Femeia in Relatiile de Familie Din Tara PDF

ACADEMIA DE ŞTIINŢE DIN MOLDOVA
INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

Institutul de Istorie Socială ProMemoRia
Lilia ZABOLOTNAIA
Femeia ]n rela\iile de familie din

|ara Moldovei ]n contextul european
p`n[ la ]nceputul sec. al XVIII-lea
(Căsătorie, logodnă, divorţ)
*
Istoria la feminin
CZU 94(478)-055.2”0/17”
Z 11
Monografia a fost discutată şi recomandată spre publicare în cadrul şedinţei secţiei

Istoria Medivală a IISD al AŞM în data de 2.06.2011.
Redactor coordonator – ILONA CZAMAŃSKA,

doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Polonia
Recenzenţi:
prof. univ. Constantin Rezachevici, România
dr. hab., prof. Natalia Pushkareva, Rusia
dr. hab., prof. univ. Ion Eremia, R.Moldova
dr. conf. Alina Felea, R.Moldova
Redactori: Elena Mănescu,

Tamara Osmochescu
Coperta: Woitek Czamański,
Ruxanda Romanciuc
Procesare computerizată: Ludmila Ilin
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Zabolotnaia, Lilia
Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul european până
la începutul sec. al XVIII-lea: (Căsătorie, logodnă, divorţ) / Lilia Zabolotnaia; red.
coord. : Ilona Czamańska. – Ch.: Pontos, 2011 (“Tipogr. Reclama” SA). – 344 p.
500 ex.
ISBN 978-9975-51-278-7
94(478)-055.2”0/17”
Z 11
ISBN 978-9975-51-278-7
© Lilia Zabolotnaia, 2011
CUPRINS
Prefaţă (Ion Eremia) . ............................................................................. 5

Рассказывая историю женщин Молдовы (Наталья Пушкарева)..... 7
Introducere ............................................................................................. 11
Capitolul I. Căsătoria – element al relaţiilor de familie ............... 41
I. 1. Instituţia şi definiţia căsătoriei......................................................... 41
I. 2. Condiţiile de încheiere a căsătoriei. Vârsta
legală a căsătoriţilor......................................................................... 46
I. 3. Impedimentele la căsătorie….......................................................... 66
a. Rudenia de sânge în linie directă .................................................. 68
b. Rudenia de cuscrie . ...................................................................... 78
c. Rudenia prin alianţă....................................................................... 79
d. Rudenia spirituală.......................................................................... 81
e. Căsătoriile cu eterodocşii............................................................... 83
f. Căsătoria cu persoane care au depus voturile................................. 94
g. Căsătoria nelegitimă...................................................................... 96
h. Incestul.......................................................................................... 102
i. Doliul ............................................................................................. 104
j. Bigamia.......................................................................................... 106
k. Căsătoriile interzise....................................................................... 108
Capitolul II. Logodna şi celebrarea nunţii ..................................... 115

II. 1. Scopul şi obiectivele principale ale logodnei................................. 115
II. 2. Contradicţia între dreptul fetei la acordul
benevol şi implementarea lui în practică........................................ 119
II. 3. Peţirea. Ospăţul. Înţelegerea. Încheierea logodnei......................... 124
II. 4. Binecuvântarea............................................................................... 127
II. 5. Foaie de zestre................................................................................ 129
II. 6. Instituţia naşilor.............................................................................. 135
II. 7. Perioada între logodnă şi nuntă ..................................................... 137
II. 8. Celebrarea nunţii............................................................................. 141
Capitolul III. Desfacerea căsătoriei. Dreptul femeilor

la inţierea divorţului… . ................................................ 162
III. 1. Noţiunea de divorţ: provenienţa şi definiţia istorico-juridică......... 162
3
Lilia Zabolotnaia
III. 2. Divorţul în legislaţiile antică, bizantină

şi occidental-medievală. Moştenirea juridică . ............................... 166
III. 3. Motivele divorţului . ...................................................................... 169
III. 4. Divorţul fără pedeapsă.................................................................... 174
III. 5. Eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale...................... 175
III. 6. Adulterul. Curvia şi preacurvia...................................................... 179
III. 7. Adulterul şi situaţia juridică a femeii în legislaţia scrisă.
Receptarea dreptului bizantin.......................................................... 184
III. 8. Defăimarea..................................................................................... 192
III. 9. Părăsirea unuia dintre soţi.............................................................. 198
III. 10. Sodomia........................................................................................ 199
III. 11. Erezia............................................................................................ 203
III. 12. Vrăjmăşia bărbatului..................................................................... 204
III. 13. Procedura de divorţ în Moldova medievală.
Divorţul lui Alexandru cel Bun şi a Ryngałłei-Anna................... 207
III. 14. Divorţurile în familiile domneşti.................................................. 215
III. 15. Dreptul femeii la divorţ................................................................ 221
Încheiere.......................................................................................... 233
Anexe ............................................................................................. 236
Bibliografie selectivă....................................................................... 332
Abrevieri.......................................................................................... 342
4
Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei
PrefaţĂ
Adorată şi dispreţuită aproape în aceeaşi măsură, istoria familiei şi

soarta femeii în epoca medievală mult timp a rămas în afara atenţiei spe-
cialiştilor. Abia în ultimele decenii mai mulţi istorici s-au adresat acestei
importante probleme. Lucrarea doamnei Lilia Zabolotnaia, consacrată
femeii în relaţiile de familie din Ţara Moldovei până la începutul se-
colului al XVIII-lea, vine să completeze golul existent în istoriografia
românească. Autoarea şi-a concentrat atenţia asupra a trei probleme
fundamentale din viaţa unei familii – căsătoria, logodna şi divorţul, fi-
ecare dintre acestea constituind câte un capitol distinct în lucrarea de
faţă. Abordarea procesului istoric din această perspectivă completează
unilateralitatea cercetărilor de până acum şi facilitează înţelegerea mai
completă a evoluţiei societăţii moldoveneşti în perioada respectivă.
Utilizând numeroase surse editate, autoarea introduce în circuitul
ştiinţific şi noi surse documentare din arhivele străine (Polonia, Rusia),
care, de rând cu sursele publicate, fără pretenţia de a fi epuizate, ca uti-
lizare şi interpretare şi de a închide calea altor cercetări, completează
substanţial cunoştinţele noastre la acest subiect. Lucrarea de faţă este
un demers finisat, dar în acelaşi timp deschis, care oferă noi perspective
pentru cercetarea situaţiei femeii într-o societate demult dispărută, pen-
tru a reaprecia acea relaţie umană fundamentală care este familia.
Apelul la sursele şi literatura ce ţin de aceeaşi problemă din alte state
europrene a permis autoarei reliefarea mai profundă a situaţiei femeii din
Ţara Moldovei. Comparând situaţia femeii din Moldova şi din alte ţări,
autoarea reuşeşte să stabilească anumite similitudini, care ar atesta atât o
comunitate de mentalitate în epoca medievală, dar şi un centru comun de
influienţă, care a fost Imperiul Bizantin.
După tradiţionala prezentare a istoriografiei şi surselor utilizate (cre-
dem că specialiştii vor remarca sursele noi introduse în circuitul ştiinţific)
autoarea trece la elucidarea subiectelor propuse. Examinarea problemei
căsătoriei, sub toate aspectele fundamentale ale acesteia, cum ar fi insti-
5

Lilia Zabolotnaia
tuţia şi definiţia căsătoriei, condiţiile de încheiere a căsătoriei şi impedi-

mentele la căsătorie, care a fost şi este elementul de bază al familiei, va
permite cititorului atent şi binevoitor să evidenţieze concluzia autoarei
că „familia, în vechea concepţie juridică, prezintă un vast interes pentru
percepţia trecutului nostru, cât şi sugestii pentru realităţile contempora-
ne”. Utilizarea metodei comparative a permis autoarei să concluzioneze
că practic în toată Europa medievală vârsta de căsătorie pentru băieţi şi
fete era cuprinsă între 12-16 ani pentru fete şi 12-18 ani pentru băieţi, sub-
liniind în mod deosebit influienţa dreptului bizantin în Ţara Moldovei.
Compartimentul consacrat logodnei şi nunţii pune la dispoziţia citito-
rului întregul ansamblu de elemente care precedau căsătoria. Pas cu pas,
examinând sursele juridice, narative şi materialul documentar, autoarea
dezvăluie scopul şi obiectivele logodnei cu elementele importante ale ei,
cum ar fi: iniţiatorii logodnei, peţirea, ospăţul, binecuvântarea, înţelege-
rea, încheierea logodnei şi celebrarea nunţii, toate acestea fiind strict re-
glementate şi urmărite de biserică, autoritatea supremă de competenţă pe
aceste probleme. În acelaşi timp, autoarea subliniază că „în majoritatea
cazurilor fata nu avea drept nici la alegere, nici la opinie”, decizia fiind
luată, de regulă, de partea bărbătească, şi doar uneori de femei, remar-
când, în acest sens, „o contradicţie clară între lege şi obicei”.
Ultimul compartiment al cărţii este consacrat problemelor ce ţin de
desfacerea căsătoriei. În general, conform religiei creştine, divorţul este
interzis, dar realitatea vieţii umane nici pe departe nu respectă acest
principiu. Lilia Zabolotnaia se opreşte în detaliu la noţiunea de divorţ,
abordarea problemei în legislaţia antică şi moştenirea acesteia de către
lumea medievală. Cu un discernământ deosebit sunt prezentate motivele
de divorţ şi, în baza a numeroase exemple, procedura de divorţ în fami-
liile domneşti. Cititorul va găsi destul de seminficativ şi elucidarea su-
biectului privind dreptul femeii la iniţierea şi obţinerea divorţului, drept
care putea fi materializat prin probe incontestabile, dar şi de martori
credibili.
În Încheiere sunt formulate concluziile la care a ajuns autoarea. Din-
tre acestea, credem, cititorul va fi interesat să afle că „în Moldova me-
dievală statutul social-juridic al femeii în familie era deosebit de cele
6
din ţările vecine”, beneficiind de anumite avantaje, cum ar fi iniţierea

procesului de judecată, iniţierea desfacerii căsătoriei etc., statut, conform
auroarei, „determinat şi de receptarea dreptului bizantin”. Cu toate aces-
tea, în Moldova medievală, statutul femeii a fost inferior faţă de statutul
bărbatului.
Cartea finalizează cu Anexe legislative şi documentare, minuţos se-
lectate, lectura cărora vor permite cititorului înţelegerea adecvată a celor
expuse pe paginile lucrării.
După cum am subliniat şi mai sus, lucrarea este bazată pe surse isto-
rice autentice, lăsând loc liber perspectivei procesului de cercetare, care
poate fi continuat în direcţia elucidării semnificaţiei familiei pentru clasa
avută, exemplele invocate de autoare reflectă anume această situaţie, şi
pentru pătura oprimată şi fără ocine a societăţii medievale moldoveneşti.
Sunt încredinţat că lucrarea dată va servi nu numai ca o sursă de infor-
mare pentru specialişti şi pentru un cerc larg de cititori, dar şi un imbold
pentru noi cercetări în problema dată.
Ion EREMIA,
Doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar, şef Catedra Istoria
Românilor, Universitatea de Stat din Moldova
7

Lilia Zabolotnaia
Рассказывая историю женщин Молдовы

(Вместо предисловия)
Устойчивый интерес читающей публики к женской истории –

как внутри, так и вне академических кругов, вплоть до создате-
лей высококачественной исторической литературы, – можно на-
блюдать во многих странах Европы вот уже почти четверть века.
В Молдове, где читают мало университетских курсов по истории
женщин (или даже не читают вовсе), многие интересуются этой
темой. Первопроходцем в ее исследовании является сотрудница
Института истории, государства и права АН Молдовы Л.П. Забо-
лотная, сфера научных интересов которой включает в себя анализ
молдо – польских связей в XIV-XVIII вв.; историю средневековых
городов юго-восточной Европы; этно – конфессиональную ситуа-
цию в юго-восточной Европе в средние века. В последние десять
лет основным объектом исследований Л. П. Заболотной были про-
блемы ментальности и повседневной жизни в городской среде мол-
давского средневековья, и именно от них она пришла к изучению
женской истории и гендера.
Собственно, предлагаемая книга и является обобщением прой-
денного ею научного пути, помогающим раскрыть, что входит в
орбиту изучения гендера, насколько интересным может быть такое
исследование и куда способно привести изучение роли женского
фактора в средние века и новое время (XIV-XVIII), равно как осо-
бенностей „брачной дипломатии”.
Много работающая в библиотеках за рубежом, знакомая с запад-
ными подходами к данной проблематике (в чем ей немало помогает
знание русского, румынского, украинского, польского и английско-
го языков), Л.П.Заболотная старается показать, насколько подходя-
щими являются выработанные приемы исследования именно для
молдавских ученых и национальной науки. Интердисциплинар-
ность, актуальность и компаративная методика – все это сильные
стороны ее научных исследований.
8
Книга, которую читатель держит сейчас в руках, – это вдум-

чивое, подробное исследование социального, юридического и
имущественно-правового статуса женщины в средневековой Мол-
дове, это сравнение его с социальным положением женщин в сосед-
них с Молдовой странах: Валажском Княжестве, Трансильвании,
Великом Княжестве Литовском, Польше, России и др. Поскольку
мир женщины был тогда пространством прежде всего семейным,
особое внимание исследовательницы уделено вопросам изменения
форм, условий и структуры средневековой семьи (от заключения до
расторжения брака). Особое внимание она старалась уделить осо-
бенностям собственно молдавской средневековой правовой систе-
мы, в том числе анализу договорных обязанностей брачующихся и
составлению описи приданного ( foaie de zestre) стороною невесты.
Если какие-то параллели таких юридических практик существова-
ли в соседней России, то, скажем, обычай „căpara” (arra sponsalicia
из римского права), по которому жених выплачивал определенную
сумму денег отцу невесты, что считалось залогом будущей свадь-
бы, западноевропейский, и тем интереснее понять, как он повлиял
на „свободу” или „зависимость” молдавских девушек того времени
от воли их родителей.
Читая эту книгу, интересующийся женской историей Молдовы
найдет в ней и описание свадебных торжеств, обрядов и ритуа-
лов, им сопутствующих, и анализ условий расторжения брака, в
том числе уникальный материал, характеризующий право женщин
того времени самим инициировать развод. Поводов сделать это, как
выясняется, у женщин того времени было немало – не только пре-
любодеяние мужа, но и невыполнение им супружеского долга, до-
машнее насилие, пьянство и побои, угроза жизни, посягательство
на приданное жены и нерачительное пользование им… И это толь-
ко часть перечисленного в нормативных документах того времени!
О том, как и почему решались на развод мужья и жены в то время,
как обставлялось это решение, кто первым посылал другому так
называемую „книгу развода” („carte de despărţire”) и чем нужно
было подтверждать свои обвинения, обосновывая невозможность
сохранения брака, – все это можно узнать благодаря архивным
9

Lilia Zabolotnaia
изысканиям автора книги, умелому подбору ею документального

материала. В нем можно найти и брачные договоры, и выдержки из
известных юридических документов эпохи – Статутов Стефана
Душана (1347); Правил Василия Лупу (1646); Правил Матея Баса-
раба (1652), и собственно описи приданного, тексты завещаний и
договоров купли-продажи.
Разнообразие документального материала, широта научного
кругозора, искренняя увлеченность темой позволили Л.П.Забо-
лотной впервые в национальной историографии осветить общее и
особенное в социальном и семейно-правовом положении женщин
Молдове. Однако автор явно не ставил задачей вынести конечный
вердикт и тем самым закрыть тему. Напротив, ее целью было заин-
тересовать читателей, привлечь их внимание к женской и гендерной
истории своей страны, сделать первый шаг к формированию науч-
ного сообщества и соответствующего научного направления. Наде-
юсь, в этом ей будет сопутствовать удача.
Наталья Львовна ПУШКАРЕВА,
доктор исторических наук, профессор, заведующая сектором
этногендерных исследований Института Этнологии и Антропологии
Российской Академии Наук, Председатель „Российской ассоциации
исследователей женской истории”.
10
INTRODUCERE
S tudierea problemelor ce ţin de istoria femeilor, de viaţa familială,

indiferent de epocă, constituie un imperativ al timpului, deoare-
ce face parte din temeiurile societăţii. Problema istoriei feminine a fost
şi rămâne unul din subiectele puţin studiate ale istoriografiei universale
şi naţionale. Această tematică mult timp practic nu s-a aflat în vizorul
studiilor fundamentale academice, fiind prioritară istoria politică şi so-
cial-economică.
Literatura academică a demonstrat o indiferenţă totală faţă de cer-
cetarea problemei istoriei feminine, care reprezintă un compartiment
aparte în domeniul cercetărilor ştiinţifice. Rolul femeii în istorie a fost
prezentat pe fundalul personalităţii bărbatului, or statutul social al feme-
ii era limitat la nivel de soţie, mamă, fiică etc. Conexiunea dintre femeie
şi politică, sau femeie şi putere, se exludea din start, deşi o contribuţie
deosebită asupra imaginii femeii în istorie o aduc şi documentele de epo-
că, în special letopiseţele, care evidenţiau un statut distinct şi o poziţie
aparte a bărbatului. Letopiseţele rezervau femeilor rolul de anexă a băr-
batului şi a activităţii lui politico-militare. Istoria însă atestă multiple
fapte care confirmă că şi femeile au contribuit esenţial în formarea con-
ceptelor de epocă (istorie, politică, continuitatea dinastică, problemele
matrimoniale, „diplomaţia de mariaj” etc.
În societatea contemporană, interesul pentru istoria feminină a de-
venit o problemă actuală a istoriografiei contemporane. Astfel, în faţa
istoricilor apare necesitatea de a studia femeia ca o personalitate soci-
ală, politică, economică, cotidiană. Problemele istoriei feminine trebuie
abordate prin prisma concepţiei umane a existenţei, a activităţii vitale şi
a vieţii private în contextul epocii cercetate.
Subiectul istoriei gender şi istoria feminină, trasînd o nouă linie în
istoriografie, o nouă disciplină în ştiinţa umanistă (istorie, sociologie,
demografie, literatură etc.), deviază de la studierea sferelor politice şi
economice, returnează cercetările istorice în direcţia factorului uman.
De aceea, în studiul de faţă se urmăreşte schimbarea accentelor pe anu-
11

Lilia Zabolotnaia
mite probleme din istorie în perioada dată şi a le amplasa asupra facto-

rului feminin, până acum superficial cercetat.
Necesitatea unei istorii a femeilor din Ţara Moldovei se explică prin-
tr-o serie de dovezi şi argumente. În primul rând, o parte substanţială a
contribuţiei femeilor în istorie a fost pur şi simplu negată. După opinia
Rosalindei Miles, progresele istoriei au fost atribuite, în general, exclusiv
bărbaţilor, femeile reduse la un statut inferior, „bărbaţii domină istoria
pentru că ei o scriu, iar relatările lor despre femeile active, curajoase, in-
teligente sau agresive au tendinţă să sentimentalizeze faptele, să le trans-
forme în mit sau să tragă înapoi femeile la un statut impus de „norme”.
Când istoria se concentrează numai pe o jumătate din rasa umană, orice
altă perspectivă asupra adevărului sau realităţii este pierdută. Rememo-
rarea rolului central al femeilor în cadrul rasei umane are o importanţă
crucială: aceea de a combate părerea persistentă că discriminarea feme-
ilor este încă într-un fel acceptabilă”1.
Tematica feminină reprezintă una dintre multiplele “pete albe” ale
istoriografiei naţionale moderne. Chipul femeii, locul ei în familie, în
societate, a fost dintotdeauna un subiect de interes special pentru istorici,
însă, cu toate acestea, el a fost tratat sumar, luându-se în dezbatere doar
soarta femeilor celebre în contextul unor sau altor evenimente istorice
sau pe fundalul activităţii bărbaţilor, a reprezentanţilor sexului puternic.
O imagine exhaustivă, care ar reda chipul femeii simple şi chipul doam-
nelor societăţii înalte, practic nu există.
Este foarte posibil că această situaţie reflectă atât factorul social, cât
şi aşa-numitul „factor gender”, adică, diferenţa pe plan cotidian dintre
bărbat şi femeie. Rareori, femeia a avut şansa de a se autoafirma. Chiar
din momentul naşterii ei i s-a rezervat un “loc” aparte în societate: so-
ţie, mamă, servitoare ş.a., de fiecare dată însă această situaţie nu are
o acoperire juridică sau morală. Iată de ce femeile figurează, în temei,
doar tangenţial în relaţie cu bărbaţii în contextul anumitor evenimente
sau circumstanţe. În afara faptului că societatea medievală, după cum
se ştie, “îi întorsese spatele” femeii, dificultăţile studierii problematicii
feminine sunt generate şi de faptul că informaţia este foarte lapidară şi,
1
Rosalind Miles, Cine a pregătit Cina cea de taină? Istoria universală a femeilor.
Traducere: Mono Bodo. Bucureşti, 2008, p. 10-11.
12
de multe ori, insuficientă. În acest sens, pare a fi întemeiată observaţia

M.M. Székely, că “informaţiile, de cele mai multe ori, trebuie căutate
printre rânduri, dincolo de litera documentului”2.
Istoria familiei nu este un domeniu nou al ştiinţelor istorice, în mod
special în istoriografia mondială. De aproape o jumătate de secol, cu-
noaşterea problemei asupra istoriei familiei occidentale s-a îmbogăţit cu
un număr impresionant de sinteze şi studii3. Însă, cercetările istoriei fa-
miliei din ultimele decenii a contestat serios omogenitatea şi soliditatea
modelului mitic al familiei în epoca medievală şi modernă: căsătoria la o
vârstă timpurie, prolificitatea şi indisolubilitatea familiei, condiţii de di-
vorţ, ierarhiile după vârstă, sex etc. Noi interpretări, noi abordări au fost
lansate, noi izvoare au fost identificate şi exploatate. Istoria familiei în
epoca medievală este o tematică istorico-juridică şi necesită o abordare
mai specială din punct de vedere interdisciplinar. O varietate de disci-
pline s-au concentrat asupra acestei teme: istoria, dreptul, antropologia,
demografia, sociologia, istoria artei etc.
Legăturile de familie formează baza (temelie, fundamentul) princi-
pală a societăţii. O lucrare consacrată femeii în contextul familiei şi, în
general, a istoriei familiei poate să clarifice (sau să deschidă perspective
pentru viitoare clarificări) unele probleme de istorie socială şi de drept
vechi românesc, chestiuni de demografie istorică, de istorie economică
şi de istorie politică, de onomastică, dar şi, evident, probleme de istorie a
mentalităţilor, aspectele de viaţă cotidiană în cadrul restrâns al familiei.
Familia – deci şi instituţia căsătoriei – reprezintă un sector de viaţă so-
cială pe care societatea medievală (şi modernă) îl considera a fi de resor-
2
Székely Maria Magdalena, Pentru o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric, Anul
XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 57-59.
3
Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Age. Etude sur les structures politiques
et sociales des millieux urbains, PUF, Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille.
Etudes comparatives sur la dimension et la structure du groupe domestique, în Anna-
les E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786; J.I. Flandrin, Families in former times,
Cambridge, 1992; Raul Mordeni, Les livres de familli en Italie, în Annales, LIX, 2004,
nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapisch-Zuber, Mémoire de soi er des autres
dans livres de famille italiens, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 804-821; Lettrea de fem-
mes. Textes inédits et oubliès du XVIe au XVIIe siècle, Coodonat de E.C. Goldsmith.
C.H. Winn, Paris, 2005.
13
Lilia Zabolotnaia
tul bisericii4. Căsătoria era totalmente în competenţa bisericii. Dreptul

familial era determinat de dreptul canonic. Canoanele bisericeşti erau
purtătoare de elemente moral-educative şi spirituale. Regulile bisericeşti
obligau la anumite responsabilităţi morale pe toată viaţă. Morala era
foarte viguroasă.
La baza familiei stătea căsătoria şi era validă numai după cununie.
Cununia era actul legal al înfiinţării familiei şi se celebra public, în faţa
autorităţilor bisericeşti, respectându-se cu stricteţe toate condiţiile de în-
cheiere a căsătoriei.
Asemenea cercetări în istoriografia naţională nu s-au efectuat. Lip-
sesc lucrări de sinteză în care societatea medievală să fi fost examin-
tă din această perspectivă (studiile asupra înrudirilor şi a structurilor
familiale în Evul Mediu). Propunem o analiză istorico-juridică asupra
familiei prin prisma marilor evenimente din sfera cotidianului care do-
mina viaţa zi de zi: practicile legate de peţire şi logodnă, condiţiile şi
impedimentele la închierea logodnei şi căsătoriei, alcătuirea zestrei şi
schimbul de daruri din cadrul ceremonialului nunţii, ritualuri specifice
la nuntă, instituţia naşilor, desfacerea căsătoriei (motivele şi consecin-
ţele) etc. Viaţa cotidiană va fi reflectată cu ajutorul studiilor de caz sau
prin intermediul biografiilor personale, care ne vor dezvălui o serie de
amănunte asupra modului de organizare a unei comunităţi.
În privinţa vieţii de familie şi a vieţii private în general, izvoarele
medievale sunt puţine. Lectura documentelor nu a fost directă, ci dese-
ori citită printre rânduri sau în oglindă. Caracterul complex şi multila-
teral al cercetărilor a condiţionat necesitatea apelării la toate izvoarele
scrise ale epocii, care constituie principala sursă de informare pentru
istoria medievală (letopiseţele, cronicile, codicile de legi, testamentele,
foile de zestre, pomelnice, actele de proprietate, însemnări diverse, note
ale călătorilor străini, rapoarte diplomatice, acte de vânzare-cumpărare,
procese de litigiu etc.). La baza cercetării problemei propuse au fost puse
cele mai diverse izvoare istorice accesibile, care au fost clasificate după
gradul veridicităţii, amploarea şi valoarea informativă, editate în Mol-
dova, România, Polonia, Rusia, Ucraina, Lituania, Serbia şi Bulgaria.
4
Anicuţa Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Româ-
nească şi Moldova în secolul al XVII-lea // Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80.
14
Remarcăm că o bună parte a documentelor sunt publicate, însă, conco-

mitent, au fost utilizate documente inedite, incluse pentru prima dată în
circuitul ştiinţific. Prin organicitatea complexă a tuturor izvoarelor ce se
completează reciproc s-a făcut posibil să redăm o viziune amplă, unitară
şi analitică asupra problemei investigate.
Complexitatea sarcinilor propuse, cât şi diversitatea surselor istorice,
ne-au determinat să specificăm principalele categorii de izvoare ce au
stat la dispoziţia noastră în:
a) documente din arhive, Anexa I;
b) documente publicate şi traduse, Anexa II;
c) izvoare documentare publicate (documente interne), Anexa III;
d) izvoarele juridice (codice de legi, pravila etc.).
În primul rând, ne vom referi la izvoarele inedite, în special cele de-
pistate în Polonia, şi anume în Biblioteka Kόrnicka5, Biblioteka Czarto-
ryskich6, Biblioteka Polska Akademia Nauk7, Arhiv Sanguszków8, Ar-
hiv Potockich9, Arhiv Radziwiłłów10. Din aceste şi multe alte documente
(manuscrise) accesibile, am depistat informaţii cu privire la relaţiile di-
nastice moldo-polone, descrieri în detalii despre nunţile domneşti (con-
diţiile de logodnă şi cununie), despre viaţa personală a fiicelor domnilor
Ieremia Movilă, Vasile Lupu, despre viaţa familială în Polonia (raportu-
rile patrimoniale dintre soţi, căsătorie, divorţ) etc.
5
BK. Sygn 201 (Ślub Janusza Radziwiłła); BK 361, Mf. 497; BK 1607, Mf. 7128,
s. 32-42; BK 280, Mf. 423 (Śluby. Posag)BK. Sygn. 41606, s. 47-506 (Familiae Ducalis
Radzivilianae); BK. 1607, Mf. 7128, k. 32-40 (Wycąg zapisy Marii Mohylanki, 1648);
BK. 346, Mf. 741, k. 85 (Lupula Helena, córka hosp. ziem. Mold. Małzeństwo).
6
95 443. II (Kobieta i rodzina); 223. III. s. 17-28 (Dzial dobr Uście); rks. 146,
s. 229-233, IV 215, s. 161 Genealogia gentis Leszczyński); IV 378 (Akta za Zygmunta
III); IV. 351 (Nowiny o porazeniu Heremiye Mohily Hospodara Wołoskiego); IV. 632;
IV. 752; IV. 917.
7
1819, Mf. 24177; 278, Mf. 25655 (Listy i uniwersaly Potockich, Radziwiłłów, Jana
Jabłonowskiego z lat 1549-1794; 342, Mf. 21251 (Listy Radziwiłłów z lat 1518-1671);
2249, Mf. 36013 (Fragment rozprawy o stosunkach polsko-mołdawskich); 4011, Mf.
63997 (Fragment korespondencji Bogusława Radziwiłła; 828 (Akta proces. Het. Janusza
Radziwiłła).
8
nr. IX ½, (zb. Rusieckich, IT. 363)
9
T. 45/II k., 488 v; Metryka, kor. T. 203, s. 215-216; t. 364, s. 165-166)
10
Dz. V. t. 281, nr. 12235; nr. 12 258; Dz. II, t. 11, nr. 1447.
15
Lilia Zabolotnaia
Ne vom referi şi la izvoarele inedite din Arhiva de Stat din Rusia –

Российский Государственный Архив Древних Актов (în continuare
РГАДА), în special fondurile 68 (Сношения России с Молдавией), 156
(Исторические и церемониальные дела), 135 (Архив Московский
Великокняжеский). Din aceste fonduri am selectat informaţii cu pri-
vire la organizarea şi desfăşurarea ceremonialelor bisericeşti (de cu-
nunie, de nuntă), datele privind încheierea contractelor matrimoniale,
în special în familiile regale şi boiereşti, raporturile familiale în Rusia
medievală. Deosebit interes în acest context prezintă Fondul 135, care
oferă o gamă largă de documente ce ţin de viaţa cotidiană şi spirituală a
femeilor din epoca respectivă (lista foilor de zestre, testamente, acte de
vânzare-cumpărare a imobilului etc.).
Pe lângă izvoarele inedite, care au constituit şi sursă importantă la ela-
borarea acestei lucrări, s-a apelat şi la izvoarele documentare publicate.
Printre cele mai indispensabile surse de acest tip sunt culegeri apărute la
sfârşitul secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea, reali-
zate de Nicolae Iorga11, E. Hurmuzaki12, Vasile A. Urechea13, I. C. Filitti14,
11
Nicolae Iorga, Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, Vol. I-II, Bucure-
şti, 1895, 1898 ; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, I. Socotelel
Bistriţei (Ardeal), II. Acte relative la istoria cultului catolic în principate. Editura Mi-
nisterului de Instrucţie, Bucureşti, 1901; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria
românilor, III, Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari. Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1901; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor,
IV, Legăturile principatelor române cu Ardealul. De la 1601 la 1699. Editura Ministe-
rului de Instrucţie, Bucureşti, 1902; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria ro-
mânilor, V, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, Partea I, Editura Ministerului de Instrucţie,
Bucureşti, 1903; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, vol. V, Partea
III, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe. Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1903;
Idem, Despre Cantacuzini. Studii istorice bazate în parte pe documentele inedite din
arhiva d-lui G.Gr. Cantacuzino, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1902.
12
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki, vol. I,2, Bucureşti, 1890; Ibidem, Suplimentul I, vol.I, Bucureşti, 1886; Ibi-
dem, Supliment II, vol. II, Bucureşti, 1895; Idem, vol. IX-1, Bucureşti, 1897.
13
Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandinus de la 1646, urmatu de
textu, însoţitu de acte şi documente de Vasile A. Urechea, Bucureşti, 1895.
14
I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului. I, Documente privitoare la Episcopatele ca-
tolice din principate, Bucureşti, 1914.
16
Gheorghe Ghibănescu15, Ioan Balan16, Ioan Bogdan17, Ştefan Berechet18,

Andrei Veress19, L.T. Boga20, M. Costăchescu21, Ştefan D. Grecianu 22,
15
Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), Vol. I. Par-
tea I (1400-1600), Iaşi, Dacia, 1906; Idem, Surete şi izvoade (Documente slavo-române),
Vol. II, Iaşi, Dacia, 1907; Idem, Surete şi Izvoade. (Documente slavo-române), Vol. IV,
Iași, Dacia, 1908; Idem, Surete şi izvoade (Documente slavo-române), vol. VIII, Iaşi,
Dacia, 1914; Idem, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), Vol. V, Partea I, Iaşi,
1921; Idem, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lumina Moldovei, 1922; Idem, Surete
şi izvoade. Documentele Romaneşti, vol. XIII, Iaşi, Leţcae, 1923; Idem, Ispisoace şi
Zapise. (Documente slavo-române), Vol.V, Partea 2-a (necomplectă), Iaşi, 1923; Idem,
Dorohoiul. Studii şi documente vol. XII, Iaşi, Lumina Moldovei, 1924; Idem, Vasluiul.
Studii şi documente, Vol. XV, „Viaţa românească”, Iaşi, 1926; Idem, Fereştii (Vaslui).
Studii şi documente., Vol. XVI, Iaşi, „Viaţa românească”, 1926; Idem, Surete şi izvoade.
Drăcenii cu moşiile din prejur (Fălciu), vol. XVII, Huşi Leţcae, 1927; Idem, Arhiva Mu-
zeului Municipal Iaşi. Documente slavo-române (1400-1653), Fascicula I, Iaşi, „Viaţa
românească”, 1928; Idem, Surete şi izvoade. Documente slavo-române între 1400-1653,
vol. XXI, Iaşi, Viaţa românească, 1929; Idem, Surete şi izvoade, Volumul XXII, Iaşi,
Viaţa românească, 1929.
16
Ioan Balan, Documente bucovinene, Volumul I, Cernăuţi – Bucureşti, 1933.
17
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I., Bucureşti, 1913; Cronicele
slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de
P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959.
18
Stefan Gr. Berechet, Obiceiul pământului românesc şi istoricul adunării obiceiuri-
lor la noi şi vecini. Lucrare de studiu juridico-etnografic, Iaşi, Viaţa Românească, Extras
din revista „Minerva”, No. 2-3, 1930.
19
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării ro-
mâneşti. Acte şi scrisori (1573-1574), volumul II, Bucureşti, Cartea Românească, 1930;
Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti, Acte şi
scrisori (1596-1599), volumul V, Bucureşti, Cartea Românească, 1932; Idem, Documen-
te privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1600-
1601), volumul VI, Bucureşti, Cartea Românească, 1933; Idem, Documente privitoare la
istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1607-1613), volumul
VIII, Bucureşti, Cartea Românească, 1935; Idem, Documente privitoare la istoria Ardea-
lului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1637-1660), volumul X, Bucureşti,
Cartea Românească, 1938.
20
L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734-1844), Vol.I, Chişinău,
Tipografia Centralei, 1928; Idem, Documente Basarabene. Testamente şi danii (1672-
1858), Vol. III, Chişinău, Tipografia Eparhială –“Cartea Românească”, 1929.
21
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi,
1932; Idem, Documentele moldoveneşti de la Ştefaniţă voevod (1517-1527), Iaşi, 1943.
22
Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti. Publicat de
Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916.
17
Lilia Zabolotnaia
I. Corfus23, Teodor Balan24.

Deosebit de preţioase pentru cercetarea problemelor preconizate sunt
colecţiile de documente interne şi externe: Documente privind istoria
României (DIR)25, Documenta Romaniae Historica (DRH)26, Suceava.
File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului (1388-1918)27,
Catalogul de documente din Direcţia Arhivelor Centrale28, Moldova în
23
I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele Polone.
Secolul XVII, Bucureşti, 1983.
24
Teodor Balan, Documente Bucovinene. Ediţie îngrijită de prof. I. Caproşu, Editura
TAIDA, Iaşi, 2005.
25
Documente privind istoria României. A.Moldova, veacul XIV,XV, vol.I (1384-
1475), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954;Veacul XV, vol.II (1476-1500),
redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954; Veacul XVI, vol.I (1501-1550), re-
dactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953; vol.II (1551-1570), redactor responsabil
M. Roller, Bucureşti, 1951; vol.III (1571-1590), redactor responsabil M. Roller, Bu-
cureşti, 1951; vol.IV (1591- 1600), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952;
DIRA, Veacul XVII, vol.I (1601-1605); redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952;
vol. II (1606-1610), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953; vol.III (1611-1615)),
redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954. (mai departe: DIRA).
26
Documenta Romaniae Historica.A. Moldova. vol. III (1487-1504). volum îngri-
jit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980 (mai departe-DRH); DRH,
vol. XIX (1626-1628), volum îngrijit de Haralambie Chircă, Bucureşti, 1969; Vol. XXI
(1632-1633), volumul întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti,
1971; Vol , XXII (1634), volumul întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, 1974; Vol. XXIII (1635-1636), volumul întocmit de L. Şimanschi, N.Ciocan,
G. Ignat şi D. Agache, Bucureşti, 1996; Vol. XXIV (1637-1638), volumul întocmit de
C.Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1997; Vol. XXVI (1641-1642), volumul întocmit de
I.Caproşu, Bucureşti, 2003.
27
Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388-1918, Edi-
ţie întocmită de V. Miron, M. Ceaşu, I. Caproşu, C. Irimescu, Bucureşti, 1989.
28
Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, Vol. I
(1387-1620). Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negules-
cu, Bucureşti, 1957; Vol. II (1621-1652), Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu,
V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1959; Vol. III (1653-1675). Întocmit de M. Re-
gleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1968; vol. IV, 1676-
1700, Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bu-
cureşti, 1970; Supliment I (1403-1700). Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu,
M. Ciucă, G. Birceanu, Bucureşti, 1975.
18
epoca feudalismului29, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi30,

Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhive-
le polone (Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea)31 şi altele.
Studierea şi reconstrucţia istoriei vieţii cotidiene şi private din epoca
medievală, în general, şi a Moldovei, în special, nu poate fi efectuată fără
analiza scrierilor epocii. Sursele narative interne şi externe din perioada
respectivă (cronicele, scrisori, notele şi însemnările călătorilor străini)
constituie un grup de izvoare aparte şi reflectă o serie de fapte preţioase
referitoare la obiceiurile şi tradiţiile de nuntă (pieţire, logodnă, cununie),
la viaţa familială, la căsătoriile mixte, raporturile dinastice etc.
În această ordine de idei, relevante sunt cronicele lui Grigore Ure-
che32, Miron Costin33, Ion Neculce34, Axinte Uricarul35, Cronicile slavo
– române din sec. XV-XVI (Letopiseţul anonim al Moldovei, Cronica
moldo-germană, Cronica lui Azarie, Cronica lui Eftimie, Cronica mol-
29
Moldova în epoca feudalismului, Vol. II, sub redacţia lui P.Sovetov, îngrijit de
D.Dragnev, A.Nichitici, Chişinău, 1975 (în continuare – MEF); Vol. IV, sub redacţia
lui P. Sovetov, îngrijit de D.Dragnev, A. Nichitici, L.Svetlicinaia, P. Sovetov, Chişi-
nău, 1986; Vol. VI, sub redacţia lui P. Sovetov, îngrijit de D. Dragnev, A. Nichitici,
L.Svetlicinaia, P. Sovetov, Chişinău, 1992; Vol. VIII, coordonator – D.Dragnev, volum
realizat de D. Dragnev, L.Svetlicinaia, E.Bociarov, Chişinău, 1998; vol. IX, Documente
privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, 1751-17774, Cărţi domeşti
şi zapise, coordonator – D. Dragnev, volum realizat de D. Dragnev, L.Svetlicinaia,
E.Bociarov, Chişinău, 2004.
30
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, Vol. I. Acte interne (1408-1660), Edi-
tate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura “Dosoftei”, Iaşi, 1999; vol. IV-VIII,
Editate de Ioan Caproşu Editura “Dosoftei”, Iaşi, 1999 -2006.
31
Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (Secolele
al XVI-lea şi al XVII-lea). Ediţie îngrijită de Vasile Matei, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2001.
32
Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cur-
sul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş- vodă până la Aron-vodă (1359-
1595), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
33
Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace (1595-1675),
în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
34
Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua dom-
nie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău,
1990.
35
Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, I, Ediţie critică
şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993.
19
Lilia Zabolotnaia
do-polonă, Cronica moldo-rusă, Învăţăturile lui Neagoe vodă Basarab

către fiul său, Teodosie, Viaţa lui Vlad Ţepeş. Povestire despre Dracu-
la voievod)36, Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-166537, Cronica
Ghiculeştilor (Istoria Moldovei între anii 1695-1754)38, Cronicari mun-
teni (Cronica lui Radu Greceanu, Istoria Ţării Rumîneşti de la stolnicul
Constantin Cantacuzino, Letopiseţul Cantacuzenesc, Istoriile domnilor
Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, Anonim Brâncovesc)39.
Putem constata, cronicile sunt numeroase, cuprind o perioadă foarte
vastă (secolul XIV – începutul secolului al XVIII-lea) şi constituie un
izvor preţios de informaţii pentru ilustrarea situaţiei istorice. Metodele
folosite în expunerea istoriei politice, sociale, cultural-spirituale sunt al-
tele decât cele juridice şi de cancelarie. Conţinutul lor este foarte bogat şi
divers, mai pătrunzător şi mai rafinat. Comentariile cronicarilor asupra
evenimentelor ocupă un loc important în studierea vieţii cotidiene şi pri-
vate. Cronicile, fiind compilaţie istorică, reflectă epoca şi conţinutul ei.
Acest mod de interpretare a trecutului istoric, mozaic alcătuit din diferite
naraţii şi fragmente de istorie, arta literară a cronicarilor demonstrează
viziunea asupra contemporaneităţii şi atinge înălţimi care fac din aceste
surse narative monumente de o deosebită importanţă. Cronicile sunt, din
acest punct de vedere, instrumente valoroase, care ne dau posibilitatea
36
Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ediţie revă-
zută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959.
37
Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665. Traducerea şi studiu introductiv
de G. Duzinchevici, E. Reus – Mîrza, Bucureşti, 1965. Cronica cuprinde evenimente
din 1608 pînă la 1 mai 1665. Notar Kraus a scris cronica în baza propriilor amintiri, pe
însemnări ce le-a făcut în decursul anilor, pe relatările unor persoane demne de încredere
care participase la unele evenimemte, iar pentru documentare a utilizat diferite lucrări is-
torice tipărite care circulau pe vremea sa. Cronicarul descrie enenimentele într-un limbaj
viguros, folosind un stil viu şi colorat.
38
Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754. Text grecesc însoţit de
traducerea românească cu prefaţă, introducere, glosar şi indice. Ediţie îngrijită de Nestor
Camariano şi Ariadna Camariono-Cioran, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1965.
39
Cronicari munteni. Vol. 1, 2. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian. Studiu întroductiv
de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961. (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul can-
tacuzinesc, Radu Popescu (vol. I); Radu Greceanu, Anonim Brâncovesc (vol.II), Ediţie
îngrijită de Mihail Gregorian. Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961.
20
de a pătrunde în adâncul minţii şi sufletului oamenilor privind mentali-

tatea şi moravurile acestora din epoca respectivă.
Prezentul studiu se bazează şi pe surse narative de origine străină –
cronici din Polonia, Ucraina, Lituania, Serbia, Bulgaria, şi anume: Feo-
dosii Sofronovici (Феодосiй Софронович, Кройнiка о початку i назви-
ску Литви şi Кройника о земли Полской), Marcin Murinius, Kronika
mistrzów Pruskich , Kronika Jana z Czarnkowa40, Полное собрание
русских летописей (Список графа Рачинскаго. Летописец Велико-
го Князя Литовского и Жомоитьского. Книга Великого княжества
Литовского и Жемоицкаго. Родство великих князей Литовских.
Летописец Великого Князя Литовского и Жомоитьского. Книга Ве-
ликого княжества Литовского и Жемоицкаго)41. De un real folos au
servit colecţiile de documente Стари српски родослови и летописи42,
Изъ старата българска книжнина, editată de Иванъ Дуйчевъ.
În aceste izvoare sunt prezentate bogate informaţii istorice, pe alo-
curi captivante, care ilustrează istoria Moldovei în contextul relaţiilor
internaţionale prin prisma raporturilor dinastice, rolul şi mecanismele
„diplomaţiei de mariaj” în stabilirea acordurilor interstatale, evoluţia
relaţiilor matrimoniale cu ţările vecine etc.
În general, epoca medievală variază în prezentările ei de la sursă
la sursă, dar tematica enunţată de noi poate fi cercetată preferenţial în
baza informaţiilor scrise, mai ales ale martorilor oculari, adica a celor
străini. De o incontestabilă valoare rămân pentru cercetările noastre
notele de călătorii ale misionarilor străini şi ale misiunilor diplomatice,
care adesea remarcau frumuseţea deosebită a moldovencelor şi consem-
nau libertatea relativă a femeilor din Moldova.
În acelaşi timp, necesar de subliniat rolul particular rezervat acestui
grup de surse. În primul rând, ele reflectă opinia particulară, subiectivă
40
Феодосiй Софронович, Хронiка з лiтописцев стародавнiх. Под редакцией
Ю.А. Мицика, Кiев, Наукова Думка, 1992.
41
Marcin Murinius, Kronika mistrzów Pruskich. Opracowanie Zbigniew Nowak,
Olzstyn, 1989, p.161.
42
Kronika Jana z Czarnkowa. pod red. A. Nowakowskiego, Kraków, 1996, p. 127-
128, 141; Henryk Łowmiański, Polityka Jagiellonów, Do druku przygotował Krzysztof
Pietkiewicz, Widawnictwo Poznańske, Poznań, 1999, p. 31-32.
21
Lilia Zabolotnaia
a unor oameni având alt grad de mentalitate şi altă viziune. În a doilea

rând, fiind în marea lor majoritate catolici, ei şi-au realizat descrierile în
plan comparat, făcând prin aceasta un serviciu de nepreţuit cercetători-
lor contemporani.
În afară de menţiunile misionarilor străini, raportul nostru se bazea-
ză pe o serie de izvoare narative ale epocii, cum ar fi opera lui Dimi-
trie Cantemir Descrierea Moldovei, precum şi pe surse documentare,
care pot confirma sau infirma opiniile străine. Aspectele vieţii cotidiene
sunt abordate în capitolele XVII-XIX: Despre năravurile moldoveni-
lor, Despre obiceiurile logodnelor şi a nunţilor în Moldova şi Despre
obiceiurile îngropării în Moldova. Autorul aduce informaţii despre via-
ţa zi de zi a moldovenilor, descrie tradiţiile lor, reflectă epoca respec-
tivă prin prisma cotidianului, ceea ce demonstrează detaliile civiliza-
ţiei medievale din Moldova şi personalizează studiul istoric. În opinia
lui Dimitrie Cantemir, libertatea relativă a femeilor este „desfrânare”.
Aceeaşi idee este susţinută de autor şi în lucrarea Viaţa lui Constantin
Cantemir, consacrată tatălui său şi care poate fi considerată autobiogra-
fică. Deci, putem observa că opinia lui Dimitrie Cantemir diferă de cea
a străinilor şi este controversată.
Prin urmare, studierea şi analiza izvoarelor istorice la care am avut
acces au permis, în primul rând, să fie aduse noi informaţii referitoare la
istoria feminină în perioada respectivă şi, în special, la statutul şi situaţia
juridică a femeilor în familie. În al doilea rând, au oferit posibilitatea de
a aprofunda cercetările şi de a scoate în evidenţă o serie de fapte inedite,
complexe, care au contribuit la completarea bazei istoriografice a pro-
blemei.
Valoarea documentară a izvoarelor juridice nu este mai puţin semni-
ficativă pentru cunoaşterea problemei istoriei feminine, deoarece studiul
abordează în mod special situaţia social-juridică a femeilor în familie,
societate etc. Izvoarele dreptului feudal în etapa la care ne referim au
fost obiceiul pământului (vechiul drept, cutumă), pravilele bisericeşti
(lege, regulament cu caracter de drept civil sau bisericesc, după canoane-
le bisericeşti), hrisoavele domneşti (act domnesc referitor la proprietate,
la privilegiu etc.) şi legea scrisă (culegere de legi, codice de legi).
Obiceiul pământului a fost înlocuit, treptat, prin legi ale statului me-
22
dieval în toate cele trei Ţări Române. Acelaşi scop l-au urmărit unele
hrisoave domneşti din secolul al XV-lea, precum şi unele culegeri de legi
bizantine. Pravila era un element al pluralismului juridic indispensabil
al statului, societăţii şi culturii medievale. Ea se aplica alături de obice-
iul pământului, uneori fiind identică acestuia, sau în cazurile în care nu
exista drept local. În secolul al XVI-lea apare Pravila Sfinţilor Apostoli43,
o pravilă bisericească, cu elemente laice în anexele Molitvelnicului din
1545. Este prima carte de legi tipărită de Dimitrie Liubavici şi monahul
Moise. În Ţara Românească, cel mai vechi manuscris de pravilă slavonă
datează din 1451. În secolul al XVI-lea apar pravilele bisericeşti – nomo-
canoane (colecţie de legi imperiale bizantine şi de canoane ale sinoade-
lor bisericeşti). Pravila ritorului Lucaci (1581), cunoscut şi sub numele
de Nomocanonul sau Pravila de la Putna, este cel mai vechi document
juridic românesc44. Secolul al XVII-lea prezintă o importanţă aparte,
pentru că s-au tipărit marile pravile româneşti, cu caracter, în principal,
laic: Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică45, din 1640, o legiuire
de drept laic. A fost tradusă din slavonă în româneşte de monahul Mihail
Moxa (Moxalie) de la mănăstirea Bistriţă. A fost o compilaţie de canoa-
ne şi legiuiri civile făcută după traduceri slave ale unor nomocanoane bi-
zantine. Importanţa cărţii constă în faptul că este prima colecţie oficială
de legi civile şi bisericeşti tipărită a întregii biserici ortodoxe române46.
Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti47, tipărită
la Iaşi în 1646 din porunca domnului Vasile Lupu, este prima lege laică
43
Полное собрание русских летописей, изданное по высочайшему повелению
Императорскою Археографическою Комиссиею. Том семнадцатый. Санкт –Петер-
бург, типография М.А. Александрова, 1907.
44
Стари српски родослови и летописи. Зборник за исторjу, jезик и кньжев-
ность српского народа. Прво одельенье. Споменици на српском езику, кньига XVI,
Средио их Љуб Стояновичъ, СР. Карловци, 1927.
45
Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, Книжови и исторически
паметници отъ второго Българско Царство, София, 1944.
46
Călători străini despre Ţările Române, vol.II, Bucureşti, 1970; vol. III, volumul în-
grijit de M.M.Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971;vol.
IV, volumul îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1972; vol.V, volumul îngrijit de Maria
Holban, Paul Cernovodeanu.., Bucureşti, 1973; vol. VI, volumul îngrijit de Maria Hol-
ban, Paul Cernovodeanu.., Bucureşti, 1976.
47
Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău: Hyperion. 1992
23
Lilia Zabolotnaia
oficială promulgată şi investită cu autoritate legală. A fost tradusă din

limba greacă de logofătul Eustratie. Prima parte cuprinde legiuiri agra-
re bizantine, iar partea a doua cuprinde dispoziţiile referitoare la toate
materiile dreptului, inclusiv civil şi penal. Pravila cea Mare, Pravila
de la Târgovişte, Pravila lui Matei Basarab sau Îndreptarea legii a fost
tipărită la Târgovişte în 165248. Este o lucrare de codificare legislativă
românească şi o imbinare de canoane şi legi laice de origine bizantină49.
Prima parte cuprinde 417 glave (capitole). Cele mai multe (314) sunt ex-
trase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos, iar celelalte (103) reproduc
textul Pravilei lui Vasile Lupu. Partea a doua cuprinde colecţia de canoa-
ne a lui Alexie Aristen (secolul al XII-lea).
Un izvor de drept medieval de o importanţă deosebită în Ţările Ro-
mâne îl constituie recepţia romano-bizantină, aplicat iniţial prin pre-
luarea şi copierea unor legi bizantine, dintre care cea mai răspândită
(până în secolul al XVIII-lea) a fost Syntagma lui Matei Vlastares50,
Legea agrară bizantină, Bazilicalele, Hexabiblul lui Armenopol51. Iz-
48
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir. Textul restabilit şi tradus de
R. Albala. Introducere de Constantin G. Giurescu, Bucureşti, 1973, p. 25.
49
Titlul integral – Pravila Sfinţilor Apostoli şi sfinţilor preacuvioşi părinţii noştri şi a
celui de al şaptelea sobor, despre preoţi şi despre mireni.
50
Syntagma lui Matei Vlastares a fost alcătuită în 1335 şi cuprinde 24 de titluri sau
glave. Copiată de Ieromonahul Iacob la Mănăstirea Putna în 1475 la porunca lui Ştefan
cel Mare. Copia sa cuprinde canoane ale Sinoadelor Ecumenice, ale unor Sfinţi Părinţi
şi unele legiuiri bizantine, aşezate în ordinea literelor alfabetului slav. La sfârşit avea şi
un scurt glosar latin-slav pentru explicarea unor termeni juridici latini folosite în text.
Acelaşi text a fost copiat în 1492 de monahul Ghervasie de la Mănăstirea Neamţ şi de
grămăticul Damian în 1495, tot în Moldova. În Ţara Românească, Sintagma afost copi-
ată de grămăticul Dragomir, în 1452 la Târgovişte din dispoziţia voievodului Vladislav
II. Una dintre cele mai importante ediţii în limba slavă a fost traducerea Sintagmei, din
limba greacă, făcută de episcopul cărturar Macarie al Romanului. Vezi: Enciclopedia
ortodoxiei româneşti, Bucureşti, 2010, p. 511-512.
51
Hexabiblul lui Armenopol conţine 6 cărţi şi este datată din anul 1345. Harmeno-
pulos Constantin, jurisconsult bizantin, s-a născut probabil în 1320, şi a murit la 1380
/1383. Este fiul unui dregător imperial (curopalat) şi al unei vere a împăratului Ioan Can-
tacuzino. La 20 de ani este profesor de drept la Bizanţ, apoi preşedinte al Tribunalului
pentru cauzele civile, sevast, curopalat al lui Ioan Paleologul şi păstrător de legi. Opera
sa juridică de căpetenie este Hexabiblul, manual de drept civil, de procedură şi de drept
penal; lucrarea a avut o largă răspândire în Europa medievală din Est.
24
voarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările

române, în special normele de drept ce să referă la dreptul familiei, la
logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, la succesiune şi contracte etc. Însă, să
nu uităm că acestea se aplicau sporadic, fapt ce ne impune să confirmăm
cele relatate de noi.
Informaţii despre normele juridice vizavi de problema abordată se
conţin în legislaţia scrisă din ţările din Europa Centrală (Polonia, Cehia),
de Est (Lituania, Rusia) şi Sud-Est (Bulgaria, Serbia), şi anume: Ecloga,
Zakonik lui Stefan Duşan, Kорчмая Книга, Стоглавый Собор, Primul
şi al Doilea Statul Lituanian etc.
Perioada cronologică a lucrării (de bază) – secolul al XIV-lea – mijlo-
cul secolului al XVII-lea – cuprinde istoria Moldovei de la constituirea
şi consolidarea statului medieval până la începutul epocii moderne. Este
o perioadă vastă şi controversată în istoriografia contemporană, însă, în
cercetările noastre, toată epoca este examinată nu numai din conside-
rente istorice, ci şi juridice. Limita cronologică inferioară corespunde
cristalizării structurilor teritorial – administrative, judiciare etc. Până la
mijlocul secolului al XVII-lea, baza judiciară a Ţării Moldovei era drep-
tul cutumiar sau obiceiul pământului. Odată cu feudalizarea societăţii,
obiceiul juridic vechi a trebuit să răspundă unei realităţi sociale noi. I
s-au adăugat, treptat, alte dispoziţii şi practici impuse de sistemul pro-
prietăţii, relaţiile familiale, noua ordine ecleziastică etc. Obiceiul juridic
medieval, cutuma iniţială, a devenit, astfel, prin confirmare domnească,
obicei juridic medieval, cunoscut sub diferite numiri – jus valachicum,
cutuma, dreptul consuetudinar, legea ţării, obiceiul pământutlui etc.
Dreptul obişnuielnic, cutuma, a avut o îndelungată folosinţă la români
– până la mijlocul secolului al XVII-lea. Limita cronologică superioară
corespunde acestei perioade, marcate prin adoptarea legislaţiei scrise în
Moldova (Cartea românească de învăţătură, 1646) şi Ţara Românească
(Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, 1652). Pravila scrisă nu era o
normă juridică, menită să înlocuiască întru totul obiceiul pământului,
ci era un component al pluralismului juridic indispensabil al statului,
societăţii şi culturii medievale. Pravila se aplica alături de obiceiul pă-
mântului, ce ne permite să evidenţiem elementele statutului juridic al fe-
meilor în planul evoluţiei istorice. Însă, subliniem, pentru a completa şi a
25
Lilia Zabolotnaia
exemplifica studiul de faţă am apelat şi la materialul istoric documentar

