brătianu,
fiind în ură politică cu pitarul Gheorghe Lerescu, pentru a stinge această vrajbă a
hotărât să o dea „jărva păcii și enteresului dumisale”, amăgind-o că soțul pe care
i-l dă ar fi Nae Drugănescu, dar, când a ajuns în fața altarului, „m-am văzut
însăm pusă lângă Gheorghie Lerescul”. Trăind 12 ani în „chinul și umbra acestei
păcătoase căznicii”, Cleopatra afimă că „n-am putut și nici că voi putea a-l iubi,
precum și numitul pă mine”.
În încheierea jalbei, Cleopatra îi cere episcopului „dezlegarea unei
căznicii silite”, întrucât suferințele îi covârșesc puterile „de a mai umbla,
pribegind din loc în loc și din casă în casă, lipsită chiiar și de hrana
trebuincioasă”, în vreme ce numitul se bucură de rodul zestrei sale710.
O delă din 1837 „atingătoare pentru cercetarea reclamații d-lui Ghiță
Lerescu cu d. stolnicu Brătianu” confirmă că între cei doi ar fi existat o „ură
politică” de care vorbește Cleopatra în reclamația ei. Fost subcârmuitor la Plasa
Pitești, Ghiță Lerescu trimite o reclamație domnului țării care însărcinează
Departamentul din Lăuntru să cerceteze cele reclamate. La rândul, său
Departamentul însărcinează pe un Costache Steriadis să vină în județ ca facă
cercetarea celor reclamate, dar poruncește și cârmuitorului județului să se
implice în aflarea adevărului. Ca urmare a ordinului primit, Nicolae Catanaș,
„vremelnicescul înplinitor datoriilor de ocârmuitor”, raportează
Departamentului, la 22 august 1837, că a început a se îndeletnici cu toată
sârguința în rezolvarea celor poruncite.
Sosit în Pitești, Costache Steriadis cere Cârmuirii Județului Argeș, la 23
august 1837, să-i pună la dispoziție un dorobanț spre a aduna locuitorii „de care
să atinge pricina”. Tot în aceeași zi, Cârmuirea Argeș poruncește
subcârmuitorului Plasei Piteși să-i pună la dipoziție lui Steriadis doi dorobanți,
dintre cei cu „cunoștință de sate”, care să-l însoțească în cercetarea sa. Drept

710ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 1, 3.

309
răspuns, Ioan Condeescu, subcârmuitorul Plasei Pitești, raportează Ocârmuirii
Argeș la 28 august 1837 că a îndeplinit porunca Cârmuirii privind dorobanții. De
asemenea, Ocârmuirea raportează Departamentului, la 25 august 1837, că
„cercetătorul” orânduit, Costache Steriadis, a ieșit în Plasa Piteștilor luând cu el
pe jăluitor, dar și pe stolnicu Brătianu.
Pentru că nu s-a păstrat, nu știm ce a reclamat Ghiță Lerescu în jalba sa
trimisă domnului, dar la 25 octombrie 1837, subcârmuitorul Ioan Condeescu
raportează Ocârmuirii Argeș că, umblând prin satele plășii, pentru „istovu
banilor și regularisirea caselor la liniie”, a primit de la Matei Găleșescu,
proprietarul satului Găleșești, o scrisoare din 22 octombrie 1837, pe care o
înaintează, în care, printre altele, se referă și la jalba lui Ghiță Lerescu.
Adresându-i-se cu „Plecăciune, nene Ioniță”, Matei Găleșescu îl informa pe Ioan
Condescu că în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu Gheorghe Sârbul,
arendașul Stroeștilor, acesta i-a spus că Ghiță Lerescu a orânduit pe un Ștefan
Vâlceleanul, căruia i-a dat și 30 de galbeni drept plată, să „scorocească” sate din
toate plasele județului, să meargă la București să pârască pe stolnicul Dincă.
Întorcându-se de la București, arendașul Sârbu s-a întâlnit cu cei care mergeau
să-l pârască pe Dincă, primind de cheltuială și 3 galbeni. Tot referitor la
uneltirea lui Ghiță Lerescu, la 25 octombrie 1837 Ocârmuirea Județului Argeș
primește o jalbă semnată de un „Nicolae Baciu alesu” și de alți 13 locuitori711 în
care relatează că mai zilele trecute a venit în satul lor un Ștefan Vâlceleanu
,trimes de Ghiță Lerescu care, umblând printre ei cu „felurimi de hozmodii și de
făgăduieli”, i-a îndemnat să facă jalbă înaltei stăpâniri pentru ocârmuitori și supt
ocârmuitori că le-ar fi lucrat fără plată, deși ei nu au muncit nimic fără plată.
Găsind pe unul dintre ei, „mai bețiv și mai blestemat”, i-a dat până la 4 galbeni
și acesta, mergând cu Vâlceleanu, a reclamat înaltei stăpâniri „pentru stăpânirile
ce le avem acum”. De aceea, știind că acea jalbă a fost dată fără știrea și voia lor,
ei cer Ocârmuirii ca să facă cunoscut înaltei stăpâniri să considere reclamația „ca
o hârtie albă că noi nu știm de dânsa, nici nu sântem iscălăți”. Trimițând și pe
logofătul satului ca să arate și prin viu grai, ei cer să fie crezut „că ne ieste
îndestul noo câte pătimim cu arindașu, să nu ne mai facem dă urâciune și cu
stăpânirile locului”. Ca logofăt al satului, Gheorghe Niculau a scris jalba după
„arătarea mai sus pomeniților”, iar pe care n-au știut să scrie i-a iscălit el.
Aflându-se la Ocârmuire, când alesul Niculae Baciul și logofătul Gheorghe
Niculau au dat jalba, protopopul Costandin castrisie adeverează sub semnătură
că jalba este adevărată. Din păcate, nici în jalba semnatarilor și nici în adeveririle
logofătului Gheorghe Niculau și protopopului Costandin nu se menționează satul

711Semnatarii erau: „ieu Nicolae Baciu alesu, ieu Hristea Turculescu, ieu Ion Hoțoiu comisari, ieu
Gligore Olărescu comisaru, ieu Ion sin Din Trufășilă comisari, ieu Chiriiac sin Hristea Turculescu,
ieu Ghiță sin Ilinca văduva, Neculae Năndraș ‹m.p.›, Ioniță Galatioiu ‹m.p.›, ieu Sima sin
Gheorghe adeverez, ieu Bratu Ioani adeverez, ieu Pavel vătășelu adeverez, Niță sin Ghinea
adeverez ‹m. p.›, popa Ion‹m. p.›”.

310
de unde erau aceștia, dar s-ar putea să fie vorba de Stroești, de unde era
arendașul Gheorghe Sârbul care-i relatase lui Matei Găleșescu despre acțiunea
lui Ștefan Vâlceleanu712 din 14 nov. 1855.
Primind jalba Cleopatrei, episcopul o înaintează la 16 noiembrie 1850
Consistoriei, poruncind să fie chemate amândouă părțile și să se „silească a-i
înpăciui prin sfătuiri duhovnicești și părintești povățuiri și a-i aduce la liniștita
petrecere căsnicească”. Întrucât la întîia și a doua chemare Ghiță Lerescu nu s-a
prezentat, prezidentul Consistoriei raportează neprezentarea soțului, cerând
episcopului să poruncească aducerea acestuia pentru 19 martie 1851, iar aceasta
cere Cârmuirii județului Argeș, la 22 ianuarie 1851, ca Ghiță Lerescu să fie adus
la acest termen. Neprezentarea soțului a determinat-o pe Cleopatra să înainteze
episcopului o nouă jalbă, primită la 4 aprilie 1851, în care-și acuză soțul că vrea
„ca pă femeia sa să o întrebuințeze ca pe o roabă, iar nu ca pe o soțiie”.
Cu lacrimile unei femei părăsite de tot ajutorul, ea cere episcopului să
fie înfățișată cu soțul spre a se pune capăt nenorocirilor suferite, căci altfel este
hotărâtă „a face toate cât dăsnădejdia mă va povățui și păcatul va fi a celor ce mă
lasă întrânsul”713. Prin citațiile 152 și 153 din 4 mai 1851, cei doi soți au fost
chemați la înfățișare pe 4 august 1851, dar la 24 iulie 1851 Ghiță Lerescu
înștiințează Consistoria că nu se poate prezenta la acest termen deoarece la
această dată este sorocit de inginerul Scarlat Popovici, care hotărnicea moșiile
Gorganu și Furești ale mănăstirii Râncăciovul, să se prezinte cu sineturile moșiei
sale Zgripcești ce se învecinează cu acele moșii, și tot atunci, prin citația
Judecătoriei Argeș, este chemat la înfățișare cu Apostol Păsciulescu, pentru niște
pogoane ce le pretinde din moșiia Gura Bascovului și de aceea cere atât
amânarea sorocului pentru noiembrie 1851. Dar la 28 iulie 1851, episcopul
Climent, având în vedere că Ghiță Lerescu nu s-a prezentat la niciuna din cele
patru sorociri, două legiuite și două amânări, și că nu se vede a fi chemat în acele
locuri, cere Cârmuirii Argeș „eczecutarea” sa de a veni neapărat la sorocul de 4
august714.
Într-un tacrir, nedatat, pe care-l adresează Consistoriei, probabil înainte
de înfățișarea din 10 august 1851, Cleopatra își expune motivele care au făcut-o
să ceară desfacerea căsniciei de Ghiță Lerescu, considerând, desigur, că jalba
înaintată episcopului la 14 noiembrie 1850 n-a fost suficientă. Astfel, ea ține să
precizeze că dezbinarea căsniciei nu provine din faptul că ar fi fost lipsită de
hrană, de plăceri sociale, de îmbrăcăminte sau de alte deșărtăciuni pe care nu
le-a avut, ci de la faptul că-mi „lipsește hrana sufletească și cuvântul bun, lucruri
scumpe și pă care nu le-am putut dobândi nici de la părinții miei, nici de la d.
pitaru Lerescul”. Repetând faptul că încă „din pruncie am fost urgisită de căldura

712 ANSJA, fond Prefectura Argeș, dos. 54/1837, f. 1-10.

713 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 2 r., 4-6.
714 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 12-13.

311
sânului părintesc”, că, pentru a împăca o „prigonire politică”, tatăl ei a măritat-o
cu Ghiță Lerescu care a primit-o „ca o marfă, ca o vită pentru alte enteresuri”,
Cleopatra mărturisește că în curs de atâția ani, soțul nu s-a silit să-i dovedească
că „inima l-a îndemnat a mă lua întru însoțire”715.

Ghiță Lerescu înștiințează, la 24 iulie 1851, Consistoria

că nu se poate prezenta la înfățișare cu soția sa.

715 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 29 r.-v.

312
 Jurnalul 47 încheiat la 10 august 1851 ne prezintă felul cum s-a
desfășurat înfățișarea celor două părți aflate în prigonire. După ce s-a citit jalba
Cleopatrei, soțul a răspuns că până atunci „n-au știut pârile și defăimările ce-i
face soția d-sale”, iar în privința celor patru martori aduși de aceasta, nu numai
că nu au fost de față la cununie, dar „ nici caracterul d-lor nu ar putea fi priimiți
de judecată”, și de aceea a cerut un alt soroc pentru a-și putea aduce dovezile
sale. De aceea, neputând afla adevărul, judecata a stabilit un nou soroc, la 30
octombrie 1851, în care timp părțile aflate în conflict să-și poată aduce alte
dovezi, precum actul de la arhivă privind pricina dintre Dincă Brătianu și
Ghiță Lerescu716.
În ceea ce privește martorii neacceptați de Ghiță Lerescu la înfățișarea
din 10 august 185,1 aceștia erau C. Tigveanu, serdarul Pashale Tămășescu717, C.
Brătianu și N. Nanu. Prin înscrisul din 28 noiembrie 1850, adeverit la
5 decembrie 1850 de Judecătoria Argeș, ei mărturisesc că nu au fost martori la
această însoțire, pentru că cununia s-a făcut la țară, într-o „grăbnicie nespusă”,
unde au participat câteva din rudele soțului și tatăl Cleopatrei, dar a doua zi au
aflat din gura ei că a fost măritată fără mulțumirea ei718.
Dar la termenul de 30 octombrie 1851, soțul nu s-a prezentat și întrucât
soția venise și aștepta sosirea acestuia, prezidentul cere episcopului să
poruncească aducerea pârâtului. Întrucât Ghiță se afla la moșia sa Sfințești719 din
județul Teleorman, episcopul Climent cere Cârmuriirii acestui județ, la 10
noiembrie 1851, să pună la cale grabnica pornire a acestuia la Argeș unde soția îl
aștepta. La 29 noiembrie 1851, cârmuitorul județului Teleorman îi răspunde
episcopului că într-adevăr Ghiță Lerescu s-a flat la proprietatea sa din Sfințești,
dar de mai multă vreme s-a întors la Pitești, unde-și are stabilimentul.
Văzând că după 20 de zile de așteptare „pă cheltuieli, cu grele
suferințe”, soțul nu se prezintă, Cleopatra se adresează episcopului cu o nouă
jalbă, la 19 noiembrie 1851, făcându-i cunoscut că este nevoită să se întoarcă la
Pitești, cerându-i ca în înțelegere cu Vornicia, a „eczecuta cât mai în grab pârâtu
a veni”. De asemenea, îi cere episcopului ca să îndatoreze pe pârât „a înlezni și
pentru mine ocazie de venire și întoarcere ca unu ce să bucură singur de
venitul zestri mele, fără a mă împărtăși cu un ban, măcar căci mijloace nu mai
am altele”720.

716 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 31-32.

717 Printre boierii care în 1829 erau menționați ca locuind în județul Argeș se afla și vtori vistierul
Pasahle Tămășescu, de 40 de ani, fiu al polcovnicului Matei, născut în Tămășești, care ședea în
Pitești unde avea o casă, o prăvălie și o vie (I. C. Filitti, Catagrafie…, p. 310).
718 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 27 r.
719 Sfințești, astăzi sat și comună în județul Teleorman.
720 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, 16-18, 21.

313
 Înscrisul, din 28 noiembrie 1850, privind căsătoria lui
Ghiță Lerescu cu Cleopatra Brătianu.

În urma înfățișării din 27 noiembrie 1851, se încheie Jurnalul 62, iar în

aceeași zi, Consistoria înaintează episcopului anaforaua nr. 50, ambele relatând
desfășurarea procesului. Potrivit Jurnalului 62, conformându-se Jurnalului din 10
august, de a aduce dovezi împotriva pârilor Cleopatrei că a fost măritată cu sila,
Ghiță Lerescu a prezentat peste 30 de scrisori iscălite de răposatul clucer Dincă
Brătianu, de cei trei frați ai Cleopatrei, Teodor, Dumitru și Ion, dar și ale ei către
soț și ale acestuia către ea din perioada 1839-1850, toate pline de „iubire și
dragoste”.

314
 Având în vedere acțiunea Cleopatrei care a pornit judecata după 12 ani
de viețuire și după moartea părinților ce cunoșteau mersul căsniciei, că cei patru
care au dat înscrisul n-au venit în judecată ca să încredințeze spusele lor,
considerând demersul jeluitoarei ca o „deșărtăciune” și că lui Ghiță Lerescu
nicio „vină nu s-au găsit a-i înboldi casnica petrecere”, judecata a fost de părere
ca muerea să se întoarcă la bărbat cu care să petreacă în liniște și dragoste, având
și copii la mijloc. În afară de cei ce au judecat (prezident, Ghelasie arhimandrit,
Silvestru eclisiarh, preotul Gheorghe protonotarie) care au semnat „manu
propria”, mai semnează Ghiță Lerescu „am auzit”, iar despre Cleopatra care n-a
semnat, se menționează „fiindcă d. c. Cleopatra n-au stăruit până la sfârșitul
Jurnalului, desperată eșind s-au dus”.
În anaforaua 50 înaintată episcopului la 27 noiembrie 1851 se
menționează că după ce s-au citit jalba pităresei din 14 noiembrie 1850 și tacrirul
Cleopatrei, a fost întrebat pitarul care a răspuns că toate „sânt numai nedrepte
pâri și înpotrivitoare adevărului”. Referitor la ura cu tatăl jeluitoarei, clucerul
Dincă, și că unirea s-ar fi făcut fără voia ei, Ghiță Lerescu a prezentat peste 30
de scrisori, de care se menționează și în anafora, ce dovedesc contrariul.
Întrebându-se jeluitoarea dacă soțul este „supus la vreo patimă, cum
bețiia și arțag, jocuri de cărți… sau a să fi abătut din datoriile cătră d-ei și prin
înclinarea altiia au pricinuit vreo neodihnă prin cazne sau bătăi”, aceasta a negat
spunând numai că e „nerod”. În finalul anaforalei, judecata a hotărât ca
„jeluitoarea să să întoarcă la bărbat carele o cere în căsnicie fără înpotrivire,
păstrând dragostea unul cătră altul, petrecând liniștiți și fericiți de orice
netrebnică faptă”721.
Pentru a dovedi că acuzațiile Cleopatrei sunt „nedrepte pâri”, Ghiță
Lerescu a prezentat în timpul înfățișării din 27 noiembrie 1851 peste 30 de
scrisori, de care se vorbește în Jurnalul 62 și anaforaua 50, reprezentând probe
prin care soțul a vrut să convingă judecătoru că demersul jeluitoarei reprezintă o
„deșărtăciune”.
Dintre aceste peste 30 de scrisori, 13 au fost adresate de socrul Dincă
Brătianu ginerelui său, Ghiță Lerescu, 12 fiind datate și una singură nedatată.
Dacă conținutul este protocolar și uneori banal, este de remarcat formula de
adresare atât către destinatar, dar și a semnatarului: 12 decembrie 1839, Cu
părintească dragoste, dulce vă sărut. Dorit ca un părinte, C. Brătianu; 22
ianuarie 1840, Cu părintească dragoste, vă sărut dulce. Dorit ca un părinte, C.
Brătianu; 5 februarie 1840, Cu părintească dragoste, dulce vă sărut. Dorit ca un
părinte, C. Brătianu; 1840 martie, Cu părintească dragoste, dulce vă sărut.
Dorit ca un părinte, C. Brătianu; 14 iunie 1840, Cu părintească dragoste, dulce
vă sărut. Întocmai ca un părinte, C. Brătianu; 11 octombrie 1840, Cu
părintească dragoste, dulce vă sărut. Întocmai ca un părinte, C. Brătianu; 6

721 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 127-128, 133-135.

315
martie 1841, Cu părintească dragoste, dulce vă sărut-Dorit ca un părinte, C.
Brătianu; 7 iunie 1841, Cu părintească dragoste, dulce vă sărut. Dorit ca un
părinte, C. Brătianu; 8 ianuarie 1843, Cu părintească dragoste, dulce te sărut.
Dorit ca un părinte, C. Brătianu; 10 noiembrie 1843, Părintească dragoste.
Dorit ca un părinte, C. Brătianu; 21 noiembrie 1843, Părintească dragoste.
Dorit ca un părinte, C. Brătianu; 26 noiembrie 1843, Părintească dragoste.
Dorit ca un părinte, C. Brătianu.
Pe scrisoarea nedatată, unde se folosește aceeași formulă (Cu
părintească dragoste, dulce vă sărut. Întocmai ca un părinte, C. Brătianu), unul
din cumnați a găsit spațiul și prilejul să adauge: Sânt și eu foarte recunoscător
pentru cercetarea ce-m faceți în scrisoarea tati și aștept cu bucurie minutul ca
să ne îmbrățișăm, că nu peste puține zile viu aici și să vă găsesc sănătoși, Al dv.
dorit cumnat, Teodor722.
Chiar dacă formulele de adresare puteau să reprezinte niște șabloane
folosite în epocă, ele nu puteau să nu conțină și o anumită afecțiune între
expeditor și adresant.

Scrisoarea lui Dincă Brătianu, din 11 octombrie 1840.

722 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 35,92-93, 97-987, 101-107, 111-114.

316
 Scrisorile lui Teodor Brătianu către cumnatul său Ghiță, toate datate,
prin formula de adresare și de încheiere se înscriu în uzanța vremii: 21 noiembrie
1844, Cu frățească dragoste mă închin dv., Iubite cumnate. Și rămân ca al d.
dorit cumnat și slugă, Teodor Brătianu (Expediată din Pitești marelui pitar Ghiță
Lerescu, la Grui); 9 februarie 1845, Cu frățească dragoste mă închin dv., Iubite
cumnate. Al dv. ca frate și slugă, Teodor Brătianu; 12 februarie 1845, Cu
frățească dragoste mă închin dv., Iubite cumnate. Și rămân al dv. ca frate și
slugă, Teodor Brătianu; 24 septembrie 1848, Iubite cumnate. Sânt ca fratele dv.,
T. Brătianu723.
Prima scrisoare, cea din 21 noiembrie 1844, deși nu se referă explicit la
relația dintre sora sa Cleopatra și Ghiță, prin afirmația că întotdeauna a „dorit
întemeierea caselor rudelor și prietenilor mei”, că va face tot ce-i va sta în
putință în ceea ce dorește și că este mâhnit pentru nemulțumirea ce Ghiță are, ar
putea fi un indiciu pentru fisura ivită în căsnicia celor doi.

Scrisoarea lui Teodor Brătianu, din 21 noiembrie 1844.

723 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 59-60, 68-69.

317
 Prin a doua scrisoare trimisă de Teodor din București, la 9 februarie
1845, ca răspuns la cea a lui Ghiță din 4 februarie, după ce-l informează că soția
sa Lința este mai bine, îi cere să-i trimită medelnicerului Greceanu o hartă de
locurile înfundate din Corbeni, necesare definitivării hotărniciei acestei moșii,
iar prin a treia, trimisă tot din București, la 12 februarie 1845, îi cere cumnatului
său să-i spună câți bani i-a dat lui Greceanu pentru hotărnicie, ca să știe cât
trebuie să-i mai dea, „căci știi ce poamă este”. Prin cea de a patra scrisoare, din
24 septembrie 1848, Teodor îi cere cumnatului său să scoată grajdul lui din lista
pe care a făcut-o, căci a vorbit cu d-l cârmuitorul că, de se vor găsi altele, al lui
va rămânea nesupărat.
Singura scrisoare a lui Ion C. Brătianu trimisă lui Ghiță, la 1 noiembrie
1850, din Sibiu, se referă la neînțelegerea acestuia cu Cleopatra care-l face să fie
„și mai nenorocit decât din ceea ce poziția mea mă face să fiu”. „Simțitor”
pentru dragostea ce cumnatul său îi păstrează, Ion nu i-a scris nădăjduind ca
răspunsul său „să fie totdeodată și o felicitație din parte-m sau mai bine o
mulțumire că te-i înpăcat cu Cleopatra”. În încheiere, Ion îl încredințează pe
cumnatul său de „cinstea ce o am în caracterul dumitale și de dragostea ce o am
pentru d-ta”724.

Scrisoarea lui Ion C. Brătianu, din 11 noiembrie 1850,

către cumnatul său Ghiță Lerescu.

724 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 56 r.

318
 Caliopi Pleșoianu, soția lui Ion C. Brătianu, 1866.
Ion C. Brătianu. Fotografie, BAR. Fotografie, BAR.

Interesantă este corespondența dintre cei doi soți, Ghiță și Cleoptara,

care prin modul de adresare, dacă era sincer și nu se încadra în categoria
șabloanelor, lasă impresia unei perechi ce se iubea și se dorea. Conținutul se
referea la problemele zilnice ale unei familii în care soțul și soția, locuind în alte
localități, aveau nevoie de cele necesare traiului zilnic. Dacă cele șase scrisori
trimise de Ghiță sunt datate, din cele 24 ale Cleopatrei, doar una are dată, iar
patru dintre ele pot fi datate pentru că sunt scrise pe scrisorile primite de la soț.
Referindu-ne la scrisorile lui Ghiță Lerescu, remarcăm apelativul folosit
de soț: Cu dragoste (13 mai 1847), Cu dragoste, Cleopatro dragă (21 mai 1847,
23 mai 1847, 26 mai 1847), Cu dragoste, Cleopatro (24 septembrie 1846, 1
iunie 1847), iar în încheiere același Și sânt dorit soț725.
În ceea ce privește cele 24 de scrisori ale Cleopatrei, toate încep cu
apelativul Scumpul meu bărbat, iar în încheiere i se adresează cu: Iubită - 4,
Dorită - 5, Iubită soție - 6, Și sânt iubită soție - 4, Rămâind iubită soție - 1,
pentru ca de patru ori numai să semneze. Privitor la semnătură, ea folosește: C.
Lereasca, Cle. Lereasca, Cle. Ler., Cle. L., C. Lerea.
Din conținutul scrisorilor reiese grija pe care soțul o avea ca soției să
nu-i lipsească nimic și interesul său pentru bunul mers al gospodăriei.
În prima scrisoare, prezentată cronologic, cea din 24 septembrie 1846,
după ce o anunță că i-a trimis 6 pui de găină și un cașcaval bun, s-a interesat
dacă au venit carele cu var și câte oca au ieșit, dacă s-a isprăvit de cules
porumbul de la Băbana și câte banițe au eșit. De asemenea, i-a cerut să
poruncească lui Dumitrache să dijmuiască oamenii ce au porumb pe moșia sa.

725 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, 45-46, 53-54, 73, 123.

319
 Scrisoarea lui C. Lereasca către „scumpul meu bărbat”.

Prin scrisoarea din 13 mai 1847, o anunță pe Cleopatra că i-a trimis o

căruță de fân, văzând că s-a isprăvit fânul, ca și grăunțele, găsindu-l vinovat pe
„blestematu” de țigan care le vinde, neluându-i nimeni seama. De asemenea, îi
trimite un miel ca să-l i-l dea mamei lui, și-i cere ca să-i trimită imediat
scrisoarea de la fratele lui, Mihalache, dacă a venit. Răspunzându-i pe scrisoarea
primită, Cleopatra îl anunță pe soț că a primit fânul, dar n-are niciun băț de
lemne, pentru că nu poate să aducă de la Băbana, că a dus mielu soacră-sei, că
n-a venit scrisoare de la Mihalache. În încheiere, după ce-l anunță că copiii sunt
sănătoși, îi cere să-i mai trimită bani.

320
 La 21 mai 1847, Ghiță o anunță că deocamdată i-a trimis numai doi pui
de găină, pentru că alți 10 i-a trimis cumnatului, și 70 de caracude mari din care
să dea cucoanei Catinca, cumnatei Anica și maică-sii, ca și 4 găini ca să ouă. Din
scrisoare reiese că fata lor era bolnavă, și neștiind dacă a venit omul ca s-o tragă,
îi cere să meargă la cumnat să-i dea un dorobanț ca să-l aducă să caute copila,
că-l va plăti bine. Confirmând primirea celor trimise, pe scrisoarea soțului,
Cleopatra îl anunță că a venit doctorul fetei și a legat-o.

Scrisoarea din 21 mai 1847 a lui Ghiță Lerescu către soția sa

căreia i se adresează „Cu dragoste, Cleopatro dragă”,
încheind ,,Dorit soț, G. Lerescu”.

321
 Prin lacunara scrisoare din 23 mai 1847, Ghiță o anunță pe Cleopatra că-
i trimite 5 oca de caș proaspăt ca să-l facă brânză, știind că-i place, interesându-
se de sănătatea fiicei. Confirmând primirea celor trimise, Cleopatra îl anunță că
fata este mai bine. Întrucât nu mai are săpun, Cleopatra îi cere să cumpere de la
rumâni și să i-l trimită și să poruncească celui care-l face să-l pună pă încrop,
căci altfel nu este bun.
În scrisoarea din 26 mai 1847, Ghiță o anunță că i-a trimis trei găini și
50 de ouă și pentru spălat, o pereche de izmene, 1 cămașă și o jiletcă albă de
pichet. Deși a făcut săpunul, nu i-l poate trimite, fiind crud, dar, dacă va găsi, va
cumpăra vreo două trei oca și i-l va trimite. Din scrisoare reiese că fata lor era
bolnavă, și-i cere să meargă la tist sau la cumnat (T. Brătianu n.n.) să-i de a un
dorobanț ca să aducă un om de la Slătioare ca să caute fata bine, s-o tămăduiască
să nu rămâie beteagă. În confirmarea făcută pe scrisoarea soțului, Cleopatra îl
informează că vine mereu unchiașul pentru fată, și dacă găsește să le trimită
fragi, pentru că ieșind cireșele cheltuie o grămadă de parale, că-i plac și ei, iar
copiii le topește cerând toată ziua.
Prin ultima scrisoare, din 1 iunie 1847, Ghiță îi trimite Cleopatrei o oală
plină cu unt proaspăt, 3 pui de găină, 50 de ouă într-un coș și o anunță că a venit
și cumnatu Enescu726 la Furduești727.
În afară de scrisorile Cleopatrei către Ghiță, pe care le-am prezentat mai
înainte, ne vom referi în continuare numai la câteva, întrucât celelalte nu au
relevanță pentru a aprecia relațiile conjugale dintre cei doi soți. Deși avea numai
20 de ani, vârstă când ar fi trebuit să fie sănătoasă, în vara anului 1846 Cleopatra
pleacă la băi la Ostrov, în județul Vâlcea, de unde la 6 iulie îi scrie soțului
relatându-i cum a decurs călătoria. Călătorind pe Valea Topologului, a ajuns la
Șuici, de unde a venit și lelița Sultana728, iar apoi la Ostrov, plângându-se că a
topit-o „sdruncinătura drumului” după Șuici. Însoțită la Ostrov de un „copil”, ea
îl informează pe soț că acesta este sănătos, dar, îngrijorată de fete, îi cere s-o
roage pe soacră-sa să fie mai deșteaptă noaptea. De asemenea, îi cere să-i
„străjnicească” pe țigani că sânt diavoli, ca să îngrijească de grădină și cai, iar
Ion să nu iasă cu Masinca pe drum. Întrucât trimisese înapoi căruța cu care
venise, spera să găsească cai pentru întoarcere, iar de nu va găsi, îi va scrie să-i
trimită iar căruța.
Următoarea scrisoare a fost scrisă probabil la puțin timp după cea din 6
iulie 1846, căci Cleopatra se afla tot la Ostrov, informându-l pe soț că a făcut 9
băi și că are de gând să facă cel puțin 20. Privitor la sănătatea ei, Cleopatra îl
înștiințează că din cauza zdruncinăturii pe care a suferit-o pe drum, după Șuici, i

726 Gheorghe Enescu, soțul surorii sale Zinca.

727 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 45-46, 53-54, 73, 123.
728 Probabil este vorba de Sultana, soția slugerului Costache Tigveanu din Șuici-Ungureni (Sp.

Cristocea, Boierii…, p. 329).

322
s-a „zâdărât” durerea de ficat pe care a avea, dar speră să-i folosească băile.
Aflând din scrisoarea lui că este bine, ca și copilele, îi cere să însărcineze pe
Maria să aibă grijă de fată, și să-i dea și ea țâță. Întrucât nu găseau doică, soția
Cleopatra îi cere să meargă la Zinca Răteasca pentru că știa una, la lelița
Marghioala care știa o doică la Budișteni sau în plasa lui Pavlică unde era o fată
de popă, în apropiere de Pitești. În încheiere, Cleopatra îi cere să-i trimită un
galben ca să dea bacșiș la slugile care o slujesc destul de bine, și-i încălzesc apa
la vreme. Întrucât ciobanii de acolo aveau o brânză foarte bună, îi cere să-i
trimită niște parale ca să cumpere, fiind 50 de parale ocaua.
Ultima scrisoare pe care o prezentăm este trimisă de Cleopatra soțului ei
tot când se afla la Ostrov. Aflându-se la băi, Cleopatra, femeie tânără de 20 de
ani, a mers la „clup”, lucru care n-a fost acceptat de soțul ei care i-a reproșat că
numai această grijă o are. Replicându-i că la „clup” merge toată lumea, și bătrâni
și tineri, Cleopatra îi reproșează soțului că „ești ciudat și nu judeci”, mai ales că
lucrurile de care-i este teamă lui nu se fac acolo unde este toată lumea, chiar și
rudele lui și ale ei. Cerându-i să vină cu ea la „clup”, ca să vadă cu ochii lui ce
face, Cleoptara îl întreabă de ce o judecă pentru că „sânt om și eu, și-m place să
petrec, dacă nu ne potrivim la fire eu ce stric ?”729.
Ocupat cu administrarea moșiilor, cu funcția pe care o avea (în 1843 era
subcârmuitorul Plasei Găleșești), cu îngrijirea copiilor și a gopsodăriei, Ghiță
Lerescu nu avea timp să frecventeze „clupurile” la care mergea tânăra sa soție,
astfel că în căsnicia lor încep să apară fisuri care cu timpul se vor accentua,
ducând la o ruptură definitivă. Dar scrisorile socrului său, ale cumnaților, ale
Cleopatrei și ale lui către aceștia, pe care le-a prezentat la Consistorie, dovedesc
că jeluirile acesteia erau „nedrepte pâri”, iar cauzele erau altele.
Spre a da hotărârea definitivă, prezidentul Ghelasie înaintează la 26
februarie 1852 episcopului anaforaua 50, astfel că, la 10 iunie 1852, episcopul
cere Cârmuirii Județului Argeș să invite pe pitarul Ghiță Lerescu și pe pităreasa
Cleopatra, născută Brătianu, înaintea sa la data de 16 iunie 1852. Dar la 17 iunie
1852, Cârmuirea comunică episcopului că cele două persoane lipsesc din
localitate și când se vor întoarce vor fi prezentate. Întrucât pităreasa s-a prezentat
la Episcopie la 30 iunie 1852, așteptând sosirea soțului, episcopul Climent
roagă din nou Cârmuirea județului Argeș, la 4 iulie 1852, să-l aducă cât mai în
grabă pe pitar pentru rezolvarea pricini. Înfățișându-se înaintea episcopului,
jeluitoarea a răspuns cu nu mai poate fi în căsnicie cu soțul, iar pârâtul a cerut să
viețuiască împreună. Având în vedere că jeluitoarea n-a avut pravilnice dovezi
spre a-și susține cererea, episcopul Climent, prin cartea 1382 /27 octombrie
1852, hotărăște ca pităreasa Cleopatra Lereasca să meargă după bărbat, unindu-
să întru bună viețuire730.

729 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 63 r.-v, 72 r.-v, 75 r.-v.
730 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 22-26.

323
 Deși prin cartea episcopului din 27 octombrie 1852 se hotărâse ca pitarul
Gheorghe Lerescu s-o primească pe soție „iarăș în viețuirea căsnicească”, acesta
nu s-a conformat, astfel că, la 27 februarie 1853, episcopul primește o nouă jalbă
de la Cleopatra prin care-l acuză că a lăsat-o la voia întâmplării „numai ca
numitul să să poată bucura de puțina mea zestre”. Trimițând Consistoriei, la 28
februarie 1853, jalba Cleopatrei, episcopul Climent cere ca prin Protopopie să fie
chemați cei doi soți și să fie îndatorat Ghiță a-i plăti cheltuiala transportului dus-
întors, pentru că zestrea ei este tot în seama bărbatului731.
Spre a se justifica de ce nu s-a conformat cărții episcopului 1382/27
octombrie 1852 de a o primi în căsnicie pe Cleopatra, cu prilejul înfățișării la
Consistorie Ghiță Lerescu prezintă acesteia o jalbă, adeverită la 12 mai 1853 de
Subcârmuirea Plasei Argeș, în care afirmă „că este mai rea decât oricare hiară
sălbatică”, și pentru prima dată aduce grave acuzații soției sale care nu mai era
nevinovata copilă de 12 ani căsătorită cu sila de părinții ei. Întrucât nu a vrut s-o
lase să meargă la Argeș, „după petreceri și alte desfrânări, precum ieste nărăvită
și cunoscută de toți”, când venise Anica Răteasca cu nepotul ei, Nicolae
Butculescu, și cu alți tineri din București, profitând că el era dus cu treburi la
Mălureni a fugit din casa sa, părăsindu-și „nenorociții copii”, luând toate
hainele, sculele și altele ce i le făcuse timp de mai mulți ani. Neavând frică de
Dumnezeu și nici rușine de oameni, a declarat la înfățișarea de la Consistorie,
dar și înaintea episcopului, că „o să mă omoare prin orice mijloace va ști de
otrăvire”. Deși a așteptat „căirea și părăsirea sa dă netrebnice fapte”, n-a fost
putință să înțeleagă, „ci stă tot într-aceeași îndărătnicie și înpietrire”, dar speră să
o lumineze Duhul Sfânt ca să „mă văz mântuit odată a nu mă mai zmăcina pă
drumuri în zadar, pentru o ființă rătăcită”.
La înfățișarea de la Consistorie, după ce s-a citit jalba Cleopatrei, din 27
februarie 1853, și a lui Ghiță Lerescu, din 12 mai 1853, judecătorii (prezident
Ghelasie arhimandrit, Silvestru ecleziarh, preotul Necola duhovnic), văzând ura
cea mare și vrajba de moarte dintre acești casnici, încheie Jurnalul 42/12 mai
1853 fiind de părere a se despărți cei doi soți732
La 30 iulie 1853, cu prilejul sosirii sale la Pitești, episcopul primește o
nouă jalbă de la Cleopatra, prin care reclamă că în cei 4 ani de când sunt
despărțiți a împrumutat 300 de galbeni „de mi-am hrănit viața”, iar cererea ei de
a-i plăti cheltuiala ce a făcut în acești ani de când este despărțită și el s-a folosit
de rodul zestrei sale nu s-a trecut în jurnalul încheiat. Având în vedere că soțul i-
a cerut să-i plătească îmbunătățirile ce a făcut moșiei, că trebuie să înapoieze cei
300 de galbeni cu dobânda lor, nu va mai rămâne nimic din zestrea ei și va
ajunge „cerșătoare pă uliță”.

731 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 28-29.

732 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 116/1853, f. 15 r.-v., 17 r.-v.