din secolul al XVIII-lea.
Limitele geografice ale cercetării noastre sunt hotarele istorice ale
Ţării Moldovei. Însă, un alt aspect care completează studiul de faţă este
abordarea comparativă. Ţinem să menţionăm că segmentul cronologic
al perioadei medievale din Europa Centrală, de Est şi de Sud–Est nu
corespunde perioadei respective din Moldova. Unele depăşiri ale cadru-
lui cronologic stabilit sunt motivate din aceste considerente şi analiza
comparativă a documentelor nu coincide cu cea din Moldova şi nu putea
fi sincronizată. Aceste argumente ne-au determinat să facem referinţe
la documente din secolele XII-XIV din spaţiul geografic corespunzător
(Ţara Românească, Serbia, Bulgaria, Transilvania, Marele Cnezat Litu-
anian, Polonia şi Rusia).
Nu există nici o metodologie care să poată fi aplicată în întregime la
acea a structurilor familiale şi a istoriei familiei, studiu se plasează într-un
cadru interdisciplinar şi se implică în dialogul cu alte ştiinţe: demografie
istorică, etnologie, antropologie istorică, sociologie, istoria socială, psiho-
logia socială, antropologia culturală, ştiinţele juridice etc.
Astfel, caracteristica esenţială a temei abordate este promovarea di-
alogului cu celelalte ştiinţe ”ale omului” şi se pune sarcina de a studia
viaţa omului prin structurile cotidiene, mentalităţile colective, practicile
instituţionale, care se solicită a fi examinate prin intermediul studiilor de
caz, prin metoda conteent-analiză şi monumentele memoriei istorice.
La nivel teoretico-metodologic, studiul prezent face parte şi din an-
tropologia istorică. Cercetările în direcţia antropologiei istorice sunt
abordate de istoriografia internaţională cu predilecţie în ultimele cinci
decenii, pe când în ţara noastră acest domeniu de cercetare se află într-o
stare incipientă.
Problematica istoriei femeilor în istoriografia europeană cunoaşte
un înalt nivel de cercetare ştiinţifică. Evoluţia istoriografiei tematicii
abordate în Europa Occidentală are câteva etape, fiecare caracterizân-
du-se printr-un anumit nivel ştiinţific de investigaţie. La aceste con-
sideraţiuni trebuie să adăugăm şi faptul că în acest context se înscriu
şi tradiţiile istoriografiei naţionale. De exemplu, tematica feminină de
la hotarele anilor 60–70 ai secolului XX devine o parte componentă a
26
torentului nou interdisciplinar – istoria de gen52, ce a generat cerce-

tările în această direcţie în istoriografia occidentală. Studiile asupra
factorului uman (viaţa privată şi cotidiană, structurile familiale, isto-
ria feminină şi masculină etc.) nu mai sunt la această oră o noutate53.
52
M.R. Beard, Women as a forse in history, New York, 1971; V. L. Bullough, The sub-
ordinate sex. A history of attitudes towards women, Urbana, 1973; Liberating women’s
history, Ed. by B.A Caroll, Urbana, 1976; E. Janeway, Man’s world, woman’s place: a
study in social mythology, Harmondsworth, 1977; Georges Duby, Le chevalier, la fem-
me et le prêtre. Le mariage dans la France féudale, Hachette, Paris, „Pluriel”, 1981;
G. Bowles, D. Klein, Theories of women’s study, London-New-York, 1983; J. Kelly,
Women, history and theory, Chicago, 1984; Une histoire des femmes est-elle posible?,
Ed. by M. Perrot, Marseiile, 1984; J. Doyle, Sex and gender, Iova, 1985; V. Aebischer,
Les femmes et le language: Représentations sociales d’une diffêrence, Paris, 1985;
J.W. Scott, Gender: a useful category of historical analysis, în American Historical re-
view, Vol. 91, Nr.5, 1986, p. 1053-1075; L. J. Nicholson, Gender and history. The limits
of the social theory in the age of family, New York, 1986; Bicoming visible: women
in European history, Ed. By R. Bridenthal, Boston, 1987; Rewriting women’s history.
Changing perseptions of the role of women in politics and society, Ed by S. J. Kleinberg,
Berg, 1988; Sex and gender in historical perspective, Ed. by E. Muir, G. Ruggiero, Bal-
timore, 1990; Wrating women’s history. Internaţional perspectives, Ed. by K. Offen, Blo-
omington, 1991; J. Lorber, Paradoxes of gender, New Haven-London, 1994; L. Lindsey,
Gender roles. A sociological perspective, London, 1997; John W. Scott, Gender. A useful
Category of Historical Analysis, în Robert Schoemaker, Mary Vinsent (coord.), Gender
and History in Western Europe, London, 1998; B.G. Smith, The gender of history. Men,
women and historical practice, Cambridge (Mass), London, 1998.
53
Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Age. Etude sur les structures politiques
et sociales des millieux urbains, PUF, Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille.
Etudes comparatives sur la dimension et la structure du groupe domestique, în Annales
E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786; Robert Delort, La vie au Moyen Age, Editions
du Seuil, Paris, „Points. Histoire”, 1982; Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în
Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris,
„Points. Civilisation”, 1982; A. Burguiére, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend,
Histoire de la famille, Vol. I, Paris, 1986; A. Burguiére, Pour une typologie des formes
d’organisation domestique de l’Europe moderne (XVIe-XIXe siécles), în Annales E.S.C.,
41e année, 1986; Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber,
M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Pa-
ris, 1986; J. Gaudement, La mariage en Occident, Paris, 1987; T. K. Hareven, The Histo-
ry of Family and the Complexity of Social Change, în The American Historical Review,
vol. 96, no. 1, 1991, p. 95-124; J.I. Flandrin, Families in former times, Cambridge, 1992;
J. Dufournet, A. Jovis, P. Tourbert (coord.), Femmes, mariages, lignages, XIIe-XIVe sié-
27
Lilia Zabolotnaia
Datorită activităţii istoricilor din Franţa (Şcoală Analelor)54, Marea Bri-

cles. Mélanges offerts á Georges Duby, Bruxelles, 1992; F. Bersini Il diritto canonico
matrimoniale. Commento giuridico-teologico-pastorale, Torino, 1994; A. Romano, Ma-
trimonium iustum, Napoli, 1996; Anna Crabb, The Strozzi of Florence: widowhood and
family solidarity in the Renaissanca, University of Michigan Press, 2000; Law, society
and authority in late antiquity, Ralph W. Mathisen (coord.), Oxford University Press,
Oxford, New York, 2001; N. Pushkareva, Women, Family, Private Life and Sexuality
in Russia: The Effects of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în Women, Family,
Private Life and Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Belfast, 11-14.08.
2003. Paper abstracts. Belfast, 2003, p. 38-40; Raul Mordeni, Les livres de familli en
Italie, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapisch-Zuber,
Mémoire de soi er des autres dans livres de famille italiens, în Annales, LIX, 2004, nr. 4,
p. 804-821; L. Repina, Gender studies in Russian historiography (1990s – early 2000s),
în Historical Research, Vol. 79, № 204, 2006, p. 270-286; Monika Malinowska, Sytuacja
kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, Warszawa, 2008; Jarosław Nikodem,
Jadwiga król Polski, Wrocław, 2009.
54
René Metz, Le statut de la femme en droit canonique médieval, în La Femme, Re-
cueils de la Société Jean Bodin pour l’histoire comparative des institutions, II, Bruxelles,
1962; Histoire mondiale de la femme, P. Grimal (coord.), vol. I, Paris, 1965; M. Piettre,
La condition feminine á travers les âges, Paris, 1974; Jacques Heers, Le clan familial
au Moyen Age. Etude sur les structures politiques et sociales des millieux urbains, PUF,
Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille. Etudes comparatives sur la dimension et
la structure du groupe domestique, în Annales E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786;
Mikhaël Harsgor, L’eesor des bâtards nobles au XVe siècles, în Revue historique, 514,
avril-juin, 1975, p. 319-354; Alain Ducellier, Le dram de Byzance. Idéal et échec d’une
sociéte chrétienne, Hachette, Paris, „Pluruel”, 1976; M. Albistur, D. Armogathe, Histoire
du feminisme français. Du Moyen Age á nos jours, Vol. I-II, Paris, 1977; Bernard Gu-
enée, Les généalogies entre l’histoire et la politique: la fierté d’être Capétien, en France,
au Moyen Age, în Annales E.S.C., 33e année, no. 3, 1978, p. 450-477; E. Power, La fem-
me au Moyen Âge, Paris, 1979; Y. Knibiehler, C. Fouquet, L’histoire de méres du Moyen
Age á nos jours, Paris, 1980; Georges Duby, Le chevalier, la femme et le prêtre, Paris,
1981; Anita Guerreau-Jalabert, Sur les structures de parentè dans l’Europe mèdièvale, în
Annales E.S.C., 36e annèe, no. 6, 1981, 1020-1038; Fhillipe Ariès, Le mariage indissolu-
ble, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil,
Paris, „Points. Civilisation”, 1982; Robert Delort, La vie au Moyen Age, Editions du Seuil,
Paris, „Points. Histoire”, 1982; Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în Sexualitès
occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Po-
ints. Civilisation”, 1982; Claude Grimmer, La femme et le bâtard. Amours illégitimes et
secrètes dans l’ancienne France, Presses de la Renaissance, Paris, 1983; D. Gourevitch,
Le mal d’être femme, Paris, 1984; J. L. Flandrin, Failles, parenté, maison, sexualité dans
l’ancienne société, Paris, 1984; R. Pernoud, La femme au temps des cathedrales, Paris,
28
1984; A. Burguiére, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, Histoire de la famille,

Vol. I, Paris, 1986; A. Burguiére, Pour une typologie des formes d’organisation domes-
tique de l’Europe moderne (XVIe-XIXe siécles), în Annales E.S.C., 41e année, 1986; His-
toire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend,
v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986; Evelyn Patlagean,
Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière,
C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident,
Armand Colin, Paris, 1986, p. 214-222; Georges Duby, Mâle Moyen Age. De l’amour
et autres essais, Flammarion, Paris, 1988; Georges Duby, Structures familiales dans le
Moyen Age occidental, în Mâle Moyen Age. De l’amour et autres essais, Flammarion,
Paris, 1988; Georges Duby, Structures de parenté et noblesse dans la France du Nord
aux XIe-et XIIe siècles, în La société chevaleresque. Hommes et structures du Moyen Age
(I), Flammarion, Paris, „Champs”, 1988; M. Rouche, J. Heuclin, La femme au Moyen
Âge, Maubeuge, 1990; Marc Bloch aujourd’hui. Histoire comparé et sciences sociales,
Paris, 1990; Georges Duby, La femme, l’amour et le chevalier, în Amour et sexualité en
Occident. Introduction de Georges Duby. Editions du Seuil, Paris, „Points. Histoire”,
1991; Georges Duby, L’histoire continue, Odile Jacob, Paris, „Points. Histoire”, 1991;
Joëlle Beaucamp, Le statut de la femme á Byzance (IVe-VIIe siécle), Vol. II, Paris, 1992;
Guido Castelnuovo, Seigneurs et lignages dans le pays de Vaud, Lausanne, 1994; Marc
Bloch, La sociètè fèodale, Prèface de Robert Fossier, Albin Michel, Paris, 1994; Geor-
ges Duby, Enquête sur les dames du XIIe siécle, Paris, 1995; Szramkiewicz Romuald,
Histoire du droit français de la famille, Paris, 1995; Hervé Martin, Mentalités médiévales
XIe-XVe siécle, P.U.F., Paris, 1996; Jacques Le Goff, La civilisation de l’Occident mé-
diéval, Flammarion, Paris, 1997; Françoise Thélamon, Écrire l’histoire des femmes, ENS
Éditions, Fontenay, Saint Cloud, 1998; Madeleine Lazard, Les avenues de Fémynie. Les
femmes et la Renaissance, Fayard, Paris, 2001; Georges Duby, Michelle Perrot, Histoiry
des femmes en Occident, Vol. I-V, Paris, 2001-2002; Godineau Dominique, Les femmes
dans la société française, XVIe-XVIIIe siècle, Paris, 2003; Raul Mordeni, Les livres de
familli en Italie, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapis-
ch-Zuber, Mémoire de soi er des autres dans livres de famille italiens, în Annales, LIX,
2004, nr. 4, p. 804-821; Lettrea de femmes. Textes inédits et oubliès du XVIe au XVIIe
siècle, Coodonat de E.C. Goldsmith. C.H. Winn, Paris, 2005.
29
Lilia Zabolotnaia
tanie55, Germania56, Belgia57, Italia58, Portugalia59, Spania60, SUA61, etc.

apar multiple publicaţii ştiinţifice care servesc drept bază metodologică în
studierea problemei abordate. Concluziile lui Marc Bloch, L. Fevr, Fhilli-
pe Ariès, Règine Pernoud, Georges Duby, Jacques Le Goff că istoria este
ştiinţa despre om, despre viaţa lui şi nu despre evenimente sunt valabile
şi astăzi.
55
Julia O’Faolain, Lauro Martines, Not in gods image: women in history, London,
1973; Women, culture and society, Ed by M. Rosaldo, L. Lamphere, Stanford, 1974;
Rayna Reider, Towards an anthropology of women, London, 1975; Shirley Ardemer, De-
fining females: the nature of women in society, London, 1978; Angela M. Lucas, Women
in the Middle Ages: religion, marriage and letters, London, 1983; Amaury Reincourt,
Women and power in history, London, 1983; Merilyn French, Women in the Middle Ages,
New York, 1978; Idem, Beyong power: men, women and morals, London, 1985; Rosa-
lind Miles, Women and power, London, 1985; Katherine Odonovan, Sexual divisions in
law, London, 1985; E.L Ranelagh, Men on women, London, 1985; Margaret Wade La-
barge, Women in medieval life, London, 1986; Mary R. Lefkowitz, Women in greek myth,
London, 1986; Women and power in the Middle Ages, Ed by M. Erler and M. Kowaleski,
Athens-London, 1988; Current issues in women’s history, Ed. By P. Angerman, London,
1989; E. Amt, Women’s lives in Midieval Europe, London, 1993;
56
FrauenE. Uitz, Die Frau in der mittelalterlichen Stadt, Leipzig, 1993; Historical
articles on Women’s lives and activities, (Nancy F. Cott coord.), vol. I-XX, K.G. Saur,
München, London, New York, Paris, 1992-1994; Edith Ennen, Frauen in Mittelalter,
München, 1994.
57
J. Dufournet, A. Jovis, P. Tourbert (coord.), Femmes, mariages, lignages, XIIe-XI-
Ve siécles. Mélanges offerts á Georges Duby, Bruxelles, 1992;
58
M. Humbert, Le remariage à Rome, Milan, 1972; La Donna nell’economia secc.
XII-XVIII, Prato, 1990; Storia delle donne in Occidente, vol. I-V, Gins, Laterza and Figli
Spa, Roma-Bari, 1991-1994.
59
Ana Rodriques Oliveira, As representações da mulher na cronística medieval Por-
tuguesa ( sécs. XII a XIV), Cascais, 2000.
60
F. Bertini, La mujer medieval, Madrid, 1991.
61
M. R. Beard, Women as a force in history, New York, 1971; Josep Gies, Grances
Gies, Life in a medieval castl, New York, 1974; J. A. McNamara, S. Wemple, The power
of women through the family in medieval Europe: 500-1100, în Clio’s consciousness rai-
sed, Ed. by M. Hartman, L.W. Banner, New York, 1974; P. Branca, Women in Europe
since 1750, New York, 1978; Exploring women’s past, Ed. By P. Crawford, Boston, 1983;
B. S. Anderson, J.P. Zinsser, A history of their own: women in Europe from prehistory
to the prezent, Vol. I-II, New York, 1988; T. K. Hareven, The History of Family and the
Complexity of Social Change, în The American Historical Review, vol. 96, no. 1, 1991,
p. 95-124; Anna Crabb, The Strozzi of Florence: widowhood and family solidarity in the
Renaissanca, University of Michigan Press, 2000; Law, society and authority in late an-
tiquity, Ralph W. Mathisen (coord.), Oxford University Press, Oxford, New York, 2001;
30
Rezultate considerabile în domeniul prezenţei istorice a femeii în

societate au fost obţinute în ultimii douăzeci de ani. Această perioadă
marchează o etapă distinctă în studierea istoriei feminine. Caracteristi-
ca principală a perioadei este determinată de apariţia primilor concepţii
moderne ale istoriografiei occidentale şi mondiale. Studiile pluridiscipli-
nare ale istoricilor au impus o nouă viziune asupra problemei de cerceta-
re şi au favorizat o abordare istorică a tematicii feminine.
În România, în ultimele decenii au fost create centre de studii ale
mentalităţilor şi imaginarului colectiv, structurilor cotidiene şi practicilor
instituţionale, eforturi considerabile fiind depuse pentru cercetarea soci-
etăţilor medievale (Al. Duţu, Toader Nicoară, Alexandru-Florin Platon,
Dan Horia Mazilu), moderne şi contemporane (Simona Nicoară, Sorin
Mitu, Lucian Boia). În istoriografia română, de asemenea au apărut o
serie de lucrări consacrate istoriei familiei, dar numai în limita articole-
lor ştiinţifice: Anicuţa Popescu62, M. M. Székely63, Alexandru I. Gonţa64,
62
Anicuţa Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Româ-
nească şi Moldova în secolul al XVII-lea // Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80.
63
M. M. Székely, Neamul lui Nestor Ureche, în Anuarul Institutului de Istorie „A.
D. Xenopol”, XXX, 1993; Idem, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în Arhiva
Genealogică, 1-2, I (VI), 1994, p. 249-253; Idem, Boieri hicleni şi înrudirile lor, în
Arhiva Genealogică, nr. 1-2, I (VI), 1994, p. 219-229; Idem, .Noi contribuţii la genea-
logia familiei Stroici, în Arhiva Genealogică, nr. 1-2, II (VII), Iaşi, 1995, 65-67; Idem,
Teodosia Nicoriţoaia şi bărbaţii ei, în Magazin istoric, Anul XXIX, nr. 7 (340), 1995,
p. 47-52; Idem, Femei-ctitori în Moldova medievală, în Anuarul Institutului de Istorie
„A.D. Xenopol”, XXXII, 1995; Idem, Pentru o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric,
Anul XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 57-59; Idem, Structuri de familie în societatea medie-
vală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 59-119; Idem,
Neamul dinspre mama al lui Petru Rareş, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p.
169-178; Idem, Nepoţii lui Ştefan cel Mare, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p.
107-125, Idem, Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI,
nr. 10 (367), 1999; p. 75-77.
64
Alexandru I Gonţa, Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova, după „obice-
iul pământului”, în Studii de istorie medievală (texte selecetate), Iaşi, 1998, p. 269-276.
31
Lilia Zabolotnaia
Matei Cazacu65, Vasile Gionea66, Violeta Barbu67, Constanţa Ghiţulescu68,

Sorin Iftimi69, Laura Stanciu70, Ana Maria Negoi, Brânduşa Munteanu71.
O contribuţie aparte în elucidarea multor aspecte ale fenomenului vieţii
familiale şi statutul femeii în familie în epoca respectivă au adus studii-
65
M. Cazacu, A existat aprodul Purice?, în Magazin Istoric 4, IV, 1970, 69; Idem,
Pierre Mohyla (Petru Movilă) et la Roumanie: essai historique et bibliographique, în
Harvard Ukrainian Studies 1/2, VIII, 1984, 193-195; Idem, La famille et le statut de la
femme en Moldavie (XIV – XIX siècles), în Revista de Istorie Socială, II-III (1997-1998),
Iaşi, 1999, p. 1-16.
66
Vasile Gionea, Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain entre
1646-1865, în Recherches sur l’histoire des institutions et du droits, 1981, 6, p. 23-27;
Idem, Logodna şi căsătoria în dreptul român vechi, în Studii de drept constituţional şi
istoria dreptului, Volumul III, Bucureşti, 1995, p. 78-85.
67
V. Barbu, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu dispartă”. Studii asupra divorţu-
lui în Ţara Românească în perioada 1780-1850, în Revista de Istorie, III, 11-12, 1992, p.
1143-1155; Idem, Pagini din istoria căsătoriei în Ţările Române. Căsătoria ca sarament
(secolulal XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, Volumul XXIII, 2005, Insti-
tutul de Istorie „Nicolae Iorga”, p. 101-117.
68
Constanţa Ghiţulescu, Zestre între normă şi practică. Ţara Românească în secolul
al XVII-lea (I), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVIII, 2000, p. 213-222;
Idem, Zestre între normă şi practică. Ţara Românească în secolul al XVII-lea (II), în
Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVIII, 2001, p. 255-263; Idem, Familie şi soci-
etate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie,
vol. XX, 2002, p. 89-114.
69
S. Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în Arhiva Genealogi-
că, II (VII), nr. 1-2, Editura Academiei Române, Iaşi, 1995, p. 291-305; Idem, Curtea
Doamnei. I. Dregători şi slujitori ai Doamnelor Moldovei, în Anuarul Institutului de
Istorie „A.D. Xenopol”, XXXII, 1995, p. 423-440; Idem, Sigilii ale doamnelor din Ţara
Românească (secolele XVI-XVIII), în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 329-345;
Idem, Ipostaze feminine între medieval şi modern, în Revista de Istorie Socială, IV-VII,
1999-2002; Idem, Un model cultural oriental: soţiile ale domnilor români (secolele XVI-
XVII). În: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi 2006; Idem,
Doamnele şi puterea. Statutul doamnei in Tarile Romane. (Un proiect de cercetare), în:
De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006; Idem, Apanaje şi
surse de venit ale doamnelor din Moldova şi Ţara Românească, în De Potestate. Semne
şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006.
70
Laura Stanciu, Ana Maria Negoi, Reglementări matrimoniale în Transilvania celei
de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xe-
nopol”, tom. XXXVIII, 2001, p. 109-121.
71
Brânduşa Munteanu, Cutumă şi lege privind familia în Iaşii perioadei regulamen-
tare, în Caitele Şcolii Doctorale, Iaşi, I, 2007, p. 73-83.
32
le monografice ale D. H. Mazilu72, Şarolta Solcan73, Constanţa Ghiţules-

cu74, Iolanda Ţighiliu75, Alin Ciupală76, Gh. Pârnuţă77, Maria Voinea Şt.78
Şt. Gorovei79, M. M. Székely. La baza acestor lucrări stă metodologia eu-
ropeană, în mod special şcoala franceză, aşa-numită Şcoala Annalelor80.
Merită atenţie în examinarea gradului de cercetare a problemei abor-
date şi lucrări de sinteză colectivă. Drept exemplu serveşte colecţia de
articole De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara
Românească sub Vechiul Regim, coordonată de Violeta Barbu81. Auto-
rii (Violeta Barbu, Florina-Manuela Constantin şi alţii) generalizează
rezultatele cercetărilor în istoriografia românească şi cea occidentală la
problemele: viaţia familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX,
integrarea zestrei în instituţia căsătoriei, raporturile între zestre şi ca-
pacitatea juridică a femeii de a moşteni, legături de sânge şi legături
sociale, structuri de rudenie în diferite straturi sociale etc.
În acelaşi context poate fi invocată recent apărută lucrarea În căutarea
72
D.H. Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Bucureşti, 2008.
73
Ş. Solcan, Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, 1999; Idem, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Româ-
nească în Evul Mediu, Bucureşti, 2005.
74
Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ
în Ţările Româneşti a secolului al XVIII-lea., Bucureşti, 2004.
75
I. Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova în secolele
XV-XVII, Bucureşti, 1997.
76
A. Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi
privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.
77
Gh. Pârnuţă, Femeia română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1998.
Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura ştiinţifică şi enciclo-
78
pedică, Bucureşti, 1978.

79
Şt. S. Gorovei, M. M. Székely, Maria Asanina Paleologina. O prinţesă bizantină
pe tronul Moldovei, Sfântă Mănăstire Putna, 2006.
80
Şt. Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII-lea românesc, Bucureşti, 1990;
Istoria vieţii private. De la Europa feudală la renaştere. Coordonatori Philipe Ariès şi
Georges Duby. Traducere de M.Berza şi M.Slăvescu, vol.III, Bucureşti, 1995; Istoria
vieţii private. De la renaştere la epoca luminilor. Coordonatori Philipe Ariès şi Georges
Duby. Traducere de C. Tănăsescu, vol. VI, Bucureşti, 1995; Bloch Marc, Societatea feu-
dală, vol.I. Traducere de C.Macarovici, Cluj – Napoca, 1996.
81
De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub
Vechiul Regim. Coordonator V. Barbu, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
33
Lilia Zabolotnaia
fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, coor-

donată de un grup de cercetători (Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela
Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom)82. Volumul reprezintă final
al proiectului Familia românescă din Transilvania între constrângerile
bisericii şi celei a statului. De la tradiţie spre modernizare (1850-1900),
derulat în intervalul 2007-2010. Contribuţiile celor 23 de autori lărgesc
cunoaşterea subiectului pe baza documentelor vremii, recensămintelor
sau colecţiilor de date consultate etc. Volumul armonizează studii teore-
tice cu statistici aplicate, inventariază, clasifică şi interpretează modele
şi comportamente familiale prin diferite studii de caz. Referinţele legate
de spaţiul extracarpatic sau cel central-european aduc în discuţie per-
spectiva comparată.
O contribuţie recentă în domeniul cercetărilor istoriei feminine a fost
oferită de istoriografia rusă în ultimii douăzeci de ani şi constituie o altă
perioadă, mai fructuoasă, diferită de cea postbelică (sovietică) prin con-
cepţie şi metodologie83.
82
Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX. Coordonatori: Ioan Bolo-
van, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom. Supliment al
Romanian Journal of Populaţion Studies, Presa Universitară Clujeană, 2010.
83
Е. Вардиман. Женщина в древнем мире. Москва, 1990; В.О. Михневич.
Русская женщина XVIII столетия (репринтное издание 1895 года), Москва, 1990;
Зидер Райнхард, Социальная история семьи в Западной и Центральной Европе
(конец XVIII – XX вв.), перевод с немецкого Л.А. Овчинцевой, научный редактор
М.Ю. Брандт, Москва, 1997; Город в средневековой цивилизации Западной Европы,
Том I, Феномен средневекового урбанизма, Москва, 1999; De mulieribus illustribus.
Судьбы и образы женщин средневековья, отвественный секретарь И.И. Варьяш, Санкт
– Петербург, 2001; К.А. Иванов, Многоликое средневековье, 2- издание, Москва, 2001;
Женская судьба России. Женщины в исторических судьбах России XI-XIX вв., în
Знаменитые женщины России, Москва, 2002; М.Л. Серяков., Любовь и власть в
русской истории, Москва – Санкт – Петербург, 2002; М.Г. Котовская, Гендерные
очерки: история, современность, факты, Москва, 2004; История женщин на
Западе. В 5-ти томах. Т. 1: От древних богинь до христианских святых / Под общ.
Ред. Ж.Дюби, М.Перро / Ред. П.Шмитт Пантель. Пер. с англ.. СПб.: Алетейя, 2005;
Право в средневековом мире. Сборник статей, Coordonat de И.И. Варьяш, Г.А. По-
повa, Москва, ИВИ РАН, 2007; В.В. Долгов, Быт и нравы Древней Руси. Миры
повседневности XI – XIII в., Москва, Эксмо, 2007; История женщин на Западе.
В 5-ти томах. Т. 3: Парадоксы эпохи Возрождения и Просвещения. Под общ. ред.
Ж. Дюби, М. Перро. Пер. с англ.. СПб., «Алетейя»: 2008; Женская и гендерная
история Отечества X-XX вв.: новые проблемы и перспективы, Москва, ИЭА РАН,
34
Au apărut o serie de centre ştiinţifice care coordonează cercetările în

domeniul istoriei feminine. Drept exemplu serveşte International Fede-
ration for Research in Women’History, fondată în anul 1987. Federaţia
include comitete naţionale din diferite ţări ale lumii şi coordonează ac-
tivitatea ştiinţifică a cercetătorilor sub diferite forme: congrese interna-
ţionale (primul a fost organizat în Bellagio (Italia) în 1989, ultimul în
Amsterdam (Olanda) în 2010), conferinţe regionale (care se adună nu
mai puţin de două ori pe an), seminare, şcoli de vară etc. Din 1990 fe-
deraţia face parte din Congresul Internaţional al Istoricilor ca membru
afiliat. Scopul de bază al Federaţiei este promovarea cercetărilor ce ţin
de istoria femeilor, istoria familiei, istoria mişcării feministe etc. Rezul-
tatele activităţii sunt publicate în diferite ediţii ştiinţifice, inclusiv şi pe
site-ul Federaţiei. La moment, redactor coordonator este profesorul uni-
versitar Margaret Allen de la University of Adelaide (Australia)84.
În 2008 a fost fondată Russian Association for Research in
Women’History (РАИЖИ – Российская Ассоциация Исследователей
Женской Истории)85, care a unit 186 de cercetători din diferite ţări
(inclusiv din Moldova). Scopul Asociaţiei este promovarea direcţiilor
ştiinţifice în domeniul istoriei feminine şi gender’study, elaborarea şi
coordonarea programelor ce ţin de această problemă, organizarea ma-
nifestărilor ştiinţifice internaţionale (deja au fost organizate trei foruri
internaţionale – Sankt-Petersburg (2008), Petrozavodsk (2009), Cere-
poveţ (2010), publicarea materialelor ştiinţifice (reviste, culegeri, mo-
nografii, studii de sinteză etc.). La moment sunt publicate materialele
celor trei conferinţe în trei volume şi alte studii de articole (inclusiv din
Moldova) consacrate istorie femeilor şi istoriei familiei86.
2009; История женщин на Западе. В 5-ти томах. Т. 2: Молчание Средних веков. Под
общ. ред. Ж. Дюби, М. Перро. Пер. с англ. СПб., «Алетейя»: 2009.
84
Email: margaret.allen@adelaide.edu.au
85
Subsemnata este membru al acestei Asociaţii.
86
Правовое положение женщин в России: вчера, сегодня, завтра. Материалы
международной конференции Санкт-Петербург, 21-23 марта, 2008 года, Санкт-
Петербург, Алетейя, 2008; Женская и гендерная история отечества: новые
проблемы и перспективы. Материалы международной научной конференции
19 – 21 июня 2009 г. (г. Петрозаводск, Республика Карелия). Москва, 2009; Женская
история и современные гендерные роли: переосмысливая прошлое, задумываясь о
будущем, Том 1, Москва, 2010; Власть, этнос, семья: гендерные роли в XXI веке,
Москва, 2010.
35
Lilia Zabolotnaia
În anul 2009, la Institutul de Istorie Universală din Moscova al Aca-

demiei de Ştiinţe din Rusia s-a deschis Centrul Gender’study în baza
echipei de cercetători a revistei Адам и Ева87, care s-a format la în-
ceputul anului 2000 şi a lucrat în domeniile istoriei feminine şi istoriei
gender, istoriei familiei, demografiei şi istoriei sociale etc. În ultimii ani,
Centrul, sub coordonarea L.P. Repina şi în colaborare cu cercetătorii
A.B. Stogova, A. I. Sereghina, A. G. Suprianovici şi E. N. Kirilova au
realizat două proiecte: Gender şi putere în istorie88 şi Dimensiunile gen-
der în transformări sociale: de la Evul Mediu până la Epoca modernă89.
În cadrul acestor proiecte au fost organizate două seminare ştiinţifice90 şi
publicate o serie de lucrări ştiinţifice de sinteză: culegeri de articole91 şi
documente92, ediţii speciale ale revistei Диалог со временем93, 8 volume
de Гендерная история Западной Европы94, monografia A. G. Supria-
novici95 şi multe alte.
87
Адам и Ева. Aльманах гендерной истории. Гл. редактор Л.П. Репина, № 1-17,
Москва, 2000-2010.
88
Гендер и власть в истории (2006-2008).
89
Гендерное измерение социальных трансформаций: от Средневековья к
Новому времени” (2009-2011).
90
„Феминное и маскулинное в переходную эпоху (XIV-XVII вв.): стереотипы и
трансформации” (19.10.2009, Москва) şi „Ангелы и демоны: гендерные фантазии и
фобии позднего Средневековья – раннего Нового времени” (21.06.2010, Москва).
91
Гендер и общество в истории, Санкт – Петербург, Алетейя, 2007.
92
Гендерные идеологии и социальные практики в Европе раннего Нового
времени, Москва, 2010.
93
Индивид, общество власть в контексте гендерной истории, în Диалог со
временем, № 19, Москва, 2007; Брак и семья в контексте гендерной истории, în
Диалог со временем, № 23, Москва, Изд. ЛКИ, 2008.
94
Гендерная история Западной Европы, Т. 1-8. Отв. за выпуск Л.П. Репина.
Москва, 2006-2010.
95
А.Г.Суприянович, Женская идентичность и средневековая мистика: Опыт
гендерного анализа, Москва, 2008.
36
Prezentând istoriografia contemporană rusă, în mod special ţi-

nem să subliniem aportul ştiinţific al doamnelor N. Puşkareva96 şi
96
Н. Л. Пушкарёва, (N. L. Puşkareva), Зарубежная историография о социальном
положении женщины в Древней Руси, în Вопросы истории, 1988, nr. 4, p. 140–150;
Idem, Женщина в древнерусской семье (X-XV вв.), în Советская этнография,
1988, nr. 4, p. 87–98; Idem, Женщины Древней Руси, Мoсква, Мысль, 1989; Idem,
Знаменитые россиянки, Мoсква, Панорама, 1991; Idem, Women in the Medieval
Russian Family from the 10th through 15th Centuries, în Russia’s Women: Accomodation,
Resistance, Transformation, 1991, p. 29–44; Idem, Women in the Ancient Russian Family
Structure, în Soviet Antropology and Archeology. 1991, nr. 3, p. 57–73; Idem, Ста-
тус женщины в Древней Руси и в России Нового времени: Обзор современных ис-
следований, în Русь между Востоком и Западом. Культура и общество X-XVII вв.
XVIII Международный конгресс византинистов, Москва, 1991, р. 222-242; Idem,
Женщины России и Европы на пороге Нового времени, Мoсква, Издательство
РАН, 1996; Idem, Женская история в России: приоритеты, направления, методы,
în Женщина в российском обществе, 1996, nr. 4, p. 11–24; Idem, Частная жизнь
русской женщины: невеста, жена, любовница (X – начало XIX в.), Мoсква, Ла-
домир”, 1997; Idem, История женщин и гендерный подход к анализу прошлого в
контексте проблем социальной истории, în Социальная история, Москва, 1998;
Idem, Women in Russian History from the Tenth to the Twentieth Century, London:
Sutton Publishers, 1999; Idem, А се грехи злые, смертные (Любовь,эротика и сек-
суальная этика в доиндустриальной России X – первая половина XIX в), «Исто-
рия повседневности» и этнографическое исследование быта: расхождения и пе-
ресечения // Glasnik Etnografskogo institutа SAN (Beograd). 2005. N LIII. З. 21-34
Ладомир, 1999; Idem, Женщина. Гендер. Культура, (совместно с З.А.Хоткиной,
Е.И.Трофимовой), Мoсква, МЦГИ, 1999; Idem, Гендерные исследования и исто-
рические науки, în Гендерные исследования, № 3, 2000, p. 166-186; Idem, История,
итоги и перспективы институализации women’s & gender studies в российской
исторической науке // Гендерная история: pro et contra, С-Петербург: “Нестор”, 2000,
p. 21-30; Idem, The Ideal Image of a Spouse and its Evolution in Medieval Rus’ and Ear-
ly Modern Russia (from the 12th until the 17th c.), în Bessmertnyj L., Oexle O. (eds. ) Das
Individum und die Seinen. Individualitat in der okzidentalen und in der russischen Kultur
in Mittelalter und fruher Neuzeit, Gottingen, 2001, p. 93-107; Idem, Русская женщина:
история и современность, «Ладомир», Мoсква, 2002; Idem, Women, Family, Private
Life and Sexuality in Russia: The Effects of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în
Women, Family, Private Life and Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Bel-
fast, 11-14.08. 2003. Paper abstracts. Belfast, 2003, p. 38-40; Idem, Предмет и методы
изучения истории повседневности, în Этнографическое обозрение, nr.4, 2004; Idem,
«История повседневности» и этнографическое исследование быта: расхождения
и пересечения, în Glasnik Etnografskogo institutа SAN, N LIII. Beograd, 2005, p. 21-34;
Idem, Гендерная теория и историческое знание, СПб.: «Алетейя», 2007; Idem,
Предмет и перспективы гендерной истории, în Revista de istorie a Moldovei, №
3, 2007, p. 3-21; Idem, Предмет и методы изучения истории повседневности, în
37
Lilia Zabolotnaia
L. Repina97. Cercetările întreprinse de aceşti autori au reuşit să detaşeze

de concepţia marxistă şi au o contribuţie aparte în elucidarea mai multor
aspecte ale fenomenului factorului feminin în istorie, inclusiv istoria po-
litică, subiectul istoriei ghender etc.
În istoriografia naţională, mult timp această tematică a fost în general
ignorată. Problema identificată a fost abordată tangenţial. Printre studii-
Социальная история, 2007. Москва, 2007, p. 9-21; Idem, Женская и гендерная
история: итоги и перспективы развития в России, în Гендерное равноправие
в Рос-сии, СПб, 2008, p. 223-227; Idem, Имущественные права женщин в XVIII-
начале XIX в., în Revista de istorie a Moldovei, № 1, 2008, p.55-68; Idem, О некоторых
методах и стратегиях, способствующих сближению этнографии с социальной и
культур-ной антропологией, în Revista de etnologie si cultorologie (Журнал этнологии
и культорологии), Vol..3, Chisinau, 2008, p. 154-158.
97
Л.П. Репина, “Женская история”: проблемы теории и метода, în Средние
века. Вып. 57, Москва,, 1994, p. 103-109; Idem, Гендерная история: проблемы и
методы исследования, în Новая и новейшая история, № 6, 1997, p. 41-58; Idem,
Новая историческая наука” и социальная история, Москва, 1998; Idem, Женщи-
на в средневековом городе, în Город в средневековой цивилизации. Т.1. Феномен
средневекового урбанизма, Москва, 1999; Idem, Гендерные исследования в исто-
рии: теория и практика, Москва, 2001; Idem, Женщины и мужчины в истории:
новая картина европейского прошлого, Москва, 2002; Idem, Женщины и муж-
чины в истории: новая картина европейского прошлого. Очерки. Хрестоматия,
Москва, РОССПЭН, 2002; Idem, Междисциплинарность и история, în Диалог со
временем: альманах интеллектуальной истории, Вып., 11, Москва, 2004, p. 5-17;
Idem, Методология и проблематика гендерно-исторических исследований, în
Гендерная теория и историческое знание. Отв. А. А. Павлов. Сыктывкар: Изд-во
СГУ, 2004, p. 8-23; Idem, Хрестоматия по гендерной истории. Западноевропей-
ское средневековье, Т. I-III. Соавт. А. Г. Суприянович, Москва, ИВИ РАН, 2006;
Idem, Gender studies in Russian historiography (1990s — early 2000s), în Historical
Research, Vol. 79, № 204, 2006, p. 270-286; Idem, От «домашних дел» к «делам го-
сударства»: гендер и власть в историческом контексте, în Диалог со временем,
Вып. 19, Москва, ЛКИ, 2007, p. 5-27; Idem, Гендерная иерархия и «власть жен-
щин», în Искусство власти. Сборник в честь профессора Н. А. Хачатурян, отв.
О. В. Дмитриева, СПб.: Алетейя, 2007, p. 486-504; Idem (coordonator), Гендер и
общество в истории, отв. А. В. Стоговa, А. Г. Суприянович, СПб.: «Алетейя»,
2007; Idem (redactor-coordonator), Индивид, общество, власть в контексте ген-
дерной истории, în Диалог со временем. Отв. А. В. Стоговa, А. Г. Суприянович,
Вып. 19, Москва, Издательство ЛКИ, 2007; Idem, История брака и семьи в ген-
дерной перспективе, în Диалог со временем. Альманах интеллектуальной истории,
№ 23, 2008, p. 5-23; Idem (отв.), Брак и семья в контексте гендерной истории, în
Диалог со временем. Отв. А. В. Стоговa, А. Г. Суприянович, Вып. 23, Москва, Из-
дательство ЛКИ, 2008.
38
le care parţial vizează istoria femeilor sunt lucrările lui P. Sovetov98,

A. Galben99, I. Eremia100, A. Eşanu101, A. Felea. Trebuie să recunoaş-
tem că tematica feminină n-a fost abordată în studii speciale de sinteză
sau monografice. Dar studiile axate asupra dreptului vechi, obiceiului
pământului, dreptului la moştenire, dreptului civil, probleme de istorie
a mentalităţilor etc. într-o măsură anumită au contribuit la studierea te-
maticii feminine.
Toate momentele legate de familie sunt prezentate numai cu confesi-
uni creştine. Celelalte nu sunt obiectul cercetării noastre.
Analiza istoriografiei expuse anterior, în special a celei naţionale, de-
notă lipsa unei lucrări dedicate statutului femeii în cadrul societăţii me-
dievale. Totodată, demersul nostru ştiinţific prezintă importanţă ca punct
de plecare în elucidarea istoriei feminine în cele două direcţii – istorică şi
juridică. Necesitatea unui studiu monografic va permite să cercetăm mai
profund istoria familiei, diverse forme ale familiei din punctul de vedere
al istoriei sociale, demografiei istorice şi, în mod special, prin evoluţia
sistemelor juridice. Pentru a evidenţia şi a stabili particularităţile şi spe-
cificul statuar-juridic al femeilor din Moldova este necesar de abordat
problema prin metoda comparativă, fără de care este imposibil de a ne
crea o imagine clară asupra fenomenului anumitor libertăţi juridice ale
98
Pavel Sovetov. Исследования по истории феодализма в Молдове (Issledovani-
aa po istorii feodalizma v Moldove), Chişinău, 1972, p. 317-322; Idem, Преступление
и наказание (Очерки истории обычного права и законодательства средневековой
Молдавии). Studiu monografic în revista Stratum plus, Nr.6, 2001-2002, Санкт –
Петербург – Кишинев – Одесса – Бухарест, p. 26-152.
99
Andrei Galben, Din “obiceiul pământului” al Moldovei feudale (sec. XVIII – prima
jumătate a sec. al XIX), Chişinău, 1986; Idem, Из истории феодального права XVIII-
начала XIX (Iz istorii feodalinogo prava XVIII- naciala XIX vv), Chişinău, 1988.
100
I. Eremia. Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău, 1999; Mol-
dova în contextul relaţiilor politice internaţionale 1387-1858.Tratate, volum alcătuit de
Ion Eremia, Chişinău, 1992.
101
А. И. Ешану, § 2. Женское образование, în Школа и просвещение в Молдавии
(XV – начало XVIII в.), Кишинев, „Штиинца”, 1983, p. 66-77; A. Eşanu. Când s-a năs-
cut Ştefan cel Mare şi Sfânt?, în Cugetul, Chişinău, 2003, nr. 4, p. 6-12; Idem, Epoca lui
Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi fapte, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti,
2004; Idem, V. Eşanu. Maria – Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, în Accente, Chişinău,
2004, 4 martie, p. 5; Idem, Doamnele şi descendenţii lui Dimitrie Cantemir, în Dinastia
Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, „Ştiinţa”, 2008, p. 444-490.
39
Lilia Zabolotnaia
femeilor în epoca cercetată. În acest context, în studiul de faţă am apelat

la izvoarele istorice şi juridice din Moldova, Ţara Românească, Serbia,
Bulgaria, Transilvania, Marele Cnezat Lituanian, Polonia şi Rusia. Ana-
liza materialului documentar de epocă ne-a determinat să realizăm o
abordare istorico-juridică complexă în cercetarea statutului social şi si-
tuaţiei juridice a femeilor din spaţiul geografic indicat pentru a completa
astfel o lacună a istoriografiei contemporane.
În mod special, subliniem, sursele pe care noi le-am analizat în aceas-
tă lucrare să referă la elitele sociale şi politice din epoca respectivă. De-
sigur, elitele urmau tradiţiile stabilite şi răspândite de atunci, dar erau
şi unele rituri şi obiceiuri specifice doar populaţiei de rând din mediul
rural şi urban. Mai mult chiar, la păstori, agricultori şi meşteşugari mai
existau diferite obiceiuri legate de ocupaţia lor profesională. Exemple
din alte ţări sunt aduse în cazurile când este necesar de a demonstra o
regularitate generală sau a demonstra specificul Ţării Moldovei.
La etapa actuală, în Republica Moldova domeniul istoriei sociale,
istoriei feminine, antropologiei istorice se află la etapa de afirmare. Pe
plan naţional lipsesc lucrări de sinteză în care societatea să fi fost exami-
nată din perspectiva cercetărilor istorico-antropologice. Aceasta creează
lapsusuri şi confuzii atât în cercetările ştiinţifice, didactice, cât şi în lu-
crările referitoare la istoria naţională.
Liniile generale urmărite în studiul de faţă sunt cercetarea următoa-
relor fenomene: instituţia şi definiţia logodnei şi căsătoriei; caracterul
juridic şi moral al logodnei, foaie de zestre sau izvod de zestre – un act
juridic al epocii, celebrarea căsătoriei, spectacolul nunţii, procedura de
desfacere a căsătoriei: divorţul şi separarea (dispreunarea soţilor în re-
laţii conjugale.), „carte de despărţire” şi „carte de dezvinovăţire”, divorţ
între drept şi obicei (cutumă, dispoziţii ale dreptului canonic şi codicilor
de legi), motivele şi consecinţele divorţului – juridice şi morale, recep-
tarea dreptului bizantin în Ţările Române. Cercetările sunt axate asupra
factorului feminin, adică statutului casnic al femeii (din societatate în-
altă) în contextul relaţilor familiale. Finalitatea demersului de faţă este
multiplă, deoarece relaţiile de familie, legăturile de rudenie, alianţele
spirutuale, etc. ne dezvăluie importanţa căsătoriei şi statutul social-juri-
dic al femeii în familie şi în societate în general.
40
Capitolul I. CĂSĂTORIa – element al relaţiilor

de familie
I. 1. Instituţia şi definiţia căsătoriei
S e cunoaşte că familia este instituţia de bază a societăţii umane.

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este prima şi
cea mai mică celulă a organismului social1.
La baza familiei stătea căsătoria, care, în concepţia populară,
constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii2. Căsătoria, actul
legal al înfiinţării familiei, a fost definită de dreptul scris ca fiind
„legătura dintre bărbat şi femeie şi comunitatea întregii lor vieţi, îm-
părtăşirea dreptului dumnezeiesc, ce se încheie prin binecuvântare
şi prin cununie” (Syntagma, col.1151)3 şi era considerată ca una din
taine atât de către biserica ortodoxă, cât şi de biserica romano-catoli-
că din Transilvania, invocându-se în acest sens prevederile Conciliu-
lui din Trent (ţinut în Italia, la Trento, 1545–1563): „Dacă cineva va
spune că o căsătorie nu este cu adevărat şi în fapt una din cele şapte
taine ale legii evanghelice, <taină> rânduită de domnul Hristos, ci
1
Cabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel, Familia în gândirea teologică şi în dreptul
matrimonial ortodox, în Viaţa familială în spaţiulu românesc în secolele XVIII-XX. Coor-
donari: Ioan Boloban, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Crinela Holom. Su-
pliment al Romanian Journal of Populaţion Studies, Presa Universitară Clijeană, 2010,
p. 61-62; Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Bucureşti, 1980, p. 9
2
Istoria dreptului românesc, vol. I. Responsabil de volum l. Hanga, Bucureşti, 1980,
p. 504-505.
3
Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. Перевод с гре-
ческого священника Николая Ильинского ото Московского Духовно-Цезурного
Комитета печать соволяется. Москва, январь 20 дня 1990 года. Цензор священник
Григорий Дьяченко, p. 129: „Брак есть мужа и жены союз и общий жребий на
всю жизнь, общение божественного и человеческого права, заключается ли он по-
средством благословения, или посредством венчания, или посредством договора.
А что бывает помимо сего, считается недействительным”; Dumitru V. Firoiu,
Istoria statului, p. 86.
41

Lilia Zabolotnaia
că este ceva dobândit de oameni în biserică şi că nu aduce nici harul

<tainei>, să fie afurisit (c.1, p. 315)”4.
În baza prevederilor Conciliului din Trent, Statuta iurium munici-
palium Saxonum definea „nunta sau căsătoria” ca „unirea bărbatu-
lui cu femeia care alcătuieşte o legătură de nedespărţit în <timpul>
vieţii”5.
Calitatea de taină (sacramentum) a căsătoriei a fost recunoscută cu
mult înainte de Conciliul din Trent de Sf. Ambrozie (Exposilio în Lu-
cam, lib. VIII, nr. 5 şi 9), Sf. Toma din Aqino (Summa, prima secun-
dae, qu. 102, art. 5), de papa Bonifaciu al VIII-lea (1294 –1303) ş.a. 6.
Este important faptul că în toate pravilele şi canoanele bisericeşti
din perioada cercetată o însemnătate deosebită se acorda responsa-
bilităţilor şi îndatoririlor celor care intenţionează să se căsătorească:
„Căsătoria nu se încheie decât dacă consimt, atât cei ce se unesc,
cât şi cei ce-i au în putere. Nu convieţuirea bărbatului cu femeia face
căsătoria, ci vrerea lor de a încheia căsătoria”7.
Pe parcursul Evului Mediu (şi nu numai !), atât în Occident, cât şi
în Răsărit, Canoanele bisericeşti erau purtătoare de elemente moral-
educative şi spirituale pentru cei care doreau să se căsătorească. Erau
stabilite anumite reguli, care urmau a fi strict respectate. „Căsătoria
nu se poate săvârşi fără învoială de bună voie a celor ce intră în ea
şi fără învoirea acelora sub a căror putere se află; căsătoria ce se
încheie fără învoirea părinţilor, nu are tărie. Căsătoria este unirea
pe viaţă şi traiul împreună al unui bărbat cu o femeie cu împărtăşirea
drepturilor dumnezeieşti şi omeneşti.”8.
4
The Ecumenical Council of Trent (1545-1563) and the culture of Lithuania. Recep-
tion and Transmission of the Council’s Ideas in Est-Central Europe. Selected Articles,
Vilnius, 2009, p. 3.
5
Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc). Edi-
ţia Fr. Schuller Von Libloy, Sibiu, 1856 (cu o traducere germană din 1721), II.1, §.1, în
Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 636.
6
7
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 121–130.
8
Însemnarea şi fiinţa căsătoriei. Titlul IV, în Manualul legilor sau aşa numite CELE
ŞASE CĂRŢI, adunat de pretutindeni şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de
legi şi judecător în Salonic Constantin Harmenopulos. Traducerea de Ioan Peretz. Ediţia
Ministerului de Justiţie, Cartea Românească, 1921, p. 318-319.
42
Dacă ne referim la dreptul roman, în special la constituţiile lui Ius-

tinian, în Titlul doi Despre săvârşirea căsătoriei (De ritu nuptiarum))
găsim o definiţie asemănătoare: „Căsătoria este împreunarea soţului
şi soţiei, uniunea întregii vieţi, îmbinarea dreptului dumnezeiesc cu
cel omenesc”9 („1. (Modestin) conjuctio maris et femininae et consor-
tium omnis, divinit et humani juris communicatio” )10.
După cum demonstrează aceste fragmente, la baza încheierii că-
sătoriei stătea nu numai legătura fizică între bărbat şi femeie, ci şi
legătura spirituală. Regulile obligau la anumite responsabilităţi mo-
ral-spirituale în familie pe toată viaţa.
Definiţia noţiunii de căsătorie o aflăm în Îndreptarea legii, glava
198: „Însă se mai cheamă însurarea că se împreună şi se fac amândoi
un trup, după cum au zis domnul nostru Isus Hristos, cu motive şi cu
cununie pre leage de la preot”11; în glava 203 se dă altă definiţie a
căsătoriei: „împreunarea bărbatului şi a muierii, adecă amestecare,
sau amestecare şi moştenire între toată viaţa lor”12.
În anul 1930, Şt. Gr. Berechet a descoperit la Academia Română
două manuscrise: Nr. 1271 şi Nr. 1468. Primul manuscris nu are titlu,
în schimb al doilea13 oferă o preţioasă informaţie despre aplicarea pra-
9
В.В. Розанов. Семейный вопрос в России, Том I-II, Материалы для III тома.
Собрание сочинений под общей редакцией А.Н. Николюкина, Москва, 2004,
p. 382-383.
10
Extracte din constituţiile lui Iustinian. Digeste sau pandeci, în Хрестоматия
всеобщей истории государства и права, Москва, Юристъ, 2003, p. 232.
11
Îndreptarea Legii (1652), Pentru însurarea; şi ce iaste însurarea, Glava 198, Ediţie
întocmită de Colectivul de Drept Vechi Românesc, condus de Andrei Rădulescu, Bucu-
reşti, 1962, p. 195.
12
Ibidem, p. 213.
13
„Cel dintâi are 950 de pagini, în folio, scris frumos, provenit din mănăstirea
Neamţului (Moldova). Pe al doilea document pe prima pagină se citeşte următorul titlu:
“Vactiria / adecă Cărja arhierească acum întăiu / tălmăcită dupre limba ellinească pre /
limba moldovenească. Cu osărdiea şi toată cheltuială Preaosvinţitului Mitropolit al Mol-
dovii: / Kir Iacov /Iară tălmăcitor al aceştii cărţi au fost cuviosul întru ieromonaşi kir
popa / Cosma. La anii 7262 / fiind şi diortosită de dascalul Duca de la / Thasos”. Vezi:
Intregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, închinat celor 30 de
ani de existenţă a Universităţii populare din Vălenii de Munte şi ctitorului ei, Nicolae
Iorga, Iaşi, 1938, p. 20.
43
Lilia Zabolotnaia
vilelor la încheierea căsătoriilor în Moldova14 (inclusiv până la sfârşi-

tul secolului al XVIII-lea).
Prezentăm un „fragment din textul grec cu traducerea făcută de
monahul Cozma” , în care putem găsi definiţii ale noţiunilor însurare
şi nuntă:
„Începutul slovii lui Gama. Pentru nunta, ce ieste nunta întâi, şi
pentru însurarea cea pre lege la câţi ani să cade să se facă. Cap.1.
Pravilele zic: „însurarea iaste o adunare la un loc a bărbatului şi
a femeii, unire şi petrecere, sau moştenire a dreptăţii dumnezeieşti şi
omeneşti, ori prin blagoslovenie, ori prin cununie, ori prin însemna-
rea scrisorii. Iară câte se fac dintr-acest fealiu (altfel decât în acest
fel – n.a.), acelea să socotesc ca şi când nu se fac […] Nunta să chea-
mă adevărată legătură şi împreună vieţuire a bărbatului cu muierea,
împreună lăcuinţă spre facere de coconi”15.
După cum demonstrează acest fragment, definiţia căsătoriei este
foarte clară şi nu se deosebeşte mult de cea din Îndreptarea legii
(gl. 198; 203). Pe parcursul secolelor, condiţiile de bază la înfiinţarea
familiei erau aceleaşi – binecuvântare, cununie, alegere benevolă etc.
O altă condiţie, ce ţinea de vârsta căsătoriţilor, a rămas de aseme-
nea neschimbată: „Să cade dar bărbaţii să fie de bună vârstă. Aşij-
derea şi fetele să fie putincioase de a primi pe bărbaţi adecă bărbaţii
de 14 ani, şi acestea zise, măcar supt stăpâni, măcar de capul lor de
vor fi cei ce vor să se însoare, nunta nu să va face până nu să vor
tocmi între dânşii cei ce vor să să însoare şi cei ce îi au pe dânşii supt
stăpânirea lor. Nunta nu o statorniceşte, nici o întăreşte culcarea la
un loc a bărbatului şi a femeii, ci o întăreşte tocmirea nunţii şi alcă-
tuirea şi învoirea”16.
Merită atenţie faptul că deja nu se făcea deosebirea după sex la
dreptul de a se căsători, când persoana devenea deplină de vârstă:
„Cela ce ieste de sineşi stăpânitor şi deplin la vârstă, acela şi fără
voia tatălui său poate să să însoare”17. Evident, rolul părinţilor nu se
14
În Muntenia acest document nu a găsit aplicare la instanţele de judecată.
15
Întregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, p. 24.
16
Ibidem, p. 23.
17
Ibidem, p. 23-24.
44
excludea. Se sublinia că părinţii trebuie să fie respectaţi şi nici într-

un caz tinerii să nu se cunune clandestin. „De vei fi supt stăpânirea
părinţilor tăi, să-ţi petreci viaţa cu înţelepciune şi cu fericire, nu să
cade tatălui tău să te silească a te însura, şi nimenea să nu să cunune
pe ascuns, ci înaintea a multora să să cunune, iară cine va îndrăzni a
face aceasta ca să să cunune într-ascuns să să pedepsească ca să să
înveţe minte. Şi preotul care i-au cununat să cade să-şi ia vreadnicile
pedepse după cum poruncesc dumnezeeşti canoane”18.
Preoţilor le era interzis să oficieze căsătorii ilegale. În caz că preo-
ţii încălcau aceste reguli, erau caterisiţi, iar căsătoria anulată.
În urma analizei problemei abordate, constatăm că sursele de epocă
fac suficiente referiri pentru înţelegerea noţiunii de căsătorie. Căsăto-
ria era considerată una din tainele bisericeşti, “legătură dintre bărbat
şi femeie şi comunitatea întregii vieţii”, o taină la fel de mare ca şi
botezul sau preoţia19. Căsătoria constituia (şi constituie încă – n.a.)
baza structurilor familiale – care formează, de fapt, temelia unei soci-
etăţi – şi este investită de creştinism cu atribute sacramentale. Funcţia
religioasă a familiei continua să se menţină începând cu însuşi actul
constituirii ei şi persistând în tot timpul existenţei sale. Orice căsăto-
rie ce nu fusese oficiată religios era considerată concubinaj20.
Generalizând cele expuse, ţinem să remarcăm că spaţiul limitat
al unui paragraf nu ne permite să abordăm toate aspectele acestui
subiect. Aici menţionăm şi faptul că studierea problemei instituţiei
căsătoriei este puţin cercetată în literatura de specialitate, mai ales în
ceea ce priveşte funcţia familiei: demografică, etică, pedagogică etc.
În esenţă, considerăm că familia, în vechea concepţie juridică, pre-
zintă un vast interes pentru percepţia trecutului nostru, cât şi sugestii
pentru realităţile contemporane.
18
Ibidem, p. 24.
19
Liviu Pilat, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII),
Bacău, 2002, p. 229.
20
Istoria dreptului românesc, Vol. II, Partea I, Bucureşti, 1984, p. 253.
45
Lilia Zabolotnaia
I. 2. Condiţiile de încheiere a căsătoriei.