324
 De aceea, ea cere episcopului să-l îndatoreze pe soț să-i plătească măcar
patru lei pe zi din ziua despărțirii lor până când îi va răspunde zestrea733.
Văzând că numai este nădejde de unire între ei, cei doi soți hotărăsc
desfacerea căsniciei în condițiile următoare: copiii vor rămâne în îngrijirea și
creșterea soțului; 12.000 de lei din foaia de zestre a Cleopatrei, folosiți la
îmbunătățirile ce a făcut soțul la moșia ei Morăști (sădire de pruni, clădiri de
case, povarnă, slon, pătule) și la hainele făcute nu se mai restituie soției;
restituirea de către Ghiță a 7 suflete de țigani și a vitelor; moșia Morăști rămâne
în stăpânirea fostului soț care este obligat să-i dea fostei soții 2.000 de lei pe an,
1.000 la 23 aprilie și 1.000 la 20 octombrie.
Cu ocazia înfățișării din 7 august 1853, episcopul, văzând împietrirea
inimii celor doi înpricinați și că între ei nu va fi pașnică unire, prin cartea 1206
hotărăște despărțirea pentru totdeauna a celor doi soți, Ghiță Lerescu și
Cleopatra, născută Brătianu734.
După despărțire, Ghiță Lerescu s-a recăsătorit cu Lința Romanov, iar
Cleopatra, cu Petre Cecropide. Acest Petre Cecropide, pe lângă faptul că a fost
avocat, s-a implicat și în administrarea orașului Pitești, fiind și primar. La 8
ianuarie 1873 el locuia, împreună cu soția sa Cleopatra, în Pitești, pe str. Șerban-
Vodă, nr. 155, culoarea roșie, fiind menționat într-o situație ca deținând un cal
de lux pentru gabrioletă, iar împreună cu compania Bogdan735, cu sediul în str.
Poștii, nr. 189, 30 de cai de transport întrebuințați la poștă736.
Cleopatra Cecropide a decedat la 4 februarie 1889 la Pitești, fiind
înmormântată la „măn. Bașcov”737, iar, potrivit anunțului mortuar, a fost
înmormântată „la moșia Băscov de lăngă Pitești”738.
În registrul de stare civilă al orașului Pitești se află actul din 6 februarie
1889 în care se menționează că în acea noapte, la ora unu, a încetat din viață în
casa sa din str. Șerban-Vodă, nr. 182, Cleopatra Petre Cecropide, de 64 de ani,
fiica decedaților Constantin și Anastasia Brătianu, cauza fiind „asgitolie”. Cei
doi martori, Dimitrie Stătescu, de 44 de ani, proprietar, și Dimitrie Niculescu, de
42 de ani, funcționar, au declarat: „cadavru răposatei se transportează spre a se
înmormânta la comuna Bascovu, Plasa Pitești”739.

733 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 30.

734 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 39, 42.
735 În 1873, în Pitești, în Culoarea neagră, erau menționați Costache Bogdan, la nr. 21, și Naie

Bogdan, la nr. 24, fiecare deținând câte doi cai de lux (ANSJA, fond Primăria Pitești, dos.
25/1873, f. 19, 28).
736 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 25/11873, f. 19, 28.
737 Familiile boierești…, p. 375.
738 Ziarul „România”, organ liberal-conservator, a doua edițiune, luni și marți, 6 și 7 februariu

1889).
739 ANSJA, fond Starea civilă oraș Pitești, 23/1887, actul nr. 39 f. 366.

325
Actul de moarte al Cleopatrei P. Cecropide din 6 februarie 1889.

326
 Murea astfel una din fiicele lui Dincă Brătianu, căsătorită prima dată cu
Ghiță Lerescu și a doua oară cu Petre Cecropide.

ANEXE

Probabil 1846. Scrisoarea Cleopatrei, aflată la băi la Ostrov, către soțul ei,
Ghiță Lerescu, privind reproșurile acestuia că frecventează ,,clupurile”.

Scumpul meu bărbat

Priimii dorita mea scrisoare și văzui cele scrise. Cutiea am trimis-o peste o
jumătate ceas pă nește oameni, apoi daca au întârzâeat-o ce stric.
Îm zici că numai grija clupului o am. Dă ce ești ciudat și nu judeci, că nu sânt
numai eu așa și este toată lumea și bătrâni și tineri. Eu am socotit că fac bine dă-ț scriu,
ca să vii să mergem înpreună, dar n-am știut că te superi, c-așa am avut vorbă ca să vii la
toate clupurile, ca să nu mă duc singură. Ș-asta este o idee prea rea, dă ce să nu mă duc,
că lucrurile care le gândești dumneata nu să fac în clup, unde este toată lumea și mai
întâi rudele dumitale și ale mele care îți poate spune orice neorânduială oi face. Nu merg
în pustie numai cu unu și merg unde este toată lumea și îi poți cerceta, dar îți spun mii de
lucruri care nici nu le-am gândit fără să le cercetez, că merge lelița Marghioala și Zinca
și lelița Sultana și Lenca tot de care poate să aibă destulă îngrijire și mult decât
dumneata.
Cu toate acestea, eu te rog ca să vii să mergem înpreună, ca încai ce fac vezi cu
ochi și este mai bine că cercetând o să auzi ce n-am gândit că așa este lumea. De ce nu
judeci că sânt om și eu și-m place să petrec, daca nu ne potrivim la fire eu ce stric.
Cânipa740 n-o trimeți până vei muta canțalarea, ca să viu și eu cu ea, zău Ghiță
ca să poci veni să lucrez eu că dă dat n-o dau.
Nenea Ghiță au venit și spune că neica Tudorache este prea supărat că pă lelița
Lința o s-o prearză, c-au ajuns într-o stare prea proastă.

Și sânt iubită soție,

Cle. L741.

Pe marginea scrisorii: Ghiță, vino zău, că clupurile nu sânt în tot anu și mai
sânt patru săptămâni până la anu cine știe mai trăesc sau nu.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 72 r.-v.

740 Descifrare nesigură.

741 Semnătură autografă.

327
 2

6 iulie 1846. Scrisoarea prin care Cleopatra îl anunță pe soțul ei, Ghiță
Lerescu, că a ajuns la băi la Ostrov.

Scumpul meu bărbat

Eu cu ajutoriu Domnului ajunsei la Ostrov, dar m-a topit sdruncinătura

drumului după la Șuici. Am găsit pă lelița Sultana gata ș-o am venit amândoo.
Dorobanțu me-au fugit de la Șuici și rugai pă Predescu, aflându-se la băi, și-m dete un
dorobanț dă trimesei căruța, că numai pă Petre n-avusei coraj. Copilu este sănătos.
Roagă și pe soacra-mea să fie mai deșteaptă noaptea pentru fete și străjnicește și
țigani să vază dă grădină să n-o risipească și Ion să nu easă cu Masinca pă drum că este
un diavol și pă Petre să îngrijască de cai bine, străjnicești-i bine că sânt diavoli.
Eu pentru întoarcere am nădejde să găsesc aici cai, ear dă n-oi găsi căruță îți
scriu ca să-m trimeț.

Și sânt iubită soție,

Cle. Lerea742.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, 75 r.-v.

1 noiembrie 1850. Sibiu. Scrisoarea lui I. C. Brătianu către cumnatul său

Ghiță Lerescu.

Scumpul mieu cumnate

Am fost foarte simțitor atât pentru scrisoarea ce ai binevoit a-m adresa, cât și
pentru dragostea ce mi-au spusără că îm păstrezi și îț rămâi foarte recunoscător.
Iar de nu ț-am răspuns numaidecât, pricina a fost că tot nădăjduiam ca răspunsu
mieu să fie totdeodată și o felicitație din parte-m sau mai bine o mulțumire că te-ai
înpăcat cu Cleopatra, fiindcă trebue să știi că neînțelegerea care este între dumneavoastră
nu puțin contribuie ca să fiu și mai nenorocit decât din cea ce poziția mea mă face să fiu.
Cu toate acestea, iubite cumnate, fii încredințat de cinstea ce am în caracteru
dumitale și de dragostea ce o am pentru dumneata.

Al d-le, plecată slugă,

I. C. Brătianu743

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1850, f. 56 r.

742 Semnătură autografă.

743 Semnătura și toată scrisoarea este scrisă de I. C. Brătianu.

328
 4

Primită 14 noiembrie 1850. Jalba Cleopatrei, soția lui Gh. Lerescu, către
episcopul Argeșului referitoare la ,,viețuirea otrăvită” pe care o are cu soțul ei.

Înalte preasfințite stăpâne

După o viețuire otrăvită, după o moarte vie suferită în curs aproape de ani
doisprezece, la cine ar trebui să alerg ca să mă plâng sau la cine altul aș fi mai încrezută
că le voi afla liniștia și mângăerea sufletului fără numai la un păstori bun și adevărat
părinte ca priaosfințiia voastră.
Ursita mia, preosfințite stăpâne, mi-a fost dureroasă nu numai în cursul anilor
citați mai sus, ci mai deodată cu a mia naintare, că după ce în ani pruncii am fost urgisită
de părinți și lipsită de toate acele măngăeri câte natura prin instict povățuește pă chiiar
ființele ceale necuvântătoare a-ș iubi pui lor.
Apoi, pă lângă aceasta, chiiar când a vrut părinți a-m hotărî soarta, care după
drept cuvânt trebuia să mă însoțască până la mormânt, și atunci, ca să zic așa, m-a
năpăstuit, omorându-mi simțiria prin silnicie streină, cu totul de dragostei părintească,
căci în loc ca să mă căsătoriască, așa după cum înțelege chiiar Sfântul Apostol, și a-mă
face prin aplecare, prin simțire, prin voință o altă jumătate din corpul soțului mieu, încât
să putem a fi amândoi un trup, înpotrivă m-a dat ca pre o vită măcelarului ce dă mai
mult la preț.
Preosfințite stăpâne este un sacrilegiu ca fiu să părască pă părinți, însă eu
repetez către un duhovnic, către un păstori o suvenire tristă, o tănguire nemăngăiată, că
am avut părinți și am fost mai năpăstuită dintre toți fii omeniri ce s-a născut pănă astăzi.
Iartă-mi lacrămile, prea sfințite stăpâne, a curge slobode în sânul-vă cel
păstoresc și nu-mi blestemați ecspresiile daca ar face calomniea părinților miei, fiind că
totul ce vă mărturisesc nu este decât singurul adevăr.
Răposatul tatăl mieu, clucer Cosd. Brătian, mai mult timp a avut ură politică cu
domnul pitar Gheorghie Lerescul și ca să stingă vrajba a hotărât ca să mă dea jărva păcii
și enteresului dumisale, care nici cum nu putia face parte fericiri mele conjugale.
Chiear mergând la locul unde era hotărătă cununiia m-a amăgit că soțul ce mi-l
dă ar fi un Nae Drugănescu, și când m-a dus înnaintea ministrilor lui Dumnezeu m-am
văzut însăm pusă lângă Gheorghie Lerescul.
Ce putere a trebuit să aibă un copil înnaintia unor asemenea părinți care-i cu
orice preț hotărâseră mai nainte a-mi omorî inima, numai ca să înpace vrajba cu
Lerescul.
Sânt doisprezece ani preos. stăpâne de când trăesc în chinul și umbra aceștii
păcătoase căznicii și într-acest curs de ani n-am putut, nici că voi putia, a-l iubi, precum
și numitul pă mine asemenea, fiindcă și dumnialui și părinți mei n-a plecat de la puntul
apostolesc, ci de la acela al speculații, precum am dovezi astăzi, chiiar contractul
domnului Leresc pre care ca să posedeze de zestria mia priimește desfaceria ca un
precupeț.
Priasfințite stăpâne, milostiviți-vă asupră-mi, faceți ca să înceteze chinul ce-l
sufer, binecuvântați dezlegarea unii căznicii silite, căci suferințele îmi covârșesc puterile
de a mai umbla, pribegind din loc în loc și din casă în casă, lipsită chiiar și de hrana

329
trebuincioasă, într-o vreme când numitul să bucură de rodul zestrilor mele și când sânt
hotărâtă a mă povățui de rezultatele ce poate produce deznădăjduiria în vreme de nu mi
să asculta plângeria.

A priaosfințiilor voastre, plecată slugă,

Cleopatra, născută Brătieanul

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 114/1850, f. 1 r.-v., 3 r.

12 mai 1853. Jalba lui Ghiță Lerescu către Duhovniceasca Consistorie

referitoare la soția sa, Cleopatra.

Cinstiti Duhovniceștii Consistorii

În urma priimiri hotărâri cu no. 50 a cinst. Consistorii, întărită de prea sfințiia sa

părintele episcopul Eparhii Argeșu, supt no. 1382, am dat în scris că nu este în
conpetența mea a cere la drăgătoriile locale aducerea iei la îndeplinire pentru
înprejurările arătate mai jos.
Și acum, după sorocirea cu no 165 fiind următor, am venit iarăși la cinst.
Consistorie unde înfățișându-mă mi s-au zis ca să-m dau cuvântul ce pricină m-au
stăvilit de nu am făcut zisa cerere coprinsă în hotărâre, pentru care arăt cele următoare:
1-iu Că pă dumneaei Cleopatra, știind-o că este mai rea decât oricare hiară
sălbatică, ca una ce ș-au părăsit nenorociți copii, care sarcină numai dă părinteasca mea
îngrijire și găsind prilej au fugit din casa mea pe când eu lipseam dus la satul Mălureni
cu trebuință, luându-și toate hainile ce i le făcusem, scule și altile, în diiastimă de atâța
ani, pentru că nu am vrut s-o las atunci când venise dumneaei Anica Răteasca, cu d-lui
Nicolaie Butculescu nepotă-său, și alți tineri de la București ca să meargă înpreună la
orașul Argeșului după petreceri și alte dăsfrânări, precum ieste nărăvită și cunoscută de
toți.
2-lea. Că numita, neavând nici frica lui Dumnezeu, nici rușinea oamenilor sau
cel puțin mustrarea cugetului său, cugetându-m rău s-au declarat atât înnaintea cinst.
Consistorii, când ne-am înfățișat, cât și chear înnaintea prea osfinții sale părintelui
episcopul, că o să mă omoare prin orice mijloace va ști de otrăvire și altile, după cum au
urmat și alte asemenea dăsfrînate muieri, fără a să sfii dă puterea cârmi bisericești
încredințată de legi, defăimându-și și pă chear răposați părinți săi prin necuvioase vorbe
și pâri neadevărate, căci nu s-au mai pomenit sau ieste dă crezut că părinți să va răul
fiilor săi.
3-lea. Că am așteptat căirea și părăsirea sa dă netrebnicile fapte și asigurarea
mea dăspre cele declarate de dânsa cu amerințarea vieți mele chear în judecata
bisericească ce am avut și la nici una nu s-au supus.
Apoi cunoască cinst. Consistorie că, după atâtea multe suferințe și răbdări ce
am avut, n-au stat putință a o face să înțeleagă, ci stă tot într-aceiaș îndărătnicie și
înpietrire.
4-lea. Că toate acestea și altile mai multe câte am suferit din parte-i, prin taină

330
duhovnicește le-am arătat preaosfinții sale părintelui episcopul, și după îndăstulile poveți
ce i-au dat spre îndreptare n-au stat putință a să întoarce din calea rătăcirii.
De aceia, nemairămâindu-m acum altă nădejde, decât mă rog să binevoiască ca,
potrivit acestor înprejurări înființate pă adevăr, să dea un sfârșit oricum duhul sfânt o va
lumina, ca să mă văz mântuit odată, a nu mă mai zmăcina pă drumuri în zadar pentru o
ființă rătăcită care nu va a-și prețui cinstea, a-și cunoaște vătămare și a-și alege binele
din rău.
Și dreptul judecători, care știe și cunoaște toate, va răsplăti celui vinovat

G. Lerescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 116/1853, f. 15 r.-v.

11 mai 1853. Cleopatra cere Duhovniceștii Consistorii, pe lângă despărțirea

din căsnicie de soțul ei, Ghiță Lerescu, și recuperarea zestrei.

Cinst. Consistorii a Sf. Episcopii Argeșu

Spre mai temeinică încredințare a judecăți pentru statornica mea hotărâre și

cererea ce totdeauna am făcut și fac de a fi despărțită din căzniciie de cătră soțul mieu,
pitaru Ghiță Lerescu, cu carele nici o umbră de iubire sau armoniie nu s-au ivit între noi
în tot cursu petreceri noastre înpreună, după cum stă dovadă în canțeleriia cinst.
Consistorii toate hărtiile mele, ci dinpotrivă, cum mai sus zic, urmându-să ură și
vrăjmășiie necurmată, depui acest înscris și iscălit de însum la cinst. Consistoriie prin
care și cer desfacerea noastră din căzniciie, nemaiputând avea vreo aplecare de reunire în
urma uri ce s-au încuibat între noi.
Și, tot într-o vreme, mă rog a să chibzui asigurarea întoarceri zestri mele de la
numitul și a-m plăti și cheltuiala pă patru ani, de cănd mă străgănește pă drumuri și
judecată, de când adică d-lui n-a contribuit pentru mine nici un ban măcar, folosindu-să
singur de zestre, ca și eu să mă poci desface de datoriile ce am făcut pentru ținerea vieții
într-acest nenorocit curs de vreme.

Cleopatra, năs. Brătianu744.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos 116/1853, f. 13 r.

744 Semnătură autografă.

331
 7

Nedatată. Jalba Cleopatrei către Duhovniceasca Consistorie prin care cere

despărțirea de soțul ei, Gheorghe Lerescu.

Cinstitei Duhovnicești Consistorii

Tacrir
Procesul ce-l țiu astăzi înpotriva d. pitarului Gheorghe Lerescul nu este prea
cinstiți părinți dintr-acelea materiale ce să atinge de trup și sânge, pentru că dezbinarea
căsnicii noastre nu provine din plângeri, că adecă am fost lipsită de hrana, de plăceri
sociale, de înbrăcăminte sau de alte deșărtăciuni, care sânt vărâte mai în toate căsniciile
cu otravă nevindecată.
Căci toate acestea, deși nu le-am avut, dar n-am gândit măcar la lipsa lor, din
pricină că până astăzi încă îm lipsește hrana sufletească și cuvântul bun, lucruri scumpe
și pă care nu le-am putut dobândi nici de la părinți miei, nici de la d. pitaru Lerescul. Și
prin urmare, prea cinstiți părinți ca niște ministri ai biserici și ai adevăratului înțeles
evanghelic, puteți cunoaște a mea dreptate. Care cuvinte ar putea sprijini siluirea încât să
mai poci fi în căsnicie cu d. Lerescul când inima și simțirea este de mult omorâtă de
părinți și bărbat prin pocultirea acei hrane care o rostește însuși Mântuitorul Hs., zicând
că omul nu viază numai cu pâine ci și cu tot cuvântul bun.
Așadar, când suptiscălita încă din pruncie am fost urgisită de căldura sânului
părintesc, când la ceasul însoțirii mele am fost înșălată de părinți că o să mă cunune cu
Nicolae Drugănescul, când fără nădejde m-am văzut silită pusă lângă d. Lerescu, cu care
m-a și cununat, nebăgându-m în seamă lacrămile și tânguirea, când soarta mea s-a
precupețit în schimbu de părinți ca să înpace o prigonire politică cu d. Lerescu, care și
astăzi au dovadă în arhivă, când d. Lerescul m-a priimit ca o marfă, ca o vită, pentru alte
enteresuri, iar nu ca pe o altă jumătate din trupul său, când d. în curs de atâțea ani nu s-a
silit a-m da dovadă, că nu un enteres ci inima l-a îndemnat a mă lua întru însoțire, faptă
ce cu menireputea a-l preface criteriul copilărescu și a preste acestea, când iarăși și d-lui
într-o mai matură vârstă și judecată a mea pecetluește cu cugetu și scopul căsnicii sale cu
mine că a fost numai o faptă speculantă ca să însușască în posesia sa puțina zestre ce am,
precum copia contractului ce înfățișez dovedește.
Apoi care ar fi cuvântul sau pricina prin care să renvieze o inimă înțelenită de
necazuri și să-l mai poată iubi, încât să-l mai poci numi sau priimi de bărbat în viitor.
Acestea sânt cuvintele mele prea cinstiți părinți, într-acestea și stăruescu până în
sfârșit și crez că luându-să în duhovniceascavă băgare de seamă n-o să-m porunciți a fi
pradă deznădăjduiri, lucru pentru care având a da răpuns înfricoșatului judecător, căci de
mai ținea pă viitor umbra căsnicii cu d. pitarul Lerescul îm este peste puterile și suferința
mea.
Plecată,
Cleopatra n. Brătianu745

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos, 180/1850, f. 29 r.-v.

745 Semnătură autografă.

332
 13. DESPĂRȚIREA DINTRE GHIȚĂ LERESCU ȘI SOȚIA SA,
LINȚA, NĂSCUTĂ ROMANOV.

Prigonitoarele părți.
Ghiță Lerescu. După despărțirea, prin cartea episcopului Climent
1206/7 august 1853, de Cleopatra Brătianu, Ghiță Lerescu s-a recăsătorit cu
Elenca (Lința) Romanov.
Lința Romanov. În 1838, în Vopseaua neagră a Piteștiului, la poziția 82,
se afla și boierul fără caftan Simion Romanof (Romanov) la care, în afară de
slugi, sunt trecute și rudele sale dintre care menționăm pe Uța, văduvă, 50 de
ani, Alexandru brat, 14 ani, Alecu sin Uța, 17 ani, și pe Elenca, 12 ani746.
Documentele cercetate confirmă că Uța era sora lui Simion Romanov, iar
Elenca, numită și Lința, fiica Uței, a devenit a doua soție a lui Ghiță Lerescu. În
ceea ce privește originea acestei familii, într-o petiție înaintată episcopului, la 30
noiembrie 1863, Lința îi mărturisește că „sânt străină preasfinte părinte”747, dar
nu reiese dacă de oraș sau de țară.
După trei ani de la desfacerea căsătoriei de Cleopatra, Ghiță Lerescu se
recăsătorește, la 12 februarie 1856, cu Elenca (Lința) Romanov. Dar ca și în
cazul primei soții, și a doua era mai mică decât el cu 15 ani, astfel că în 1856,
când are loc unirea celor doi, Ghiță avea 45 de ani, iar Lința, 30 de ani, deși într-
o jalbă trimisă ministrului afirmă că era „jună fată”.
La 1 decembrie 1856 se naște fiica lor Alecsandrina botezată la biserica
Sf. Ioan din Pitești de către preotul Pătescu, nașă fiind Maria Romanova, mama
Elencăi748.
Pricina și mersul prigonirii.
În Jurnalul 107/1 septembrie 1860 se menționează că cel care „au
căsătorit-o, au înzestrat-o și au îngrijit-o” pe Lința a fost fratele ei Alecu.
Întrucât Ghiță Lerescu a grăbit căsătoria, nefiind îndeplinite legiuitele forme,
protopopul Plasei Găleșești, care nu putea să participe la cununie, îi scrie la
11 februarie 1856 proistosului Costache al Plasei să meargă la Furduești, unde
urma să aibă loc oficierea, să întrebe pe Lerescu, pe Lința, pe mama ei Uța, ca și
pe fratele ei, dacă nu este vreun grad de rudenie între ei și după ce va dovedi că
nu este nicio pricină pravilnică și vor mărturisi că unirea este „cu a d-lor plăcere
și voință” să binecuvânteze căsătoria și să li se dea biletele respective749.
Înainte de a se căsători, Lința i-a făgăduit viitorului soț că se va uni cu el
în toate, că va îngriji de ale căsniciei ca cea mai bună casnică, va da educație
fiicei lui, Masinca, și o va învăța la lucru, și că va merge cu el și va locui, ori

746 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 105.

747 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f 242.
748 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Ioan din Pitești, 22/1856.
749 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 32 r.

333
unde interesul lor o cere. Dar după săvârșirea cununiei, la 12 februarie 1856,
Lința s-a arătat „înpotrivitoare” și n-a vrut să meargă cu el la moșia acestuia din
Teleorman (Sfințești, n. n.) și cum a plecat el din Furduești, „au înprăștiat fata
trimițând-o de au șăzut pe la alți”. Întors de la moșia din Teleorman, Lerescu,
după ce i-a spus Linței că i s-au liberat casele lui din Pitești care fuseseră
ocupate de „oștirea nemțească”, i-a cerut să meargă să locuiască la Pitești, fiind
în Săptămâna Mare dinaintea Paștelui, când tot creștinul petrece la casa sa. Cu
mare mâhnire Lința s-a înduplecat de a mers la Pitești, iar când soțul i-a zis să
stăruiască cu zidarii pentru a spoi casele și cu muerile de a le spăla, s-a
împotrivit zicând că se întoarce la Furduești ca să facă Paștele acolo la care
Ghiță i-a spus că dacă se va duce, să nu mai vie, că n-o mai primește. Plecând la
moșia Gura Bascovului, Ghiță s-a întors după un ceas, dar n-a mai găsit-o,
fiindcă plecase la Furduești, luându-i din casă multe lucruri. Mergând și el la
Rătești, l-a rugat pe proistosul Costache să meargă la ea s-o povățuiască să se
întoarcă acasă, că dacă se duce zvonul în lume n-o mai primește, dar ea n-a
ascultat750.
Despre căsătoria dintre cei doi și fuga Linței aflăm și din încredințarea
dată la 14 iunie 1860 lui Ghiță Lerescu de către proistosul Costache. Astfel, el
relatează că din ordinul protopopului Plasei Găleșești i-a cununat pe cei doi în
biserica satului Furduești, la 12 februarie 1856, dar, după vreo două luni, soția a
fugit din casa bărbatului. Ducându-se la proistos, Ghiță Lerescu l-a rugat să
meargă la soție să-i spună să se întoarcă până „nu ese zvonu afară în lume să vie
acasă, căci mai în urmă nu o mai poate priimi”. Ducându-se la Elenca și la
fratele ei, le-a făcut cunoscute propunerile lui Lerescu, dar nu numai că n-a fost
ascultat, ci „am fost dat afară, ba încă și insultat”. După un timp, proistosul a fost
chemat de fratele Elencăi care i-a zis că ar fi bine să mijlocească împăcarea lor,
dar a fost prea târziu, căci Lerescu i-a spus că răspândindu-se zonul în lume, n-o
mai poate primi751.
Văzând fuga Elencăi din casa soțului, atât Simion Romanov, unchiul ei,
cât și Alecu, fratele ei, au încercat prin scrisori adresate lui Ghiță să salveze
căsnicia celor doi. Astfel, la 28 aprilie 1856 Simion trimite lui Ghiță o scrisoare
în care folosește apelative conforme epocii, prin care încearcă să-l înduplece în
hotărârea sa: Cu plecăciune, mă închin dumitale, Scumpe nepoate-Sluga dumv.,
Simion Romanof. Scrisoarea lui Simion este un răspuns la una primită de la
Ghiță pe care o consideră „plină pentru mine de otravă și amărăciune”.
Exprimându-și regretul că nepotul său Alecu n-a reușit să „potolească niște mici
ispite ce încearcă toate căsniciile la întâia lor înființare”, Simion îi cere lui Ghiță
să arate față de soție „mai multă indulgență și cu o manieră ce ar contribui la

750 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 72 r-v.

751 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 73 r.

334
întreaga unire și la viața conjugală ce să cere astăzi în soțietate”752.
Scrisoarea lui Alecu Romanov, din 2 august 1856, trimisă cumnatului
său, prin Costache proistosu, prin conținutul moralizator și chiar acuzator, se
deosebește mult de cea a lui Simion Romanov. Chiar dacă la început folosește
apelativul Cu plecăciune, apoi i se adresează cu Domnul mieu, pentru ca la
sfârșit să-și exprime sentimentele ce la are față de el, încheind cu „am norocire a
fi al dv. plecat serv Romanov”. După ce-i amintește că din anumite pricini sora
sa a fost silită să se înapoieze în casa părinților, Alecu îi reproșează că n-a făcut
nicio îndestulare dreptelor ei pretenții și nici măcar nu l-a ascultat pe el. Văzând
dorința cumnatului de a pune capăt acestei căsnicii, Alecu îl asigură că el, ca
frate al lor, le dorește tot binele și toată fericirea, dar stă în mâna lui ca Lința să
aibă o casă de locuit, o masă și servitori, iar nu să ducă o „viață în lipsă de toate
supt ocrotirea universului”. Mai categoric, Alecu își exprimă poziția că dacă nu
poate îndeplini pretențiile soției, există soluția unei „despărțiri, fără calomnii, de
care până acum v-a plăcut să vorbiți fără niciun motiv”753.
În urma fugii Elencăi din casa lui, Ghiță se adresează episcopului
Climent cu o petiție, în decembrie 1857, în care-i spune că, prin fuga soției, i s-a
pricinuit o pagubă însemnată atât în toate câte sânt în datoria unei neveste să
îngrijească de casa sa, cât și „în enteresurile mele am cercat pagubă și supărări”.
De aceea, având în vedere că s-a convins că nevasta „nu este de a ținea casă
pentru mai multe cuvinte ce le voi depune în observațiia Cinstitei Consistorii la
zioa înfățișării”, el cere să fie chemată la judecată spre a-și dobândi desfacerea
căsătoriei. La 31 decembrie 1857, episcopul Climent trimite Consistoriei petiția
pitarului Ghiță Lerescu pentru „neunire căsnicească” cu Lința Romanov754.
Deși li s-au trimis citații de către Consistorie, Lința nu s-a prezentat nici
la 28 ianuarie și nici la 26 februarie 1858, pentru ultimul soroc prezentând, la 24
februarie 1858, o dovadă dată de deputații satului Rătești755 care, împreună cu
preotul cătunului Furduești, adevereau că „Elenca Lereasca, născută Romanov,
fiind bolnavă de brâncă, ieste în neputință a veni la sorocul de 26 ale
următoarei”. Nici bărbatul nu s-a prezentat la sorocul din 28 ianuarie, motivând,
prin dovada din 5 februarie 1858, că a primit citația nr. 2 prea târziu, după ce a
venit de la București756.
În urma înfățișării ambilor soți, s-a încheiat, la 26 aprilie 1858, Jurnalul
42 în care se relatează că „bărbatul s-au înpotrivit cu totul de a-și mai priimi
soțiia”, cerând un nou soroc pentru a-și aduce dovezi, de aceea s-a stabilit un
nou termen, la 20 august 1858. Aflând de la persoane vrednice de credință că

752 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 74 r.

753 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 33-34.
754 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 3-4.
755 Dovada este semnată de: Tudorache, Tudor Drăghici, Niță Marin, Arsenie, Din pârcălabu și

preotu Mihai.
756 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 3-4, 13, 15.

335
Lința nu se va prezenta la termenul de 20 august 1858, nu s-a înfățișat nici Ghiță,
astfel că prin Jurnalul 105/30 august Consistoria fixează un nou termen, 26
septembrie 1858, dar la 22 august 1858 motivase Consistoriei absența sa757.
Neavând de gând să se prezinte la nici un termen, Lința găsește fel de fel
de motive. Astfel, pentru înfățișarea din 26 septembrie 1858, la care nu s-a
prezentat, motivul a fost că „să află bolnavă de durere de cap și în cura
doctorului Anino”, iar pentru sorocul din 31 ianuarie 1859 trimite Administrației
Județului Argeș o scrisoare, la 28 ianuarie 1859, din Furduești, prin care anunță
că, deși este în interesul ei, nu se poate prezenta, fiindcă „mă aflu tot bolnavă și
șubredă de a mă pune pă drum pentru o cale de patru poști în timp de iarnă”.
Dar Ghiță, care se prezentase la înfățișare încă din 17 ianuarie 1859,
trimite la 16 februarie 1859 din Pitești o petiție Consistoriei prin care cere ca
prin Protopopia locală să se cerceteze dacă este bolnavă, el știind că „să află
sănătoasă, unblând în petreceri pe unde voește și nedând nicio dovadă
dohtoricească după legi, mai cu seamă că ieste vremea bună, precum să vede”.
La porunca 140/26 februarie 1859 a prezidentului Ioachim către protopopul
Plasei Pitești și Găleșești de a cerceta cu toată „delicatețea” dacă Lința este
bolnavă sau nu, acesta îi răspunde la 9 martie 1859 că, în urma deplasării la
locuința Linței, după o „secretă și duhovnicească cercetare”, a constatat că
„numita este cu totul sănătoasă, fără să fie bolnavă sau șubredă precum au
declarat către acea Consistorie”758.
Nu știm din ce motive soțul nu s-a prezentat la înfățișarea din 31 martie
1859, iar în Jurnalul 49/1 aprilie 1859, încheiat cu acest prilej, se consemnează
că Lința a depus la Consistorie, la 31 martie 1859, o petiție ca să nu mai
„tolereze nedreptile calomnii” pe care i le aduce soțul care de aproape trei ani de
zile a lăsat-o însărcinată în casa părinților, fără nici un mijloc de existență, fiind
silită să se împrumute ca să trăiască. De asemenea, Lința a anexat o listă cu
cheltuielile făcute în acest timp, în sumă de 6.327 lei și 20 parale759, cerând
Consistoriei a fi îndatorat soțul să i le plătească760.
Întrucât cei doi soți nu s-au prezentat la sorocul din 12 iunie 1859,
Consistoria le-a fixat un nou termen la 22 august 1859. Pentru absența de la 12
iunie 1859, Ghiță Lerescu înaintează Consistoriei, la 24 august 1859, motivația
că, plecând spre Argeș, a ajuns până la Merișani, dar din cauza că podul era rupt

757 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 17, 23, 28.
758 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 35, 40, 45, 47-48.
759 Potrivit listei din 31 martie 1859, suma de 6.327 lei și 20 parale era formată din: „1.890 lei-

cheltuiți în Pitești, casă cu chirie, pă slugi, lemne, eczistența mea, în curs dă 3 luni de iarnă, când
cu facerea; 630 lei, în 20 # plătiți bilete la doctor, când am fost bolnavă, cu dovada ce alătur; 607
lei, 20 parale - plata la spețer, idem cu dovadă; 600 lei - la moașă și alte cheltueli ale copili; 740 lei
- simbria doichi, pentru doi ani și 4 luni; 1.860 de lei - îmbrăcămintia mia și a feti, în curs dă 3
luni”.
760 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 50-51.

336
și apele foarte mari, s-a întors la Pitești. Prezentându-se la sorocul din 22 august
1859, Ghiță a așteptat patru zile pentru a veni soția, dar, văzând că nu sosește, o
acuză prin petiția din 24 august 1859 că aceasta „m-au desprețuit îndată ce s-au
văzut căsătorită, urmând fapte nepriimite legii și căsnicii”, iar din cauza
neprezentării ei „mă străgănez de mai multă vreme cu cheltueli și trepede în
zadar pă drumuri, lăsându-m și enteresul casi în dărăpănare, tocmai în timpurile
munci de am suferit și sufer simțitoare pagube”761.
La sorocul din 31 octombrie 1859 nu s-a prezentat niciunul dintre soți,
bărbatul fiind plecat din Pitești la moșii, iar soția primind prea târziu citația;
pentru termenul din 11 ianuarie 1860 Ghiță fiind din nou plecat la moșii, nu i s-a
mai trimis nici soției citație, astfel că la 29 aprilie 1860 prezidentul Ioachim
cerea episcopului să-i comunice dacă cei doi s-au împăcat și nu mai au trebuință
de judecată. După două neprezentări a nici unuia, la 3 martie 1860 și la 12 iunie
1860, de abia la 22 august 1860 s-au prezentat ambele părți, când se face prima
judecată mai serioasă și se încheie Jurnalul 107/1 septembrie 1860.
La judecată a fost prezent și Alecu Romanov, frate mai mare, care o
căsătorise și o înzestrase, ce s-a recomandat drept părinte având datoria de a-i
susține dreptățile, solicitare admisă potrivit articolului 4 din Instrucții. La
început s-a prezentat un Inscris al lui Ghiță Lerescu în care se relata mersul
pricinii, fuga Linței din casa bărbatului și refuzul de a se mai întoarce, astfel că
acesta, considerând-o „rea cugetătoare”, ca una care ceva a făgăduit și alta a
făcut, n-o mai poate primi în căsnicie, mai ales că aceasta declarase că, dacă-i dă
1.000 de galbeni, acceptă despărțirea.
După ce s-a citit scrisoarea lui Alecu Romanov din 2 august 1856 către
Ghiță Lerescu, ca și încredințarea proistosului Costache din 14 iunie 1860, care-i
căsătorise în biserica din Furduești, la 12 februarie1856, s-a dat cuvântul soției
care a răspuns că n-a fugit din casa bărbatului, ci a plecat cu știrea lui și din casă
n-a luat decât o plapumă veche. Același lucru l-a arătat și fratele ei, Alecu
Romanov, că sora lui n-a fugit, ci el a luat-o din casa lui Costică Budișteanu,
nepotul lui Ghiță Lerescu, cu înțelegere ca după ea să vină și soțul pentru a
petrece Paștele la Furduești. După ce Ghiță Lerescu i-a contrazis spunând că el
era dus la moșie și lipsea de acasă ca să poată avea o asemenea înțelegere, Lința,
„proptită de fratele d-ei”, a susținut că va aduce dovezi că pâra lui Lerescu și
„arătările” proistosului Costache sunt numai „deșărtăciuni pe care le va
derăpăna”.
Prezentând lista din 31 martie 1859 cu cheltuieli făcute în perioada de
când este despărțită de soț (6327 lei, 20 parale) pe care trebuia să-i suporte soțul,
mai cu seama plata doicii, 400 de lei pe an, Ghiță a răspuns că i-ar fi dat și 1.000
de lei pe an pentru doică dacă ar fi stat lângă el, dar dacă a fugit nu să cunoaște
dator a-i mai da ceva. În privința cererii soției de a-i da cei 6.327,20 de lei, soțul

761 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 62.

337
a răspuns că nu-i poate satisface pretenția, făcând apel la capitolul 183, zaceal 5
din Pravilă: „Muerea de răutatea bărbatului de va fugi de la dănsul și să va duce
într-altă casă atunci este dator bărbatul să o hrănească și să-i facă odihna, însă de
nu va avea părinți sau frați și de va fi eșit singură cu voia ei, nu i să poate
înbunătăți cererea”. Având în vedere cele cuprinse în petiția reclamantului
privitor la fuga pârâtei din casa bărbatului, dovada proistosului și scrisoarea lui
Alecu Romanov în care zice că el a luat-o cu trăsura lui din casa bărbatului și în
lipsa lui, judecata consideră că fuga este adevărată.
Fiind întrebată Lința ce intrigi a făcut copila soțului (Masinca n. n.) de a
dus-o la pension și motivul pentru care a fost izgonită doica, îngrijitoarea
copiilor lui Lerescu, Romanova a răspuns că fata ar fi defăimat pe tatăl său
zicând „a fi scump cumplit și că nu-i cumpără nimic”. Referitor la doică, Lința a
afirmat că a văzut farmece în paharul de apă pe care i l-a cerut, dar reclamantul a
infirmat, spunând că doica a adus paharul cu apă, iar el a adus dulceața și nu s-a
văzut nimic, mai ales că doica era păzitoarea casei lui din Pitești unde ea a stat o
noapte și o jumătate de zi înainte de a fugi.
Faptul că Lința și fratele ei, Alecu, n-au mai stat să audă citirea
Jurnalului și hotârârea judecății constituie, potrivit semnatarilor Jurnalului, o
dovadă a uneltirilor pârâtei.
După încheierea dezbaterilor privind pricina de discordie dintre Ghiță
Lerescu și soția sa Lința care a durat trei zile, prezidentul Ioachim a raportat
episcopului la 5 septembrie 1860 că a participat și Alecu Romanov,
recomandându-se ca părinte și frate mai mare al pârâtei, căruia i s-a permis
conform articolului 4 din Instrucții. Dar acesta, prin „întinderea d-lui la mai
multe cuvinte streine de competența aceștii judecătorii prin meșteșugiri ziceri”, a
făcut pe avocatul cerând ca bărbatul să plătească „îndestularea soții eșită din
casa bărbatului cu voia ei, cu trăsura chiar a d-lui”, lucru neîngăduit de Pravilă.
De asemenea, cei doi, „înpotriva buneicuviințe”, n-au stat să asculte Jurnalul și
să vadă chibzuirea judecății762.
Nemulțumită de felul cum a decurs judecata în urma căreia s-a încheiat
Jurnalul 107/1 septembrie 1860, la 24 septembrie 1860 Lința înaintează
episcopului o petiție în care reclamă „injustiția ce mi s-a făcut de d. Capitanovici
grefieru” pe care-l acuză că a fost avocatu „prigonitorului mieu” pe care-l
sprijină dintr-un interes particular decât „dintr-un rezon legal și leal”. Protestând
împotriva ilegalităților ce i s-au făcut, fiindcă grefierul Capitanovici „s-a dovedit
parțial”, ea cere episcopului „să să recuzeze de la cercetarea proțesului mieu,
orânduind pă d. Tudorache Tărtășescu, părintele arh. Buligeanu”. De asemenea
menționează că părintele protopop Costandin, care cunoștea intențiile grefierului
Capitanovici, n-a voit să vie a doua zi când s-a încheiat Jurnalul. La 13
octombrie 1860, episcopul Climent trimite președintelui Consistoriei petiția

762 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 63-64, 69-70, 82-87.

338
Linței contra judecății și a grefierului Capitanovici763.
Petiția lui Ghiță Lerescu către episcop, primită la 19 decembrie 1860,
aduce date interesante în discordia dintre cei doi soți. Deși mai arătase
episcopului și Consistoriei motivele pentru care nu mai putea primi în căsnicie
pe Lința, o face și acum, repetând că nu l-a ascultat și a „fugit din căsnicia mea,
pe dată după însoțirea noastră, ducându-să chear acolo unde după bănuiala
mea ierea poprită”, neputând s-o dezlipească a treia zi după cununie, să meargă
cu el la moșia sa. Nu reiese din petiție unde era „poprită” să se ducă, dar nu
este exclus ca afirmația sa să se refere la vreun bărbat prezent în viața ei de
mai înainte.
Un lucru nou care apare în petiție este că Lința afirmă, după patru ani de
când nu mai viețuiește cu el, că fetița pe care o are ar fi făcută cu el. De aceea el
cere episcopului să poruncească Protopopiei orașului Pitești să cerceteze
condicile civile ale bisericii Sfântului Ioan despre nașterea și botezul acestei
copile care nu este făcută cu el, mama ei vrând să-și „însușască drepturi de avere
din casa mea fără dreptate”. Ca urmare a poruncii primite, protopopul N.
Costandinescu, după ce a cercetat condicile bisericii Sf. Ioan din Pitești, îi
răspunde episcopului, la 20 februarie 1861, că fetița Alecsandrina este născută la
1 decembrie 1856 și botezată la 13 decembrie același an, nașă fiind Maria
Romanov, iar părinții Elena Romanov și Ghiță Lerescu764. Fiind căsătoriți la 12
februarie 1856, fetița Alecsandrina, născută la 1 decembrie 1856, putea fi copilul
lui Ghiță Lerescu și al Linței.
Început la 31decembrie 1857 procesul de desfacere a căsătoriei dintre
Ghiță Lerescu și soția sa Lința avea să mai dureze pentru că la sorocirile din
1861 și 1862 Lința nu s-a prezentat la niciuna, iar la unele termene nici Ghiță,
fiecare invocând diferite motive. Astfel, în anul 1861 Lința nu s-a prezentat la
niciuna dintre cele 6 sorociri (10 februarie, 31 martie, 24 mai, 28 iunie, 24
august, 30 octombrie), iar Ghiță la 31 martie și 30 octombrie. Pentru termenul de
10 februarie 1861, Lința trimite la 18 ianuarie 1861 o petiție prin care anunță că
nu se poate prezenta, întrucât, fiind bolnavă, urma să plece peste câteva zile la
București pentru a face un consult, dar dacă va fi sorocită în Postul Paștelui, se
va prezenta atunci, cu condiția ca soțul să-i pună la dispoziție căruță cu cai.
La 24 august 1861 grefierul Capitanovici primește o depeșă telegrafică
de la Lința care-l anunța că, „fiind bolnavă de friguri, nu pot veni spre
înfățișare”. Neprezentările Linței erau urmate de petiții ale soțului cum ar fi cea
din 24 august 1861, adresată Consistoriei, în care se jeluia de „pagubile ce sufer,
zmăcinându-mă aici cu trepede și cheltueli în zadar și lăsându-mi enteresile casi
în dărăpănare”, pentru că ea nu se prezintă, fiindcă „să face uneori că este

763 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 94-96.

764 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 101-102, 113.

339
bolnavă, alteori dosăște pe la București și în alte locuri”765.
După ce la 8 ianuarie 1862 Lința nu s-a prezentat la înfățișare pe motiv
că „numita s-a aflat bolnavă în așternut”, Ghiță Lerescu înaintează episcopului o
altă petiție în care se arată dezamăgit de faptul că prefectul n-a aplicat întocmai
ordinul Ministrului din Lăuntru, iar polițaiului care a invitat-o la înfățișare,
aceasta i-a arătat dovada că este bolnavă, a doctorului spitalului Marini care i-a
dat-o „cu ușurința cum și altele se văd date tot de numitul doctor” care nu avea o
asemenea cădere, căci dreptul de a da asemenea acte în cuprinsul districtului este
al lui Dimitrie Capitanovici, doctorul județului.
Întrucât la data de 2 martie 1862 nu s-a prezentat niciunul dintre soți, la
13 martie 1862 prezidentul Ilarion îl anunță pe episcop că au fost programați
pentru 9 mai 1862, iar la 26 martie 1862 episcopul îi răspunde prezidentului că
pentru acest termen s-a făcut o serioasă invitație prefectului de a lua măsuri
energice în baza ordinului ce a primit de la ministrul din Lăuntru.
Ca răspuns la un raport al prefectului referitor la neprezentarea la
înfățișare, Ministrul din Lăuntru, prin ordinul 829/27 februarie 1862, îi comunică
că judecătoria bisericească „ar putea prea bine a-și pronunța sentința în lipsa
unia din părțile prigonitoare spre evitarea străgănirilor, dacă însă asemenea
dispoziții n-ar fi contrar canoanelor bisericești”, dar la 2 aprilie 1862, episcopul
Climent îi comunică președintelui Consistoriei că pronunțarea sentinței în lipsa
uneia din părți este contrarie „așezămintelor bisericești și legiuiri Pravili”766.
Referitor la pronunțarea sentinței în lipsa unei dintre părți, episcopul se
adresase și mitropolitului care la 24 mai 1862 îi răspunde prin adresa 1349 că
„modul păzit din vechime, că adecă să nu să dea de către biserică hotărâre în
lipsă, nu l-am schimbat”767
Dar nici la 9 mai 1862 Lința nu s-a prezentat la înfățișare, astfel că Ghiță
Lerescu, în petiția adresată episcopului în aceeași zi prin care-i comunica marea
deznădejdie în care se află, îi cerea să poruncească Consistoriei a da hotărârea de
desfacerea căsătoriei768. La 5 iunie 1862, președintele Consistoriei, Ilarion,
raportează episcopului tot mersul judecății începând cu petiția lui Ghiță Lerescu
din 31 decembrie 1857, cu toate sorocirile la care împricinații s-au prezentat
sau nu769.
Înainte de 4 iulie 1862, Lința trimite o petiție către Departamentul
Cultelor și Instrucțiunii Publice în care relatează că ea ca „jună fată” a luat în
căsătorie după lege pe Ghiță Lerescu, astăzi fiind „femee și mumă de o fiică
nenorocită și abandonată”, cauza fiind intrigile oamenilor răi și nesupunerea
autorităților. După căsătorie, din cauză că în casele bărbatului se aflau „oștirile

765 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 105, 107, 120-121, 123, 127-129.
766 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 139, 142-143, 146-147, 157, 159.
767 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f 174.
768 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 167.
769 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 179-180.

340
austriacești”, locuiau în casele părinților ei, dar, fiindcă „nu știu din ce cauză
dumnealui să stricase cu părinți miei”, a plecat, lăsându-o acolo. După un timp,
el i-a adus o acuzație nedreaptă, reclamând la Consistorie că ea ar fi „dosit din
casele d-sale”, respingând la multe înfățișări susținerea soțului care mai mult din
ambiție o lasă în voia întâmplărilor, fără un mijloc de existență, având în
îngrijire și pe fiica ei Alecsandrina. Astfel, de 5-6 ani este citată în judecată,
„străgănindu-mă pe drumuri”, iar de multe ori a fost pusă în „desperație prin
desele eczecutări din partea prefectului Districtului”.
Considerându-se „inocentă”, ea suferă atât din partea apăsătorilor ei care
sunt surzi, dar și din „intrigile unei d-ei Cleopatra Brătieanu, cea dintâi soție a
bărbată-mio”, care urmăresc spargerea casei ei. Pe un ton patetic Lința îi cere
ministrului: „vino în ajutoru unei femei a căria cauză este prea justă, convinge pe
preasf.sa episc. de Argeș a nu lăsa în diprețu lumi o căsătorie pentru care
adversaru său n-are nici un motiv să o profaneze, fă să dispară intrigile unei
femei pasionate ce nu mai poate avea niciun rol într-o chestie streină de dânsa, fă
să înceteze arbitraru prin poliție și sateliți săi epistați”.
Cum se obișnuia, Departamentul a trimis petiția Linței episcopului
Climent care la 4 iulie 1862 o înaintează Consistoriei, iar aceasta îi cere
cârmuitorului Episcopiei să-i cheme în judecată pentru 31 august770. Dar la acest
termen nu s-a prezentat nici unul dintre soți, bărbatul motivând că i s-a trimis
citația la localul lui din Bascov, unde el nu se afla, chiar în ziua destinată
înfățișării, vinovată fiind Poliția Pitești care de abia pe 29 august a trimis-o
subprefecturii, iar Lința, că soțul nu i-a pus la dispoziție trăsură și cai.
Programați din nou pentru 1 noiembrie 1862 s-a prezentat numai soțul, iar soția,
deși i s-a pus la dispoziție trăsură, n-a venit pe motiv că fratele ei lipsește de
acasă, iar fiica este bolnavă. Ca urmare, la 6 noiembrie 1862, președintele Ilarion
raportează episcopului că neprezentarea Linței nu este motivată, pentru că n-a
adus „certificat dohtoricesc de boală”, iar prezența fratelui care n-a fost cerut la
judecată, cerându-i să fie citată pentru ultima oară771.
Pentru a-și susține acuzația că Lința a fugit de acasă, Ghiță Lerescu
aduce două dovezi în acest sens. Una, din 22 martie 1863, prin care Dimitrie
Kostapulo și I. G. Rătescu încredințează „pe ființă de adevăr” că pe 12 februarie
1856 Ghiță Lerescu s-a căsătorit cu Lința, născută Romanov, și, după cununia ce
a avut loc în satul Furduești, soțul a plecat la moșia sa din județul Teleorman, dar
soția n-a vrut să meargă, iar la întoarcere a luat-o din locuința fratelui ei de la
Furduești și au plecat la casele lui din Pitești, de unde, după două trei zile, a
fugit, întorcându-se cu trăsura fratelui ei la Furduești. A doua dovadă, din 24
martie 1863, semnată de opt locuitori772 din Pitești, adeverează, ca și prima, că

770 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 175, 177. 181.
771 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 182, 189. 191. 196.
772 Cei opt semnatari erau: Ioan Meculescu, Odissef Ioanid, Eftimie Nicolau, G. Tâmpeanu, Ștefan

341
Lința ce era căsătorită cu Ghiță Lerescu a fugit singură din casa soțului de la
Pitești, fără a fi izgonită de cineva și s-a dus la Furduești unde locuia mama și
fratele ei. Prin petiția trimisă episcopului în care-i amintea de aceste două
dovezi, cerea să folosească metode pentru a-și afla dreptatea773.
Fiind sorociți din nou pentru 2 august 1863, la 12 iunie 1863
președintele Ilarion trimite Protopopiei Plasei Pitești citațiile 434 pentru Ghiță și
435 pentru Lința, în ultima se menționa că este pentru ultima oară și dacă nu va
veni „să va face cele drepte în privința stăruitorului”, iar la 6 iulie 1863 proistosu
Ioan Penescu raportează președintelui Consistoriei de predarea lor. Dacă de la
Ghiță Lerescu a luat dovadă de primire, Lința, la care a mers protopopul N.
Costandinescu, proistosul Ioan Penescu și secretarul I. Pelinescu, n-a vrut să dea
dovadă, de aceea cei trei încheie la 30 iunie 1863 un proces-verbal cu motivele
refuzului acesteia. Astfel, ea a motivat că este singură, fratele ei fiind judecător
la Brăila și fără el n-are curajul să se prezinte, că este în interesul ei să nu se
prezinte având „să se bucure de o bunicică avere ca drept de moștenire, zicând
că are și un copil”, și că cererea de desfacere a căsătoriei „ar fi numai o simpă
plăcere a d-ni Cliopatri, fosta soție a numitului și al copiilor săi” și va stărui cu
orice mijloace a nu se desface.
Cu toate acestea, din informarea pe care la 3 august 1863 prefectul o
face episcopului reiese că Lința îl anunțase prin suplica 9037 că ar fi vrut să vie,
dacă soțul i-ar fi dat trăsura sa sau 4 galbeni prețul birjii ce angajase, dar Ghiță
Lerescu n-a fost de găsit nici în Pitești, nici la moșia sa din Băbana. Printr-o
depeșă telegrafică trimisă locotenentului Episcopiei la 7 august 1863, Lința
motiva neprezentarea ei din cauză că soțul nu i-a dat trăsură, după cum era
obligat. Și Alexandru Romanov, fratele Linței, ar fi vrut să vie și în acest sens îi
trimite o depeșă telegrafică lui Dincă Capitanovici prin care-l întreba dacă
înfățișarea este pe 2 sau 3 august 1863.
Raportând episcopului, la 5 august 1863, că el s-a prezentat la 1 august,
deși data înfățișării era 2 august, și a așteptat până la 5 august, Ghiță Lerescu îi
mai informează că Lința a declarat „pă față că o să mă prelungească și n-o să
viie niciodată la înfățișare, știind că eu o să mori mai înainte și o să să bucure de
averea mea”, de aceea îi cere, ca luând în seamă hârtiile din dosar, să dea
hotărârea de desfacere pentru a se vedea mântuit.
La 27 august 1863, președintele Consistoriei raportează episcopului că
Lința nu s-a prezentat la sorocirea din 2 august și că Ghiță a mai așteptat 4 zile
după data fixată, de aceea, având în vedere „multele șicane urmate de această
înpricinată femee”, este de părere „ca să se dea hotărâre pricini în ființa părți
stăruitoare”774.

Vlădoianu, Crăciun Stoian, Nicolae Antonescu, Nicolae Slăvescu.

773 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 204-209.
774 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 207-208, 211-212, 215, 219, 221-223.

342
 Pentru noul termen, din 10 noiembrie 1863, Ghiță Lerescu primește
citația 810, iar citația Linței, 811, avea mențiunea că dacă nu se va prezenta,
„proțesul își va lua finit numai în ființa stăruitoare”775.
Jurnalul 149 din 12 noiembrie 1863 relatează felul cum a decurs
înfățișarea. Astfel, Ghiță a susținut că „femea sa au fugit din căsnicie”, iar copila
nu este făcută „prin consimțământul d-lui, fiind născută în afară din casa lui”.
În schimb, soția a susținut că n-a fugit din casele lui, pentru că acestea
erau ocupate de „armia austriacă cu spitalu”, și în acest sens a înfățișat un act al
Municipalității Pitești, dat la cererea lui Alexandru Romanov, ca să dovedească
că în anii 1855 și 1856 în casele lui Ghiță Lerescu au fost încartiruite
„înpărăteștile oștiri austriace”776.
Referitor la actul dat de Municipalitate la petiția lui Alexandru
Romanov, aceasta, la 2 august 1863, a adeverit că „în adevăr casele d. G.
Leresecu au fost ocupate de înpărăteștile oștiri austriece în anii 855 și 856”,
dovada fiind iscălită de membrii Consiliului municipal N. Coculescu, Bogdan
Mihai și Răducanu Paraschivescu.
În ceea ce privește a doua dovadă a Linței, la 31 iulie 1863 patru
locuitori „în cugete curate” adeveresc că atât timp cât a fost în căsnicie Leni
Lerescu a locuit în casa fratelui, Alecsandru Romanov din satul Furduești, fiind
atunci subprefect în acea plasă777.
Ghiță Lerescu n-a tăgăduit că în casele sale au fost încartiruite oștile
austriece, dar la fuga ei acestea erau slobode și de aceea au mers acolo ca să le
spele și să le spoiască și până la isprăvire ei au locuit în casele de jos de unde au
și fugit, înfățișând și două dovezi, din 23 martie și 24 martie 1863, pe care Lința
le-a contestat pe motiv că acești martori sunt rudele și datornicii lui Ghiță.
Aflate în Vopseaua roșie din Pitești, nr. 175, casele lui Ghiță Lerescu au
fost cerute la 26 mai 1855 de comandantul spitalului „kesaro-krăiesc”, solicitare
trimisă prin raportul 5127 Ministerului Interior și aprobată prin ordinul 8644 din
3 iulie, astfel că amândouă etajele au fost ocupate 9 luni și 7 zile, de la 26 mai
1855 până la 2 martie 1856 , când etajul de sus al caselor a fost „deșertatu”,
rămânând numai etajul de jos ocupat de biserică. Potrivit contractului încheiat,
prețul închirierii a fost de 1.154 de lei, 9 parale, de aceea Prefectura, prin
raportul 4531/5 mai 1856 înaintat Ministerului Interior, considera că cererea lui
Ghiță Lerescu de a i se achita suma este justificată, fără a i se popri din aceștia a
patra parte pentru „cfartir”, pentru că potrivit Jurnalului 166/11 aprilie 1856 al
Comisiei de încartiruire778 „i-au fost luat odăile din curte ce la are reclamantul în
care s-au ținut „cfartir” mai mult decât era dator să ție a patra parte.

775 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 230.

776 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 237, 240.
777 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 243, 245.
778 Jurnalul a fost semnat de Padovski oberlint, I. Meculecu, A. Georgescu și G. Manolescu.

343
 Asemenea, i-au fost ocupat și grajdul cu totul în care s-au ținut cai
oștiri”. În Jurnalul 251/14 iunie 1856 al Comisiei de încartiruire se menționa că
la 2 iunie 1856 s-au „deșertat și catul de jos al caselor d-lui sărdaru Ghiță
Lerescu” care a cerut să fie despăgubit de chiria acestui spațiu pe trei luni, de la
2 martie până la 2 iunie 1856, cu 249 de lei și 349 de parale, urmând ca
Administrația să-i facă cunoscut că i-a rămas toată casa în dispoziția sa779.
După înfățișarea din 12 noiembrie 1863, Lința, printr-o petițe înaintată
episcopului, la 30 noiembrie 1863, îi aduce la cunoștință persecutările pe care le-
a avut la Consistorie mai ales din partea grefierului Capitanovici, faptul că i-au
fost contestate legalele dovezi, fiind maltratată în mod brutal cu expresii
neconvenabile, lucruri care i-au știrbit onoarea și sănătatea, „încât astăzi au putut
să mă pue în pat de suferință”. Pentru a-și susține afirmația, Lința anexează în
original dovada a trei proprietari din Pitești care cunosc îndeaproape suferințele
ei. Pentru a-l impresiona pe episcop, ea încheie petiția arătându-și desnădejdia:
„Sânt străină, preasfinte părinte, am fost și sânt nenorocită, isbită de toate
vânturile soartei și gonită de toți partizani consoartelui meu în tot ce este mai
sacru de a mă despărți fără motive legale și a mă lăsa pe drumuri nenorocindu-
mă și viitoru unei mici copilițe ce am cu dânsu”. Legalizată la 25 noiembrie
1863 de către polițai, dovada, semnată de trei „onorabili cetățeni și proprietari”,
G. Protopopescu, Andrei Ștefănescu și A. Pârvanovici, adeverează că după ce s-
a căsătorit în casa părintească din satul Furduești, unde fratele ei se afla
subprefect, au locuit mai multă vreme aici, întrucât în casele lui din Pitești s-a
aflat și se află spitalul, iar de când este părăsită, „purtarea ei în soțietate… este
bună, fără să dea cea mai mică probă de demoralizație”.
O altă petiție disperată înaintează Lința către Consistorie, în care
consideră afirmațiile soțului ca nedrepte, pentru că n-a fugit din casele lui care
atunci erau ocupate de oștirea austriacă, dovezile aduse de soț provenind de la
rude și datornici ai lui, iar negarea fiicei este „o ingratitudine fără margini”,
biletu de botez recunoscând nașterea acelei fiice a lui780.
Pentru a se prezenta pe 8 decembrie 1863, Ghiță Lerescu a întreprins o
serie de măsuri, trimițând o petiție prefectului prin care-l anunța că i-a pus la
dispoziție trăsură, i-a cerut doctorului Capitanovici să-l anunțe dacă a fost
chemat de Lința pentru boală, dar la 8 decembrie 1863, printr-o depeșă
telegrafică, ea anunța Consistoria că „sunt bolnavă, nu pociu veni la înfățișare,
amânați pentru altă dată”, fapt care l-a făcut pe prezidentul Ierothei să pună o
rezoluție pe depeșă ca „să să dea hotărâre în prezența stăruitorului”, având în
vedere că aceasta n-a prezentat certificat dohtoricesc și că a „mai urmat cu
asemenea neadevărate înpotriviri”.

779 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 238, 263-264.

780 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 242-243, 246-247.

344
 Neprezentarea Linței la 8 decembrie 1863 l-a făcut pe Ghiță ca la 10
decembrie 1863 să trimită o petiție episcopului în care, arătând că de 7 ani „gem
supt jugul apăsător al procesului căsnicii” și aceasta din cauză că Lința cu
felurimi de viclenii, prefăcându-se uneori că este bolnavă, alteori „dosind pe la
București”, nu s-a prezentat. Suferind mari pagube cu „zmăcinările pă drumuri”,
numita a luat mare curaj zicând că dacă îi va da 1.000 de galbeni va renunța,
altfel îl va prelungi până la sfârșitul vieții și atunci va veni la moștenire.
Asigurându-i transportul și banii de cheltuială, numita s-a prezentat pe 10
noiembrie 1863 și a susținut că a fugit din cauza ocupării caselor de către oștirea
austriacă, susținere nepomenită în nicio parte a lumii ca să fugă consoartele
bărbaților când țara ar fi ocupată „și ca cum ieu aș fi locuit în văzduh”, iar
Duhovniceasca Consistorie i-a luat în considerare afirmația.
La sorocirea din 8 decembrie 1863, deși i-a dat trăsura și bani de
cheltuială, n-a venit, motivând că este bolnavă, fără să aducă vreun act
dohtoricesc, astfel că soțul cere episcopului să „mă desfaceți odată pentru
totdeauna de această ființă pe care n-o mai poci suferi, cu pagube vieți mele”781.
Timp de aproape un an nu știm ce s-a mai întâmplat, nepăstrându-se
documente. De abia la 28 noiembrie 1864, episcopul îi cere președintelui
Consistoriei să răspundă dacă preotul Costache, proistosul Plășii Găleșești, a
venit în persoană la Consistorie ca să facă mărturisire conform dovezii date la 14
iunie 1860.
La 17 decembrie 1864 președintele Ierothei raportează episcopului că
preotul Costache a venit la Consistorie făcând aceeași mărturisire ca în dovada
din 14 iunie 1860, în sensul că la 12 februarie 1856, din ordinul protopopului, le-
a citit cununia, dar că miercuri, în Săptămâna Patimilor, a auzit că Lința s-a
întors la fratele și muma ei, iar marți, în Săptămâna Luminată, s-a pomenit cu
Ghiță Lerescu că-i spune că cocoana lui a fugit, poftindu-l a se duce la ea să-i
spună că dacă în 20 de zile nu se întoarce, n-o mai primește în căsnicie. După ce
Lința a refuzat să se întoarcă, a fost chemat de A. Romanov, fratele Linței, care
i-a dat o scrisoare către Lerescu, ca să mijlocească pace cu sora lui și, deși a
stăruit 6 ceasuri, n-a fost putință a-l întoarce din hotărâre782.
Întrucât Consistoria, după 8 ani de „smăcinare”, aprobase despărțirea
celor doi soți, la 14 decembrie 1864 Ghiță Lerescu îi cere episcopului Neofit de
Edessa să-i dea sentința ce se află la aprobarea sfinției sale, întrucât starea în
care se află îi poate fi dăunătoare, fiind „om în vârstă destul de înaintată”, deși
avea numai 53 de ani. Tot în aceeași zi înaintează episcopului o altă petiție prin
care îl anunță că este dispus din datorii umanitare, având în vedere puținele
mijloace materiale ale mamei, ca fata, deși propunerea făcută că nu este a lui nu
s-a putut dovedi, să fie înzestrată de el cu „aceea ce a-și binevoi, fără un alt

781 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 258, 262.

782 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 94/1857, f. 149-150.

345
drept”. De asemenea, îi cere să o îndatoreze pe Lința să-i dea fata, ce era trecută
de 7 ani, în casa lui, spre a o așeza la vreun institut, dar și spre a fi scutit de
cheltuielile ce ar putea pretinde mama de la el pentru creșterea ei783.
Pentru a le da sentința de despărțire, episcopul Neofit de Edessa îi
poruncește protopopului, la 19 decembrie 1864, ca cei doi soți să se prezinte la
Episcopie pe 15 ianuarie 1865. La 8 ianuarie 1865, Elena Romanov îi face
cunoscut protopopului că-i este peste putință de a se prezenta pentru că „starea
sănătăți îm este compromisă și nu pot face un voeagiu pe vreme de iarnă”, dar și
pentru că, fiind părăsită de soț, nu are mijloace, găsindu-se „astăzi întru lipsa
totală și chiar de essistență”. Cum soțul știa cauza adevărată a neprezentării,
acesta înaintează la 15 ianuarie 1865 o petiție episcopului prin care-l informa că
atunci când Lința primește citațiile, uneori nu vrea să le primească, alteori
„dosăște” pe la București și prin alte locuri, alteori se face bolnavă, dar după ce
trece „zioa sorocită de înfățișare iese din așternut și începe a umbla”, așa cum a
făcut și la 15 ianuarie. Pentru a fi crezut, Ghiță anexează o dovadă dată, în
martie 1865, de Ioan Meculescu, Ioan Rătescu și Ștefan Vlădoianu, care
participând, în ziua de 17 ianuarie, la nunta fiicei lui Florea Băcanu au găsit-o
acolo și pe Lința784.
Dar cum aceștia nu s-au prezentat la termenul stabilit, la 21 august 1865
episcopul poruncește din nou protopopului ca cei doi să vină „în unire cât mai
nezăbovit”, pentru că, dacă într-o lună nu se vor prezenta, se va da definitiva
hotărâre numai în prezența părții aflate. Pentru termenul de 15 octombrie 1865
atât Ghiță, cât și Lința au primit citații, soția, aflată la Giurgiu, fiind anunțată
prin Prefectura Vlașca.
Dar la 25 octombrie 1865, protopopul N. Costandinescu raportează
episcopului că a primit răspuns de la Prefectura Vlașca despre Lința, care fiind
bolnavă, nu se poate prezenta, având anexat și un certificat medical eliberat de
medicul orașului Giurgiu. Într-adevăr, la 5 octombrie 1865, printr-un certificat,
medicul orașului Giurgiu adeverează că Elena Lerescu, fiind bolnavă de „febris
biliosa”, se află în a sa căutare încă de la 4 octombrie și din cauza gravității bolii
nu se poate expune la vreo „alterațiune psihicală și fisicală”.
Cu toate acestea, episcopul Argeșului, Ghenadie, având în vedere
decizia Consistoriei 39 din anul trecut și pe temeiul celor stipulate de pravile, dă
la 4 noiembrie 1865 Conventul 856 în care se prevedea: „Poruncim ca acești
casnici să fie despărțiți pentru totdeauna ca unii, ce fiind desbinați de nouă ani
trecuți, n-a fost putință a se mai uni”, fiecare soț urmând a primi un diazighion
întărit cu sigiliul și semnătura episcopului. Pentru a-l da și Linței, aflată la
Giurgiu, convetul este trimis la 15 noiembrie 1865 și prefectului de Vlașca785.

783 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 94/1857, f. 152-153.

784 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 94/1857, f. 154, 157, 159.
785 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 94/1857, f. 162, 164-168.

346
 Durând aproape 8 ani, între 31 decembrie 1857 și 4 noiembrie 1865,
procesul punea capăt căsniciei dintre Ghiță Lerescu și Lința, născută Romanov,
chiar dacă soția, găsită vinovată de a fi fugit din casa soțului, a făcut totul pentru
a nu se despărți, dar soțul, care s-a simțit dezonorat în societate prin fuga ei, n-a
renunțat la desfacerea căsniciei.
Despărțiți pe timpul divorțului, cei doi și-au avut viața lor personală,
despre care avem puține informații. Ajuns la vârsta de 51 de ani, Ghiță Lerescu a
fost naș, la 2 decembrie 1862, la botezul lui George, născut la 20 noiembrie
1862, fiul lui Radu Fărcășanu și al Mariei Dincă Lerescu, care a avut loc la
Biserica Maica Precista din Coastă din Pitești, slujba fiind oficiată de preotul
Ioan Penescu. Această Marie este probabil nepoata sa care în 1838 avea trei ani,
fiica lui Dincă Lerescu, fratele lui Ghiță Lerescu786.
La 8 ianuarie 1873, Ghiță Lerescu locuia în Pitești, culoarea roșie, str.
Șerban-Vodă, nr. 167, având în proprietate doi cai ce erau folosiți la căruță787.
Deși la 5 august 1863 arăta în jalba trimisă episcopului că soția sa Lința
nu se prezenta la înfățișări pentru că aștepta ca el să moară și să-i moștenească
averea, Ghiță Lerescu a mai trăit mult timp. În actul de deces din 1 mai 1886 se
menționa că Gheorghe Lerescu, a murit la 90 de ani, în casa sa din str. Șerban-
Vodă, nr. 208, de „senilitate”. Martorii, Lache Nicolau, de 47 de ani, proprietar
din Câmpulung și ginere al mortului, și Avram Babicu, de 43 de ani, arendaș din
Bascov, au declarat că trupul se va transporta pentru a fi îngropat în comuna
Bascovu-Flești din Plasa Pitești788.
Cercetând în decembrie 2016 cimitirul din Bascov, am descoperit la
mică distanță de peretele de vest al bisericii monumentul funerar a cărui
inscripție cu alfabet latin n-a putut fi descifrată în întregime, fiind astupată de o
cruce: „Aici odihnește robulu lui Dzeu Gheorghe Lerescu, în etate de 90 ani,
decedatu la 1-iu mai 1886, dinpreună cu…nepoți Theodoru… ‹Sm›aranda pe
cari cru‹da›…răpi‹t› din sânulu…”. Deosebit prin forma sa, monumentul de
piatră, amintește de cel îngropat peste care vremea a tras perdeaua uitării.

786ANSJA, fond Starea civilă Biserica Maica Precista din Coastă din Pitești, registrul 20/1862,
botezați, poziția 12.
787 ANSJA, fond Primăria Pitești, dos. 25/1873, f. 19.
788 ANSJA, fond Starea civilă Pitești oraș, registru. 22/1884, act. nr. 145, f. 378.

347
Actul de moarte al lui Gheorghe Lerescu din 1 mai 1886.

348
 Biserica din cimitirul Bascov. Vedere din nord-vest.
Fotografie, Spiridon Cristocea, 2017.

Piatra funerară a lui Gheorghe Lerescu din cimitirul bisericii din Bascov.
vedere din vest. Fotografie, Spiridon Cristocea, 2017.

349
Piatra funerară a lui Gheorghe Lerescu din cimitirul bisericii din Bascov,
vedere din est. Fotografie, Spiridon Cristocea, 2017.

350
 ANEXE

14 iunie 1860. Încredințarea dată de un preot referitor la cununia la biserica

din Furduești a lui Ghiță Lerescu cu Elena, născută Romanov.

Încredințare,

Supt însemnatul, în anul 1856 fevruarie 11, fiind ordonat de sf. sa părintele
protopopu al Plăși Găleșești ca să cununu pe d. Ghiță Lerescu cu Elena, născută
Romanov, și mergând la d-lr, după toate sfătuirile mele eclisiastice, i-am și cununat la
biserica satului Furduești.
Această căsnicie a dăinuit numai vreo doă luni de zile, căci femeea a fugit de la
casa bărbatului său și în urmă viind d. Lerescu la mine m-a rugat ca să mă duc la
dumneai, spuindu-mi mai întâi că i-au fugit femeea d-acasă, și să-i fac cunoscut ca, până
nu ese zvonu afară în lume, să vie acasă, căci mai în urmă nu o mai poate primi nici într-
un chip.
Și ducându-mă la dumneaei și la fratele d-ei, la familia întreagă, și după toate
sfătuirile ce i-am dat pă cât mi-a stat putință, făcându-le cunoscut toate propunerile d.
Lerescu, în loc de a mă asculta am fost dat afară, ba încă și insultat. Apoi, după aciasta,
am făcut cunoscut d. Lerescul toată înprejurarea.
Mai în urmă, am fost chiemat chiar de d. Romanov, fratele d-ei, și ducându-mă
la d-lr mi-au zis că bine ar fi să mijlocesc a-i împăca. Și întorcându-mă iarăși la d.
Lerescu ca să-i arăt voința d-lor a fost prea târziu, fiindcă d-lui mi-au repetat cuvântul
dintăi, că primește până a nu eși zvon afară, iar, după ce s-a auzit de toată lumea și a
trecut și un timp îndelungat, nu o mai poate primi nici într-un chip.
Și după toată stăruința ce am avut-o asupra d. Lerescu, pus de d. Romanov, n-a
fost putință ca să se mai întoarcă din cuvântul de mai nainte și văz că nici până astăzi nu
se mai văd uniți amândoi. Dar daca o fi mai mijlocit alte secrete între neunirea d-lor
acesta nu le poci cunoaște
Pentru care încredințez printr-aciaste înprejurarea pă cât o cunoscu a desuniri
între d-lor, iscălindu-mă singur, rugând și pe onor Protopopie respectivă a o legaliza,
care aciastă încredințare va sta la mâna d. Lerescu. după cererea ce mi-a făcut.

1860 iunie 14
Priotu C. depotatu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 119/1858, f. 73 r.

351
 2

Primită 19 decembrie 1860. Ghiță Lerescu cere episcopului de la Argeș

aducerea la judecată a soției sale, Lința, pentru a se pune capăt căsniciei dintre ei.

Cu toate că prin reclamațiile date, atât prea sfinții voastre cât și onorabili
Consistorii, am supus la cunoștință zicând cum că îm voi arăta motivile și pricina pentru
care nu poci a mai priimi în căsnicie pă dumn-ei Lința, născută Romanov, ca cea ce nu
m-au ascultat și au fugit din căsnicia mea, pe dată după însoțirea noastră, ducându-să
chear acolo, unde după bănuiala mea iera poprită, precum a mai arăt az că n-au stat cu
putință s-o dăzlipesc a treia zi de cununie ca să meargă cu mine la moșiia mea pentru
enteresile avându-și mulțumirea a petrece făr de mine.
Acum mă pomenesc că zice, după o trecere de patru ani de când nu viețuiește
cu mine, că copila ce o are ar fi făcută cu mine, dar ieu însă n-o cunosc, după a mea
adăvărată cunoștință și înprejurările cunoscute.
Prea sfinte stăpâne
Pă lângă altile, ce voi arăta judecăți în privința aceasta, vă rog plecat să
binevoiți a porunci de a să cere știință de la Protopopiia orașului Piteși, din condicile
sivile ale biserici Sfântului Ioan, dăspre naștere și botezu aceștii copile, care nu ieste
făcută cu mine, cu numai o propunere deșartă prin care ar nădăjdui pă de o parte să-ș
acopere reaoa trebuințare prin fuga din căsniciia bărbatului, iar pe de alta să-și înșușască
drepturi de avere din casa mea fără dreptate, precum și chear la onorabila Consistorie au
propus, zicând că, de-i voi da una mie de galbeni #, îmi dă carte de dăspărțire.
Iată preasfinte ....... pretențiia sa care zice că n-are bărbat de lăsat ieste
neadevărată, că numita aleargă numai pentru enteresul său, iar nu penru căsnicie. Și
pentru că nu vine la înfățișare, voind a mă străgăni pă drumuri cu trepede și cheltueli, au
spus în toată lumea că nu vrea rezultat aceștii pricini, nădăjduind moartea mea, fiind
bătrân, și să viie la moștenire.
Iată și altă dovadă preasfinte care m-au putut popri de o nădejde soțiială cu
dânsa ca să-m scap viața și fiind că numita au hrănit și hrănește asemenea nădejde să
poate înpotrivi totdauna de a nu veni la judecata biserici.
De aceia, mă rog plecat a să face o punere la cale mai serioază spre aducerea
numitii în judecată și rezultarea pricini, că-m sânt dăstule atâtea străgăniri pricinuitoare
de pagube.

Prea plecat,
G. Lerescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 110/1858, f. 101 r.-102 r.

352
 3

4 iulie 1862. Episcopia Argeș trimite secretarului de stat din Ministerul

Cultelor și Instrucțiunii Publice jalba Elenei, soția lui Ghiță Lerescu.

Domnule ministru

Fiind jună fată am luoat în căsătorie după lege pe d. Gheorghe Lerescu. Speram,
ca fiecare om, în viitoru seu. Astăzi sunt femee și mumă de o fică nenorocită și
abandonată, căci intrigile oamenilor răi și nepăsarea autorităților sânt mai presus de orice
rău în țară la nuoi.
Voi nara d. ministru în puține ecspresii causa care mă aduce, fără voea mea,
înnaintia domniilor voastre.
Dupe căsătorie, trăeam amânduoi consorți în casa părinților mei, căci alle
bărbatu-meu erau atunci ocupate de oștirile austriacești. Nu știu din ce cauză d-lui se
stricase cu părinți mei și plecând m-au lăsat acolo, fără să vie să mă mai ea. Peste câtva
timp, am fost reclamată la Consistorie și acusată din contră că eu ași fi dosit din casa d-
sale, acuzația era nedreaptă, dar trebue s-o sufer. Așa la mai multe înfățișeri am respuns
că consortu meu este în eroare cându eu voeam să știu unde trebuea să viețuim. D-lui
susținea pretenția numai cu vorba și cu niște scrisori de corespondență ale frati-meu,
despre care n-am avut nici o cunoștință.
Așadar, domnule ministru
Biserica care ne-au legat, în loc se susție ceea ce s-a făcut mai dinnainte și de
bună voe prin îndeplinirea tutulor formalităților, în loc se consilieze, se înpece sau în caz
de nesupunere să aplice legia în vigoare pentru culpabil în contra unui om ce-l văzuse
pornit în judecată mai mult din ambiție, iar nu din drept, din contra mă lasă în voea
întâmplărilor, fără să-m acorde cel puțin un mijloc de esistență când aveam mai cu
osebire asupră-m și îngrijirea fii-mi Alecsandrini. Și de sunt 5, 6 ani nu face alt decât ne
tot citează în judecată, străgănindu-mă pe drumuri, ba de multe ori am fost pusă în
disperație prin desele ecsecutări din partea prefectului Districului ca să merg spre
înfățișare, când eu nu aveam să zic o vorbă. Aștept și până astăzi, suferind de atâta
nedreptate, nu de la D-zeu, ci de la oameni, fiindcă așa este voința judecătorilor mei.
Le-am spus d. ministru, sunt inocentă, nu pot lăsa pe bărbatu-meu, n-am nici o
judecată, ear apăsători miei sunt absurzi, pentru că sunt nedrepți și intrigile unei d-ei
Cleopatra Brătianu, cea dintâiu soție a bărbatu-meu, sunt pentru a contribui la o
discordie, la spargerea cassi mele, decât la o unire, la o faptă bună.
Domnule ministru, că ești om drept și înparțial, te rog vino în ajutoru unei
femei a căreia cauză este prea justă, convinge pe prea sf-sa episcopu de Argeșiu a nu lăsa
în disprețu lumi o căsătorie pentru care adversaru seu n-are nici un motiv se o profaneze.
Fă să dispară intrigile unei femei pasionate ce nu mai poate avea nici un rolu
într-o chestie streină de dânsa, fă se înceteze arbitraru unui prefect, prin poliție și sateliți
săi epistați, cu desele esecutări, fă în fine ca vinovatu să se oblige legilor, se îngrijească
de mine și fii-sa, despăgubindu-mă de bani ce am fost silită se mă înprumut ca se poci
trăi, ear nu numai să fiu stregănită și se sufer chear lipsa din toate zilele.