Vârsta legală a căsătoriţilor
Căsătoria era determinată de normele şi principiile canoanelor bi-
sericeşti. Pentru a încheia căsătoria, era necesar să se îndeplinească
anumite condiţii, care erau caracteristice atât legislaţiei scrise, cât şi
dreptului obiceiului.
Condiţiile de valabilitate a căsătoriei în Ţările Româneşti erau:
a) vârsta corespunzătoare sau vârsta legală a căsătoriţilor
b) consimţământul părinţilor
c) acordul tinerilor
d) alegerea benevolă
e) starea fizică şi mentală
f) apartenenţa la una şi aceeaşi confesiune
g) excluderea unui grad de rudenie apropiat
h) respectarea ceremoniei de cununie
i) apartenenţa la aceeaşi categorie socială21.
După cum se ştie, semnificaţia noţiunii de vârstă are o caracteris-
tică biologică şi alta juridică. Vârsta era un prim element de care se
ţinea seama în exercitarea capacităţii de a încheia căsătoria. Princi-
palele elemente care au avut importanţă juridică, creând incapacităţi
temporare sau definitive de exerciţiu în legătură cu anumite drepturi,
au fost, conform legislaţiei ţărilor române, vârsta şi sexul. Până la
şapte ani copiii erau „prunci”, băieţii până la 14 ani şi fetele până la
12 ani erau consideraţi nevârstnici (anix) şi nu puteau întocmi nici un
act juridic22. Hotarul între nevârstnici şi vârstnici era considerată vâr-
sta nubilă, când tânărul sau tânăra puteau să iasă de sub stăpânirea
părintească şi să se căsătorească.
Această condiţie reflectă evident receptarea dreptului bizantin. În
constituţiile lui Iustinian era indicat: „[…] înţelegerea (pentru a în-
cheia căsătoria – n.a.) poate fi făcută atunci când persoanele (mirele
21
L. Zabolotnaia, Condiţii de încheiere a căsătoriei în Evul Mediu. Studiu compa-
rativ, în Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Serie nouă, Vol.I [XVI], Chişinău, 2007, nr. 2,
p. 107-112.
22
Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 489; Ibidem, Vol. II, Partea I. Responsabili de
volum D. Firoiu şi L. Marcu, Bucureşti, 1984, p. 245.
46
şi mireasa) îşi dau seama despre acest lucru, adică, să aibă nu mai
puţin de 7 ani23; pentru a încheia căsătoria băieţii trebuie să aibă
14–15 ani şi fetele 12–13 ani”24.
În perioada medievală, deosebirea de sex, fie că era vorba de sis-
temul normativ popular sau de o lege scrisă, se socotea după „fire”,
femeia fiind considerată inferioară bărbatului, cu o capacitate juridică
mai redusă, iar participarea ei la viaţa publică era exclusă: „Femeile
sunt oprite de la dregătoriile civile şi obşteşti. Ele nu pot fi judecători,
nici nu iau parte la cârmuire sau la sfaturi de obşte, nici nu se ames-
tecă în treburile străine, nici nu îngrijesc de averea cuiva”25.
Inegalitatea se manifesta atât în condiţiile privind vârsta căsătoriţi-
lor, cât şi în ce priveşte obligaţiile faţă de familia pe care o întemeiau.
Această situaţie nu era caracteristică numai pentru spaţiul românesc,
ci era universală şi larg răspândită în toate ţările creştine.
Exemplul cel mai revelator în privinţa determinării diferenţei de
vârstă pentru căsătorie este Syntagma lui Vlastares: „Se cere ca bă-
ieţii să fie puberi, iar fetele, apte pentru bărbat, adică <băieţii>
să fie trecuţi de 14 ani, iar fetele, de 12 ani. Aceste <condiţii> le
socotim <ca fiind necesare>, atât dacă cei ce se căsătoresc sunt de
sine stătători (sui iuris) sau sub puterea altuia. Un fiu sau o fiică de
familie nu pot să încheie o căsătorie dacă nu-şi dă încuviinţarea cel
în a cărui putere se află ei”.26
Din cele expuse, observăm că între fete şi băieţi se făcea distincţie.
Dacă băieţii, la atingerea majoratului, puteau să se căsătorească fără
permisiunea tatălui, despre fete nu se vorbeşte nimic: ”Fiul emanci-
pat, având vârsta legiuită, se poate căsători chiar fără încuviinţarea
tatălui”27.
23
Extracte din constituţiile lui Iustinian. Digeste sau pandeci, p. 231–232.
24
В. А. Космач, История государства и права зарубежных стран. Цивилизации
средневековья и раннего Нового времени (V – середина XVII вв.), Парагон, Кишинев,
2005, p. 436.
25
Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, p. 42, 65, 71.
26
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 129.
27
Ibidem.
47
Lilia Zabolotnaia
În Ţara Românească, majoratul matrimonial este precizat după În-

dreptarea legii:”blagoslovită iaste vremea logodnei şi a unei nunţi,
când ieste bărbatul de 14 ani şi muiarea de 12”28 (glava 173), „nunţele
ceale ce sunt pre leage să chiamă ceale ce se fac cum zic dumneză-
eştile pravile, bărbatul să fie pre leage şi muiarea priimită pentru
bărbat, adecă junele să treacă de 14 ani şi muiarea să fie mai mare
de 12 ani” (glava 203)29.
În codicele de legi din Moldova, Cartea Românească de învăţătură
(1646)30, mai puţin se precizează vârsta căsătoriţilor, dar în anumite
capitole găsim informaţia necesară prin menţiuni indirecte. De exem-
plu, se indică vârsta fetelor în cazul violenţei asupra lor: ”oricine va
face silă la fecioară micşoră, încă să nu fie de 12 ani, să va certa mai
rău de când ar fi fost fată mare de vârstă” (Glava 36:7)31.
Un deosebit interes la capitolul privitor la vârstă îl prezintă textul
din Glava 53, în care este definită vârsta în general: „2. Cucon să
cheamă până la 7 ani de vârstă; tânăr în măsură de vârstă să cheamă
parte bărbătească de la 10 ani şi jumătate până la 14 ani, iar parte
femească de la 9 ani şi jumătate până la 12 ani”32.
Deci, după cum reiese din cele expuse mai sus, hotarul de vârstă al
fetelor între copilărie şi maturitate era de 12 ani şi pentru băieţi de 14
ani. Conform dreptului scris, pentru încheierea căsătoriei se cerea ca
„băieţii să fie puberi, iar fetele apte pentru bărbat”, adică băieţii să
fie trecuţi de 14 ani, iar fetele de 12 ani33.
În Moldova medievală se obişnuiau căsătoriile de vârstă timpurie,
astfel o tânără fată trecută de 24 de ani era considerată fată bătrână,
28
Îndreptarea Legii (1652), Pentru logodne; ca se cade fie bărbatul de 14 ani şi
fămeală de 12, Glava 173, p. 174.
29
Ibidem, Pentru nunta cea de întîi, şi ce iaste nunta, şi pentru nunta ce e pre leage,
Glava 203, p. 212-213.
30
Cartea Românească de învăţătură (1646). Ediţie critică întocmită de Colectivul
pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei R.P.R. condus de Andrei Rădulescu,
Bucureşti, 1961.
31
Ibidem, Pentru ceia ce fac silă feciorelor de le strică fecioriia, oare ce feal de cer-
tare vor avea, Glava 36:7; p. 138.
32
Ibidem, p. 162-163.
33
Istoria dreptului românesc, p. 505.
48
deoarece „după obiceiul nostru moldovenesc, este pentru o fată care

până la 24 ani nu capătă bărbat, ruşine şi uriciune”34.
Dimitrie Cantemir în ilustra sa lucrare Descrierea Moldovei, în
capitolul XVIII al părţii a doua Despre obiceiurile de logodnă şi de
nuntă nu indică vârsta căsătoriţilor, dar menţionează unele aspecte
caracteristice epocii: „Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care
trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte
că e ruşine, dacă o fecioară cere un bărbat, iar obiceiul ţării a stator-
nicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă
părinţii fetei ginerele”35.
Despre căsătoriile de vârstă timpurie în Moldova ne vorbesc mul-
tiple cazuri. De exemplu, Iliaş (născut în 1409), fiul lui Alexandru cel
Bun, era căsătorit în 1425 la vârsta de 16 ani36. Ştefăniţă cel Tânăr
(născut între anii 1506–1510)37 s-a căsătorit în 152638, având aproxi-
mativ 16–20 de ani.
Un alt caz serveşte peţirea lui Alexăndrel (Alexandru II), cel de-
al doilea fiu al lui Ilie voievod şi al Marincăi. Din cronică aflăm că
este născut la 17 august 1438. În 1448, la o vârsta fragedă de 10 ani,
ajunge la scaunul domnesc (1448-1449)39. În perioada celei de-a doua
domnii (1452-1454) pentru a „echilibra balanţa politică” Alexăndrel,
în anul 1453, la 16 februarie, încheie „pace veşnică” cu Ioan de Hu-
34
Nicolae Iorga, Anciens documents de droit roumain, vol. II, 1930, p. 296.
35
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Hyperion, 1992,
p. 129-130.
36
Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI,
publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959, p. 14–15:
“Şi i s-a născut un fiu, întîiu născut, numit Ilie voievod, în anul 6917 (1409), iulie 20, din
cneaghina Neacşa…În anul 6933 (1425) octombrie 23 şi-a luat Ilia voievod soţie şi a
adus-o Ghidigol sîmbătă, s-a cununat duminecă”.
37
Grigore Ureche înregistrează ştirea că după campania în Polonia din iunie 1509,
Bogdan III „ş-au luat doamnă din ţară şi au făcut pre Ştefan vodă cel Tânăr”. Vezi: Ure-
che Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cursul anilor
şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş – vodă până la Aron-vodă (1359-1595), în
Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 68.
38
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova, a.1324-1881, vol.I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 553-555.
39
Cronicele slavo-polone, p. 6, 15.
49
Lilia Zabolotnaia
nedoara. În plus, cum menţionează C. Rezachevici, având vârsta de

paispezece ani şi jumătate, se obligă să ia de soţie pe o nepoată a
acestuia, „şi pe nepoata sa să o iau să-mi fie Doamna, până la moarta
mea”40. Nepoata lui Ioan de Hunedoara este neidentificată41, nu ştim
în ce împrejurări Alexăndrel a fost înlăturat din a doua domnie, însă
cunoaştem că această alianţă matrimonială n-a fost încheiată.
În 1355, împăratul bulgar Ioan Alexandru (1331-1371) şi cel bizan-
tin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391) au încheiat un tratat de
pace, care a fost consolidat prin căsătoria copiilor lor. Ioan Alexan-
dru şi-a căsătorit fiica sa încă minoră, pe Keraţa-Maria, cu urmaşul,
minor şi el, al lui Andronic IV (1376-1379)42. Ambii tineri aveau câte
9-10 ani, atunci când părinţii au încheiat acest contract de căsătorie.
Permisiunea şi contractul de căsătorie au fost confirmate de un Act
Sinodal special al Patriarhului de la Constantinopol la 17 august 1355.
Nunta a avut loc peste un an, în 135643.
Un alt exemplu în acest sens poate servi conflictul polono-ungar
privind Haliţia în anul 1214, care a fost rezolvat prin intermediul „di-
plomaţiei de mariaj”. Pentru a soluţiona problema teritorială, regii
Ungariei şi Poloniei au decis că vor stăpâni această regiunea copiii
lor. La momentul încheierii logodnei, mirele Koloman, fiul regelui
ungar Andrei II, avea şase ani, iar logodnica Salomeea, fiica regelui
polon Leşco cel Alb, numai doi (sic!). Însă această condiţie nu era
luată în considerare de părinţi, care erau preocupaţi de problemele
politicii interstatale mai mult decât de destinul propriilor copii. Se
ştie, că mireasa era dusă la palatul regelui ungar, unde era crescută şi
40
Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor, p. 511, 526-527.
41
Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. I,
p. 763-765 (doc. nr. 224).
42
Documente privind istoria României. A. Moldova, veacul XVI, vol. IV, Bucureşti,
Editura Academiei, 1951, p. 122 (nr. 222), în Ştefan S. Gorovei, Familia lui Ieremia
Movilă în tablouri votive. Contribuţii la istoria Mănăstirii Suceviţa, în Movileştii. Istorie
şi spiritualitate românească. Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epocă, vol. II, „Casa
noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006,
p. 38-39.
43
A doua soţie a lui Andronic IV era Teodora, fiica voievodului Ţării Româneşti Ni-
colae Alexandru Basarab (1352-1364).
50
educată cu mare atenţie, şi când a atins vârsta de majorat s-a căsătorit

cu Koloman. Nu cunoaştem detalii – a fost fericită căsătoria sau nu,
dar sunt bine cunoscute faptele că copii n-au avut, în 1241 Koloman a
fost ucis de mongoli, iar Salomeia a intrat în istoria Poloniei ca sfânta
Salomea44.
Peţirea lui Alexăndrel (Alexandru II), cel de-al doilea fiu al lui Ilie
voievod şi al Marincăi, născut la 17 august 143845, este ilustrativă
în acest sens. Pentru a soluţiona problemele politice, Alexăndrel, în
perioada celei de-a doua domnii (1452-1454), la 16 februarie 1453
încheie un tratat de pace cu Ioan de Hunedoara. Una dintre condiţiile
de asigurare a îndeplinirii prevederilor tratatului era obligaţia de a o
lua de soţie pe nepoata lui Ioan de Hunedoara, deşi Alexăndrel avea
doar paispezece ani şi jumătate46, „şi pe nepoata sa să o iau să-mi
fie Doamna, până la moarta mea”47. Alianţa matrimonială n-a fost
încheiată, Alexăndrel fiind înlăturat de la domnie, în împrejurări ne-
cunoscute de noi, iar viitoarea mireasă a rămas necunoscută48.
Ca exemplu ilustrativ pot servi şi fiicele lui Ieremia Movilă. Despre
prima fiică, Raina, se ştie că s-a născut în 158849. Avea numai 11 ani
când a fost cerută în căsătorie. Despre această peţire scrie cronicarul
transilvănean István Szamosközy (care a descris evenimentele de la
sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea)50. În
44
Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, София,
1985, p. 219-220.
45
Cronicele slavo-polone, p. 6, 15.
46
Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor, p. 511, 526-527.
47
Ilie Mihnea, O nepoată a lui Iancu de Hunedoara, doamnă a Moldovei?, în Cerce-
tări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi, 227-228.
48
Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Volumul
I, p. 763-765 (doc. nr. 224).
49
Ilie Mihnea, O nepoată a lui Iancu de Hunedoară, doamnă a Moldovei?, în Cerce-
tări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi, 227-228.
50
Ilie Corfus, Odoarele movileştilor rămase în Polonia. Contribuţii la istoria artei
şi a preţurilor, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, vol. I, „Casa noastră
movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 284; Ilona
Czamańska, Movileştii în tradiţia familială polonă, în Revistă de Istorie a Moldovei, 12
(61, 62). Materialele simpozionului internaţional moldo-polon „Dinastia Movileştilor –
interferenţe politice şi culturale ale elitelor din Europa Cenrală şi de Est”, Coordonator
51
Lilia Zabolotnaia
1599, Andrei Bátory, voievod al Transilvaniei (1599)51, prin interme-

diul cardinalului János Nagy a propus să se căsătorească fratele său
mai mic după mamă52, János Iffjú, cu fiica lui Ieremia Movilă. Croni-
carul Szamosközy scrie că Ieremia Movilă avea o singură fiică, dar
este o opinie eronată. Este cunoscut faptul că în 1599 în familia dom-
nului Moldovei erau deja trei fiice: Raina, Maria şi Ecaterina. Astfel,
informaţie putem să presupunem că este vorba de fiica cea mai mare
– Raina. Opinia greşită a cronicarului era repetată şi de cercetătoarea
din Ungaria Ildikó Horn53.
Prin acest mariaj dinastic se urmărea o alianţă politică. Una din
condiţiile de bază era cu cât e posibil de urgent de încheiat căsătoria.
La încheierea condiţiilor erau respectate şi obligaţiuni financiare. În
caz dacă căsătoria nu avea loc din vina mirelui, atunci el era obligat
să plătească despăgubiri în valoare de 30 000 de ducaţi, dintre care,
conform contractului, 20 000 era obligat să plătească Andrei Bátory
şi 10 000 János Iffjú. În contract era stipulat că şi Ieremia Movilă
era obligat să plătească despăgubire în această valoare, dacă nu va
respecta contractul. Contractul cu garanţii reciproce era completat la
3 iulie 1599, semnat şi pecetluit, şi alăturat cu verighetă de logodnă
pentru logodnică. Alianţa matrimonială n-a fost încheiată, din motiv
că mirele, János Iffjú, a fost ucis54.
Peste un an, în toamna anului 1600, la indicaţia lui Zamoyski, s-au
început convorbiri pentru căsătoria Rainei Movilă (la 12 ani!) cu prin-
cipele Mihał Wiśniowiecki, staroste de Owrucz. Nunta s-a făcut la
al volumului L. Zabolotnaia, CIVITAS, Chişinău, 2005, p. 30; Idem, Între familie şi stat,
Relaţiile familiale ale dinastiei movileştilor în Moldova, în Movileştii. Istorie şi spiri-
tualitate românească. Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epocă, vol. II, „Casa noastră
movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 264.
51
Szamosközy István, Erdély története (1588-1599, 1603), Európa Könyvkiadó, Bu-
dapest, 1981, p. 208.
52
Constantin Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astezi. Ediţie a doua, revăzută şi adăgită, Edutura ALBATROS, Bucureşti, 1975,
p. 403-404, 916.
53
Născut din a doua căsătorie a mamei lui Andrei Batory cu János Iffjú.
54
Ildikó Horn, Andrzej Batory. Traducerea Szymon Breziński, Widawnictwo Neri-
ton, Warszawa, 2010, p. 250.
52
25 mai 1603 (când Raina avea 15 ani), iar marele cancelar Zamoyski
a fost oaspete de onoare55. Acest mariaj din interes politic în realitate
s-a realizat într-o căsătorie fericită. În afară de aceasta, Raina Movilă
a intrat în istoria Poloniei ca mama faimosului Ieremia Wiśniowiecki,
voievodul Rusiei şi bunica viitorului rege polon Mihał Korybut Wiś-
niowiecki (1663-1673)56.
A doua fiică, Maria, s-a căsătorit peste 3 ani, în 1606, cu alt vestit
magnat al Poloniei – Ştefan Potocki. Maria era a doua fiica a lui Ie-
remia Movilă şi s-a născut peste câţiva ani după Raina. Argumente
solide la acest capitol aduce Ştefan S. Gorovei într-un studiu consa-
crat acestei probleme. Ieremia Movilă, făcând o danie Suceviţei la 12
iulie 1597, aminteşte de copii „dăruiţi de Dumnezeu, Costantin, Irina
(Raina – n.a.), Maria şi Caterina”57. Reiese, că la căsătorie Maria
avea aproximativ 15 ani.
Pentru a ajunge la rezultatele consemnate mai sus, am recurs la
studii comparate.
În acest context, menţionăm că în dreptul canonic bizantin era res-
pectată aceeaşi vârstă pentru căsătoriţi: fetele la 12 ani şi băieţii la 14
ani58. Pentru Imperiul Bizantin însă erau tradiţionale căsătoriile cu
fete tinere, indiferent de vârsta mirelui.
De exemplu: prima soţie a împăratului bizantin Andronic II Pa-
55
Szamosközy István, Erdély története (1588-1599, 1603), Európa Könyvkiadó, Bu-
dapest, 1981, p. 208-209; 510.
56
Ilona Czamańska, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movileştii, în Movi-
leştii. Istorie şi spiritualitate românească, volumul I, „Casa noastră movileancă”, Sfânta
Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 119-120.
57
Ilona Czamańska, Wiśniowieccy. Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie,
Poznań, 2007, p. 122-128; Ilie Corfus, Odoarele movileştilor rămase în Polonia. Con-
tribuţii la istoria artei şi a preţurilor, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească,
volumul I, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii,
Suceava, 2006, p. 284.
58
E. Patlagean, L’enfant et son avenir dans la famille byzantine (IV-XIIe siècles), în
Annales de dèmographie historique, 1973, Vol. I, Enfant et Sociètes, p. 90; D.M. Nicol,
Mixed Marriages in Bizantium in Thirteen Century, în Studies in Chuch History, Vol. I,
London, 1964, p. 164; Idem, Bizantium: Its Ecclesiastical History and the Relations with
the Western Word, London, 1972, chap. IV. Vezi: Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki
nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII
-XV w.), Łódż, 1996, p. 51.
53
Lilia Zabolotnaia
leologul (1282–1328), Ana Unguroaica, avea 12 ani la căsătorie şi

a născut la doar 16 ani. A doua soţie a lui Andronic II Paleologul
avea 12–13 ani la căsătorie. Împăratul Ioan VII (1390) s-a căsătorit cu
Eugenia Gattilusio când aceasta avea numai 6 ani. Soţia împăratului
Constantin XI (1449–1453), Magdalena Tocco, avea 12 ani la căsăto-
rie şi a murit peste un an, la naşterea primului copil59.
Până în secolul al XV-lea, în toate ţările europene, atât în Est, cât
şi în Vest, vârsta între 12–14 ani era valabilă pentru încheierea căsă-
toriei60.
O influenţă majoră a dreptului bizantin s-a manifestat în dreptul
civil al ţărilor vecine, în mod special al Serbiei, în Statutul lui Stefan
Duşan. Acest document juridic medieval este un model de compilaţie
a legislaţiei bizantine. În Statutul lui Stefan Duşan nu este indicată di-
rect vârsta căsătoriţilor, dar tocmai această ţară demonstrează cel mai
elocvent obiceiul căsătoriilor premature. Ilustrativ este şi cazul căsă-
toriei regelui Serbiei Stefan Uroş II Milutin (1282–1321). A treia soţie
a fost Anna Terter, fiica ţarului bulgar Gheorghi I Terter (1280–1292)
şi a Mariei (Kira-Maria) Asen, sora lui Ioan Asen III61, născută în
Bizanţ, după divorţul (terminus post quem) părinţilor, aproximativ în
1283–128462. Anna Terter, în fragedă tinereţe, la vârsta de maximum
59
Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łaciń-
skie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51, 96-97.
60
R. Metz, Le statut de la femme en droit cannonique médieval, în Recuiel de la
Société Jean Bodin, Vol. XII, La femme, 2ème partie, 1962, p. 82 ; D. Herlihy, The Ge-
neration in Medieval History, în Viator, Vol. 5, 1978, p. 358; Idem, Social History of
Italy and Western Europe 700-1500, Collected Studies, London, 1978, chap. XIII. Vezi:
Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie
w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51.
61
С. Табаков, Бележки за Югоисточна България през епохата на Тертеровци,
în Списание на Българскaта Aкадемия на Hауките, LXX, 1909, p. 563-588.
62
Gheorghi I Terter se consideră întemeietorul noii dinastii a Terterilor, care a condus
Bulgaria timp de 34 de ani. După doi ani de la venirea la putere, Gheorghi I Tereter ia
o hotărâre neaşteptată: desface căsătoria cu Maria (Kira-Maria) Asen şi îşi aduce înapoi
prima soţie, pe Maria şi pe fiul său, care se transformă din ostatici în membri ai familiei
împărăteşti. Vezi: Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България
VII-XIV век, Изд. Анубис, София, 2006, с. 531; Йордан Андреев, Българските ханове и
царе VII-XIV век. Историко-хронологический справочник, София, 1988, p. 168-169.
54
10 ani, a fost dată în căsătorie ţarului sârb Stefan Uroş II Milutin doar
în scopuri politice (pentru consolidarea pactului de pace bulgaro-sârb
din 1284). Despre acest fapt vorbeşte şi unul din documentele de la
Dubrovnik din anul 1284, în care se aminteşte: „...când a luat de soţie
Uroş pe fiica împăratului bulgar”63.
După 15 ani de căsătorie, Stefan Uroş II Milutin a divorţat de
Anna Terter, pentru a încheia a patra căsătorie cu fiica minoră a
lui Andronic II. Conform tratatului bizantino-sârb, Anna Terter a
fost trimisă înapoi în Bizanţ (repetând soarta mamei sale!). Gheor-
ghi I Terter a fost urmat de ţarul Smileţ (1292–1298), după a cărui
moarte, sub regenţa soţiei, a rămas un fiu minor, numele complet al
căruia este Ioan Comnen Duca Anghel Vrana Paleologul. Prefera să
poarte şi să accentueze titlurile bizantine, moştenite de la maică-sa,
care era fiica sevastocratului Constantin, fratele împăratului Mihail
III Paleologul. Pentru a stabili relaţii paşnice cu Serbia, văduva a
propus coroana bulgară lui Stefan Uroş II Milutin, dar acesta a
refuzat să se căsătorească cu ea, preferând-o pe minora prinţesă bi-
zantină Simonida64.
La vârsta de 40 de ani, Stefan Uroş II Milutin a cerut-o în căsăto-
rie pe fiica împăratului bizantin Andronic II Paleologul (1282–1328)
şi a Iolandei de Montferrat „[…] şi a luat de soţie pe Simonida, fii-
ca imperatului bizantin” („[…] и да вземе истинската дъщеря на
императора, която ромеите наричат със и име Симонида”)65.
Simonida avea numai 5 ani, când Stefan Uroş II Milutin a insistat
63
The Correspondence of Athanasius I Patriarche of Constantinople, p. 210; A. Failler,
Le complot antidynastique de Jean Drimys, în Revue des études byzantines, LIV (1998),
p. 245-248; Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България
VII-XIV век, p. 538.
64
П. Ников, Татаро-българските отношения през средните векове с оглед към
царуването на Смилеца, în Годишник на Софийския университет, ФИФ, 15-16,
1921, p. 1-95; Иван Божилов, Бележки върху българската история през XIII в., în
Българско средновковие, София 1980, p. 78-81; История на България, Т.3, София,
1982, p. 289-299.
65
În aceeaşi perioadă el ducea trative în privinţa Annei, fiica împăratului Mihail Pale-
ologul (1259-1282). Nu se ştie clar, a schimbat decizia din cauza conjucturii politice sau
din motive personale. Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa
bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 67.
55
Lilia Zabolotnaia
să fie trimisă mireasă la curtea sa şi a respins rugămintea părinţilor

de a amâna căsătoria până la maturitatea ei. Nunta a avut loc când
Simonida a împlinit 8 ani. Din cauza căsătoriei la acea vârstă fragedă
Simonida n-a putut avea niciodată copii66. Această informaţie este
relatată în opera lui Mavro Orbin (din Dubrovnik) în renumita lucra-
re a secolului al XVII-lea „Краљевство Словена”: „Regele Serbiei
Uroş avea peste patruzeci de ani când a luat-o de soţie pe Simonida,
care abia a împlinit opt ani. Din această cauză ea niciodată nu putea
să nască copii” („Краљ Урошб наимеб кад му jе било четрдесят
година и jош више, почео jе са Симонидом да живи као са женом
кад jе jедва имала осам година и тако озледило њену материцу
да никада ниjе не могла имати деце”)67.
Răstrăbunica Elenei Ecaterina (soţia lui Petru Rareş), Mara (1354–
1357(?) – 12 aprilie 1426), fiica mai mare a lui Lazar Hrebeleanović şi
a Miliţei, a fost dată în căsătorie în 1371, adică aproximativ la vârsta
de 14–17 ani, după Vuk Branković68.
Strănepoata Marei, Elena (1447 – † 1498), la vârsta de 12 ani (21
martie 1459) era căsătorită cu Ştefan Tomašević (? – †1463), fiul rege-
lui bosniac Ştefan Tomaš (1443–1461). Căsătoria fusese încheiată din
iniţiativa mamei, Elena Paleologu ( 1432 – † 1473), pentru a menţine
puterea prin intermediul fiicei69.
66
L. Mavromatis, La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki, 1978,
p. 43; N. Gregoras, Bizantina Historia, în Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae, ed.
by L. Schopen, Vol. I, Bonnae, 1829; M. Laskaris, Vizantijskije princeze u srednovekovoi
Srbii, Beograd, 1926, p. 53-81. Vezi: Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem.
Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż,
1996, p. 51.
67
L. Mavromatis, La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki, 1978,
p. 43; N. Gregoras, Bizantina Historia, în Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae, ed.
by L. Schopen, Vol. I, Bonnae, 1829; M. Laskaris, Vizantijskije princeze u srednoveko-
voi Srbii, Beograd, 1926, p. 53-81; Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem.
Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż,
1996, p. 51.
68
Раде Михаљчић, Краj Српского царства, Београд, 1975, p. 111-112.
69
В. Макушев, Историjски споменици, Књига II, Београд, 1882, p. 310; Историjа
Српского Народа, Доба борби за очување и обнову државе (1371-1537), Друга
књига, Друго издање, Београд, 1994, p. 310.
56
Despina Miliţa ( ? – †1554)70, sora Elenei Ecaterina71, s-a căsătorit

în 1504/1506 cu viitorul voievod al Ţării Româneşti, Basarab IV Ne-
agoe (1512-1521), când avea 14 ani72.
Pe de altă partă, privitor la Transilvania, am depistat informaţii
diferite în Libri Sententiarum şi Tripartitul73 referitoare la problema
vârstei. Pentru a demonstra acest fapt, propunem fragmente integrale
din ambele documente.
Conform Libri Sententiarum, „după lege, bărbatul trebuie să fi
împlinit paisprezece ani, iar femeia – doisprezece”74. Atrage atenţia
formularea. Deci, la vârsta aptă pentru căsătorie, tinerii sunt numiţi
bărbat şi femeie, iar pentru a „încheia o căsătorie legiuită […] potri-
vit dispoziţiunilor legii: bărbaţii să fie puberi, iar femeile, nubile (ca-
pabili şi capabile de a procrea) <şi să aibă> încuviinţarea părinţilor
sau a acelora în a căror putere sunt. Căsătoriile acelor persoane ce
sunt în puterea tatălui nu se încheie potrivit legii – fără vrerea lui,
dar, o dată încheiate, nu se desfac”75.
Cu mare probabilitate, aceste condiţii au fost moştenite din dreptul
roman şi dreptul cutumiar germanic. În afară de aceasta, de la tinerii
70
Despina Miliţa şi Elena Ecaterina erau fiicele lui Iovan Branković şi ale Elenei
Iakšič (Iovan Branković, născut în 1462, despot al Serbiei (1494 – †1502), a fost căsătorit
cu Elena Iakšič (? – †1529), fiica lui Stefan Iakşič ( ? – † 6.I. 1506). La 10 decembrie
1502, la vârsta de 40 de ani, Iovan va muri în urma rănilor. După el nu vor rămâne urmaşi
pe linie masculină. Vezi în: Историjа Српского Народа, Доба борби за очување и
обнову државе (1371-1537), p. 460, 560.
71
Elena sau Elena-Ecaterina Branković (?-† 1550/1551) s-a căsătorit în 1529 cu
domnul moldovean Petru Rareş.
72
Родословне таблице и грбови српских династjиа и властеле, Друго знатно
допуньено и проширено издање Београд, 1991, p. 129 (таблица№ 17); 130 (таблица
№ 18); p. 223-225 (таблица № 37).
73
Tripartitum, opus juris consuetudinarii inglity regni hungarie, per magistrum
Stephanum de Werbewcz, Personalis presentile regle majestatis locum tenentem, Ac-
curatissime editum. Vezi în: Florin I. Moldovan, Originea şi evoluţia instituţiei jurăto-
rilor la români, Editura TEXTE, Dej, 2007, p. 102-103.
74
Abatele Panormitanus, Commentaria super libros Decretalium (Comentarii asupra
cărţilor Decretelor), cu privire la C. III.X, De desponsatione impuberum, IV, 2, Veneţia,
1571, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638.
75
Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc), edi-
Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638-639.
57
Lilia Zabolotnaia
căsătoriţi se cerea ca alegerea să fie benevolă, să se afle în stare fizi-

că şi mentală sănătoasă şi alegerea să fie confirmată prin jurământ:
„Dacă <logodnicii> spun însă prin cuvinte ceea ce nu vor cu cugetul
– adică dacă nu e vorba de vreo silă sau vreo înşelăciune – această
îndatorire <luată>, prin cuvintele cu care consimt, spunând: „Te iau
de bărbat şi pe tine de soţie”, formează căsătoria76.
Potrivit dispoziţiilor Tripartitului, băieţii şi fetele până la 12 ani
erau în perioada vârstei nelegiuite; între 12 şi 16 ani fetele şi 12-24
bărbaţii erau în perioada vârstei legiuite, după care urma majoratul:
„Copiii sunt unii de vârsta desăvârşită (perfectae aetatis), alţii de
vârsta nedesăvârşită (imperfectae aetatis). Sunt de vârstă desăvârşită
băieţii de 24 de ani, iar fetele de 16 ani […] Vârsta mirelui era de re-
gulă mai mare decât a miresei. Sunt de vârstă nedesăvârşită cei ce nu
au <împliniţi> anii de vârsta desăvârşită. Şi, dintre aceştia, unii sunt
de vârstă legiuită, iar alţii de vârstă nelegiuită. Băieţii ca şi fetele [...]
la 12 ani [...] au vârstă legiuită”77.
Un alt exemplu îl poate reprezenta vecinul de est al Ţării Moldovei,
Marele Cnezat Litiuanian. Ne vom referi, în primul rând, la I Statut
Lituanian78, care a fost primul codice de legi al Marelui Cnezat Litu-
anian79 şi adoptat în 1529, intrând în vigoare de la 1 ianuarie 153080.
Codicele includea 244 de articole cuprinse în 13 capitole. Încă în 1522,
Sygmunt I Stary a declarat: „...tuturor locuitorilor şi străinilor, nobili
sau nu, pentru toţi este scris un singur drept şi o singură lege” („всем
жителям и туземцам, каким благородством и знатностью они
не отличались, одно писанное право и один закон”)81.
76
Petri Lombardi Libri Sententiarum (Cele patru cărţi de opinii (de drept canonic)
ale lui Petrus Lombardus), 2 vol., Quaracchi, 1916, IV, D. XXVII, C., în Crestomaţie
pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638.
77
Dumitru V. Firoiu, Istoria statului, p. 85.
78
Grzegorz Błaszczyk, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569,
Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2002, p. 83-85
79
Z. Kiaupa, J. Kiaupienė, A. Kuncevičius, The History of Lithuania before 1795,
Vilnius, 2000, p. 202-203.
80
J. Bardach, Statuty Litewskie w ich kręgu prawno-kulturowym, în O dawnej i niedaw-
nej Litwe, Poznań. 1988, p. 25; J. Ochmański, Historia Litwy, Wrocław, 1982, p. 112.
81
Grzgorz Błaszyk, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569,
p. 83-85; Законодательные акты Великого Княжества Литовского XV-XVI вв.
58
În document nu se indică nemijlocit vârstă căsătoriţilor, dar în Ar-

ticolul 1 Despre copii nevârstnici găsim informaţii referitoare la acest
subiect: „Stabilim ca, după moartea părinţilor copiilor nevârstnici,
averea lor mobilă şi imobilă să nu fie distrusă şi nimicită […] să fie ei
ocrotiţi sub tutela persoanelor desemnate de părinţi sau rude până
la majorat. Bărbatul trebuie să aibă 18 ani şi fata 13 ani”82. Deci,
după cum demonstrează I Statut Lituanian, vârsta corespunzătoare
sau vârsta legală a căsătoriţilor în Lituania în secolul al XVI-lea era
pentru fete de 13 ani şi pentru băieţi de 18 ani.
În Franţa (XI-XV), dreptul familial era determinat de dreptul ca-
nonic. În baza dreptului canonic s-a format un sistem de condiţii
care urma a fi respectat. De exemplu, vârsta de căsătorie era stabi-
lită pentru băieţi 14 ani şi pentru fete 12 ani. După Soborul Trident
(1545), căsătoria fără binecuvântare şi cununie era considerată neva-
lidă. Pentru încheierea căsătoriei era necesar consimţămâtul ambe-
lor părţi şi permisiunea părinţilor sau a tutorilor. Biserica catolică,
declarând căsătoria o taină, a stabilit condiţiile de valabilitate ale
căsătoriei. Nevalabilă era considerată căsătoria încheiată: fără anunţ
public prealabil, cu o persoană care s-a logodit cu altcineva pe as-
cuns, fără cununie, cu o persoană nebotezată, între rude de sânge şi
de botez, cu persoane hirotonite, între cuscri, fără consimţământul
căsătoriţilor, căsătoria încheiată în urma violenţei (răpire, viol) şi cea
încheiată în post83.
În Polonia, în secolele XIV şi XV, se accentuează tendinţele de
Сборник материалов. Ленинград, 1936, p. X-XI; Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji
Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, p. CXXII.
82
„(АРТИКУЛ 1. О летах детей несовершеннолетних. Устанавливаем, чтобы
после смерти родителей несовершеннолетним детям ущерба и разорения имуществу
их как недвижимому, так и движимому не было, по этой причине такие дети
несовершеннолетние должны быть под управлением и присмотром опекунов, от роди-
телей назначенных или родственников, либо также установленных до совершенно-
летия. А лета мужчина должен иметь совершенные восемнадцать лет, а девица
тринадцать лет)”. Vezi: Законодательные акты Великого Княжества Литовско-
го XV-XVI вв., p. X-XI;
83
История государства и права. Древний мир и средние века. Том 1, Москва,
Зерцало-М, 2002, p. 481-482.
59
Lilia Zabolotnaia
codificare a dreptului cutumiar polonez. În conformitate cu normele

de drept ale acelor timpuri, regelui îi revenea un rol deosebit de im-
portant în sistemul legislativ. Suveranul putea modifica şi completa
legislaţia, elaborând statute şi privilegii, pe care acesta le dădea cu
asentimentul sau la insistenţa nobilimii. La aceste izvoare de drept
ale epocii se adăugau hotărârile dietelor şi apoi cele ale dietei gene-
rale, cunoscute sub numele de constitutiones. Datorită dezvoltării ac-
tivităţii instanţelor judecătoreşti, se impune, cu începere din secolul
al XIV-lea, şi precedentul judiciar, echitabil izvor juridic de drept.
În Polonia medievală s-au aplicat, în unele regiuni, câteva sisteme de
drept străine, ca: dreptul de Magdeburg, dreptul românesc ( jus vala-
chicum) şi dreptul armean. Dreptul românesc s-a aplicat în Galiţia,
unde fuseseră colonizate numeroase sate cu ţărani români veniţi din
Transilvania la stăruinţa regilor poloni84.
La încheierea căsătoriilor, un rol important l-a jucat dreptul cano-
nic. Potrivit acestuia, căsătoria era considerată nevalidă dacă apăreau
impedimente excepţionale: lipsa consimţământului liber de a încheia
căsătoria, efectuarea acesteia prin constrîngere, sau dacă se depista
vreo greşeală privitor la personalitatea unuia dintre soţi (rude apro-
piate, căsătorie ascunsă, căsătorie în perioada de doliu, beţie etc.). În
practica ecleziastică, un motiv pentru nerecunoaşterea căsătoriei era
inegalitatea socială, dacă despre aceasta nu se ştia din timp de către
una din părţi. Dacă se întâmpla însă ca o nobilă (şleahteancă) să se
căsătorească conştient cu un bărbat din popor, atunci ea nu-şi mai
primea zestrea cuvenită şi pierdea şi dreptul la orice moştenire, dar
căsătoria rămânea valabilă85.
Conform legislaţiei polone, condiţiile de căsătorie sunt asemănă-
toare cu cele din ţările româneşti: vârsta corespunzătoare, alegerea
benevolă şi acordul tinerilor, consimţământul părinţilor, apartenen-
84
Obyczaje w Polsce. Ot sredniowiecza do czasόw wspόlczesnych. Pod red.dakcjią
Andrzeja Chwalby, Wydawnictwo Naukowe PWN, Warszawa, 2004, p. 35; Smochină A.,
Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca medie, Chişinău, 2009, p. 152,
85
Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, История государства и права
Польши, Москва, 1980, p. 239.
60
ţa la aceeaşi confesiune, respectarea ceremoniei de cununie etc86. Al

II-lea Conciliu Lateran (1139) a reglementat binecuvântarea căsătoriei
de către preot. Dar tradiţiile păgâne persistau încă şi această condiţie
nu totdeauna a fost respectată până la începutul secolului al XIII-lea.
Abia după al IV-lea Conciliu Lateran (1215) căsătoriile fără cununie
au fost considerate nevalide. Concomitent s-au introdus interdicţii de
căsătorie între rude până la a patra generaţie87.
Încheierea căsătoriei era valabilă dacă erau respectate trei condiţii
obligatorii: 1. anunţarea logodnei; 2. lipsa impedimentelor la căsăto-
rie 3. îndeplinirea tuturor canoanelor bisericeşti88.
Vârsta de căsătorie s-a schimbat şi a evoluat pe parcursul secolelor.
Astfel, în acordul lui Konrad Mazoveţki (1242) cu cruciaţii se specifica:
„nu pot fi luaţi prizonieri copii până la 12 ani, fete, femei şi preoţi”89.
Din acest acord deducem că fata era considerată minoră până la 12 ani.
Drept exemplu servesc şi căsătoriile din această perioadă.
Jadwiga Anjou, numită la 10 ani (sic!) regina Poloniei (n. 15/18 II
1374 – † 17 VII 1399, Krakow)90, avea vârsta de numai 12 ani când
s-a căsătorit cu Jagaiłło, care era cu aproximativ 20 de ani mai mare
decât dânsa91.
Bunica Jadwigăi, Elisabeta Lokietkowna (n.1305-† 29 XII 1380,
Buda Veche )92, regină a Poloniei şi Ungariei, a fost căsătorită în sco-
puri politice la vârsta de 15 ani, în 1320, cu regele Ungariei, Carol I
86
Ibidem, p. 239.
87
Obyczaje w Polsce. Ot sredniowiecza do czasόw wspόlczesnych, p. 35.
88
Seweryn Świaczny, Nierozerwalność małżeństwa a rozwiązanie małżeństwa na-
turalnego w prawie kanonicznym, Katowice, 2004, p. 39-40; Alexander Sobczak, Czym
jest chrześcijańskie małżeństwo? Istota chrześcijańskiego małżeństwa w świetle kanoni-
styki, Poznań, 2006, p. 49-55.
89
Польши, p. 140.
90
Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficz-
ny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osoolińskich, Wydawnictwo Poşllskiej Akademii
Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków,1962-1964, p. 291-295; Słownik władców polskich,
Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150, 106-109, 385.
91
O. Halecki, Przyczynki genealogiczne do dziejów aktu krewskiego, în Miesięcznik
Heraldyczny, XIV, 1935, p. 110.
92
Kronika Jana z Czarnkowa. Pod red. A. Nowakowskiego, Kraków, 1996, p. 80.
61
Lilia Zabolotnaia
Robert de Anjou (n. 1288 – † 16 VII 1342). Era deja a treia soţie a lui
Carol I Robert de Anjou, iar diferenţa de vârstă dintre ei era de 17 ani.
Prin această căsătorie s-a încheiat o alianţă între casa regală polonă şi
dinastia regală ungară93.
Din secolul al XIV-lea, situaţia femeilor din Polonia se schimbă,
ele aveau dreptul la moştenirea proprietăţii imobile în cazul când nu
existau moştenitori de gen masculin. Însă nu se schimbă situaţia cu
privire la vârsta de căsătorie. Din secolul al XVI-lea, în Regatul Polon
vârsta de majorat era considerată pentru fete 12 ani, iar pentru bă-
ieţi – 15 ani94. Introducerea căsătoriei oficializate în biserică datează
numai din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când în Polonia
au fost recunoscute hotărârile Soborului Trident din 1577. Căsătoria
era considerată o taină şi în acelaşi timp un contract matrimonial.
Conform Constituţiei din 1588, căsătoriile se încheiau printr-un con-
tract care se înregistra în cărţile judecătoreşti, unde se indica zestrea,
mărimea viano (daruri de nuntă, o sumă de bani ce acopereau va-
loarea zestrei)95, soţia nu răspundea de datoriile soţului, bastarzii nu
aveau drepturi egale cu copiii legitimi etc. Din secolul al XVII-lea,
fetele moşteneau din partea tatălui numai o pătrime din avere, iar de
la mamă, toţi copiii, indiferent de sex, moşteneau în mod egal toate
bunurile mobile şi imobile96.
În Rusia medievală, în perioada cercetată, documentul legislativ
principal privitor la relaţiile familiale era aşa-numita Кормчая книга,
care includea compilaţii din legislaţia greco-romană, hotărârile sinoa-
delor ecumenice şi locale etc. Conform acestui document, vârsta mi-
nimă valabilă pentru încheierea căsătoriei era pentru fete 12 ani şi
pentru băieţi – 15 ani („[…] аще возраст подобный имут: юноше
93
Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 106-107.
94
Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Op. cit., p. 238; A. Smochină, Istoria
universală a statului şi dreptului, Chişinău, 2002, p. 152-153.
95
Viano putea fi plătită şi cu o sumă de bani de două ori mai mare decât costul zestrei,
dar nu trebuia să depăşească limita unei treimi din toată averea soţului. Vezi: L. Zabolot-
naia, Unele consideraţii asupra testamentului Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare,
în Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. În honorem Demir Dragnev. Coordona-
torul ediţiei L. Zabolotnaia, Chişinău, Civitas, 2006, p. 411-412.
96
Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Opt., cit., p. 240.
62
убо поне да имать лет пять надесят, девица же два надесят”).

Deseori aceste dispoziţii nu se respectau, deoarece, conform obice-
iurilor şi tradiţiei ruse, părinţii căsătoreau copiii la o vârstă foarte
fragedă, la 8-10 ani97. Căsătoria era considerată o taină şi era menită
„să înfiinţeze un cuplu între bărbat şi femeie, din care se năşteau
copii”98.
Politica bisericii ruse era orientată spre respectarea legilor. În acest
sens, în anul 1551, Стоглавый собор (Sinodul celor 100 de capitole)
a stabilit vârsta legală a căsătoriţilor. În capitolul al 18-lea al Sinodu-
lui cu referire la anumite pravile sfinte (după părerea specialiştilor,
acest capitol a fost compilat din dreptul bizantin) vârsta de căsătorie
pentru fete era de 12 ani, iar pentru băieţi – de 15 ani99. Această lege
s-a respectat până la începutul secolului al XVIII-lea, când împăratul
Petru I a emis legea «O единонаследии». Prin adoptarea acestui do-
cument, vârsta de căsătorie a fost modificată – pentru băieţi la 20 de
ani, iar pentru fete la 17 ani100. Este posibil ca ţarul Petru I să fi intro-
dus aceste schimbări sub influenţa legislaţiei occidentale.
Fiindcă oficierea căsătoriilor era de competenţa bisericii, foarte
des această lege se încălca şi vârsta, pentru fete, nu depăşea 13 ani,
conform hotărârii Sfântului Sinod din 17 decembrie 1774. Soluţiona-
rea acestei probleme s-a făcut la 19 iulie 1830, când, în conformitate
cu ucazul ţarului Nicolae I (1825–1855), vârsta pentru fete a fost sta-
bilită a fi de 16 ani şi pentru băieţi – 18 ani101.
În Cehia, instituţia căsătoriei era reglementată prin dreptul cano-
97
Корчмая книга, Глава 50, грань 1, л. 1., în М.К. Цатурова, Русское семейное
право XVI-XVIII вв, Москва, Юридическая литература, 1991, p. 6.
98
М.К.Цатурова, Русское семейное право XVI-XVIII вв, p. 6.
99
„А венчали бы отрока пятинадесяти лет, а отроковницу двунадесяти лет
по священным правилам”, în Стоглав, Глава 18, în Законодательство периода об-
разования и укрепления Русского централизованного государства. Ответственный
редактор А. Д. Горский, p. 437-438.
100
Полный Свод Законов, Том V, № 2789, Статья 4.
101
Законодательство периода образования и укрепления Русского централизо-
ванного государства. том 2. Под ред А. Д. Горского, Москва, 1985, p. 437.
63
Lilia Zabolotnaia
nic şi femeia dispunea de un statut juridic distinct de cel al bărbatului.