353
 Acum, domnule ministru, după ce v-am espusu toate înprejurările, lasu asupră-
vă soarta mea și a fii-mi, rugându-vă a mă satisface în dreptățile ce am ca să fiu silită se
reclam și m-sale domnitorului Principatelor Unite.
Plecată
Eleni Lerescu, născută Romanov, din or. Pitești, Distr. Argeșu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 94/1857, f. 121-122.

354
 14. DESPĂRȚIREA DINTRE IANCU LERESCU ȘI SOȚIA SA,
ZINCA, NĂSCUTĂ TIGVEANU.

Prigonitoarele părți.
Iancu Lerescu. Una dintre familiile de boieri care în anul 1838 locuia în
Pitești, în Vopseaua neagră, era și cea a lui Ioan Lerescu, menționat ca boier fără
caftan. În vârstă de 28 de ani, Ioan Lerescu era căsătorit cu Zinca, de 18 ani,
având doi băieți, Nae, de 2 ani, și Costică, de 6 luni. Ca proprietar, avea 8
pogoane de porumb, 10 pogoane de fân, 4 cai și și 3 vaci. În afară de doica
Elenca, mai avea 8 robi țigani, cei maturi fiind: 2 surugii, 1 vizitiu, 1 bucătar, 1
vânător și 2 fete care slujeau în casă789.
Zinca Tigveanu. După cum semnează jalba înaintată episcopului la 26
decembrie 1860, era din comuna Bârsești, fiind născută Tigveanu. În anul 1838,
în Bârsești erau trei familii de boieri cu acest nume: Nicolae Tigveanu, Mataiche
Tigveanu și Iordache Tigveanu. Zinca nu putea fi fiica vreunuia dintre ei, căci
Nicolae avea 34 de ani, Mataiche, 33 de ani, și Iordache, 30 de ani, ultimii având
copii mici, de 2 și 3 ani790.
Catagrafia din 1829 atestă în Bârsești un Dumitrache neam care avea doi
fii: Costache Tigveanu, de 30 de ani, născut în Bârsești și locuind în Șuici-
Cărpeniș și pe Petrache Tigveanu, de 27 de ani, născut în Bârsești-Vlădești,
locuind în Bârsești791. Nu știm care era gradul de rudenie dintre Zinca, soția lui
Ioan Lerescu, și acești Tigveanu atestați în 1829 și 1838.
Pricina și mersul prigonirii.
La sfârșitul anului 1859 - începutul anului 1860, după circa 24 de ani de
căsnicie, când Ioan Lerescu avea circa 50 de ani și Zinca, circa 40 de ani, între
cei doi soți se ajunge la neînțelegeri care, probabil, erau mai vechi, astfel că se
apelează la judecata Consistoriei. Întrucât dosarul lor de despărțire conține un
număr mic de acte, nu știm când și cine a făcut primul jalba către episcop. În
orice caz, după prima înfățișare, prin Jurnalul 29/13 februarie 1860,
Duhovniceasca Consistorie le-a acordat un soroc de trei luni, până la 15 mai, de
a se gândi bine și „de a trage dragostea unul altuia”. Nici depășirea termenului
de trei luni nu a fost suficientă pentru a se ajunge la înțelegere, astfel că la 28
decembrie 1860, Zinca Tigveanu, care acum locuia în Bârsești, înaintează o
jalbă episcopului Climent prin care, invocând „mai multe suferințe ce am
încercat și încerc în căsniceștile datorii din partea consortului mieu Iancu
Lerescu”, cere să fie citată în judecată pentru a fi despărțită bisericește. Cum era
procedura, episcopul Climent înaintează, la 28 decembrie 1860, Duhovniceștii
Consistorii jalba făcută de Zinca Tigveanu împotriva soțului ei Iancu Lerescu

789 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 123.

790 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 332.
791 I. C. Filitti, Catagrafie…, p. 309.

355
din Pitești, pentru „rea viețuire”.
Dar la 7 aprilie 1861, cei doi soți, Ioan Lerescu și Zinca Tigveanu,
semnează un înscris prin care de comun acord hotărăsc despărțirea, motivată și
de „vreo întâmplare negândită ce s-ar putea ivi în mijlocul nostru”. A doua zi, la
8 aprilie 1861, cei doi soți înaintează episcopului o „tristă petiție” la care
anexează și înscrisul din 7 aprilie 1861 prin care, menționând că nu se mai pot
uni, cer să poruncească desfacerea căsătoriei și bisericește, astfel că acesta le
înaintează în aceeași zi președintelui Consistoriei pentru a le depune în
deliberarea completului spre a se da legiuitul rezultat.

Înscrisul din 7 aprilie 1861 prin care Ioan Lerescu și

Zinca Tigveanu hotărăsc să se despartă.

356
 Judecând pricina, Consistoria emite anaforaua 39, care nu se păstrează,
pe care, împreună cu un referat, o trimite episcopului, iar acesta, la 28 iunie
1861, le înaintează protopopului orașului Pitești, spre a invita cele două părți să
se înfățișeze și înaintea sa spre a da definitiva hotărâre. Conformându-se
poruncii din 28 iunie 1861, protopopul orașului Pitești, N. Costandinescu,
raportează episcopului, la 10 iulie 1861, că a anunțat pe Iancu Lerescu, dar că pe
Zinca Tigveanu, care locuiește în Plasa Topologului, n-o poate înștiința, cel mai
ușor putând să facă acest lucru protopopul din acea plasă.
În final, cei doi au fost înfățișați înaintea episcopului de către protopopul
Sf. Episcopii și, după ce li s-a citit anaforaua 39 a Duhovniceștii Consistorii, au
fost întrebați dacă mai au de spus ceva în afară de cele scrise. Întrucât cei doi
soți au cerut despărțirea, episcopul Climent, la 19 august 1861, pe temeiul celor
legiute de Pravilă, a poruncit ca „acești casnici să se desparță, despărțit adecă să
fie d. Iancu Lerescu de către soția sa Zinca, născută Tigveanu, și ea de către
dânsul, despărțiți și despreunați pentru totdeauna și d-acum înnainte streini și ca
întâi văzuți să rămâe unul de altu în toată vremea”.
Dar cartea de despărțire a celor doi soți, dată de episcop, mai conține și
alte hotărâri care arată că Zinca, prin relația ei cu alt bărbat, care nu este
nominalizat, ar fi vinovată de desfacerea acestei căsnicii. Astfel, în hotărâre se
menționează că „…numita femee este poprită de a lua în căsnicie pe acela carele
a dat bărbatului bănueală din care zice a isvorât spargerea căsnicii”. Ba mai
mult, se precizează de către episcop că dacă Zinca va „sta în înclinare nelegiuită,
va fi depărtată de la biserică atât numita femee, cât și prinoasele sale”,
protopopul fiind obligat să aducă la cunoștință preoților din bisericile Plasei
această dispoziție.
În finalul hotărârii, întărită cu sigiliul și semnătura episcopului, se
menționează că una se va da în primire bărbatului și alta protopopului Plasei
Topologului, ca văzând dispozițiile să le aducă la îndeplinire, după care să se dea
femeii.
Astfel lua sfârșit o judecată pe care din lipsa documentelor de la dosar
nu o cunoaștem prea bine, neștiind care au fost adevăratele cauze ale acestei
despărțiri și care din soți a fost mai vinovat.
Cei doi soți au continuat să se judece în procese civile, lucru dovedit și
de jalba adresată de Ioan Lerescu episcopului, la 5 martie 1864, care motivând
că a pierdut sentința de divorț, cere să i se elibereze alta legalizată, fiindu-i
necesară în procesele cu fosta sa consoartă.

357
 Ioan Lerescu cere, la 5 martie 1864, Episcopiei de la Argeș să-i
elibereze o copie după sentința de divorț pe care a pierdut-o.

Ca urmare, în aceeași zi, episcopul poruncește prezidentului

Duhovniceștii Consistorii să elibereze lui Ioan Lerescu copie după sentința și
hotărârea pronunțată. Procesul dintre cei doi sau dintre urmașii lor nu se
terminase nici peste 20 de ani, pentru că la 8 noiembrie 1885, un M. N.
Negulescu cere episcopului copie legalizată după sentința de divorț dintre Ioan
Lerescu și Zinca792.

792 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 145/1860, f. 1-4.

358
 15. DESPĂRȚIREA DINTRE IOAN MAVRODOLU ȘI SOȚIA SA,
MARGHIOALA, FIICA CĂMINARULUI ALECSANDRU COLCEAC.

Prigonitoarele părți.
Ioan Mavrodolu. Devenit locuitor al Piteștiului, Ioan Mavrodolu a avut
o intensă activitate social-economică, politică și culturală în viața acestei
localități793. Din păcate, lipsa documentelor, dar și o slabă cercetarea arhivelor, a
făcut ca să știm mai puține lucruri despre familia sa. În afară de informațiile
furnizate de catagrafile din 1829 și din 1838, un document din 1820 ne oferă
lacunare știri despre prima căsătorie a lui Ioan Mavrodolu794.
Marghioala. Era fiica căminarului Alecsandru Colceac, care în 1820 era
decedat. Despre această familie avem puține informații, dar sub numele de
Colceag figurează în 1837 când sânt consemnați patru membri: Nicolae, pitar,
Constantin, pitar, Constantin, paharnic, și Matei, paharnic795. Probabil unul
dintre ei sau mai mulți erau rudă cu cel din 1820, chiar dacă acesta era grafiat
Colceac, iar ceilalți Coceag.
Pricina și mersul prigonirii.
Știm puține lucruri despre căsătoria lui Ioan Mavrodolu cu Marghioala,
fiica căminarului Alecsandru Colceac, pentru că în acest moment cunoaștem un
singur document, din 25 septembrie 1820, care se referă la despărțirea dintre cei
doi soți796.
Din acest document din 25 septembrie 1820, emis de Mitropolie,
singura care la acea dată judeca și dădea cărți de despărțire căsnicească, aflăm că
cei doi soți, Ioan Mavrodolu și Marghioala, fiica răposatului căminar Alecsandru
Colceac, se căsătoriseră mai înainte, „fiindu-le petrecerea liniștită”, dar, după un
timp, „au întrat urâciune” între ei, astfel că „s-au fost învoit singuri în scris” ca
să se despartă.
După un timp, jupâneasa Marghioala, înțelegând că de la soțul ei „nu
poate nădăjdui vreo îndreptare, au cerut și de la biserică dăsfacere”, de aceea
Mitropolia „cunoscând cererea a-i fi cu orânduială, printr-acestă carte îl
depărtăm de numita ce au avut-o soție și pe numita Marghioala de numitul
căminar Ioan Mavrodoglu”.
Mențiunea din cartea de despărțire, „câte dreptăți au avut soțiia sa a cere
de la soțul său rămâind izbrăniți”, ne arată că Marghioala își recuperase zestrea
cu care venise în căsnicie.

793 Vezi p. 115-130.

794 Mulțumesc și pe această cale fostului meu student de la Facultatea de Istorie-Muzeologie a
Universității din Pitești, Octavian Dărmănescu, muzeograf la Biserica Sf. Gheorghe din acest oraș,
care mi-a semnalat documentul.
795 Arhondologia…, p. 76.
796 ANIC, fond Mitropolia Țării Românești, CCCLXXV/1.

359
 Actul din 25 septembrie 1820 referitor la despărțirea
lui Ioan Mavrodoglu de soția sa Marghioala.

După despărțirea de Marghioala, Ioan Mavrodolu s-a recăsătorit, dar cea

de a doua soție a murit, căci în catagrafia din 1838 el este menționat ca fiind
văduv și fără copii.

360
 16. DESPĂRȚIREA DINTRE PARUCICUL IOAN ORĂȘANU ȘI
SOȚIA SA ZINCA, NĂSCUTĂ RĂTESCU.

Prigonitoarele părți.
Ioan Orășanu. În stadiul actual al cercetărilor se știu prea puține lucruri
despre această familie care în prima jumătate a secolului al XIX-lea este
prezentă în viața social-politică țării. Printre cei 10 reprezentanți ai acestei
familii, atestați în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca ocupând diferite
demnități, se află și un Ioan Orășanu, care, după ce la 30 august 1839 i se acordă
dregătoria de parucic, devine apoi praporgic, pentru ca în 1852 să fie căpitan797.
Nu știm de unde era originar, dar în niciun caz din Pitești, pentru că această
familie nu este menționată în catagrafia orașului, din 1838.
Zinca Rătescu. Familie originară din Argeș, boierii Rătești sânt prezenți
în viața social-politică a județului prin diferiți reprezentanți. Astfel, în 1829 este
menționat pitarul Nicolae Rătescu, de 65 de ani, fiu al serdarului Dumitrache, ca
locuitor al Piteștiului, unde avea două perechi de case798, iar în 1838 în Pitești
locuiau în Vopseaua neagră un Naie Rătescu, de 32 de ani, boier fără caftan, și
pitarul Nicolaie Rătescu, de 80 de ani799.
Pricina și mersul prigonirii.
Aparținând familiei Rătescu, Zinca s-a căsătorit prin 1836 cu Ioan
Orășanu, având în cei opt ani o „amărâtă viețuire…, curgând acestea din patima
beții la care este cu totul supus”. De aceea, în decembrie 1844, a înaintat o jalbă
mitropolitului, iar în urma poruncii acestuia, s-a înfățișat în fața Consistoriei
unde a prezentat „arătările mele” cuprinse în raportul înaintat mitropolitului. În
urma anaforalei pe care a primit-o de la Consistorie, mitropolitul a poruncit să
aducă „pă acei martori a încredința arătările lor prin jurământ”. Dar
îmbolnăvindu-se și locuind în județul Mușcel, Zinca n-a mai putut să aducă
martorii „și de atunci până astăzi mă aflu tot bolnavă, pătimind de o boală foarte
cumplită…, mergându-mi tot spre rău”, după cum se dovedește din atestatul
doctorului Sechel „carele mă curarisește”
Văzând-o bolnavă, fără nădejdie de tămăduire, soțul i-a dat două
înscrisuri prin care arată că de a sa bună voință „s-au desfăcut de mine”, însă,
întrucât aceste înscrisuri nu au „înalta bunăvoință a preasfinției voastre”, ea nu
poate primi niciun ban din puținul venit ce-l are din zestre. De aceea, ea cere
mitropolitului să dea „înalta hotărâre aceștii pricini, după care să-m pociu luoa
cel puțin venitul moșioarei de zestre cu care să mă pociu hrăni și să-m caut
sănătatea”.

797 Arhondologia 1837…, p. 130.

798 I. C. Filitti, Catagrafie…, p. 309.
799 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 106, 124.

361
 La 4 martie 1845, parucicul Orășanu dă un înscris prin care adeverează
că, înțelegându-se și de bunăvoia lor, „ne-am desfăcut unul de altul, rămâind
slobodă din parte-m de va voi să să căsătorească, primindu-și în a d-ei stăpânire
și zestrea după foae ce me-au dat la cununie pe care va avea putere a o
întrebuința după plăcerea ei”. Ca martori la eliberarea înscrisului au participat
serdarul Preda Baldovin, paharnicul Costandin Cuțarida și Gheorghe Baldovin.

Înscrisul parucicului Ioan Orășanu, din 4 martie 1845,

privind despărțirea de bună voie de soția sa Zinca.

La 30 martie 1845, Ioan Orășanu adeverește că i-a dat fostei sale soții
înscrisul semnat de cei trei martori, pentru a-și putea lua în stăpânirea moșia,
„fiindcă celelalte le-au priimit pă deplin după foaia de zestre întocmai”800.

800 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 52/1846, f. 1-4, 12-13.

362
 În urma unei noi jalbe primită de la Zinca, mitropolitul Neofit îi
poruncește, la 10 mai 1846, episcopului Samuil Sinadon să-i cheme pe cei doi
împricinați în fața sa, „să le cercetați pricina…, să le dați bisericească carte de
despărțire”.
Conformându-se poruncii mitropolitului 1498/10 mai 1846, episcopul,
chemându-i pe cei doi împricinați, a cercetat „cu scumpătate” pricina de căsnicie
dinpreună și cu clericii scaunului Sf. Episcopii Argeș: chir Gheorghie iconomul,
chir Constandin, chir Gheorghie sacheliul, chir Theodor castrisie, chir Nicolae
logofăt, chir Dimitrie catihetul, chir Ioan deputatul și chir Gheorghie mirodotul”.

Cartea episcopului Argeșului, Samuil, din 1 iunie 1846, privind

despărțirea dintre Ioan Orășanu și soția sa Zinca, născută Rătescu.

Ca urmare, prin cartea 282/1 iunie 1846, pe temeiul pravilelor

bisericești, cap. 225 de la lista 213, care zice „Desparte-să bărbatul de muiere, de
va fi mișa sau gubavă, așijderia și muierea să desparte de bărbatu-ș de va fi mișel
sau gubav”, episcopul hotărăște și poruncește „ca nunta aceasta despreunată și
despărțită să fie totdeauna, despărțit să fiie, adecă parucicul Ioan Oroșanul de
cătră soția sa Zoița, și ia de către dânsul, și de acum înnainte streini și ca niște
întâi văzuți să să socotească aceste doă obraze în toată vremea”801.

801 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 207/1845, f. 16

363
 La 8 iunie 1846, episcopul Samuil Sinadon raporta mitropolitului că a
cercetat pricina de față cu cei doi, dar „nimic alt nu au provalisit nicio parte nici
alta, decât tot același, câte în hârtiile lor mai nainte să arată”. De asemenea,
episcopul raportează că a consultat și pe doctorul Hartman care se află în Pitești
pentru a o îngriji și „doctoricește m-au încredințat că starea sănătății ei, după
patima întru care să află, nu o mai sloboade a fi în căsnicie cu un bărbat”. De
aceea, potrivit pravilei, i-a despărțit și le-a dat cărți de despărțire fiecăruia802.

ANEXE

După decembrie 1844. Zoița reclamă mitropolitului ,,amărâta viețuire” ce are

cu soțul ei, parucicul Ioan Orășanu.

În anul 1844 decv. îndreptându-mă cu reclamația către preaosfințit. voastră

înpotriva soțului mieu, parucicu Ioan Orășanul, am arătat prin dovezi în scris amărâta
viețuire ce am avut cu numitul în curs de opt ani, de cănd ne-am căsătorit, curgând
acestea din patima beții la care este cu totul supus, precum să dovedește din înscrisul
martorilor ce în orighinal să află alăturat, pă lângă jalba de mai sus.
În urma acestii reclamații, s-a poruncit de către preaosfnț. voastră cinstitii
Duhovniceștii Consistorii a ne înfățișa după orânduială, unde urmându-să și aceasta
peste puține zile s-au dovedit arătările mele, precum să coprinde în raportu acei
dregătorii îndreptat către preaosfnț. voastră. După aceasta, iarăși peste puține zile am
fost înfățișați și înnaintea preosfnț. voastre, când ați hotărât ca să aducă pă acei martori a
încredința arătările lor prin jurământ. După care eu, îndată din nenorocire bolnăvindu-mă
prea rău, n-am mai fost în stare să aduc pă acei martori, fiind cu șăderea în județul
Mușcelul. Și de atunci până astăzi mă aflu tot bolnavă, pătimind de o boală foarte
cumplită, mergându-mi tot spre rău, precum să dovedește din alăturatu aci în orighinal
atestat al dum-lui dohtorul Sechel, carele mă curarisește.
Osebit de aceasta, soțu mieu, cunoscând că judecata merge în favoru drepturilor
mele și văzându-mă în stare proastă, fără nădejde de tămăduire, mi-au dat alăturatele aci
doă înscrisuri prin care arată că de a sa bună voință s-au desfăcut de mine, dar fiind că
aceste înscrisuri nu pot avea niciun temeiu, până când nu va fi înnalta bună voință a
preaosfnț. voastre, din care pricină nu pociu să-m priimesc nici un ban din puținul venit
ce-l am de zestre.
Îndrăznesc dar a ruga preaplecat pă preasfnț. voastră ca, luând în băgare de
seamă dreptățile mele, să vă milostiviți a da înaltă hotărâre aceștii pricini, după care să-m
pociu luoa cel puțin venitu moșioarei de zestre cu care să mă pociu hrăni și să-m caut
sănătatea, căci nu mai am nici un fel de nădejde despre acestea decât după ce să va da
înnalta hotărâre a preaosfnț. voastre.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 52/1846, f. 2 r.-v.

802 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 52/1846, f. 16 r.

364
 17. DESPĂRȚIREA DINTRE PITARUL IOAN PLEȘOIANU ȘI
SOȚIA SA MARIȚA, NĂSCUTĂ PALADA.

Prigonitoarele părți.
Ioan Pleșoianu. Printre boierii care în 1837 figurau în arhondologia
țării, aflați în viață în 1836, se aflau mulți Pleșoianu, doi având prenumele de
Ioan, unul devenit pitar la 5 octombrie 1848 și altul tot pitar la 10 noiembrie
1851803, dar la niciunul nu se menționează localitatea de unde erau. Probabil că
primul Ioan Pleșoianu a fost căsătorit cu Marița Palada care pentru „rea viețuire”
începe la 27 februarie 1851 acțiunea de desfacere a căsătoriei de către soțul ei.
În Piteștiul anului 1838 exista o singură familie Pleșoianu, și anume
Dumitrana Pleșoianca, locuind în vopseaua albastră. Soție a unui serdar
Pleșoianu, Dumitrana, în vârstă de 50 de ani, era văduvă, având un singur fiu,
Iancu, de 22 de ani, neînsurat, care era lucrător la cancelaria Ocârmuirii. Averea
ei se compunea numai din 2 cai, folosiți, desigur, la trăsură, ca și cinci robi
țigani804. Probabil că acest Iancu Pleșoianu este Ioan Pleșoianu căsătorit cu
Marița Palada.
Marița Palada. Și familia Palada figurează în arhondologia din 1837, cu
16 reprezentanți, dar nu știm care dintre ei era tatăl Mariței, soția lui Ioan
Pleșoianu805. Singurul lucru pe care-l știm în momentul actual al cercetărilor este
că amândoi soții, Ioan Pleșoianu și Marița Palada, locuiau în 1851, când începe
acțiunea de desfacere a căsătoriei, în Pitești.
Pricina și mersul prigonirii.
Atât Ioan Pleșoianu cât și Marița Palada mai fuseseră căsătoriți, dar nu
știm cu cine și dacă a avut loc o desfacere a căsătoriei sau de un deces al
partenerilor lor.
Cea care începe acțiunea de desfacere a căsătoriei este Marița, care la 27
februarie 1851 înaintează o jalbă episcopului în care aduce grave acuzații soțului
pentru că s-a încadrat în rândul acelor bărbați „care după ce căsniciia o au drept
negoți, apoi, isprăvind nahtul, îș lasă soțiile muritoare de foame”. Astfel, din fată
de boier, cu un naht de 20.864 de lei, la care se adaugă alte lucruri mișcătoare
care au ridicat zestrea la 30.190 de lei, a „ajuns cusătoare de rufe, pă la uni alți,
ca să mă poci hrăni”.
Văzând că încă din anul din care s-a căsătorit cu Ioan Pleșoianu i se
„amerință nahtul zestrilor ce i-am dat”, a reclamat la Judecătoria locală pentru
următoarele motive:
1-iu. Căci acareturile mi să lăsat în dărăpănare
2-lea. Căci nahtul dă lei 20.864 îndată s-a făcut nevăzut din casă

803 Arhondologia 1837…, p. 139.

804 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 60.
805 Arhondologia 1837…, p. 132.

365
 3. Maltratarea copiilor bărbată-mieu făcuți cu cea din 1-iu a sa soție
4-lea. Neîngrijirea bărbată-mieu d-am da hrana den toate zilile.
Chemat la înfățișare la Judecătorie, Ioan Pleșoianu a recunoscut că a
cheltuit banii și că altă stare nu are decât puținul venit a două zestre. De aceea
Judecătoria a hotărât prin anaforaua dată ca să-și despăgubească soția din
hrisisul venitului zestrelor celor două soții și din orice alt venit ar mai agonisi.
Înaintând jalba, Marița îi cerea episcopului să poruncească lui Ioan
Pleșoianu ca s-o îngrijească cu hrana și îmbrăcămintea cuviincioasă.
Primind jalba Mariței Pleșoianu, episcopul Climent o înaintează, prin
porunca 183/1 martie 1851, Duhvovniceștii Consistorii care la 3 martie 1851
trimite Protopopiei Plasei Piteștilor citația 85 pentru Ioan Pleșoianu și 86 pentru
Marița să se înfățișeze pe 13 iunie. Întrucât la primele două sorociri s-a prezentat
numai Marița Pleșoianu, nu și soțul, prezidentul Consistoriei, Ghelasie,
raportează episcopului la 18 septembrie 1851 situația, cerându-i să fie aduși prin
„mijloace eczecutive” la 18 noiembrie 1851, iar acesta anunță la 24 septembrie
1851 Cârmuirii Argeș noul termen.
Ca urmare a poruncii 183/1 martie 1851, înfățișându-se celor două părți
prigonitoare, Ioan Pleșoianu și soția sa, Marița, născută Palada, înaintea
Consistoriei, aceasta a încheiat jurnalul 67/5 decembrie 1851, semnat de
prezidentul Ghelasie arhimandrit, Silvestru eclesiarh, preotul Gheorghie
protonotarie și grefierul C. Capitanovici, dar și de pitarul Ioan Pleșoianu, care a
menționat „Am auzit și am iscălit”, și de Marița Palada care a menționat: „Am
înțeles cele mai în sus”.
Tot cu această ocazie, cei patru semnatari ai Jurnalului 67 au semnat
anaforaoa 51 pe care au înaintat-o episcopului pentru a da „hotărârea cea
desăvârșit”. Atât Jurnalul 67, cât și Anaforaoa 51, au același conținut și același
fel de redactare, ele redând felul cum a decurs înfățișarea și dovezile aduse de
înpricinați. La început s-a citit jalba pe care pităreasa Marița a înaintat-o, la 27
februarie 1851, episcopului, după care s-au înfățișat mai multe dovezi.
Primul act prezentat este un răvaș, nedatat, semnat de Sevastița
sărdăneasca, ce avea următorul conținut: „Sărut măna. Cocoană Marițo, iată, vă
trimisăi încă doă cămăși și un galben împărătesc pentru cusutu lor. Credeți,
coconița mea, că în alte părți le-am plătit mult mai ieftine, dar cu dv. ieu nu caut.
Și vă rog să coaseți mai curând, fiindu-mi foarte trebuincioase. Sevastița
sărdăneasca”.
Înscrisul din 2 martie 1851, semnat de serdarul Iancu Paleologu,
serdarul Scarlat Stoenescu, pitarul G. Bădulescu, Teodor Marianovici, praporgic
Apostol Beștelei, D. Chirițescu și Gheorghe Protopopescu, încredințează că din
ziua în care l-a chemat în judecată pe soțul ei, acesta „a lăsat-o în cea mai mare
neîngrijire și lipsită chear dă hrana din toate zilele, încât a ajuns să coasă pă la
uni alți cu plată a să putea hrăni și înbrăca”.

366
Jalba Mariței Pleșoianu, din 27 februarie 1851,
privind desfacerea căsătoriei de soțul ei.

367
 Dovada din 3 mai 1851, semnată de D. Brădeanu și Toma Ștefanovici
care au văzut cu ochii lor că în luna septembrie a anului trecut „cocoana Marița,
născută Paladoancă, au fost bătută de d-li pitar Ioan Pleșoianu, al doilea soț al
d-ei, însă fără să știm pentru ce. Scăpând cu fuga, s-a dus la părintele protopopu
Ghiță al orașului, îndreptată fiind de d. fost prezedent care și însuși a văzut-o
sângerată și cu rochiea ruptă de pomenitul Pleșoianu”.

Dovada, din 3 mai 1851, privind bătaia dată de Ioan Pleșoianu soției sale Marița.

Doctorul D. Capitanovici semnează la 1 august 1851 o dovadă prin care

încredințează că „la o vizitație ce am făcut dum-ei cocoanei Mariți Palada, în
luna lui septemvrie anul trecut, am găsit-o în adevăr cu semne că ar fi fost bătută
și sângerată din pricina unor sgârieturi”.
Ca urmare a hotărârii nr. 12 a Judecătoriei prin care Ioan Pleșoianu a
fost osândit s-o despăgubească pe soția sa, cele două părți, prin jalba înregistrată
la nr. 2457, au arătat că prin înscrisul din 25 iunie 1851 s-au învoit a-i răspunde
pe tot anul câte 2.000 de lei, chezași fiind serdarul C. Vărzaru, rămâind
jeluitoarea stăpână pe toată averea, iar în privința căsniciei, „să fie slobozi unul
de altul, trăind în depărtare ori unde și cum va vrea”.

368
 Dovada doctorului D. Capitanovici, din 1 august 1851,
că Marița Palada a fost bătută și sângerată.

După prezentarea acestor dovezi, jeluitoarea pităreasă, întrebată de ce nu

se unește în căsniceasca petrecere, a răspuns „nu numai că nu se unește a petrece
amândoi în căsnicie, dar cere și despărțire, că nu mai poate suferi bătăile și reaoa
tratație ce au cercat, că se teme știindu-i asprimea și furioasa iuțime, că prin
cazne și bătăi au depărtat-o din căsnicie…”.
Întrebat fiind apoi pitarul ce are a răspunde împotriva acestor pâri, a
răspuns „că n-au bătut-o, nici știe a o fi căsnit sau a fi izgonit că nici acum nu o
depărtează din căsnicie”.
După relatarea felului cum a decurs judecata, semnatarii anaforalei
menționează la sfârșitul ei că „hotărârea cea desăvârșit rămâne a să da de către
prea sfinția voastră”806.
Pentru a da hotărârea în urma anaforalei primite de la Duhovniceasca
Consistorie, părțile împricinate trebuiau să se înfățișeze înaintea episcopului. De
aceea, la 10 iunie 1852, episcopul Climent cere Cârmuirii Județului Argeș ca cei
doi soți să fie înfățișați pe 18 iunie 1852. Dar la 27 iunie 1852 Cârmuirea

806 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 180/1852, f. 2-3, 6, 20, 27-29, 31, 35-39.

369
răspunde la adresa episcopului din 10 iunie că pitarul „au răspuns că este bolnav
și că n-au primit sorocire după legiuire și după o asemenea formalitate va veni”.
La 28 iunie 1852, episcopul Climent raportează Cârmuirii Județului
Argeș că la termenul de 18 iunie s-a prezentat numai soția care după 10 zile de
așteptare înaintează episcopului o jalbă în care reclamă că ea a fost adusă cu
poruncă strașnică „și d-lui să află în Pitești de o săptămână, văzându-și de ale
sale trebuințe”. De asemenea, ea reclamă faptul că în afară de cheltuiala de zece
zile, de când așteaptă la Argeș, „de unde să mai plătesc 50 lei pentru ca să mai
vin altă dată”, mai ales că ea se hrănește cu mâinile, pe când zestrea ei se află în
mâna soțului. De aceea, episcopul prin raport cere trimiterea pitarului în cel mult
trei zile.
Într-un nou raport către Cârmuirea Județului, din 4 iulie 1852, episcopul
își arată nemulțumirea pentru neprezentarea lui Ioan Pleșoianu, menționând că
motivul de boală „nu i să poate considera pentru că nu s-au înfățișat
doctoricescul act, care numai acela i-ar fi putut înplini dorința de a fi crezut”.
De abia la 10 februarie 1853 episcopul Climent hotărăște și poruncește
„ca nunta aceasta despreunată și despărțită să fie pentru totdeauna, adecă pitarul
Ioan Pleșoianul dă cătră soția sa Marița și d-ei dă cătră dânsul și de acum
înnainte streini ca niște întâi văzuți să să socotească aceste obraze în toată
vremea”, fiind popriți de a se mai căsători a treia oară.
Înainte de a da hotărârea celor doi soți, care s-au prezentat înaintea sa, li
s-a citit anaforaua Duhovniceștii Consistorii, și au fost întrebați dacă mai au ceva
de spus, la care „răspunseră întru o glăsuire ,zicând că nu mai pot fi amândoi în
căsnicească petrecere”. De asemenea, Marița a declarat că, decât să stea în
„căsnicie cu acest bărbat ale căruia aspre pedepse nemaiputîndu-le suferi, otrava
îi va fi spre scăpare”, iar bărbatul n-a putut da chezășie „pentru părăsire asprimi
sale, că nu va mai face mueri nici o răutate”.
În aceeași zi, 10 februarie 1853, episcopul Climent trimite Duhovniceștii
Consistorii două cărți pentru prigonitorii Ioan Pleșoianu și Marița, soția sa, „prin
care să despart din căsnicie pentru totdeauna”807.
Nu știm cum a evoluat viața celor doi soți după despărțire, dar la 13
septembrie 1871 decedează un Ion Pleșoianu, în vârstă de 72 de ani, văduv, ce
locuia în Pitești, pe str. Școalelor, nr. 279, culoarea galbenă, care s-ar putea să fi
fost soțul Mariței Palada.

807 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 51/1851, f. 6, 8-12, 17.

370
 Cartea episcopului Climent, din 10 februarie 1853, privind
desfacerea căsătoriei dintre Ioan Pleșoianu și soția sa, Marița.

În actul de deces eliberat la 14 septembrie 1871, unde ca martori apăreau

Ion I. Brătianu, de 36 de ani, cu locuința în Pitești, str. Șerban-Vodă, și Toma I.
Brătianu, de 27 de ani, ambii cuscri ai mortului, se menționa că acesta va fi
înmormântat la moșia Vărzaru din comuna Borlești-Vărzaru808.

808 ANSJA, fond Starea civilă Pitești oraș, dos. 17/1871, f. 74. Ion I. Brătianu și Toma I. Brătianu,

371
 ANEXE

Primită 27 februarie 1851. Marița, născută Palada, reclamă episcopului de la

Argeș pe soțul ei, pitarul Ioan Pleșoianu, pentru neîngrijirea în care a lăsat-o.

Preasfinte stăpâne

De mai multă vreme, și poci zice chiar din anul ce m-am căsătorit, luând de
bărbat pă d. pitr. Ioan Pleșoianu, văzând că mi să amerință nahtul zestrilor ce am dat, am
fost silită să reclam dă la c. Judecătorie locală asigurarea mea.
1-iu. Căci acareturile mi s-a lăsat în dărăpănare
2-lea. Căci nahtu de lei 20.864 îndată s-a făcut nevăzut din casă
3. Maltratarea copiilor bărbată-mieu făcuți cu cea dintâi soție, și
4-lea. Neîngrijirea bărbată-mieu d-a, nu da hrana din toate zilele
Și prin urmare, chemându-ne c. Judecătorie la înfățișare, însuș n-a tăgăduit că în
adevăr bani i-a cheltuit. Asemenea, iarăș însuși s-a declarat că altă stare nu are decât
puținul venit a doă zestruri. Și c. Judecătorie îndeplinindu-ș formele mi-au și dat dreptate
prin anaforaoa ce o alătur ca să mă despăgubesc din hrisisul venitului zestrilor celii din
1-iu soții i din venitul zestrilor mele și din orce alt ar mai agonisi. Care acestea,
văzându-le numitul, și în mai mare neîngrijire m-au lăsat, încât astăzi din fată de boeri,
dintr-o zestre costisitoare, prețuită peste tot drept lei 30.190, am ajuns cusătoare de rufe
pă la unii-alți, ca să mă poci hrăni.
Iată prea sf. stăpâne efectul ce au produs însoțirea mea cu acest bărbat.
Iată prea sf. stăpâne ca va să zică nepilduirea unor asemenea bărbați care-i după
ce căsniciia o au drept negoți, apoi isprăvind nahtul îș lasă soțiile muritoare de foame, pă
când dar credem că în zilele prea osfinții voastre asemenea rezultaturi nu vor sta până în
sfârșit a fi pricinuitoare de mai mare nenoricire unor ființe sărmane și lipsite de orce
nădejde care îș dau stările lor unor asemenea oameni, înbrăcați numai cu haina.
Vă rog fierbinte, să-i porunciți a mă îngriji cu hrana și înbrăcămintea
cuviincioasă, căci și chiar deși vrea să mănânc din venitul mieu c. Judecător însă nu-mi
îngădue, lăsând prin zisa hotărâre să să asigureze până la înplinirea totalului de naht al
zestrilor mele.

A preasfinții voastre, prea plecată,

Marița Pleșoianca, născută Palada.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 51/1851, f. 1 r.-v.

erau fiii lui Ion (Ioniță) Brătianu, frate cu Dincă Brătianu, iar sora lor, Alecsandrina, era căsătorită
cu Toma Pleșoianu (Familiile boierești…, p. 376). Toma I. Pleșoianu, ce locuia în Pitești, pe str.
Școalelor, nr. 279, fiul lui Ioniță Pleșoianu și al Marghioalei, a decedat la 10 iulie 1872, la vârsta
de 40 de ani, iar la 18 iunie 1871 decedase fiul său, Timotei Toma Pleșoianu, de 2 ani, în casa
bunicii sale Victoria Brătianu din str. Șerban-Vodă din Pitești, care figurează ca martor în actul de
deces, cel de al doilea martor fiind Ion. I. Brătianu, de 36 de ani, unchi al mortului (ANSJA, fond
Starea civilă Pitești oraș, dos. 17/1871, f. 51, 207 v.).

372
 18. DESPĂRȚIREA DINTRE DOCTORUL KAROL SECHEL ȘI
SOȚIA SA, ELENCA, NĂSCUTĂ IORGULESCU.

Prigonitoarele părți.
Karol Sechel. Printre membrii de seamă ai comunității calvine din
Pitești din prima jumătate a secolului al XIX-lea se numără și doctorul Carol
Sechel. În stadiul actual al cercetărilor nu știm unde a devenit doctor Carol
Sechel, de unde și când a venit în Pitești, în ce perioadă a exercitat această
profesie ș.a. Prima informație pe care o cunoaștem despre el datează din 1833
când, fiind medic al ocrugului, este reclamat de stolnicul Grigore Drăgoescu
pentru neîndeplinirea atribuțiilor profesionale809.
Ca medic, a acumulat o stare materială apreciabilă, fapt care i-a permis
ca prin testamentul din 11 februarie 1848, scris cu mâna sa și iscălit „Carol
Sechel, doctorul județului Argeș”, înfățișat Judecătoriei din Pitești la 25 aprilie
1849, să-și lase averea pentru construirea unei biserici ungurești reformate în
Pitești810. Biserica s-a construit mult mai târziu811, când în urma cererii

809 În anul 1833, Karol Sechel, care era doctor al ocrugului, este reclamat la Comitetul
Carantinelor de către stolnicul Grigore Drăgoescu pentru că nu-și îndeplinește îndatoririle „atât
spre altoirea (vaccinare n. n.) copiilor, cât și întru nemergerea la epidimiia” ce a avut loc în satele
lui, Bucșenești Streini Ungureni și Corbeni. În 1838 stolnicul Grigore Drăgoescu, de 55 de ani,
locuia în Pitești, în vopseaua Galbenă, având o avere considerabilă (Sp. Cristocea, Catagrafia
Pitești 1838, p. 88). Întrebat de ce nu și-a îndeplinit îndatoririle, doctorul Sechel, prin raportul 42,
a răspuns că toate arătările stolnicului sunt neadevărate, atât pentru altoirea copiilor, cât și pentru
epidemia din satele acestuia, pentru nu numai că nu a fost înștiințat ca să meargă acolo, dar dintr-
un înscris al sătenilor reiese că n-a fost nici o epidemie, decât că în urmă cu șapte săptămâni, după
o zăcere de 6 săptămâni, a decedat preotul Grigore de acolo. De aceea, la 22 iunie 1833 Comitetul
Carantinelor îi cere stolnicului să vină la Ocârmuire ca de față cu doctorul să se stabilească
adevărul. La 27 iunie 1833, același Comitet raportează Ocârmurii Argeș despre cercetările făcute,
urmând ca prin prezentarea celor doi la Ocârmuire să se afle adevărul (ANSJA, fond Prefectura
Argeș, dos. 73/1833, f. 1-2, 4-5). În 1848, ca medic al Ocrugului al patrulea din care făceau parte
județele Argeș și Mușcel, Carol Secheli întocmește o situația privind „bolnavi în ființă” și „copii
altoiți (vaccinați, n. n.)”. Astfel în județul Mușcel erau 254 de bolnavi și 345 de copii vaccinați, iar
în județul Argeș 480 de bolnavi și 960 de copii vaccinați (B.A.R., MCLXVIII/97).
810 Potrivit primului articol al testamentului, biserica și celelalte încăperi urmau să se construiască

pe locul casei sale, urmând ca în fața uliții să fie încăperi spre a aduce folos și venit biserici. Prin
articolul 2 lăsa bisericii și via sa din Coasta Câmpului care urma să fie îngrijită de fratele său
Ludovic, iar din câștigul ce rămânea după acoperirea cheltuielilor, o parte revenea fratelui și
moștenitorilor săi, neam de neam, iar două părți bisericii. Fratele său trebuia să mențină biserica,
cu un preot și un cântăreț, iar la sfârșitul fiecărui an urma să dea socoteală către preotul și doi
mădulari aleși ai bisericii „de caracter și bună cuviință”. Ctitorul urma să fie pomenit pentru
iertarea păcatelor odată pe an, a trei zi de Crăciun, ca și pe soția sa Elena, după moartea ei, care cât
timp trăia avea drept să controleze dacă se respectă prevederile sale. Potrivit articolului 4, după
moartea fratelui său urma să se ocupe de biserică cel mai mare din spița bărbătească a neamului
său, iar dacă nu era cineva avea drept sora lui și copii ei, iar dacă nu exista nimeni din neamul său
grija revenea preotului bisericii și mădularilor aleși (ANSJA, Colecția de documente volante,
12/XXIV).

373
comunității maghiaro-reformate din Pitești, domnul a aprobat construirea unui
asemenea lăcaș, astfel că Ministerul de Interne, prin ordinul 280/ianuarie 1860,
dă voie să se ridice acest lăcaș pe un teren donat de răposatul doctor, sfințirea lui
făcându-se la 11 decembrie 1862812.
Elenca Iorgulescu. Deși era calvin, Karol Sechel s-a căsătorit cu
Elenca, de religie ortodoxă, fiica lui Scarlat Iorgulescu care în 1838 locuia în
Mahalaua Schei din Câmpulung, jud. Mușcel. În vârstă de 65 de ani, boierul
Scarlat Iorgulescu, devenit serdar la 31 decembrie 1836813, era căsătorit cu
Elenca, de 30 de ani, de neam grec, având trei băieți: Alecu, 21 de ani, Grigore,
20 de ani, Miltiad, de 15 ani, și o fată, Elenca, de 17 ani814.
La 10 noiembrie 1838, la biserica Sf. Gheorghe din Pitești preotul
Dumitru oficiază o căsătorie între Ioan Karol Sechel, fiul lui Ioan doctoru, de
lege calvinească, cu locuința în Pitești, și Elena, fiica lui Scarlat Negulescu din
Câmpulung, naș fiind paharnicul Ioan Budișteanu și soția sa, Zoița. Probabil că
ginerele Ioan Karol Sechel este doctorul Carol Sechel căsătorit cu Elena, fiica lui
Scarlat Iorgulescu din Câmpulung, și faptul că în actul de cununie apare Scarlat
Negulescu poate fi o greșeală, căci celelalte date coincid815.
O copie după foaia de zestre din 26 octombrie 1838 păstrată în arhive816
ne prezintă averea dată Elenchii la căsătoria cu doctorul Karol Sechel ce consta
din bijuterii, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, moșii, țigani, cum și alte bunuri
date după aceea, dar, din păcate, documentul nu se păstrează integral, o parte din
el fiind ros de șoareci.
Redăm în continuare o parte din foaia de zestre din 26 octombrie 1838:
„1 pereche cercei de diamant cu zmaranduri la mijloc; 2 inele, idem de diamant
și zmarand ghiuluri; 3 inele, idem de aur, galantarii; 3 perechi cercei, idem de
aur, de să pun și la gât, de păr;…1 tavă de argint de dram 400…; 12 perechi
cuțite cu furculițele lor, mari; 12 linguri mari ale cuțitelor; 1 lingură de ciorbă
poleită; 2 solnițe de masă de Viena, pentru sare; 1 cojnicioară, cu lingurițe șase,
de dulceață; 12 zarfuri de cafea, cu feligenile lor; 1 ibric mare, idem de cafea; 1
candelă, idem, pentru icoane;… 1 salop de mătase blănit cu vulpe, de Lipsca…;
1 giubea voinicească de ghermesit, blănită cu cacomu;… 10 rochii, cu cea bună

811 Biserica calvină din Pitești s-a aflat pe Bulevardul Ferdinand, astăzi Bulevardul Republicii, în
spatele hotelului Muntenia de astăzi, fiind distrusă în timpul bombardamentelor de la sfârșitul celui
de al Doilea Război Mondial, imaginea ei putând fi văzută în: Spiridon Cristocea, Elena Rotaru,
Romeo Maschio, Piteștiul de altă dată O istorie ilustrată / Pitești in old times, An illustrated
history, Editura Ordessos, Pitești, 2011, p. 193.
812 Despre biserica calvină din Pitești vezi: Spiridon Cristocea, Biserici și școli protestante la

Pitești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Argesis-Istorie, XXII/2013, p. 262-269.

813 Arhondologiile…, 109.
814 Spiridon Cristocea, Ștefan Trâmbaciu, op. cit., p. 47.
815 ANSJA, fond Starea Civilă Biserica Sf. Gheorghe Pitești, registru 1/1832-1843, actul de

cununie nr. 7.
816 BAR, doc, ist., DCXXXIX/186.

374
de mireasă, de atlaz, cu blond; 6 ceșci mici de cafea, de porțolan; 1 pălărie de
mătase și doa cordoane;… 2 lanțuri de gât galanterie și o găteală de urmuz și alte
măruntăi care nu s-au mai scris aicea…817 galbeni prețuite toate acestea;… 818 un
car cu 4 boi și 2 vaci cu lapte;…819 ipac bani gata la cununie;…820 moșie la
Tărtășesti821, dă 416 stânjeni, cu toate ale ei;…822 vie la Pitești, cu 2 delnițe, până
în Argeș, cu toate ale ei;… 823 hanu din Câmpulungu, dă zidu, cu 5 prăvălii și
grădină închisă…;
Cele ce am mai dat fii-mi, pă urmă, tot drept zestre, anume: … 2 suflete
de țigani, o fată și un băiat; 2 armăsari telegari, de 29 galbeni; 1 zaharniță de
argint luată de Lința..: 1 cofet de aur cu Cupidon, ocolită cu diamanțele; 1
pereche cercei cu aflafu824 lor de peruzele; 1 brețară de la Minuleasca; 1 idem de
la Prijbeanul; 1 o brețare de aur cu peruzeli, 1 feronier- dată de Budișteanca la
nuntă…; 1 boa de la Socolescu și prefăcută de mine; 20 galbeni dat la București
de ș-au făcut lucrurile trebuincioase; 20 galbeni, luați de la Socolescu, dupe
zapis; 10 idem, când au plecat la Brașov după sepet, la august 1846; 20 idem,
când au fost la mine în casă, 6 luni; 6 monede vechi de argint, mari; 2 monede de
aur; 2 galbini, un plocad mare, alb;… 1 scurteică lungă de tibet, cu blană de râs.
Cele ce am dat, pă urmă, afar din zestre, anume: 4 galbeni, o cavalerie
de aur muscălească; 239 sfanțihi, cu răvași de la 1841; 20 galbeni, idem fără
răvași la București; 20 idem, 20 mii ocă var trimis la Pitești, pentru case; 200 lei
luat de la chir Nicola, iar cu răvași 1841; 3000 idem dați cu zapis și cu dobândă
de cinci ani, 1841 dechemvrie 10, bez dobândă pă an 1500; 3 galbeni am dat pe
hiarele dohtorului rus; 5 idem, toate scândurile care i le-am trimis de mari și
mici, dă bradu; 6 dat la niște trebuințe; 27 o căldare nemțească, cu 3 țevi; 40 bani
care i-am dat lui Palade pentru hotărnicie; 70 bani care s-au luat dă la Hagiulea
pentru venit moșii pă leat 1847 - 310 galbeni toți; 100 bani care i-am dat fii-mi
dă cheltuială într-un an - 410”.
Pe foaie mai este însemnarea: „Galbeni una sută dăruesc soții mele
Elenchi pentru un fermoal, drept progamiia dorea?, 847 noemv. 10, dohtor
Karol Sekel”.

817 Loc rupt în orig.

818 Loc rupt în orig.
819 Loc rupt în orig
820 Loc rupt în orig
821 Tărtășești, sat, com. jud. Ilfov.
822 Loc rupt în orig
823 Loc rupt în orig
824 Descifrare nesigură.

375
Fragment din foaia de zestre, din 26 octombrie 1838, privind
averea Elencăi Iorgulescu la căsătoria cu dr. Karol Sechel.

376
 Pricina și mersul prigonirii.
După aproape șapte ani de căsnicie, între cei doi soți apar niște
neînțelegeri, deși, la 24 octombrie 1846, relațiile dintre ginere și socru erau
bune. Astfel, în scrisoarea pe care o trimite din București lui Scarlat Iorgulescu
la Câmpulung ginerele se adresa cu „babacă”, încheind cu „plecat ginere”. În
scrisoare, printre altele, ginerele îl informa că nu l-a găsit pe Paladi la București
și că din cărți n-a dat decât două „preasfinții sale”, restul aflându-se la
„Stefanopulo”825.
Invocând „rea viețuire” cu soțul ei, Lința, cum mai era numită Elenca,
cere prin jalbă desfacerea căsătoriei. Dar spre deosebire de alte cazuri când
împricinații trimiteau jalba episcopului, cei doi se adresează acum mitropolitului,
prima fiind trimisă de către Elenca, pentru ca la 14 noiembrie 1846 să fie primită
și jalba doctorului Sechel. Dar cum nici la jalba soției, nici a soțului, mitropolitul
nu s-a „înlesnit atunci, din alte înprejurări, a slobozi poruncă de urmare”,
doctorul trimite o nouă jalbă mitropolitului, primită de acesta la 24 noiembrie
1846, prin care-l anunța că soția sa reclamase și episcopului care la 19 noiembrie
1846 poruncise protopopului orașului Pitești, chir Gheorghie, să se sârguiască a-i
împăciui, iar dacă nu reușește să-i trimită pe amândoi în fața sa. În urma poruncii
episcopului, protopopul Gheorghie i-a chemat de două ori, dar doctorul Sechel
„supunere n-a dat a veni”, de aceea, la 22 februarie 1846, Lința, „cu inimă
zdrobită de suferire”, îi cere episcopului să pună la cale mișcarea acestei pricini.
Întrucât Sechel a reclamat mitropolitului chemarea la judecată, la 26 noiembrie
1846 mitropolitul Neofit îi cere episcopului Sinadon Samuil ca doctorul „să nu
fie zorit a veni în judecată după chemarea ce i-au făcut Protopopia” și să-i
trimită o copie după jalba Linței.
La 30 noiembrie 1846, episcopul Samuil Sinadon îi răspunde
mitropolitului la porunca acestuia 3283/26 noiembrie 1846 că a poruncit prin viu
grai protopopului să nu-l mai zorească pe Sechel a veni la judecată, neștiind că
pricina urma să se caute la Sf. Mitropolie826.
Nu s-a păstrat jalba Linței, dar porunca 3465 pe care la 20 decembrie
1846 mitropolitul Neofit o trimite episcopului Samuil Sinadon cuprinde
principalele plângeri ale acesteia. Astfel ea reclama următoarele:
- „că au fost strimtorată întru întâmpinarea celor trebuincioase asemănat
celor de starea sa, întrucât cele mai de căpătenie foarte des i le-au întâmpinat
părintele său”;
- al doilea, că aspra d-li purtare cătră d-ei în casnica viețuire s-au fost
întins fără pricini bine cuvântate, până și la bătae;
- iar în sfârșit, că cel mai de căpetenie prințip și temeiu al dumneaei, de
care zice că să spăimântează a mai viețui cu soțul său este deosebirea religiei

825 BAR, doc. ist., DCXXXIX/297.

826 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 104/1846, f. 1, 6-8, 12.

377
sale de către a d-li, căci în mai multe rânduri, pre când ca creștină alerga la cele
bisericești și creștinești datorii, atunci d-li cerea datoriile soții cătră bărbat, încât
în mai multe rânduri ispitită cu asemenea chip au rămas jertfa neodihni și
depărtată de sfințenia adevăratului creștin și pă acest temeiu mai mult și cere
despărțire”.

Jalba Elencăi Iorgulescu, din 22 februarie 1846, către episcop

să înceapă cercetarea în pricina dintre ea și Karol Sechel.

Referitor la primele două puncte ale reclamației privind aspra viețuire și

neîngrijire, mitropolitul îi poruncea episcopului să-i cheme înaintea sa și să
cerceteze împrejurările după orânduială, iar în privința punctului trei, deosebirea
de religie, pentru care învinovățea dregătoriile bisericești din partea locului că n-
au împiedicat cununia înaintea săvârșirii ei, aceasta trebuia să se cerceteze și să
se hotărască de Sf. Mitropolie827.

827 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 104/1846, f. 14.

378
 Ca urmare a poruncii mitropolitului 3465/20 decembrie 1846, episcopul
Samuil Sinadon poruncește protopopului orașului Pitești, la 11 ianuarie 1847, să-
i cheme pe cei doi soți spre a-i împăca, iar dacă nu reușește, să-i trimită înaintea
sa. Conformându-se poruncii episcopului, protopopul Gheorghie iconomul îi
răspunde, la 14 februarie 1847, că cei doi s-au înfățișat și cu toate sfaturile și
povățuirile date de a se uni iarăși în căsnicie, „mijloc n-au stătut”.
După înfățișarea în fața protopopului, soția, care acum semnează Elenca
Iorguleasca, trimite episcopului, la 24 februarie 1847, un tacrir în care, plină „dă
amărăciunea sufletului”, i se destăinuie mai ales că prin viu grai n-a putut să-și
rostească dreptățile. Așa cum în general se proceda, Elenca a fost căsătorită de
tatăl său, „fără să cunosc nici binele, nici răul, nici ce este cuvântul dă
pravoslavnic sau eretic, aflându-mă încă nevârsnică”. De aceea, cu lacrimi de
foc ea cerea episcopului să-i dea apărarea și scutirea pravilii românești de la
capitolul 232, lista 215, iar din cea grecească, de la capitolul 72, lista 193,
întrucât nu se va mai îndupleca a-l primi de bărbat. Numindu-l pe soț „vrăjmașul
trupului și sufletului meu”, ea se referea, fără îndoială, la faptul că acesta, fiind
calvin, îi cerea soției raporturi sexuale în timpul posturilor când ea, fiind
creștină, „alerga la cele bisericești și creștinești datorii”.
La 7 martie 1847, episcopul Samuil Sinadon trimite mitropolitului un
raport amănunțit referitor la pricina dintre cei doi soți. Astfel, el informează că la
19 februarie 1847 i-a chemat pe cei doi soți înaintea sa străduindu-se a-i împăca,
dar jeluitoarea „nici într-un chip nu s-au înduplecat de cuvintele mele, nici au
priimit părinteștile mele povățuiri, stăruind cu statornicie și cerând desfacerea
căsniciei lor”. După ce s-a citit jalba soției în auzul soțului, i s-a cerut să
dovedească cu martori lipsa pe care a cunoscut-o în timpul căsniciei și bătaia ce
a suferit, dar ea a răspuns că nu poate aduce asemenea dovezi, pentru că
„obrazele care ar fi putut să-i dea acest fel de mărturii lipsesc din Pitești”.
Cerând un soroc de câteva zile, ea a prezentat, pe 24 februarie 1847, un tacrir ce
s-a citit în auzul doctorului Sechel, care a cerut și el un răgaz de 6-7 zile ca să-și
prezinte poziția tot printr-un tacrir. Întrucât Elenca ori n-a putut, ori n-a voit să
aducă dovezile cerute, episcopul mărturisește că nu s-a „putut domiri ca ce
rostire să dau pricinei întru cele dooă ponturi din plângerile sale, adecă pentru
bătae și lipsă”, iar deosebirea de religie urmează a se hotărî de mitropolit.
În tacrirul pe care îl înaintează episcopului Samuil Sinadon, la 9 martie
1847, referindu-se la afirmația Elencăi că era „nevârsnică”, doctorul Carol
Sechel se apără afirmând „că eu nici am furat-o, nici am luat-o prin silniciie, fără
voe-i, ci m-am însoțit cu d-ei prin știrea și voea atât a părinților d-ei, cât și a
chiriarhului Eparhiii”.

379
Jalba, din 9 martie 1847, a doctorului Karol Sechel către episcop.

380
 În privința deosebirii religioase, doctorul afirmă că citirea cununiei s-a
făcut de însuși sfințiia sa episcopul și că paza acestui pont era de datoria
părintelui d-ei ca un pământean care trebuia să cunoască pravila pământului,
precum și a autorității bisericești care a dat voe și a săvârșit această taină și nu
acum la peste opt ani trecuți. La 11 martie 1847, episcopul Samuil Sinadon
trimite mitropolitului tacrirul doctorului Karol Sechel din 9 martie 1847 dat
împotriva tacrirului soției sale Elenca Iorguleasca828.
Întrucât nu se mai păstrează documente, nu știm cum a evoluat procesul,
dar pe dela 116/19 noiembrie 1846 este scris cu litere „despărțiți”, ceea ce
înseamnă că s-a desfăcut căsnicia dintre Karol Sechel și soția sa Lința. Moartea
doctorului Karol Sechel înainte de ianuarie 1860 i-a adus Elencăi libertatea
definitivă, putându-se căsători ca o femee matură după voința ei.

ANEXE

9 martie 1847. Doctorul Karol Sechel scrie episcopului Samuil Sinadon despre
căsătoria sa cu Elenca.

Către preasfinția sa părintele Sinadon, cârmuitorul Sf. Episcopii Argeșu

Am văzut arătările soției mele, Elenca, prin tacrirul său dn 24 februarie trecut
ce au dat preasfinției tale împotriva mea, la care răspunz și eu prin acest tacrir, că cât
pentru cuvintele ce zice, că adică, aflându-se nevârsnică, s-au săvârșit căsătoria d-ei cu
mine înpotriva pravililor politicești de la cap. 16, partea 3, list. 42, paragraf 2.
La aceasta nu are nici un cuvânt de îndreptare, pentru că eu nici am furat-o, nici
am luat-o prin silnicie, fără voe-i, ci m-am însoțit cu d-ei prin știrea și voea atât a
părinților d-ei, cât și a chiriarhului Eparhiei, săvârșindu-să citire cununiei noastre de
însuși prea sfinția ta și paza acestui punctâ din pravilă și să pare că era atunci de căderea
și datoria părintelui d-ei ca un pământean și care urma să cunoască pravila pământului,
precum și autorității bisericești, care au dat voe și au săvârșit această sf. taină a legăturei
căsnicești dintre noi, iar nu tocmai acum peste opt ani trecuți când nu pociu fi socotit eu
vinovat.
Iar pentru cea ce mai zice și din pravila bisericească arătând din cea
românească, cap. 232, list 215 și din cea grecească cap. 72, list 193 al sf. sobor al 6 după
care d-ei voește a mă socoti acuma eretic. Eu deși n-am cunoscut niște asemenea capete
și listuri, neîntânplându-mi-să ca să citesc asfel de pravile și trebuia să fi cunoscut acea
care li s-a căzut după datorie și a avea putere, ca ori să dea voe a săvârși o asemenea
cununie sau să o oprească.
Dar cu toate acestea, eu, ca un evanghelic de religie după confesia noastră și
care-i cinstim și respectăm sf. scriptură ca toate națiile creștinești, răspunz în scurt
împotriva acelor capete și listuri din pravila bisericească românească și grecească ce
arată d-ei cu următoarele paragrafuri 10, 11, 12, 13, 38 și 39 din capul al 7-lea al cărții

828 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 104/1846, f. 20, 28, 30, 32.

381
I-iu a Sf. Apostol Pavel către corintheni unde să arată foarte cu deslușire tot ce aș putea
eu răspunde asupra celor coprinse în tacrirul d-ei și canoanele sf. soboare, precum și ale
sf. părinți, având totdauna de temeiu nestrămutat și de căpetenie tecstul sf. scripturi.
Nedăjduesc și socotesc că paragrafurile de mai sus din cartea apostolicească hotărăsc cu
desăvârșire această pricină dintre noi.

Karol Sechel829

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 104/1846, f. 30 r.-v.

829 Semnătură autografă

382
 19. DESPĂRȚIREA DINTRE TOMA SERGHIESCU ȘI SOȚIA
SA, ALECSANDRINA (LUȚA), NĂSCUTĂ VLĂDESCU.

Prigonitoarele părți.
Toma Serghiescu. Acest Toma Serghiescu n-a făcut până în prezent
obiectul unor investigații din partea istoricilor, deși viața și activitatea sa îl
înscriu în rândul persoanelor care merită o cercetare specială.
Originar probabil din Grecia, și-a început activitatea ca profesor la
Școala Națională din Giurgiu, apoi la cea din Râmnicu Vâlcea, pentru ca în 1844
Eforia Școalelor să-l transfere la Școala Națională din Pitești. Primul act în care
apare, pe care-l cunoaștem, datează din 1 ianuarie 1835 când, fiind profesor la
Școala Națională din Giurgiu, semnează cu numele de Teod. Serjiadis o
adeverință prin care confirmă că a împrumutat de la cămărașul Iordache
Lascaridis 30 de ruble pe care urma să-i înapoieze până la 20 martie, termen pe
care nu l-a respectat, astfel că la 5 februarie 1847, păgubașul, care de data
aceasta semnează în grecește Georgios Lascaris, reclamă Eforiei că profesorul
Sergiad nu i-a înapoiat banii împrumutați, în caz contrar urmând să-și caute
dreptul prin canalul judecății830.
Sub numele de „profesor Thoma Serghiadis” apare ca naș la botezul
oficiat la 18 februarie 1845 de preotul Radu la biserica Sf. Nicolae din Pitești a
pruncului Thoma, fiul lui Marin Zaharia sticlaru și al Lucsandrei, fiica lui
Costandin Olaru831.
În decursul anilor apare sub diferite nume: Toma Serjiad, Toma
Serghiade, Thoma Serghiadis, T. Serjescul, T. Serjiescul, Toma Serghiescu,
ultima formă fiind folosită și de noi.
Între boierii care în 1837 existau în Țara Românească este menționat un
Toma Serghiadi, care la 9 aprilie 1842 devine pitar, dar și un Toma Serghiescu
care la 21 aprilie 1856 devine serdar832, pe care noi îi considerăm una și aceeași
persoană.
În afară de căsătoria sa care-i va crea destule neplăceri, activitatea de la
Pitești a fost marcată și de o boală la care se referă unele dintre documentele
păstrate. Astfel, la 10 iunie 1847, el raportează Eforiei Școlilor că de câtăva
vreme s-a încuibat în el o „boală prea rea…, carea de la 7 iunie următor încoace
m-au tăbărât jos, nemaiputând eși din așternut, fiind ajuns în aceste zile și
aproape de sfârșit”. Sfătuit de doctor, al cărui certificat îl alătură, el trebuia să
meargă la băi în Transilvania, la Arpatac833, până la 15 iunie, căci altfel viața îi
este în pericol. De aceea cerea aprobarea Eforiei ca examenul școlarilor să se

830 ANIC, fond MCIP, dos. 36/1847, f. 3, 5.

831 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Sf. Nicolae Pitești, registrul 12/1845.
832 Arhondologia 1837…, p. 154.
833 Arpatac, astăzi Araci, reședința com. Vâlcele, jud. Covasna.

383
facă la toamnă, propunere acceptată și de câțiva dintre orășenii de vază care i-au
dat și o dovadă în acest sens.
Potrivit înscrisului dat de medic, la 10 iunie 1847, pitarul Toma Sergiad
era bolnav de „odisurie hronică” și, întețindu-l boala de vreo șapte zile, se află în
stare proastă, de aceea, pentru a-și găsi vindecarea, trebuie să meargă la băile
Arpatacului.
Un alt certificat medical, din 19 iunie 1847, este semnat de medicii D.
Kapitanovici și C. Sechel, care în urma consultației făcute pitarului T. Serjescul,
îi recomandă a se trata „sistematicește” sau să meargă pentru 4-6 săptămâni la
băile de la Arpatacu spre a-și dobândi sănătatea.
La 10 iunie 1847, mai mulți orășeni de vază ai Piteștiului834, având în
vedere că, potrivit certificatului medical, din cauza bolii de care suferă pitarul
Toma Serjiescu „este în pericol a-ș perde viața”, cer Eforiei să-i de voie ca de la
15 cel mult 20 iunie să meargă la băile de la Arpatacu, iar examenele elevilor să
se dea la toamnă, după întoarcerea lui sănătos835.
Nu știm dacă din cauza bolii sau din alte motive, în august 1848, când se
afla la București, trimite Ministrului Instrucției Publice un raport prin care-l
informa că de patru ani, de când Eforia l-a mutat de la Râmnicu Vâlcea la Pitești,
se vede „derăpănat din zi în zi de sănătate, nu din altă causă, după observația ce
am făcut, decât din igrasioasa climă a acestui oraș care pentru mine este o
moarte”. De aceea, cerea ministrului ca să-l mute în alt district, „unde aflându-
mi sănătatea prin ajutorul climei, să pociu servi iubitei mele patrii, până când îi
voiu mai fi folositor”836.
Părăsind Piteștiul, Toma Serghiescu se stabilește la București de unde la
30 septembrie 1849 trimite o jalbă domnului țării pe care cu lacrimi în ochi îl
roagă să-și arunce asupra lui o căutătură generoasă și să nu-l lase în
„deznădejdea ce mă amerință cu nenorociți miei copilași” și să poruncească a i
se slobozi leafa din trecutul mai, ca și celorlalți profesori din capitală, mai ales
că de cinci luni se ocupă de traducerea unei cărți de comerț, industrie și
agricultură, îndemnat chiar de directorul școalelor.
La 7 octombrie 1849, Departamentul Logofeției Trebilor Bisericești și
Instrucțiunii Publice trimite o adresă Eforiei Școalelor cu jalba lui Toma
Serghiescu către domn, prin care-i cere să vină în ajutorul său, mai ales că „nu
este intrat în catigoria acelora ce au luat parte la cauza revoluții”. Răspunzând,
printr-o adresă primită de Departament la 17 octombrie 1849, Eforia confirmă că
în cei 16 ani, cât a fost profesor în cele trei orașe, Giurgiu, Rm. Vâlcea și Pitești,

834 Semnatarii acestui înscris erau: Teodor Brătianu, N. Socolescu, Răducanu Bucșănescu,
C. Vărzaru, C. Popescu, Gr. Bădulescu, Ioan Găleșescu, A. Romanescu, M. Chițescu, Costache
Cornățeanu, Ștefan Vlădăianul, P. Rătescu, I. Zamfirescu.
835 ANIC, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (în continuare: MCIP), dos. 36/1847,f.

129-131, 137.
836 ANIC, fond MCIP, dos. 36/1847, f. 230.

384
Toma Serghiescu „a tras mulțumirea Eforiei mai cu seamă și acum când s-a
încredințat și mai mult că numitul profesor, în vremea evenimentelor trecute, a
rămas întreg în simțimintele și demnitatea de profesor, fără a lua parte la acele
mișcări”. De aceea, ținând cont și de faptul că numitul se află fără ocupație din
pricina închiderii școalelor, Eforia socotește că ar fi după tot dreptul să se facă
numitului încurajare prin a i se da un ajutor de 30 de galbeni împărătești. La
raportul înaintat de Departament, în urma propunerii Eforiei, Secretariatul
Statului răspunde, prin adresa 3052/7 noiembrie 1849, că domnul țării, luând în
considerare și aprecierea Eforiei față de bunele purtări ce a avut Toma
Serghiescu în vremea cât s-a aflat profesor, a aprobat să-i dea un ajutor de 30
galbeni837.
În anul 1854 Toma Serghiescu se afla tot în București unde era institutor
de clasa a III-a la școala primară din Vopseaua de negru. În afară de preocupările
didactice, el tradusese lucrarea Economia politică a lui Blanqui838, probabil cea
la care se referea în jalba către domn din 30 septembrie 1849, pe care a
imprimat-o în tipografia Sfintei Mitropoliei. Neavând suma necesară pentru a
plăti tipărirea, 150 de galbeni, el cere Eforieii Școlilor Naționale ca să-i cumpere
„o cantitate de essemblare pentru trebuința ce-ar avea la împărțiri de premiuri”,
invocând și faptul că a slujit ca profesor „subt ordinele ” Eforiei mai mult de 22
de ani. Ca urmare a solicitării lui Serghiescu, în ședința Eforiei din 20 decembrie
1854 se încheie Jurnalul 52 prin care se hotărăște ca să se cumpere pe seama
școlilor publice 200 de bucăți din cartea tipărită, la prețul de 2,5 sfanți
exemplarul, „pentru a se înpărți premii la essamenile generale”. În același timp
se da dezlegare casierului Eforiei ca să „sloboază numitului lei una mie două
sute cinci zeci prețul preziselor cărți” care era dată „cu chipu de înprumutare din
Casa Școalelor, și înpărțindu-se cărțile premii la eczamenu se va întoarce la locu,
în Casa Școalelor, bani aci arătați”839.
Luța Vlădescu. Fiică a serdarului Mihalache Vlădescu din Târgoviște,
Alecsandrina, numită în documente și Licsandra, Roxandra, dar cel mai des
Luța, se căsătorește în 1844 cu pitarul Toma Serghiescu, devenind astfel o
perioadă, cât soțul ei a funcționat la Pitești, locuitoare a acestui oraș.
Printre boierii din județul Dâmbovița consemnați în catagrafia din 31
octombrie 1831, ca fiu de boieri, este și un Mihalache Vlădescu ce avea un venit
de 800 de lei840. În 1837 existau în Țara Românească doi Mihai Vlădescu, unul
care la 9 aprilie 1842 devine pitar, pentru ca în 1844 să fie consemnat ca serdar,
iar celălalt ce la 25 august 1844 din pitar ajunge serdar841. Nu știm care din cei
trei Vlădescu, căci Mihalache poate fi un diminutiv de la Mihai, este tatăl Luței.

837 ANIC, fond MCIP, dos. 71/1849, f. 3-4, 6-8.

838 Jérôme Adolphe Blanqui (1798-1854), economist și publicist francez.
839 ANIC, fond MCIP, dos 411/1854, f. 2-5.
840 I. C. Filitti, Catagrafia…, p. 316.
841 Arhondologia 1837…, p. 169.

385
 Pricina și mersul prigonirii.
Ca în cele mai multe cazuri nu știm cum s-a făcut această căsătorie, dacă
a avut la bază sentimente reciproce de dragoste, dacă tatăl a vrut să-și mărite
fiica sau dacă soțul a vrut să intre în posesia unei zestre care să-i asigure un trai
îndestulat. Ca profesor la Școala Națională din Pitești, Toma Serghiescu făcea
parte dintr-o categorie de oameni care se impunea în societatea vremii prin
cultura și profesia sa, care avea anumite principii de viață pe care și le expune
chiar în preambulul jalbei din 13 august 1848: „Pă căt îm prețuiesc viața, pe atât
mi-e de scumpă cinstea cu care stă în relație tot omul de soțietate casnică și
țivilă”.
În privința Luței, chiar ea recunoaște într-un tacrir din 4 februarie 1849
că „bărbatul mieu este cel ce să vede și eu ceia ce mă văz, el învățat, eu
neînvățată, el în vârstă, eu nevârsnică”842.
După patru ani de la căsătorie, relațiile dintre cei doi soți se deteriorează,
astfel că la 13 august 1848, într-o jalbă trimisă episcopului, Toma Serghiescu
aduce soției sale, Luța, o acuzație gravă, aceea de „preacurvie”. Potrivit jalbei,
după ce a luat-o în căsătorie de la tatăl ei, serdarul Mihalache Vlădescu din
Târgoviște, în timpul celor patru ani de când întemeiase familia, pitarul Toma
Serghiescu a „povățuit-o și am sfătuit-o moralicește cum trebue să fie o femee de
casă și o mumă de copii, păstrându-și caracterul și cinstea bărbatului ei”.
Strădania soțului a fost zadarnică, pentru că în seara zilei de 12 august
1848, pe la ora 20 seara, a prins-o cu un „spărgător de căsnicie”, Nae
Cornățeanul843, în casa lui Ilie cizmarul, săvârșind „fapta și crima cea mai
nesuferită a preacurviii”. Surprinzându-i pe amândoi închiși în casă pe
dinlăuntru, fără lumânare, Toma a intrat pe neașteptate peste ei, dar
„necinstitorul familiei”, puindu-i mâinile în piept și în cap, l-a îmbrâncit, fugind
din casă numai în pantaloni și jiletcă. Intrând în casă, Toma a luat fracul și
ceasornicul amantului „spre a mea mai bună dovadă”, iar soției, care rămăsese
uimită de cele întâmplate, nu i-a făcut nimic, decât că a izgonit-o de la el, ca pe o
femeie necinstită.
Considerând că nu-i mai poate fi soț, Toma Serghiescu cerea episcopului
să poruncească a-i înfățișa spre a primi bisericeasca „dezlegarea căsătorii pe
carea însiși d-ei au dezlegat-o prin fapta-i ce am arătat-o mai sus”844.
În ceea ce-l privește pe amantul Luței, acesta poate fi, potrivit catagrafiei
din 1838, un tânăr de 23 de ani, Naie, fiul lui Ianache Cornățeanu, boier fără
caftan, ce locuia în Vopseua galbenă din Pitești, în vârstă de 48 de ani, proprietar
a 10 pogoane de porumb, 8 de grâu și 8 de fân, a 4 cai și a 2 boi. Căsătorit cu

842 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 21 r.-v.

843 S-ar putea să fie Naie Cornățeanu, fiul boierului fără caftan și proprietar Ianache Cornățeanu ce
locuia în culoarea galbenă a Piteștiului, care în 1838 avea vârsta de 13 ani, acum, în 1848, fiind de
23 de ani (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 91).
844 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 3 r.

386
Marghioala, de 32 de ani, Ianache avea trei băieți (Iancu, de 17 ani, Naie, de 13
ani, Alecu, de 11 ani), și trei fete (Savastița, de 9 ani, Maria, de 7 ani și
Lucsița de 2 ani). Mai avea, de asemenea, 19 robi țigani, cei maturi fiind:
1 plugar, 1 bucătar, 1 vizitiu, 2 spălătorese și 1 slujnică în casă845.
Luând cunoștință de conținutul jalbei, episcopul o înaintează la 14
august 1848 Duhovniceștii Consistorii, poruncindu-i, ca în toate situațiile, să se
silească a-i „împăciui și a-i aduce la liniștita petrecere căsnicească”, iar dacă nu
reușește, să-i înfățișeze înaintea cârmuitorului Episcopiei.
Deși Toma Serghiescu primise citația 848 ca să se înfățișeze pe 8
octombrie 1848 la judecată, el anunță, la 17 august 1848, Consistoria, că Luța
și-a recunoscut greșeala, dându-i și înscris „pentru ale sale bune purtări pă
viitorime”, și de aceea a iertat-o, astfel că el cere închiderea pricini.
Într-adevăr, la 17 august 1848, Luța dă un înscris soțului ei document pe
care-l prezentăm aproape integral, pentru că el este al unei femei care recunoaște
că a greșit și că poate fi condamnată de societatea în mijlocul căreia trăiește și se
leagă că nu va mai greși, deși nu va respecta cele promise:

Înscrisul, din 17 august 1848, prin care Luța Sergiasca își recunoaște greșeala.

845 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 91.