Chiar dacă era limitată în drepturi, femeia, totuşi, se bucura de o ca-
pacitate juridică avansată. Aceasta se exprima prin dreptul femeii la
proprietate, de a lua parte la procese, de a încheia tranzacţii comerci-
ale etc. Bărbatul nu avea dreptul de a face abuz de statutul său de cap
al familiei. Dota pe care soţia o aducea soţului se numea veno şi ră-
mânea proprietatea acesteia. Legea cehă asigura dreptul soţiei asupra
dotei în caz de desfacere a căsătoriei. Vârsta căsătoriţilor era stabilită
încă din secolul al XIII-lea prin decretul Papei de la Roma Grigore IX
(1227–1241): pentru fete 12–15 ani şi pentru băieţi 15–18 ani102.
În Legea Bulgară pentru judecarea mirenilor, art. 31, figurează
următoarea definiţie a familiei: „De la Dumnezeu este orânduit ca
viaţa soţilor să fie nedespărţită. Înţelepciunea Mântuitorului nos-
tru, Domnului Dumnezeu, ne învaţă, că după ce făcu din nimic fiinţa
omului, (Dumnezeu) nu luă din pământ ţărână să facă pe femeie, deşi
putea, ci luă o coastă de la bărbat şi o a creat, ca să se asemene
întru înţelepciune şi ca un trup în două feţe, el legiui şi legătura lor
nedespărţită”103.
În Bulgaria, conform tradiţiei legislative moştenite din Ecloga104,
au fost stabilite anumite norme de încheiere a căsătoriei. Una din con-
diţii, la fel ca şi în celelalte ţări europene, era vârsta însurăţeilor –
pentru fete 13 ani şi pentru băieţi 15 ani105.
După creştinarea bulgarilor s-au produs schimbări esenţiale în re-
glementările de drept familial. Căsătoria era precedată de o logodnă,
care trebuia să corespundă cerinţelor legale: logodniciii să fie creştini
ortodocşi, să aibă vârstă de cel puţin şapte ani, să aibă acordul părinţi-
102
Andrei Smochină, Op. cit., p. 158; Н. Иванишев, Древнее право чеховъ, p. 124-
149.
103
Ştefan Gr. Berechet, Procedura de judecată la slavi şi la români, Chişinău, 1926,
p. 15-16.
104
Ecloga – Ekloge sau Ecloga Leones (Corpus iuris civilis) – colecţie de legi im-
periale bizantine şi de canoane ale sinoadelor bisericeşti. A fost elaborată la dispoziţia
împăratului Leon III (717-740) în calitate de asistenţă practică judiciară.
105
М. Aндреев, Д. Ангелов, История Болгарского государства и права, Москва,
1962, p. 229.
64
lor etc. Termenul de logodnă era de doi ani106. În două acte legislative
bulgare vârsta celor care se căsătoreau era diferită.
De exemplu, în Nomocanon sau Nomocanon de Dumnezeu 107 era
indicată altă limită de vârstă decât în Ecloga şi anume, 16 ani pentru
fete şi 18 ani pentru băieţi. Desigur că această vârstă era mai potrivi-
tă pentru înfiinţarea familiei, dar nu se ştie cum se respecta această
lege108.
În Europa occidentală, deja în secolele XIII–XIV apar acte legisla-
tive care interzic căsătoria până la 14 ani a fetelor. În Carta oraşului
Freiburg (1293)109 era scris: „nimeni nu poate şi nu are drept (să în-
demne n.a.) […] văduva la recăsătorire fără dorinţa ei benevolă [...]
şi să căsătorească pe fiica orăşeanului care nu a atins vârsta de 14
ani. Dacă părinţii sau rudele vor insista, atunci vor fi pedepsiţi con-
form dreptului din Freiburg (R. 1293 77)”110.
Cercetările efectuate de către L. Cernova, în baza materialului do-
cumentar privind oraşul Londra, au demonstrat că în secolul al XIV-
lea o situaţie similară era caracteristică şi pentru Marea Britanie. Ma-
joritatea fetelor din mediul urban erau căsătorite de la 14 ani111.
Conform opiniei lui I. Bessmertnîi şi A. Gurevici, specialişti în
domeniul studierii vieţii cotidiene şi private din epoca medievală,
106
Andrei Smochină, Op. cit., p. 184.
107
Nomocanon – „colecţiunea canoanelor apostolice soborniceşti şi ale părinţilor
bisericeşti cu titlul primitiv al lui Aristin din vremea lui Ioan II Comnenul (1118-1143) şi
răspunsurile lui Athanasie Sholasticul la diferite chestiuni canonice şi juridice. Pravila,
în afară de acest adaus, este împărţită în 417 articole sau „glave”, fiecare glavă împăr-
ţindu-se în „zeceale”, adică în mici subdiviziuni cu indicarea izvorului”. Vezi: Istoria
dreptului românesc, Responsabili de volum: V. Hanga, L. Marcu, Vol. I, Bucureşti,
1980, p. 210-211.
108
М. Aндреев, Д. Ангелов, История Болгарского государства и права, p. 228.
109
Oraşul Freiburg în perioada medievală era situat în Breisgau, acum în regiunea
Baden-Württemberg, în sud-vestul Germaniei.
110
П. А. Блохин, Как женщина может genoz стать своему мужу, în Адам &
Ева. Альманах гендерной истории, РАН. Институт всеобщей истории, Москва,
2003, № 6, p. 68-69.
111
Л. П. Чернова, Купеческая элита Лондона. Повседневная жизнь и нравы (XIV-
XVI вв.), în Междисциплинарные подходы к изучению прошлого. Под редакцией
Л.П. Репиной, Москва, 2003, p. 37.
65
Lilia Zabolotnaia
pentru modelul familiei nord-vestice în secolul al XIV-lea era stabili-

tă limita vârstei valabile pentru căsătorie mai ridicată decât în celelal-
te ţări europene – după 20 de ani (cifra medie 24-26 de ani)112.
Totalizând cele expuse, concluzionăm:
• pentru încheierea căsătoriei în epoca cercetată (sec. XIV–XVII),
era necesară îndeplinirea anumitor condiţii, care erau reflectate
atât în legislaţia scrisă, cât şi în dreptul consuetudinar. În Ţările
Române, în mod evident se conturează o puternică influenţă bi-
zantină asupra legislaţiei civile;
• corespunzător materialului factologic, vârsta de valabilitate a că-
sătoriei în ţările româneşti era pentru fete 12 ani şi pentru băieţi
14 ani;
• situaţia în ţările din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est era
asemănătoare;
• conform legislaţiei civile ecleziastice din Europa de Vest şi Nord-
Vest, vârsta de căsătorie era de la 14 ani până la 20 de ani;
• căsătoria era actul legal al înfiinţării familiei, se celebra public,
în faţa autorităţilor bisericeşti, şi toate condiţiile de încheiere a
căsătoriei se respectau cu stricteţe.
I. 3. Impedimentele la căsătorie
Conform celor expuse mai sus, căsătoria avea loc după îndepli-
nirea anumitor condiţii, dar, concomitent, se luau în considerare şi
anumite impedimente. Pentru a preciza şi a înţelege cu adevărat rolul
căsătoriei în Evul Mediu, e necesar să cunoaştem impedimentele la
căsătorie în Ţările Româneşti: rudenia de sânge113, rudenia sufleteas-
că, rudenia rezultată din alianţă, deosebirea de credinţă, amestecul de
sânge (incestul), adulterul, respectarea timpului de doliu etc.114.
112
Ю.А. Бессмертный, А.Я. Гуревич, Женщина и общество, în Средневековая
Европа глазами современников, Москва, 1994, p. 284.
113
Rudenia de sânge (consangvinitatea) era un impediment la căsătorie doar până
la un anumit grad de rudenie. Numai rudenia de sânge în linie dreaptă (ascendentă sau
descendentă) era impediment la nesfârşit, dar în linie colaterală nu.
114
D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, p. 86; Îndreptarea legii, II,
Glava 190.
66
Vârsta valabilă pentru căsătorie în ţările din Europa Centrală,

de Est şi de Sud – Est
Vârsta Vârsta
Ţara Codice de legi
fetelor băieţilor
12 ani 1. Pravila ritorului Lucaci (1581)

15 ani
Moldova 2. Cartea românească de învăţătură de
12 ani 14 ani
la pravilele împărăteşti (1646)
Ţara Ro- Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare
12 ani 14 ani
mânească (1652)
Transilva-
12-16 ani 12-24 ani Tripartit
nia
Constituţia din 1588 (Conciliu Trident
Polonia 12-15 ani 15-18 ani
(1577)
Lituania 12-13 ani 15-18 ani Primul Statut Lituanian (1529)
Decret papal al lui Grigore IX (1227–
Cehia 12-15 ani 15-18 ani
1241)
Ecloga, titlu II, art.1; Ecloga Slavonă,
Bulgaria 13-16 ani 15-18 ani
titlu II, art.1
Корчмая книга. Capitolul 50,1; Sinodul
Rusia 12 ani 15 ani
celor 100 de capitole (1551, gl. 18-24)
Una dintre cele mai riguroase interdicţii era cea a căsătoriei înche-
iată între rude. Noţiunea de rudenie, în „accepţiunea ei cea mai sim-
plă, a fost stabilită ca fiind cea prin naştere şi filiaţie, fără a lipsi nici
ficţiunea juridică a înfierii, la care s-a adăugat un element nou, creat
de concepţiile dominante ale vremii, şi anume rudenia spirituală. Ru-
denia – strâns legată de structura de familie – nu a suferit schimbări
în sistemul normativ cutumiar, unde continua a se face distincţie între
rudenia naturală, izvorâtă din filiaţie, cea creată de raporturile ma-
trimoniale şi cea spirituală, la care se adăuga înfrăţirea sub diferite
67
Lilia Zabolotnaia
forme”115. Rudenia, după cum arată Îndreptarea legii, se împarte în

cinci părţi (categorii – n. a.): „Întâi iaste de sânge. A doua iaste de
cuscrie, adică de două neamuri (între două familii – n.a.). A treia
iaste de-al treilea rudenie (între o familie şi cuscrii celei de a doua
familii – n.a.), care iaste şi această cuscrie de trei neamuri (categorii-
n.a.) A patra iaste a sfântului botez. A cincia iaste de feciorii de suflet,
care se cheamă copilul carele ia neştine cu sfintele molitve şi-l face
adevărat al său ca şi copiii lui”116.
a) Rudenia de sânge în linie directă. În epoca medievală, căsăto-
riile încheiate între persoane rude de sânge erau considerate nevalabi-
le şi erau în mod categoric interzise. Conform canoanelor bisericeşti,
relaţiile între rude erau strict reglementate şi trebuiau respectate în
mod obligatoriu: „Legătura de rudenie, aşadar sau de sânge, se îm-
parte în ascendenţi şi descendenţi şi în colaterali. Ascendenţii sunt
cei ce ne-au născut, de pildă, tatăl şi mama, bunicul şi bunica, şi cei
ce sunt deasupra acestora. Descendenţii sunt cei pe care i-am năs-
cut noi, de pildă, fiul, fiica, nepotul, nepoata, strănepoata şi cei ce
urmează – la rândul acestora. Colateralii sunt cei care nici nu ne-au
născut şi pe care nici nu i-am născut, dar care se trag din aceeaşi
obârşie şi strămoş cu noi, de pildă, fratele, sora, unchiul, mătuşa, fiul
şi fiica fratelui, vărul, vara şi cei ce urmează – la rândul acestora [...].
Iar <căsătoria> ascendenţilor cu descendenţii este oprită la infinit
[…] căci nu se poate ca bunicul să se unească cu nepoata sa, printr-o
căsătorie. <Rudelor> colaterale de gradul al optulea li se îngăduie
căsătoria <între>ele, întrucât <numai> până la gradul al şaptelea
<inclusiv > este oprită. De aceea, nimeni nu se poate căsători cu fiica
vărului său [...]. Căsătoria ce se încheie între rude de sânge – dacă
trece de gradul al optulea – este îngăduită”117.
Cu toate că erau indicate condiţiile şi restricţiile la încheierea că-
115
Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 498; Ibidem, Vol. II, Partea I, p. 249-250.
Îndreptarea Legii (1652), Pentru împărţirea rudeniei şi pentru rudenia de
116
sânge, II, Glava 190, p. 187-188.

117
Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку
всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 127-129.
68
sătoriilor, în realitate, nu putem afirma că erau respectate. În special,

această situaţie era caracteristică pentru familiile domneşti, deoare-
ce în majoritatea cazurilor căsătoria avea la bază un substrat politic.
Rezolvarea problemelor politice interne sau interstatale, alianţa poli-
tică erau mai presus decât reguli, canoane şi indicaţii. Cel mai frec-
vent se încălca restricţia privind gradul de rudenie. Pentru o imagine
mai completă a problemei abordate, propunem câteva exemple care
ne dovedesc cum se încheiau şi se desfăceau căsătoriile între rude
apropiate.
O ilustrare elocventă în acest sens, când nu s-a respectat gradul de
rudenie, este divorţul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) de Ryn-
gałła – Anna. Unul dintre motivele divorţului a fost gradul trei de
rudenie.
Se ştie că Ryngałła-Anna a fost a treia soţie a lui Alexandru cel
Bun, căsătoria lor având loc în luna martie 1419118. Nunta s-a organi-
zat în mare grabă, la patru luni după decesul precedentei soţii, Ana
(2 noiembrie 1418), adică nu s-a respectat nici măcar perioada obli-
gatorie de doliu. Putem afirma, fără discuţie, că la baza încheierii
căsătoriei în cauză a fost pus doar interesul politic şi această alian-
ţă dinastică urma să contribuie la rezolvarea problemelor de ordin
extern.
Principesa lituaniană Ryngałła-Anna era sora lui Witold (1350-
1430), Marele cneaz al Lituaniei (1392-1430), şi vara lui Władysław
II Jagiełło(1351-1434), Mare cneaz al Lituaniei (1377-1401) şi rege
al Poloniei (1386-1434). În lucrările publicate anterior am presupus
că mama lui Alexandru cel Bun a fost Anastasia Koriat119. Koriat şi
Keystut au fost fraţi, fiii lui Gedyminas, Marele cneaz al Lituaniei
(1316-1341), iar Anastasia Koriat (mama lui Alexandru cel Bun) a
fost vară cu Ryngałła-Anna. În jurul acestei ipoteze s-a produs o în-
treagă controversă în literatura istorică. Considerăm că anume acest
episod este cheia dezlegării problemei legăturii de rudenie între Ale-
118
L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj” în relaţiile
moldo-polone în a doua jumătate a secolului al XIV-lea-mijlocul secolului al XVII-lea,
Chişinău, 2004, p. 49 (Tabelul general).
119
Ibidem, p. 48.
69
Lilia Zabolotnaia
xandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, de aceea propunem unele preci-

zări din istoriografia română şi polonă care susţin opinia existenţei
acestei rudenii.
C. Rezachevici, în baza presupunerii istoricului polonez Jan
Tęgowski120, consideră că „Anastasia, a doua soţie a lui Roman I
(1392-1394), pe care Alexandru cel Bun o numeşte „cneaghina” (prin-
ţesa), foarte probabil era din ramura Koriatovici a dinastiei lituaniene
a Gedyminilor, vară cu regele Poloniei, Władysław II Jagiełło şi cu
Marele cneaz al Lituaniei, Witold”121.
Şt. S. Gorovei, fiind adeptul acestei presupuneri, aduce şi alte do-
vezi: „Există, însă, motive suficient de temeinice pentru a presupu-
ne că Anastasia a făcut parte din cercul rudelor lui Jagiello (dintre
cele care primiseră botezul ortodox) […]”. Această concluzie nu este
lipsită de importanţă, întrucât anii respectivi din deceniul al optu-
lea al veacului al XIV-lea reprezentau perioada când Moldova a fost
într-o alianţă strânsă cu Marele Ducat al Lituaniei […] cel puţin doi
Koriatovici au avut relaţii cu Moldova şi cu principii ei […]. Despre
Iurie Koriatovici, cronica lituaniană menţionează că „a fost luat de
moldoveni să le fie domn şi l-au otrăvit acolo […]” În răstimpul aces-
tei presupuse preponderenţe lituaniene în Moldova […] s-au făcut şi
căsătoriile viitorilor principi ai Moldovei, Petru şi Roman, cu prinţese
din familia Gedymin. În lumina acestei constatări, pentru numele lui
Alexandru cel Bun se poate încerca şi o altă explicaţie […] Alexandru
a avut câţiva fraţi, dintre care unul s-a numit Mihail, nume care nu
mai apare în dinastia moldovenească decât peste aproape două vea-
curi […] Dar acesta este tocmai numele primit de cneazul lituanian
Koriat la creştinarea sa! Astfel, nu este exclus ca la fiii lui Roman I
să se regăsească două dintre prenumele folosite de ramura Koriat a
dinastiei lituaniene: Mihail şi Alexandru”122.
120
J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne wojwodów mołdawskich Bogdanowiczów
z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materialy Histori-
czne, III, Poznań-Wrocław, 1993, p. 47, 53, 55.
121
C. Rezachevici , Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova.
A. 1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 471-472.
122
Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997,
p. 136-137; 140-173.
70
Pentru confirmarea că acesta este un „mariaj bizar” între rude,

propunem un alt argument – să demonstrăm diferenţa de vârstă între
Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna. Este paradoxal faptul că Ale-
xandru cel Bun, fiind bărbat tânăr, şi-a ales de soţie o femeie care era
cu mult mai în vârstă şi care nu putea să-i nască moştenitori. În ceea
ce priveşte vârsta soţilor, ea poate fi uşor calculată dacă cunoaştem
vârsta părinţilor acestora şi perioada fertilă de naştere a copiilor.
Ryngałła-Anna s-a născut înainte de anul 1382, deoarece anume
acest an este indicat în izvoare ca data morţii tatălui ei, Keystut (1297-
1382). Vârsta înaintată a tatălui ne sugerează şi un alt argument. După
vârsta de 80 de ani, este puţin probabil că acesta să fi putut avea copii.
Mama ei, „frumoasa Biruta”, era cu mult mai tânără decât Keystut,
dar a murit în acelaşi an, 1382.
După decesul părinţilor, soarta Ryngałłei-Annei a fost tragică. A
rămas tutelată de fratele ei Witold. În anul 1389 s-au agravat relaţiile
dintre Witold şi Swidrigaiłło, care luptau pentru putere, ajungând la
apogeu. Verii se aflau în pragul unui război, de aceea Ryngałła-Anna
este trimisă de fratele ei în calitate de ostatic la Konrad Ţolner, Mare-
le magistru al Teutonilor. În anul 1392 ea este răscumpărată de viito-
rul ei soţ Henryk Siemowitowicz, fiul cneazului Mazoviei Siemowit
al III-lea. Peste un an rămâne văduvă pentru aproape un sfert de se-
col, până când combinaţii politice ingenioase au adus-o în Moldova.
Deci, dacă presupunem că în anul 1392 ea avea aproximativ 13-15
ani, atunci în 1419 avea, probabil, peste 40 de ani. În acele vremuri,
femeile după 30 de ani erau considerate deja bătrâne.
În cercetările sale, istoricul polonez Jan Tęgowski presupune că
Ryngałła-Anna s-a născut între anii 1367-1369, adică, la căsătorie cu
Alexandru cel Bun avea 50 de ani (sic!).
De asemenea, nu ştim cu exactitate câţi ani avea Alexandru cel
Bun la încheierea acestei căsătorii. Să încercăm să facem un simplu
calcul. El a obţinut domnia în anul 1400, la vârsta de majorat, când era
capabil să cârmuiască ţara, adică avea nu mai puţin de 17-20 de ani. În
istoriografia română, deocamdată nu s-a stabilit cine a fost prima so-
ţie a lui Alexandru cel Bun şi când s-a căsătorit, se ştie numai că ea a
71
Lilia Zabolotnaia
decedat în 1405. Din a doua căsătorie se naşte Ilie, „întâiul născut” la

20 iulie 1409123. A doua soţie moare în 1418, la 2 noiembrie şi, în mare
grabă, Alexandru cel Bun se căsătoreşte a treia oară cu Ryngałła-An-
na la începutul anului 1419. Dispunem de informaţie că în luna martie
1419 ea a fost primită solemn în oraşul Lvov deja în calitate de soţie
a lui Alexandru cel Bun124. Putem doar să presupunem, că în 1419
Alexandru cel Bun avea vârsta între 35-40 de ani, considerându-se un
bărbat în floarea vârstei.
Din estimările noastre rezultă că diferenţa de vârstă dintre Ale-
xandru cel Bun şi Ryngałła-Anna era considerabilă, aproximativ 5-10
ani. Şi tocmai această diferenţă demonstrează că Ryngałła-Anna pu-
tea fi mătuşa lui Alexandru cel Bun. Insolit e faptul că în procesul
de încheiere a căsătoriei nu a fost luat în consideraţie acest argument
important125.
Din cele expuse, conchidem că Alexandru cel Bun era căsătorit cu
o rudă foarte apropiată, vară cu mama lui, cu alte cuvinte, cu mătuşa
sa, care era considerată rudă de gradul trei126.
Până la urmă căsătoria a fost desfăcută. În literatura istorică româ-
nă127 se menţionează că în primele luni ale anului 1420, adică peste
un an, Ryngałła-Anna s-a adresat papei de la Roma, Martin V (1417-
1431), cerând despărţirea de Alexandru cel Bun. Unul din motive a
fost faptul că erau rude de gradul al treilea şi lipsea dispensa papală la
căsătorie. În luna iulie a anului 1421, papa Martin V a admis divor-
ţul, considerând căsătoria între Ryngałła-Anna şi Alexandru cel Bun
nelegitimă: „femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei mici […] bărbatul
nobil Alexandru ducele grecilor… care cu sus-numita aceeaşi ducesă
123
Вильям Урбан, Тевтонский орден, Москва, 2007, p. 114. Vezi:www.fictionbook.
ru/ru/author/urban_vilyam/tevtonskiyi_orden/ - 37k -
124
Zd. Spieralski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001, p. 19.
125
Jan Tęgowski, Pierwsze pokolenia Giedyminowiczów, Wydawnictwo Historycz-
ne, Poznań – Wrocław 1999, s. 319.
126
C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Chişinău, 1990, p. 159.
127
A. Czołowski, Pomniki dziejowe Lwowa, t. III: Księga przychodów i rozchodów
miasta [2]: 1414-1426, Lwów 1905, p. 56, 57, 59; I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszc-
zyzna wobec Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, UAM Wydawnictwo Naukowe,
Poznań 1996, p. 81.
72
(este) în gradul trei de rudenie, era unit nul, fără dispensă de la se-
diul apostolic obţinută”128.
Într-o scrisoare trimisă papei la 5 mai 1422, Sigismund de Luxem-
burg se plângea că Witold adună oaste, probabil, împotriva lui Ale-
xandru cel Bun, „ca să-l silească la căsătoria cu vara sa (kuzynka),
deşi sunt piedici canonice din cauza rudeniei”129. Însă acest efort din
partea lui Witold nu s-a încununat cu succes.
După cum am menţionat mai sus, problema încheierii căsătoriei
între rude apropiate va fi abordată în mod diferit. Cazul lui Alexandru
cel Bun şi a Ryngałłei-Anna a demonstrat cum era desfăcută căsăto-
ria între rude. La concluzia finală subliniem că, în literatură istorică
există foarte multe opinii vizavi de problema abordată, dar până la
urmă nu despunem de material documentar ce fel de rudenie a fost în
realitate între Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna.
Însă, în perioada medievală căsătoriile între rude apropiate au fost
foarte răspândite. O pildă care vorbeşte despre căsătoriile dintre rude
apropiate este a patra căsătorie a lui Władysław II Jagiełło. Ultima
soţie a lui Władysław II Jagiełło, Sofia (numele iniţial – Sońka, creş-
tinată sub numele Sofia), era una din rudele lui apropiate. Tatăl Sofiei,
Andrei Olgimuntovici Holszański130, era nepotul lui Olgimunt, văr
L. Zabolotnaia, Consideraţii privind divorţul lui Alexandru cel Bun cu
128
Ryngałła-Anna, în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1 (73), 2008, p. 144-152.

129
Gradele de rudenie la romano-catolici şi ortodocşi se calculează în mod diferit.
La romano-catolici prin generaţii, la ortodocşi prin naşteri. Spre exemplu, doi fraţi după
modul de calculare al romano-catolicilor vor fi în primul grad de consângenitate în linie
colaterală. La ortodocşi, doi fraţi se află în gradul doi de rudenie de sânge în linie cola-
terală. Dacă ne referim la metoda romano-catolică de numerotare a gradelor de rudenie,
atunci Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna se aflau în gradul trei de rudenie. În cazul
ortodocşilor, ei se aflau în gradul cinci de rudenie. Acest grad de rudenie este impediment
la căsătorie, dar nu face nevalidă căsătoria, deoarece pentru gradul cinci de rudenie la
ortodocşi se poate primi dezlegare de la episcop.
130
N.Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; C. Gane, Trecute
vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun,
Chişinău, 1990; Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, Alianţele dinastice ale
domnitorilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în România în istoria universală, vol. II (I),
Iaşi, 1987; C. Rezachevici, Ringala-Ana. Un epizod în relaţiile moldo-polono-lituaniene
din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), nr.8; R. Teodoru,
73
Lilia Zabolotnaia
primar cu Władysław II Jagiełło. Mama Sofiei, Alexandra, era nepoa-

ta lui Dimitrie, frate drept a lui Władysław II Jagiełło. Adică, Sofia
era strănepoata lui Władysław II Jagiełło din partea fratelui Dimitrie
şi din partea vărului Olgimunt131.
Mătuşa Sofiei, Iuliana (1378-1448), sora mamei sale, a fost căsă-
torită a doua oară cu Witold (1350-1430), creştinat Alexandru, Mare
cneaz al Lituaniei (1392-1430), vărul primar al lui Władysław II Jagi-
ełło. Deci, mama Iulianei şi a Alexandrei, bunica Sofiei, Alexandra,
fiica cneazului din Truck Drucki, a fost întâi cumnata şi apoi soacra
lui Witold132.
Un alt exemplu care demonstrează cum se încheiau căsătoriile în-
tre rude apropiate poate fi găsit în istoria relaţiilor moldo-ruse, şi anu-
me căsătoria Elenei, fiica lui Ştefan cel Mare, cu Ivan III cel Tânăr,
Marele cneaz al Rusiei. Este un eveniment bine cunoscut, descris în
detaliu în literatura istorică română, rusă şi polonă. Dar despre gradul
de rudenie dintre aceşti tineri căsătoriţi s-a scris foarte puţin. Cer-
cetătoarea din Rusia Tatiana Panova, într-un articol din 2004, aduce
aceste argumente în baza letopiseţelor ruseşti: „Observăm că, pe de o
parte, Elena Voloşanca era vară primară cu Sofia, soţia cneazului de
Tver, Mihail Borisovici, Sofia fiind, în acelaşi timp, cumnată cu Ivan
III, Marele cneaz al Moscovei, şi că, pe de altă parte, Elena era vară
de-a doua cu Ivan cel Tânăr”133.
Vechile biserici din Baia, în Studii şi cercetări de istoria artei, XX (1973); Zd. Spieral-
ski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001 (ediţie în limba rusă); Gh. Punga, Din nou despre
Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare
(I), Iaşi, 1999, p. 35-43.
131
Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690. Aducem sincere mulţumiri doam-
nei Gabija Surdokaite din Lituania care l-a depistat la biblioteca Universităţii Catolice
Jan Pavel II din Lublin şi ni la oferit pentru cercetare. Acest document a fost publicat de I.
C. Filitti încă la începutul secolului XX şi citat fragmentar de istorici, dar până în prezent
n-a fost tradus în limba română integral şi nici comentat. Vezi: I. C. Filitti, Din arhivele
Vaticanului. Documentele politice (1526-1788), I, Bucureşti, 1913, p. 34-36.
132
Codex epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae 1376-1430, ed. A. Prochaska,
Monumenta Medii Aevi Historica, t. VI, Kraków 1882, p. 550; Şt. S. Gorovei, Înteme-
ierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 138.
133
K. Pułaski, Ksiażęta Holszańscy. Szkice, Kraków, 1887; J. Wolf, Kniaziowie li-
tewsko-ruscy od końca czetrnastego wieku, Warszawa, 1895, p. 94-95;Wl. Dworzaczek,
74
Elena, pe linia mamei sale, Eudochia, avea strânse legături cu di-

nastia Gedyminas. Bunica Eudochiei, Sofia, fiica lui Witold, era că-
sătorită cu Vasile I (30.XII. 1371-27. II. 1425), fiul renumitului cneaz
al Moscovei Dimitrie Donskoi. Mama Eudochiei, bunica Elenei, Ana-
stasia (m. 1470), nepoata lui Witold, era soţia lui Alexandru Olelko
(m. 1454), cneaz de Kiev, fiul lui Vladimir (fiul lui Olgierd), fratele
drept al lui Władysław II Jagiełło. Deci, reiese că părinţii Eudochiei
erau rude apropiate. Străbunicul Eudochiei după mamă, Witold, era
văr primar cu Vladimir, bunicul Eudochiei după tată. Cu alte cuvinte,
Alexandru Olelko era unchiul Anastasiei. Anastasia era soră dreaptă
cu Vasile II (1415-1462). Fiica Anastasiei, Eudochia, era vară primară
cu Ivan III, fiul lui Vasile II. Copiii lor, Elena (fiica Eudochiei şi a lui
Ştefan cel Mare), era cu soţul ei, Ivan cel Tânăr (fiul lui Ivan III), vară
de-a doua.
La rândul său, Ştefan cel Mare posibil avea şi el legături genetice
cu dinastia lituaniană. Străbunica sa după tată, Anastasia Koriat, a
fost vară cu Witold şi Władysław II Jagiełło. Astfel, Elena, fata năs-
cută din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia, a acumulat fondul
genetic al tuturor ramurilor dinastice ale renumitului întemeietor Ge-
dyminas. Din partea mamei provenea din Keystut şi Olgierd, precum
şi din dinastia marilor cneji din Kiev, Moscova şi Tver, iar din partea
tatălui – din Koriat şi dinastia Bogdăneştilor-Muşatinilor. Schema
Generală demonstrează elocvent arborele genealogic al Elenei „Vo-
loşanca” şi, totodată, reflectă posibilitatea prezenţei unor asocieri ge-
netice între dinastiile amintite. Existenţa unor astfel de factori dove-
deşte moştenirea unor caractere specifice de rudenie între dinastiile
române, lituaniene şi ruse134.
Putem afirma că mulţi Bogdaneşti, care au încheiat mariaj cu re-
prezentantele sexului feminin ale dinastiei Giedyminovici, au fost
Genealogia. Tablice, Warszawa, 1959, tab. 13-15; J. Krzyżaniakowa, J. Ochmański,
Władysław II Jagiełło, Wrocław, 1990, p. 77, 80, 83, 124; S. Górzyński, Herby szlachty
polskiej, Warszawa, 1992, p. 64-65.
134
L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj” în relaţiile
Chişinău, 2004, p. 58-61 (Tabelul general).
75
Lilia Zabolotnaia
căsătoriţi cu rude foarte apropiate. Conform mărturilor istorice, cu

principesele lituaniene au fost căsătoriţi la sigur: Laţcu, Petru I Mu-
şat, Alexandru cel Bun, Ilie I şi Ştefan cel Mare. Despre ultimii trei
noi am scris mai sus, despre soţii lui Laţcu şi Petru I avem foarte
puţine informaţii.
Despre soţia lui Laţcu se ştie numai că a avut numele Ana şi a fost
din Rutenia135. Este cunoscut faptul că Rutenia de Sud a fost în acest
timp sub stăpânirea lui Koriatovici. Aceasta ne permite să presupu-
nem că Ana a fost sau din dinastia Koriatovici, sau din altă ramură a
Giediminovicilor.
În documente nu s-a păstrat nici numele, nici informaţii precise
despre soţia lui Petru I, dar în documentul din 27 ianuarie 1388 Wła-
dysław Jagiełło îl numeşte pe domnul Moldovei ginerele său136. În
realitate nu se cunoaşte nimic despre viaţa casnică a viitorului rege al
Poloniei, a fost sau nu căsătorit până la mariaj cu Jadwiga, a avut sau
nu o fiică nelegitima137. Probabil, Petru I a fost căsătorit cu fiică de
frate sau cu fiica de soră a lui Jagiełło.
Jan Tęgowski afirmă că soţiile lui Roman I şi a lui Ştefan I au fost
din neamul Giediminovicilor138. Dacă acceptăm că soţia lui Roman I,
Anastasia, a fost din Koriatovici, atunci ea a fost vară a soţiei lui
Petru I. Însă, cum am menţionat mai sus, nu avem nici o confirmare
documentară a acestei presupuneri.
Dintr-un document al lui Witold putem să deducem că înscăunarea
lui Ştefan I a fost susţinută de polonezi şi avea legătură cu căsătoria
noului domn cu ruda regelui Władysław139. Sus-numitul cercetător
135
N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei, p. 35; I. Czamańska, Mołdawia, p.42.
136
N. Costăchescu, Documentele, II, p. 605-606.
137
Există însă în literatura istorică polonă teoria, că Władysław Jagiełło a avut soţia
– păgânca – Stefan Maria Kuczyński, Król Jagiełło (ok. 1351-1434), Warszawa 1985, p.
59-60.
138
J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne wojewodów mołdawskich Bogdanowic-
zów z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materiały His-
toryczne, III, Poznań-Wrocław, 1993, p. 47, 53, 55; Idem, Pierwsze pokolenia, p. 319.
139
Codex Epistolaris Vitoldi, p. 1027; I. Czamańska, I. Czamańska, Mołdawia i
Wołoszczyzna wobec Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, Wydawnictwo Naukowe
UAM, Poznań, 1996, p. 58.
76
polonez scrie, fără nici o dovădă din izvoare, că aceasta a fost fiica lui
Kieistut, Ryngałła-Anna, care, după moartea primului său soţ, Hen-
ryk Siemowitowic, s-a căsătorit cu domnul Moldovei Ştefan I, după
moartea lui Ştefan s-a căsătorit a treia oară cu Mircea cel Bătrîn, şi de
abia după moartea lui Mircea s-a maritat cu Alexandru cel Bun140. De
fapt, nu avem nici o informaţie cine a fost soţia lui Ştefan I.
Mult mai complicată este situaţia lui Mircea cel Bătrân. Avem in-
formaţii destul de clare că soţia lui, romano-catolică, numită Mara, a
avut moşii în Ungaria şi a fost acolo în timpul morţii lui Mircea, adică
în ianuarie 1418. Ea n-a putut fi persoană identică cu Ryngałła-Anna,
şi aceasta, ultima, n-a putut să fie soţia lui Mircea cel Bătrân. Mara
este numită „mama” de cel mai mare fiu al lui Mircea cel Bătrân –
Mihail141, ce ne permite să considerăm că ea, probabil, a fost unica
soţie a domnului muntean. Din altă parte, este cunoscut un document
nedatat emis la Giurgiu, în care Mircea cel Bătrân îl numeşte pe Wła-
dysław Jagiełło „părintele”142. Avem şi o informaţie mai tîrzie despre
fiul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, că el a fost înrudit cu Jagiel-
loni143. Cuvântul „mama” poate fi folosit atât pentru mama naturală,
cât şi pentru mama vitregă, iar cuvântul „părintele” în perioada cer-
cetată putea fi o adresare către o rudă, un stăpân politic. Relaţiile de
rudenie a lui Vlad Dracul cu familia Jagiellonilor putea fi legată prin
140
J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne, p. 50-60; Idem, Pierwsze pokolenia,
p. 319.
141
Vezi documentul lui Mihail voievod: Tîrgovişte, 22 iunie 1418 – DRH, B, vol. I,
p. 87-88; N. Şerbanescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la
urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 25-26.
142
N. Şerbanescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la
urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici
Ortodoxe Române, Bucureşti 1987, p. 27.
143
Jodok de Helprun către Johan von Bachenstein, Wien, 11 septembrie 1438 –
G. Beckmann, Deutsche Reichstagakten unter König Albrecht II, Erste Abteilung (1438),
în: Deutsche Reichstagakten, Bd. XIII, Göttingen 1957, p. 523-525; V. Ciocîltan, Între
sultan şi împărat: Vlad Dracul în 1438, Revista de Istorie, t. 29, 1976, nr 11, p. 1777;
I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyzna, p. 236.
77
Lilia Zabolotnaia
două filiere – prin mamă144 sau prin soţie, despre care se ştie că a fost
o rudă apropiată a domnilor Moldovei, Iliaş şi Roman145.
La acest capitol amintim şi de Constantin Cantemir, care a avut
patru soţii (!!!), iar cu una dintre ele a fost în relaţii de rudenie apro-
piată. Prima soţie, Anastasia, era o rudă apropiată, „nepotem ex pa-
truele” a lui Grigorie Ghica146, „nepoată de văr după tată”147. Despre
acest fapt relatează Dimitrie Cantemir în Viaţa lui Constantin-Vodă
Cantemir: „În anul 1646, în vârstă de 34 de ani, Cantemir îşi lua, silit
de vodă [Grigore Ghica], cea dintâi soţie, pe Anastasia- nepoată de
văr după tată a însuşi domnitorului, care după patruzeci de zile de
căsătorie, se prăpădi de o boală molipsitoare”148.
După cum observă Ştefan S. Gorovei: „în adevăr, exista obiceiul
de a desemna verii după înrudirea faţă de părinţi şi acest mod de
a preciza înrudirile îngreunează considerabil cercetările genealogi-
ce[…] Dimitrie Cantemir însuşi foloseşte aceşti termeni când scrie
despre mama sa”149.
b) Rudenia de cuscrie. Nu era acceptată şi recunoscută ca legiti-
mă căsătoria între cuscri, cu toate că nu era considerată rudenie de
sânge: „Şi între rudele colaterale există oprelişte la căsătorie…nu
din pricina rudeniei (de sânge – n.a.), ci datorită cuscriei; iar cuscria
este legătura ce vine din căsnicie, fără nici o rudenie de sânge. Prin
urmare, eu nu pot să mă însor cu fiica mea vitregă sau cu nora mea...
Căsătoria neîngăduită este aceea, care se încheie între rude ascen-
144
Jodok de Helprun a scris, că Vlad Dracul este văr primar a domnilor Moldovei
Iliaş şi Ştefan, cum şi o rudă regelui polon.
145
J. Długossi, Historiae Poloniae, V, p. 42; I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyz-
na, p. 236.
146
E.R. Bogdan, Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică,
IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 204.
147
Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealo-
gică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 217.
148
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir. Traducerea românească
de N.Iorga, Craiova, 1943, p. 22.
149
Ştefan S. Gorovei, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin
Cantemir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII. Coordo-
nator şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23-24.
78
dente şi descendente, iar oprită este aceea care se încheie între rude
colaterale sau între cuscri [...]. Cine încheie o căsătorie împotriva
legii, acela pierde rangul său, averea lui se confiscă, iar el este exilat
şi dacă e de obârşie de jos, este lovit de o pedeapsă corporală”150.
Este foarte probabil că această condiţie (ca şi multe altele – n.a.)
să fi fost moştenită din dreptul roman. La capitolul căsătoria între
cuscri nu putem adăuga mai multe detalii şi observaţii deoarece nu
dispunem de material documentar. Examinarea acestor momente ar
cere unele studii etnologice speciale care depăşesc sarcinile prezentei
lucrări.
c) Rudenia prin alianţă. Aceasta constituia un alt impediment
la căsătorie. După căsătorie, femeia, de regulă, pleca la casa soţului.
Femeile până la căsătorie se identificau prin prenumele lor însoţit de
prenumele tatălui, „Marena, fiica lui Ulea”151, iar după căsătorie, pre-
numele lor era asociat cu cel al soţului, „Ana, soţia lui Bârsan”152.
Foarte des se întâlnesc documente în care femeile se identificau şi
prin prenumele maritale propriu-zise, formate din prenumele soţilor
cu sufixe feminine153, ca Mitroaca (soţia lui Mitru), Pătroagea (soţia lui
Pătru), „Păscălina logofteasa Stroicioae (soţia logofătului Stroici)”154,
ori din porecla sau profesia soţului, ca: Grosoaia (soţia lui Grosu),
Olăriţa (soţia olarului), „Anastasia, giupâneasa postelniceasa”155. Ra-
reori, atunci când bărbatul se instala în casa şi în averea femeii, el
primea numele soţiei cu o terminaţie de genul masculin, ca Dochiţoiu
(soţul Dochiei), Catrinoiu (soţul Catrinei). În astfel de situaţii numele
150
Despre cuscrie în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI,
p. 325-326.
151
Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XIV, XV, vol. I, p. 319
(nr. 384).
152
M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II,
Iaşi, 1932, p. 114; Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XIV, XV,
vol. I, p. 121 (nr.148, ne datat).
153
Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 473.
154
Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XVII, Vol. III (1611-
1615), Bucureşti, 1954, p. 28 (nr. 28).
155
Documenta Romania Historica, A. Moldova, Volumul XXIV (1637-1638). volu-
mul întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, p. 373-374 (nr. 385).
79
Lilia Zabolotnaia
nu se schimba. Sub influenţa dreptului canonic ortodox – căsătoria

fiind considerată una din „tainele bisericeşti” – rudenia prin alianţă
era asimilată cu cea naturală (socrul şi soacra erau asimilaţi cu pă-
rinţii – n.a.), ducând la interdicţii în materie matrimonială156.
Nu putem exemplifica prea amplu această situaţie din cauza lipsei
de documente, dar avem la dispoziţie alte argumente, care pot contes-
ta faptul că nu se permiteau căsătoriile între rude prin alianţă. În sub-
capitolul precedent am demonstrat cazuri de încheiere a căsătoriilor
între rude de sânge, care sunt destul de numeroase. Cazuri de căsăto-
rii între rude prin alianţă sunt prezentate mai puţine, dar considerăm
că acelea de care dispunem sunt suficient de elocvente.
Drept model sunt căsătoriile Ruxandrei, fiica lui Neagoe Basarab
şi a doamnei Miliţa Despina157. Ruxandra a fost căsătorită de două ori,
cu doi fraţi. Primul soţ a fost Radu de la Afumaţi, fiul legitim al lui
Radu cel Mare158, şi al doilea – Radu Paisie, fiul natural al lui Radu cel
Mare159. Prezintă interes concluzia lui Pavel Chihaia în monografia sa
De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab160, care face referire la cerce-
tările efectuate de către Emil Lăzărescu asupra pietrelor de mormânt
din biserica mănăstirii Argeş: „lipsa numelui pe piatra de mormânt
a Ruxandrei s-a datorat faptului că fiica cea mai mare a lui Neagoe
s-a căsătorit succesiv cu doi fraţi, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie,
comiţând astfel, după canoanele bisericeşti, unul dintre cele mai gra-
ve păcate. Dar cu <dezlegarea> mitropolitului Anania a putut avea
parte de o inscripţie, în care însă numele ei nu poate fi dedus”161.
Astfel, evidenţiem un episod când o doamnă trece de la statutul
156
Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 473, 500-501.
157
T. Palade, Radu de la Afumaţi, Bucureşti, 1939, p. 9.
158
Radu de la Afumaţi – domnul Ţării Româneşti, a domnit de cinci ori în perioada
1522-1529.
159
Radu Paisie – domnul Ţării Româneşti, a domnit de patru ori în perioada 1535-
1545.
160
P. Chihaia, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice
în cultura românească a evului de mijloc,, Editura Academiei RSR, Bucureşti, p. 223.
161
E. Lazarescu, Biserica mănăstirii Argeşului. Comunicarea făcută la 10 aprilie
1972 în Secţia de artă veche românească a Institutului de Istoria Artei. Vezi: P. Chihaia,
De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura româ-
nească a evului de mijloc, p. 223-224.
80
de cumnată la cel de soţie. Ruxandra şi Radu Paisie, fiind rude prin

alianţă, încheie totuşi o căsătorie. Surprinzător este şi faptul că Radu
de la Afumaţi, primul soţ al Ruxandrei, a fost ucis de alte rude prin
alianţă. Acest argument este adus de C. Rezachevici: „Cei doi capi ai
complotiştilor erau rude prin alianţă ale lui Radu de la Afumaţi, fiind
căsătoriţi cu două vere primare pe linia paternă a acestuia: Neagoe
din Periş şi Dan Pleşia”162.
Desigur, nu pretindem că este o situaţie generală, dar, în viziunea
noastră, cazul este semnificativ din punctul de vedere al alegerii: res-
pectarea obiceiului sau accederea la domnie.
d) Rudenia spirituală. O altă formă de rudenie, care constituia
un impediment la căsătorie şi era specifică mentalităţii spiritual-re-
ligioase medievale, o reprezenta rudenia spirituală, legată şi ea de o
altă taină bisericească, şi anume de botez. „La rudenia care vine din
sfântul botez şi din înfiere trebuie privite gradele întocmai ca şi la
rudenia de sânge, deoarece canonul al 53-lea al Sinodului Trulan (sau
Quinisextum (692))163 declară: „Rudenia sufletească e mai de seamă
decât cea trupească, deci la asemenea rudenie legea opreşte căsăto-
ria până la a treia sau a patra spiţă”164.
Menţionăm că aceste pravile bisericeşti erau introduse în practica
dreptului civil încă din secolul al XIII-lea. Impedimentul la căsătoria
162
C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a. 1324-
1881, vol. I., secolele XIV-XVI, Bucureşti 2001, p. 172; N. Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971,
p. 55, 74-75.
163
Soborul de la Trullo a fost convocat din iniţiativa împăratului Iustinian II (685-
695), pentru a stabili dreptul canonic. Denumirea provine de la Sala Trullo, una dintre
faimoasele săli împărăteşti din Constantinopol. Această adunare s-a desfăşurat cu două
scopuri ecleziastice: al VI-lea Sobor Universal (noiembrie 680-februarie 681), sau Sobor
din Constantinopol III. A fost recunoscut de Biserica Ortodoxă ca Soborul preoţilor din
Occident în anul 692. În afară de aceea, pentru Biserica ortodoxă, este recunoscut drept
continuarea Sinodului Universal al V-lea . De aceea era numit Soborul V-VI (Synodos
Penthekte, Concilium Quinisextum). Vezi: Judith Herrin, Krwawe cesarzow (Women in
purple), Traducere din engleză de Z. Simbierowicz, First published in Great Britain in
2001 by Weidenfeld & Nicolson, Warszawa, 2006, p. 50-54.
164
Despre cuscrie în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, p. 329.
81
Lilia Zabolotnaia
cu rude până la al IV-lea grad a fost hotărât la 1215 de Conciliul din

Latran165 şi, totodată, s-a luat decizia să fie respectate şi alte cerinţe la
încheierea căsătoriei: binecuvântarea părinţilor, alegerea benevolă şi
cununia. Aceste reguli bisericeşti erau introduse în legislaţia civilă a
majorităţii ţărilor europene.
Ca exemplu putem da lucrarea Corpus juris canonici aplicat în
Transilvania, în care se sublinia: „În temeiul acestei puteri se porun-
ceşte să fie despărţit unul de altul cei ce s-au unit împotriva hotărârii
lui Dumnezeu sau a bisericii, precum sunt cei necredincioşi cu cei
credincioşi, rude cu rude sau afini cu afini. Toţi aceştia, dacă s-au
unit între ei, trebuiesc despărţiţi”166.
Prin rudenia spirituală, între naş şi copilul botezat – ca şi între
rude apropiate – se crea o legătură de rudenie cu o serie de urmări,
năşia devenind o adevărată instituţie: finul datora naşului daruri, as-
cultare – blestemul naşului fiind mai de temut decât cel părintesc.
Naşul de botez trebuia să acorde finului sprijin material (daruri, bani)
şi ocrotire. Naşul de botez era considerat ca părinte, fiind respectat de
fin şi chemat apoi şi la cununie167. Calculul gradelor la rudenie spiri-
tuală se făcea ca şi la cel de sânge (Îndreptarea legii, gl. 201)168, mai
mult chiar, botezarea propriului copil era pentru celălalt părinte motiv
de divorţ, deoarece soţii deveneau fraţi spirituali: „care-ş va boteza
pre fiiu-său, acela să desparte de fămeae-şi, căci că o au făcut sora
sufletească” (Îndreptarea legii, gl. 199)169.
Ţinem să precizăm că toate aceste căsătorii între diferite tipuri de
rudenii erau considerate amestecări de sânge.
Sancţiunea stabilită de pravilele bisericeşti pentru încălcarea
165
Encyklopedia katolicka, Katolicki Uniwersytet Lubelski Jana Pawła II, Tom XI,
Lublin, 2006, p. 1083.
166
Corpus iuris canonici (Colecţie de drept canonic), ed. Richter şi Frieberg, 2 vol.,
Leipzig, 1879 şi 1881, Gratianus, Dictum. Privitor la C. XIV, C., XXVIII, qu. 1., col. 1088,
în Crestomaţie pentru studiul istoriei satutului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 639.
167
168
Îndreptarea Legii (1652), gl. 201. Pentru în ce chip se numără sau se socotesc
naşterile şi spirituale, p. 211-212.
169
Îndreptarea Legii (1652), gl. 199. Pentru numele celea ce să apără şi fără rudenie,
p. 210-211.
82
acestor impedimente era foarte aspră. Se aplica blestemul biseri-

cesc, desfacerea căsătoriei şi pedeapsa cu moartea, evident, în cazul
când dacă vinovatul nu-şi răscumpăra capul (adică, dacă nu plătea
gloaba)170. Dacă vinovăţia era confirmată după nuntă, atunci căsăto-
ria se anula imediat. Copiii născuţi din căsătorii cu sânge amestecat
la fel erau blestemaţi de biserică, nu se botezau şi erau lipsiţi de drep-
tul la moştenire.
„Certarea sângelui mestecat ce să face fără nuntă iaste ca şi prea-
curvie... acela ce face sânge amestecat să să ceartă cu moarte […]
den afară de această […] mestecătorul de sânge, încă-l afuriseşte şi
biserica…Nunţele ce să vor face dintru sânge amestecat, ce să zice
din cuscrii sau din seminţii ce vor pogorî dintr-un sânge sau den cu-
mătrii ce vor fi din sfântul botez, acestea nunte să vor despărţi […]
Copiii născuţi din mestecătorii cei de sânge, nu vor putea moşteni
averea părinţilor lor”171.
Foarte important este faptul că pravilele au rezervat pentru femei
pedepse mai lejere. Motivul de bază era că femeia este o fiinţă mai
slabă, neputincioasă şi nu e capabilă să judece raţional sau să ia deci-
zii corecte de una singură: „...mai cu milă să va certa muierea decât
bărbatul la păcatul sângelui amestecat, de vreme ce iaste mai proas-
tă şi mai lesne spre căderea decât bărbatul”172.
e) Căsătoriile cu eterodocşii. Căsătoriile mixte era unul dintre
cele mai riguroase impedimente pentru înfiinţarea familiei. Această
170
Gloaba – amendă care se aplica pentru săvărşirea unor delicte sau crime. Identificat
şi prins, infractorul plătea el însuşi sau prin rudele sale domnului – în Ţara Românească,
sau marelui vornic – în Moldova, gloaba numită duşegubină (din slav. – „pierdere de su-
flet”), pentru „răscumpărarea capului”, şi părţii civile despăgubiri. Iertarea infractorului
de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirii primite atrăgea de obicei şi trans-
formarea pedepsei capitale în amendă. Gloaba cuvenită pentru moartea de om se stabilea
în bani. În lipsa de numerar, plata se făcea însă, de cele mai multe ori, în natură, şi anume,
în ocine, animale, stofe sau chiar prin alienarea libertăţii”. Vezi: Valentin Al. Georgescu,
Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831),
Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1982, p. 21-22.
171
Carte românească de învăţătură (1646), p. 146.
172
Ibidem, p. 145.
83
Lilia Zabolotnaia
interzicere era introdusă în toate codicele de legi în vigoare în ţările

europene la epoca respectivă.
Un deosebit interes în acest context îl prezintă Zakonnikul lui
Stefan Duşan, în care căsătoria între un creştin şi un eretic era as-
pru pedepsită. Se permitea încheierea căsătoriei numai dacă ereticul
trecea la creştinism: „Dacă ereticul a vrea să ia pe creştină, se va
căsători dacă va trece în creştinism. Dar dacă nu va trece, atunci va
fi luată de la dânsul soţie şi copii, şi el va da pentru dânşii o parte
din casă, dar el va fi izgonit” („И ако се наиде полоувърьць оузьмь
христiанкоу, ако оузюби, да се крсти оу христiанство ако ли се
не крьсти, да моу се оузьме жена и дъвца и да имь даа дъль оть
коукiе, а он да се иждене”)173.
E curios faptul că în Serbia medievală (până la instaurarea regi-
mului otoman), de exemplu, catolicii aveau libertate confesională, dar
religia oficială era ortodoxă şi era apărată la nivel de politică de stat.
În documentele de epocă, catolicul figurează sub numele de poluve-
raca, adică semicredincios. În cazul încheierii căsătoriei, orice catolic
putea să se căsătorească cu o ortodoxă, dar cu condiţia de a accepta
religia ortodoxă. În caz contrar, căsătoria era considerată nevalabilă
şi desfăcută174.
În Carte românească de învăţătură de asemenea se spunea: „ Că-
sătoriile, care nu se întocmesc potrivit cu legea, se numesc unele
neîngăduite, precum sunt acelea ce se încheie […] cu ereticii ”175.
Biserica socotea erezia o abatere conştientă de la dogma bisericii
dominante, păcat mare şi era pedepsită de pravile ca o infracţiune
gravă. Pedeapsa prevăzută în Îndreptarea Legii pentru erezie era
„moartea cumplită”176.
173
Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych
z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium
Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu
Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 17. Istorija država i prava jugoslovenskih na-
roda, Naučna Knjiga, Belgrad, 1974, p. 90-91.
174
Istorija država i prava jugoslovenskih naroda, p. 101.
175
Carte românească de învăţătură (1646), p. 145–146.
176
Îndreptarea Legii (1652), gl. 237, zac. 5., p. 321.
84
De regulă, asemenea cazuri se întâlneau foarte rar, dar în pravilele

bisericeşti, precum şi după obiceiul pământului, căsătoriile între per-
soane de confesiuni diferite erau interzise. Dacă unul dintre soţi îşi
schimba confesiunea (adică dacă renunţa la ortodoxie), după încheie-
rea căsătoriei, conform dreptului canonic şi legii pământului, aceasta
era desfăcută.
Un asemenea exemplu este cazul lui Mihnea Turcitul (1577-1583;
1585-1591), care „s-a făcut turc”. Soţia lui a rămas fidelă credinţei
sale ortodoxe şi din acest motiv căsătoria a fost desfăcută177.
Deşi căsătoriile între persoane de confesiuni diferite erau inter-
zise, unele episoade din istoria Moldovei demonstrează şi contra-
riul. Începutul secolului al XV-lea se caracteriza în toată Europa,
mai ales în Europa Centrală, prin ciocniri şi confruntări religioase,
cum ar fi mişcarea husită în Cehia. În acelaşi timp, în Moldova se
ofereau multe avantaje şi libertăţi confesionale (Privilegiul comer-
cianţilor din Lvov din 8 octombrie 1408). Această situaţie poate fi
explicată, probabil, şi prin existenţa căsătoriilor domnilor moldoveni
cu doamne de credinţă catolică, libertatea confesională fiind o con-
diţie la încheierea alianţelor dinastice. Trebuie să remarcăm însă că
până acum în literatura de specialitate nu găsim o explicaţie clară în
ce mod biserica încheia aceste căsătorii între un domn ortodox şi o
doamnă catolică, ştiindu-se că în Evul Mediu căsătoria era valabilă
numai într-o singură formă – cea religioasă. Prezintă un interes deo-
sebit modul, neexplicat în literatura de specialitate, cum se încheiau
bisericeşte căsătoriile între un domn ortodox şi o doamnă catolică
sau viceversa.
Voievodul Laţcu (1367–1375) a avut-o de soţie pe Ana, de cre-
dinţă ortodoxă. Laţcu intră în legătură directă cu papalitatea, care îi
recunoaşte titlul de duce al Moldovei. În 1371, Laţcu obţine din par-
tea papei Urban al VI-lea scaunul episcopal cu sediul în reşedinţa sa,
oraşul Siret, desprins din dioceza Haliciului şi aşezat în dependenţă
directă de papalitate. Astfel, domnul Moldovei era legat direct de
papă, care devenea protectorul domnului şi al ţării în raport cu regele
177
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 204.
85
Lilia Zabolotnaia
Ungariei şi al Poloniei178. Ana „rezistă ispitei papale” şi rămâne în

credinţa ortodoxă179.
Alt exemplu îl reprezintă situaţia Margaretei Muşata, care, ca şi
Laţcu, era de credinţă catolică. Ea a ctitorit o mănăstire la Siret, fiind
totodată sprijinitoarea franciscanilor, deşi avea soţ şi copii de cre-
dinţă ortodoxă. Fiul ei, Petru Muşat (1375–1391), printr-o danie de la
1 mai 1384 (Hârlău), dăruieşte bisericii „Ioan Botezătorul” din Siret,
zidită de mama sa, venitul cântarului180 din cetatea Siretului – „Noi,
Petru voievodul, din mila lui Dumnezeu, duce al Ţării Moldovei lu-
ând aminte şi ţinând seama ca strălucita şi preamărita doamnă Măr-
gărita, mama noastră iubită şi vrednică de cinste […] să se înalţe şi
zidească în cetatea Siretului o biserică şi lăcaş al fraţilor predicatori
pentru mântuirea sufletului său, şi al nostru şi al părinţilor noştri, în
care […] mama noastră şi-a ales loc de îngropare […] să dăruim de-a
dreptul suszişilor fraţi predicatori slujind la biserica aceea cântarul
sau cumpăna care este în suszisă noastră cetate a Siretului ”181.
Un tablou interesant îl prezintă cele două soţii (din patru oficiale)
ale lui Alexandru cel Bun (nepotul Margaretei Muşata), doamne de
confesiune catolică – Margareta şi Ryngałła-Anna. Cu toate că este o
178
C. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova.
a.1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 444; Şt. S. Gorovei, Întemeie-
rea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 133-134; Ján Sýkora, Poziţia inter-
naţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţa şi afirmare pe plan
extern, în Revista de Istorie, XXIX (1976), nr.8, p. 142-146.
179
„Catolicizarea lui Laţcu, ca şi cea a împăratului bizantin Ioan V Paleologul (1341-
1391) din 1369, era individuală, formală şi interesată. Într-un context de puternică presiu-
ne pentru catolicizare, propagată de papă şi instrumentată în zonă de Ludovic I de Anjou,
care în noiembrie 1370 a devenit şi rege al Poloniei, când doamna Clara, văduva lui Nico-
lae Alexandru din Ţara Românească contribuise la convertirea unei fiice, Ana, ţarina de
Vidin şi se trudea să o atragă şi pe cealaltă, Anca, regina Serbiei, când se pregătea trecerea
la catolicism a Muşatei, foarte probabil botezată în noul rit Margareta, mama lui Petru
II şi Roman I, când doar Vlaicu, domnul muntean şi Ana, soţia lui Laţcu, rezistă ispitei
papale”. Vezi: C. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova. A.1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 444.
180
Cântar – unitate pentru măsurarea greutăţilor folosit în trecut.
181
Documente privind istoria României. A. Moldova, Veac. XIV, XV, Volumul I,
p. 1-2 (Mai departe: DIRA).
86
problemă discutabilă, cu mare probabilitate, prima soţie, Margareta,

era catolică. Discuţiile precum că aceasta ar fi fost de confesiune ca-
tolică au pornit de la o menţiune a misionarului Petru Bogdan Bakšić
(cca 1601-1674), primul arhiepiscop catolic al Bulgariei. În lucrarea sa
Vizita apostolică în Moldova (1641) el prezintă o inscripţie din biseri-
ca romano-catolică „Adormirea Maicii domnului” din Baia: „În anul
1410 a fost zidită această biserică […] împreună cu mănăstirea de la
Baia de către strălucitul principe Alexandru a cărui soţie de pioasă
amintire, Margareta, este îngropată sub cristelniţă”182.
Cu mare probabilitate, căsătoria cu o doamnă catolică a favorizat
acordarea de libertăţi confesionale pe care le-a oferit Alexandru cel
Bun populaţiei alogene şi, în mod special, catolicilor. Nu cunoaştem
cu exactitate cum s-au respectat toate tradiţiile bisericeşti în familie:
cununia, botezul copiilor etc.183
Ryngałła-Anna, cea de-a treia soţie a lui Alexandru cel Bun, des-
pre care am scris deja mai sus, era fermă în credinţa sa catolică. În
scrisoarea sa către papa de la Roma, Martin al V-lea, ea a cerut des-
facerea căsătoriei pe motiv că Alexandru cel Bun nu voia să treacă la
catolicism.
În 1421, la apelul Ryngałłei-Anna a venit răspunsul. Martin al
V-lea se adresează „vrednicului de cinste Ioan episcop al Moldovei” şi
insistă pentru desfacerea căsătoriei: „Şi după cum aceeaşi reclamaţie
lega, cu toate că însăşi ducesa zisului duce, după contractul căsători-
ei în acest mod fu împrejmuită, la credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi
s-ar lăsa de riturile sus-zise, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele
care nu se gândeşte la mântuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici
speranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe
prin însăşi ducesă să poată să fie readus […] sus-numita ducesă nu
poate cu Alexandru al ei să convieţuiască cu excepţia jignirii [C]rea-
torului […] în acest caz confidenţei tale împovărăm, căsătoria numită
a fost şi este nulă declarată”184.
182
Călători străini despre Ţările Române. Volumul îngrijit de Maria Holban, Paul Cer-
novodeanu, Vol.V, Bucureşti, 1973, p. 240; Idem, Vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 138, 151.
183
L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj”, p. 47.
184
Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690, în L. Zabolotnaia, Consideraţii
87

Lilia Zabolotnaia
Evident, era o motivare foarte stupidă, deorece, cum am menţionat

deja, în Moldova toţi credincioşii de alte credinţe aveau libertăţi ofi-
cial oferite de domn. Printre aceste confesiuni se afla şi catolicismul.
O confirmare în plus este „răscumpărarea” oferită de domn la divorţ.
Alexandru cel Bun i-a dat Ryngałłei-Anna oraşul Siret, unul din cele
mai populate de catolici localităţi din Moldova medievală, cu biserică
catolică construită în timpul Margaretei Muşata.
În general, afluxul populaţiei catolice în Moldova medievală era
favorizat de politica de stat promovată de către domnii Moldovei de
la înfiinţarea statului. Posibil, într-o măsură oarecare, condiţia politi-
că pentru promovarea libertăţii confesionale în ţară era determinată
şi de motivul căsătoriilor mixte ale domnilor moldoveni. Coexisten-
ţa paşnică între ortodoxism şi catolicism a fost caracteristică pentru
Moldova pe parcursul secolelor.
O pildă edificatoare care demonstrează că la încheierea căsătoriei
unul din soţi putea să-şi schimbe confesiunea este mariajul lui Ja-
gaiłło cu Jadwiga. Regina Poloniei, Jadwiga (n. 15/18 II 1374 – † 17
VII 1399, Krakow), a fost fiica lui Ludowic I Andegawen185.
Cea mai importantă problemă pentru Jadwiga după încoronare era
căsătoria. Urma a fi găsit un mire care să fie potrivit pentru coguver-
nare. Căutarea se făcea şi sub aspect politic. În configuraţia politică
creată, pentru a păstra suveranitatea regatului, era necesară o alian-
ţă la Est, adică în Lituania. Unirea forţelor Poloniei cu Lituania era
vitală la momentul respectiv din cauza pericolului pe care îl repre-
zenta Ordinul Teutonic. Altă latură a problemei şi totodată motivul
principal care impunea o astfel de rezolvare era încă o tentativă de
creştinare a Lituaniei. Din aceste considerente a fost propusă candi-
datura Marelui Cneaz al Lituaniei, Jagaiłło, fiul lui Olgierd şi nepotul
privind divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna, în Revista de Istorie a Moldovei,
2008, nr.1, p. 144-152.
185
Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny,
Tom X, Zakład narodowy imienia Osoolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk,
Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964, p. 291-295; Słownik władców polskich, Wy-
dawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150, 106-109, 385.
88
lui Gedyminas186, cu condiţia să fie creştinat el personal şi, în acelaşi

timp, toată Lituania.
Această delicată chestiune este dezvăluită în documentul din
14 august 1385, care a intrat în istorie sub denumirea de Unia de la
Kreva, conform căreia Jagaiłło era obligat să accepte sfântul botez şi
să treacă la catolicism, să fie creştinată toată Lituania, iar recompen-
sarea lui Wiliam Habsburg pentru ruperea logodnei cu Jadwiga să fie
plătită de Jagaiłło din propriile surse187.
Până la urmă, Jagaiłło a respectat toate condiţiile impuse de fami-
lia regală a Poloniei. Evenimentele s-au derulat în modul următor: la
11 februarie 1386 a avut loc procedura de alegere preliminară, care
trebuia să confirme că Jagaiłło era ales pan şi rege al Poloniei şi va fi
soţul reginei Jadwiga, „preaclaram reginam Poloniae naturalem”188.
După opinia savantului O. Halecki, această procedură poate fi numită
„pacta conventa”189.
La 15 februarie 1386, Jagaiłło (împreună cu fraţii săi) a fost bote-
zat sub numele de Władysław190, iar la 18 februarie 1386 a avut loc
cununia solemnă la Wawel, palatul regal din Krakowia191. Jadwiga
avea vârsta de numai 12 ani, Jagaiłło era cu aproximativ 20 de ani mai
mare. Nunta a durat două săptămâni. La 4 martie 1386, Jagaiłło a fost
oficial încoronat: „de consensu unanimi nostro et aliorium fratrum
186
Jadwiga Krzyżaniakowa, Jerzy Ochmański, Władysław II Jagiełło, Zakład na-
rodowy imienia Osolińskich, Wydawnictwo Wrocław – Warszawa – Kraków- Gdańsk-
Łódź, 1990, p. 6; Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osoliń-
skich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964,
p. 292; Marcin Murinius, Kronika mistrzów Pruskich, Opracowanie Zbigniew Nowak,
Olzstyn, 1989, p. 163.
187
Zigmantas Kiaupa, Jūratė Kiaupienė, Albinas Kuncvičius, The History of Lithuania
before 1795, Vilnius, 2000, p. 129-130.
188 Jadwiga Krzyżaniakowa, Jerzy Ochmański, Władysław II Jagiełło, p. 89.
189
O. Halecki, Dzieje unii jagiełłońskiej, tom I, Kraków 1919, p. 113.
190
Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny,
Tom X, Zakład narodowy imienia Osolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk,
Wrocław-Warszawa-Kraków,1962-1964, p. 293.
191
Grzegorz Błaszczyk, Dzieje stosunków polsko-litewskih od czasów najdawniej-
szych do współczesności. Trudne początki, tom I, Widawnictwo Naukowe UAM, Poznań,
1998, p. 118.
89
Lilia Zabolotnaia
nostrorum et omnium baronum, nobilium, procerum et boyarorum

civilem terrae Lyhtwaniae voluntate accedente et assensu”192. A in-
trat în istoria Poloniei ca regele Władysław II Jagaiłło şi a domnit din
anul 1385 până la 1434, întemeind o nouă dinastie domnitoare, cea a
Jagaillonilor 193.
Un alt exemplu care, considerăm, se încadrează în contextul pro-
blemei cercetate este a doua căsătorie a despotului din Loveci194, ţarul
bulgar Ivan Alexandru (1331–1371)195. Prima lui soţie, Teodora, a fost
ortodoxă, din neamul Basarabilor, fiica domnului român Ioan Alexan-
dru Basarab (1310–1352)196. A doua oară Ivan Alexandru s-a căsătorit
la o vârstă matură, precum demonstrează documentele epocii, fără a
urmări vreun interes politic, exclusiv din dragoste. Nu se ştie când a
desfăcut Ivan Alexandru prima căsătorie şi a trimis-o pe prima soţie
la mănăstire. Ştim doar că a doua soţie era mult mai tânără decât el
şi era evreică. Pentru a o declara ţarină, ea a fost botezată tot cu nu-
mele de Teodora şi a intrat în istorie ca Teodora a II-a. Se presupune
192
O. Halecki, Przyczynki genealogiczne do dziejów aktu krewskiego, în Miesięcznik
Heraldyczny, XIV, 1935, p. 110.
193
Henryk Łowmiański, Polityka Jagiełonów, Do druku przygotował Krzysztof Piet-
kiewicz, Widawnictwo Poznańske, Poznań, 1999, p. 44-45.
194
Б. Ферjанчиħ, Деспотии у Византиjи и jужнословенским земльама, Београд,
1960, с. 153.
195
Ivan Alexandru provenea din două familii împărăteşti, pe linia feminină – de la
Aseni, iar pe linie masculină – de la Terteri. A fost fiul despotului Straţimir şi despi-
nei Keraţa Petriţa. Keraţa Petriţa (călugăriţa Teofana) era fiica Aseninei (numele nu se
cunoaşte) şi a lui Şişman din Vidin, sora împăratului Mihail III Şişman. Astfel, Keraţa
era strănepoata împăratului Ivan II Aseni. Keraţa Petriţa era nepoata Teodorei-Anna, fiica
lui Ivan II Aseni. Astfel spus, Ivan Alexandru era strănepotul împăratului Ivan II Aseni
şi nepot de sora al lui Mihail III Şişman. Vezi: Ю.Трифонов, Деспот Иван Александър
и положението на България след Велбуждската битка, în Списание на Българ-
ска Академия на Науките), 43, 1930, № 21, p. 61-90; К. Куев, Образът на Иван
Александър в средновековната поезия, în Българско средновековие, София 1980,
p. 256-259; И. Божилов, Родословието на цар Иван Александър, în Исторически
преглед, 1981, № 3-4, p. 153-177; Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия
и просопография, София, 1985, p. 149-150; Йордан Андреев, Българските ханове и
царе VII-XIV век. Историко-хронологический справочник, София, 1988, p. 194.
196
Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография,
София, 1985, p. 167.
90
că nunta şi cununia ar fi avut loc în 1347197. Interesant este faptul că

această căsătorie n-a generat nici o obiecţie din partea bisericii, ba
mai mult, în Postfaţa la Evanghelia de la Londra a ţarului Ivan Ale-
xandru (Послесловие къмъ Лондонского Евангелие на царь Иванъ
Александра (1355/1356))198, Ivan Alexandru şi Teodora a II-a se com-
pară cu sfinţii Constantin şi Elena şi ţarul îşi desemnează „preferatul”
(«превозлюбленного») său moştenitor al tronului, fiul născut de la
„[…] blagocestiva […] cununată de Dumnezeu […] ţarina doamnă
Teodora”199.
Deci, pentru a încheia a doua căsătorie, Ivan Alexandru nu respec-
tă nici o regulă bisericească a timpului: desface căsătoria legitimă,
botează pe pretendenta la a doua căsătorie şi, un gest inexplicabil din
partea lui care întrecea orice limită, numeşte ca moştenitor pe copilul
născut din a doua căsătorie (cu toate că avea fii născuţi din prima –
n.a.). Merită atenţie şi epitetele folosite pentru a caracteriza pe ţarul
Ivan Alexandru şi ţarina Teodora, care, după cum am spus mai sus, era
evreică. Documentele scrise şi mărturiile epocii au păstrat cele mai
alese descrieri ale Teodorei a II-a, ea fiind numită o împărăteasă bună,
deşteaptă, protectoare a bisericilor, mănăstirilor200 şi a artei cărţilor
197
Ibidem, p. 168-169.
198
Послесловие къмъ Лондонского Евангелие на царь Иванъ Александра
(1355/1356), în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, Книжови и
исторически паметници отъ Второго Българско Царство, София, 1944, p. 152.
199
(„Както великиять въ светиитъ царь Константинъ, заедно съ майка си
Елена, извади изъ недрата на земята животворния Господенъ кръстъ, така и
той-този четвероблаговестникъ. Тогава той владеше скиптъра на българското
и гръцкото царство, заедно съ своята благовярна, боговънчана и новопросвъщена
царица госпожа Теодора, едноименна съ божия даръ, и съ своя роденъ и превозлю-
бенъ синъ царъ Иван Шишманъ”). Vezi: Послесловие къмъ Лондонского Евангелие
на царь Иванъ Александра (1355/1356), în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска
книжнина, p. 152.
200
În Sinodicul Bisericii Bulgăreşti (Синодик на българската църква): „123. На
Теодора, благочестивата царица на великия царь Иванъ Александра, която бъ отъ
еврейски родъ, приела следъ това светого кръение и запазила цъла благочестивата
си въра, обновителка на много църкви, въздигнала различни монастири, майка на
великия царь Иванъ Шишмана, въчна паметь†”. Vezi: Изъ Синодика на българската
църква, în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, p. 163.
91
Lilia Zabolotnaia
împreună cu Ivan Alexandru. În Приписка отъ времето на царь

Иванъ Александра este descris cum a fost comandată scribilor cartea
despre Viaţa Sfinţilor Apostoli şi se subliniază că această carte a fost
dăruită bisericii de ţar şi Teodora, „благоверна и новопросветена
царица”201.
Vizavi de problema abordată prezintă interes şi căsătoria lui Janusz
Radziwiłł cu Maria, fiica lui Vasile Lupu. Se cunoaşte că pentru închei-
rea acestui mariaj domnul Moldovei a depus multe eforturi, deoarece
îşi pusese mari speranţe nu numai în viitorul casnic al fiicei sale, dar şi
legându-l de rezolvarea multor probleme politice de ordin internaţional.
Pentru soluţionarea acestei chestiuni delicate, Vasile Lupu a apelat la
ajutorul mitropolitului Petru Movilă. Conform opiniei lui Ion Eremia,
una dintre piedicile la acestă căsătorie a fost de ordin religios: „În scri-
soarea lui Vasile Lupu către Petru Movilă din 29 martie 1644 domnul
Moldovei sublinia că este de acord cu propunerile pe care le-a făcut mi-
tropolitul în numele principelui Janusz Radziwiłł, dar propune să mai
aştepte „până se vor înlătura piedicile” ce s-au ivit în calea acestor pla-
nuri. În orice caz, mitropolitul Daniil de pe insula Halki îl informează
pe ţarul rus într-o scrisoare din 18 decembrie 1644 că „regele danez a
scris regelui lituanian, iar regele lituanian a scris xendzului Radziwiłł,
iar xendzul (principele – n.a.) Radziwiłł a scris la cneazul Vasile, vo-
ievodul Moldovei […] iar Vasile voievod a scrsis Patriarhului de la
Ţarigrad, că el să convoace un sobor şi să cerceteze despre botezul
luteran şi calvin. Şi Patriarhul a convocat un sobor şi a constatat că se
permite luteranilor să fie botezaţi din nou. Aceeaşi informaţie a relatat
la Departamentul solilor la Moscova şi grecul Ivan Petrov”202.
201
„[…] при град Търново, при блъговерния Иванъ Александра и неговата
царица новопросвъщената Теодора […] по Божие благоволение благовърниять и
христолюбивъ Иванъ Александръ биде помазанъ на царството на блъгарския пре-
столъ […] като добъръ боголюбец, и това-да бжде переведена отъ грецки езикъ на
блъгарски тази книга, сиречь Деянита на светитъ апостоли, съборнитъ послания
и тъзи на Великия Павла […] А царь, който поржалъ тези книга, да царува тукъ
дълги дни заедно съ своято благоверна и новопросвътена царица”. Vezi: Припи-
ска отъ Лъствицата отъ 1363\1364, în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска
книжнина, p. 155.
202
Ion Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1654). Contribuţii la istoria
diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Cartdidact, Chişinău, 1999, p. 148-149.
92
Această informaţie este extrem de utilă, deoarece în decembrie

logodna a fost confirmată de soliile din partea polonă şi a lui Vasile
Lupu, s-a făcut tradiţionalul schimb de daruri şi inele de cununie, a
fost deja stabilită ziua cununiei şi s-au început pregătirile pentru ce-
lebrarea nunţii. Căsătoria între principele Janusz Radziwiłł şi Maria
a fost încheiată în luna februarie conform tradiţiilor ortodoxe. Despre
acest fapt ne relatează Eberhard Werner Happel, care scria: „După ce
[…] s-a asigurat principele (că se va face – n.a.) nunta, s-a pregătit
de călătorie, şi-a luat rămas bun de la Măria sa regele şi a pornit la
10 ianuarie de la Cameneţ, din Lituania, urmând drumul prin Liov şi
Cameniţa Podoliei drept spre Moldova […] şi arătos a ajuns princi-
pele la 29 ianuarie pe pământul Moldovei […] La 5 februarie a avut
loc solemnitatea nunţii şi anume la biserica grecească (ortodoxă) în
lipsa domnului ca tată, căci aşa cere datina acestui neam.
Slujba cununiei a fost săvârşită de mitropolitul Kievului anume
Petru, cel mai de seamă dintre toţi oamenii bisericii din întreaga Ru-
sie şi care se trage din neamul Movileştilor care au domnit odinioară
asupra Moldovei […]”203.
Evident, nu era întâmplător faptul că nunta a fost oficializată de
către mitropolitul Petru Movilă, motivul de bază fiind de ordin re-
ligios. Drept confirmare serveşte alt document al epocii, depistat în
arhivele Bibliotecii din Kórnik (Poznań, Polonia) din care aflăm cum
s-a desfăşurat ceremonia cununiei: „Mirele mergea călare, pe un cal,
împodobit cu brocard turcesc […] după dânsul urma o caretă, în care
şedeau mireasa, însoţită de câteva femei, iar după caretă mergea pe-
destrimea poloneză şi dragonii moldoveni.
Sosind la mănăstire, au descălecat. Acolo mitropolitul [Petru –
n.a. ] Movilă i-a cununat, iar când au ajuns în timpul cununiei la
203
Eberhard Werner Happel (1647-1690) a descris nunta lui Janusz Radziwiłł cu fiica
lui Vasile Lupu, Maria, în baza informaţiilor cuprinse într-un manuscris latin pe care-l
citează în cursul relatării şi care pare să fi fost opera unui martor ocular. Vezi: Eberhard
Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători
Străini despre Ţările Române, vol. V. Volumul îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexan-
drescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 643.
93
Lilia Zabolotnaia
cuvintele: „Ajută-mă, doamne şi toţi sfinţii”, excelenţa sa, mirele, n-a

binevoit să pronunţe aceste cuvinte, astfel i-a neliniştit şi i-a supărat
amarnic pe moldovenii care ziceau: „Aşa se isprăvesc căsătoriile la
leşi şi la noi, dacă mirele nu vrea să pronunţe aşa, nici nunta nu
se va face”. Totuşi, pan Radziwiłł, cam printre dinţi, a rostit aceste
cuvinte”204.
Nunta „ […] a ţinut 12 zile într-una cu toate veseliile şi petrecerile
ce se pot închipui […] Apoi, după sfârşitul serbărilor şi petrecerilor
de nuntă, la 16 februarie a avut loc plecarea (tinerilor însurăţei –
n.a.) care s-au îndreptat spre Varşovia”205. Apropo, Maria, a fost pri-
mită fastuos de regele Poloniei de la care a primit daruri de nuntă,206
şi a fost prima domniţa din Moldova care a plecat în luna de miere în
străinătate.
f) Căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurăminte mona-
hale – n.a.) era interzisă207. Conform Syntagmei lui Vlastares, „altele
blestemate cum sunt cele ce se încheie cu o femeie închinată Domnului,
Sfintele canoane rânduiesc anularea acestor căsătorii, iar legile civile
vor ca bunurile celor ce au încheiat asemenea căsătorii să fie confisca-
te şi ei exilaţi, iar dacă e vorba de oameni de jos să fie şi biciuiţi”208.
În Evul Mediu, încheierea căsătoriei cu o persoană călugărită era
considerată unul dintre cele mai grave „păcate în faţa Domnului”: o
fecioară ce s-a dedicat Domnului Dumnezeu şi de asemenea un pust-
nic nu are îngăduinţa să se căsătorească”209.
204
Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503 verso-505.
205
Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Mol-
dova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 643.
206
Tadeusz Wasilewski, Wałka o spadek po księżnej Marii Wołoszce, wdowie po
Januszu Radziwiłłe, w latach 1660-1690, în Miscellanea Historico-Archivistica, T. III,
Radziwiłłowie XVI-XVIII wieku: w kręgu polityki i kultury, Państwowe Wydawnictwo
Naukowe, Warszawa- Łodż, 1989, p. 291-309.
207
Era interzisă căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurămintele monahale),
deoarece cei care se aflau în treapta de reasfor şi încă nu depuseră voturile monahale
puteau să se căsătorească.
208
всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 144.
209
Ibidem, p. 145.
94
În Carte românească de învăţătură (1646) acestei probleme îi sunt

rezervate două capitole: „Glava 34. Oare ce certarea să va da celuia
ce va răpi muiarea calugăriţă” şi „Glava 35. Pravilă pentru ceia ce
fac curvie cu călugăriţe; acest feal de greşeale să cheamă elineaşte
ierosilia”210. După cum se vede din aceste două capitole, erau prevă-
zute două pedepse separate – pentru ierosilia şi pentru răpirea călu-
găriţei.
Ierosilia211 era considerată orice infracţiune prin care omul se atin-
gea de biserică: „Ierosilia iaste una de multe fealuri. Toate fealiurile
de greşeale cu câte să atinge omul de biserică, toate acealea să chea-
mă ierosilii. Iar aicea la tocmala aceştii pravile această ierosilie să
înţelegea într-acesta chip: un mirean sau fie diac, ce să dzice om den
cinul bisericii, sau fie şi preoţit de să va prileji să să împreune trupeş-
te cu vreo călugăriţă care iaste de-a pururi supt închisoarea mănăs-
tirii sau dennafară de mănăstire, sau cînd să va împreuna trupeşte cu
vreo muiare mireancă în biserică, sau să să împreune cu vreo muiare
ce să va fi giuruit încă cu giurământ să fie călugăriţă”212.
Călugăriţa era numită mireasa Domnului şi cel care viola călugări-
ţa era considerat „c-au făcut sânge amestecat şi călugăriţa să cheamă
mireasa lui Dumnedzău caria ieste cununată cu Dumnedzău, de ce
cine se va împreuna cu dânsa, să împreună cu muiere cu bărbat, de
ce iată că face preacurvie. Aicea sânt două păcate mari de moarte. A
treia, călugăriţa să cheamă şi ieste vas de biserică, de ce o va streina
din biserică şi o va spurca, iată că face ierosilie. Ierosilios să cheamă
mai chiar fur de biserică”213.
Pedeapsa pentru cel care îndrăznea să răpească sau să violeze călu-
găriţa era de a fi „certat cu moarte”214. Atunci când călugăriţa era for-
ţată să se căsătorească, această nuntă se numea „că ieste de râs şi de
batjocuri şi urâtă”215 şi urma să fie desfăcută. Călugăriţa se trimitea în
210
Carte românească de învăţătură (1646), p. 135-137.
211
Ierosilia – din limba greacă- sacrilegiu, profanare.
212
213
Ibidem, p. 135-137.
214
Ibidem, p. 137.
215
Ibidem, p. 137.
95
Lilia Zabolotnaia
altă mânăstire, iar infractorul trebuia să dea toată averea sa mănăstirii

de unde era furată călugăriţa şi apoi era exilat (conform pravilelor, pe-
deapsa cu moartea a fost înlocuită cu exilul – n. a ). Copiii născuţi din
astfel de căsătorii erau consideraţi bastarzi, fiind lipsiţi de orice drept
la moştenire, inclusiv de la mamă: „Feciorii ce să nasc din călugări-
ţă, aceia sunt copii (cópil = bastard – n. a.); nu vor moşteni neamică
dintru averea mâne-sa”216.
g) Căsătorie nelegitimă. Conform pravilelor bisericeşti, „pentru
căsătoriile oprite rânduim următoarele: cât priveşte rudele ascen-
dente şi cele descendente, căsătoria este oprită la infinit, chiar dacă
rudele s-ar fi născut din căsătorie nelegiuită”217.
Condiţia cununiei era un element de bază la încheierea căsătoriei,
se celebra public, în faţa autorităţilor bisericeşti şi „în faţa Domnu-
lui”: „Dacă cineva va spune că o căsătorie nu este cu adevărat şi în
fapt una din cele şapte taine ale legii evanghelice <taină> rânduită
de domnul Hristos, ci că este ceva dobândit de oameni în biserică şi
că nu aduce nici harul <tainei>, să fie afurisit”218.
Pentru consfinţirea unirii tinerilor căsătoriţi se respectau anumite
reguli ale ceremoniei religioase: schimb de inele, jurământ reciproc
de credinţă în faţa altarului etc. De exemplu, în cazul logodnei lui
Vlad, fratele lui Petru Şchiopul219, cu fiica logofătului Ivan, pentru
conştiinţa importanţei actului „au schimbat inelele înaintea patriar-
hului nostru sub jurământ de blestem, ca acela care a strica această
învoială între cele două părţi sau ar schimba-o să fie afurisit după
lege”220.
216
Ibidem, p. 137.
217
Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harme-
nopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 323.
218
Canones et decreta concilii Tridentini (Canoanele şi decretele conciliului din
Trent): Ed. Schulte şi Richter, Leipzig, 1853, C. 1, p. 215, în Crestomaţie pentru studiul
istoriei satutului şi dreptului RP Română, Vol. II, p. 637.
219
Domnul Moldovei Petru Şciopul a domnit de patru ori : 1574-1577; 1577-1578;
1578-1579; 1582-1591.
220
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti.
Acte şi scrisori, Vol. III, Bucureşti, 1931, p. 97; Istoria dreptului românesc, Vol. I,
p. 509.
96
Dreptul scris prevedea expres anunţarea prealabilă a căsători-

ei pentru a preîntâmpina eventualele impedimente: „se împiedica
împotrivirea”221. Dovada cununiei erau naşii sau prezenţa câtorva
martori: „Nimeni nu trebuie să se cunune în taină, ci în faţa multor
oameni. Cine va cuteza să facă aceasta, acela va fi lovit şi pedepsit
ca şi preotul care – făcând-se părtaşul acestei necuviinţe – se va pe-
depsi, aşa cum se cuvine, după legile bisericeşti ”222.
Cine cuteza să facă nuntă fără cununie, era aspru pedepsit223. Pre-
oţii care o oficiau erau caterisiţi, iar căsătoria era considerată nevala-
bilă şi desfăcută224.
Această condiţie era stipulată şi în Syntagma lui Vlastares: „Ni-
meni să nu fie cununat în taină, ci să fie mai mulţi de faţă. Iar cine va
îndrăzni să facă aşa, să fie pedepsit, aşa precum se cere o cuvenită
ispăşire – potrivit rânduielilor canoanelor bisericeşti – şi de la preo-
tul care s-a amestecat in <asemenea> lucruri necinstite”225.
O situaţie similară întâlnim în toate ţările creştine europene în le-
gislaţia civilă, conform canoanelor bisericeşti. Drept exemplu serveş-
te condiţia de cununie în Transilvania în secolul al XVI-lea: „Pe cei
ce vor cuteza să încheie o căsătorie altfel decât fiind de faţă parohul
sau un alt preot – cu îngăduinţa acelui paroh sau a episcopului – şi
doi sau trei martori, Sfântul Sinod îi socoteşte întru totul străini faţă
cu o căsătorie astfel încheiată şi anulează şi desfiinţează aceste învo-
ieli, precum le anulează şi le zădărniceşte prin decretul de faţă”226.
O formulare asemănătoare găsim şi în legislaţia medievală sârbă:
221
Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 509.
222
223
D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1976, p. 86.
224
Istoria dreptului românesc. Responsabili de volum: D. Firoiu, L. Marcu, Vol. II,
Partea I, Bucureşti, 1984, p. 248.
225
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 130.
226
Trent), Leipzig: Ed. Schulte şi Richter, 1853, C. 1, p. 217, în Crestomaţie pentru studiul
istoriei satutului şi dreptului RP Română, Vol. II, p. 637.
97
Lilia Zabolotnaia
„Fără binecuvântare, blagoslovenie şi cununie căsătoria este nelegiti-

mă. Căsătoria poate fi valabilă numai cea bisericească (P.2. gl.3)”227.
Tradiţiile şi obiceiurile creştine din Ţările Româneşti nu făceau
excepţie, impuneau respectarea cununiei. Fără cununie, fără „bine-
cuvântarea Domnului”, căsătoria nu era acceptată în societate şi se
numea preacurvie, iar copiii născuţi din căsătoriile nelegitime nu se
botezau şi se numeau bastarzi.
Un caz juridic interesant care confirmă ideea pe care o urmărim şi
anume dreptul de moştenire al copiilor proveniţi din căsătoriile fără
cununie ni-l oferă litigiul fiicei naturale a lui Mihai Viteazul. Mihai
Viteazul a avut o fiică nelegitimă, pe Marula, născută de Tudora din
Târguşor, pe care a „miluit cu sate şi dedine şi cu chelciug şi cu scule
şi cu haine”228 şi care a apelat la domnitor să-i fie trecută averea ma-
mei pe numele ei: „din capul locului a arătat că ea este fiica răposa-
tului Mihai voievod, făcută cu mama ei Teodora…pârăşte pentru 5
sate care ar fi fost dăruite de domn mamei ei, Tudora din Târguşor...
şi de fapt, ea are drept de stăpânire asupra lor”229.
La 23 decembrie 1616230, domnul ţării judecă pricina cu mitropo-
litul Luca, împreună cu Matei al Mirelor şi cu dregătorii divanului231,
„după dreptate şi după lege: […] am găsit scris în sfânta pravilă că se
cuvin să ţină dedinile părinţilor lor, fiii care sunt făcuţi cu cununie cu
părinţii lor şi să facă toate pomenile […] decât această fiică Marula
[…] nu este de cununie, ci ieste fără cununie, numai copilă”232. Expli-
caţia cazului este clară, fiica naturală, născută fără cununie, nu poate
să pretindă la averea tatălui său în rând cu copiii legitimi.
Totuşi, această constatare ne obligă să readucem în discuţie un fapt
227
Istorija država i prava jugoslovenskih naroda, p. 101.
228
Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii.
Redactori coordonatori: P. Cernovodeaunu, C. Rezachevici, Editura Academiei RSR, Bu-
cureşti, 1975, p. 225-240.
229
Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Volumul III, Bucureşti,
1951, p. 71-73 (nr. 64).
230
Ibidem, p. 72 (nr. 64).
231
V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 260-261.
232
Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Vol. III, p. 72 (nr. 64).
98
evidenţiat în istoria Moldovei şi Ţării Româneşti – accederea copii-

lor nelegitimi la domnie şi la moştenire. Este un fapt surprinzător şi
caracteristic numai pentru aceste două ţări. Documentele epocii vor-
besc în mod explicit de acest fenomen. Un exemplu ilustrativ, care se
încadrează în tema abordată, este Mihai Viteazul233. Unii istorici care
au studiat domnia lui Mihai Viteazul au considerat că el a fost fiul
legitim al lui Pătraşcu cel Bun (1554–1557) şi nepot al lui Radu Paisie
(1535–1545)234. Nicolae Iorga a contestat această idee şi a demonstrat
că „Mihai s-a născut dintr-o legătură neoficială a lui Pătraşcu, cu
Teodora, din Târgul de Floci […] la bătrâneţe călugărită sub numele
Theofana şi înmormântată la mănăstirea Cozia”235.
Această opinie a fost susţinută de P.P. Panaitescu, care aduce şi alte
argumente la capitolul originii lui Mihai Viteazul: „Cine a fost ade-
văratul părinte al lui Mihai Vodă? Nu se poate şti şi desigur că nici el
însuşi n-a ştiut. Era copil din flori al unei femei din popor, venită la
noi în ţară din Epir cu fratele ei, Iane, negustorul. La Târgul de Floci
[…] se vindea lâna oilor din Bărăgan, ţinea ea o cârciumă şi acolo se
va fi născut fiul ei, menit unui viitor aşa de mare”236.
Prezintă interes interpretarea lui P. P. Panaitescu în ceea ce pri-
veşte tratarea subiectului copii nelegitimi – pretendenţi la domnie:
„Ţările române trăiseră mai multe veacuri credincioase principiului
dinastic, încrezătoare în drepturile neclintite ale urmaşilor voievo-
dului întemeietor […] Din secolul al XVI-lea […] principiul dinastic
fusese înfrânt după turcirea lui Mihnea prin urcarea în scaunul mun-
tean a domnilor moldoveni Ştefan Surdul şi Alexandru cel Rău […]
Mihai Viteazul era omul boierimii, exponentul ei. Atunci, cu voia lui,
desigur, i-au creat o origine domnească, ca să păstreze datina […].
233
Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii,
p. 225-240.
234
I. Sârbu, Istoria lui Mihaiu Viteazul domnul Ţării Româneşti, Volumul I, Bucu-
reşti, 1904, p. 55-61; A.D. Xenopol, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1915, p. 8-9.
235
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1935, p. 24-32. Pentru prima
data autorul pune problema în discuţie în Convorbiri literale, 1902, p. 151. Vezi: Şt. An-
dreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul, p. 226.
236
P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul. Ediţie îngrigită de C. Bobicescu, Corint, Bucu-
reşti, 2002, p. 22.
99
Lilia Zabolotnaia
O asemenea descendenţă domnească, alcătuită în vederea obţinerii

tronului, nu era lucru nou în Ţara Românească […] vestitul Neagoe
[…] îşi pusese numele Basarab, se făcuse fiu al lui Basarab cel Tânăr,
deşi era fiul lui Pârvu Craiovescu237. Şi atunci Neagoe fusese ridicat
în scaun de o puternică partidă de boieri”238 .
Tratând aceeaşi problemă, renumitul cercetător I.C. Miclescu –
Prăjescu a scos în evidenţă faptul că majoritatea domnilor Ţării Mol-
dovei erau descendenţi din legături extraconjugale. „Dacă cercetăm
şirul voievozilor, de la Ştefan cel Mare şi până la înscăunarea lui
Ieremia Movilă în 1595, găsim că din cei 21 de domni ce se perindă
timp de 90 de ani pe tronul Moldovei, numai 4 fii legitimi urmează în
tihna tatălui lor. În celelalte 75% din cazuri, succesiunea trece fie la
copii din flori, la fraţi, sau la fii ai predecesorilor”239.
Aceeaşi idee este susţinută în istoriografia românească şi de alţi
istorici – P. Cernovodeanu240, E. Vârtosu: „Nici în Ţara Românească
şi nici în Moldova nu se făcea diferenţa între fiii legitimi şi cei nelegi-
timi; domnul putea să-şi desemneze succesorul, de obicei asociindu-l
la domnie în ultimii ani ai vieţii sale”241.
Despre această situaţie vorbesc în mod explicit călătorii străini.
Georg Reicherstorffer, consemnând caracterul ereditar-electiv al in-
stituţiei domniei din Moldova, preciza: „Fiii legitimi ca şi cei nele-
gitimi urmează la domnie fără nici o deosebire. Iar de îndată ce se
naşte principele moştenitor al ţării, el este însemnat pe trup cu un
semn anume cu fierul înroşit pentru ca, ajungând la vârsta bărbă-
tească, să poată fi cunoscut după acest semn, fără vreo îndoială că
este adevărat fiu de domn. De aici, pentru dobândirea puterii, se
nasc între fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămătoare.
237
I. C. Filitti, Mama şi soţia lui Mihai Viteazul, Ed. II, Bucureşti, 1934, p. 45-55.
238
P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 21-22.
239
I.C. Miclescu-Prăjescu, Noi date privind înscăunarea Movileştilor, în Arhiva Ge-
nealogică, IV (IX), 1-2, Iaşi, 1997, p. 160.
240
P. Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (seco-
lele XV-XVIII), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 68.
241
E. Vîrtosu, Titulatura domnilor în asocierea la domnie în Ţara Românească şi
Moldova până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960, p. 256, 292.
100
Acelaşi lucru se petrece şi în Ţara Românească şi se întâmplă acolo

foarte des”242.
Exemple despre căsătorii fără cununie putem găsi şi în istoria altor
ţări. Un caz ilustrativ serveşte a doua căsătorie a ţarului bulgar Ghe-
orghe I Terter (1280-1292)243.
Mihail VIII Paleologul (1259-1282), împăratul bizantin, încă în
timpul aflării pe tron a ginerelui său Ioan III Asan (1279-1280), i-a
propus lui Gheorghe I Terter titlul de despot. Despotul era a doua per-
soana după împărat în ierarhia de stat. Dar pentru a te învrednici de
titlul de despot trebuia să te afli în relaţii de rudenie cu dinastia aflată
la tron. Lui Gheorghe I Terter i s-a propus să divorţeze de prima soţie,
bulgăroaică de origine, şi să se căsătorească cu Maria (Kira-Maria)
Asan, sora lui Ioan III Asan şi nepoată pe linie maternă a lui Ioan II
Asan.
Prin intermediul acestei căsătorii, împăratul bizantin Mihail VIII
Paleologul încerca să rezolve două probleme: pe de o parte, să conso-
lodeze poziţiile ginerelui său (şi ale fiicei ! – n.a.), iar pe de altă parte,
să neutralizeze activismul politic al lui Gheorghe I Terter împotriva
lui Ioan III Asan244 .
Gheorghe I Terter acceptă propunerea şi pentru a primi titlul de
despot245 divorţează de soţia sa Maria246 şi o trimite împreună cu fiul
său Theodor Svetoslav în Nicheia, iar el se căsătoreşte cu o reprezen-
tantă a dinastiei Asan247.
242
Călători Străini despre Ţările Române. Vol. I. Volumul îngrijit de M.M. Alexan-
drescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1968, p. 199.
243
Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век, în Историко-
хронологический справочник, Държавно Издателство „Д-Р Петър Берон”, София,
1988, p. 168-169.
244
Иван Божилов, Бележки върху българската история през XIII в. În: Българско
средновковие, София, 1980, с. 80.
245
Б. Ферjанчиħ, Деспотии у Византиjи и jужнословенским земльама, Београд,
1960, p. 144-145.
246
М.Г. Попруженко, Синодик царя Борила, VIII, §118, //Болгарски старини,
София, 1928, p. 88.
247
Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, p.
256-257.
101
Lilia Zabolotnaia
Împăratul bizantin nici nu putea presupune că intenţiile ambiţiosu-

lui bulgar-cuman erau cu totul altele. Gheorghe I Terter, primind cu
uşurinţa titlul de despot, şi având o deosebită intuiţie politică, a decis
să lupte pentru puterea împărătească. Peste un an, Gheorghe I Terter
obţine puterea şi se intitulă „împărat din voinţa bulgarilor ”248.
După doi ani de la venirea la putere, Gheorghe I Tereter ia o ho-
tărâre surprinzătoare: desface căsătoria cu Maria (Kira-Maria) Asan
şi îşi aduce înapoi prima soţie, pe Maria şi pe fiul său, care schim-
bă statutul din ostatici în membri ai familiei împărăteşti. La acest
capitol extrem de importantă este informaţia relatată de cronicarul
Georgii Pachymeris, care sublinia că a două căsătorie a lui Gheorghe
I Terter era încheiată fără cununie şi din acest motiv este considera-
tă neligitimă: „...че стана цар на българите след оттеглянето
на Асен оттам, проводи пратенции и си поска съпругата. Той
отстрани родната сестра на Асен, тъй като се бил свързал с
нея незаконно, пък и защото тамошна църква не го допущала
до светити таинства, понеже, както казваше, бил постъпил
незаконно с супругата си”249.
În mod evident, problema necesită o studiere mai profundă şi de-
taliată pe baza unor documente mai numeroase şi mai variate. În afa-
ră de aceasta, este necesară şi o cercetare din punctul de vedere al
factorului social, deoarece era mare deosebirea în poziţia şi statutul
copiilor născuţi la ţărani şi boieri, pe de o parte, şi domni, pe de altă
parte.
h) Incestul. Căsătoriile încheiate prin „amestecare de sânge” sau
incest erau interzise. Incestul se numea în dreptul feudal amestecare
de sânge şi era pedepsit de pravile cu moartea, tăierea nasului şi bi-
ciuire: „Acei care se amestecă cu propriul lor sânge […] fie părinţii
248
Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България VII-XIV
век, p. 519, 531; Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век. Историко-
хронологический справочник, p. 168-169.
249
Georgii Pachymeris, Andronicuş Palaeologus, În: Извори за българската
история. Fontes Historiae Bulgaricae, XXII, Cъставили и редактирали Михаил
Войнов, Василка Тъпкова-Заимова, Любомир Йончев, Издательство на Българската
Академия на Науките, София, 1980, р. 183-184.
102
cu copiii, fie copiii cu părinţii sau fraţii cu surorile, sunt pedepsiţi

< cu moarte> prin sabie. Cei care – fiind într-o altă legătură de ru-
denie – au păcătuit împreună, precum tatăl cu nora sau fiul cu soţia
tatălui, adică cu mama vitregă sau tatăl vitreg cu fiica vitregă sau
fratele cu soţia fratelui […] acestora tuturor, dimpreună cu femeile cu
care au păcătuit, li se taie nasul şi sunt bătuţi. O căsătorie neîngădu-
ită, <incestuoasă>, nu se confirmă <ca valabilă> şi de aceea, dacă
a fost desfăcută înainte de învinuirea de incest, <părţile> se iartă de
pedeapsă”250.
Pedepsele obişnuite erau cele canonice (interdicţia de la cuminecă-
tură), dar se aplica şi gloabă251. Pedeapsa laică obişnuită era tot gloa-
bă; incestul era cuprins în noţiunea de duşegubina şi era pedepsit cu
o gloabă mare252, ca toate vinile grave253.
Documente de asemenea natură sunt foarte puţine. Explicaţia poa-
te fi una singură, în majoritatea cazurilor crima de incest se ascundea
în familie, nu se afişa, deorece era considerată o crimă gravă şi, mai
ales, ruşinoasă. Problema avea şi o latură morală, mai grea pentru fa-
milia fetei, care nu mai avea şanse de a o căsători. Propunem atenţiei
un document din aprilie 1634, în care se vorbeşte despre un caz când
unchiul şi-a abuzat sexual nepoata. Pentru a scăpa de duşegubină,
infractorul a dat toate averea sa fratelui (tatălui fetei violate – n. a.):
„† O mărturie cu şesa pecéţi şi fără veleat (nedatată – n. a.) de la Ion
Carapoton şoltuzul cu 12 pârgari din târgul Bârladului mărturisind
precum că pentru şugubina (duşegubina – n. a.) ce-au făcut Vasilie,
fratele Dragului de la Obârşieni, îmblând cu nepoata-sa Anghelina,
sînu Dragului şi să face gloaba lui 60 lei să dea lui Cehan vel vornic.
Neavând bani au dat toată partea lui, împreună cu dânsul şi frate-
său iarăşi, toată partea lui, ce-au avut ei în sat în Slipoteni, ca să fie
moşie stătătoare”254.
250
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 142–143, 379.
251
Ioan Balan, Documente bucovinene, Volumul I, Cernăuţi–Bucureşti, 1933, p. 146.
252
253
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva istorică centrală a statului. Vo-
lumul II, Bucureşti, 1959, p. 198 (nr. 924)
254
Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Volumul XXII (1634). Întocmit de
103
Lilia Zabolotnaia
Conform documentului, cazul era cercetat în faţa administraţiei

târgului Bârlad. În epoca medievală, incestul făcea parte din catego-
ria crimelor împotriva moralei publice. Această infracţiune era par-
ţial de competenţa autorităţilor bisericeşti şi parţial de competenţa
autorităţilor laice, ceea ce ne-ar putea face să credem că iniţiativa
şi preponderenţa în această materie au fost la început ale bisericii.
Ulterior, domnii, ca protectori ai pravilelor bisericeşti, au intervenit,
făcându-le publice255.
Din punctul de vedere al canoanelor bisericeşti şi al bisericii în ge-
neral, incestul era considerat drept pângărire spirituală şi sancţiona-
rea persoanelor vinovate era cerută după legile religioase. Infractorul
era obligat să plătească duşegubina256. În reprimarea infracţiunilor
împotriva moralei, domnia apare ca sprijinitoare a religiei. Este cu-
noscut un hrisov al lui Ştefan II Tomşa (1611-1615) din 1612, în care
se indica să fie aspru pedepsiţi „cei ce vieţuiesc fără de lege, pentru
amestecare de sânge şi pentru rudenii şi pentru cumătrii şi necununii
şi pentru altele fără de legi”257. Documentul a fost emis cu 34 de ani
înaintea apariţiei primului codice de legi scris din Moldova – Cartea
românească de învăţătură de la pravile împărăteşti, dar demonstrea-
ză că la nivel de stat era promovată politica de protecţie a moralei
creştine în familie şi societate.
i) Doliul. Un alt impediment la încheierea căsătoriei era doliul.
Căsătoriile erau oprite în perioada de doliu. Conform canoanelor bi-
sericeşti, „soţia văduvă este îndatorată să aştepte <să treacă> timpul
de doliu”258.
Fiecare femeie văduvă era obligată să respecte o perioadă de doliu
de cel puţin un an înainte de a se putea căsători din nou. Dacă nu
respecta această condiţie, atunci pierdea toată averea rămasă de la so-
C. Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 102-103 (doc. Nr. 88).
255
V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi
Moldova (sec. XIV-XVII), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 469.
256
Cuvântul duşegubina în slavă însemna pierderea de suflet.
257
Ioan Bălan, Documente bucovinene, Vol. I, p. 146.
258
всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 152.
104
ţul decedat. În Cartea românească era stipulat: „[…] muiere văduvă,

cum să va împreuna cu vreun bărbat trupeşte, piiarde-ş-va zestrele
toate şi le vor lua pristavii, pre carii au lăsat bărbatul […] şi aceasta
va fi mai înainte di ce să va împlea anul de cându-i va fi murit bărba-
tul Gl.16. 11”259.
După un an, femeia avea drept să se recăsătorească şi atunci nu
pierdea zestrea: „Iar după ce-i va trece anul, de-are face şi preacur-
vie nu-ş va pierde dzestrele, ce-ş va piiarde numai darurile şi hainele
toate câtu-i va fi făcut bărbatul”260.
Deci, după cum se vede din documente, căsătoria femeii după tre-
cerea perioadei de doliu, chiar de ar fi fost concubinaj sau preacurvie,
aceasta nu-i prejudicia dreptul la zestrea pe care a adus-o soţului de-
cedat.
În 1399/1400, Mircea cel Bătrân întăreşte ocinile răposatului Stan-
ciu şi ale panului Vâlcu, precizând statutul juridic al văduvei lui Stan-
ciu261. Ea va putea să se recăsătorească, dacă o doreşte, dar în acest
caz va pierde orice drept la moştenire asupra bunurilor rămase de la
soţul său262.
Pentru a încheia următoarea căsătorie, femeia trebuia să respecte
un şir de condiţii, care se refereau numai la femei. După cum am
menţionat deja mai sus, conform dreptului scris, văduva era datoare
să aştepte să treacă timpul de doliu de un an. În pravile nu se spune
nimic în privinţa bărbaţilor, în mod special cum trebuiau să se com-
porte văduvii în perioada de doliu şi cât dura perioada de doliu pentru
ei. Se specificau numai obligaţiile femeilor: „Iar <femeia> care se
va căsători înainte de a se fi împlinit un an de la moartea soţului este
lovită de infamie şi nici nu poate să dea celui de al doilea soţ mai mult
de a treia parte din averea sa sau să lase ceva prin testament <cui-
va>, când, bineînţeles, nu are copii, şi nici ea nu va primi <nimic>
259
260
Ibidem, p. 111.
261
XVIII-lea, p. 240.
262
Documenta Romaniae Historica. B., Volumul I, Bucureşti, 1966, p. 30-31 (nr. 11).
105
Lilia Zabolotnaia
din vreo moştenire sau legat sau danie pentru cauză de moarte, ci vor
primi moştenitorii aceluia, care a lăsat aceste <lucruri>”263.
Această condiţie impusă femeilor demonstrează o diferenţiere evi-
dentă între bărbat şi femeie în ce priveşte statutul lor juridic şi social.
Poziţia femeii sub raport juridic era inferioară şi inegalitatea dintre
sexe persista în legislaţia timpului. Problema respectării timpului mi-
nim de doliu şi a momentului acceptat pentru recăsătorire avea şi o
latură morală, care impunea femeii condiţii mai dure decât bărbatu-
lui. În privinţa raporturilor dintre bărbat şi femeie, poziţia bărbatului
rămânea în continuare mai avantajoasă. În majoritatea cazurilor, când
văduva avea copii, ea rămânea cu rudele bărbatului, chiar sub tutela
acestora, fiind ajutată să crească copiii şi să administreze averea lă-
sată de soţ. Din aceste motive, recăsătorirea femeii depindea în mare
măsură de familia soţului şi era aproape imposibilă.
j) Bigamia constituia un alt impediment la căsătorie.
În eventualitatea încheierii unui mariaj, dar fără ca precedenta
căsătorie să fi fost desfăcută din diferite motive, inclusiv dacă unul
dintre soţi era în prizonierat, acest nou mariaj se considera nevalabil.
Cu alte cuvinte, nu era permis de avut două soţii sau doi soţi. Această
interdicţie era stipulată în canoanele bisericeşti în felul următor: „Cel
ce are două soţii în acelaşi timp va fi lovit <cu toiegele> şi soţia de a
doua să fie izgonită împreună cu copiii pe care i-a născut”264.
Era interzis de a încheia o căsătorie nouă dacă mirii nu aveau
pentru aceasta permisiunea legală. În mod special, în pravile erau
prevăzute cazurile când unul dintre soţi era luat prizonier. „Într-un
chip să ceartă muierea ce va lua 2 bărbaţi, ca şi bărbatul ce ia 2
muieri (Gl.15.3.)”265. Dacă cineva, indiferent cine, bărbat sau femeie,
va încheia o altă căsătorie fără a confirma că este liber de căsătoria
precedentă, atunci asupra lui se aplica o pedeapsă publică, se purta
gol prin localitatea unde trăia şi toată averea i se confisca în favoarea
263
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 130–132, 152.
264
Ibidem. p. 133.
265
106
domnului, „pentru că nu i să mai cuvine să aibă bucate, de vreme ce

ş-au pierdut cinste şi ieste de ocară şi de toată ruşine”266.
Această pedeapsă este descrisă în detaliu în Carte românească de
învăţătură (1646): „Pentru bărbaţii ce vor lua două muieri şi pentru
muierile celea ce, când le vor lipsi bărbaţii de acasă, să vor mărita.
Acela ce va lua două muieri şi să va cununa cu amândouă, ce să zice,
cu una într-un loc, cu alta undeva într-alt loc, şi vor fi vie amândouă:
acesta lucru, după pravilele celor împăraţi bătrâni vechi de demult,
li s-au fost făcând moarte, iar în veacul de acum să ceartă după voia
giudeţului, ce să zice sau să-l bage în ocnă, sau îl vor purta prin târg
cu piialea pre toate uliţele şi să i să ia toate bucatele să fie domneşti
(Glava 15.1.) […] Pre unele locuri pre unii ca aceştia, carii iau 2 mu-
ieri, poartă-i pre uliţe cu piialea şedzind călare pre măgar şi tot bat
cu 2 furci, ce torc muierile. Aşijderea şi pre muieri, pre cele ce iau 2
bărbaţi, le poartă cu piele goale pre măgari, şi le bat cu 2 comănace,
sau cu 2 şlice (Gl.15.2.)” 267.
În unele cazuri cel vinovat trebuia să-şi răscumpere capul. Un do-
cument de epocă demonstrează un aşa caz: „6 ianuarie 1684. Proto-
popul Constantin din „Budac” prezintă cererea unei fete, care iartă
capul bărbatului iei, ce se însurase şi cu alta şi-l cere de la Sfat”268.
În pravile era prevăzută perioada de timp obligatorie pentru aştep-
tarea soţului robit. Pentru femeie era indicat timpul de 5 ani şi pentru
bărbaţi – 3 ani: „Toate pravilele împărăteşti dau voie muierii să-şi ia
al 2 bărbat, când va rămâne de bărbat o seamă de vreme, după cum
s-au tocmit, cum s-ar zice: dacă să va afla cum i-au robit bărbatul,
atunci să-l aştepte 5 ani, numărându-i din ce vreme l-au robit”269.
Altă condiţie pentru femeie era că dacă soţul era luat în oaste,
aceaste era obligată să-l aştepte de la 4 până la 10 ani: „iar de i să va
fi dus bărbatul la oaste, ce să zice să fie slujitor, să-l aştepte 4 ani,
266
Ibidem, p. 108.
267
Ibidem, p. 108.
268
Nicolae Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi
scrisori private). Partea II, Bucureşti, Editura Librării Socecŭ, 1899, p. 42.
269
107
Lilia Zabolotnaia
cum au fost ai cei vechi di demult, iar acum într-acesta veac, scrie să
aştepte 10 ani (Gl.15. 11.)”270.
Dacă femeia putea să demonstreze printr-un singur martor ocular
că soţul ei a decedat la oaste sau în prizonierat, atunci ea putea să
obţină dreptul la recăsătorire după doi ani: „Când să va afla numai un
martor să zică cum au văzut pe bărbatul cutării mort, ajunge atâta
să arate cum acesta ieste mort şi atunci cu această mărturie poate
muierea să mărite să-şi ia şi al doilea bărbat (Gl.15. 14.)”271.
În Transilvania, în secolul al XVI-lea, condiţiile erau mai drastice,
soţul sau soţia trebuia să fie aşteptaţi şapte ani: „Atâta timp cât este
neîndoios că soţul absent supravieţueşte, nu este îngăduit <ca cellalt
soţ> să se căsătorească din nou. Dacă însă este îndoială <că supra-
vieţuieşte> să aştepte, atât soţul, cât şi soţia, şapte ani şi apoi va pu-
tea <fiecare din ei>, nepedepsit, să se recăsătorească272 . În practica
instanţelor judecătoreşti pentru perioada mai târzie erau suficienţi doi
ani de aşteptare pentru a obţine drept la recăsătorire. Persoanele care
încălcau acest impediment la recăsătorire erau blestemate: „Dacă ci-
neva va spune că este îngăduit creştinilor să aibă deodată mai multe
soţii şi că acest lucru nu este oprit de nici o lege dumnezeiască, să fie
afurisit”273. Căsătoria afurisită era considerată nevalabilă şi urma să
fie desfăcută.
k) Căsătoriile interzise. A patra căsătorie era interzisă. Nu erau
îngăduite mai mult de trei căsătorii.
Conform obiceiului şi „sfintei pravile”, a patra căsătorie era o in-
terzicere riguroasă şi, ca rezultat, un impediment la căsătorie: „Iar
cuvintele legii sunt acestea: să fie ştiut de toţi că dacă cineva va în-
drăzni să se căsătorească pentru a patra oară – ceea ce nu este <în
270
Ibidem, p. 109.
271
Ibidem, p. 109.
272
Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc), edi-
273
Trento), p. 215, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română,
vol. II, p. 639.
108
drept> căsătorie – nu numai că această căsătorie va fi socotită fără

fiinţă, dar nici copiii născuţi din această <căsătorie> nu sunt ţinuţi
ca legitimi ”274.
A patra căsătorie nu putea fi celebrată şi rămânea la nivelul con-
cubinajului. Este interesant de constat faptul că într-o serie de docu-
mente de epocă femeia care era în postura de a patra soţie nici nu era
menţionată ca soţie, ci numai ca a patra femeie sau concubină. Mai
remarcăm următoarele: copiii născuţi din această relaţie fără cunu-
nie, fără de lege, nu aveau nici un drept asupra moştenirii din partea
tatălui şi erau în tot sensul cuvântului în afara legii.
Călători străini, mai ales misionari catolici, deseori relatau despre o
anumită netrăinicie a căsătoriei la moldoveni, obiceiul căsătoriei a pa-
tra etc. Iacob Sommer scria: „că la Trotuş unul avusese patru neveste,
dar şi ea avusese patru bărbaţi, şi toţi erau în viaţă. Episcopul a vrut
să ia măsuri, dar târgul întreg s-a ridicat, cerând să nu-i supere pe
creştini [...] în alte cazuri însă domnul făcea ca stricătorii de căsătorie
să fie aduşi înaintea lui: într-un singur ceas a tăiat şese dintre dânşii.
Ameninţa şi pe boieri că, dacă şi ei fac aşa, n-o să-i sufere”275.
Considerăm că aceste cazuri izolate nu reprezintă situaţia gene-
rală. După cum se vede din relatare, episcopul nu era indiferent faţă
de această situaţie. Poziţia domniei de asemenea era negativă vizavi
de a patra căsătorie şi de alte desfrânări în viaţa familială. Propunem
analiza câtorva documente care fac referiri la acest fapt.
La 13 martie 1622, Ştefan Tomşa judecă pricina slugii sale Ştefan
Moimăscul cu nişte „cuconi mici a socru-său, carii sunt făcuţi cu a
patra femeie, fără cununie”276, pentru stăpânirea unor case din ave-
rea socrului. Decizia luată de domn era fermă şi categorică, cu refe-
rire la lege, de a da casele în stăpânirea lui Ştefan Moimăscul şi soţiei
acestuia, Irina: „am socotit hiind făcuţi cu a patra femeie şi fără cu-
274
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 133–135.
275
Călători străini despre Ţările Române, Volumul I, p. 191-203; 406; Nicolae Iorga,
Istoria românilor prin călători, p.164-171.
276
Documente privind istoria României. A., Veacul XVII, Volumul V, Bucureşti,
1957, p. 107 (nr. 150).
109
Lilia Zabolotnaia
nunie, direptu acesta şi despre aceasta am aflat lege şi am dat casele