387
 „Astăzi, cunoscându-m greșala, am căzut cu rugăciune către soțul meu
Toma Serghiescu… și, după toate rugăciunile ce am făcut către bărbatimi-o,
m-au ertat, cerându-m și eu ertăciune ca de astăzi înnainte mă leg că voi păzi
datoriile mele, câte mi să cuvine către un bărbat fără să-i mai aduc cea mai mică
supărare sau ponosu casi i catigoriei asupra căsnicii noastre, îngrijind de copii
miei întocmai ca o mumă și răspect către bărbată-mio în toată vremea, fără să
mai mă înpotrivesc vreodată la vreun cuvânt al d-lui”.
În înscris se menționează că Luța a rugat pe protopopul Costandin
sachelarie și pe Costache Botea să fie mijlocitori și să-l roage pe soț ca s-o ierte.
Deși cei doi soți s-au împăcat în urma înscrisului dat de Luța la 17
august 1848, documentele vor mai menționa anumite aspecte ale acestui fapt.
Astfel, la 23 august 1848, protopopul Costandin sachelarie, ca unul care fusese
mijlocitor la împăcarea celor doi soți, semnează o dovadă că a primit de la Toma
Serghiade niște obiecte (un coscar de postav negru, o basma de mătase albă cu
floricele, un lănțișor de aur, o mână de aur) pe care să le dea „acelui spărgător de
casă”, Nae Cornățeanu, de la care le luase când l-a prins cu soția sa, Luța, în casa
lui Ilie cizmarul846.
Nefiind datată, nu știm când s-au petrecut lucrurile la care se referă
Toma Serghiescu într-o scrisoare trimisă cocoanei Uța, probabil Dăniceasca.
Știind că fugind de la el, Luța s-a dus la cucoana Uța, el îi cere acesteia s-o
anunțe „că daca nu se va întoarce astă-seară, eu mâine o declar prin hârtie
formală unde se cuvine și atunci va fi prea târziu de a putea să se mai înpace cu
mine de vreme ce n-au voit a să înpăca când o chem înapoi… Atât zic cu
hotărârea cea mai din urmă și d-ei facă ce va voi, bine sau rău. Răspunde-m ca
să știu ce să croesc pentru soarta mea. Al dv. plecat nepot T. Sergheiescu”847.
Deși Luța se legase prin înscrisul din 17 august 1848 că-și va iubi și
respecta soțul, la 20 decembrie 1848 Toma Serghiescu cere Consistoriei să
deschidă dela, întrucât „faptele sale din zi în zi văz că sporește mai spre rău,
încât poate să se primejduiască chiar și viața unuia din noi amândoi prin ale sale
rele întreprinderi și înrăutățiri”, mai ales că nicio scânteie de dragoste nu i-a mai
rămas și chiar ea a declarat că nu mai vrea să mai fie în căsnicie cu el.
După trei jurnale încheiate de Consistorie, la 15, 26 și 29 ianuarie 1849,
când cei doi soți fie că nu s-au prezentat amândoi, fie că nu au adus dovezile
cerute, de abia la 4 februarie 1849 se încheie jurnalul nr. 5, când ambii soți s-au
înfățișat.
Dar, în timpul judecății, Luța nu mai este cea care la 17 august 1848 își
recunoscuse greșeala și ceruse iertare soțului, ci una care-l acuză. Întrebată ce
poate să răspundă la pârile soțului, prin tacrirul prezentat ea le consideră „numai
niște idei și năluciri cu repeziciune perite cu zioa și vremea de atunci” prin care

846 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 1 r., 8 r.-9 r.

847 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848” f. 72 r.-v.

388
vrea „să-ș îndestuleze fandasiia în puterea unui înscris dat în nevârstniciia sa”.
Deși este învățat și în vârstă și zice că are „muere de lepădat”, Luța consideră că
„are bărbat de ținut, însă nu în silă, ci după legi, care legi își au cursul și pă
acelea sprijinindu-se, cere dreptățile căsniciei, trecându-i cu vederea defăimările
și necinstea”.
Cerându-i-se soțului în timpul judecății să dea la iveală răul despre care
spunea în jalba din 20 decembrie 1848 că în fiecare zi crește, acesta a răspuns
că:
- „nu-l respectează și nu-i dă supunere
- merge fără voie la clup, la mese prin case streine, la plimbări și la
Târgoviște cu cai de poște, făr voie și cu ce cheltuială și cu a cui chezășie i s-au
dat podoroșna
- poartă și haine streine pă care jeluitorul nu i le-au făcut și nici le
cunoaște”.
La întrebările puse, soția nu a negat, răspunzând:
- singură și fără voia bărbatului a mers numai după ce soțul a dat jalbă la
bisericeasca judecată, când neviețuind, „s-ar fi cunoscut ca descăinicită…, iar în
căsnicie fiind, n-au mers fără voie și fără știre”
- la Târgoviște a mers la taică-său, după primirea citației Consistoriei, și
neavând bani, a împrumutat de la cocoana Uța Dăniceasca, ce a dat chezășie
pentru a i se elibera podoroșna, căreia și acum îi este datoare, iar de acolo s-a
întors cu caiii lui taică-su.
Întrebat fiind soțul cu ce haine s-a îmbrăcat soția în vremea căsniciei și
pe care nu le cunoaște, acesta a indicat: o pălărie de catifea, o rochie de lustre
vărgat, o boa de sangep, o rochie de atlaz, cizmulițe de atlaz, un baider, o
scurteică de tebet cu blană de râs, trei feluri de pantlice pentru gât și o mănă de
marmură deasupra de obraz.
Referitor la aceste haine, pârâta a răspuns că rochia de lustre i-a dăruit-o
lelița Catinca de Anul Nou, de față fiind și soțul său, că pălăria i-a trimis-o soru-
sa de la București, în căsnicie fiind amândoi, că cizmulițele i le-a cumpărat chiar
soțul de la Romanova și i le-a dăruit de Anul Nou, că mâna de marmură i-a fost
dăruită când a mers cu cumnată-său Marianovici și cocoana lui, sora jeluitorului,
la coconul Manolache Izvoranul, că scurteica a fost făcută de soț, dar fiindcă i
s-a ros fața, a pus alta de tebet.
În urma judecății, Consistoria a hotărât, prin Jurnalul 5/4 februarie 1849,
ca cei doi soți să fie chemați la o nouă înfățișare, pe 8 februarie 1849, soțul
neașteptând încheierea lui, a plecat din sală848.
La 8 februarie 1849, când s-au înfățișat din nou ambele părți, s-a
discutat iarăși despre hainele străine care ar fi dovada pentru „relele purtări” ale
soției, de aceea, prin jurnalul încheiat la 9 februarie 1849, s-a stabilit un nou

848 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 19 r.-20 v.

389
termen, la 28 februarie 1849, când soțul urma să aducă alte dovezi. Dar la
termenul din 28 februarie nu s-a prezentat niciuna dintre părți, soțul fiind dus la
București, iar soția, deși se afla în oraș, n-a venit, de aceea, prin jurnalul 9/28
februarie 1849, s-a hotărât ca pricina să rămână deschisă, până când se va arăta
una din părți pentru a se stabili un alt termen849.
Deși se afla cu locuința la Târgoviște, Mihalache Vlădescu îi trimite
ginerelui său, pitarul Toma, două scrisori, la 20 ianuarie și 25 mai 1849, ambele
începând cu apelativul „Iubite ginere” și terminate cu „Doritor socru, Mihalache
Vlădescu”, din care reiese că nu era de acord cu faptele fiicei lui. În prima
scrisoare, socrul se interesează de acei „nevinovați fluturași ce nu știu mai mult
decât a zice tată ne foame, că poate a lor mumă este pă drumul rătăciri”. Prin a
doua scrisoare, îl înștiințează: „Eu nu m-am dus pă la dânsa dă rușine lumii.
Acum dă vreme ce-mi dai slobozenie, cu rușinea mea mă voi duce și ceia ce voi
face vă voi înștiința”850.
Încercând să se apere, fiind „târâtă pă drumul de rușine” de către soțul
ei, ea înaintează Episcopiei Argeș, la 4 februarie 1849 sau înainte de această zi,
un tacrir la cele două jalbe ale soțului ei din 13 august și 19 decembrie 1848, în
care încearcă să invoce niște circumstanțe ale comportamentului ei, făcând apel
la acei „bărbați judecători” care trebuiau să lucreze cu duhul înțelepciunii și al
blândeții în a-i hotărî soarta851.
Timp de aproape un an nu știm ce s-a mai întâmplat, pentru că
documentele fie că nu s-au păstrat, fie că nu au existat. De abia la 28 aprilie
1850 Toma Serghiescu înaintează o jalbă episcopului în care reclama că după
patru ani și jumătate de viețuire cu soția, perioadă în care au avut și doi copii,
dar care au decedat, de un an a început judecata pentru despărțire, dar n-a ieșit
nici un rezultat, cauza fiind nu numai stabilirea lui la București. De aceea el cere
episcopului ca să poruncească înfățișarea lor spre a lua sfârșit în vreun chip
neunirea lor în căsnicie.
Ca urmare la 4 mai 1850, Protopopia Plasei Piteștilor primește citațiile
62 și 63 prin care Toma Serghiescu și pităreasa Alecsandrina erau invitați la
înfățișare pe 18 iunie 1850.
Dar și Luța înaintează Consistoriei o jalbă la 30 mai 1850 prin care
informează că este de prisos a mai veni, neavând ce alte acte să mai prezinte, și
că în timp ce se cerceta pricina, lucrurile casei se vindeau la mezat, iar soțul a
fugit împreună cu cei doi copii care atunci trăiau, iar apoi s-a stabilit la
București, mâncându-i și zestrea.

849 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 22 r.-v.

850 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 73 r-74 r.
851 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 21 r.-v.

390
 Jalba lui Toma Serghiescu către episcop, din 20 aprilie 1850,
pentru a se începe cercetarea în pricina despărțirii de soția sa.

Întrucât cei doi înpricinați nu s-au prezentat la termenele de 18 iunie și

26 iulie 1850, prezidentul Consistoriei, Ghelasie, trimite o adresă la 30 iulie
1850 Protopopiei Plasei Piteștilor prin care-l întreba pe protopop dacă a dat
citațiile respective, pentru că n-a trimis dovezile de primire de la cei doi soți. La
porunca primită, protopopul Gheorghie iconomul răspunde Consistoriei, la 3
august 1850, că „fețele cărora să coprinde a li se da țitățiile nu să află niciuna
lăcuitoare aicea, nici să poate ști unde să află”.

391
 Toma Serghiescu, una din „fețele” care trebuia să se prezinte, trimite la
25 august 1850 o scrisoare Consistoriei din care aflăm că la termenul de 18 iunie
1850 a fost la Pitești, dar Luța, care locuia în București la cumnatul ei, serdarul
Costache Gheorghescu, nu s-a prezentat, deși a așteptat-o până la 15 august, de
aceea neprimind nici altă sorocire, s-a întors acasă la București. De aceea, el cere
Consistoriei ca să facă cele de cuviință pentru aducerea ei și „îndată cum voiu
vedea plecarea ei acolo, îndată vin și eu”.
Fiind sorociți pentru 6 octombrie 1850, prezidentul Ghelasie raportează
episcopului, la 21 septembrie 1850, că Protopopia Plasei Piteștilor a înapoiat
citațiile, întrucât numiții nu au locuință în Pitești și nici nu știe unde se află, de
aceea cere Episcopiei să chibzuiască cele de cuviință pentru aducerea lor, căci
Consistoria nu poate decât să aștepte venirea lor852.
Pentru că la sorocul din 20 ianuarie 1851 cei doi soți nu s-au înfățișat, în
Jurnalul Consistoriei din 23 ianuarie 1851 se menționa că dela rămâne deschisă
până la aducerea lor.
Neprezentarea celor doi soți la acest termen a prilejuit lui Toma
Serghiescu trimiterea unei noi scrisori, după 23 ianuarie 1851, către episcop,
prin care-l informa că prin Poliția Capitalei București, atât lui cât și soției lui li
s-a făcut cunoscut ca la 20 ianuarie amândouă părțile să se prezinte la
Consistoria de la Argeș. Deși vroia să vină, a așteptat să vadă dacă fosta lui soție
va pleca, „căci altfel mi-ar fi fost venirea cu cheltuială și zmăcinare zadarnică,
mai vârtos că în slujba statului aflându-mă aici în București, mi-ar fi fost voia
luată fără folos”. Prin jalba sa, Toma Serghiescu cere episcopului ca s-o silească
pe Luța, prin mijloace executive, de a veni la înfățișare sau să-i dea
binecuvântarea arhierească pentru a se putea „însoți după legia ritului nostru cu
o altă femeie, căci tânăr fiind nu pociu a mă tăvălii și eu ca dânsa în păcate
neîncetat de când au călcat jurământul ce l-a făcut la sfânta noastră cununie”,
căci el a dat soției toată zestrea ei.
Pentru aducerea Luței la înfățișarea din 15 mai 1851 cu soțul ei,
episcopul Climent informa Consistoria la 20 mai 1851 că se adresase
Departamentului din Lăuntru care la rândul lui a îndatorat Poliția Bucureștilor să
execute ordinul. Dar la 24 iunie 1851, Poliția Bucureștilor raporta
Departamentului din Lăuntru că soțul a răspuns că nu poate merge fiind bolnav
și ocupat cu treburi particulare, dar, dacă se va încredința că soția va merge la
sfârșitul lui iunie, va pleca și el.
În privința soției, aceasta a răspuns că, fiind într-o cură dată de doctori,
nu poate merge decât în august, dar că trebuie îndatorat soțul „să-i înlesnească
mergerea sub cuvânt că dânsa este acum în lipsă și chiar de cele după urmă
trebuincioase la viețuire, adăpostindu-se pe la streini, iar soțul ei se bucură și

852 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 26 r., 29 r.-v., 31 r.-32 r., 39 r., 40, 45 r., 48 r.-
v., 50 r.-v.

392
acum de rodul zestrei ei”853.
În Jurnalul cu nr. 50 încheiat la 22 septembrie 1851, când „amândoo
prigonitoarele părți” s-au înfățișat la Duhovniceasca Consistorie, este prezentat
modul cum s-a desfășurat judecata.
La început, pitarul Toma Serghiescu a prezentat trei dovezi pentru a
dovedi comportamentul soției sale, Luța. Deși la 17 august 1848 Luța semnase
un înscris, după ce săvârșise un act de „preacurvie” cu Nae Cornățeanu, prin
care-și recunoștea greșeala și cerea iertare soțului, la 15 februarie 1849
recidivează, de data aceasta cu Ștefan Belu, pe atunci cârmuitor în Pitești.
Dată la 10 august 1851 și întărită în aceeași zi de Poliția orașului Pitești,
dovada este semnată de pitarul Răducanu Bucșănescu854, de N. Chirculescu și N.
Găleșescu, ca și de căpitanul N. Stan, care ca vecin peste drum de casa
profesorului Toma Serdescu a „văzut această întâmplare”. Primii trei semnatari
relatează că aflându-se în seara zilei de 15 februarie 1849 la o petrecere în casa
dumnealui Marianovici, unde se afla și pitarul Toma Serghiescu au fost invitați
de acesta la casa lui pentru a le arăta ceva interesant. Ajungând acolo a găsit ușa
închisă, perdelele trase și după ce a împins ușa cu tărie, a dat peste cucoana Luța
culcată în plapumă cu Ștefan Belu „în punctul ce nu să poate arăta aici”, după
care acesta „au sărit asupra d-li Serjiescu, chiar în pielea goală, numai în cămașă,
cum s-au aflat culcat de lângă cocoana d. Serjiescu, ș-apoi trăgându-se amândoi
în curte, dănaintea casi s-au făcut și zgomotul cel mai mare…, adunându-se și
sumă de vecini mahalagii în curte, fiind lună ca zioa”. După ce amantul a fugit,
Serghiescu a luat hainele acestuia ce rămăseseră în casă și le-a dus la București.
Al doilea înscris a fost dat la 24 februarie 1849 de către Costandin Belu,
ca dovadă că a primit de la Toma Serghiescu un ceasornic de aur cu lanțul de
aur, un inel de aur cu antică, un agraf cu antică, un mantel de blană negru, o
șapcă cu colanul roșu, o mănușă și o biciușcă pe care le-a lăsat acasă la nepotul
său Ștefan Belu.
Al treilea înscris a fost dat la 27 februarie 1849 de Ștefan Belu în care se
menționează că în urma reclamațiilor lui Toma Serghiescu împotriva lui „după
ecsplicația ce am avut între noi personal n-a mai rămas nicio ură între noi”.
După prezentarea celor trei înscrisuri, pentru a stabili adevărul,
judecătorii au pus celor doi împricinați mai multe întrebări, notate în Jurnal, ca și
răspunsurile date de aceștia. Cele mai multe întrebări, 12, au fost adresate Luței
care a negat toate acuzațiile aduse, iar lui Toma i s-au adresat 4 întrebări.

853ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 62 r., 65 r.

854Pitarul Răducanu Bucșănescu locuia în 1838 în Vopseaua Galbenă din Pitești, având 34 de ani,
soția sa Anica fiind de 20 de ani. Tot cu el mai locuia Zinca Bucșănescu, văduvă, de 40 de ani, și
Răducanu, de 17 ani, probabil fiul ei. Deși este trecut ca proprietar, nu avea o avere consistentă,
aceasta constând din 5 cai și 3 vaci (Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 92).

393
394
Dovada, din 10 august 1851, a unor locuitori din Pitești
privind imoralitatea soției lui Toma Serjiescu.

395
 Din întrebările adresate Luței, prima s-a referit la faptul dacă soțul ei l-a
găsit pe Ștefan Belu culcat cu ea în plapumă, la care ea a negat, răspunzând că n-
a găsit-o cu nimeni culcată, nici cu Belu.
Următoarea întrebare referitoare la faptul dacă l-a găsit pe Belu în casă
cu ea, Luța a răspuns că, fiind bolnavă, la ea în casă se aflau mai mulți oameni,
cum ar fi doctorul Sechel și chiar Belu.
A treia întrebare se referă la hainele lui Ștefan Belu pe care Toma
Serghiescu le-a luat din casa ei și le-a dat lui Costandin Belu, la care Luța a
indicat o manta și o șapcă, iar ceasornicul ea îl ceruse de la Ștefan Belu ca să știe
când să ia doctoriile, „căci pă mine mă părăsise d-li fără de orice îngrijire și
bolnavă”. La următoare întrebare care se referea la faptul că de ce Toma a dus
hainele lui Costandin Belu și nu le-a prezentat în judecată spre dovadă, Luța a
răspuns: „le-au dus pentru bani”.
La a șaptea întrebare, referitoare la faptul că martorii „te-au văzut cu
ochi culcată în plapomă și fiind lumânare și păcat săvârșind”, Luța a negat,
răspunzând că „nici lumânările nu era aprinse, nici eu fapta n-am săvârșit-o”,
toată această „pornire” a soțului ei fiind ca să-i mănânce zestrea.
A opta întrebare referitoare la faptul că Toma a declarat că i-a dat
zestrea, Luța a răspuns că n-a primit nimic, decât niște rufe, haine și mobile în
valoare de 2.155 lei, urmând să mai primească 100 de galbeni pentru vânzarea
unor lucruri hotărâte de Judecătoria politică.
Întrebarea numărul 11, referitoare la faptul că s-a „arătat cu atâta
asprime, de nici la copii d-le nu te-ai arătat măcar la vremea ceasului cel mai de
pă urmă la săvârșirea vieți lor”, Luța a negat, spunând că, după ce a fost vestită
de boala copilului, s-a dus stând două zile până când copilul a murit.
La ultima întrebare referitoare la faptul că nu vrea să se mai întoarcă la
bărbat, Luța a fost categorică, răspunzând că „eu nu mă duc și alt nu mai am”.
Dintre întrebările adresate lui Toma, două dintre ele, a doua și a treia, se
referea la faptul că cei patru martori, care au văzut pe Luța „săvârșind și păcatul
curvii” cu Ștefan Belu, trebuie aduși în presudsvie ca să mărturisească, la care
Toma a răspuns că nu are stare ca să-i aducă, dar sânt oameni din familii cinstite
care au mărturisit și la Poliție și că „sânt în slujbă și nu poci să stau chiiar de a-și
avea mijloace, necum că am”.
Ultima întrebare, cu un conținut amplu în care i se fac cunoscute o serie
de precepte privind rolul familiei, se încheie cu un apel pentru a trece ce vederea
și să-și primească soțiia, precum legea poruncește, fiind și un „moral așteptat de
la d-ta, fiind în misiie de profesor și învățător altora”.
Categoric, ca și Luța, el a declarat că cu o astfel de femeie care și-a
părăsit și copiii și „n-au avut milă de dânși ca să-i caute până la moartea lor,
dintr-a căriia poci zice că li s-au sfârșit viața” și pe care a iertat-o odată după ce a
prins-o cu Nae Cornățeanu, „nu mai am nădejde de a să face o femee bună și nu
mă unesc”.

396
 Având în vedere faptul că jeluitorul a declarat că nu aduce pe acei
martori să încredințeze că au văzut cu ochii lor fapta păcatului, deși i se poate
fixa un alt soroc, lucru ce dă „oareșcare înțeles bănuitor că acei martori nu sânt
în destul încredințați pă ochi și știința lor”, că nicio parte nici alta nu dă ascultare
povățurilor de a se uni în căsniceasca petrecere, judecata, în unire cu povața
pravilii, este de părere ca „acești casnci a petrece despărțiți pentru un curs de
vreme”, dar hotărârea definitivă urmează a se da de către sfinția sa episcopul.
Jurnalul a fost semnat de cei trei judecători, Ghelasie arhimandrit, ca
prezindent, eclesiarhul Silvestru și de protopopul Costantin, de grefierul C.
Capitanovici, dar și de cei doi înpricinați, Toma Serjiescu că „am auzit acest
jurnal și am iscălit” și Alescandrina Vlădească că „am auzit”855.
Odată cu Jurnalul, s-a elaborat la 22 septembrie 1851 și o anafora în care
se relatează mersul judecății și dovezile prezentate de fiecare parte, în care
judecătorii găsesc de cuviință „să să dezghineze acești casnici pentru un curs de
vreme, până când adecă să va domoli și o parte și alta de firea cea iute”, pe care
la 28 septembrie 1851 prezidentul Ghelasie o înaintează episcopului. Deși prin
Jurnalul 50/22 septembrie 1851, ca și prin anaforaua înaintată episcopului,
Duhovniceasca Consistorie propusese despărțirea lor, episcopul n-a dat cartea de
desfacere a căsniciei.
Ca urmare la 25 septembrie 1851 pitarul Toma înaintează o altă jalbă
episcopului, în care, amintindu-i că pricina lor de neunire se tratează de patru
ani, îl roagă ca, „fără a mai face trebuință de a mai alerga la mijlocirea
jurământului ce nu să poate apleca în toate înprejurările”, să dea hotărârea
legiuită. Considerând că nu este nevoie de aducerea martorilor, care sânt oameni
de toată credința, pitarul Toma menționează dovezile depuse: înscrisul fostului
logofăt bisericesc Costache Belu pentru primirea hainelor pe care le-a
recunoscut că sânt ale nepotului său, Ștefan Belu, și chiar înscrisul de
împăcăciune dat de Ștefan Belu pe care-l „băgasem în crimenal prin jalbile ce
dădusem pentru dânsul la caimacamul țări, la general Duamel și la Fuat efendi
comisar ambelor Înpărății”. În continuare, pitarul amintește de „copii care au
zăcut până au și murit, unul câte unul, pă singure brațele mele, aflându-mă tot
într-un oraș cu numita… care strigau pă muma lor neîncetat până ș-au dat
sfârșitul”. De asemenea, menționează că el, care poartă „delicata slujbă de
învățător și luminător al tinerimii, o să fiu silit a-m pune cinstea, eczistența vieți
și sufletul pă drumul pieiri”. De aceea, patetic sau cu deznădejdie, el cere
episcopului „să ne dați voie și dezlegare de a fi și după formele sfintei biserici
streini unul de cătră altu, ca să-mi găsesc și eu azilu mângâieri și al liniști cel
puțin a bătrâneților ce le aștept în unirea altei soții trimise de Dumnezeu”856.

855 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 83 r.-84 v.

856 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 73/1848, f. 21-22.

397
 Conform procedurii, părțile împricinate s-au prezentat în fața
episcopului, la 28 septembrie 1851, care i-a întrebat dacă mai au a propune ceva,
dar „amândoi, într-un glas răspunzând că putința d-a se reuni în căsnicie nu este”
au cerut desfacerea căsniciei.

Cartea episcopului Climent, din 28 septembrie 1851, privind despărțirea

vremelnică dintre Toma Serjiescu și soția sa Lucsandra.

398
 Luând în seamă și cuvântul pitarului „că să poate pricinui și moarte la
vreunul din d-lor din marea ură ce s-a încuibat între d-lor”, episcopul Climent
s-a mărginit prin cartea 1210/28 septembrie 1851 „a-i deosebi din căsnicie
numai pentru un curs de șase luni, ca într-acest timp toate să să domolească”.
În aceeași zi, 28 septembrie 1851, episcopul Climent trimite Consistoriei
cărțile 1210 și 1211 ce s-au dat prigonitorilor Toma Serghiescu și Lucsandrei,
soția sa, prin care s-au deosebit din căsnicie pentru șase luni857.
După trecerea termenului stabilit, cei doi soți s-au deplasat la Argeș,
unde Alecsandrina se adresează episcopului cu jalbă, la 7 aprilie 1852, prin care,
după ce menționează că în cele șase luni soțul n-a „putut înființa dovadă
pravilnică pentru pâra adusă asupr-m de preacurvie și nici au îngrijit de mine cu
lucrurile trebuincioase”, îi cere să dea diazighion „ca să poci și eu fi în rândul
casnicilor”.
O jalbă cu conținut asemănător înaintează lui Climent, tot la 7 aprilie
1852, și pitarul Toma, astfel că în aceeași zi episcopul trimite cele două jalbe la
Consistorie care se întrunește și prin Jurnalul 18/7 aprilie 1852 și prin anaforaua
înaintată este de părere ca „acești casnici să să despartă, potrivit fiind aceasta și
cu cererea amândurora”, iar în ceea ce privește cheltuielile de existență pe care
Alecsandrina susține că nu le-a primit de 4 ani să și le câștige prin instanțele
politicești858.
Cunoscând părerea Duhovniceștii Consistorii, bazată pe temeiuri și
ponturi pravilnici, având și încredințarea că acești casnici nu vor putea fi în
unire, la 9 aprilie 1852 episcopul Climent al Argeșului dă hotărârea sa prin care
poruncește „ca nunta aceasta despreunată și despărțită să fie pentru totdeauna,
adecă pitarul Toma Serghiescu de cătră soțiia sa Lucsandra și d-ei de cătră
dânsul și de acum înnainte streini și ca niște întâi văzuți să să socotească aceste
doo obraze în toată vremea”859.
Se punea astfel capăt unui proces care a durat patru ani, în care fiecare
parte se considera nevinovată, deși vina a existat.

857 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 95 v.-96 v.

858 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f.99 r., 100, 103-104.
859 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 112-113.

399
Jalba lui Toma Serghiescu către episcop, din 7 aprilie 1852,
privind despărțirea de soția sa.

400
 ANEXE

13 august 1848. Jalba profesorului Toma Serghiescu către episcop prin care
cere despărțirea de soția sa, Luța, care a săvârșit ,,fapta și crima cea mai nesuferită a
preacurvii” cu Nae Cornățeanul.

Înnalt preasfinții sale onorabilului cârmuitor al Sfintei Episcopii Argeșu

Pă cât îm prețuiesc viața, pe atât mi-e de scumpă cinstea cu care stă în relație
tot omul de soțietate casnică și țivilă.
De patru ani trecuți am luoat prin căsătorie legiută pe soția mea, Luța, de la tată-
său, sărdarul Mihalache Vlădescul din Târgoviște. În cursul acestui timp, deși am
povățuit-o și am sfătuit-o moralicește cum trebue să fie o femee de casă și o mumă de
copii, păstrându-și caracterul și cinstea bărbatului ei, ca să fie blagoslovită de Dumnezeu
și lăudată de oamenii cu care conviețuim mai cu seamă, dar au fost în zadar toate.
Căci aseară, pe la 8 ceasuri europene, prin fapta și crima cea mai nesuferită a
preacurvii, cu un Nae Cornățeanul, mi-au dat dovadă că ia nu mai poate merita a-m fi
soție. Am prins-o însum eu cu acel spărgător de căsnicie într-o casă din vecinătate, a
unui Ilie cizmarul. I-am găsit singuri p-amândoi, fără lumânare, cu ușa din lăuntru
închisă, și ceealaltă din față cu veriga pusă pe dinafară. Am intrat fără de veste la dânșii,
dar necinstitorul familii mele, puindu-mi mâinile în piept și în cap, în păr, m-au
înbârâncit, atât încât cu fuga au scăpat din casă, numai în pantaloni și jiletcă, iar celelalte
le dezbrăcase să vede de mai nainte, căci fracul și ceasornicul le-am găsit în urmă, după
fuga sa, pre care le-am luoat spre a mea mai bună dovadă, iar nevasta mea au rămas în
casă ca o uimită, căria nu i-am făcut mai mult decât, ca p-o femee necinstită, am gonit-o
numai de la mine.
Pă temeiul dar legiuirilor noastre, ce avem în privința aceasta, mă rog plecat
preasfinții voastre ca să binevoiți a porunci spre a ne înfățișa ca să-m priimesc bisericește
dezlegare căsătoriii, pe carea însuși d-ei au dezlegat-o, prin fapta-i ce am arătat-o mai
sus. Căci eu, supt nici un fel de condiții, nu mai poci fi soțul d-ei.
1848 august 13

T. Serjiescu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos.113/1848, f. 3 r.

401
 2

10 august 1851. Dovada unor locuitori din Pitești că au văzut-o pe Luța, soția
lui Toma Serghiescu, culcată în pat cu Ștefan Belu.

Dovadă

Noi, cei mai jos însemnați, arătăm în cugete curate că mergând, la 15 fevruarie
849, la d. Marianovici spre petrecere seara, unde se afla și d-lui pitaru Toma Serjiescul,
ne-am pomenit cu d-lui că ne roagă a merge d-d-acolo, acas la d-lui având să ne arate
ceva interesant. Și după ajungerea noastră acolo, vrând să intre d-lui în casă, găsește ușa
închisă, perdelele trase, și mirându-se au și înpins în ușă cu tărie, când în deschiderea uși
dă peste cocoana d-lui, Luța, culcată în plapomă cu d. Ștefan Belu (fostul p-atunci
cârmuitor în Pitești) în puntul ce nu să poate arăta aici, în lumina chiar a lumânărilor.
Când, atunci deodată am văzut pă d. Belu c-au sărit asupra d-li Serjiescu chiar în pielea
goală, numai în cămașă cum s-au aflat sculat de lângă c. c. d. Serjiescu, ș-apoi trăgându-
se amândoi în curte, dănaintea casi, s-au făcut și zgomotul cel mai mare în lupta ce s-au
urmat între d-lor amândoi, adunându-se și sumă de vecini mahalagii în curte, fiind lună
ca zioa.
Pă urmă au fugit amantul c. c. d-lui Serjiescu, rămâind hainele în casă, unde s-
au aflat desbrăcat cu înprejurarea de mai sus, pe care le-au luat d. Serjiescu, ducându-se
cu ele la București.
Ce s-au mai făcut dup-aceasta nu știm, căci d. Serjiescu au și plecat la București
singur.
Aceasta este a noastră în adevăr știință atinsă de împrejurarea discordii căsnicii
d-lui Serjiescu.
1851 avgust 10, Pitești
Pitar Răducanu Bucșănescu, martor
N. Chirculescu
N. Găleșescu860
Și eu suptiscălitu, ca vecin peste drum de casa dă d. Toma Serdescu profesoru,
am văzut această întâmplare și am iscălit, N. Stan căpitanu861

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 113/1848, f. 68 r.-v.

860 Semnături autografe.

861 Semnături autografe.

402
 20. PRIGONIREA DINTRE JUDEȚUL ȘTEFAN ȘI SOȚIA SA,
SULTANA

Prigonitoarele părți.
Ștefan și Sultana.
Întrucât despre această pricină cunoaștem un singur document, un zapis
din 23 august 1831862, nu știm cine erau cei doi protagoniști. Singura informație
pe care ne-o furnizează zapisul privind originea lor socială este că Sultana era
„soțiia județului Ștefan de aici din orașul Argeșului”. Cum județul era o funcție
administrativă, s-ar putea ca Ștefan să nu aibă origine boierească și totuși am
introdus cazul lor în această lucrare care se referă numai la boieri.
Pricina și mersul prigonirii.
Potrivit zapisului Sultanei, trecut în condica Sfintei Episcopii Argeș, cei
doi, după ce s-au căsătorit în 1824, „cu cununie pre lege, de june cu fată”, au
viețuit bine trei ani. După aceea, Sultana, „abătându-mă în fapte de curvie și
dovedindu-mă bărbată-mieu cu un om prost” a fost izgonită de acesta și a fugit
la mama ei.
Numindu-l pe partener „om prost”, credem că Sultana a vrut să spună că
nu era de nivelul soțului și nu că, potrivit dicționarelor, ar fi fost un om „lipsit de
inteligență, fără judecată, fără minte”.
După șase luni de la izgonire, mama ei, împreună cu un cumnat, popa
Ilie, au mers la soțul Sultanei și prin rugăciune „și chezășuire ce au dat pentru
mine că mă voiu părăsi și îm voiu îndrepta viiața” s-a înduplecat și a iertat-o,
primindu-o iarăși de soție.
Dar după patru luni, Sultana a început „năravurile meale și îngârluindu-
mă cu un obraz, după un an cu sila m-au și luat în casă-și”, astfel că soțul,
văzând că nu mai este nădejde de a mai viețui cu ea, „de acolo de unde lăcuiam
s-au mutat aici la orașul Argeșului”.
După un an, cunoscându-și vina, a început să se roage de soț și „prin
scrisori și prin graiu că mă voiu părăsi de toate” l-a înduplecat să o primească
încă odată.
Trecând ca la două luni, Sultana s-a pomenit cu acel „obraz aici și
umblând ca să mă ia cu sila”, dar ea, prinzând de veste, a fugit, astfel că
negăsindu-o a plecat.
Nerenunțând, „obrazul” „au uneltit alte mijloace cu înșălăciune” și l-a
trimis pe popa Ilie „cu cuvânt că au murit mumă-mea, așa cu acest cuvânt m-au
înșălat pă mine și pă bărbată-mieu și în loc să mă ducă la mumă-mea m-au dus și
m-au dat iarăși în mâna acelui obraz”.
În urma jalbelor soțului trimise episcopului, acesta a scris acelui
„ipochimen” și abia după a treia scrisoare a trimis-o „înfățișându-ne înnaintea

862 BAR, doc. ist., CMXLIV/217.

403
preasfințiisale unde bărbată-mieu cerea despărțire de către mine”.
Dar episcopul „au mijlocit și ne-am împăcat ca să viețuim iarăși
împreună”, Sultana luându-și un legământ „ca de acum înnainte să mă părăsesc
de toate aceaste năravuri ale meale și să-i păzesc cinstea ca unui bărbat ce l-am
luat cu cununie pre lege nemai cugetând nici într-un chip la aceale dășărtăciuni”.
În caz că Sultana va mai „începe de acum înnainte iarăși aceleași
urmări”, nu numai că urma să fie despărțită de soț, dar „încă să fiu lipsită și de
toată zestrea mea și să mi să facă și deosebită pedeapsă cu tăerea nasului și a
urechilor și cu trimitere la surghiunlâc în toată viața mea”.
În afară de Sultana care s-a „iscălit puind degetul în loc de pecete”,
zapisul a fost iscălit și de „Dimitrie protopop martor”.
Întrucât nu se mai păstrează documente, nu știm cum a decurs căsnicia
județului Ștefan cu Sultana care săvârșind de atâtea ori „fapte de curvie”
dovedise că era o femee imorală dispusă oricând să cadă în păcat.

404
 21. DESPĂRȚIREA DINTRE ALECU TIGVEANU ȘI SOȚIA SA,
MARIA, NĂSCUTĂ LEURDEANU.

Prigonitoarele părți.
Alecu Tigveanu. Printre boierii din județul Argeș menționați în
catagrafia din 1829 se numără și treti logofătul Grigore Tigveanu, în vârstă de 60
de ani, care ședea în Pitești unde avea o pereche de case, patru moșii și o vie863.
În Piteștiul anului 1838, în Vopseaua galbenă, locuia același Grigore
Tigveanu, boier fără caftan, care avea ca proprietar 15 pogoane de porumb, 10
pogoane de fân, 4 cai și 2 boi. În vârstă de 65 de ani864, Grigore Tigveanu era
căsătorit cu Catinca, de 45 de ani, iar fiul lor, Alecu, avea 28 de ani și era
neînsurat865. La 30 august 1838 Grigore Tigveanu devine serdar, însă decedează
la 4 ianuarie 1842, iar fiul său, Alecu Tigveanu, devine pitar tot la 30 august
1838866.
La 31 iulie 1838, la biserica Buna Vestire Greci din Pitești, acest
Alecsandru, fiu al lui Grigore Tigveanu, se cunună cu Tarsița, fiica lui Mihale
Lahovari, nași fiind Dimitrie Drăgoescu și Marghioala Rastoaica, preotul care a
oficiat această primă cununie fiind popa Dumitru867. Nu știm cât a durat căsnicia
și nici care a fost cauza, dar cei doi se despart, astfel că Alecsandru se
căsătorește a doua oară cu Maria din familia Leurdeanu.
Maria Leurdeanu. Printre boierii din fostul județ Mușcel care în 1829
sunt menționați ca locuind în Leordeni, se aflau și frații Grigore și Toma, fiii
clucerului Nicolae Leurdeanu și ai Mariei clucereasa868. Toma Leurdeanu,
devenit medelnicer la 31 decembrie 1836, a decedat la 19 februarie 1844869.
În anul 1838, medelnicerul Toma Leurdeanu locuia în Leurdeni, fiind
una dintre cele 187 de familii ale acestei localități. În vârstă de 57 de ani, Toma
era căsătorit cu Catinca, în vârstă de 42 de ani, cei patru copii ai lor fiind Stroie,
de 18 ani, Alexandru, de 15 ani, Bălașa, de 16 ani și Mariia, de 14 ani. Tot cu el
mai locuia sora lui, Bălașa, de 60 de ani. Ca proprietar, avea 4 pogoane de
porumb și 4 de fân, 5 cai, 5 boi, 3 vaci, 37 oi, 7 râmători, 2 bivoli, 4.000 de
pruni, 18 pogoane de vie870.

863 I. C. Filitti, Catagrafie.., p. 309.

864 Dacă în 1829 Grigore Tigveanu avea 60 de ani, în 1838 ar fi trebuit să aibă 69 de ani și nu 65,
cum se menționează.
865 Sp. Cristocea, Catagrafie Pitești…, p. 86
866 Arhondologiile…, p. 163.
867 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, registrul 8/1838.
868 I. C. Filitti, Catagrafie…, p. 319. Pentru boierii Leurdeni vezi: Spiridon Cristocea, Teodor

Mavrodin, Vasile Novac, Comuna Leordeni, Județul Argeș, File de cronică, Editura Ordessos,
Pitești, 2007, p. 35-36.
869 Arhondologiile…, p. 114.
870 ANIC, fond Catagrafii, 53/1838, partea I, f. 311 v.-312 r.