şi biserica pe mâna slugii noastre lui Ştefan […] să aibă a ţine […]
cu jupâneasa sa Irina, casele şi biserica, a le înnoi şi a le întări”277.
Este interesant faptul că în document nu se vorbeşte despre a patra
căsătorie, ci de a patra soţie, adică concubină. Socrul lui Ştefan Moi-
măscul nu putea nici să încheie căsătoria, nici să lase vreo moştenire
copiilor născuţi din această relaţie socotită extraconjugală.
Legea consultată şi aflată de domn este preluată din dreptul
bizantin, care interzicea încă de pe vremea împăratului bizantin
Leon VI (886-912) a patra căsătorie278.
Problema unei riguroase aplicări a dreptului canonic bizantin în
materie de a doua căsătorie şi celei următoare s-a pus mult şi frecvent
de domnii din ambele ţări româneşti279.
Într-o scrisoare din secolul al XV-lea adresată braşovenilor şi
episcopului Luca se cere să „se judece pe oamenii” şi „se încaseze
amenzile”280 de la cei ce trăiesc necununaţi. Mai târziu, la 10 septem-
brie 1583/1584, Petru Cercel (1583–1585) acordă dreptul Episcopi-
ei Buzăului ca în dioceza ei să judece şi să pedepsească: „[…] după
pravila sfintei biserici şi strică altarele şi cine nu posteşte cele patru
posturi şi cum se iau neam cu neam şi cine ia o patra femeie fără de
lege şi de la oamenii care se împreună dar de bună voie şi nu se cu-
nună şi care se împreună unul cu altul fără lege şi bărbatul care lasă
femeia fără lege şi femeia (care) fuge de bărbat, pe toţi să-i judece,
după judecata şi legea lui Dumnezeu. Cari popi vor fi cu greşeala, pe
toţi se judece sfinţia lui. Însă de cununie să ia câte 50 aspri şi de la
bărbat şi de la femeie, iar pentru înrudire fără lege să-i despartă şi să
le ia după cum au vina, asemenea şi de la a patra femeie şi de la naş
şi cine se cunună, pe toţi să-i judece sub oprelişte. Şi judecata sfinţiei
lui, cum va fi de la toate acele judecăţi, să judece episcopia lui fără
277
Ibidem.
278
XVIII-lea, p. 240.
279
Ibidem, p. 241.
280
Moldova (sec. XIV-XVII), p. 488.
110
oprelişte de la nimeni, nici de la boieri, nici de la slugile d.m., nici de

la bani, nici de la pârcălabi, nici de la vornici, ci din vremea în care
vor vedea această carte a d.m., toate să se ferească, pentru că rău vor
păţi de la domnia mea”281.
Aceleaşi fapte sunt expuse într-o scrisoare din 1612 (prezentată
mai sus) adresată de Ştefan II Tomşa (1611-1615) ieromonahului Ioan
din mănăstirea Putna, însărcinat să cerceteze şi să judece pe „cei ce
vieţuiesc fără de lege”282.
Dispoziţii asemănătoare găsim la Moise Movilă (1630-1631; 1633-
1634) într-o carte domnească din 1634 adresată mitropolitului pentru:
„păstrarea credinţei şi vieţii curate […] se acordă mitropolitului […]
împuternicire de a aplica pedepse şi amenzi celor care nu respectă
normele vieţii bisericeşti”283.
Conform opiniei lui Valentin Al. Georgescu, „nulitatea bizanti-
nă a celei de a patra căsătorii a fost aplicată în Moldova de Ştefan
Tomşa, fără nici o referire la originea ei, de altfel binecunoscută, ca
să putem admite că devenise şi o cutumă desprinsă de originea ei
canonică. Această origine este afirmată în toate poruncile domneşti
privitoare la jurisdicţia episcopilor, unde figurează şi nulitatea celei
de a patra nunţi”284.
În afară de aspectele discutate, vrem să menţionăm că nu suntem
de acord cu opinia deja stabilită în literatura istorică privind practi-
ca recăsătoririi la domnii din Moldova. Cele mai cunoscute exemple
sunt cele privitoare la domnii Alexandru cel Bun (cu patru soţii), Şte-
fan cel Mare (cu trei soţii) şi Bogdan al III-lea, Petru Rareş şi Vasile
Lupu, care au avut, la rândul lor, câte două soţii (în afară de nenumă-
rate ţiitoare). Să nu uităm că nici unul dintre aceşti domni n-a încălcat
dreptul bisericesc, deoarece toate recăsătoririle au avut loc în urma
281
Documnete privind istoria României. B., Veacul XVI. Volumul IV, Bucureşti,
1952, p. 135-136.
282
Ioan Balan, Documente bucovinene. Volumul I, p. 146.
283
Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII (1634), Întocmit de
C Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 40-41 (doc. nr. 36).
284
XVIII-lea, p. 240.
111
Lilia Zabolotnaia
decesului soţiei precedente şi numai într-un singur caz recăsătorirea

s-a produs după desfacerea căsătoriei – Alexandru cel Bun cu Rin-
gałła-Anna. Un alt exemplu poate fi cel al lui Constantin Cantemir,
care a avut patru soţii285: 1. Anastasia (1646), 2. Maria din Ceucani
(1664), 3. Ana Bantăş (1669), 4. Alexandra (1679), dar şi acelea „mu-
rise una după alta […] nici una nu trăise mult”286. Prima soţie, Anas-
tasia, care făcea parte din rudele apropiate, „nepotem ex patruele” ale
lui Grigorie Ghica287, „nepoată de văr după tată”288, a murit „după pa-
truzeci de zile de la căsătorie, se prăpădi de o boală molipsitoare”289.
A doua soţie, Maria, din neamul boiernaşilor tutoveni de la Ceucani
(Ciocani), nepoată de văr primar a voievodului Istratie Dabija, a murit
peste câţiva ani290, şi a treia, Ana Bantăş, nepoata doamnei lui Duca
–Vodă, a murit după cinci ani de la căsătorie291.
Deci, din cele relatate, putem concluziona că toate cele trei căsăto-
rii ale lui Constantin Cantemir erau încheiate în conformitate cu pra-
vilele bisericeşti şi, evident, urmau ca o necesitate de a avea familie.
În ce priveşte ultima soţie, Alexandra, a patra la număr, căsătoria
cu ea era considerată un „păcat mare”, dar există şi o explicaţie. Şte-
fan S. Gorovei, într-un studiu special, a subliniat că a patra „ultimă
căsătorie a bătrânului Cantemir e aproape la fel de obscură ca şi
prima”292. În plus, autorul aduce amănunte interesante: „Există o scri-
soare din august 1698 […] a lui Antioh Cantemir (1695-1700) către
patriarhul ecumenic Calinic II […] în care cere dezlegarea răposa-
tului său părinte de toate păcatele de care nu apucase a fi absolvit în
285
Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealo-
gică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 215-217.
286
E.R. Bogdan, Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică,
IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 204.
287
Ibidem, p. 204-205.
288
Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, p. 217.
289
Ştefan S. Gorovei, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin
Cantemir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII. Coordo-
nator şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23.
290
Ibidem, p. 29.
291
Ibidem, p. 29-30.
292
112
ceasul morţii […] şi la care patriarhul a răspuns cu bunăvoinţă, dez-

legând pe răposatul domn de toate păcatele ce le va fi făptuit, între
care era şi păcatul „celei de-a patra căsătorii, pe care a îndrăznit a
o face blăstămată fiind de poruncile şi legăturile sfintei lui Dumnezeu
biserici”293. Dimitrie Cantemir a ascuns cu grijă acest amănunt, pe
care nu se poate să nu-l fi cunoscut294.
E interesant cazul ţarului rus Ivan al IV-lea cel Groaznic
După a patra căsătorie nu i se permitea intrare în biserică. I s-a
construit pe dinafară un turn, în biserică a fost tăiată o fereastră şi el
asculta slujba, fiind în afara perimetrului bisericii.
Generalizând cele expuse, putem constata că a patra căsătorie a
lui Constantin Cantemir era nerecunoscută nici de biserică, nici de
cei apropiaţi. Nu se cunoaşte în detalii cărei familii aparţinea această
Alexandra, cum a fost oficiată căsătoria, se ştie numai că şi ea a murit
foarte repede. Faptul că un fiu, Antioh Cantemir, la cinci ani de la
decesul tatălui, cere dezlegarea păcatului „celei de a patra căsătorii”,
iar celălalt fiu, Dimitrie Cantemir, nu scrie nimic despre Alexandra în
biografia tatălui său, confirmă încă o dată că faptul era considerat „un
păcat mare” în familie.
La capătul acestei analize voluminoase ţinem să remarcăm une-
le observaţii deosebit de edificatoare. Condiţiile, ca şi impedimentele
încheierii căsătoriei, erau cunoscute în sistemul juridic popular, în
canoanele bisericeşti şi în pravile. Nerespectarea condiţiilor de fond
şi de formă ale încheierii căsătoriei ducea la nulitatea actului, unele
din nulităţi erau absolute, altele relative. Printre cele absolute, mai
importante erau: căsătoriile nelegiuite (fără cununie, incest), căsăto-
riile blestemate (cu persoanele călugărite sau cele între „credincioşi”
şi „necredincioşi”), căsătoriile neîngăduite (între rude în grad oprit:
rudenie de sânge, rudenie spirituală, rudenie prin alianţă). E impor-
tant de subliniat că în toate aceste cazuri se prevedea desfacerea căsă-
293
Hurmuzaki-Iorga, Documente, XIV, 1, p. 315-317. Vezi în: Ştefan S. Gorovei, A
patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997,
Iaşi, p. 216.
294
113
Lilia Zabolotnaia
toriei, vinovaţii fiind exilaţi, iar bunurile lor confiscate. Oamenii „de
jos” erau şi biciuiţi. Nulitatea relativă se pronunţa în cazul viciilor de
consimţământ şi avea loc la cererea părţii lezate când aceasta era in-
dusă în eroare asupra condiţiei sociale a partenerului295. Preoţii, care
permiteau oficierea cununiei persoanelor lipsite de calitate, urmau să
fie caterisiţi, iar căsătoriile erau anulate.
În concluzie, după cum ne demonstrează documentele epocii, im-
pedimentele la încheierea căsătoriei erau următoarele:
• Rudenia de sânge în linie directă
• Rudenia de sânge în linie colaterală
• Rudenia prin alianţă
• Rudenia spirituală, care vine din sfântul botez şi din înfiere
• Căsătoria mixtă (căsătoria cu eterodocşii)
• Căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurămintele mo-
nahale)
• Căsătoria nelegitimă ( fără oficierea cununiei religioase)
• Incestul (amestecarea de sânge)
• Căsătoria în timpul doliului
• Bigamia (de avut „două soţii sau doi soţi”)
• A patra căsătorie (numai trei căsătorii se considerau legale).
295
Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 504-510.
114
Capitolul II. Logodna şi celebrarea nunţii
II. 1. Scopul şi obiectivele principale ale logodnei
I nstituţia căsătoriei în epoca medievală avea un rol deosebit şi

era strict reglementată de biserică: de la înfiinţare până la des-
facere. În legătură cu căsătoria, biserica a stabilit o serie de reguli,
unele preluate direct din dreptul roman, altele – instituite de ea în-
săşi. Dintre aceste norme ne interesează în principal cele cu caracter
juridic, prin care se reglementează, în primul rând, condiţiile pe care
trebuia să le îndeplinească cineva pentru a putea încheia o căsătorie,
apoi modul în care se încheia căsătoria: fie de-a dreptul, fie printr-o
prealabilă logodnă; în al treilea rând, am cercetat raporturile dintre
soţi sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor reciproce şi, în fine, exista
o categorie aparte de norme care priveau încetarea căsătoriei296 (fie în
chip firesc, fie prin despărţire legală).
Căsătoria era precedată de logodnă, considerată o promisiune ofi-
cială cu efecte juridice atât în ce priveşte situaţia tinerilor, cât şi cea
a bunurilor avansate cu această ocazie. Prin logodnă, doi tineri (sau
candidaţi la căsătorie – n.a.) îşi promiteau solemn că se vor căsători.
Scopul logodnei era exclusiv căsătoria, de aceea logodna era conside-
rată arvuna căsătoriei.
Conform cu Pravilele împărăteşti (Cartea 28. Pentru logodnă. Tit-
lul I): „§1. Logodna este arătarea şi făgăduirea unei căsătorii viitoa-
re. Logodna se încheie, fie printr-un scris (act – n.a.), fie fără înscris
(verbal – n.a.) şi se face printr-o simplă învoială (uneori – n.a.) chiar
între absenţi (fără prezenţa însurăţeilor– n.a.)”297.
Actul logodnei era privit în lumina unor consideraţii analoage cu
actul căsătoriei, de aceea majoritatea impedimentelor care opreau că-
296
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie
bisericească. Vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Ro-
mâne, Bucureşti, 1990, p. 80-81.
297
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 127-129.
115
Lilia Zabolotnaia
sătoria se refereau şi la logodnă (demenţa, rudenia de sânge, bigamia

etc.). Aceste condiţii trebuiau respectate până la căsătorie, deoarece
după săvârşirea slujbei de cununie între căsătoriţi apăreau relaţii de
natură morală şi spirituală, cu tot ce implicau acestea.
„Nebunia împiedică <încheierea> logodnei, dar dacă s-a ivit după
încheierea ei nu o desface. Cei ce-şi dau încuviinţarea la căsătorie,
trebuie să şi-o dea şi la logodnă, căci trebuie să consimtă înşişi cei ce
încheie <logodna>”298.
În epoca medievală, deseori decizia în privinţa încheierii logodnei
aparţinea părinţilor. Copiii pot să se împotrivească doar atunci „când
părinţii le aleg <logodnice> sau <logodnici> necinstiţi şi nevred-
nici prin purtarea lor [...]”299. Dar şi această împotrivire era mai mult
formală, întrucât decizia definitivă aparţinea categoric tatălui: „dacă
(tinerii – n. a.) nu se înţeleg cu privire la alegerea <logodnicului>,
este limpede că se impune părerea tatălui”300.
Deci, după cum ne demonstrează sfânta pravilă, la încheierea lo-
godnei trebuiau respectate anumite condiţii principale: vârsta, starea
fizică, permisiunea părinţilor etc. În primul rând, era indicată vârsta
logodnicilor: „acela poate să se logodească, care e în stare să pricea-
pă ce face, adică cel ce are nu mai puţin de 7 ani de la naştere”301.
Pentru a exemplifica pe cât e posibil această problemă, prezen-
tăm câteva cazuri elocvente. Sunt multiple, de aceea le vom înfăţişa
selectiv. Un exemplu convingător, când logodna nu a fost încheiată
din cauza vârstei, este relatarea renumitului personaj istoric Dimitrie
Cantemir. Mai întâi logodna a fost iniţiată de domnul Ţării Româ-
neşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care voia să o logodească pe
fiica sa, Casandra, cu Dimitrie Cantemir, când acesta avea numai 7
ani. Acest eveniment este descris de Dimitrie Cantemir în detaliu în
vestita sa lucrare Viaţa lui Constantin Cantemir: „Şerban […] ajunge
la Iaşi, unde feciorul mai mic al lui Cantemir, Dimitrie, îi iese îna-
298
Ibidem.
299
Ibidem.
300
Ibidem.
301
nopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 306-307.
116
inte împreună cu boierii de scaun [...] îl sărută într-o drăgăstoasă

îmbrăţişare pe Dimitrie […] pe lângă [...] mai adaugă chiar că ginere
îi va fi numai el, pe care acum trei ani, înainte de a fi primit domnia,
părintele său l-a legat că se va însura cu fiica lui”302.
Din acest fragment putem constata două elemente importante. În
primul rând, este subliniat faptul că părinţii aveau deja o înţelegere,
promisiunea că vor fi logodiţi copiii lor. Al doilea element care atra-
ge atenţia este că iniţiativa vine din partea părinţilor fetei, ceea ce
nu era un lucru obişnuit pentru acele timpuri. Dimitrie Cantemir în
Descrierea Moldovei scrie: „iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii
trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei
ginerele”303.
Câţiva ani mai târziu, după moartea lui Şerban Cantacuzino,
se implică soţia acestuia, care cere insistent confirmarea logodnei:
„După ce scapă în Ardeal, Maria, soţia lui Şerban, trimite un om
sigur la Cantemir-vodă, ca să-i întărească logodna fiică-săi Casan-
dra cu Dimitrie, feciorul lui mai mic. La lucrul acesta Cantemir nu
spune nu, dar pune înainte neputinţa de a se împlini făgăduiala, ea
trăind, adică, sub ocrotirea împăratului, iar el avându-şi feciorul
gata de trimis la Ţarigrad304 . De altfel, fiindcă vârsta amândurora
mai cerea încă timp pe deasupra, Dumnezeu va îngriji să se afle şi
chipul de a o face cu putinţă”305. Pe atunci Dimitrie avea 12 ani şi
Casandra numai 7(sic!).
A doua tentativă de logodnă are loc când Dimitrie Cantemir se
întorsese deja de la Constantinopol şi „i s-a întipărit în memorie [...]
(pentru că – n. a.) la fel ca şi în cazul anterior, a venit tot din par-
302
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir. Textul stabilit şi tradus de R.
Albala. Introducere de Const. G. Giurescu, Bucureşti, 1973, p. 87.
303
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 129-130.
304
A. Eşanu şi V. Eşanu susţin ideea că logodna n-a avut loc numai din această cauză:
„logodna a fost amânată, motivând prin aceea că Dimitrie va fi trimis în curând ca ostatic
la Constantinopol”. Vezi A. Eşanu, V. Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaţa şi
activitatea politică, în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, Ştiinţa,
2008, p. 164-165.
305
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p. 135.
117
Lilia Zabolotnaia
tea părinţilor domnişoarei”306. De această dată, încheierea căsătoriei

era solicitată de Alexandru Mavrocordat, „care mai zăbovea încă la
Viena, dar îl roagă pe vodă (Constantin Cantemir – n.a.), trimiţând
scrisori soţiei sale (Maria Cantacuzino – n.a.) prin Mihai Ruset, să-l
logodească pe Dimitrie cu fiica sa, Elena” 307.
Constantin Cantemir nu se împotriveşte propunerii, subliniind că
va fi bucuros de rudenia cu aşa un neam, dar „îi răspunde vodă că fe-
ciorul este încă nevârstnic pentru însurătoare; dacă va îngădui însă
Dumnezeu ca tatăl fetei, Alexandru, să se întoarcă teafăr la casa lui,
el nu va respinge ca logodnică pentru fiul său pe fiica unui om ca
acesta”308.
Analiza acestor două cazuri private din viaţa lui Dimitrie Cantemir
permit să constatăm că totuşi condiţia vârstei la încheierea logodnei,
într-o anumită măsură, era respectată. Nu putem afirma cu siguranţă
că anume acest caz poate servi ca model, deoarece nu întotdeauna se
lua în calcul vârsta, mai ales la încheierea alianţelor dinastice, care
urmăreau un singur scop, cel politic.
În Europa medievală, în majoritatea cazurilor, logodna era înche-
iată la o vârstă foarte fragedă. În această privinţă sunt nenumărate
exemple revelatoare.
Drept exemplu ilustrativ serveşte cazul Jadwigăi, viitoarea regină
a Poloniei, care, iniţial, nu intrase în calculele politice ale tatălui său
din punctul de vedere al moştenirii puterii în Ungaria sau Polonia. În
schimb, Ludovic I cel Mare îşi făcuse alte planuri, înrudirea cu puter-
nica şi influenta dinastie a Habsburgilor. Prin intermediul mariajului
diplomatic, Jadwiga urma să fie măritată în scop politic cu moştenito-
rul tronului austriac şi să domnească în Austria. La 15 iunie 1378, în
oraşul Heimburg, a fost organizată nunta copilărească între Jadwiga,
la vârsta de numai 4 ani, şi Wilhelm, la vârsta de 8 ani, fiul regelui
Austriei, Leopold III309.
306
A. Eşanu, V. Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaţa şi activitatea politică,
p. 169.
307
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p. 167.
308
Ibidem, p. 167.
309
Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150.
118
Între Anjou şi Habsburgi era stabilită înţelegerea ca în momentul

când copiii vor ajunge la vârsta aptă pentru căsătorie, Jadwiga la 12
ani şi Wilhelm la 14 ani, atunci va fi încheiată căsătoria oficială. Pen-
tru asigurarea respectării obligaţiilor asumate, Ludowic I cel Mare
şi Leopold III au decis abia peste 6 ani, la 24 iunie 1384, să plăteas-
că câte o garanţie de 200 000 de florini fiecare. Conform înţelegerii,
Jadwiga trebuia să fie crescută şi educată la Wiena310, adică în casa
mirelui.
II. 2. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol

şi implementarea lui în practică
Deseori logodna se punea la cale între părinţi, când copiii lor erau
foarte mici, sau chiar înainte de naşterea copiilor. Aceste lucruri se prac-
ticau atât în familii domneşti şi boiereşti, cât şi în familii ţărăneşti.
Înţelegerea între părinţi, în unele cazuri era rezultatul intereselor po-
litice, în altele vizau obiective de mai mică anvergură, cum ar fi de a-şi
uni pământurile sau chiar de a le prelucra împreună. Desigur, fiecare
situaţie constituia un caz aparte, astfel că timpul între logodnă şi nuntă
se stabilea diferit, modificându-se în funcţie de conjunctură şi circum-
stanţe, dar ferm rămânea un lucru: odată hotărâtă logodna, desfacerea
ei era aproape imposibilă. Era un proces complicat, care crea anumite
obligaţii şi răspunderi pentru partea care intenţiona această desfacere.
În Transilvania, „dacă unul din logodnici nu vrea să încheie că-
sătoria, acesta poate, la cererea celuilalt, să fie silit de judecător să
se căsătorească şi este silit cu adevărat la un fapt (ad factum, adică
căsătorie), întrucât el nu poate plăti daune interese (interesse), deoa-
rece cele duhovniceşti nu pot fi preţuite în bani”311 .
Una dintre condiţii la încheierea logodnei era acordul benevol
al fetei. Această condiţie era stipulată şi în Îndreptarea legii (1652):
310
Ibidem, p. 150.
311
Panormitanus (Abatele Panormitanus), Commentaria super libros Decretalium
(Comentarii asupra cărţilor Decretelor), Veneţia, 1571, Cu privire la C.X.XVI, De spo-
sabilus, IV, 1, (orig. lat), în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP
Română, vol. II, p. 636. (Mai departe: Panormitanus)
119
Lilia Zabolotnaia
„§4. Epitropul fără voe feti nevărsnice nu face logodnă, nici dezleagă
logodnă ace, ce s-au făcut ”312.
Condiţii asemănătoare, cu unele excepţii, găsim şi în dreptul scris
din Transilvania în dreptul orăşenesc săsesc (secolele XV-XVI).
Acordul benevol era specificat în Statutele dreptului orăşenesc să-
sesc: „Logodna (sponsalia) – ca şi căsătoria – se făcea prin învoiala
celor ce o încheie şi nici nu se poate face dacă nu se învoiesc toţi cei
ce o încheie”313.
Este un fapt surprinzător, după părerea noastră, deoarece la acest
capitol se manifestă evident diferenţa între lege şi obicei. După cum
demonstrează materialul documentar al epocii, în majoritatea cazu-
rilor fata nu avea drept nici la alegere, nici la opinie. Decizia era luată
de capul familiei (tată, bunic, frate, unchi, se cunosc chiar cazuri
când mama a făcut alegerea mirelui), dar nu cunoaştem nici un caz
când fata a putut să-şi manifeste alegerea. Poziţia tinerei la încheie-
rea logodnei era foarte rezervată. Contradicţia între dreptul fetei la
acordul benevol şi implementarea lui în practică se manifestă chiar
în culegerile de legi. Drept exemplu serveşte Hexabiblul lui Armeno-
pol (1345), vestit Manual de legi, care a intrat în cultura românească
abia în secolul al XVIII-lea: „...cine are dreptul să-şi dea învoiala sa
la încheierea căsătoriei, are acelaşi drept şi la logodnă [...]. Ca şi
la căsătorie, tot aşa şi la logodnă, persoanele ce se unesc trebuie să
se învoiască la aceasta. Prin urmare, şi fiica de sub putere trebuie
să-şi dea învoirea sa; dar când ea nu se împotriveşte ( prin viu grai –
n. a.), trebuie să se presupună că ea se învoieşte cu vrerea tatălui ei;
iar să se împotrivească fiica de sub putere poate numai atunci când
tatăl voieşte s-o logodească cu un om nevrednic şi nepotrivit”314.
312
Îndreptarea Legii (1652), p.176: „§7. De au şi au adus cineva la casă lui, fată la
vârstă de 12 ani nu iaste cununie, iar dacă s-au facut mai înainte logodnă să ţie macăr
de s-au şi adus la casă lui. Iar dacă nu s-au fost făcut logodna, nici din început n-au avut
acest scop pentru însuşi această nu să socoteşte că s-au făcut logodnă”.
313
Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc). Edi-
314
Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harme-
120
Răspunsul la întrebarea de mai sus este simplu, decizia fetei era

„cum că ea se învoieşte cu vrerea tatălui”315. În caz că apăreau oa-
recare neînţelegeri între tineri, predomina părerea tatălui sau a celui
care era capul familiei.
Evident, biserica urmărea foarte riguros respectarea sfintelor ca-
noane şi a sfintei pravile. Majoritatea condiţiilor de logodnă şi căsăto-
rie erau universale, elaborate şi acceptate de Soborurile Ecumenice.
Aceste condiţii, cu unele excepţii, adaptări şi modificări, erau în vi-
goare în toate ţările de credinţă creştină.
O situaţie similară era caracteristică şi pentru Ţările Româneşti.
De pildă, biserica transilvăneană a rânduit ca „logodnicii să nu fie în-
demnaţi şi siliţi prin pedepse bisericeşti (censuris ecclesiasticis), să-
şi îndeplinească făgăduiala de căsătorie (promissum conjugalem); ci,
deoarece căsătoria trebuie să fie liberă şi fiindcă judecătorul nu tre-
buie să inspire teamă logodnicilor ca să le smulgă consimţământul,
se cuvine ca această constrângere să fie blândă (moderata coactio).
Drept aceea, dacă judecătorul vede că logodnicul este atât de încă-
păţânat încât nu vrea să se învoiască – în chip liber – la căsătorie,
trebuie să se folosească mai de grabă de sfat decât de o constrângere
prea aspră”316.
Această poziţie a bisericii din Transilvania se explica prin faptul
că dreptul transilvănean orăşenesc săsesc era în mare măsură preluat
din dreptul roman.
Cert este că în acele timpuri era foarte greu să faci diferenţa între
ascultarea tatălui şi decizia tatălui. Existau cu totul alte priorităţi.
Propunem un document care demonstrează foarte clar una dintre si-
tuaţiile când tatăl ia decizia cu cine va fi logodită şi căsătorită fiica sa.
Deosebit de interesantă, din punctul de vedere al viziunii epocii, este
descrierea emoţionantă a logodnei şi nunţii fiicei lui Şerban Cantacu-
zino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688):
315
Ibidem.
316
Diego Covarrubias y Leyva, Opera (Opere), vol. I, ed. Antuerpiae, 1638, p. 119, în
121
Lilia Zabolotnaia
“Întru acest an, 1688317, Şerban – vodă au făcut nuntă mare şi cin-
stită, măritând pe fie-sa Zmaranda după Gligorie, postelnic Băleanul,
aducînd sol den Ardeal pă Betlen Elec, despre partea craiului, şi, den
Moldova, de la Cantemir – vodă318, pe Velicico hatmanul319, fratele
lui Miron logofat320 cu carii mare veselie au avut. Pentru că această
fiică a lui Şerban – vodă, fiind […] şi frumoasă şi înţeleaptă, foarte
o iubiia tată – său; şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească
soţ asemenea cu ia, de bun neam, frumos, înţelept, şi, negăsind aici
în ţară, fiind acest cocon de boier de ţară pribeag în Ardeal, de frica
lui Şerban- vodă, şi fiind în casa lui Apafi Mihai321 – crai, postelnic,
auzindu-i-se politiile, şi frumuseţea, şi înţelepciunea, au pus în gând
să-l aducă, să-l facă ginere. Şi, trimiţînd pe Constantin căpitan Fi-
lipescu (fiind vărul cu muma lui Gligorie Băleanul), acolo unde era,
lângă crai, l-au pornit şi l-au adus în ţară, şi i-au dat pe fie-sa nevas-
tă. Carii atâta să potrivise amândoi în toate, cât gura nu poate spu-
ne frumuseţea lor, şi înţelepciunile lor, şi toţi îi fericiia. Dar scrută
bucurie au avut săracii, că 5 luni numai au fost amândoi. Deci, viind
Zmarandei boală grea, şi fără leac, au murit, şi o au îngropat cu cin-
ste mare la mănăstire, la Cotrăceni; iar Gligorie, postelnic Băleanul
au rămas întristat şi în cerneală, cu tot neamul lui”322.
Din punctul de vedere al mentalităţii epocii, acest fragment este
interesant datorită mai multor considerente. Este descrisă poziţia per-
317
Cronicarul datează anul nunţii. Vezi în: Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu
Popescu, în Cronicari munteni, Volumul I. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu
introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, p. 463; Brigitte Vacha, Die Habsburger.
Eine Europåische familiengeschichte, Sonderausgabe, 1996, p. 230.
318
Constantin Cantemir, domn al Moldovei (1685-1693).
319
Constantin Velicico, fiul lui Costin hatmanul, frate cu Miron Costin. Om „simeţ”,
Velicico l-a înfruntat pe Constantin Cantemir, afirmând că „omul care nu ştie carte este un
dobitoc”, vezi: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românescă şi
Moldova. Secolele XIV- XVII, p. 391-392.
320
Miron Costin (1633-1691). A fost căsătorit cu Elena, fiica lui Ion Movilă şi nepoa-
ta lui Simion Movilă, vezi: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova. Secolele XIV -XVII, p. 387-388.
321
Ibidem.
322
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 464-465.
122
sonală a unui domn ca tată. Cronicarul, profund impresionat, scrie

foarte frumos despre dragostea tatălui faţă de fiica sa, pe care o laudă
cu cele mai alese cuvinte:„frumoasă şi înţeleaptă”323.
Mai departe autorul subliniază cum tatăl a avut grijă de viitorul
fiicei şi i-a căutat mire potrivit: „şi s-au nevoit prin multe vremi ca
să-i găsească soţ asemenea cu ia, de bun neam, frumos, înţelept”324.
Desigur, aici putem comenta şi din altă perspectivă. Decizia privind
căsătoria fiicei aparţinea tatălui şi de aceea el a căutat mirele, a găsit
candidatul potrivit şi a trimis solie după el, după care a urmat nunta.
Însă cea mai importantă concluzie desprinsă din acest document
al epocii este faptul că iniţiativa de căsătorie aparţinea tatălui domni-
şoarei, şi nu al băiatului. Cu atât mai mult, cronicarul laudă alegerea
şi decizia tatălui, care este atât de potrivită: “să potrivise amândoi în
toate, cât gura nu poate spune frumuseţea lor, şi înţelepciunile lor, şi
toţi îi fericiia”325.
Această scurtă relatare are un subiect special, fiind vorba despre
viaţa personală a unui părinte, care, cu toate că era domn al ţării,
în suflet era un tată grijuliu. Fericirea şi liniştea lui sufletească erau
strâns legate de fericirea fiicei sale, de viitorul ei. Îndeosebi se remar-
că intensitatea sentimentelor în descrierea plină de jale a decesului fii-
cei, care a fost înmormântată de îndureraţii tata şi soţul „în cerneală,
cu tot neamul lui”326.
Este momentul să prezentăm şi cum se încheia logodna în ţările
vecine. În Polonia, forma bisericească de încheiere a căsătoriei se ini-
ţia cu anunţarea logodnei din amvon (începând cu decizia Sinodului
din 1215). Anunţul se făcea de trei ori în parohiile bisericilor ambelor
părţi care doreau să se căsătorească, în scopul de a fi anunţat din timp
preotul dacă există vreun impediment care ar putea zădărnici acest
eveniment (înrudire, căsătorie anterioară etc.). Forma bisericească ve-
che de încheiere a căsătoriei a fost substituită cu logodna. Din punct
323
Ibidem, p. 464-465.
324
325
Ibidem.
326
Ibidem.
123
Lilia Zabolotnaia
de vedere juridic, logodna era un contract care prevedea încheierea

căsătoriei în viitor şi stabilirea anumitor condiţii327.
II. 3. Peţirea. Ospăţul. Înţelegerea. Încheierea logodnei

Logodna avea loc, cu ocazia peţitului, când se cădea de acord asupra
viitoarei căsătorii şi se schimbau daruri între tineri şi părinţii lor, de
obicei făcându-se şi un ospăţ. În perioada cercetată, deseori iniţiativa
logodnei aparţinea părinţilor. În unele regiuni ale Ţărilor Româneşti se
obişnuia să se dea cu ocazia logodnei o sumă de bani, căpara, amin-
tind de arra sponsalicia din dreptul roman. Suma aceasta, considerată
ca o arvună, trebuia restituită în caz de desfacere a logodnei328.
La încheierea logodnei se adunau la masă rudele apropiate din
partea mirelui şi miresei. De regulă, se logodeau în casa miresei, de-
oarece procedura se începea prin cererea fetei în căsătorie, peţitul.
Părinţii mirelui veneau cu daruri şi părinţii miresei îi invitau la masă.
De obicei, când se înţelegeau părinţii, tinerii nu erau prezenţi, în une-
le cazuri mireasa era ascunsă şi nu avea drept să iasă până la finele
logodnei. Dacă se ajungea la o înţelegere, atunci se aşternea masă cu
bucate, la care erau invitaţi şi tinerii.
În Cronicari munteni Radu Popescu descrie istoria logodnei şi
nunţii domneşti dintre fiica lui Gheorghe Duca329 şi fiul lui Radu
Leon:330
“Întru aceste vremi, Radul – vodă, având un cocon anume Ştefan,
şi Duca-vodă den Moldova având o cocoană anume Catrina, s-au
ajuns în cuvinte şi au logodit pe coconi. La care logodnă, au fost
aicea în ţară cu mare veselie, au făcut multe ospeţe şi jocuri; care să
327
Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Opt., cit., p. 131.
328
Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 505.
329
Gheorghe Duca, boier moldovean, de origine grec, ginere al doamnei lui Eustratie
Dabija. A domnit în trei rânduri în Moldova (1665-1666; 1668-1672; 1678-1683) şi
în1673-1678 în Ţara Românească. Vezi: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
Istoria românilor, p. 910.
330
Radu Leon, domn al Ţării Româneşti (1664-1669), fiul lui Leon Tomşa (1629-
1632), filiaţia incertă, se da drept fiul lui Ştefan Tomşa, domnul Moldovei (1563). Vezi:
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, p. 904.
124
potrivii cu o nuntă domnească, iar nu logodnă. Strâns-au toată bo-

ierimea ţării cu toate jupânesele şi au întins corturile în deal despre
Mihai – vodă, în drumul Cotrocenilor: acolo făceau ospeţe în toate
zilele. Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii, şi de alte lucruri;
adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi
nevăzute pe locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă altele, dă
nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea de rând 8 bivoli,
şi să da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare dă ceia parte; alta:
un cal domnesc, gras, mare îşi lega chica dă coadă-i, şi-l bătea comi-
şelul cât putea, şi nu putea să-l mişcă de loc; alta, un copaci mare din
pădure adusese, neted, şi, înfipt, s-au suit pe dânsul ca o maimuţă;
deci, după multe jocuri, ce-au făcut sus în vârf, s-au slobozit de acolo
cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta: un tulpan lung de mulţi
coţi, îl ţinea oameni în mâini, cât era, şi să repezit iute, şi mergea
călcând pe tulpan, şi nu să afunda; alta: să prindea mulţi oameni câte
doi în mâini, şi făcea chip ca de o bute cu mâinile, şi mai lung, şi să
repezit iute, şi întra cu capul pin gaura aceia, şi nu-l simţea oamenii,
şi de ceia parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu
le ţinem minte. În scurt, mare veselie s-au făcut la această logodnă
a coconului Radului-vodă aicea la noi; în Moldova nu ştim ce va fi
făcut Duca – vodă”331 .
În primul rând, putem vedea că logodna a fost încheiată din iniţi-
ativa părinţilor. Ospăţul a avut loc în casa mirelui şi a fost organizat
la un înalt nivel, domnesc, după cum se subliniază în letopiseţ. In
mod firesc, această logodnă avea şi un motiv politic, prin acest mariaj
urma să fie asigurată alianţa celor doi domni. După cum observăm din
descriere, manifestarea a fost fastuoasă şi reprezentativă, “strâns-u
toată boierimea ţării cu toate jupânesele”332. Probabil, prezenţa per-
soanelor de vază şi a boierilor de viţă era necesară nu numai cu scopul
de a aduce daruri, ci şi de a fi martori la această înţelegere (tocmeală).
La tocmeală nu a fost indicată nici ziua, nici locul nunţii, dar, până la
urmă, la nuntă s-a ajuns cu mari probleme. După cum reiese din cro-
nică, aflăm că logodna a fost tărăgănată mulţi ani – din 1668 până la
331
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 400.
332
Ibidem, p. 401.
125
Lilia Zabolotnaia
1678, deci 10 ani333. În aceasta perioadă, copiii cu siguranţă au ajuns

la vârsta aptă de căsătorie. După moartea domnului Ţării Româneşti,
Radu Leon, planurile politice, deci şi cele dinastice, ale lui Gheorghe
Duca s-au schimbat. În căutarea altor aliaţi, domnul Moldovei încear-
că să desfacă logodna sub diferite pretexte.
Redăm textul integral din letopiseţ, deoarece autorul relatează în
detaliu despre acest eveniment în context privat şi politic. Gheorghe
Duca „numai mâhnire avea pentru fie-sa Catrina, care fusese mai
înainte logodită după Ştefan, (feciorul) Radului-vodă Leon, că, tre-
când vremea multă, logodiţi, şi murind Radul – vodă, auzii Duca –
vodă că Ştefan–vodă, logodnicul fetei, are proastă politie, ci vrea să
strice logodnă, şi să dea pe fie-sa altuia; şi încă adusese pe un Iorda-
che Muselim, grec de la Ţarigrad, ca să o dea după acela, fiind bogat,
şi să facă nunta. Ci, aceasta înţelegând Ştefan beizadea, că va să i
să mărită logodnica, au dat jalbă la împăratul, şi au făcut firman la
Duca – vodă, să-i dea pe fie-sa lui, daca s-au logodit, şi să o ducă la
Ţarigrad; şi când au merso Duca – vodă la Ţarigrad, i-au căutat să
ducă şi pe fie-sa, cu moaşă-sa, Dabijoaie. Şi au nevoit Duca – vodă
în tot chipul să o mântuiască de Ştefan beizadea, dar n-au putut, ci,
la întoarcere, când au venit la Moldova, l-au luat şi pe dânsul. Deci,
mergând în ţară, au făcut nuntă după cum s-au căzut, cu toată ţara,
fiind soli de la leaşi, de la unguri, de la munteni, şi i-au împreunat
după lege, după cum era logodiţi”334.
După cum vedem, peste zece ani Duca-vodă a încercat să schimbe
planurile în privinţa fiicei sale. Această atitudine se justifică prin inte-
resele urmărite de domn, şi anume: politic, dinastic şi interstatal. Este
bine cunoscut faptul că în acel moment Gheorghe Duca voia să ob-
ţină a treia domnie şi, cu siguranţă, avea nevoie de sprijin din partea
unor persoane politice influente. Căsătoria fiicei era un instrument în
obţinerea puterii. Cronicarul atrage atenţia cititorului asupra compor-
tamentul lui Duca-vodă, care căuta alt mire pentru fiica sa, “Iordache
333
Calculele au fost făcute conform datelor din cronică. Logodna a avut loc când
Duca-vodă obţine a doua domnie (1668-1672) şi apare neînţelegere când vine la a treia
domnie (1678-1683).
334
126
Muselim, grec de la Ţarigrad [...] fiind bogat”, şi să „facă nunta”, „să

o dea după acela fata”. Autorul dovedeşte în acest fel ignoranţa dom-
nului şi lipsa de respect a acestuia faţă de lege, obicei şi promisiune.
In general, persoana lui Gheorghe Duca în viziunea contempora-
nilor avea o imagine negativă, majoritatea menţiunilor de epocă de-
scriindu-l ca pe o persoană lacomă de bani şi de putere. În Letopiseţul
Cantacuzenesc se scria: “Iar Duca – vodă fiind iubitor de argint şi
lacom de bani, nu avea cineva să-i pristănească (să-l oprească – n.
a.). Şi puseră dajdie grele în ţară şi începură a prăda pre boiari pen-
tru năpăşti. Şi izvodiră nişte obiceiuri şi nişte răutăţi, care n-au mai
fost aici în ţară”335.
Curios este faptul că logodnicul nu a căutat dreptate printr-o înţe-
legere cu Gheorghe Duca, ştiind că va fi imposibil şi nu a încercat să
atragă intermediari din ţările vecine, adică din ţările creştine. Pentru
rezolvarea problemei el apelează direct la sultan, care emite un firman
cu decizia în favoarea mirelui. Sultanul era singura persoană capabilă
să oprească „nedreptăţile” lui Gheorghe Duca şi să-l oblige să respec-
te obiceiurile şi tradiţiile seculare. Până la urmă, nunta s-a făcut şi
tinerii „s-au împreunat după lege, după cum erau logodiţi”336.
II. 4. Binecuvântarea
Una dintre condiţiile principale ale logodnei era binecuvântarea
tinerilor. Se aducea icoana casei şi tinerii, închinaţi în faţa părinţi-
lor, erau blagosloviţi pentru viaţă comună. Fără acordul ambelor pe-
rechi de părinţi, adică ai mirelui şi ai miresei, logodna era nevalabilă.
În Pravilele împărăteşti (ale lui Varin) se scria: „Nunta să cheamă
adevărată legătură şi împreună vieţuire a bărbat cu mueare, împre-
ună lăcuinţă şi legătură, şi împărtăşire spre facere de cuconi.” şi
se cheamă „nunta cea neblagoslovită, când ţine bărbatul muiarea
de faţă în casa lui, şi face fecior din curvie, cum să cheamă feciorii
acestuia”337.
335
Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, p. 202.
336
337
Intregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, p. 34.
127

Lilia Zabolotnaia
Dacă tinerii încălcau obiceiul de binecuvântare, preoţii refuzau

să-i cunune în biserică. Uneori tinerii se învoiau fără permisiunea pă-
rinţilor şi se căsătoreau, dar atunci erau blestemaţi şi nu aveau drept la
moştenire din partea părinţilor: „De vei fi supt stăpânirea părinţilor
tăi, şi-ţi petreci viaţa cu înţelepciune şi cu feciorie, nu să cade tatăl
să te silească a te însura. Şi nimenea să nu să cunune pre ascuns, ci
înaintea multora să să cunune. Iar cine va îndrăzni a face aceasta ca
să să cunune într-ascuns să să pedepsească ca să să înveţe minte. Şi
preotul care i-au cununat să cade să-şi ia vrednicile pedeapse după
cum poruncesc dumnezăeştile canoane, încă şi surdul, şi mutul, şi
orbul, pot să să însoare şi zeastrea lor o cer şi şi-o iau”338.
În Moldova medievală, astfel de căsătorii erau considerate bleste-
mate. Aceste familii erau respinse de rude, de societate şi, în princi-
pal, de biserică. Copiii născuţi fără cununie nu erau botezaţi şi rămâ-
neau bastarzi pe toată viaţa. Stima faţă de părinţi şi deciziile lor erau
educate încă din copilărie. Se respecta legea nescrisă, dacă copilul
ieşea din cuvântul părintesc, din ascultarea părinţilor, atunci ieşea şi
din averea părinţilor.
O situaţie similară era larg răspândită în ţările balcanice şi în cele
din Sud-Estul Europei. Un exemplu semnificativ serveşte renumitul
Zakonik al lui Stefan Duşan (Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349
i 1354)339. Împăratul sârb Stefan Duşan (1331-1355) a elaborat acest
codice de legi în baza compilaţiei legislaţiei bizantine şi a tradiţiilor
stabilite în Serbia medievală. Potrivit Statutului, căsătoria nu era va-
labilă fără cununie: „§3. Nici o nuntă să nu se facă fără cununie, dar
dacă va fi făcută fără binecuvântare şi fără permisiunea bisericii,
atunci această căsătorie trebuie desfăcută”340.
338
Ibidem, p. 36.
339
Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień semina-
ryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminar-
jium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersite-
tu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934.
340
„И не едина свадьба да се не оучини безь вънчанiаъ, ако ли се оучини безь
благословенiя и оупрошенiа црькве, таковы да се розлоуче”, Vezi în: Statuty cara
Stefana Duszana z lat 1349 i 1354, p. 16.
128
În afară de aceasta, în Zakonik era menţionat că aceste reguli sunt

scrise pentru toţi locuitorii Serbiei, adică sunt valabile atât pentru
vlasteli (boieri – n.a.), cât şi pentru ţărani: „§3. Vlasteli şi alţi oameni
nu pot să se căsătorească fără binecuvântarea preotului lor sau fără
binecuvântarea celor puşi şi aleşi de arhiereu”341.
Pentru a asigura respectarea legii şi a canoanelor bisericeşti ce
ţineau de viaţa spirituală, în Zakonik era prevăzută şi pedeapsa:
„§4. În viaţa duhovniceasă fiecare persoană trebuie să fie ascultătoa-
re în faţa arhiereului său; dar dacă a greşit cu voia sau fără de voia
lui împotriva bisericii, trebuie să fie îndreptat de biserică; însă dacă
se va îndepărta de biserică şi nu va fi ascultător, atunci să fie izgonit
de la biserică”342.
II. 5. Foaie de zestre
Unul dintre obiectivele logodnei era înzestrarea fetei. Pe parcursul
secolelor, în Ţările Româneşti s-a stabilit obiceiul ca mirele să asigure
casa, iar fata să înzestreze această casă. În acest scop, la încheierea
logodnei se întocmea foaia de zestre sau actul dotal, folosit în epoca
medievală, în mod special în familiile boiereşti şi domneşti care dis-
puneau de suficiente mijloace materiale . De regulă, se făcea în scris
şi se numea izvod de zestre, întocmindu-se obligatoriu în prezenţa
martorilor, rudelor şi oaspeţilor invitaţi la înţelegere. În foaia de zes-
tre sau izvodul de zestre se indicau toate obiectele pe care le primea
fata de la părinţii săi: de la bijuterii sau ustensile de casă până la mo-
şii. Fiecare obiect era descris în detaliu: din ce stofe sunt rochiile, de
ce calitate este lenjeria de pat, cum este prelucrat inelul şi cu ce pietre
incrustat etc.
341
„Властеле и прочiи люди да се не жене, не благославивьше се оу свое-
го арьхiереа, или оу техь-зи да се благослове, коiе соу поставили избравь-
ши арьхiереи”. Vezi în: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354, p. 17.
342
„И за доуховны дльгъ въсакь чловъкь да има повиновенiе и паслоушаниiе къ
своему арьхiерею; али се кто обръте съгръшинь црькви, или пръстоупивь что любо
оть сiега законника воломь или нехотенiемь, да се повине и исправи се црькви; ако
лю пръчюiе и оудрьжи се оть церкве, и не въсхоще исправити повелънiа црькви,
потомь да се отлоучи от црькве”, Vezi în: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i
1354, p. 17.
129
Lilia Zabolotnaia
Ca model, propunem izvodul de zestre din 1652, pe care îl dă

mama fiicei sale:
„Izvod de zestre ce am dat eu Zlata Comisoae hicămia Nastasâei
şi hiiului lui Panhilie să să ştie. lt. 7160 April 15.
50 de iape cu mânzi
3 perechi de telegari (cai folosiţi la trăsură – n. a.)
50 de vaci cu viţei
50 de gonitori (vite de reproducţie – n. a.)
3 pluguri de boi
3 prisăci de stupi la sat la Curteşti în ţinutul Botoşanilor şi în pri-
saca câte doao sute şi doazăci de stupi
100 de măsari (feţe de masă – n. a.)
20 de ineli de aur cu pietria
2 brăe de argintu făr de alte mărianţuşuri
6 piuliţ de argint
2 coboaci (străchini mici)343
2 cupia mari de argint (cupe – n. a.)
2 cupişoari mai mici tij de arjintu (tij = de asemenea)
2 părechi de rafturi cu presăni (harnaşamente pentru cai – n. a.)
2 săbii ferecate
300 de lei 50 de boi de negoţ aceştia ni iau dat înmămia după ce
mau înzăstrat
– O scăfărlie de argint (strachină mare – n. a.)
300 de stupi ni au dat la sat la Chirceşti în ţinutul Vasluiului
300 de oi”344.
Evident, foaia de zestre depindea în mare măsură de starea mate-
rială a părinţilor miresei. Cu cât mai bogaţi erau părinţii, cu atât mai
mare era foaia, sau, mai bine spus, foile de zestre.
Când domniţa era căsătorită cu un străin şi pleca peste hotare, în
altă ţară, de asemenea se întocmea foaie de zestre. Desigur, în acest
343
Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţie a V-a, Editura Scrisul
Românesc, Bucureşti, 1925, p. 142.
344
Fereştii (Vaslui). Studii şi documente., Vol. XVI, Publicate de Gh. Ghibănescu,
Iaşi, „Viaţa românescă”, 1926, p. 80-81.
130
caz ea nu primea în posesie avere imobilă sau vite, dar era asigurată
cu bani şi odoare. Ca exemplu servesc femeile din familia Movilă.
Toate cele patru fete ale lui Ieremia Movilă au fost căsătorite cu mag-
naţi poloni345 şi li s-au dat zestre mari şi bogate. În mod deosebit se
menţionează Maria, căsătorită cu Ştefan Potocki, care a adus zestre
foarte bogată în familia soţului, „przez związek z Mohylanką wie-
lkimi skarbami346, dostatki347 domu pomnożił348”. Descriind splen-
doarea hainelor în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Władysław
Łoziński într-un studiu monografic, Polska w dawnych wiekach, dă
ca exemplu pe Maria Potocki: „printre hainele din garderoba Mariei
Movilă, în anul 1613 puteai să găseşti o haină brodată cu fir de aur
de 7000 de taleri, 12 pelerine căptuşite cu blană a câte 1000 şi 2000
de taleri, 30 de rochii de vară de brocart şi de catifea [...] Multe haine
din blană şi pânză presărată cu pietre scumpe”349.
Ilie Corfus menţiona că zestrea Mariei Movilă „se ridica la suma
de 75.678 de zloţi roşii (între care 25.000 de zloţi, bani gheaţă, 1000
de ducaţi a câte 5 zloţi roşii bucata şi 16 portugali a câte 15 zloţi roşii
bucata), plus 10.160 de zloţi polonezi şi 21.900 de taleri”350.
În perioada respectivă, foaia de zestre era considerată un act ju-
ridic, reprezentând înţelegerea şi acordul între două familii pentru a
asigura împlinirea anumitor obligaţii atât din partea părinţilor mire-
sei, cât şi din partea mirelui şi a părinţilor lui. Prezenţa martorilor era
necesară pentru a evita neînţelegerile care puteau apărea între cele
două familii în cazul neîndeplinirii îndatoririlor şi a eventualei des-
faceri a căsătoriei.
345
I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2001, p. XI.
346
Skarb – comoară.
347
Dostatek – venit.
348
T. Święcki, Historyczne Pamiątki znamenitych Rodzin i osób dawnei Polski, tom
I, Warszawa 1858, p. 251.
349
Wł. Łoziński, Polska w dawnych wiekach. Wydanie piąte, ilustrowano przejrzane
i uzupełnione, Warszawa 1934, p. 101.
350
I. Corfus, Odoarele Movileştilor rămase în Polonia, în Movileştii. Istorie şi spiri-
tualitate românească, Suceava, 2006, p. 288.
131
Lilia Zabolotnaia
În plus, aceste condiţii se respectau cu sfinţenie, deoarece în Mol-

dova medievală zestrea era apărată de obiceiurile pământului şi legile
scrise. Zestrea rămânea toata viaţa în posesia femeii şi a familiei din
care provenea aceasta, soţul neavând drept să administreze proprieta-
tea soţiei, s-o vândă, s-o înstrăineze ori să o pună amanet. Dacă soţia
deceda, familia defunctei avea dreptul la redobândirea zestrei, mai
ales în cazurile când soţii nu aveau copii. În felul acesta, soţul putea
pretinde păstrarea proprietăţilor soţiei numai dacă o moştenea prin
testament. În cazul desfacerii logodnei sau căsătoriei, foaia de zestre
era documentul de bază al femeii. Nici soţul, nici familia lui nu aveau
drept asupra averii femeii.
Dispunem de o serie de documente de litigiu având ca obiect recu-
perarea zestrei. Propunem spre examinare unele cu caracter exepţio-
nal, care demonstrează situaţia juridică a femeii în această epocă.
Să analizăm, de exemplu, cazul restituirii zestrei Mariei Cneaj-
na, care a generat un conflict la nivel internaţional351. Maria Cneajna,
fiica lui Ştefan cel Mare, a fost căsătorită cu cneazul polonez Teodor
Wiśniowiecki la 1510, de către fratele ei, Bogdan al III-lea, care i-a
dat o zestre bogată. Istoria acestui mariaj a provocat multe discuţii în
istoriografie352. Se ştie că după moartea Mariei Cneajna, la 18 martie
351
Autorul a consacrat acestei probleme studii speciale. Vezi : L. Zabolotnaia, Unele
consideraţii asupra testamentului Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, în Rumuni i
Polacy w Europe. Historia i dzeń dzisiejszy, Suceava, 2006, p. 253-264; Idem, Între lege
şi obicei. Testamentul Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, în Civilizaţia medievală
şi modernă în Moldova. Studii. In Honorem Demir Dragnev. Coord. L.Zabolotnaia,
Ediţie specială, Chişinău, 2006, p. 404-420.
352
D. P. Bogdan, Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi de la Moscova
ale lui Ştefan cel Mare, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, s.III., t.XXII,
m.26, Bucureşti, 1949; C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol.I, Chişinău,
1991, p.31-40; Şt. S. Gorovei, Note istorice şi genealogice cu privire la urmaşii lui Ştefan
cel Mare, în Studii şi materiale de istorie medie, Vol. VIII, Bucureşti, 1975, p. 185-200;
Idem, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 -1546), Bucureşti, 1982; Idem, Alianţe dinastice
ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în Românii în istoria universală, vol.II (1),
Iasi, 1987, p.685 – 698; Idem, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 63; V. Ursu, Ştefan cel Mare,
Bucureşti, 1925, p.427-433; Dworzaczek Wl., Genealogia, Warszawa.1959, pl. 161;
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 1991, 151-161; Idem, Istoria românilor
în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991,
132
1518353, tezaurul a rămas în familia Wiśniowiecki. Zestrea a iscat ne-

înţelegeri cu familia domnească din Moldova, din care cauză a fost
început un proces de litigiu moldo-polon care a durat aproape 14 ani.
Indiscutabil, acest mariaj dintre fiica domnului Moldovei şi un repre-
zentant al elitei politice de pe lângă curtea regală a Poloniei nu a fost
întâmplător, ci a fost rezultatul unor aranjamente politice. La încheie-
rea mariajului, condiţiile căsătoriei fuseseră discutate de ambele părţi
cointeresate. Foaia de zestre fusese întocmită cu foarte mare seriozi-
tate şi reflecta o mare valoare, „câteva mii în galbeni”354.
Primul care a pretins acest tezaur a fost Ştefăniţă al IV-lea cel Tâ-
năr (1517-1527), fiul natural al lui Bogdan al III-lea şi nepotul de frate
al Mariei Cneajna. Următorul domn al Ţării Moldovei, Petru Rareş,
a preluat procesul şi, pentru recuperarea tezaurului surorii sale, a în-
aintat o cerere personală regelui polonez Zygismund I cel Bătrân să-l
ajute în soluţionarea problemei.
Pe parcursul procesului, între Teodor Wiśniowiecki şi Petru Rareş,
reprezentat de boierii Duma Cuzmici şi Toma Zişcovici în dezbateri-
le judiciare, înalta instanţă judecătorească a luat decizia în favoarea
lui Teodor Wiśniowiecki. Argumentul principal a fost testamentul
p. 73-76; P.P. Panaitescu, Tezaurul domnesc. Contribuţia la studiul finanţelor feudale
în Ţara Românească şi în Moldova, în Studii. Revistă de Istorie, 1, anul XIV, 1961,
p. 53; C. Rezachevici, Principii Dimitrii Wiśniowiecki şi Michał Korybut şi înrudirile lor
cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea unor confuzii istorice, în Arhiva genealogică,
III(VIII), Iaşi, 1996, p. 313-321: Idem, Evdochia de Kiev- prima soţie a lui Ştefan cel
Mare, în Magazin istoric, Anul XXXII, nr.5 (374), 1998, p. 65-68; Idem, Legături şi
influenţe reciproce între poloni şi români din Evul Mediu până la 1795, în Polska i
Rumunia na drodze do wzajemnego poznania, Suceava, 2002, p. 5-33; L. Zabolotnaia,
Relaţiile dinastice moldo-polone în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, în Ştefan
cel Mare – personalitate marcantă în istoria Europei (500 de ani de la trecerea în
eternitate), Chişinău, 2005, p. 50-53; Ilona Czamańka, Wiśniowieccy. Monografia rodu,
Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007, p. 49.
353
Şt. S. Gorovei, Muşatinii, p. 63; Idem, Note istorice şi genealogice cu privire
la urmaşii lui Ştefan cel Mare, în Studii şi materiale de Istorie medie, VIII, 1975, p.
185-199; Idem, Alianţe dinastice..., p. 685-697; Ursu I., Relaţiile Moldovei cu Polonia
până la moartea lui Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1900; Słownik władớcow polskich,
Wydawnictwo Poznańskie, Poznań,1999, p. 267-272.
354
L. Zabolotnaia, Între lege şi obicei. Testamentul Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan
cel Mare, p. 404-420.
133
Lilia Zabolotnaia
Mariei Cneajna. În baza acestuia, regele polonez a dat verdictul de

a lăsa tezaurul în familia Wiśniowiecki, subliniind că hotărârea ju-
decătorească a fost luată conform obiceiului şi legislaţiei lituaniene.
“Noi de asemenea, ţinând cont de obiceiul şi aşezările ţării noastre,
Marele Cnezat al Lituaniei, decât ca ceea ce s-a scris cuiva prin za-
pis adevărat cu ştiinţa oamenilor buni, acelea ar trebui să fie ţinu-
te şi anume că ea soţului său acea avere mobilă conform obiceiului
pământului l-a scris” („Мы тежъ, бачачи на звычай355 и выхвалу
того панства нашого – Великого князства Литовского, ижъ хто
бы што кому записомъ слушным под сведомом людей добрихъ
записал, таковые мають быть держаны, а звълаща, кгды она,
будучи за ним, мужом своимъ, тот скарбъ свой, яко рухомую
речъ356 , водле обычаю земского ему отписала»)357.
În acest alineat al documentului este foarte clar indicat că Maria
Cneajna a lăsat soţului „tot tezaurul său, compus din bunuri mobile,
potrivit obiceiului”.
Considerăm, că acest episod necesită o clarificare istorico-juridi-
că. Să nu uităm că Maria Cneajna, căsătorindu-se cu Teodor Wiśni-
owiecki, a plecat să locuiască în Polonia şi, desigur, a fost nevoită să
accepte tradiţiile şi obiceiurile respective. În Polonia, legislaţia civilă
(scrisă şi nescrisă) avea un alt specific decât în Moldova. După căsăto-
rie, dota soţiei intra în administraţia bărbatului, care însă nu putea dis-
pune de ea decât cu acceptul femeii şi al copiilor lor de sex masculin.
Înainte de secolul al XV-lea, pentru a putea înstrăina legal bunurile
dotale, bărbatul avea nevoie să aibă şi încuviinţarea rudelor soţiei. La
rândul său, bărbatul era şi el dator să-i ofere soţiei aşa-zisele daruri de
nuntă, viano, o sumă de bani ce acoperea valoarea dotei. Viano putea fi
plătit şi cu o sumă de bani de două ori mai mare decât valoarea zestrei,
dar nu putea să depăşească limita unei treimi din toată averea lui358.
355
звычай – obicei, moravuri.
356
рухомую речъ – bunuri mobile.
357
Lietuvos Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija),
Vilnius, 1997, p. 311-312.
358
Dreptul familial, în Lietuvos Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI
a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, p. CXXIII.
134
Se poate presupune că zestrea Mariei Cneajna a fost compensată

încă la încheierea căsătoriei cu suma respectivă din partea familiei
Wiśniowiecki. O formă răspândită de legitimare a averii soţiei în ace-
le timpuri era înscrierea pe numele ei a unei părţi din moşia soţului
(de obicei, aceasta nu depăşea o treime), care, de regulă, corespundea
valorii viano359.
Ţinem să remarcăm încă un moment de o deosebită importanţă.
În materialele expuse mai sus sunt descrise situaţii şi elemente juri-
dice semnificative pentru trei ţări europene: Polonia, Marele Cnezat
Lituanian şi Moldova. Este bine cunoscut faptul că în Moldova medi-
evală, în perioada la care ne referim, nu existau legi scrise autohtone,
ci doar recepţii din dreptul romano-bizantin. După obiceiurile pă-
mântului, în cele trei ţări la care ne referim se respecta legea nescri-
să, conform căreia, în cazul decesului soţiei, dacă aceasta nu avuse-
se copii cu soţul supravieţuitor, zestrea ei revenea familiei din care
provenea. Dacă însă femeia întocmea un testament, averea ei putea
să revină oricui şi nimeni nu avea dreptul să încalce voinţa răposatei.
Observăm că aici coincide situaţia juridică şi statutul femeilor din
toată regiunea Europei de Est şi această situaţie este caracteristică
pentru toate cele trei state amintite mai sus – Polonia, Marele Cnezat
Lituanian şi Moldova.
II. 6. Instituţia naşilor

La încheierea logodnei se discutau cele mai importante faze ale
nunţii: ziua cununiei şi a nunţii, naşii, invitaţii, distracţiile etc. Cu-
nunia era cea mai festivă şi importantă parte a nunţii, deoarece fără
aceasta căsătoria era nevalabilă. La cununie trebuiau să fie prezenţi
aşa-numiţii naşi sau părinţii de cruce ai tinerilor, care le ţineau coroa-
na de cununie şi erau martori la această taină bisericească. De obicei,
naşii se alegeau din partea mirelui. La logodnă se înţelegeau ce daruri
făcea mireasa rudelor mirelui, naşilor şi oaspeţilor de seamă (mai ales
la nunţile domneşti). Aceste frumoase tradiţii s-au păstrat până în
prezent, mai ales în mediul rural, deşi obiceiurile s-au modificat oare-
cum pe parcursul timpului.
359
Ibidem, p. CXXIII.
135
Lilia Zabolotnaia
Instituţia naşilor, la fel ca şi celelalte obiceiuri, are o tradiţie de-

osebită. În toate ţările creştine, indiferent dacă erau catolice sau or-
todoxe, la cununie, în mod obligatoriu, trebuia să existe martori. Din
această obligaţie a apărut o tradiţie frumoasă în ţările româneşti – nă-
şia la nuntă. Deci naşii erau asemenea părinţilor pentru tânăra fami-
lie, le purtau de grijă pe tot parcursul vieţii, le botezau copiii, îi ajutau
la ridicarea casei etc. La nuntă, la botez, la sfinţirea casei, din partea
naşilor se făceau daruri mari şi semnificative (covoare, veselă, mobilă
etc). Pentru tânăra familie darurile naşilor constituiau un sprijin şi un
ajutor important. Naşii se alegeau dintr-o familie exemplară, numai
oameni „gospodari”, „cuminţi”, „înstăriţi” şi „stimaţi”. Cu toată chel-
tuiala mare, să fii naş era o onoare. Cu cât mai mulţi fini aveai, cu atât
mai respectată era poziţia pe care o ocupai în societate. Foarte des
nunul mare era un frate sau o soră mai mare din familie. Vasile Lupu
a fost „fin de cununie”360 al domnului Gaspar Graţiani (1619-1620).
De exemplu, Nicolae Mavrocordat a fost de mai multe ori nun
mare. El a cununat pe sora soţiei sale, „cocoana Roxanda, sora mării-
sale doamnei, dându-o după Constantin, feciorul lui Andronic de la
Ţarigrad, pe carile îl făcuse grămătic mare, după aceea şi cu boieria
agiei l-au cinstit. Cununatu-i-au iar singur (însuşi – n.a.) măria-sa
cu doamna mării-sale, în biserica domnească, şi s-au făcut veseliile
mare, şi frumoasă precum să cade”361. Apoi a cununat pe Maria, fiica
lui Antioh Cantemir: „Fiind logodit şi Constandin comisul, feciorul
Radului logofăt Dudescu (Radu Dudescu – n.a.), cu domniţa Maria,
fata lui Antiohie – vodă362, a domnului moldovenesc ce să află mazîlit
la Ţarigrad, şi lăsând tată-său Dudescul la petrecaniia lui casa lui în
mila mării-sale domnului, că aşa scria la casa lui, ca să ţie cu amân-
două minele de măria-sa Nicolae – vodă, i s-au arătat măria-sa pe
deplin făcător de bine şi ca un părinte, şi au trimis cu cheltuiala mă-
rii-sale de au adus pe domniţa lui Antiohie – vodă aicea în Bucureşti,
360
Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei. Ediţie critică şi
studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 350
361
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 534.
362
Antioh Cantemir, domn al Moldovei (1695-1700, 1705-1707).
136
şi le-au făcut nuntă cu multă cinste, cununând-i măria-sa doamna

mării-sale, şi după nuntă multă milă şi osebită căutare au arătat ca-
sei Dudescului, ferindu-o totdeauna de dajdii şi de alte supărări”363.
Finii de cununie şi finii de botez lărgeau şi întăreau relaţiile fami-
liale şi de rudenie în mediul respectiv, fie urban, fie rural. Se formau
aşa-numite clanuri de familii, care se ajutau unul pe altul reciproc, în
baza, anume, a acestei înrudiri: naş – fin. Având familia mare şi în-
rudită, era mai uşor să treci prin toate evenimentele vieţii de familie:
nuntă, botez, ridicarea casei, înmormântare şi altele.
II. 7. Perioada între logodnă şi nuntă
Timpul între logodnă şi nuntă se stabilea în funcţie de condiţii-
le impuse de nuntă. De obicei se practica o diferenţă mică de timp.
Această perioadă era folosită pentru aranjamentele necesare de nuntă:
se pregăteau hainele de nuntă, aşa-numitele legători de nuntă, daruri-
le din partea miresei către rudele mirelui, băuturile, se creşteau vitele
şi păsările pentru bucate etc.
În cazurile nunţilor pompoase, domneşti, se rezerva un timp mai
îndelungat pentru a invita oaspeţi din ţările vecine. Deci, de regulă,
nu erau termene sau indicaţii stricte, dar existau anumite cerinţe care
obligau la stabilirea unor perioade de timp mai lungi sau mai scurte
între logodnă şi cununie. De exemplu, nu se făceau nunţi în post. Pe-
tru Şchiopul trimite o scrisoare la 17 februarie 1587 către principele
Transilvanei, Sigismund Báthory, cu scuze că nunta „fratelui nostru
mai mic, voievodului Vlad şi nepoata văduvei voievodului Mircea,
fiica logofătului Ivan”364 se amână din cauza postului din „ziua lăsa-
tului de carne”365 şi a „vremii grele de iarnă”366.
Axintie Uricarul, descriind nunta lui Ioan Vodă cel Cumplit, care
a făcut-o în post, semnala cu revoltă despre încălcarea tradiţiilor şi
legilor: „socotiia Ion vodă că nimeni n-au fost mai destoinic decât
363
364
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româ-
neşti. Acte şi scrisori, vol. III, Bucureşti, 1933, p. 96.
365
Ibidem, p. 97.
366
Ibidem, p. 96- 97.
137
Lilia Zabolotnaia
dânsul. De legi îşi râdea, că în postul cel mare s-au însurat şi alte
călcături de legi multe făcea”367.
Perioada între logodnă şi nuntă era folosită în scopul respectării
anumitor obiceiuri şi tradiţii. În această perioadă se făceau daruri din
partea logodnicilor şi se invitau oaspeţii.
Putem exemplifica cele spuse mai sus prin interesantele şi preţioa-
sele informaţii despre obiceiul şi tradiţia încheierii logodnei şi a cele-
brării nunţii lui Janusz Radziwiłł368 cu Maria, fiica lui Vasile Lupu369,
pe care ni le-a furnizat Eberhard Werner Happel în vestita sa lucrare
Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova370.
„Principe Janusz Radziwiłł […] după ce a căpătat învoirea mamei
sale […] şi a regelui Poloniei Vladislav […] a trimis pe doi dintre no-
bilii cei mai de încredere de la curte, cu numele de Sienicky şi Otten-
hausen […] spre Moldova să înceapă peţirea”371. Acordul din partea
regelui era foarte important. Nunta, la nivel de casă domnească cu o
persoană apropiată de curtea regală, evident, avea o semnificaţie poli-
tică. În acea perioadă, un mariaj ca cel de faţă se încadra în sistemul
relaţiilor internaţionale şi nu putea fi realizat fără permisiunea celor
mai înalte instanţe.
După prima solie, care a confirmat acordul domnului Moldovei de
367
Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 262.
368
Maria, fiica lui Vasile Lupu, a fost a doua soţie a lui Janusz Radziwiłł. Prima soţie
a fost Katarzyna, fiica Mariei Movilă din căsătorie cu Ştefan Potocki.
369
Maria provenea din prima căsătorie a lui Vasile Lupu cu Tudosca, fata vornicu-
lui Costea Bucioc (Băcioc). A fost unul dintre cei mai influenţi boieri din vremea sa. A
comandat oastea Moldovei contra turcilor, după care s-a retras în Polonia. N. Stoices-
cu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII,
p. 347-348; Ion Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău,
1999, p.153.
370
Eberhard Werner Happel (1647-1690) a descris nunta lui Janusz Radziwiłł cu fiica
lui Vasile Lupu, Maria, în baza informaţiilor cuprinse într-un manuscris latin pe care-l
citează în cursul relatării şi care pare să fi fost opera unui martor ocular. Vezi: Eberhard
Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători
străini despre Ţările Române, vol. V. Volumul îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexan-
drescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 643.
371
138
a da pe fiica sa în căsătorie, principele Janusz Radziwiłł trimite o a

doua solie cu daruri pentru mireasă şi toată familia ei: „Apoi princi-
pele a trimis pe domnul Mirski „general – Wachtmeister” al marelui
ducat al Lituaniei împreună cu domnul Mierzinski, sfetnic de taină al
principelui care au dus şi au dat domnului […] o sabie sau iatagan
de aur, nişte flinte sau puşti nespus de meşteşugit lucrate şi diferite
capodopere de ceasornicărie. Domniţa (Maria -n.a.) a primit tot felul
de giuvaeruri scumpe, de asemenea, felurite obiecte de agate, cum
ar fi casete, fel de fel de vase şi oglinzi; apoi a fost cinstită cu daruri
bogate precum şi doamna (Ecaterina, a doua soţie a lui Vasile Lupu
– n.a.) şi tânărul cocon, fiecare după rangul şi naşterea sa”372. Deci,
după cum se vede, erau prevăzute daruri pentru toată familia. Tra-
diţia de a face cadouri înainte de nuntă era răspândită în majoritatea
ţărilor creştine.
Următorul pasaj din relatările lui Eberhard Werner Happel arată
că „după primirea consimţământului de către trimişi în numele stă-
pânului lor, principele şi după săvârşirea logodnei cu ceremonialul
domnesc, la înapoierea lor cu bine ei au adus chipul sau portretul
tinerei mirese domneşti”373.
Imediat după ce a fost încheiată logodna în numele mirelui în Mol-
dova, Vasile Lupu trimite solie de onoare către Janusz Radziwiłł să
fie oficial confirmată logodna şi din partea miresei: „După aceştia
au urmat curând doi soli trimişi de domnul Moldovei, adică domnul
Catargi vistierul (care înseamnă marele tezaurar) şi domnul Ioano-
vici spătarul, purtătorul spadei (ensifer). După înmânarea inelului de
logodnă şi a multor alte rarităţi scumpe şi daruri s-a încheiat logod-
na în numele miresei domneşti. După ce s-au săvârşit acestea, s-a
asigurat principele (că se va face) nunta”374.
În acest fragment atrag atenţia câteva momente importante. Se
subliniază că s-au făcut daruri din partea miresei, s-au înmânat inele-
le care au confirmat logodna (sic!) şi s-a programat nunta.
În afară de aceasta, e cazul să amintim de scrisorile Mariei Lupu
372
Ibidem, p. 643.
373
Ibidem, p. 643.
374
Ibidem, p. 643.
139
Lilia Zabolotnaia
către Janusz Radziwiłł. Aceste scrisori au o valoare incontestabilă,

deoarece pentru prima dată în istoria Moldovei când o domnişoară
corespondează cu mirele ei.
Vrem să aducem câteva precizări pe marginea acestor scrisori.
Scrisorile sunt publicate în Anexa volumului lui Alojizy Sajkowski375.
Aceste două scrisori sunt scrise în limba polonă, posibil, de secre-
tar, dar se presupune că totuşi era scrisul Mariei, deoarece caracterul
scrisorilor şi semnătura nu se deosebesc. Ambele după conţinut sunt
asemănătoare. Vă propunem traducerea în limba română a acestor
scrisori. În prima scrisoare Maria îi mulţumeşte principelui:
„Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat
impresii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii
Voastre. Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele recipro-
ce. Mă supun întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea Lumi-
năţiei sale, părintelui şi binefăcătorului nostru.
Iaşi, 2 septembrie, anul 1644
A Majestăţii Voastre binevoitoare şi preaînchinată slugă
Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”376.
Peste două luni, la 9 noiembrie, era trimisă a doua scrisoare că-
tre Janusz Radziwiłł, adică după întoarcerea soliei moldoveneşti din
Polonia:
„Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a
adus scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mul-
ţumire şi cu plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui
Dumnezeu vă exprimaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în
scrisoarea Voastră. În acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea
Voastră, (la a ) cărui milă mă supun cu îchinăciune.
Iaşi, 9 noiembrie, anul 1644.
A Majestiăţii Voastre slugă pe toate viaţa
375
Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widaw-
nictwo Poznańskie, Poznań, 1981.
376
Ibidem, p. 365.
377
Ibidem, p. 365.
140
Atrage atenţia forma şi conţinutul scrisorilor, care reflectă un stil

ales şi respectă regulile de gramatică şi etică laică ale epocii. Se ştie
că fiicele lui Vasile Lupu au fost bine educate şi instruite şi cunoşteau
multe limbi. Paul de Alep scria despre Ruxanda, a doua fiică a lui
Vasile Lupu,: „cunoştea patru limbi: româna, greaca, turca şi rusa şi
pentru care tatăl ei cheltuise un tezaur de bani”378. Putem să presu-
punem că această relatare este valabilă şi pentru Maria. Un argument
în acest sens este faptul că scrisorile de care am pomenit mai sus erau
scrise numai în limba polonă.
II. 8. Celebrarea nunţii
Căsătoria propriu-zisă se începea cu ceremonia religioasă, care, în
funcţie de statutul social al însurăţeilor, era oficiată de unul sau mai
mulţi preoţi având ranguri bisericeşti diferite, de la simpli preoţi de
ţară până la patriarhi şi mitropoliţi. Odată încheiată cununia, urma
spectacolul nunţii, care era legat mai mult de tradiţii, obiceiuri şi da-
tini. Scopul acestei manifestări festive era a face public faptul înteme-
ierii unei noi familii. Nunta la români avea o semnificaţie deosebită în
comunitate, fie orăşenească, fie sătească. Nunta şi cununia erau unele
dintre cele mai importante evenimente din viaţa omului. Se considera
că, cu cât mai fastuoasă şi bogată va fi nunta, cu atât mai frumoasă şi
fericită viaţa casnică ce va urma. Ceremonia de nuntă era însoţită de
anumite tradiţii: îmbrăcarea miresei şi petrecerea ei din casă, scoaterea
zestrei, întâmpinarea nunilor mari, cununia, masa mare, veselia şi dis-
tracţiile, schimbul de daruri, dezbrăcarea miresei, petrecerea nunilor
etc. Procedura de scoatere a zestrei din casa miresei (haine, covoare,
perne, tacâmuri, veselă, mobilă şi altele) era o manifestare publică, ce
se făcea din două motive: să fie văzută de cât mai multă lume (ca mar-
tori) şi să fie confirmată foaia de zestre întocmită la logodnă. Un loc
aparte era destinat darurilor de nuntă, care se ofereau din partea cuscri-
lor, nunilor mari şi nuntaşilor. Conform tradiţiilor, părinţii miresei erau
obligaţi să facă daruri la nuntă, aşa-numitele legături de nuntă (de la
378
Călătoria lui Paul de Alep (1637-1667), în CSŢR; vol. VI, partea I. Îngrijită de
M.M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976,
p. 306-307.
141
Lilia Zabolotnaia
a lega – legat, legătură = a dărui – dar), părinţilor şi rudelor apropiate

ale mirelui, nunilor mari, tineretului invitat la nuntă şi, în mod special,
druştelor (domnişoarelor de onoare). Era un sistem de daruri care tre-
buia respectat cu sfinţenie. De regulă, se practica obiceiul să se lege la
mână: la fete – broboade şi la băieţi – prosoape. La nunii mari se legau
prosoape mari, bogat brodate, cu dantele croşetate de însăşi mireasa,
ca să „vadă lumea nunii mari” şi li se făceau daruri aparte. Mirele şi
familia acestuia de asemenea primeau anumite daruri. La nunţile dom-
neşti şi boiereşti, de exemplu, tatăl miresei îi dăruia mirelui un cal cu
tot harnaşamentul. Pentru a îndeplini toate obligaţiile de daruri la nun-
tă, părinţii miresei, de obicei, începeau pregătirea lor odată cu naşterea
fetei. Toate darurile din partea miresei se făceau din zestrea pe care o
adunau părinţii, bunicii şi alte rude. O parte din zestre era brodată şi
ţesută de mireasa însăşi. Din partea mirelui, de asemenea, se făceau
daruri miresei şi familiei ei. În mod obligatoriu, înmânarea darurilor
era o procedură publică festiv-distractivă.
Pentru respectarea şi îndeplinirea tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor,
nunta dura de la trei zile până la două săptămâni.
Încă un element foarte interesant şi caracteristic doar pentru ro-
mâni era că domnişoarele şi femeile nu stăteau la aceeaşi masă cu
bărbaţii. Pentru ele se aranjau mese separate şi chiar dansau aparte.
S-au păstrat multiple, variate şi detaliate informaţii documentare
despre procedura încheierii şi celebrării căsătoriei descrise de leto-
piseţe, misionari, călători străini, ambasadori etc. Sunt cunoscute şi
un şir de documente juridice care reflectă convingător şi în amănunt
viaţa de familie şi modul de viaţă al românilor în perioada cercetată.
În acest studiu ţinem să oferim câteva exemple documentare care în-
deamnă la reflecţie.
Supunem atenţiei cititorului cele mai expresive descrieri ale unor
nunţi din secolele XVI–XVII.
Cea mai completă descriere ni se pare a fi cea a nunţii Mariei Lupu
cu principele Janusz Radziwiłł, pe care o găsim la Eberhard Werner
Happel379.
379
142
„După ce […] s-a asigurat principele (că se va face) nunta, s-a

pregătit de călătorie, şi-a luat rămas bun de la Măria sa regele şi
a pornit la 10 ianuarie de la Cameneţ, din Lituania, urmând dru-
mul prin Liov şi Cameniţa Podoliei drept spre Moldova […]. La
21 ianuarie a ajuns principele la Cameniţa şi aici a întâlnit mulţi soli
care îl aşteptau, prin prezenţa cărora a crescut numărul însoţitorilor
săi cu câteva sute de oameni. Fără a mai vorbi de însoţitorii tuturor
celorlalţi domni, numai acei ai principelui constau din 60 de nobili
de curte, dintre care fiecare avea cel puţin 10 slujitori pe lângă sine.
Dintre trupele curţii se numărau 200 de călăreţi, cei ai cazacilor
erau tot atâţia ca şi ai dragonilor (dragon = soldat de cavalerie – n.a.),
pe lângă 400 de oameni; muşchetari germani şi husari în afară de
restul trupelor, de asemenea înarmate şi care numărau până la 500
de ostaşi. Cu acest alai impunător şi arătos a ajuns principele la 29
ianuarie pe pământul Moldovei şi şi-a aşezat prima tabără la Hotin
[…] Pe malul fluviului Nistru aşteptau sosirea principelui mulţi boieri
moldoveni, printre alţii domnul Toma vornicul380, guvernatorul Ţării
de Jos şi domnul Iordache şetrarul381, care înseamnă mare Cvartir
Maister, cu patru companii de pedeştri şi şase companii călare. Ple-
când de acolo, când să sosească în sfârşit principele la Iaşi, care este
reşedinţa Domnului, la vreo milă de acolo i-a ieşit în întâmpinare
domnul Moldovei odată cu solii transilvani şi cu o oaste de 12 000
oameni de felurite neamuri. După ce i s-a urat bun sosit şi a fost pri-
mit cu prietenie, i s-a înfăţişat şi i s-a dat principelui Radzivill un cal
de preţ, şi chiar acela pe care călărise mai înainte domnul însuşi şi
care era împodobit cu tot ce era mai frumos şi mai scump. La intra-
rea lui solemnă se îngrămădea norodul cu mare veselie. […]. Când
s-au apropiat de castel, s-au auzit tunurile cele mai mătăhăloase bu-
buind şi tunând grozav […].
La 5 februarie a avut loc solemnitatea nunţii şi anume la biserica
grecească (ortodoxă) în lipsa domnului ca tată, căci aşa cere datina
acestui neam.
380
Toma Cantacuzino, fiul lui Andronic Cantacuzino, mare vornic al Ţării de Sus
(1644 iunie-1653).
381
Gheorge (Iordache) Catargi – mare şetrar.
143
Lilia Zabolotnaia
Slujba cununiei a fost săvârşită de mitropolitul Kievului anume

Petru, cel mai de seamă dintre toţi oamenii bisericii din întreaga Ru-
sie şi care se trage din neamul Movileştilor care au domnit odinioară
asupra Moldovei, dar mai pe urmă s-a retras în Polonia din cauza
duşmăniei turcilor şi acum este socotit ca un băştinaş al ţării, căru-
ia mitropolitul ţării (Mitropolitul Varlaam 1632-1653) i-a cedat locul
ca să săvârşească el ceremoniile cununiei. Printre soli şi trimişi se
găseau de faţă cel al regelui Poloniei, al electorului de Brandenburg
(Frederic Wilhelm 1640-1688), al Ducelui de Kurlanda (Iacob Kettler
1642-1682, cumnatul lui Frederic Wilhelm), al principelui Transilva-
niei Rácóczy382, al Ţării Româneşti383, al patriarhului de la Constan-
tinopol (Partenie al II-lea (1644-1646, 1648), tot felul de domni sena-
tori poloni şi foarte mulţi din marele ducat al Lituaniei.
Au trecut trei zile cu înfăţişarea darurilor; în prima au dat daruri
solii regelui şi ai stăpânitorilor străini precum şi ai senatului polon.
În ziua următoare domnul sau principele Moldovei, clericii acelui
neam şi alţii boieri moldoveni de seamă. Şi apoi în ziua a treia şi ulti-
ma, delegaţii oraşelor atât din Transilvania cât şi din Moldova.
Ospăţul de nuntă fusese pregătit cu o strălucire mai mult decât
regească, încât nici cel mai mare suveran nu s-ar fi putut ruşina de
el. Apoi în afară de masa oficială, domnească – unde se găseau de
toate din plin şi din belşug şi unde era îndestulat fiecare după starea
şi rangul său – se mai dădeau mese oaspeţilor prin casele boiereşti
cu tot ce dorea fiecare. Chiar şi pentru slugile mărunte şi până la
cele mai de jos se plătea pe săptămână o anumită sumă de bani.
Această desfăşurare a ţinut 12 zile într-una cu toate veseliile şi
petrecerile ce se pot închipui […]
Lângă principe sau domn se afla vistierul384 care, după ce fiecare
din aceşti comedianţi şi alţii de teapa lor – atunci de faţă – îşi săvâr-
382
Solul Ioan Kemény, viitor principe al Transilvaniei, însoţit de Acaţiu Barcsai şi
Ştefan Mariaş.
383
Matei Basarab trimisese o solie alcătuită din mitropolitul Ştefan, Radul Cocorăscu
logofătul şi Diicul Buicescu spătarul.
384
Iordache Cantacuzino, frate cu Toma vornicul şi fost cumnat al lui Vasile Lupu
prin prima sa soţie, Ecaterina Bucioc, sora doamnei Tudosca.
144
şiau cu bine isprăvile şi cădeau la picioarele Domnului după datina

ţării şi îi sărutau poala hainei sale, le dădea răsplata ce li se cuvinea
în bani, iar alţii erau cinstiţi cu haine de mătase şi parte din ei în
loc de bani, cu postav. Mireasa domnească, mama ei, doamna, soţia
domnului şi celelalte jupânese ale tuturor boierilor de faţă şedeau şi
ele în văzul oamenilor la ospăţ, dar singure şi despărţite de bărbaţi,
căci astfel este datina acestui neam.
Apoi după sfârşitul serbărilor şi petrecerilor de nuntă, la 16 fe-
bruarie a avut loc plecarea şi s-au îndreptat spre Varşovia”385.
O altă descriere, foarte asemănătore, găsim în Memoriile lui Ioan
Kemény386, participant şi martor ocular al respectivului eveniment:
„Nunta s-a făcut cu mare pompă. Din Polonia au venit mulţi mag-
naţi şi soli de ai regelui şi de ai nobilimii, bine îmbrăcaţi şi echipaţi,
buni călăreţi şi cu mulţi oameni ca la două mii de călăreţi şi pedes-
traşi, dar ca să vorbim drept, nu-i întreceau pe boierii de la curtea
voievodului moldovean în ce priveşte frumuseţea şi bogăţia îmbrăcă-
mintei: hainele de samur, de râs, de mătase, erau cele mai obişnuite.
Era belşug din toate, la mesele de toate rangurile se aflau mâncări
proaspete, plăcinte, baclavale gătite după moda polonă şi era, aşa
mare belşug că se făcea risipă; pe toate mesele cele lungi erau numai
farfurii şi castroane de argint. Erau apoi fel de fel de muzici, măs-
cărici, acrobaţi şi saltimbanci şi oameni cu fel de fel de măiestrii,
vrednici de admirat. Într-un cuvânt a fost mare strălucire şi belşug în
toate, nu după obiceiurile ţăranilor români, ci după moda de la cur-
ţile regilor creştini. La masă la locul de cinste, şedea ambasadorul
regelui polon; pe acelaşi rând urmau alţi poloni; lângă ambasador
şedea Radziwiłł, mirele, şi după acesta mitropolitul Chievului din fa-
385
dova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 644-648.
386
Ioan Kemény 1607-1662), unul dintre marile figuri ale Transivaniei, s-a distins ca
militar şi ca bărbat de stat, ocupând câtva timp şi tronul ardelean. Cunoştea bine ţările
române în care a fost trimis în mai multe rânduri, cu diferite misiuni diplomatice sau
militare. Cunoştea şi limba noastră. În 1645 a reprezentat pe principele Transilvaniei
Gheorghe Rákóczy I la nunta fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu prinţul Radziwiłł; în 1648
a fost trimis de acelaşi domn să o ceară pe domniţa Ruxandra. Ioan Kemény, Memorii, în
Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 134-135.
145
Lilia Zabolotnaia
milia voievozilor Movilă, frate cu voievozii Gavrilaş, Ioan şi Moise,

[...] Mitropolitul acesta era şi un bun cărturar şi tot aşa erau şi ceilalţi
ierarhi de religie românească sau grecească, ce se aflau cu el; n-am
crezut mai înainte să se afle oameni atât de învăţaţi în rândurile pre-
oţimii. Acest mitropolit era şi foarte cinstit şi blând; el i-a cununat
în biserică după ritul românesc, şi Radziwiłł, deşi era evanghelic,
nu s-a împotrivit. Voievodul mă rugase cu stăruinţă să îngădui ca
mitropolitul să stea cu un loc înainte mea, motivându-şi rugămintea
cu cuvintele că după cum şi la noi se obişnuieşte să se arate naşilor o
deosebită cinstire, şi la ei sânt ţinuţi în mare cinste cei care cunună.
M-am învoit aşadar ca mitropolitul să şadă înaintea mea.
În casa aceea şi la masa aceea, n-a fost nici o femeie şi nici o
fată şi nici mireasa; şi n-a fost nici joc, ci jocul s-a ţinut în piaţa ora-
şului. Înainte de a ne aşeza la masă, vre-o 50 sau 60 de fete şi femei
din înalta nobilime, toate foarte frumos îmbrăcate, prinzându-se de
mâini, au dansat jocul românesc, când învârtindu-se în cerc, când
desfăcându-se în şir lung. Bărbaţii numai priveau la ele, şi nici unul
nu s-a amestecat în jocul lor; dar tocmai în fruntea lor, un stolnic
bătrân sărea cât putea învârtind-şi toiagul. Femeile au fost ospătate
în altă casă.
În timpul ospăţului, a băut fiecare cât a vrut la mesele principale,
dar n-a fost beţie[…]Voivodul a ieşit şi el în întâmpinarea nuntaşilor,
ca la o jumătate de leghe, pe un cal foarte frumos, frâul era bătut în
pietre scumpe şi aur, tot asemenea şi scara de la şea; la fel şi sabia.
La cuşmă avea un surguciu bogat, numai din cinci diamante, dar
mari; un asemenea diamant mai avea la inelul din deget. Ceea ce
avea pe el şi pe cal, ca îmbrăcăminte şi podoabe, putea să preţuiască,
după socoteala noastră de atunci, vreo 40000 de taleri. La câmp, au
descălicat şi aşa au stat faţă în faţă”387.
Prezentăm în continuare un alt mare eveniment, şi anume nunta
domniţei Ruxandra cu Timuş, hatmanul cazacilor, descris cu lux de
amănunte de cronicari autohtoni şi călători străini.
387
Ioan Kemény, Memorii, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V,
p. 134-135.
146
Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei scria: „Şi [...] au cău-

tatu a face lui Vasile–vodă şi veselia fiei sale, Ruxandei, după Timuş,
feciorul lui Hmil, hatmanul căzăcescu [...] Însă câte trebuia la o nun-
tă domnească, nemică n-au lipsit. Şi după câteva săptămâni ce au
şedzut Timuş aiceia în Iaşi cu assaulii, polcovnicii şi atamanii săi [...]
au purces cu doamna-sa la Cehrinu”388.
Cea mai detaliată descriere o aflăm într-o relatare anonimă germană
din anul 1652 – „Descrierea solemnităţilor de la nunta lui Timuş, fiul
Hmelniţki cu fiica domnului Moldovei. 1652 august – septembrie”389.
Timuş a mers spre Moldova 14 zile, s-a pornit la 16 august şi a ajuns
la locul destinaţiei abia la 29 august, adică după două săptămâni390.
Nunta domnească avea anumite tradiţii care trebuiau respecta-
te. Mirele, mai ales dacă era din străinătate, era întâmpinat cu mare
pompă de însuşi domnul ţării şi boierii de „seamă”. Nunta Ruxandrei
nu făcea excepţie în acest sens. Anonimul german descrie în deta-
388
Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace (1595-1675),
în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 200-201.
389
Traducerea s-a făcut după textul german publicat de Nicolae Iorga, Acte şi
fragmente cu privire la Istoria Românilor adunate din depozitele manuscrise ale apusului,
Vol.I, Bucureşti, 1895, p. 208-214. Vezi: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V,
p. 471-478.
390
„După îndelungate şi numeroase schimburi de solii între ei cu privire la această
căsătorie, Timuş s-a apropiat în sfârşit de Iampol la 16 august; şi domnitorul, ca un
domn înţelept, a trimis la Soroca pentru primirea acestuia pe domnul Toma, un mare
boier de la curte, cu o parte din oştirea sa, şi a mai trimis acolo o caretă cu şase cai,
şi pe lângă această a poruncit să se îngrijească din timp, de tot felul de provizii de
vin, de mied, şi alte lucruri trebuitoare, cu care avea să-l ospăteze acolo pe Timuş ca
pe un ginere al său, şi să-i facă la poruncă de acolo până la Iaşi, capitala ţării, şi să-i
alcătuiască avangarda. Dar până una alta, ce a făcut Timuş? A trimis la acelaşi boier
mare de la curte şi l-a rugat să vină de la Soroca la el la Iampol şi acesta, cum nu se
putea împotrivi voinţei lui, a trecut dincolo, de cealaltă parte a Nistrului la Timuş şi
acesta l-a oprit şi l-a ţinut la el fiindcă se temea de vreo trădare. Dar nu s-a mulţumit
cu atât, a scris domnului să-i trimită ca ostatec pe fratele acestuia, hatmanul, ceea ce
a fost nevoit să facă peste celelalte, căci i l-a trimis, deşi nu fără prea mare scârbă şi
amărăciune. După aceea, îndată ce acest hatman a ajuns la Iampol, Timuş s-a ridicat de
acolo, marţi în 26 ale zisei luni august şi cu mulţimile sale a trecut dincoace de Nistru;
miercuri a fost la Bălţi şi joi a înnoptat la Cocieni peste Prut iar vineri înainte de prânz
era gata să intre la Iaşi, oraşul de reşedinţă al domnului”. Vezi: Călători Străini despre
Ţările Române, vol. V, p. 471-472
147
Lilia Zabolotnaia
liu această întâlnire. Vasile Lupu a trimis două persoane de vază şi

anume pe Toma Cantacuzino, care era cumnatul domnului din prima
căsătorie (Toma Cantacuzino era căsătorit cu sora Todoscăi, mama
Ruxandrei – n.a.) şi pe Gheorghe Abaza, fratele său: „Pentru a în-
tâmpina şi primi pe acest ginere, poporul i-a ieşit în întâmpinare,
călare, cu boierii şi cu opt mii de oameni din oastea sa, şi înaintea lui
a pus să călărească opt falnici călăreţi îmbrăcaţi turceşte, având cai
tot unul şi unul şi minunat împodobiţi cu tot tacâmul lor bogat căci el
voia să se înfăţişeze ca un mândru monarh”391. Trezeşte nedumerire
descrierea hainelor şi a comportamentului lui Timuş şi al celor care îl
însoţeau: „Astfel Timuş, cu trei mii de cazaci zaporojeni, care măcar
că fuseseră aleşi cu deosebită grijă – după cum spun ei – arătau to-
tuşi foarte jerpeliţi”392.
În ce priveşte hainele, aici, cu mare probabilitate, putem presupu-
ne, că s-au jerpelit pe drum, care fusese de lungă durată. Este foarte
straniu însă un alt comentariu, care ni-l prezintă pe Timuş ca pe un
fricos. În toate relatările epocii, Timuş era caracterizat ca o persoană
vitează şi curajoasă, dar este posibil să fi avut nişte dubii asupra aces-
tei căsătorii şi să fi fost neliniştit în privinţa derulării evenimentelor,
de aici şi comportamentul mai bizar.
În continuare, autorul atrage atenţia asupra atitudinii lui Timuş
faţă de domnul Moldovei, Vasile Lupu: „Când s-au întâlnit amândoi,
au descălicat şi s-au întâmpinat astfel: Timuş a cuprins pe după gât
pe domnul, socrul său, numai pe jumătate, dar acesta l-a îmbrăţişat
ca un tată şi a vorbit el mai întâi, arătându-i că se bucura din suflet
de sosirea lui. Timuş însă nu a scos nici o jumătate de cuvânt pen-
tru a-i răspunde, ci sta ca un idol, ca şi cum ar fi fost pe altă lume,
şi îşi muşca şi îşi rodea buzele; în locul lui a răspuns într-un târziu
Wichowski”393. Acest episod dovedeşte diferenţa între domn şi Timuş:
Vasile Lupu este arătat ca o persoană cultă şi prezentabilă, iar Timuş
ca un om lipsit de educaţie nobilă.
391
Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, 472.
392
Ibidem, p. 472-473.
393
Wichowski era secretarul sau pisarul hatmanului Bogdan Hmelniţki. Vezi: Călă-
tori Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 473.
148
Interesantă este descrierea oastei care îl însoţea pe Timuş. Autorul

menţionează că erau îmbrăcaţi în haine după moda polonă şi aveau
cu dânşii marfă pentru vânzare: „Cei din cavalcada lui Timuş deşi
slăbiţi şi prăpădiţi, erau totuşi îmbrăcaţi foarte scump şi fastuos; unii
din cai erau împodobiţi cu şei şi valtrapuri cusute cu aur, alţii cu
mărgăritare. El însuşi era îmbrăcat cu o haină roşie cărămizie şi pe
deasupra cu o manta de catifea de aceeaşi culoare, căptuşită toată
cu samur, veşmânt care nu fusese făcut de bună seamă pe trupul său.
Un flăcău tânăr, stricat de vărsat, nicidecum mic ci cam voinic şi din
topor, avea cu el două rădvane de lemn de molift, un furgon ostăşesc
şi alte patru sute de căruţe mai proaste în care luaseră sare, căutând
poate cu acest prilej să mai scoată vreun câştig. Ceilalţi comandanţi
erau călări pe cai buni şi toţi erau îmbrăcaţi după moda polonă cu
podoabe de argint; dar nu erau mulţi dintre aceştia ci cea mai mare
parte erau de tot felul”394.
Vineri, ziua când Timuş a intrat în oraş, s-au început pregătirile de
nuntă. Oaspeţii au fost cazaţi şi ospătaţi la cel mai înalt nivel: „Timuş
a intrat în oraş călare, alături de domn […] şi domnul l-a dus apoi pe
Timuş în odăile sale care erau bogat şi mândru gătite şi împodobite;
aici i-a înfăţişat pe fiul său, Ştefan şi a vorbit mult cu el, arătând că
se bucură din toată inimă de sosirea lui. Dar panul Timuş a rămas,
după vechiul său obicei, mut cu desăvârşire orice i-ai face. Deci a
trebuit ca tot Wychowski să vorbească tot timpul în locul lui şi să
răspundă”395.
Conform tradiţiei, în odăile sale, mireasa se pregătea de nuntă:
„Fetele au început să joace în odaia miresei şi ţiganii zăngăneau din
instrumentele lor. Domnul […] a îndemnat pe mire să se odihnească
după atâtea oboseli şi neajunsuri din timpul călătoriei, şi să se spele
de pe drum; şi i-a dat şi câţiva din copiii lui din casă, ca să-i facă
slujbă şi să-i stea la poruncă; şi mai stăteau la îndemâna sa domnul
Wychowski, domnul Tetera şi alţi slujitori ai săi de casă, precum şi
câţiva bătrâni boieri moldoveni mai de seamă la care se uita Timuş
ca lupul din tufiş. Apoi le-a întors spatele şi şi-a scos cuţitul şi şi-a tă-
394
Ibidem, p. 473-474.
395
Ibidem, p. 474.
149
Lilia Zabolotnaia
iat unghiile în faţa unor oameni de seamă ca aceştia cum erau boierii
moldoveni (gest de cel mai jos nivel de cultură – n.a.) . Comandanţii
şi ceilalţi ofiţeri au fost găzduiţi în oraş, şi li s-au pus la îndemână
slujitori; de asemenea li s-a purtat de grijă pentru toate cele de care
ar fi avut nevoie […].
Când a fost masa gata, domnul a poftit pe ginerele său la prânz;
dar acesta nu s-a grăbit să se îmbrace de îndată, aşa că domnul a
trebuit să-l aştepte mult; în sfârşit a venit la masă, îmbrăcat cu alte
haine leşeşti. Domnul l-a aşezat lângă el; au început să mănânce, să
închine paharele şi s-au slobozit tunurile. Dar panul Timuş a rămas
mai departe tot acelaşi, ceea ce l-a supărat şi l-a jignit mult pe domn.
Lăutarii moldoveni şi turci cântau, şi turcii făceau tot felul de cara-
ghioslîcuri şi aşa a ţinut până noaptea târziu”396.
În ziua următoare, sâmbătă, Timuş s-a pregătit de nuntă şi de ace-
ea „nu a venit la masă să mănânce cu domnul; toate boieroaicele şi
fetele moldovence, prea frumos şi strălucit gătite, jucau în curtea
castelului, şi panul Timuş la o fereastră bea tutun în ochii tuturor
şi privea la jocurile moldoveneşti. Duminică devreme, boieroaicele
şi fetele molovence au jucat din nou, şi apoi domnul cu soţia sa,
Doamna (Ecaterina – n.a.) au trebuit să dea pe fiica, pe iubita Ru-
xandra, cu nemărginită durere acelui flăcău stângaci şi necioplit.
După aceasta, el a pornit spre biserică, încălicat pe calul cu un sur-
guci mare şi gătit cu haine scumpe şi strălucite pe care i le dăduse
domnul; doi boieri îl însoţesc de amândouă părţile, ca pe un om ales
şi de seamă, urându-i noroc.
Când au intrat în biserică, amândoi mirii au îngenunchiat pe un
covor şi şi-au jurat unul altuia unire şi credinţă, iar după aceasta cin-
stitul mire a ieşit bucuros din bisrică şi s-a dus la castel, şi-a sărutat
mireasa, şi a alergat o mare mulţime să privească la aceasta, şi s-au
slobozit tunurile. Şi lăutarii au început iar să cânte.
Dar fiica domnului vărsa lacrimi pentru ceea ce aşteptase cu dor
mai înainte, şi de aceea punea întodeauna să i se cânte cântece căză-
ceşti; apoi s-au aşezat la masă şi s-a trimis o caretă după cusătorese
396
Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 474.
 150
şi croitorese, care nu au fost găsite la gazdele lor, ci se duseră la

cărvăsărie, adică la cârciumă, la rachiu. Ele au fost aduse pe sus la
castel; semănau cu nişte stafii şi acestea erau rudele de sânge ale lui
Hmelniţchi; nişte femei urâte, întunecate, în haine negre evreieşti,
căptuşite totuşi cu samur şi cu gulere mari; se părea că voiau să se
dea după felul moldovenesc; despre ele ar mai fi multe de scris dacă
nu aş fi oprit de ruşine.
Pe aceste toate le-a ospătat doamna în altă sală397. Domnul iarăşi
l-a îndemnat pe ginerele său Timuş să mănânce, să bea şi să se vese-
lească. Atunci pentru prima oară acesta a început să vorbească şi s-a
plecat spre domnul Kotnarski398 şi i-a spus în taină[...]. „Mulţumesc
foarte mult domnului. E de toate. Ce ne mai trebuie?”.
A trimis apoi îndată după muzica sa: un organist, trei scripcari,
unul cu trombon şi un trâmbiţaş care i-au cântat pe limba leşeas-
că; acum abia s-a înveselit cu adevărat şi a pus pe cazaci să joace;
aceştia se învârteau nebuneşte şi au băut la ora unu de noapte. Cu-
sătoresele şi croitoresele au fost duse însă cu cinste mai înainte de
acolo pentru că boieroaicele le-au făcut ceva mutre. Dar una dintre
druştele cazace, numită Haska Karpicza, care era destul de slobodă
la gură, a spus aceste cuvinte boieroaicelor: „Am venit la voi pentru
pradă şi chiar dacă sunteţi mai făloase decât noi, tot aţi dat pe dom-
niţa voastră după un cazac”.
După aceea mirele s-a sculat repede de la masă şi s-a dus în odă-
ile sale, şi apoi în iatac (ubi de fortuna et integritate sponsae actum
est […]. Joi, domnul cu soţia sa doamna, tânăra nevastă Ruxandra,
şi panul Timuş, ca şi boierii şi boieroaicele au prânzit împreună în
camera doamnei. Dar aici nu prea putea pătrunde cineva pentru că
[…] mai serveau la masă domnul însuşi cu soţia sa.
După aceasta Timuş s-a dus să joace cu iubita sa în timp ce Wy-
chowski şi ceilalţi îi alcătuiau suita. Apoi domnul a dăruit ginerelui
pentru osteneala sa o bucată de brocard de aur. Dar acela, ce e drept
397
După cum se vede, au fost două ospeţe deosebite, unul – al bărbaţilor, celălalt – al
femeilor.
398
Kotnarski era secretarul lui Vasile Lupu şi traducătorul din limba polonă.
151
Lilia Zabolotnaia
nici nu a putut să-şi plece capul. Timuş a făcut apoi şi el daruri boie-
rilor celor mai de seamă şi a dăruit chiar domnului o blană de samur,
tinerei sale soţii o haină de damasc căptuşită cu samur şi fiecărui
boier câte o sută de lei, dar ei nici nu au luat în seamă acest lucru.
Apoi domnul a dăruit iarăşi ginerelui său patru cai, doi turceşti
înşeuaţi şi cu tot tacâmul şi doi moldoveneşti şi a dat de asemenea
solului domnului Ţării Româneşti (dem Multanischem Hospodaris-
chem Gesandten) care luase şi el parte la nuntă, un cal turcesc cu tot
tacâmul şi pe ceilaţi tovarăşi şi ofiţeri ai lui Timuş i-a cinstit domnul
de dragul fiicei sale cu daruri mândre399, pe care le-au pretins cazacii
înşişi ca un drept.
Vineri, anume la 6 septembrie, Timuş a plecat iar călare din Iaşi
şi domnul l-a petrecut până la locul unde îl întâmpinase la venire
şi-i urase bun sosit; cu el au mers şi doamna şi boieroaicele. Aici au
descălecat şi şi-au luat rămas bun unul de la altul, şi tot timpul cât a
stat domnul de vorbă cu ginerele său, tânăra soţie a ţinut pe maica sa
îmbrăţişată pe după gât şi a plâns amar. După aceea şi-a luat şi ea
rămas bun de la tatăl ei, domnul, cei doi tineri s-au sărutat şi chipu-
rile lor s-au înveselit, dar inima întristată nu i-a îngăduit tinerei soţii
să scoată un singur cuvânt din cauza prea marei dureri.
În sfârşit boierii şi boieroaicele s-au închinat de plecare lui Timuş
şi domnul a stat cu capul descoperit până ce s-au despărţit unii de
alţii, şi după ce a scăpat domnul de un oaspete atât de împovărător,
s-a întors iar la Iaşi”400.
După cum ne arată această descriere, nunta a durat 7 zile, de sâm-
bătă 30 august până la 6 septembrie, aşa cum de obicei se petreceau
nunţile domneşti, fiind prezentate tradiţiile şi obiceiurile epocii. Ob-
servăm că autorul intenţionat şi sugestiv, a subliniat diferenţa dintre
poziţia socială a familiei lui Vasile Lupu şi cea a hatmanului căzăcesc
399
„Domnul a dat ca zestre fiicei sale 20 000 de taleri pe lângă wyprawy (zestrea)
şi încă 2 000 de ducaţi, o caretă şi multe care şi alte lucruri, de dragul fiicei sale a oferit
lui Fetera (!) zece coţi de catifea, 20 de satin şi 150 de taleri (cu leu). Lui Wychowski
i s-au dat 10 coţi de catifea, 20 satin, o legătură de râşi şi 300 de taleri (cu leu)”. Vezi:
Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 477.
400
Ibidem, p. 471-477.
152
Timuş Hmelniţki. Vasile Lupu şi moldovenii, în general, sunt prezen-

taţi ca persoane cu educaţie, iar Timuş însuşi şi oastea lui – ca persoa-
ne demoralizate, cu un nivel cultural inferior şi intolerante. În acelaşi
timp, cu deosebit drag sunt descrise frumoasele obiceiuri de dansuri
şi cântece de la nunţile moldoveneşti, belşugul de la servirea meselor
şi ţinutele arborate de boierii moldoveni şi jupânesele lor. Apoi sunt
arătate obiceiurile de înzestrare a mirelui, miresei şi oaspeţilor. Este
numit fiecare obiect dăruit şi banii daţi în numerar. Acest moment era
de mare importanţă, de aceea era necesar să asiste cât mai mulţi mar-
tori când se dădea zestrea. Un singur fapt este neclar, de ce aşa puţini
oaspeţi din străinătate au fost invitaţi la nuntă. Este pomenit numai
solul din Ţara Românească şi nu se menţionează sora Ruxandrei, Ma-
ria Radziwiłł, care locuia în Polonia.
În încheiere, putem spune cu toată certitudinea că acest document
are o deosebită valoare, deoarece este prezentat de un martor ocular
şi pentru că ne arată în detaliu cum s-a desfăşurat evenimentul festiv:
nunta Ruxandrei cu Timuş Hmelniţki.
Imediat după nuntă, Timuş împreună cu Ruxandra au plecat la
Cygrin401. Despre celebrarea nunţii acolo izvoarele tac. S-a păstrat
numai scrisoarea lui Bogdan Hmelniţki către vecinul său, voievo-
dul din Putevili, în care el scria: „[...]comunic Luminăţiei Voastre
că tinerii au ajuns cu bine şi suntem fericiţi de cuscria cu domnul
moldovean”402.
Interesantă este şi o altă relatare, cea a cronicarului Radu Popescu
despre nunta lui Ianache, cămăraşul domnului Mihai Racoviţă, cu
fiica domnului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat403: „[…] având
domnul fiica […] de vârstă cam de 13 ani şi cunoscând pe Ianache,
cămăraş mării-sale, om cuminte şi de treabă şi învăţat, au măritat
pe fiica mării-sale după dânsul, făcând nuntă mare şi minunată. Au
401
„Пребувши в Ясах кiлька тижнiв Тимуш з осавулами, полковниками й
отоманами поiхав до Чигрина з молодою жинкою»”. Vezi: М. Грушевский, Історія
України – Руси, Роки 1650-1654, Том IX, ч.1, Наукова Думка, Киев, 1996, р. 480.
402
M. Грушевский, Історія України – Руси, Роки 1650-1654, Том IX, ч.1, p. 481.
403
Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti în a doua domnie (1719-1730).
153
Lilia Zabolotnaia
venit sol de la Mihai-vodă404, domnul Moldovei, Donici, vornicul cel

mare şi au adus daruri de au dăruit la masă. Făcutu-s-au jocuri la
această nuntă, care nu s-au făcut altădată, hore de boiari şi de co-
coni, hore de jupânese şi de cocoane, tot împodobite, în mijlocul cur-
ţii domneşti, de care podoabe să mira şi solul. Dar jocurile celelalte
ce s-au făcut, că au trimis domnul în Ţarigrad de au adus jucători şi
zicători şi au făcut fel de fel de jocuri şi pe pământ şi pe funii, mese
mari în opt zile, tot cu zicături şi cu tunuri. Şi era cu adevărat, într-
acele 8 zile în gurile tuturor: Să trăiască tinerii fii măriei-sale. Şi de
veselie ce era, cu toţii s-au sculat, toţi boiarii, de au jucat împreună
cu solul înaintea domnului”405.
Acest fragment ne spune cu precizie cine erau tinerii însurăţei şi
cum era organizată nunta domnească. Mireasa avea 13 ani, de regulă,
pe timpurile acelea, vârsta aptă pentru căsătorie. Iar despre mire se
scriu cele mai alese cuvinte şi autorul subliniază „om cuminte şi de
treabă şi învăţat”.
Din descrierea acestei ceremonii aflăm o informaţie mai rar păs-
trată în alte izvoare, şi anume câte zile a durat nunta: „opt zile, tot cu
zicături şi cu tunuri” şi cu lux de amănunte autorul subliniază că a
fost aşa o nuntă „care nu s-au făcut altădată”, la care au dansat şi s-au
distrat toţi oaspeţii, „toţi boiarii au jucat împreună cu solul înaintea
domnului”.
În general, în relatarea de mai sus se acordă multă atenţie soliei
din Moldova, care a primit daruri frumoase din partea lui Nicolae
Mavrocordat: „Deci, după ce s-au isprăvit nunta, au îmbrăcat dom-
nul pe sol cu contoş406 cu samur, şi altor boiari al doilea ce venise
cu solul le-au dăruit postavuri, atlazuri şi bani, şi aşa s-au întors la
Moldova”407.
Nu era deloc întâmplătoare consideraţia manifestată faţă de so-
lia moldovenească, deoarece după această nuntă urma să se realizeze
404
Mihai Racoviţă, domn al Moldovei (1715-1726).
405
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni,
p. 524–525.
406
Contoş – haină luxoasă, lungă, purtată de boieri.
407
154
înrudirea dintre cei doi domni printr-o altă căsătorie, „fata lui Mi-
hai-vodă, a doua, era logodită cu Scarlat beizadea, fiul mării-sale
(Nicolae Mavrocordat – n.a.)”408.
Din păcate, logodna nu s-a finalizat cu o nuntă la fel de pompoasă
ca precedenta, din cauza decesului tânărului Scarlat. Cronicaul de-
scrie cu profund regret şi durere tragedia din familia lui Nicolae Ma-
vrocordat: „Dar după veselie, zice vechea parimie, vine şi întristare,
că nu zăbovi mult şi s-au războlit fiul mării-sale, Scarlat beizadea,
ş-au dat obşteasca datorie, care au dat mare întristare şi domnului
şi boiarilor şi la toată obştea, una că era tânăr, cam de 21 de ani [...]
era om foarte cuminte şi învăţat. Limbi ştia multe: turceşte, elineşte,
latineşte, frînceşte şi toate cărţile lor, care cu adevărat putem să zi-
cem că era strălucirea şi caracterul tatălui acestuia”409.
Probabil, că între cei doi domni să fi fost o frumoasă şi respec-
tuoasă prietenie, căci ei au decis „să se înrudească între neamul lor
[...] şi au făcut măria-sa domnul logodnă fiului mării-sale Constantin
beizadea cu fiica lui Mihai-vodă Racoviţă, domnul Moldovei, la care
logodnă multe veselii s-au făcut”410.
În continuare, descriind logodna, cronicarul subliniază că solul
din Moldova a fost primit personal de domn. Au fost invitaţi „mitro-
polit cu alţi arhierei […] şi au dat inelul de schimb şi alte daruri şi
toţi boierii cei mari şi al doilea şi i-au rugat (i-au urat – n.a.) bine şi
coconului şi tatălui măriei – sale, ca să-l învrednicească Dumnezeu
să sărute cununiile […]. După aceea, solul fiind cinstit şi ospătat şi
dăruit, precum s-au căzut, s-au dus la domnu-său cu bucurie”411.
Pe lângă cronici, letopiseţe, note de ambasadori, o sursă preţioa-
să în cercetările noastre o reprezintă descrierile misionarilor străini.
Aceştia au lăsat adevărate capodopere în care inserează unele date
care nu pot fi găsite în nici un alt izvor al contemporaneităţii. În afară
de aceasta, multe evenimente, sărbători, tradiţii, datini sunt tratate
din alt punct de vedere, cel al unui străin, persoană de altă credinţă,
408
Ibidem, p. 526.
409
Ibidem, p. 526.
410
Ibidem, p. 526.
411
Ibidem, p. 531.
155
Lilia Zabolotnaia
cu altă mentalitate şi viziune. Dintre aceste însemnări ale străinilor

o deosebită importanţă o au informaţiile despre modul de viaţă al
poporului şi diverse obiceiuri populare.
În privinţa obiceiurilor de nuntă s-au păstrat multe descrieri. După
opinia noastră, una dintre cele mai atotcuprinzătoare descrieri este
cea a lui Pavel de Alep412, care, cu prilejul călătoriei în Oltenia, a asis-
tat şi la o nuntă boierească, la care a participat însuşi domnul ţării:
„Nimeni nu pleacă de acolo fără să accepte trei colaci şi trei pa-
hare de vin pline. Înainte de nuntă se pun brazi la uşă şi pe drum. Mi-
rele vine călare, se împart şaluri, care erau un obiect de foarte mare
preţ. Socrul dădea ginerelui un cal şi un surguci. Pe urmă apare
mireasa, în rădvan, întovărăşită de fratele ei, urmând după ea carele
cu zestre. Tatăl şi mama miresei primesc pe diac ca să înfăţişeze iz-
vodul. Se începe apoi băutura. Banii cari se strângeau se pecetluiau
într-un şervet. Socrul înfăţişează ginerelui său o sabie cu teacă de
brocard şi catifea, iar tatăl dă fiului o haină cu samur. Înainte de a se
începe ciocnirea păharelor, care durează foarte multă vreme, este un
moment frumos acela când miresei i se dă un lanţ de argint şi cheile
casei, făcând-o doamna gospodăriei celei noi . Luxul era mare. Se
întrebuinţau vase de argint la casele bogate. Se întindeau covoare
speciale supt picioarele mirelui, dăruite obişnuit de acela care cunu-
nă. Mireasa purta un văl de mătase trandafirie. Asupra mulţimii se
aruncau ştergare, cofeturi, migdale cu zahăr. Ospăţul putea cuprinde
şi cinci, şase sute de tacâmuri.
Ginerele apărea cu calpacul pe cap, chiar dacă domnul era de
faţă, căci el era împărat cu cunună în ziua aceea. El serveşte însă,
pe de o parte, pe mireasă, pe de alta, pe domn. Pe urmă se înfăţişea-
ză în numele soţilor tava pentru ca să dea cine vrea daruri. Darurile
erau uneori şi câte o moşie întreagă; unii făgăduiau cai, boi, porci,
robi […]”413.
După cum observăm, nunta în Oltenia se deosebea prea puţin de
cea din Moldova sau Muntenia. Erau respectate aceleaşi tradiţii: ca-
douri din partea socrului (ca şi în Moldova se dădea un cal, haine
412
Călătoria lui Paul de Alep, în CSŢR, vol. VI, partea I, p. 208-209.
413
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 245.
156
scumpe etc.), se afişa zestrea (aici se pomeneşte de diac, care „să în-
făţişeze izvodul”, adică să-l prezinte), se dădeau cadouri din partea
naşilor (covoare), se oferea un ospăţ mare şi îmbelşugat. Procedura de
înmânare a darurilor este extrem de interesantă, deoarece se vorbeşte
despre faptul că tinerii uneori primeau în dar moşii. Moşiile făceau
parte din zestrea care era dată fie mirelui, fie miresei şi de aceea se
anunţa public, ca să ştie toată lumea ce s-a dat, cine a dat şi cât s-a
dat la nuntă. Putem adăuga că majoritatea obiceiurilor descrise s-au
păstrat prin tradiţie, de secole şi sunt practicate şi în prezent.
Următorul exemplu din relatările străinilor ni se pare la fel de pre-
ţios. Merită să fie prezentară descrierea lui Del Chiaro, care confirmă
informaţiile precedente. N. Iorga îl numeşte pe Del Chiaro „unul din-
tre cei mai străluciţi scriitori militari care a lăsat cel mai important
dintre izvoarele de călătorie de la sfârşitul secolului al XVII-lea”414.
Iată ce scrie acesta despre desfăşurarea unei nunţi din Ţara Româ-
nească:
„De obicei soţul şi viitoarea soţie nu se cunoşteau dinainte; totul
se aranja în familie şi, de altfel aşa se făcea şi la Veneţia. Cu trei zile
înainte de nuntă începeau mesele, iar, în ce priveşte familia domneas-
că şi cu o săptămână înainte. Mesele acestea se dădeau şi de familia
mirelui şi de familia miresei şi în fiecare familie erau două mese: una
pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Când începeau petrecerea, cânta
muzica în curte un ceas; vineri şi sâmbătă, tot aşa.
Femeile vin aducând daruri şi mâncare de acasă: un lucru de care
nu se supără nimeni. Şi iată ce se aducea ca dar: un berbec viu ţinut
de un ţigan, apoi miei, găini, curci, gâşte, vin, cozonaci, fructe, aco-
perite toate cu năframe frumoase. La nuntă trebuiau să fie până la
60-70 de feluri de mâncare şi, natural, stomacuri pe măsură.
Apoi venea ceasul peţitului, după datinile populare. S-au păstrat
până azi foarte frumoase cântece în legătura cu aceasta. Peţitorii
pleacă purtând pălăriile cu surguci, împodobiţi cu cele mai frumoase
haine ale lor şi aduc juvaiere, inele, salbe şi, în acelaşi timp, călţuni
miresei; din această cauză se şi numesc călţunari. Mireasa aşteaptă,
414
Ibidem, p. 311.
157
Lilia Zabolotnaia
înconjurată de şese-şapte fete. Se dă peţitorilor de băut aşa de mult