405
 La 15 octombrie, 1844 la biserica Buna Vestire Greci din Pitești are loc
cununia dintre Alecsandru, fiul serdarului Grigore Tigveanu, și Maria, fiica
medelnicerului Toma Leurdeanu din Leurdeni, slujba fiind oficiată de popa
Costandin. Nașii celor căsătoriți au fost stolnicul Grigore Drăgoescu și
Policsenia, fiica căminarului Nicolae Rasti871.
La 20 septembrie 1850, la biserica Buna Vestire Greci din Pitești este
botezat de către preotul Gheorghe pruncul Gheorghe, născut la 7 septembrie
1859, mama fiind Maria, fiica medelnicerului Toma Leurdeanu, tatăl pitarul
Alecu Tigveanu, nașî fiind Ecaterina Leurdeanca și Dincă Topoloveanu872.
Pricina și mersul prigonirii.
Ca și în alte cazuri în căsătoria dintre cei doi soți au intervenit niște
neînțelegeri, astfel că la 1 septembrie 1852, Marița înaintează o jalbă către
episcopul Climent, prin care cere „apărarea drepturilor mele, slobozenia și
bisericeasca desfacere”, întrucât nu mai putea suferi în căsnicia sa „necuvioasele
purtări ale soțului meu, d-lui pitaru Alecu Tigveanu de la Pitești, amerințată
fiind, atacată și defăimată de d-lui”.
Potrivit regulilor, episcopul Climent trimite la 3 septembrie 1852
Duhovniceștii Consistorii reclamația Mariței poruncind să-i înfățișeze la
judecată, iar la 5 septembrie 1852, prezidentul Ghelasie înaintează episcopului
citația 424 pentru a o da soției, întrucât aceasta locuia la Leordeni, unde „nu are
Consistoria altă înlesnirea de i-o trimite”. Prin Cârmuirea Județului Argeș, citația
424 ajunge la Cârmuirea Județului Muscel care, la 11 octombrie 1852, răspunde
că întrucât pităreasa Marița se afla la București, citația a fost dată fratelui ei,
Alecu Leurdeanu.
O nouă citație, nr. 114, eliberată de Consistorie în 1853, are același
drum, Episcopie-Cârmuirea Județului Argeș-Cârmuirea Județului Mușcel, dar și
de această dată fără rezultat, astfel că la 19 mai 1853 episcopul Climent o
înapoiază Consistoriei sub pretextul că s-a trecut sorocul. De abia a treia citație,
care-i sorocea la 16 iunie 1853, ajunge la Marița Leurdeanca ce semnează la 6
iunie 1853 o dovadă că a primit-o prin Suptcârmuirea Podgoria, din jud.
Mușcel873. În urma înfățișării ce a avut loc în zilele de 17-18 iunie 1853,
considerând că soția sa, Marița, a fost protejată de Consistorie, pitarul Alecu
Tigveanu înaintează episcopului, la 25 iulie 1853, un „Plecat protest” în care, în
trei puncte, își prezintă nemulțumirea sa. În primul rând, el este nemulțumit de
faptul că scrisoarea pe care i-a trimis-o la Giurgiu soției sale, al cărui conținut
nu-l cunoaștem, era una particulară și a fost considerată de Consistorie de bună.
Astfel el relatează că Marița a plecat cu voia lui pentru două săptămâni, ca să-și
vază sora la Găvănești, dar a stat trei luni la Giurgiu, „în casa chiar aceluea dă

871 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, registrul 11/1844.
872 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, registrul 18/1850.
873 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 2-4, 6, 11, 15.

406
care am avut bănueală și am, după cum singură au mărturisit în Cinstita
Consistorie” și n-a fost întrebată la înfățișare cu ce voie s-a dus în casa aceluia,
ce rudă îi este, dacă este familist și cine a hrănit-o atâta vreme. La o scrisoare a
ei prin care-i cerea să-i trimită trăsura ca să se întoarcă sau să vie și el, dar fiind
bolnav de periplemonie, nu s-a putut duce, în loc să vie i-a trimis trăsura înapoi
și de abia în luna august s-a întors cu o trăsură a cărei chirie a plătit-o tot el.
Întrebându-se care bărbat ar fi „putut suferi” ca soția să plece la 15 mai
și să se întoarcă în luna august acasă, el acuza Consistoria, că, în loc s-o
învinovățească și să o cerceteze cu amănunțime, l-a învinovățit tot pe el pentru
acea scrisoare pe care ea o ține ca un argument doveditor de viețuirea lor, fiind
de fapt „numai o mustrare între doă persoane nemaiputând suferi pă deoparte
calomniile lumi, care legiuit pă dinafară de adevăratele fapte, ear între noi să
tăinuiau”.
Al doilea punct al protestului său l-a constituit faptul că la înfățișare,
fratele ei, Alecu Leurdeanu, a vorbit ca vechil în numele ei, iar la protestul lui că
nu-l acceptă pe frate-său vechil, Consistoria nu l-a ascultat.
Al treilea punct al protestului a fost că, deși n-a gonit-o de acasă și că
n-a adus dovadă de la Giurgiu că fost bolnavă, Consistoria l-a îndatorat să-i
plătească șase lei pe zi și slujnică timp de două luni, suma fiind de 360 de lei,
acuzând hotărârea ce i s-a făcut, mai ales „că-mi este îndestul sărăcia care mi-au
pricinuit din pricina lor, ci nu cunosc alt decât niște mijlociri enteresate ale Cins.
Consistorii”874.
Întrucât la termenul de 17 august 1853 s-a prezentat numai Alecu
Tigveanu, prezidentul Ghelasie raportează episcopului, la 21 august 1853, că
soția nu s-a prezentat pentru că n-a avut cu ce veni, iar soțul nu i-a dat cheltuiala
existenței, dar că la termenul care se va fixa îi va înlesni transportul și-i va
asigura cheltuiala existenței pentru o lună și jumătate.
Chemați la înfățișare pentru data de 21 septembrie 1853, Marița
Leurdeanca semnează la 6 septembrie 1853 o dovadă, în urma poruncii
Suptcârmurii Plasei Podgoria de a se prezenta pe 21 septembrie 1853 la
înfățișare cu Alecu Tigveanu care ar fi făgăduit să-i înlesnească transportul
mergerii, ca și cheltuiala existenței875.
Întrucât prin jurnalul din 19 iunie 1853 Alecu Tigveanu a fost îndatorat
să-i răspundă în bani gheață mijloacele de existență până la 17 august și după
mai multe cereri abia i-a dat 100 de lei, Marița Leurdeanca trimite la 16
octombrie 1853 o jalbă Consistoriei ca prin mijloacele ce va socoti de cuviință să
supună pe d. Tigveanu la răspunderea acestui drept al ei. Și prezidentul Ghelasie
face cunoscut episcopului, la 22 octombrie 1853, că prin trei jurnale ale
Consistoriei, Alecu Tigveanu s-a îndatorat „să îngrijească de ecsistența și odihna

874 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 16.

875 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 18, 22.

407
soțiii sale”, cerând să poruncească unde se cuvine „d-a să face punere la cale
spre înlesnirea hranii muerii până să va rezulta pricina dintre d-lr”876.
O nouă jalbă trimite Marița episcopului la 1 februarie 1854, în care
menționează că din cauza suferințelor a ajuns să ceară bisericeasca desfacere
din căsnicie, că s-a conformat cu toate îndatoririle puse, dar că Alecu Tigveanu
nu s-a supus la niciuna din obligațiile impuse. De aceea ea cere episcopului
„protejarea dreptăților mele”, să fie chemat într-un timp scurt Alecu Tigveanu
la înfățișare și să-i asigure cheltuiala transportului. Întrucât la termenul de
28 ianuarie 1854 Alecu Tigveanau nu s-a prezentat, prezidentul Ghelasie cere
episcopului, la 8 februarie 1854, ca să fie aduși cei doi soți pe 16 martie 1854,
dar soțul a cerut o amânare până la 25 martie877.
Într-o jalbă trimisă episcopului la 27 martie 1854, Alecu Tigveanu îi
arată că spargerea casei lui „nu-mi provine din alt decât din fratele (Alecu
Leurdeanu) și cumnată-său (d-l Ghiță Izvoranu) al soții mele, căci numai aceștiia
să silesc în tot chipul a mă vedea despărțit pentru orbul și rătăcitul d-l enteres”.
De aceea el cere episcopului să „nu lăsați pre urâtori binelui a să bucura de
iudaicescul lor scop, căci eu nu-mi voi lăsa soțiia, precum am zis-o todauna”878.
Chiar dacă Alecu Tigveanu s-a opus desfacerii căsniciei cu Marița
Leurdeanu, la 11 octombrie 1855 episcopul Climent, prin cartea sa hotărăște și
poruncește ca nunta celor doi să fie despărțită, „și ca niște întâiu văzuți să rămâie
unul de către altul”, dându-li-se diazighion la mâna fiecăruia, întărit cu pecetea
și iscălitura sa.
Tot la 11 octombrie 1855, episcopul Climent trimite Duhovniceștii
Consistorii cele două originale ale desfacerii căsătoriei, spre a trece în condică și
a se da apoi înpricinaților. Dar la 27 octombrie 1855, prezidentul Ghelasie îl
anunță pe episcop că întrucât Alecu Tigveanu locuiește la Câmpulung nu are
mijloace de a-i trimite anaforaua și porunca de desfacere și de aceea le înapoiază
episcopului ca să le trimită el. Ca urmare, la 31 octombrie 1855 episcopul
Climent poftește Cârmuirea Muscel a ordona darea în primire a convertului nr.
17 lui Alecu Tigveanu, procurorul acelui județ. La 14 noiembrie 1855,
Cârmuirea Județului Muscel înștiințează pe episcopul Climent că a dat convertul
nr. 17 în primirea lui Alecu Bălteanu, luându-se și dovadă de la acesta879.
După despărțirea de Marița Leurdeanca, pitarul Alecu Tigveanu se
recăsătorește cu Alecsandra Manoleasca, iar la 15 noiembrie 1857 se naște fiica
lor Elisaveta, care la 24 noiembrie 1857 este botezată la biserica Buna Vestire
Greci din Pitești, nașă fiind pităreasa Marița Băduleasca880.

876 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f.23.

877 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 28 r.
878 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 36 r.
879 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 89/1852, f. 54 r.-v., , 56 r., 58.
880 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci Pitești, registrul 25/1857, botezați,

actul 27.

408
 22. DESPĂRȚIREA DINTRE IORDACHE TIGVEANU ȘI SOȚIA
SA, MARIA, NĂSCUTĂ VĂRZARU.

Prigonitoarele părți.
Iordache Tigveanu. Printre familiile de boieri care în anul 1838 locuiau
în satul Bârseștii-Vlădești din Plasa Topologului, jud. Argeș, se numără și cea a
lui Iordache Tigveanu. În vârstă de 30 de ani, acest boier avea o avere
apreciabilă compusă din: 17 pogoane de porumb, 7 pogoane de grâu, 18 pogoane
de fân și 4 pogoane de orz. De asemenea, mai poseda: 5 cai, 10 boi, 4 vaci, 40
capre, 50 de râmători, 1.500 de pruni, 60 de răzoare de vie și 80 de pometuri.
Din cei 10 țigani pe care-i avea, 1 era bucătar, 1 croitor, 1 văcar, 1 cioban, 1
doică, 1 slujea în casă, ceilalți fiind copiii lor. Soția sa Mariuța avea 20 de ani,
iar singura fiică, Nastasia, era de 2 ani881.
Maria Vărzaru. Făcând parte din familia Vărzaru, Maria se căsătorise
prin 1836, când avea 18 ani, cu Iordache Tigveanu, dar în cei aproape 20 de ani
de căsnicie, până când cere prin jalbă episcopului desfacerea căsniciei, a dus o
viață grea cu soțul ei.
Pricina și mersul prigonirii.
Că relațiile dintre cei doi soți nu erau bune o dovedește și faptul că la 31
ianuarie 1854, când la biserica Buna Vestire Greci din Pitești are loc cununia lui
Ioan, fiul serdarului Costandin Lerescu, cu Zoița882, fiica lui Iordache Tigveanu,
naș fiind pitarul Răducanu Bucșănescu, Maria nu este trecută în registrul de stare
civilă ca soție a socrului mic cum se obișnuia în situații de acest fel883.
De aceea, după 20 de ani de căsnicie, ea trimite episcopului o petiție,
primită la 16 iulie 1856, în care relatează că, din cauza tiraniei soțului, a fugit în
mai multe rânduri, dar la povața rudelor s-a reîntors. Acum, nemaiputând suferi
„necinstea și înjurăturile de părinți și alte ce pă toată zioa îm face și chiar bețiile
din care îi devine acestea cu amerințări, de bătăi și alte precum și căutarea de
patimi lumești”, cere episcopului să-l aducă la judecata Duhovniceștii
Consistorii pentru a o desface ca să poată trăi și ea la bătrânețe în liniște rămășița
zilelor.
Ca urmare a reclamației făcute de Marița de „rea viețuire” cu Iordache
Tigveanu, episcopul o trimite Consistoriei, spre a se înfățișa la judecată884.
Dar cum se obișnuia, ba una, ba cealaltă parte, fiecare cu motivele ei, nu
se prezenta la înfățișare. Întrucât la termenul de 28 octombrie 1856 s-a prezentat

881 Sp. Cristocea, Boierii…, p. 332.

882 La 24 iunie 1856, la biserica Buna Vestire Greci preotul Neagu botează pe Elena, fiica Zoiței și
a lui Ioan Lerescu, născută la 19 iunie 1856, naș fiind același pitar Răducanu Bucșănescu (ANSJA,
fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, registrul 24/1856, botezați, poziția 15).
883 ANSJA, fond Starea civilă Biserica Buna Vestire Greci din Pitești, registrul 22/1854, cununați,

nr. 1.
884 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 1.

409
numai jeluitoarea Marița, la 1 noiembrie 1856 episcopul Climent cerea
cârmuitorului județului Argeș ca cei doi să fie înfățișați pe 3 decembrie 1856,
dar la 21 noiembrie 1856 administratorul județului Argeș, Teodor Brătianu,
raporta episcopului că Marița nu locuiește în Pitești, ci în satul Conțești, din
județul Mușcel. Cu toate acestea, Marița a fost prezentă la înfățișare, iar soțul ei
nu, cauza fiind, după cum raportează prezidentul Consistoriei episcopului la 28
decembrie 1856, boala acestuia, de aceea cere să fie aduși pe 4 februarie 1857.
Cum nici la 4 februarie 1857 Iordache Tigveanu nu s-a prezentat, la 19 februarie
1857 Consistoria raportează episcopului că, potrivit afirmației Mariței, boala lui
Iordache este „bețiia care îl stăpânește”, că subcârmuitorul de Topolog nu vrea
să-l trimită și că ea „au obosit alegând pă drumuri, lipsită de hrană și cheltueală”.
Sorociți din nou pentru 26 martie 1857, cei doi soți s-au prezentat pentru
că la 29 martie 1857 prezidentul Consistoriei, Ioachim, raportează episcopului că
după duhovniceștile sfătuiri și judecătorești mijloace, cei doi soți „s-au înpăcat și
după înscrisul așăzământ s-au liniștit în căsniceasca petrecere”885.
Ca și în alte situații, împăcarea celor doi soți n-a durat mult timp, pentru
că la 28 iulie 1861, Marița Tigveanca reclamă din nou episcopului „tirania” la
care este supusă din partea soțului ei Iordache Tigveanu fiind amenințată din
cauza beției la care este supus „a-mi pierde viața, maltratată și-n fine isgonită din
casă de sânt 3 luni de zile trecute”. A doua zi, la 29 iulie 1861, episcopul
înaintează Consistoriei petiția Mariței pentru „rea viețuire” cu soțul ei, spre a fi
chemați la înfățișare886.
În afară de faptul că soțul nu s-a prezentat nici la prima și nici la o doua
sorocire, Consistoria raporta episcopului, la 1 septembrie 1861, că soția prin
reclamație trimisă Judecătoriei cerea se îndatora bărbatul „a înlesni transportul
veniri sale la judecată și îndestularea de eczistență de care cearcă lipsă aflându-
se pă uși streine”, de aceea acesta cerea prefectului Argeșului, la 13 septembrie
1861, a obliga pe Iordache Tigveanu să îndeplinească cele cerute de soție887.
În urma înfățișării care a avut loc pe 2 noiembrie 1861, la care s-au
prezentat ambii soți, la 3 noiembrie 1861 s-a încheiat de Consistorie Jurnalul 191
în care se consemnează că după ce s-a citit jalba Mariței, din 28 iulie 1861, a fost
întrebat bărbatul care a răspuns „să le dovedească” și s-a fixat un nou termen, la
22 noiembrie 1861888.
La înfățișarea ambelor părți la 22 noiembrie 1861, când s-a încheiat
Jurnalul 207, s-au adus dovezile cerute prin jurnalul 191 din 3 noiembrie 1861.
Una din dovezi, datând din 28 noiembrie 1856, semnată de
A. Gostinescu, confirmă că pe vremea târgului Tutănii s-a „pomenit cu d-li d.

885 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 4 r., 6 -7, 9 r., 13 r.
886 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 14-15.
887 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856 f. 16-17.
888 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1861, f. 10 v.

410
Iordache Tigveanu din Topolog, trecând la târg, au tras la mine la han, cerând de
băutură, s-au și înbătat, când din întâmplare viind și Mariea Flori Mireasca și
înțelegându-se amândoi, am văzut că au eșit p-afar, apoi ce va fi făcut nu știu, în
care vreme își pierduse și punga cu bani pă care e-am găsit-o eu și e-am dat-o.
Pă lângă toate aceste, au făcut și alte mai multe neorândueli, care nu poate aduce
cinste unei asemenea persoane ca d-li”.
Potrivit dovezii, din septembrie 1861, patru persoane au declarat că
Iordache Tigveanu, „din patima beții de care este bântuit, cu desăvârșire a căzut
în mari desfrânări bântuitoare bunelor năravuri și vieții sale căsnicești, încât
după starea în care se află, este cu neputință a mai dura între dânsu și soția sa
armonioasa căsnicie”. Unul din semnatari, Grigore Balotă, a mai adăugat că l-a
văzut beat mort și glumind cu țigănci.
Tot potrivit Jurnalului 207/22 noiembrie 1861, s-a hotărât desemnarea a
trei chezași, Ghiță Balotă, N. Slăvescu și Alecu Bălteanu, care „să încredințeze
judecata pentru părăsirea vițurilor rele ce turbură liniștea căsnicii”889.
Dar la 15 ianuarie 1862, Iordache Tigveanu trimite o jalbă episcopului,
în care reclamă că înscrisurile prezentate de soția sa în timpul înfățișării la
Consistorie parte proveneau de la persoane care erau împricinați ai lui, parte erau
rude ale ei. De asemenea, reclama că judecata l-a îndatorat pe el de a plăti soției
cheltuielile de transport. De aceea, el cere episcopului ca să nu aprobe
despărțirea în „condiții necuviincioase ce ar fi poate pricini de noi străgăniri și
supărări”890.
Neînfățișarea la judecată a lui Iordache Tigveanu a prilejuit soției sale
Marița trimiterea unei noi petiții episcopului, primite la 29 mai 1862, în care
reclama că de la jalba de anul trecut (28 iulie 1861), din cinci înfățișări la care
s-a prezentat, soțul nu a venit decât de două ori, astfel că ea s-a ales „cu trapădul
și cu cheltuială zadarnică…, ieu sufer mizeria și lipsa totală de esistență și cele
trebuincioase, iar d. Tigveanu se bucură singur și-n pace de bunurile mele
zestrale și le ruinează cu vițiurile d-sale de care este coprins”. De aceea, ea cere
episcopului ca să ia măsuri că soțul să nu lipsească la înfățișări și să-l îndatoreze
a-i asigura existența de toate zilele891.
Dar au fost situații când nici Marița nu s-a prezentat la înfățișare. Astfel,
la 30 mai 1862, Iordache Tigveanu reclamă episcopului că la termenul de 6 mai
el s-a prezentat, așteptând-o două zile pe soție, timp în care și-a piedut interesul
casei și s-a și îmbolnăvit de friguri. Tot odată, îl anunță pe episcop că la sorocul
de 22 iunie n-o să poată veni, întrucât merge la băi ca să-și caute sănătatea,
„fiind om pătimaș”.
Chemați pentru 21 august, Marița îl anunță pe polițai la 4 august 1862,

889 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1861, f. 27-29.

890 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 210/1861, f. 32.
891 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 27.

411
care fusese însărcinat s-o înștiințeze, că nu se poate prezenta din mai multe
motive. În primul rând, menționează că de șase ori, cât a mers la Argeș, soțul n-a
venit, ea alegându-se cu „străgănirea, cu cheltuiala zadarnică, plătind transportu
foarte scump”, iar acum, chiar dacă ar vrea să meargă, nu mai are mijloace de a
plăti chiria la birjă.
În anii 1862 și 1863 se poartă o corespondență pentru înfățișarea celor
doi soți la judecată, cea care nu se prezintă fiind acum Marița care invocă lipsa
mijloacelor materiale pentru existență. În urma petiției Mariței adresate
prefectului, prin care cerea intervenția acestuia pentru a i se înlesni existența cea
de toate zilele, acesta, la 14 septembrie 1863, se adresează episcopului, cerându-i
ca să decidă suma pe care zilnic soțul ar trebui s-a asigure soției892.
Reclamația înaintată episcopului la 13 aprilie 1864 de către Marița
Tigveanu începe cu un apel disperat privind situația ei și a altor femei asemenea
ei, fiind în același timp o decepție față de Consistorie: „Tristă și amărâtă este
soarta betilor fămei când din nenorocire cad în mâinile unor bărbați. Și mai tristă
este când aciastă fămeie, vrând a-și afla azilu, vin plângându-și păsu la
Consistorie și în loc de remediu duhovnicesc, să văd în mai mare prăpastie,
străgănite, cheltuite și goale pă drumuri, într-aciastă soartă căzând și eu”.
Amintind că de trei ani n-a avut parte decât de rău, ea îi relatează o
ultimă nenorocire pe care a trăit-o din partea soțului. Chemată de acesta prin
scris ca să vină să vadă de casă, pentru că este bolnav rău, „am uitat tot, am
părăsit tot”, dar venind, l-a găsit sănătos și vreo trei zile „s-au purtat lingușindu-
m a-i priimi în casă pe o amantă, Marica, ce au avut-o aci încă de la plecaria
mia”, dar opunându-se, „atât i-au fost lingușiria și de aici înainte nu-mi permite
onoaria a spune anume deșartele maltratăți” care s-au auzit atât de servitori, dar
și de cei ce treceau pe drum. După vreo șase zile, când a plecat într-o plimbare,
la întoarcere l-a găsit închis în casă cu acea femeie, cu zăvoarele puse, iar ea a
rămas pe la vecini, după care a doua zi a izgonit-o „cu desăvârșire, maltratându-
mă în tot chipul și amerințându-mă cu moarte”. Pentru ultima oară, Marița îi cere
episcopului s-o despartă de acel soț, căci „tristele înprejurări desperatoare mă va
sinuci, iară păcatul va fi al sfințiilor voastre”. Ca întotdeauna, episcopul trimite
reclamația Mariței prezidentului Consistoriei, la 14 aprilie 1864, spre a-i chema
în judecată893.
Întrucât nu s-au mai păstrat documente, nu știm cum s-a finalizat cererea
de despărțire formulată de Marița Tigveanu.

892 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 39, 53.

893 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 54-55.

412
 ANEXE

16 iulie 1856. Marița cere episcopului de la Argeș aducerea în judecată a

soțului ei, Iordache Tigveanu, pentru a se despărți de el.

Preasfinte părinte
Sânt 20 de ani trecuți de când viețuesc în căsnicie cu soțul meu, d. Iordache
Tigveanu. Într-acest curs de vreme am suferit în destule neorândueli urmate din parte-i,
și socotind că din vreme în vreme poate va lua prefacere spre mai bine.
În zadar, că tot spre mai rău au devenit, și, deși am fugit în mai multe rânduri,
dar de povața rudelor și dulceața ostenelelor mele ce am jertfit spre înbunătățirea casi în
acest interval de vreme, m-am reîntors iarăși ca să mă odihnesc.
Și acum însă, nemai putând suferi necinstea și înjurăturile de părinți și alte ce
pă toată zioa îm face i curvăsăriile și chiar bețiile din care îi devine acestea cu amerințări
de bătăi și alte, precum și căutare de patimi lumești, cu toată măhnirea sufletului rog pă
preasf. v. ferbinte ca să binevoiți a ordona aducerea numitului în judecata cns.
Duhovnicești Cosnsistorii și a mă desface, ca și eu, acum la vreme de bătrânețe, să-mi
poci liniști rămășița zilelor ce voiu mai avea.

A preas. v. plecată,
Marița Tigveanca

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 1.

13 aprilie 1864. Marița cere episcopului de la Argeș despărțirea de soțul ei,

Iordache Tigveanu.

Priasfinții sale părintelui episcop al Eparhii Argeșu

Tristă și amărătă este soarta betilor fămei când din nenorociere cad în măinile
unor bărbați. Și mai tristă este când aciastă fămeie, vrând a-și afla azilu, vin plăngăndu-și
păsu la Consistorie și în loc de remediu duhovnicesc să văd în mai mare prăpastie
străgănite, cheltuite și goale pă drumuri, într-aciastă soartă căzând și eu.
Cunoașteți crez că de 3 ani, de cănd mă străgănez, n-am văzut nici un bine,
decăt rău și rău. Toate acistia desperăndu-mă nu mai am ce face decăt repetăndu-vă
umilită rugăciune, faceți bine, mai luoați în privințe și următoaria neașteptată nenorocire.
Bărbată-mieu mi-au scris gramnec a veni să-l caut și să văz de casă că este
bolnav rău. Pătrunzăndu-mă amoru propriu am uitat tot, am părăsit tot și am venit, cănd
după ce am venit acasă ce să vezi, l-am găsit sănătos. Vreo 3 zile s-au purtat lingușindu-
m a-i priimi în casă pe o amantă, Marica, ce au avut-o acii încă de la plecaria mia. Eu,
necunoscându-i scopul, m-am opus, că nu mă poci servi cu astfel de fămeie. Atăt i-au

413
fost lingușiria și de acii înnainte nu-mi permite onoaria a spune anume deșartile
maltatrăți, cum nu crez că s-a auzit de nimenia, maltratăți care s-au auzit nu numai de
servitori din curte, ci și de cei ce trecia pe drum, pănă încăt după vreo șase zile, păzind
vreme când am fost dusă în apropiată plimbare pentru espirare, s-au închis cu acia
fămeie în casă, puind zăvoarile, nerușănat de nimin, pe mine m-au lăsat afară, măind la
vecini. A doa zi m-a izgonit cu desăvărșire, maltrătăndu-mă în tot chipul și amerințăndu-
mă cu moarte.
Este aproape o lună de cănd șăzu pă unde poci, fără nici o egzistență, iară
nerușănatul petrece în nelegiuire cu acia prosternă, nemaigândindu-să la mine sau la
făgăduelile ce mi-au dat, încăt perzând tot raționamentul din ceia mai mare delir mai mă
rog pentru oltima oară faceți odată, pentru Dumnezeu, capăt acestor înprejurări de mă
depărțiți, căci, cu părere de rău, tristile înprejurări deperatoare mă va sinuci, iară păcatul
va fi al sfințiilor voastre.

Marița Ticvianca,
supusă consoarta d. Iordache Ticvianu
Comuna Bârsești-Vlădești, Plasa Topologu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 65/1856, f. 54 r.-v.

414
 23. DESPĂRȚIREA DINTRE COSTACHE VLĂDOIANU ȘI
SOȚIA SA, MARIA, NĂSCUTĂ POGOVINOV.

Prigonitoarele părți.
Costache Vlădoianu. În anul 1838, printre locuitorii din Mahalaua Popa
Ene a Câmpulungului, se afla, la poziția 136, Costache Vlădăianu (Vlădoianu),
în vârstă de 36 de ani, căsătorit cu Marița, de 26 de ani, cu care avea un singur
băiat, Tache, de 4,5 ani. De asemenea la această poziție mai este trecut un țigan,
cu soția sa, care era vizitiu și slujnica Ioana. Fiul treti logofătului Ilie Vlădoianu,
Costache, care era grefier la tribunal, nu deținea o avere deosebită: numai 2 cai
și 4 pogoane de vie894. La 9 aprilie 1842 Costache Vlădoianu devine pitar895.
Tot în aceeași mahala, dar la poziția 135, este trecut tatăl său, Ilie
Vlădăianu896, în vârstă de 65 de ani, căsătorit cu Cozinia, de 50 de ani, cu care,
în afară de Costache, mai avea trei băieți, Șerban, Năstase, Pană și trei fete,
Frusina, Elisaveta și Haricli. Boier treti logofăt și judecător, Ilie Vlădoianu
dispunea, în afară de cei 10 țigani, de o avere compusă din 30 de pogoane de fân,
2 cai, 10 boi, 5 vaci, 3.000 de pruni și 4 pogoane de vie897. Logofăt al treilea, Ilie
Vlădoianu devine serdar la 30 august 1839, decedând în 1854898.
Marița Pogovinov. Căsătorit prin 1833 cu Marița, Costache se
recăsătorește, după moartea acesteia, cu Maria care mai apare în documente cu
numele de Marița, Marioara sau Marghioala. Maria era fiica unei femei din
Pitești, numită de Costache Vlădoianu la 29 iulie 1847, când era decedată, Eleni
Trieandafilu, astfel că și ea era apelată ca Marghioala Trandafiroaia, de către
cârmuitorul județului Teodor Brătianu, în noiembrie 1850, sau Marghioala
Trandafiroia de către soțul ei. Cum această Eleni Triendafilu se căsătorise cu un
Pogovinov, venit în Pitești după 1838, fiica lor semna petițiile cu Marița
Vlădoianca, născută Pogovinov, sau Maria Vlădoianca, născută Pogovinov. Prin
căsătoria cu Maria Pogovinov care a avut loc prin 1843, Costache Vlădoianu
părăsește Câmpulungul și se mută la Pitești, având împreună și doi copii din care
unul era decedat la 29 iulie 1847.
Pricina și mersul prigonirii.
Dar după circa trei ani de la căsătorie, între ei doi soți se ajunge la
neînțelegeri astfel că Maria Vlădoianca reclamă Cârmuirii Județului Argeș că
într-o zi s-a pomenit cu soțul că sparge lăzile din casă și ia din lucruri, deși mai
înainte făcuse o jalbă către Judecătoria locală ca să i se asigure toată zestrea.

894 Spiridon Cristocea, Ștefan Trâmbaciu, op. cit., p. 134.

895 Arhondologia 1837…, p. 169.
896 În anul 1829 în Câmpulung avea o pereche de case și 4 pogoane de vie Iane Vlădoianu, de 52

de ani, născut la Cernaia, jud. Mehedinți, fiu al lui Mihai postelnicel din Mehedinți, probabil rudă
cu Ilie Vlădoianu. (I. C. Filitti, Catagrafie…, p.. 320.
897 Sp. Cristocea, Șt. Trâmbaciu, op. cit., p. 134.
898 Arhondologia 1837…, p. 169.

415
Considerând că soțul „este lipsit și din minți… căzut și în patima beții”, ea roagă
Cârmuirea de a popri pe soț a nu înstrăina lucruri care sunt făcute cu bani din
zestrea sa, dar și „să se depărteze din casa mea, că eu numai am curaj a însera cu
dânsul în casă, căci poate să se întâmple vreo nenorocire”. Primind reclamația,
Cârmuirea Argeș îndatorează Poliția, prin porunca 1230/ 27 iulie 1846, a face în
grabă punere la cale a nu se lua nimic din casa reclamantei de către pitarul
Vlădoianu până când nu se va hotărî judecătorește și bisericește neunirea și
pretențiile dintre ei899.
Dar și Costache Vlădoianu făcuse nu știm când o jalbă către domn care
ajunge spre rezolvare la Departamentul din Lăuntru și de aici la Cârmuirea
Argeș, astfel că la 18 octombrie 1846, cârmuitorul Teodor Brătianu raportează
Departamentului că în urma cercetării făcute, s-a dovedit că „arătările numitului
jeluitor sânt cu totul neadevărate și doveditoare de zmintirea minții”, așa după
cum arată și soția sa în jalba dată Cârmurii și este cunoscut de toată obștea, astfel
că s-a rânduit un dorobanț ca să stea pe lângă reclamantă spre a nu se întâmpla
vreo nenorocire, veghind și Poliția, spre a nu ridica și înstreina pitarul din
lucrurile soției900. În afară de jalba către domn, pitarul Vlădoianu a rcclamat și
mitropolitului că soția a fugit din Pitești, unde le era locuința, și s-a mutat la
București.
Nici Maria Vlădoianca nu rămâne mai prejos, pentru că la 26 august
1847 trimite o jalbă mitropolitului în care arată că sânt patru ani de când s-a
căsătorit cu un văduv din Câmpulung, pitarul Costandin Vlădoianul, cu care un
curs de vreme a trăit „binișor”, dar din pricina unei boli „ce au zăcut de durerea
capului, au ajuns a fi uimit din minți de nici nu știe ce face, din care am cercat
cele mai aspre chinuri, înjurături, ocări, răcnete și țipete” și de aceea ca să le dea
sfârșit, fiindu-i și frică să nu-i ia viața într-o noapte, mai ales că și rudele
răposatei soții i-au luat copilul ce-l avea sub îngrijirea lui, a părăsit Piteștiul,
unde-i era locuința, și s-a retras la rudele ei la București.
Ca urmare a jalbei, mitropolitul Neofit, având în vedere că cei doi soți
au locuința în Pitești, o povățuiește pe Maria Vlădoianca, la 30 august 1847, să
se înfățișeze la Sfânta Episcopie Argeș, spre a se judeca. Aceeași jalbă o trimite
Marița, născută Pogovinov, și episcopului de la Argeș la 18 octombrie 1847.
După ce se adresase mitropolitului, pitarul Costache Vlădoianul trimite
o jalbă, la 29 iulie 1847, episcopului Samuil Sinadon de la Argeș, în care-i arată
că după patru ani de căsnicie cu Marghioala, fiica răposatei Eleni Triandafilu,
perioadă în care au făcut și doi copii din care unul a murit, a fost „atacarisit” de
boală la vorbirea limbii. Fiind plecat la București, la întoarcere la Pitești a găsit
casa tocmită la chirie de soție, toate lucrurile sale și ale ei strânse de plecare, și
la întrebarea lui i-a răspuns că este mai bine să trăiască acolo unde a și găsit casă

899 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 17.

900 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 18.

416
cu chirie, la d-l Lupescu, în curtea bisericii Sf. Ilie, puind cai de poștă la caleașca
lui, iar căruța și celelalte mobile ale casii le-a vândut sau le-a lăsat chiriașului.
Mergând și el la București, ca la o soție, după un timp a fost izgonit, nevrând a-l
mai primi. Relatându-i episcopului cele întâmplate, el îi cere ca prin dreaptă
povățuire sau dojană „să ni se înpreune căsnicia, că de aceia să înpreună
omenirea de darul bisericesc”.
Ca urmare, episcopul trimite Consistoriei la 18 octombrie 1847 jalba
pitarului Vlădoianu contra soției, a ei împotriva soțului, amândouă pentru „rea
viețuire”, precum și jalba Marioarei către Mitropolit, astfel că președintele
Athanasie hotărăște să se deschidă delă pricinii și, prin citații, să fie poftiți a se
înfățișa la judecată, la 10 noiembrie 1847. Prin citațiile 95 și 96, cei doi soți sunt
invitați de către președintele Athanasie la înfățișare, pe 10 noiembrie, „la noă
ceasuri evropenești”, aducând orice dovadă901.
Probabil că Maria pregătea mai demult despărțirea, pentru că la 22
octombrie 1846, patru locuitori902 din Pitești, vecini și conoroșani cu pitarul
Costache Vlădoainu, printr-un înscris, în care apreciază casnica viețuire a celor
doi, „un model nevăzut și nepilduit”, încredințează că numitul în mai multe
rânduri a spart încuietorile avutului soției sale, a luat în silnicie din lucrurile din
casă și le-a înstrăinat pe la unii și alții, fără să știe ce face, „au amerințat pă
soacră-sa cu înjurături și bătăi, adesea au arătat către soția sa furii de turbare,
umblând pă uliți și pă drumuri fără să știe nici unde merge, nici unde să duce”.
La 9 noiembrie 1847, Poliția Piteștilor adeverează că iscăliturile din înscris sânt
ale celor patru locuitori din Pitești.
După prezentarea în Consistorie la 10 noiembrie 1847 s-a încheiat
Jurnalul 16 în care relatează cum a decurs înfățișarea. Astfel, după ce s-a citit
jalbele celor doi soți, pităreasa a mai adăugat că, din „ușurința minții”, soțul a
vândut din casă pe prețuri de nimic cum ar fi căruța, care în loc de 20 de galbeni
cât făcea, a dat-o pe 5 galbeni, că venitul zestrei ei tot el l-a luat, că în toate
zilele vindea în neștiință lucruri din casă, spărgând încuietorile cu toporul, fapte
mărturisite și în înscrisul celor patru locuitori din 22 octombrie 1846.
Întrebat ce răspunsuri dă la plângerile soției sale, pitarul Vlădoianu a
menționat că la căsătoria cu Marița „am intrat și eu cu stare prețuită în 360 de
galbeni #, care lucruri și acareturi în ființă se află până astăzi la dânsa”. La
acuzația că din pricina lui rudele primei soții ar fi luat copilul din casa lor,
pitarul a negat, precizând că „din pricina tirăniei, a nechiverniselii și a
neîngrijirii ce au avut d-ei asupra copilului l-au luat”.
Având în vedere faptele menționate în jalbele celor doi soți,
mărturisirile lor la înfățișări, ca și înscrisul din 22 octombrie 1846, Judecata a
găsit de cuviință ca să se ceară de la doctor un certificat privind sănătatea

901 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 1-6.

902 Semnatarii înscrisului sunt: Simeon Romanov, Crăciun Stoian, C. Popovici, Mihai Stătescu.

417
pitarului, iar în privința beții în care soția zice că este căzut în urma căreia făcea
necuviincioasele fapte, aceasta se îndatora să aducă și altă încredințare. În afară
de judecători (prezident Athanasie sachelarie, preot Gheorghie sachelarie, preot
Gheorghie mirodot) Jurnalul 16 mai este semnat „manu propria” de către C.
Vlădoianu care menționează: „am văzut și nu sânt mulțumit” și Maria
Vlădoianca, născută Pogovinov903.
Ca urmare a celor hotărâte prin Jurnalul 16, la 20 noiembrie 1847,
prezidentul Athanasie se adresează lui Carol Sechel, doctorul de ocrug al
județului, să consulte pe pitarul Costache Vlădoianu și să dea deslușire dacă este
supus unei patimi, întrucât soția sa zice că ar fi „zmintit de minte și nu are curaj
a conviețui înpreună”. În urma consultării pitarului Vlădoianu, doctorul Sechel îi
răspunde președintelui Consistoriei, la 29 noiembrie 1847, că după o „năvălire
de sânge asupra creului fu atacat în grad mic de dambla, lăsându-l cu nește
defecturi triste, adică cu o paralisie în limbă i în mâna dreaptă, precum dovedește
aceasta vorbirea și scrierea d-li, dar ce este și mai jalnic, că și foncția judecăți
prin mintea sa este mai slab și eșit din normala sa poziție de denaintea boali
dumisale”. Dar, potrivit aprecierii doctorului, „cu o eczactă și nemerită căutare
dohtoricească”, pitarul ar putea nădăjdui la redobândirea sănătății sale904.
La puțin timp după înfățișarea din 10 noiembrie 1847, pitarul C.
Vlădoianu, considerând că disputa cu soția sa este vătămătoare pentru amândoi
sufletește și politicește, semnează la 23 noiembrie 1847 un înscris, nesemnat însă
și de soție, adeverit, la 24 noiembrie 1847, de cârmuitorul Teodor Brătianu, prin
care menționează că s-au „îngrădit iarăși a vițui înpreună însoțiți de toată
dragostea cuvenită”, făgăduind că viitor „voi păzi liniștea și buna cuviință, fără a
o mai necinsti cu înjurături sau bătae, ci voi apăra toate aceste necuviințe odată
pentru totdauna”, dar și soția să-l respecte ca pe un soț905.
La următoarea înfățișare, după ce s-au prezentat certificatul 65/29
noiembrie 1847 al doctorului Carol Sechel, jalba Mariei Vlădoianu către
Cârmuirea Argeș din 27 iulie 1846, răspunsul cârmuitorului Argeșului din 18
octombrie 1846 către Departamentul din Lăuntru, înscrisul lui Costache
Vlădoianu din 23 noiembrie 1847, se încheie Jurnalul 20/29 noiembrie 1847,
prin care judecata, având în vedere nădejdia de redobândire a sănătății, după
aprecierea doctorului, hotărăște „a-i deosebi pentru un curs de vreme, până când,
prin cura cerută, îș va dobândi întregimea sănătății”906.
Probabil că Maria Vlădoianca n-a fost mulțumită cu hotărârea din
Jurnalul 20/29 noiembrie 1847, pentru că ea se adresează episcopului ca cei doi
soți să fie înfățișați și înaintea sa, de aceea la 5 iunie 1848, episcopul Samuil

903 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 7-13.

904 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 15-16.
905 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 20.
906 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 13-14.

418
Sinadon cere Consistoriei să-i sorocească pe acei doi soți și înaintea sa. Întrucât
Costache Vlădoianu se afla la Câmpulung, la 13 octombrie 1848 președintele
Consistoriei, Athanasie, cere Cârmuirii Județului Mușcel ca la 20 octombrie
1848, acesta să se înfățișeze cu soția sa înaintea episcopului Samuil Sinadon. În
urma înfățișării, episcopul Sinadon dă la 3 noiembrie 1848 întărirea 633 în care
relatează că s-a sârguit prin cuvinte duhovnicești și părintești povățuiri să-i
aducă la liniștita petrecere, dar pităreasa nu s-a înduplecat a-l mai primi în
căsnicie, motivând că soțul său „sporește spre mai multă vătămare a minții” și de
aceea „este îngrozită a nu i se primejdui viața în vremea furiilor ce-i vin”. De
aceea episcopul, bazându-se pe părerea doctorilor că printr-o cură regulată
pitarul poate nădăjdui la îndreptarea sănătății, hotărăște ca cei doi soți să fie
despărțiți pentru un an de zile, vreme în care pitarul, prin ,,rugăciuni către
Dumnezeu, iar pă de alta cu dohtorii iscusiți, ca să-și poată dobândi întregimea
sănătății907.
Cum termenul despărțirii, de un an, se împlinise la 3 noiembrie 1849, la
4 martie 1850 Maria Vlădoianca se adresează episcopului, arătându-i că soțul
său, în loc de a se îndrepta, „merge spre acelaș și mai cu prisos rău”, de aceea,
„nemaiputând sta zălogită de un trunchiu putred”, cere să i se slobozească
„legiuitul diazighion”, pentru a-și putea primi drepturile zestrale, care-i sunt
amenințate de soț. Prin rezoluția episcopului Climent, la 8 martie 1850, jalba
Mariei Vlădoianca este trimisă Consistoriei pentru a se intra în cercetarea
pricinii, avându-se încredințarea că pitarul și-a dobândit întregimea sănătății.
Pentru a-și afla desfacerea căsătoriei, la 6 iunie 1850, soția, care acum
nu mai semnează Maria Vlădoianca ci Maria, născută Pogovinov, printr-o jalbă
trimisă mitropolitului, îi reclamă că de 4 ani se judecă cu soțul pentru „reaoa
viețuire” din cauză că încă de când s-au luat acesta era „căzut în patima beții i a
furtișagului din casă și zmintit de minte”. În urma judecății, episcopul Sinadon,
prin întărirea 633/3 noiembrie 1848, a găsit de cuviință ca ei să fie despărțiți un
an, dar el nu numai că nu s-a îndreptat „încă și mai rău s-au încuibat întrânsul
bețiia din care pricină se află și damblalău”. Murind Sinadon908 și neputându-și
lua diazighion, a alergat la părintele Găiseanul909, cârmuitorul Episcopiei, cerând
înscrisul de despărțire, dar acesta a trimis-o din nou la Consistorie, unde datorită
grefierului C. Capitanovici este prelungită judecata. Astfel și la prima hotărâre
i-a dat lui Capitanovici 10 galbeni, iar acum, cerându-i „enteres”, i-a răspuns că
nu are de unde să-i dea, pentru că acareturile zestrale de la care avea puțin venit
au ars la focul întâmplat în Pitești în 1848. Din cei 600 de galbeni ce i-a dat

907 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 32-34.

908 Samuil Sinadon a murit la 29 septembrie 1849 la locuința sa de la schitul Buliga din Pitești,
fiind înmormântat la mănăstirea Vieroș, căreia îi era stareț (T. Mavrodin, Episcopia…, p. 40).
909 Este vorba de Climent, episcop al Argeșului între 11 ianuarie 1850 și 8 octombrie 1862, numit

Găiseanul pentru că o perioadă a fost stareț al mănăstirii Găiseni, jud. Dâmbovița (T. Mavrodin,
Episcopia…, p. 40).

419
soțului la căsătorie, 400 i-a mâncat acesta, iar dobânda de la ceilalți 200 o ia tot
el, astfel că pentru „hrana viețuiri” este silită a se împrumuta cu grea dobândă,
iar din cauza nedespărțirii nu poate să-și vândă ruinele acareturilor zestrale. Cu
toate acestea, nimic nu l-a înduplecat pe grefier a instiga și a influența pe ceilalți
clerici a nu-i lua în seamă dovezile, nici măcar înscrisul dat de soțul ei prin care
mărturisește că starea sănătății lui nu-i mai permite conviețuirea cu ea, fiind
slobodă a face ce va vrea după despărțire, el urmând a merge la o mănăstire
pentru a-și petrece restul zilelor. De aceea, ea îl roagă pe mitropolit pentru a
porunci eliberarea înscrisului de despărțire hotărât de episcopul Sinadon, pentru
a nu mai fi obligată să se adreseze domnului910.
Ca urmare a reclamației Mariei trimise mitropolitului, Episcopia, prin
porunca 448 și apoi Consistoria, prin porunca 193 i-au cerut grefierului
Capitanovici să dea răspuns la acuzațiile aduse, astfel că la 31 iulie 1850, acesta
trimite Consistoriei raportul 173 prin care se justifică. La afirmația Mariei că i-ar
fi dat 10 galbeni la înfățișarea din 1847, Capitanovici se întreabă de ce n-a
reclamat atunci cârmuitorului Episcopiei de la care și-ar fi primit dojana și a
făcut-o acum după atâția ani, iar la acuzația că acum i-ar fi cerut „enteres”,
grefierul răspunde că de ce n-a făcut-o în presudsvie în fața completului
judecătoresc care l-ar fi pedepsit atunci. Negând toate acuzațiile, Capitanovici
afirmă că un grefier are doar sarcina de a scrie hotărârile judecătorești, iar pentru
învinovățirea fără nici o mustare ar trebui „să să rușineze măcar de sineș a bârfi
și a zice că aș fi pretendat enteres”.
La rândul ei, Consistoria raportează Episcopiei la 4 august 1850 despre
cercetarea făcută, anexând și raportul 173/31 iulie 1850 al lui Capitanovici,
menționând că părintele Sinadon a hotărât ca un an cei doi să fie despărțiți
pentru ca soțul să-și caute sănătatea, iar diazighionul nu se dădea fără a continua
cercetările. Faptul că numita vorbește și bârfește este considerat de Consistorie
ca „niște capriții ale minții sale” și că „rău ponosluește pă soțul său a fi smintit
de minte mai nainte până a să prețui pă sineș”911.
Întrucât Maria Vlădoianca n-a fost de acord cu anaforaua 5/23 mai 1850
a Consistoriei care găsise cu cale ca cei doi soți să petreacă împreună în căsnicie,
are loc o nouă înfățișare înaintea episcopului, unde soția a declarat că sub niciun
cuvânt nu mai poate viețui cu numitul care în loc să se îndrepteze, „sporește spre
mai rîu săvârșind și fapte de hoție cu spargerea a dooă biserici din Câmpulung”,
iar în urma reclamației mamei sale, serdăreasa Coziniia, a fost exilat la
mănăstirea Cozia, prezentând următoarele dovezi.
Primul act prezentat este dovada 46/10 ianuarie 1851 a Cârmuirii
Județului Muscel din care reiese că în urma reclamației serdăresei Coziniia,

910 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 176/1847, f. 13-14.

910 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 111/1847, f. 12.
911 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 111/1847, f. 14-18.

420
mama pitarului Costache, prin care-l declara „de smintit și că din pricina lui a
suferit multe necazuri”, a recomandat Departamentului din Lăuntru exilarea lui
la mănăstirea Cozia unde a și fost pornit.
Următorul act prezentat este un răvaș din 8 noiembrie 1850, trimis de
pitar unui evreu din Câmpulung, Bender, prin care-l anunța că s-a aflat de potirul
bisericii Șubești pe care i l-a vândut și de aceea îi dădea înapoi cei 60 de lei cu
cât i-l vânduse, ca să i-l dea înapoi, altfel va intra „în belea mare”.
Prin alt răvaș, îi trimitea aceluiași Bender Goldenștean, la 1 noiembrie
1850, cei 20 de lei cu care vânduse potirul, discul și zveazda luate de la biserica
Flămânda, urmând ca acesta să i le dea înapoi.
Ultimul act este dovada dată la 14 noiembrie 1850 de către șase
persoane din Pitești912, prin care mărturisesc că de mai mulți ani pitarul Costache
Vlădioianul, a căzut „în zminteala vătămări minților”, încât a ajuns și în „crimă
cremenală”, furând vase bisericești de la biserici din Câmpulung913.
Întrebat pentru dovezile arătate, pârâtul n-a tăgăduit, prezentându-se și o
adresă a lui din 7 iulie 1851 către Episcopia Argeș prin care recunoaște că fiind
bolnav de dambla, „nici poci a avea înpreunare cu soția mea, aflându-mă cu totul
neputincios”, că furtul celor două potire îi vine „din amețeala minți”, de aceea
declară că nu mai este în stare a fi în căsătorie, nu numai cu soția, dar nici cu
alta914.
Trimițând anaforaua 5, ca și actele prezentate, episcopul Climent cere
Consistoriei la 9 iulie 1851 să-i cheme de iznoavă și cercetând pricina, să-i
înfățișeze înaintea sa, spre desăvârșită hotărâre915.
La 3 noiembrie 1850 Departamentul din Lăuntru, prin adresa 10333, îl
anunță pe năstavnicul mănăstirii Cozia că „pentru proastele purtări și mai multe
necuviințe săvârșite…, mai mult din patima beții”, pitarul Costache Vlădoianu,
după încredințările Cârmuirii și chiar la cererea părintelui său, serdarul Ilie
Vlădoianul din Câmpulung, este trimis la acea mănăstire spre îndreptare. Potrivit
poruncii năstavnicul trebuia să-l aibă „în bună pază, fără a fi volnic să iasă din
mănăstire afară până când să va îndrepta și să va părăsi cu desăvârșire dă niște
asemenea proaste purtări”. Venit în mănăstire la 30 noiembrie 1850, pitarul
Costache, fără nicio poruncă, s-a făcut nevăzut din mănăstire la 4 februarie 1851,
fugă pe care Ipolit, năstavnicul Coziei, o anunță Consistoriei Argeș de abia la 3
septembrie 1851916.
Spre a se sfârși pricina dintre pitarul Costache Vlădoianu și soția sa
Marioara, la 22 septembrie 1851, Episcopul Climent cere cinstitei Procurorii a

912 Cele șase persoane erau: pitarul Bogdan Mihail, pitarul Crăciun Stoian, doctorul Theodorache
Casiia, Dimitrache Teodoridis, Nicolae Coculescu și Petcu Dobrian.
913 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 146/1850, f. 45-47.
914 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 146/1850, f. 44.
915 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 111/1847, f. 34.
916 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 146/1850, f. 56-57.

421
județului Argeș, prin adresa 1128, să-i dea deslușirile cuvenite în privința pârii
aduse pentru faptele de furtișag săvârșite de pitar.
Ca urmare, la 3 octombrie 1851, prohororul A. Arion al Judecătoriei
Argeș raportează episcopului Climent că din adresele Cârmuirii Argeș, ale
Poliției Pitești, ca și a lui Ghiță Protopopescu, îngrijitorul bisericii Sf. Troițe din
Pitești, pitarul Costache Vlădoianu s-a adeverit de fur de sfinte vase de la
bisericile Sf. Troiță din Pitești și de la bisericile Flămânda și Șubești din
Câmpulung, dar cum acesta locuiește în Câmpulung, pricina s-a îndreptat în
cercetarea Judecătoriei Mușcel, de unde Consistoria poate dobândi și alte științe.
În privința vaselor de la biserica Sf. Troiță, potrivit raportului 2753 al Poliției
Pitești, evreul care le-a cumpărat a prezentat polițaiului care a călcat casa
acestuia două bucăți mai mari și altele mai mici917.
După ultima înfățișare a celor doi soți, se redactează de către
Consistorie, la 15 noiembrie 1851, anaforaua 39 în care se relatează cum a
decurs judecata și dovezile prezentate. Având în vedere și cererea ambilor soți
de a se despărți, Consistoria este de acord cu această despărțire, mai ales că la
înfățișarea din 23 mai 1851, soția a cerut desfacerea căsniciei și pentru a-și vinde
acareturile ca din prețul lor să-l ajute și pe soț.
La 29 decembrie 1851, prezidentul Ghelasie trimite episcopului
anaforaua 39/15 noiembrie 1851, iar prin întărirea dată, episcopul Climent
dispunea desfacerea căsniciei dintre Costache Vlădoianu și soția sa Maria,
născută Pogovinov.
La 26 ianuarie 1852, episcopul Climent trimite Consistoriei anaforaua
39 cu întărirea dată pentru a se trece în condică și tot în aceeași zi, atât Costache
Vlădoianu, cât și Maria Pogovinov, semnau o dovadă că au primit anaforaua cu
întărirea episcopului de desfacere a căsătoriei punându-se astfel capăt unui
proces început în 1846918.

ANEXE

Primită 29 iulie 1847. Pitarul C. Vlădoianu reclamă episcopului de la Argeș

pe soția sa, Marghioala, care l-a părăsit fiind bolnav.

Cinstit preaosfnț. sale părintelui arhereu Samoil Sinadon, cârmuitor Sf.

Episcopie Argeșu.
Casnica mea soție, anume Marghioala, fiica răposatei Eleni Trieandafilu dintr-
acest oraș Pitești, cu carea sânt în căznicie de patru ani, născând și doi copii, din care
unul au murit, și în care vreme a viețuiri m-am atacarisit oareșce în boală, la vorbirea

917 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 111/1847, f. 38-39.

918 ANSJA, fond Episcopia Argeș, dos. 146/1850, f, 65, 66-69, 70-72.

422
limbi, fiind și tot în slujbe politicești, mi-eam tot agonisit hrana și toate cele
trebuincioase ale familii până acum de curând.
Dă unăz, însă fiind eu în București și întorcându-mă aici la Pitești, am găsit-o
cu casa sa tocmită la chirie, lucrurile toate cele mișcătoare ale sale și ale mele strânse de
plecare la București. Și întrebându-o mi-eau răspuns că mai bine să trăim acolo unde au
și prins casă cu chirie, în curtea Sf. Ilie, la casa d-lui Lopescu, și să viu, căci numita
pleacă, precum au și plecat, puindu cai dă poște la caleasca mea, iar căruța și celelate
mobile ale casi, unele am înțeles că le-au vândut, altele le-a lăsat chirieașului, în ce chip
nu știu.
Acolo, mergând ca la soție, m-au izgonit, nevrând a mă mai priimi și fiind că
urmarea numiti se socotește ca o nepravilnică de a mă izgoni, căci pătimesc, socotind că
să cuvine a ținea bărbat numai când este sănătos și în stare de agoniseală, pă cum am
fost, de am cheltuit sume de bani la ale casi din agoniseala slujbelor ce am ocupat și a
ceia ce osebit am avut.
Prea plecate
Supui în cunoștința preosfinții v. ca, prin dreapta povățuire sau dojană ce-i veț
face prin cine să va cuveni, să ni se înpreune căsniciea, că de aceia se înpreună omeniria
de darul bisericesc a petrece și în sănătate și la boală și în avere și în neavere, iar nu
numai când bărbatul este sănătos și are stare, căci dinpotrivă daca d-ei i se va fi
întâmplat bolnavă au doară mă va fi slobozit legia a o părăsi, lepădăndu-o precum mi–au
făcut.
Totdeodată, rugându-mă ca să binevoiți a porunci aducerea numitei aici,
întocmai după rezoluțiia pria sf. părintelui mitropolit.

Al preaosfț. v. prea plecată slugă,

Pitar C. Vlădoianu sin sărdar Ilie Vlădăianu

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 111/1847, f. 1 r.-v.

Înainte de 18 iulie 1850. Maria, născută Pogovinov, reclamă mitropolitului că nu i se

dă înscrisul de despărțire de soțul ei, Costache Vlădoianul.

Cârmuiri a Sf. Mitropolii

Plecat protest,

Pe patru ani merge acum de când am intrat suptiscălita în judicată bisericească

cu soțul mieu, Costache Vlădoianul, pentru reoa viețuire ce o am petrecut cu dânsul în
căsnicie din relile lui urmări, încă de când l-am luat, aflăndu-să el căzut în patima beții i
a furtișagului din casă și zmintit de minte. Pentru care judecându-mă cu dânsul la c.
Consistorie din Pitești, sud Argeș, precum apoi și la părintele Sinadon, cârmuitorul Sf.
Episcopi de acolo, după destoinicile dovezi ce am înfățișat în amândoă treptele, aflăndu-

423
m dreptatea, s-a găsit de cuviință de către prea sf. sa a mai fi adăstătoare numai un an,
pănă cănd neputându-se el îndrepta, apoi să mi să dea diazighion pentru desăvârșita
despărțire de dânsul la săvârșirea anului.
Când era a mi să da înscrisul, căci el nu numai că nici o îndreptare n-au luat la
nesuferitele lui năravuri, dar încă și mai rău s-au încuibat întrânsul bețiia, din care
pricină să află și damblaliu, precum este știut, din nenorocire-m, întămplăndu-să moartea
părintelui Sinadon și neapucănd a-m da diazighion, am alergat prin urmare la părintele
Găesanul, cărmuitorul de acum al Sf. Episcopii, cerând înscrisul de despărțire, potrivit
hotărârii dată de răposatul arhiereu, carele fără de nădejde trimițăndu-mă iarăș la c.
Consistorie, poate că din nedomirire înpotriva atât dreptului cuvenit și a legiuitei
orăndueli pentru despărțiri, m-am văzut acum zmăcinată zadarnică iarăși prin cercetarea
c. Consistorii și apăsată dă iznoavă în prelungiri după intrigile d. Capitanovici, grefierul
Consistorii, cerându-m enteres, precum mi-a mai luat 10 #, când mi-au dat dintăi
hotărărea.
Și eu, zicăndu-i că nu mai am mijloace, căci puținul venit ce-l luam de la
acareturile zestrale mi-au ars la focul întămplat în Pitești, din 600 #, ce i-am dat în naht
soțului mieu, mâncându-m el 400 dobânda de la rămășița de doă sute să ia iarăși de el. Și
eu, neîndemănăndu-mă nici pentru ale hrani viețuiri, sânt silită a mă înprumuta prin grea
dobândă, căci din pricina nedespărțiri mele de dânsul, nici până acum nu-mi poci vinde
nici ruinăle acareturilor zestrale ca să-m întămpin din dobânda cele de trebuință ale hrani
mele și ale copilului.
Dar toate acestea la nici o milostivire asupră-m n-a înduplecat pă d. grefier și
stăruind cu denadinsul în pretenția sa a intrigarisiri și în sfârșit și către ceilanți părinți
publici de a nu mi să lua în băgare de samă nici chiar înscrisul ce au dat însuș soțul mieu
la c. Consistorie, coprinzător că neertându-l nici poziția sa, nici starea sănătăți, de a mai
viețui cu mine în căsnicie, mi să dă și din parte-i voie la despărțire, cu a fi slobodă să fac
ce voi putea spre viețuire-m, hotărând și el a să duce la o mănăstire ca să-ș petreacă
rămășița vieți sale, care această urmare a d. grefier judecăndu-se cu scumpătate și către
preaosfin. voastră atât din datele hotărâri cum și din acel înscris al soțului mieu și
protestăluind în numile pravililor bisericești și al înnaltei stăpâniri.
Apoi, mă rog plecat a mi să lua în deaproape băgare de seamă și a porunci cât
mai fără zăbavă la locul de cădere să mi să sloboază înscrisul de despărțire hotărât prin
hotărârea răposatului Sinadon, fără a mai fi zmăcinată și prelungită după voia d. grefer,
iar mai ales în poziția vârsti mele întru care mă aflu răbdătoare de cele mai neapărate
trebuințe și care mă sugrumă, căci apoi voi fi silită a mă arăta cu înfocată plângere
pentru acestea și chiar către preaînnălțatul nostru domn, căci de a mai viețui cu soțul
mieu în starea ce să află socotesc că de s-ar vedea el în persoană și de către preaosfinția
voastră mi s-ar da toată dreptatea, precum mi s-a dat și de către urmatele judecăți.

Mariia, născută Pogovinov.

SJAAN, fond Episcopia Argeș, dos. 146/1850, 29 r.-v.

424
 GLOSAR.

Baider, baidere - fular lung de bumbac sau de lână colorată, fâșie lungă și
îngustă folosită ca șal (1)
Bazea - țesătură cu urzeală deasă și bătături de bumbac (1)
Blondă, blonde - dantelă albă, ușoară, de mătase (1)
Boa - fâșie lungă de blană purtată de femei în jurul gâtului (2)
Boar, boari - 1. păstor la boi. 2. proprietar de boi. (1)
Boccealâc, - 1. învelitoare de pânză, boccea. 2. legătură de rufe,
bocealâcuri primeneli oferite de mireasă mirelui (1)
Buhurdar, - vas de afumat cu mirodenii, cățuie, cădelnițe (1)
buhurdaruri
Cacom, cacomi - hermelină, hermină (animal cu blană scumpă) (1)
Călțunăreasă,
călțunărese - femeie care duce darurile miresei; stolniceasă,
vorniceasă (1)
Cățuie, cățui - vas în care se pun cărbunii și peste ei tămâie, pentru a
tămâia la cimitir, acasă sau biserică (1)
Cilen, cileni - membru al unui tribunal; mădular (1)
Club, cluburi - societate închisă a unor persoane asociate în vederea unui
scop comun 2. localul în care se întâlnesc membrii unui
astfel de club (germ. Klub, rostit de austriaci klup) (3)
Dârvar, dârvari - tăietor de lemne în pădure. (1)
Delă, dele - 1. afacere, proces 2. dosar (1)
Diazighion - divorț (5)
Ecleziarh, - cleric care are în grijă serviciul religios (2)
ecleziarhi
Ghermesut,
ghermesuturi - țesătură fină de mătase; atlaz cu ape (1)
Globnic, globnici - perceptor, strângător de amenzi (1)
Gubav, - ă, - 1. lepros 2. smerit, umil 3. slăbănog, bolnăvicios,
gubavi, e gălbejit (1)
Încrop - 1, apă căldicică 2. supa caldă a miresei; uncrop (1)
Hartofilax, cși - păzitor de hârtii, arhivar, bibliotecar (4)
Hrisis - folosire, folosință, întrebuințare, uz (5)
Hurmuz - mărgăritar fals; mărgea, mărgică (1)
Izbrănit, izbrănită - lămurit, clarificat, răfuit, achitat, lichidat (1)
Lastră - stofă de mătase (1)
Mumbașir - perceptor, agent de fisc (1)

425
Mantel, mantele - 1 măntăluță de damă; mantilă 2. Mantie (1)
Mădular, - 1. membru, parte, corp al unei ființe 2. membru al unei
mădulare societăți, organizații, corporații, grup (1)
Mirodot, mirodoți - preot care miruiește (2)
Naht - bani peșin, în numerar, cu bani gata, cu bani gheață. (1)
Nemitarnic - care nu primește mită; incoruptibil; cinstit, integru (1)
Ostaftcă - 1 retragere din armată 2. permisie (1)
Pambriu, - 1. stofă de lână merinos. 2. testemel, năframă; basma 3. un
pambriuri fel de haine (1)
Panglică - cordea, fâșie de mătase făcută de fabrică și care se
(Pantlică) întrebuințează ca ornament în îmbrăcămintea femeiască, la
pălăriile bărbaților (4)
Parucic, parucici - locotenent, ofițer (rus) (2)
Periorisire -1. Restrângere, limitare, îngrădire 2. Interdicție 3. izolare
Podorojnă,
podorojne,
podorojni - ordin scris pe baza căruia i se punea cuiva la dispoziție cai
de poștă (1)
Ponoslui, -articol, paragraf dintr-o lege, dintr-o convenție (2)
Ponosluiesc -1. a pârî, a reclama, a se plânge 2. a defăima, a calomnia, a
discredita 3. a certa, a dojeni, a mustra 4. a porecli (1)
Pont,ponturi- articol, paragraf dintr-o lege, dintr-o convenție (2)
Posadnică,
posadnice - concubină (1)
Praporgic,
praporgici - sublocotenent (în vechea armată rusească) (2)
Presustvie,
presustvii - incinta tribunalului, sală de judecată; tribunal,
judecătorie (1)
Pretoriu, pretorii - 1. sală de judecată; tribunal (1)
Proin, proini - care a avut o calitate, o funcție, un rang pe care nu le mai
are; fost (1)
Proestos, - 1. călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia
proestoși clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici 2. cleric mai
mare peste o plasă (1)
Protimisis,
protimisisuri - preferință, predilecție; drept de prioritate, drept de
preempțiune (1)
Protonotar,
protonotari - prelat la curtea papală însărcinat cu înregistrarea și cu
expedierea actelor pontificale; jurisconsult al statului (1)

426
Provalisi,
provalisesc - a face o propunere (1)
Raclă, racle - 1. sicriu, coșciug 2. ladă de lemn ornamentată, de
dimensiuni mari 3. cutie de lemn cu capac, în care se
păstrează diferite alimente (1)
Referendar,
referendari - referent (1)
Sachelar, - grad onorific în ierarhia preoțească; preot care purta acest
sachelari grad; cleric care îndeplinea diverse funcții administrative (la
o mănăstire, la o curte boierească) (1)
Salop, salopuri - haină de damă, relativ scurtă, îmblănită sau vătuită, cu sau
fără mâneci (1)
Sangulie, sangulii - țesătură foarte fină de mătase; năframă făcută din această
țesătură; maramă cusută cu fir (1)
Sfanț, sfanți - 1, veche monedă austriacă de argint, având valoarea de
aproximativ doi lei; sorcovăț; monedă măruntă, ban, para,
pitac, bănuț, băncuță, firfiric, gologan, sfintoaică, pițulă,
gologan (1)
Siromah - Sărac, categorie socială lipsită în general de mijloace de
existență (6)
Smăcinare,
smăcinări - 1. fărâmițare; zdrobire 2. tortură 3. agitație, tulburare 4
zbucium sufletesc (1)
Străgăni, - a amâna ceva după plac, a purta cu vorba pe cineva; a
străgănesc tărăgăna (1)
Sangep - blană de jder (2)
Tacrir, tacriruri - 1. raport, informare, comunicare, constatare, proces verbal
2. interogatoriu (1)
Tebet (tibet) - lână de Tibet, țesătură făcută din asemenea lână 2. basma
neagră de satin (3)
Tist, tiști -1. comandant de dorobanți. 2. ofițer, comandir 3.
funcționar, slujbaș (1)
Treapăd - alergătură, zbucium; taxă pentru cei care nu-și plăteau
datoriile sau care nu se prezentau la procese (1)
Zaceală, zăcele - capitol, secțiune (1)
Zarf, zarfuri - suport metalic lucrat în filigran, pe care se punea
felegeanul (ceașcă de cafea) sau paharul de ceai. (1)

427
 Bibliografie glosar:

BULGĂR, GH., CONSTANTINESCU-DOBRIDOR GH., Dicționar de

arhaisme și regionalisme, Editura Saeculum Vizual, vol. I-II, București,
2016, (1).
ȘĂINEANU LAZĂR, Dicționar universal al limbii române, Mydo Center,
1999 (2).
Dicționarul limbii române, tomul II, C, Editura Academiei Române, 2010 (3).
SCRIBAN AUGUST, Dicționaru limbii românești, Institutul de arte grafice
„Presa bună”, Iași, 1939 (4).
Dicționar neogrec-român, Editura Demiurg, 1996 (5).
Instituții feudale din Țările Române, Editura Academiei R.S.R. 1988 (6)

428
 BIBLIOGRAFIE:

Albina Revistă enciclopedică populară, anul XII, nr. 4, 26 octombrie 1908.

ANASTASIE, IORDACHE, Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Editura Sport-
Turism, 1981.
BĂLAN, CONSTANTIN, Inscripții medievale și din epoca modernă a
României. Județul istoric Argeș (sec. XIV-1848), Editura Academiei
Române, București, 1994.
BODEA, CORNELIA, Figuri puțin cunoscute din revoluția de la 1848, în
„Studii Revistă de istorie” , anul XIII, 2/1960.
CANTACUZINO, SABINA, Din viața familiei I. C. Brătianu, 1821-1891, ediția
a II-a, Universul, București, 1934.
CARATAȘU, MIHAIL, CERNOVODEANU, PAUL, STOICESCU,
NICOLAE, Jurnalul călătoriilor canonice ale Mitropolitului
Ungrovlahiei Neofit I Cretanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul
XCVIII, nr. 1-2/1980.
CĂPĂTARU, DORU, Mănăstiri, schituri și biserici din Arhiepiscopia Argeșului
și Muscelului în mileniul al III-lea, manuscris din 2015.
CERNOVODEANU, PAUL, GAVRILĂ, IRINA, Arhondologiile Țării
Românești de la 1837, Editura Istros, Muzeul Brăilei, Brăila, 2002.
CIORANU, MIHAI, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, Editura lui C. A. Rosetti,
București, 1859.
CREȚEANU, RADU, CREȚEANU, SARMIZA, Culele din România, Editura
Meridiane, București, 1969.
CRISTOCEA, SPIRIDON, ANGELESCU, NICOLAE, MĂNDESCU,
DRAGOȘ, MASCHIO, ROMEO, CHISTOL, DRAGOȘ, Comuna Rociu
Județul Argeș File de cronică, Editura Ordessos, Pitești, 2015.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Biserici și școli protestante la Pitești în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, în „Argesis”, Muzeul Județean Argeș,
seria istorie, XXII/2013.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Boierii de pe Valea Topologului în anul 1838, în
„Argesis, Studii și Comunicări”, Seria istorie, Muzeul Județean Argeș,
XV/2006.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Catagrafii din secolele XVIII-XIX ale unor mănăstiri
și schituri din actualul județ Argeș, Editura Ordessos, Pitești, 2013.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Contribuții la cunoașterea vieții lui Costandin
(Dincă) Brătianu (1788-1844), în Familiile boierești din Moldova și Țara
Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, vol. II,
coordonator și autor Mihai Dim. Sturdza, Simetria, 2011.

429
CRISTOCEA, SPIRIDON, Disputa dintre boierii Balotă și Brătianu pentru
stăpânirea moșiei Cacaleți din satul Șuici, județul Argeș, în Argesis-
Istorie, XIII/2004.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Ioniță Brătianu (1797 -1848) și ctitoria sa de la
Șuici, județul Argeș, în „Studii și comunicări”, Muzeul Câmpulung-
Muscel, 1989.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Orașul Pitești în catagrafia din 1838, Editura
Ordessos, Pitești, 2011.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Romeo Maschio, Cercetările arheologice de la
ctitoria boierilor din Cepari, județul Argeș, în „Argesis”, Muzeul
Județean Argeș, seria istorie, XI/2002.
CRISTOCEA, SPIRIDON, Sondajul arheologic de la biserica din Bucșenești,
comuna Corbeni, Județul Argeș, în „Studii și comunicări”, 5/1989,
Muzeul Câmpulung-Muscel.
CRISTOCEA, SPIRIDON, TRÂMBACIU, ȘTEFAN, Câmpulungul Muscelului
reflectat în catagrafia din 1838, Tiparul S. C. Argeșul liber S. A, Pitești,
2007.
CRISTOCEA, SPIRIDON, MAVRODIN, TEODOR, NOVAC, VASILE,
Comuna Leordeni, Județul Argeș, File de cronică, Editura Ordessos,
Pitești, 2007.
DEJAN, CONSTANTIN, Biserica Sfânta Vineri din Pitești, Pitești, 2012.
DRĂGHICEANU, VIRGIL, Curtea domnească din Argeș, Note istorice și
arheologice, în BCMI, anul X-XVI, 1917-1923.
FILITTI, IOAN, C., Catagrafie oficială de toți boierii Țării Românești la 1829),
în „Revista arhivelor”, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S. A.,
București 1927-1929.
FILITTI, IOAN, C., Neamul doamnei Neaga și mănăstirea Aninoasa (azi Buda)
din Buzău, Institutul de arte grafice Bucovina, I. E. Toronțiu, București.
GEORGESCU GEORGE, Biserica din Tigveni Argeș, în „Păstorul ortodox”,
anul II, nr. 1/1996.
GEORGESCU, GEORGE, Biserica Sf. Nicolae din Șuici, județul Argeș,
monument istoric de arhitectură din sec. al XVIII-lea, în „Argesis, Studii
și comunicări”, seria istorie, Muzeul Județean Argeș, XIII/2004.
GEORGESCU, DUMITRU, V., Biserica din Cepari Înfățișare exterioară, în
„Păstorul ortodox”, nr. 1/1938.
GEORGESCU, DUMITRU, V., GEORGESCU, GEORGE, Cartea despre Șuici,
Pitești, 1997.
GEORGESCU, DUMITRU, V., GEORGESCU, GEORGE, Date privind unele
biserici monumente istorice de pe Valea Topologului, în „Glasul
bisericii”, anul XIX, nr. 7-8, iulie-august 1970, p. 781-786.
GEORGESCU, DUMITRU, V., Însemnări ce se duc, în „Păstorul ortodox”, anul
XVI, nr. 9, septembrie 1935.

430
GRECIANU, ȘTEFAN D., Genealogiile documentate ale familiilor boierești,
Tipografia Cooperativa, București, 1913.
Indicator al comunelor urbane și rurale din Regatul Românei, Imprimeria
Statului, București, 1887.
Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1988.
IONAȘCU, I., Boerul Sandu Bucșănescu (†1760) Acte și însemnări, în
„Arhivele Olteniei”, no. 74-76.
IORGA, N., La Roumanie pittoresque, Paris, 1924.
Istoria Țării Românești 1290-1690 Letopisețul Cantacuzinesc, Editura
Academiei R. P. R., București, 1960.
LECA, OCTAV, GEORGE, Familiile boierești române, București, 1899.
LECA, OCTAV, GEORGE, Genealogia a 100 de case din Țara Românească și
Moldova, București, 1911.
Legiuirea Caragea, ediție critică, Editura Academiei R. P.R., 1955.
Lt. Col. (rez.) OLĂRESCU, ION, Comuna Șuici de-a lungul vremii (1501-
2010), Editura Universității din Pitești, 2010.
MAVRODIN, TEODOR, Episcopia Argeșului 1793-1949, Editura și Tipografia
Europroduct, Pitești, 2005.
Mic dicționar enciclopedic, ediția a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1978.
MULȚESCU, MARIA, MULȚESCU, ALEXANDRU, Culele din Argeș și
Mușcel, în Argesis-Istorie, XIII/2004.
NĂSTASE, ION I., STĂTICĂ, ELENA I., Comuna Cepari Județul Argeș
Trepte în timp, Editura Ordessos, Pitești, 2008.
NOVAC, VASILE, Documente inedite din anii 1648-1841 referitoare la familia
Brătianu, în „Museum”, Complexul Muzeal Golești, IV/1993.
NOVAC, VASILE, Incendiul de la Pitești din august 1848, în „Studii și
comunicări”, Muzeul Pitești, V/1980.
ODOBESCU, ALEXANDRU, Opere II, Editura Academiei R.S.R., 1967.
ONU, CONSTANTIN, NOVAC, VASILE, Biserica Mavrodolu, Editura
Dacpress, 2007.
PANAITESCU, Petre, P., Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653),
București, 1938.
Pitești. Mărturii documentare 1388-1944, vol. I, Direcția Generală a Arhivelor
Statului din Republica Socialistă România, București, 1988.
PUNGOI, ANCUȚA, Ctitori de biserici din Argeș înfățișați în tablouri votive,
sec. XIV-XIX, teză de doctorat, mss.
RĂDULESCU, THEODORA, Sfatul domnesc și alți mari dregători ai Țării
Românești din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice și cursus honorum,
Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1972.

431
SACERDOȚEANU, AURELIAN, Pomelnicul mânăstiri Govora, în „Mitropolia
Olteniei”, XIII, 10-12/1961.
STOICESCU, NICOLAE, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească
și Moldova sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București,
1971.
TEODORESCU, NICOLAE, Gh., Pe Argeș în sus Oești Din hronicul satului,
Editura Litera, București, 1988.
UNGUREANU, OCTAVIAN, Purtători de făclii elenistice prin Argeșul istoric:
Ioan Mavrodolu, un sprijinitor al revoluției de la 1821, în „Argessis,
Studii și comunicări”, seria istorie, X/2001, Muzeul Județean Argeș,
Pitești.
VOINESCU, I., Monumente de artă țărănească, Institutul de Arte Grafice Carol
Göbl, București.
Ziarul „România”, organ liberal-conservator, a doua edițiune, luni și marți, 6 și 7
februariu 1889.
Ziarul „Românul”, luni, marți 11, 12 ianuarie 1882.

432