încât încep să spună prostii, spre distracţia societăţii. Vine apoi mire-
le şi face o vizită naşului, care-i dă blănuri şi covoare. Pe urmă iarăşi
o şedinţă de băut.
Duminica se face drumul de la casa mirelui la casa miresei. Casa
mirelui, a nunilor, ca şi biserica, sunt împodobite cu brazi. Fetele
încep a juca în curtea unde o să fie nunta […]. Când este nuntă boie-
rească, domnul trimite „jandarmi călări”, seimeni îmbrăcaţi în roşu,
cari formează garda mirelui. Acesta se înfăţişează călare între doi
tineri. El îl ia pe nun şi-l duce la casa miresei, unde aşteaptă nuna.
În faţa casei stă o caretă cu şese cai. Mireasa apare şi în momen-
tul acesta se varsă o cofă cu apă. Mirele intră în casă, se aşează în
genunchi pentru rugăciunile preliminare şi mireasa plânge când se
desparte de părinţi. În momentul când amândoi intră în biserică, un
colac se rupe în două. Slujba se face cu pompa ritului ortodox. Luni,
e datorie ca mirii să meargă la nuni şi se cheamă şi părinţii să mă-
nânce împreună: ei dăruiesc taleri de argint şi lucruri foarte frumoa-
se. Joia următoare se merge la socri şi atunci mirele încalecă pe un
„cal de ginere”, iar mireasa capătă o caretă cu şase cai”415.
Pentru a încheia această fragmentară, dar, sperăm, sugestivă tre-
cere în revistă a unor informaţii despre celebrarea nunţii, ţinem să
facem unele generalizări. Cu toate aceste consideraţii importante,
putem să concluzionăm că pentru celebrarea nunţii erau respectate o
serie de condiţii, cele mai importante fiind:
• Ceremonia de îmbrăcare a miresei şi petrecerea miresei.
• Cununia, taină bisericească, care era obligatorie şi se desfăşura
în prezenţa naşilor şi nuntaşilor.
• Instituţia naşilor era specifică pentru ţările româneşti.
• Foaia de zestre, izvodul de zestre, trebuia să se confirme de mar-
tori, fie la logodnă, fie la nuntă.
• Darurile de nuntă: din partea mirelui, miresei, părinţilor, naşilor,
rudelor, oaspeţilor.
415
Ibidem, p. 319.
 158
• Masa festivă, distracţiile, muzica, dansurile. Nunta dura de la 3

zile până la 2 săptămâni.
După cum am menţionat la începutul prezentului studiu, nunta
era o dovadă a încheierii căsătoriei, un eveniment public şi distractiv.
Pentru tinerii căsătoriţi, nunta reprezenta un pas spre o viaţă de sine
stătătoare. În viaţa domnişoarei, nunta era considerată o trecere de
la copilărie sau adolescenţă la viaţa matură, plină de responsabilităţi
şi obligaţii. Probabil, de aceea manifestarea şi celebrarea nunţii era,
conform tradiţiilor şi obiceiurilor, organizată şi desfăşurată sub formă
de spectacol.
În sfârşit, pentru a încheia această fragmentară, dar, sperăm, su-
gestivă trecere în revistă a unor informaţii privitoare la încheierea şi
celebrarea căsătoriei, ţinem să subliniem câteva aspecte semnificati-
ve. După cum am menţionat în subcapitolul precedent, instituţia că-
sătoriei (în perioada cercetată) era strict reglementată şi urmărită de
biserică de la înfiinţare până la desfacere pe tot parcursul existenţei
ei: pornind de la iniţiere (peţitul), la angajare (logodna), apoi la ofici-
erea slujbei religioase (cununia) şi, în anumite cazuri, la desfacerea
căsătoriei (divorţul). Căsătoria era precedată de logodnă, considera-
tă o promisiune oficială cu efecte juridice atât în ce priveşte situaţia
tinerilor, cât şi cea a bunurilor avansate cu această ocazie. Încheind
o logodnă, doi tineri (sau candidaţi la căsătorie – n.a.) îşi promiteau
solemn că se vor căsători. Prin această promisiune se manifesta ca-
racterul juridic şi moral al logodnei. Urmarea obligatorie a logodnei
era exclusiv căsătoria, de aceea logodna era considerată arvuna că-
sătoriei.
Pentru candidaţii la căsătorie, nunta reprezenta un pas spre o viaţă
de sine stătătoare. În viaţa domnişoarei, căsătoria era considerată o
trecere de la copilărie sau adolescenţă la o viaţa matură, plină de res-
ponsabilităţi şi obligaţii. Din acest motiv, la încheierea logodnei, ca şi
la încheierea căsătoriei, trebuia respectată o serie de condiţii, institu-
ţia logodnei, la capitolul impedimentelor şi interdicţiilor, având multe
asemănări cu cele de la instituţia căsătoriei şi anume:
159
Lilia Zabolotnaia
• logodnicii trebuia să aibă vârsta corespunzătoare (în Ţările Ro-

mâneşti, pentru fete 12 ani şi pentru băieţi 14 ani);
• logodiţii să nu fie legaţi prin rudenie de sânge, spirituală, de
alianţă, etc.
• alegerea să fie benevolă;
• starea fizică şi mentală a logodnicilor să fie bună;
• apartenenţa logodnicilor la una şi aceeaşi confesiune;
• logodnicilor le era necesară permisiunea şi binecuvântarea pă-
rinţilor. Dacă tinerii încălcau obiceiul de binecuvântare, preoţii
refuzau să să-i cunune în biserică;
• logodna avea loc de obicei cu ocazia peţitului, când se cădea
de acord asupra viitoarei căsătorii şi se schimbau daruri între
tineri şi părinţii lor, de obicei finalizat cu un ospăţ;
• la încheierea logodnei se întocmea foaia de zestre sau izvodul
de zestre, care constituia un act juridic al epocii şi trebuia să fie
confirmat în prezenţa martorilor;
• la logodnă se discutau darurile de nuntă: din partea mirelui,
miresei, părinţilor, naşilor, rudelor, oaspeţilor şi ziua nunţii.
• perioada de logodnă se încheia cu cununia – taina bisericească,
care era obligatorie şi se desfăşura în prezenţa naşilor şi nun-
taşilor.
Remarcăm că în Moldova medievală, cu toate că la încheierea lo-
godnei trebuia respectat acordul benevol al fetei, după cum demon-
strează materialul documentar prezentat, în majoritatea cazurilor fata
nu avea drept nici la alegere, nici la opinie, deci, se constată o contra-
dicţie clară între lege şi obicei. Poziţia tinerei la încheierea logodnei
era foarte rezervată. Decizia era luată de capul familiei (tată, bunic,
frate, unchi, se cunosc chiar cazuri când mama a făcut alegerea mi-
relui), dar nu cunoaştem nici un caz când fata a putut să-şi impună
alegerea. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol şi imple-
mentarea lui în practică, se manifestă chiar în culegerile de legi.
Evident, instituţia logodnei sau cea a căsătoriei din Moldova, pre-
cum şi din celelalte ţări europene, ţinea totalmente de competenţa bi-
sericii. Dreptul familial era determinat de dreptul canonic. Canoanele
160
bisericeşti erau purtătoare ale elementelor moral-educative şi spiri-

tuale. Regulile bisericeşti impuneau anumite responsabilităţi morale
care trebuiau respectate în familie pe parcursul întregii vieţi. Morala
era un principiu fundamental prezent în toate articolele dreptului fa-
milial.
Biserica urmărea foarte riguros respectarea sfintelor canoane şi
a sfintei pravile. Majoritatea condiţiilor de logodnă şi căsătorie erau
universale, elaborate şi acceptate de Soboruri Ecumenice. Aceste
condiţii, cu unele excepţii, adaptări şi modificări, erau în vigoare în
toate ţările de credinţă creştină.
161
Lilia Zabolotnaia
Capitolul III. DESFACEREA CĂSĂTORIEI. DREPTUL

FEMEILOR LA INŢIEREA DIVORŢULUI
P roblemele ce ţin de viaţa familială din epoca medievală con-

stituie un subiect mai puţin cercetat în istoriografia română.
În ultimii ani, această tematică a devenit tot mai tentantă, deoarece
lipsa cercetărilor aprofundate ale vieţii private deschide noi perspec-
tive pentru studierea stării sociale, demografice, cotidiene, mentale,
psihologice, etc. a societăţii. În plus, istoria necesită o cercetare de
acest gen, deoarece familia ca instituţie a prezentat întotdeauna un
interes deosebit şi este în permanenţă actuală.
III. 1. Noţiunea de divorţ: provenienţa şi definiţia

istorico-juridică
Strâns legat de căsătorie, decurgând din aceasta, divorţul repre-
zintă un capitol deosebit de interesant, pe care ne vom strădui să-l
prezentăm în cele ce urmează. În Moldova medievală, atât bărbaţii,
cât şi femeile aveau aceleaşi drepturi când se punea problema de a
se despărţi sau de a se recăsători. Cuvântul divorţ provine din lim-
ba latină – divortium, separation. În diverse dicţionare explicative
se traduce în felul următor: „desfacerea căsătoriei prin hotărâre
judecătorească”416, „desfacere pe cale legală a unei căsătorii”, sau
„a se despărţi prin divorţ”. Noţiunea juridică „divorţ” (lat. – divor-
tium) înseamnă –„despărţire, separare, separaţie, despărţenie între
soţi”417.
Discuţiile asupra acestei probleme în literatura istorică au generat
multiple opinii. De exemplu, în monografia „Rozwody w rodzina-
ch magnackich w Polsce XVI-XVIII wieku”, istoricul polonez Iwo-
416
Le Petit Larousse Illustre, Larousse, 2000, p.342; Dicţionar Enciclopedic, Chişi-
nău, Cartier, 2003, p. 266.
417
Milon Bartošek, Ençyklopedie Římského práva, Praha, „Panorama”, 1981, p. 111-
112.
162
na Kulesza-Woroniecka418 susţine că termenul „divorţ” provine din

dreptul civil şi nu din dreptul canonic sau cel bisericesc.
În secolele XVI-XVIII această noţiune însemna: hotărârea oficia-
lă privind nevalabilitatea căsătoriei. Este important şi cum se utiliza
terminologia respectivă în izvoare. În actele bisericeşti şi în docu-
mentele nupţiale apostolice se întâlnesc următorii termeni: nullitis
matrimonii, nullitatis matrimonii, divortio et separatio. În schimb, în
documente private, scrisori, literatură memorialistică etc. se utilizea-
ză cuvântul „divorţ”419.
În statele catolice, căsătoria era considerată indisolubilă. Studii re-
lativ recente au putut stabili că acest caracter nu a fost impus căsăto-
riei de creştinism, aşa cum s-a crezut. El a fost o moştenire din lumea
romană a primelor secole din această eră, lume aflată în căutarea unei
stabilităţi şi a unei transformări a valorilor morale. Schimbarea aceas-
ta a prins mai ales în rândul populaţiei rurale. Apoi, când Biserica a
încercat să-şi impună propriul model de familie în aceste comunităţi,
acţiunea a avut şanse mai mari de reuşită întrucât un model foarte
asemănător exista deja. Mai rămânea să fie atrase familiile aristo-
cratice şi, în acest proces, s-a făcut simţită o dublă influenţă: de sus,
a Bisericii, şi de jos, a lumii rurale420. Tendinţa de a impune modelul
ideal al căsătoriei s-a lovit însă de realităţile vieţii cotidiene. Aşa se
face că în Evul Mediu au continuat să se destrame unele familii prin
repudierea femeii şi divorţuri. După Fhillipe Ariès, divorţul „nu poate
fi considerat ca un mijloc de a îndrepta o greşeală, ci ca sancţionarea
normală a unui sentiment care nici nu poate, nici nu trebuie să dureze
şi care trebuie, deci, să lase loc următorului”421.
În literatura istorică, de asemenea întâlnim diverse denumiri şi
explicaţii ale acestui fenomen social.
Matei Cazacu, în articolul consacrat statutului femeilor în secolele
418
Iwona Kulesza-Woroniecka, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVI-
XVIII wieku, Poznań-Wrocław, 2002, p. 8.
419
Ibidem, p.31.
420
M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească,
p. 75-76.
421
Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în Sexualitès occidentales, p. 146.
163
Lilia Zabolotnaia
XIV-XIX La famille et statut de la femme en Moldavie422, analizând

cauzele divorţului în epoca medievală, menţionează că pentru un di-
vorţ solicitat în cazul existenţei căsătoriei religioase justiţia admitea
ca motive de separare : adulterul, alcoolismul, absenţa virginităţii în
noaptea nunţii. Un alt motiv de separare era refuzul soţului de a se
reintegra în domiciliul conjugal după o perioadă de prizonierat423.
Maria Magdalena Székely a adus un aport esenţial în studierea
temei abordate şi în articolul său Structuri de familie în societatea
medievală moldovenească424 se opreşte şi la capitolul divorţ. Folo-
sind un bogat material documentar şi istoriografic, ea subliniază: „În
Moldova era admis divorţul, printre motivele despărţirii dintre soţi
putându-se cita: adulterul, purtările necuviincioase, sodomia, pedo-
filia, lesbianismul, exhibiţionismul, proxenetismul, ereziile, bătaia şi
ameninţarea cu moartea din partea soţului, izgonirea de acasă a so-
ţiei, călugărirea unuia dintre soţi”425.
Problema desfacerii căsătoriei este abordată şi de un alt recunos-
cut specialist în domeniul familiei medievale, Şarolta Solcan. În stu-
diul monografic Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române426
autoarea susţine că: „Informaţiile foarte rare despre divorţ se referă
aproape exclusiv la situaţii în care bărbatul a solicitat despărţenia”427.
Nu suntem de acord cu această opinie şi vom aduce în studiul de faţă
o serie de contraargumente. Un fenomen aparte îl reprezintă dreptul
femeilor la divorţ. Sunt cunoscute multe cazuri când tocmai femeile
au iniţiat divorţul. Într-un mod oarecare autoarea totuşi recunoaşte că
motivele de divorţ nu puteau fi „unilaterale”, „desfacerea căsătoriei se
putea obţine doar în caz de imoralitate a soţilor”428 şi argumentează
422
Matei Cazacu, La famille et statut de la femme en Moldavie, în Revista de Istorie
Socială, II-III (1997-1998), Iaşi, 1999.
423
Ibidem, p. 12.
424
Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldove-
nească, p. 76-77.
425
Ibidem, p. 16.
426
Şarolta Solcan, Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române, Editura Univer-
sităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.
427
Ibidem, p. 169.
428
Ibidem, p. 191.
164
poziţia sa prin situaţia din ţările europene: „Mai degrabă şi aici, ca şi

în restul continentului, suntem în faţa unei familii în care femeia ac-
cepta cu indulgenţă adulterul masculin, relaţiile soţului cu servitoare
şi femei de condiţie inferioară”429. Evident că la capitolul motive de
divorţ avem multe în comun cu alte ţări europene, dar considerăm că
ar fi bine să evidenţiem specificul spaţiului românesc.
În 2005 apare un alt studiu monografic al cercetătoarei Şarolta Sol-
can – Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul
Mediu430, în care autoarea scoate în evidenţă alte noi informaţii cu
privire la divorţ, descriind diferite situaţii de desfacere a căsătoriei la
catolici şi ortodocşi. Aceasta constituie un progres istoriografic con-
siderabil în elucidarea problemei factorului feminin în istoria medie-
vală a Ţărilor Româneşti.
Alt specialist în domeniu, Constanţa Ghiţulescu, în articolul Fami-
lie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea)431, evidenţia-
ză următoarele: „Dacă pentru spaţiul catolic divorţul este interzis, nu
acelaşi lucru se întâmplă şi pentru spaţiul ortodox. În Ţara Româneas-
că, căsătoria nu presupune indisolubilitate, biserica ortodoxă acceptă
divorţul. Cei doi soţi pot cere separarea pentru următoarele motive:
adulterul, părăsirea domiciliului conjugal, pentru „vrăjmăşia bărba-
tului”, dacă femeia nu este fecioară în noaptea nunţii, dacă unul din
soţi vrea să se călugărească etc.”432. Conform opiniei autoarei, cauzele
pentru invocarea separării puteau fi şi „defectele soţiei, cum ar fi: ră-
utatea, lipsa de înţelepciune, risipirea averii şi nepriceperea în chiver-
niseala casei [...], „traiul rău” asociat cu beţia şi risipirea zestrei”433.
În anul 2004 apare un alt studiu monografic al doamnei Constanţa
Ghiţulescu – În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi
429
Histoire de la famille, ed. A. Burguiere, vol. III, Paris, 1986, p.91-92
430
Şarolta Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul
Mediu, p. 77-79.
431
Constanţa Ghiţulescu, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al
XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114.
432
Ibidem, p. 110-111.
433
Ibidem, p. 112-113.
165
Lilia Zabolotnaia
divorţ în Ţările Româneşti ale secolului al XVIII-lea434 unde, în ca-

pitolul „Despre divorţ”, desfăşurat şi detailat este analizată problema
divorţului în epoca vizată. Autoarea, pe baza multiplelor documente
studiate, prezintă diverse cazuri de divorţ şi consecinţele lor.
III. 2. Divorţul în legislaţia antică, bizantină şi occidental –

medievală. Moştenirea juridică
În literatura istorică este răspândită opinia că divorţurile erau rar
întâlnite în ţările Europei Centrale, de Est şi Sud-Est. Cercetările
efectuate în acest domeniu arată că Europa a moştenit instituţia di-
vorţului din legislaţia Greciei, Romei Antice şi din dreptul bizantin.
„Divorţul a fost cunoscut şi de lumea bizantină, dar o căsătorie se
desfăcea numai din motive foarte grave (conspiraţie împotriva împă-
ratului, infidelitatea soţiei, impotenţa soţului, condamnarea soţului
la muncă silnică, tentativa de crimă împotriva soţului/soţiei, bolile
psihice, lepra)” 435. Exista de asemenea şi practica repudierii soţiei sau
aceea a separării unilaterale dintre soţi436.
Pentru a preciza şi a înţelege cu adevărat problema abordată şi a
ajunge la rezultatele propuse, vom analiza succint unele capitole din
legislaţia antică şi cea bizantină, inserând şi scurte explicaţii acolo
unde este nevoie.
De exemplu, în Roma antică, la căsătoria sine manu exista liberta-
te în desfacerea acesteia. Mariajul se putea desface fie în mod forţat,
prin moartea, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi, fie
în mod voluntar, prin voinţa părţilor437.
434
Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi di-
vorţ în Ţările Româneşti ale secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004.
435
M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, p. 75;
Fhillipe Ariès, Le mariage indissoluble, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe
Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Points. Civilisation”, 1982, p. 148-167;
Evelyn Patlagean, Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè
par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux:
Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986, p. 22.
436
Alain Ducellier, Le drame de Byzance. Idéal et échec d’une société chrétienne,
Hachette, Paris, „Pluruel”, 1976, p. 22.
437
Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Editura didactică şi pedagogică, Bu-
cureşti, 1977, p. 202.
166
În cel de-al doilea caz, divorţul putea fi obţinut prin acordul co-
mun al soţilor sau unilateral, după dorinţa unuia dintre soţi. Iniţial,
divorţul se solicita printr-o declaraţie verbală exprimat într-o formulă
specială. Ulterior a fost necesară o cerere în formă scrisă cu prezenţa
martorilor. Divorţul unilateral era permis numai în cazuri strict stabi-
lite: adulterul şi crima. Când căsătoria era desfăcută din alte motive,
atunci iniţiatorul era pedepsit, inclusiv cu amendă în bani. Mai târziu
însă, biserica creştină a introdus restrucţii împotriva divorţului. În
cazurile de adulter tata sau soţul aveau dreptul să omoare fiica sau
soţia infidelă împreună cu complicele acesteia. Dacă-l ucideau numai
pe complice, atunci se considera că au săvârşit o crimă. Dacă soţul îşi
prindea soţia în flagrant, atunci era obligat să divorţeze de ea, altfel
era considerat proxenet438.
Conform dreptului bizantin, divorţul era admis. Se cunoşteau două
forme de desfacere a căsătoriei: 1. Prin bunăvoinţa soţilor sau din
vina unuia dintre soţi (cum damno); 2. Fără bunăvoinţă (sine damno).
Motivele pentru divorţul cum damno erau: comiterea unei crime
de stat, atentatul la viaţa unuia dintre soţi împotriva celuilalt, avortul,
adulterul, comportamentul indecent al soţiei: participarea la mani-
festaţii bărbăteşti, comunicarea liberă cu bărbaţii, absenţa soţiei timp
de o noapte din casă, plecarea din casă fără permisiunea soţului, vi-
zitarea locurilor publice fără soţ (teatru, curse de cai, băi etc.). După
divorţul cum damno era interzisă recăsătorirea; soţia îşi pierdea drep-
tul la numele soţului, la averea lui şi nu putea să pretindă susţinere
materială din partea acestuia.
Divorţul sine damno, adică fără bunăvoinţă, putea fi obţinut din
următoarele motive: neadaptarea la viaţa conjugală, lipsa de lungă
durată a unuia dintre soţi, starea de prizonierat (deoarece persoana
luată în prizonierat era consederată robită), bolile psihice (sminteală,
alienaţie mentală), călugărirea unuia dintre soţi, hirotonisirea.
După divorţul sine damno, soţia putea purta numele soţului până
la recăsătorire şi avea dreptul să ceară ajutor material din partea fos-
438
История государства и права. Древний мир и средние века, Том 1, Москва,
Зерцало-М, 2002, p. 352.
167
Lilia Zabolotnaia
tului soţ tot până la recăsătorire. Iniţial, legislaţia bizantină ocrotea

numai interesele bărbatului. Dar, cu timpul, legislaţia a fost rectificată
şi femeile au obţinut dreptul de iniţiere a desfacerii căsătoriei în ur-
mătoarele cazuri:
1. Dacă soţul insulta integritatea morală a soţiei, silind-o să între-
ţină relaţii sexuale cu alt bărbat,
2. Dacă soţul îşi învinuia pe nedrept soţia de adulter în faţa jude-
cătorilor,
3. Dacă bărbatul avea relaţii sexuale cu altă femeie sau dacă îşi
evita soţia lipsind de acasă timp îndelungat.
Conform legislaţiei lui Iustinian, divorţul putea fi realizat numai
prin decizie judecătorească. Împăratul Iustinian a sancţionat urmă-
toarele categorii de divorţuri:
a. Divorţul prin consimţământul mutual (communi consensu), adi-
că prin bună învoială a părţilor.
b. Divorţul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu
poate fi imputat celuilalt soţ, ca, de pildă, căderea acestuia în prizoni-
erat, impotenţa sa etc.
c. Divorţul determinat de vina unuia dintre soţi (iusta causa), cum
ar fi adulterul. În asemenea situaţii soţul vinovat este pedepsit.
d. Orice altă formă de divorţ era declarată de lege nejustificată
(sine iusta causa), iar soţul care se despărţea era sancţionat, dar, cu
toate acestea, căsătoria rămânea desfăcută, întocmai ca şi în celelalte
cazuri sus-menţionate439.
În Europa Medievală, divorţul era aprope imposibil. În 789, Karol
cel Mare a înterzis divorţurile. Ripuaria Lex, dreptul barbar din se-
colele VI-VIII permitea divorţul chiar în cazul când femeia nu avea
vină şi se făcea numai dorinţa de a se despărţi a bărbatului, dar atunci
ea putea să păstreze o treime (1/3) din averea căpătată pe parcursul
vieţii casnice440.
În dreptul german, divorţul era permis numai bărbatului, soţia nu
439
Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, p. 204.
440
Хрестоматия всеобщей истории государства и права, Москва, Юристъ,
2003, p. 386.
168
avea drept de a intenta desfacerea căsătoriei. Dacă soţia pleca de la

bărbatul ei, atunci era pedepsită cu moartea. Divorţul era considerat
valabil atunci când soţul declara că nu o mai recunoaşte de soţie. În
caz că soţul divorţa fără motive întemeiate, soţia avea dreptul la zes-
trea primită de la părinţi şi la darurile de nuntă primite de la soţ. În
plus, soţul era obligat să-i plătească soţiei o amendă bănească441.
Constatăm că pe parcursul secolelor majoriatea condiţiilor de des-
facere a căsătoriei nu numai că au fost moştenite în spaţiul românesc,
dar au fost şi frecvent aplicate. Este surprinzător, dar Ţările Române
au demonstrat cea mai perseverentă conservare a dreptului bizantin
şi, dreptului german, lucru pe care ne vom strădui să-l demonstrăm
în continuare.
Conform menţiunilor din literatura istorico-juridică, “divorţul în
sistemul dreptului popular românesc era admis, însă constituia o ra-
ritate, în aceste regiuni cu tradiţii patriarhale unde căsătoria era
iniţiată de părinţi şi desfacerea ei însemna o neglijare a voinţei aces-
tora, ducând adesea la vrăjmăşie şi răzbunări între familii”442 .
Cercetând problema, specialiştii s-au confruntat cu multiple pro-
bleme în stabilirea cauzelor divorţului. De obicei, acest proces nu se
afişa, mai ales în cazurile când desfacerea căsătoriei era iniţiată de
femeie. Din cele relatate, putem afirma că divorţul nu era răspândit în
Evul Mediu, dar, ca fenomen social, era cunoscut.
III. 3. Motivele divorţului

Desfacerea căsătoriei era un proces complicat şi îndelungat. Pro-
cedura ţinea de anumite reguli şi obiceiuri, fiind totalmente în com-
petenţa bisericii. La divorţ se ajungea numai în cazuri de neînţelegeri
grave şi după încercări nereuşite de împăcare făcute de rudele apropi-
ate: părinţi, fraţi, surori, naşi etc.
„Legiuirile scrise româneşti au reprodus şi ele aceste principii ale
dreptului canonic, însuşindu-şi terminologia folosită: „Repundium”
Ibidem, p. 387.
441
Istoria dreptului românesc, în trei volume, coordonator prof. Ioan Ceterchi, vol. I,
442
Bucureşti, 1980, p. 514 (mai departe: IDR)

169
Lilia Zabolotnaia
din latină şi „de cartea cea de dăspărţeală a bărbatului şi a muierii”

din greacă 443. Conform dreptului scris aplicat în Ţările Române, di-
vorţul era îngăduit din anumite motive, unul din soţi putea trimite ce-
luilalt – la fel ca în dreptul bizantin – „carte de despărţire”444. Cartea
de despărţire putea fi trimisă atât de bărbat, cât şi de femeie.
Conform Syntagmei lui Vlastares, care era aplicată în Ţările Ro-
mâne, divorţul putea fi iniţiat de ambii soţi. „Pricini […] după novela
lui Iustinian, pentru care soţul sau soţia poate să-şi trimită scrisoare
de despărţire erau următoarele:
Soţul<poate> trimite soţiei scrisoare de despărţenie [...] pentru
aceste pricini [...]:
1. Dacă femeia are cunoştinţă de planurile unora ce complotează
împotriva domniei şi nu dezvăluie acest lucru soţului.
2. Dacă soţia a fost învinuită de adulter şi a fost condamnată po-
trivit legii adulterului.
3. Dacă, fiind primejduită în vreun chip viaţa bărbatului sau ştiind
că alţii uneltesc aceasta, nu dezvăluie acest <lucru> soţului.
4. Dacă, împotriva voinţei soţului, soţia chefuieşte sau face baie
cu bărbaţi străini.
5. Dacă, împotriva voinţei soţului, soţia petrece o noapte în afara
căminului, cu excepţia <casei> părinţilor, sau dacă, izgonită
fiind chiar <de soţ> fără arătarea pricinei şi neavând părinţi,
ar petrece o noapte afară din casă.
6. Dacă soţia merge să vadă jocuri de circ, spectacole sau la vî-
nătoare fără ştiinţa sau împotriva voinţei soţului”445.
După cum se vede din cele prezentate, motivele de divorţ erau din-
tre cele mai variate. Pentru a desface căsătoria, soţul putea uşor să
găsească orice motiv, orice pretext, de la adulter până la plecarea din
casă fără ştiinţa ori voinţa lui şi să-i trimită o scrisoare de despărţire.
Deosebit de interesante, în acest context, se prezintă condiţiile ce
443
IDR, vol.I, p. 515.
444
IDR, vol.I, p. 514.
445
Алфавитная Cинтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку
170
le aveau femeile când iniţiau divorţul. Dreptul femeilor la divorţ era

stipulat în documentele epocii. Drept exemplu seveşte Syntagma lui
Vlastares, din care aflăm: „Iar soţia <poate> trimite scrisoare de
despărţire pentru aceste pricini [...]
1. Dacă <soţul>a uneltit ceva împotriva domniei sau, ştiind el că
alţii uneltesc, nu a adus acest <lucru> la cunoştinţa domnului,
nici el însuşi, nici prin altă persoană.
2. Dacă a premejduit în vreun chip oarecare viaţa soţiei.
3. Dacă, atentând la onorabilitatea soţiei, a încercat s-o dea alto-
ra pentru desfrâu.
4. Dacă soţul, învinovăţindu-şi soţia de adulter, nu a dovedit acest
lucru.
5. Dacă convieţuieşte cu o femeie în aceeaşi casă sau în aceeaşi
cetate şi atrăgându-i-se atenţia <asupra acestui fapt> de
către soţie sau rudele ei sau de către altcineva nu a voit să
renunţe”446 .
Comparând condiţiile de divorţ pentru bărbaţi şi pentru femei cu-
prinse în aceste scrisori de despărţire, putem uşor observa diferenţa
între ele. Evident, bărbaţii erau avantajaţi. Dar însuşi faptul că femeile
aveau totuşi dreptul să ceară divorţul ne spune multe despre cum au
evoluat relaţiile familiale la noi. Anume acest drept deosebea femeile
din Ţările Româneşti de cele din Europa. Cu greu am putea găsi astfel
de exemple în legislaţia medievală europeană.
De exemplu, în Polonia, desfacerea căsătoriei (încetarea căsăto-
riei, nu divorţul – n.a.) urma numai după moartea unuia dintre soţi.
Până la introducerea formei bisericeşti de încheiere a căsătoriei era
cunoscut divorţul care se înfăptuia simplu de tot: soţul îşi izgonea
soţia din casă. Din secolul al XIII-lea, căsătoria fiind reglementată
de dreptul canonic, toate problemele legate de aceasta se transmiteau
judecătoriilor clericale. În acelaşi timp însă drepturile patrimoniale
ale soţilor rămâneau sub jurisdicţie laică447.
Ibidem, p. 629–630.
446

447
Польши, p. 131-132.
171
Lilia Zabolotnaia
Cert este un fapt, condiţiile juridice europene erau, în general, mai

avansate. Dar în privinţa dreptului civil se conturează alt tablou. Cu
toate că în Ţările Române legislaţia scrisă a fost introdusă în circula-
ţia oficială abia după trei secole de la apariţia statului, dreptul ambilor
soţi la divorţ (legea bizantină) se aplica mai frecvent decât în celelalte
ţări europene.
Majoritatea istoricilor care se ocupă de problema cercetată se ba-
zează de obicei pe documente, care demonstrează motivele şi pro-
cedura divorţului. Interesant e faptul că în ţările vecine cu Moldova
motivele de divorţ erau asemănătoare. De exemplu, în Galiţia Ru-
sească (Halici, Galiţia), la populaţia ortodoxă din regiune, în secolele
XV-XVI, motivele pentru divorţ erau următoarele:
1. infidelitatea conjugală
2. eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale
3. adulterul
4. suspiciunea de adulter
5. înalta trădare (trădarea de patrie)
6. pericolul de a atenta la drepturile sau viaţa unuia dintre soţi
7. lipsa femeii de acasă fără permisiunea soţului
8. participarea în distracţii cu bărbaţi străini fără permisiunea so-
ţului
9. vizitarea băii publice, a teatrului sau circului fără permisiunea
soţului
10. avortul
11. imposibilitatea de a trăi împreună
12. dispariţia unuia dintre soţi
13. prizonieratul
14. nebunia (sminteală, alienaţie mentală)
15. refuzul unuia dintre soţi de a trăi împreună
16. refuzul unuia dintre soţi de a accepta creştinismul
17. călugărirea unuia dintre soţi
18. sterilitatea
19. dacă femeia nu era fecioară în noaptea nunţii
20. lepra
172
21. înfometarea familiei (neasigurarea traiului zilnic)

22. lipsa de comunicare cu familia soţiei
23. lipsa de comunicare cu familia soţului
24. divorţul prin buna înţelegere a soţilor
25. înstrăinarea proprietăţii soţiei” 448 .
În Polonia, de asemenea erau cunoscute cazuri de desfacerea că-

sătoriei din motive asemănătoare, însă să nu uităm de specificul me-
diului catolic, adică, să nu încurcăm divorţul cu separarea soţilor.
Soţii separaţi locuiau împreună, dar soţul era obligat să se abţină de
la relaţii conjugale. Soţia rămănea sub puterea (putea fi pedepsită cor-
poral – n.a.) şi tutela soţului, care era îndatorat s-o însoţească pe soţie
la toate şedinţele de judecată. În caz de divorţ (fără vină reciprocă), la
împărţirea bunurilor, soţului îi reveneau darurile de nuntă, iar soţiei
zestrea449.
Iwona Kulesza-Woroniecka, pe baza cercetării Genealogiei lui
Włodzimierza Dworzaczek, a depistat 84 de cazuri de divorţ în fami-
lii nobiliare în secolele XVI – începutul secolului al XIX-lea, dintre
care 5 au avut loc în secolul al XVI-lea, 11 – în secolul al XVII-lea
şi 68 în secolul al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX-lea450. Din
materialul statistic cercetat, autoarea conluzionează că dinamica pro-
ceselor de divorţ era în creştere.
În Regatul Ceh, în secolele XI-XVI, în documente istorice, desfa-
cerea căsătoriei se numea „rozvod ot stola a lože”451, adică, separarea
soţilor. „Rozvod ot stola” însemna împărţirea proprietăţii comune, iar
„rozvod ot lože” – dispreunarea soţilor în relaţii conjugale. Conform
Právo Země Ceskě (1347), dacă femeia avea în propria ei posesie ave-
448
Kazimierz Sochaniewicz, Rozwody na Rusi Halickiej w XV i XVI wieku, Lwów,
1929, p.7-13.
449
Zygmunt Gloder, Encyklopedia staro-polska ilustrowana, tom III, Warszawa,
1902, p. 851.
450
Iwona Kulesza-Woroniecka, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVI-
XVIII wieku, p. 34-36.
451
Dejiny státu a práva v česko-slovensku do roku 1918, vypracovali: Karel Malŷ,
Florián Sivák, Obzor Bratislava, 1992, p.152.
173
Lilia Zabolotnaia
rea imobilă şi nu fusese transcrisă pe numele soţului în timpul căsăto-

riei, atunci nimeni nu avea drept să pretindă la proprietatea ei452.
În Bulgaria medievală, dreptul la divorţ îl aveau formal ambii soţi,
însă în realitate situaţia era alta. Motivele de divorţ erau: adulterul,
pericolul de a atenta la viaţa unuia dintre soţi, beţia soţului, eschiva-
rea soţului de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale (timp de trei ani),
nebunia, lepra, lipsa unuia dintre soţi de acasă timp de 3 ani, tortura-
rea soţiei. Curios este faptul că dacă soţia era învinuită de adulter, so-
ţul avea dreptul să ceară desfacerea căstoriei, dacă însă soţul comitea
adulter, atunci soţia nu putea să iniţieze divorţul453.
III. 4. Divorţul fără pedeapsă

Exemplul cel mai însemnat şi mai frapant este dreptul la desface-
rea căsătoriei fără pedeapsă:
„1. Fără pedeapsă căsătoria se desface când, trecând 3 ani, soţul
nu a putut fi soţ pentru soţia sa, deşi el nu vrea să divorţeze [...]
2. De asemenea, se desface căsătoria, când cealaltă parte s-a de-
dicat unei demnităţi bisericeşti, trecând către o viaţă mai bună, ur-
mărind să ducă viaţa în curăţenie.
3. De asemenea, se desface căsătoria când soţul sau soţia a căzut
în prizonierat şi după 5 ani nu se ştie dacă mai trăieşte sau nu”454.
III.5. Eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale

Condiţia de a desface căsătoria în cazul că unul dintre soţi s-a
călugărit sau este în prizonierat era bine cunoscută. Dar ceea ce ne
interesează aici este faptul că femeia putea să desfacă căsătoria nepe-
depsită dacă soţul nu-şi îndeplinea obligaţiile conjugale. Pentru orice
eventualitate, este precizată şi indicată perioada în care soţul putea
încerca „să se achite de aceste obligaţii”, şi anume 3 ani (sic!).
452
Н. Иванишев, Древнее право чеховъ (Právo Země Ceskě (1347)). F.a.e., p. 142.
453
М. Андреев, Д. Ангелов, История Болгарского государстваи права, Москва,
1962, p. 240-241.
454
Алфавитная Cинтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку
174
Trebuie să recunoaştem că problemele ce ţin de viaţa sexuală în-

totdeuna au constituit un capitol sensibil într-o familie. Chiar dacă era
prevăzută desfacerea căsătoriei pentru neîndeplinirea relaţiilor conju-
gale, evident că foarte greu, aproape de neconceput era ca soţia să-l
reclame pe soţul său pentru aşa ceva. În societatea medievală era ieşit
din comun să se afişeze viaţa personală şi, în mod special, viaţa sexu-
ală. În caz că era intentată acţiunea de divorţ din motivul respectiv,
la procesul de judecată era numit oricare alt motiv, numai nu acesta,
lucru confirmat de lipsa aproape totală a documentelor.
Avem la dispoziţie foarte puţine materiale documentare referitoare
la cazurile când se face tentativa de a se desface căsătoria pe motivul
neîndeplinirii obligaţiilor conjugale. Prezentăm un singur document
care ne vorbeşte explicit despre iniţierea desfacerii căsătoriei din
acest motiv. Este vorba de judecarea cererii de despărţire formulată
de o femeie în 1691 prin care insista să fie separată de soţul ei din
motivul amintit. Curios este că la judecată au fost chemaţi martori,
inclusiv şi o femeie, toţi „moşieri din Tordai în Dumbrava”455, de la
care se cerea confirmare la mărturisire: au văzut sau au auzit despre
ceea ce spune soţia despre soţul ei.
Supunem atenţiei textul integral al documentului, ca să fie clar cum
s-a desfăşurat procedura de judecată în detaliu: „Tuturor făcătorilor
de dreptate. Se expune că la 15 februarie 1691 a fost chemat autorul
scrisorii de la protopopul din Şieuţa în varmeghie (varmeghie =comi-
tat, district – n.a.) Tordai, în sat în Dumbrava, pentru a jura şi scrie ce
spun nişte binzoşegi: Aceasta-i întrebarea: Auzit-aţi, vazut-aţi, ştiţi de
Miluan Piţa Simion, până a se însura sau după ce s-au însurat, ce se
fie pişat în strae lângă nevastă; cu ochii voştri văzut-aţi straile ude?
– Bizoşag Piţa Lucoe, iobăgiţă a lui Bodoni Jigmod: Eram într-o zi,
pe la amiază zi, numai amânâdoa acase cu nevasta, cu Todosie, iar é
m-au chemat la pat şi mi-au arătat ţolul ud, şi au zis că se pişe lângă
dânsa în strae şi é mai mult după dânsul nu va şede ”456.
455
scrisori private). Partea II, Bucureşti, Editura Librăriei Socecŭ, 1899, p. 80.
456
Ibidem, p. 79-80.
175
Lilia Zabolotnaia
Deci, după cum se vede, judecata a fost convocată în baza unei

scrisori, din care reiese că soţia cere să fie despărţită de soţul ei, deoa-
rece îl învinuieşte că nu-şi îndeplineşte obligaţiile conjugale şi ascun-
de acest lucru udând aşternuturile. La cercetarea cazului se evidenţi-
ază faptul că soţul era, probabil, impotent dinainte dе căsătorie şi de
aceea se cere să fie clarificată problema „până a se însura sau după ce
s-au însurat”. Curios este şi faptul că soţia cheamă vecinii, care măr-
turisesc: „iar é m-au chemat la pat şi mi-au arătat ţolul ud şi au zis că
se pişe lângă dânsa în strae”457. Însă martorii subliniază: „ce nu ştiu,
Miluană ce au fost pişat au (sau – n.a.) apă”458. Alt martor, Piţa Luca
(posibil, o rudă apropiată a învinuitului Miluan Piţa Simion – n.a.),
„om de 40 de ani”, adeverea faptul, referindu-se la ce-i spusese soţia
sa: „eu încă cu sufletul meu altă nu ştiu spune, fără numai acestea
care au spus fumeie mea”459.
Deosebit interes prezintă mărturia lui „Mulduven Nastasie”, care
aduce alte argumente în susţinerea soţiei pârâtului: „eu alta cu su-
fletul meu nu ştiu, nice am văzut, iară de la alţii am auzit de acestea
lucruri, că ar fi fost, iar cu Miluan, nu ştiu fost-au au ba. De’sta ştiu,
Miluan pe mine încă m-au întrebat ce va face, când se apucă de dân-
sa, o tot mociofoleşte pe vontricelă, şi nu-i poate face”460. Această
mărturie este surprinzătoare din două considerente. În primul rând,
un bărbat dă mărturie împotriva altui bărbat cum că acela nu este
capabil să fie bărbat şi, în a doilea rând, demonstrează ce făcea acest
Miluan cu soţia sa. Sinceretatea mărturiei este frapantă.
În schimb, unul dintre martori, femeia Marica Daraban, spunea în
judecată: „ eu de aceste lucruri de la oameni am auzit că ar fi fost,
iar Miluană cu sufletul meu nu ştiu fost-au, au nu”461. Adică, femeia
susţine că a auzit, dar subliniază că personal nu a văzut.
Spre regretul nostru, nu dispunem de documente care să ne arate
457
scrisori private). Partea II, p. 79.
458
Ibidem, p. 80.
459
Ibidem, p. 80.
460
Ibidem, p. 80.
461
Ibidem, p. 80.
176
decizia finală a judecăţii, însă considerăm că este un caz exepţional şi

merită toată atenţia în privinţa studierii problemei cercetate. Femeia
a cerut desfacerea căsătoriei pe motiv că soţul nu-şi îndeplineşte obli-
gaţiile conjugale şi pentru obţinerea divorţului a venit cu argumente şi
martori la judecată. Cu mare probabilitate, ea a avut câştig de cauză.
In orice caz, putem concluziona că documentul trezeşte deosebit inte-
res din toate considerentele, din punctul de vedere al studierii dreptu-
lui civil, relaţiilor familiale şi vieţii private în epoca medievală.
Vorbind despre acest motiv de desfacere a căsătoriei, putem con-
stata că era extrem de rar întâlnit sau menţionat în documente de di-
vorţ din alte ţări europene. De exemplu, în Polonia avem la dispoziţie
un singur caz, când se face o tentativă de a desface o căsătorie din
motiv de neîndeplinire a obligaţiilor conjugale. Este vorba despre
magnatul lituanian Krzysztof Moniwid Dorohostajski462, care a fost
de două ori căsătorit şi ambele soţii, Zofia Chodkiewiczowna463 şi
Zofia s Radziwiłłów464, l-au înşelat. Iar dacă prima soţie a fost scutită
de învinuiri din partea soţului, a doua a suferit pentru ambele. În
1603, după trei ani de la căsătorie, Zofia s Radziwiłłów avea deja un
462
Krzysztof Moniwid Dorohostajski (1562-1615) era o personalitatea exepţiona-
lă pe timpurile acelea, făcea parte dintre cele mai puternice şi influente familii de eli-
tă politică din Marele Cnezat Lituanian. A ocupat înalte funcţii în stat: staroste orăşe-
nesc din Wołkowysk (1588-1615); stolnic (1588-1590); mareşal de curte (1596-1598)
etc. Cunoştea multe limbi moderne, a tradus în 1603 poeziile lui Virgiliu, avea teza de
doctor în medicină susţinută la Universitatea din Freiburg, a publicat o serie de studii.
Vezi în : Instrukcje «wychowawcze» Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s
Radziwiłłówny, în : Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, Widawnictwo
Forum Naukowe, Poznań, 2003, p. 141; K. Lepszy. Dorohostajski Krzysztof Mikołai
z przydomkiem Moniwid, h. Leliwa (1562-1615), marzsałek w. Litewski, în : Polski
Słownik Biograficzny, t. 5, q939-1946, p. 231-333; Jan Seredyka, Księżniczka i chudo-
pachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński. Studia i monografie.
Opole, 1995, p. 115-116; Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej
Francji i Polsce, Warszawa, 2008, p. 64.
463
Zofia Chodkiewiczowna era sora dreaptă a marelui hatman lituanian Jan Karol
Chodkiewicz, Vezi: Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Fran-
cji i Polsce, p. 64.
464
Zofia s Radziwiłłów era vara lui Janusz Radziwiłł şi nepoată de unchi a Barbarei
Radziwiłłowna, regina Poloniei. Vezi în: Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek.
Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński, p. 115.
177
Lilia Zabolotnaia
amant. În 1606 ea începe o nouă legătură romanţioasă cu Stanisław

Tymiński465. Krzysztof Moniwid Dorohostajski apelează la fratele so-
ţiei, Jerzy Radziwiłł, după ajutor şi sfat în această chestiune delicată.
Pe de-o parte, el, probabil, nu voia să afişeze aventurile soţiei, dar, pe
de altă parte, era vorba de averea familiei. În cazul că ar fi procedat
conform normelor juridice, atunci ar fi trebuit să aducă dovezi că şi-a
prins soţia cu amantul in flagranti şi să-i ducă la închisoarea orăşe-
nească. Trebuia să fie întocmit un dosar şi să se deschidă un proces de
cercetare a cazului. Soţia şi amantul aveau dreptul de a face apel către
tribunalul regal. Deci, ca rezultat, situaţia familială a lui Krzysztof
Moniwid Dorohostajski urma să devină publică în toată Polonia. Nu
putea fi exclus nici prestigiul ambelor familii reputate în regatul polon
– Dorohostajski şi Radziwiłł, care urma să fie umbrit şi ponegrit în
mediul elitei nobiliare poloneze. Pentru a-şi salva reputaţia, Krzysztof
Moniwid Dorohostajski a decis să desfăcă mariajul şi, mărinimos,
să-i dea zestrea soţiei466.
La rândul său, Zofia s Radziwiłłów, fiind asuprită de soţ, a plecat
la fratele său, Jerzy Radziwiłł, care a pornit o adevărată bătălie împo-
triva lui Krzysztof Moniwid Dorohostajski, ca să ocrotească numele
bun şi reputaţia surorii sale467. El a înterpretat adulterul surorii sale
ca fiind din vina lui Krzysztof Moniwid Dorohostajski, pe care l-a
învinuit că era impotent468. A urmat separarea soţilor, însă, până la
urmă, ambele părţi au decis că familia trebuie totuşi să fie păstrată.
Jerzy Radziwiłł a convins-o pe sora sa să se întoarcă la soţul ei pentru
a evita un scandal public şi divorţul. Krzysztof Moniwid Dorohosta-
jski i-a pus însă un şir de condiţii soţiei, şi i-a făcut o dispoziţie de
465
Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska
i Stanisław Tymiński, p. 25.
466
Ibidem, p. 52.
467
Instrukcje „wychowawcze” Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s Radzi-
wiłłówny, în: Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, Widawnictwo Forum
Naukowe, Poznań, 2003, p. 149.
468
Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i
Stanisław Tymiński, p. 91; Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecz-
nej Francji i Polsce, p. 66-67.
178
comportare când el va lipsi de acasă din motive de serviciu: lângă

ea să fie întodeuna cineva dintre slugi, să nu iasă din casă singură ci
numai însoţită, să nu primească oaspeţi în lipsa soţului etc.469 Practic,
era izolată în casă şi supravegheată permanent.
III. 6. Adulterul. Curvie şi preacurvie

În Ţările Româneşti nu cunoaştem nici o atestare documentară a
desfacerii căsătoriei având ca motiv eschivarea de la îndeplinirea obli-
gaţiilor conjugale, dar, în schimb, s-au păstrat o serie de documente
care demonstrează cazurile de adulter. Adulterul, denumit în epoca
medievală preacurvie, era vina soţiei, care îşi permitea legături se-
xuale extraconjugale470. Femeia era pedepsită pentru adulter atât în
dreptul canonic, cât şi în cel laic, de pravile şi de obiceiul pământului:
„1345. E nevoie să se ştie că femeie, de va fi aflată şi osândită pentru
adulter, se închide în mănăstire, iar dacă va fi osîndită pentru altă
vină (****), atunci nu se va închide în mănăstire, ci se desparte de
bărbat şi în curgerea de 5 ani nu poate să se ducă după altul”471.
Deci, după cum ne arată documentul, femeia învinuită de adulter era
despărţită de soţ şi trimisă la mânăstire. Se indica şi perioada în care
femeia nu avea drept să se recăsătorească, adică 5 ani. În afară de
aceasta, pentru a dezrădăcina moravurile sălbatice, era înăsprită pe-
deapsa pentru adulter prin interzicerea căsătoriei femeii pedepsite cu
complicele ei: „Cel ce e învinuit de adulter cu o femeie oarecare nu
poate să se însoare cu ea”472.
În Viaţa lui Vlad Ţepeş găsim descrieri ale felului cum era pedep-
sită femeia pentru adulter: “VIII. Dacă o femeie oarecare greşea cu
adulter faţă de bărbat, el poruncea să-i reteze ruşinea şi să-i jupoaie
469
Instrukcje „wychowawcze” Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s
Radziwiłłówny, în: Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, p. 148-149.
470
Istoria dreptului românesc, Responsabili de volum: Vl. Hanga, L. Marcu, Volumul
I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 443.
471
Despre cele ce fac adulter, în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE
CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea II-a, Cartea a Patra, p. 342-345.
472
Ibidem, p. 343-345.
179
Lilia Zabolotnaia
pielea şi s-o lege goală şi s-o atârne pe masă în mijlocul cetăţii şi a

târgului. Şi fetelor care nu-şi păstrau fecioria şi văduvelor de aseme-
nea le făcea şi altora le tăia sânii, altora le jupuia pielea de ruşinea ei
şi băga în ruşinea ei o vergea de fier înroşit şi ieşea prin gură şi aşa
o lega şi stătea la stâlp goală, până ce cădea carnea şi oasele ei sau
a fi hrana păsărilor”473.
Femeia vinovată de adulter îşi pierdea zestrea în favoarea soţului.
La 5 septembrie 1533, Vlad Vintilă (1523-1535) întăreşte „după drep-
tate” (pravdu) şi „după legea veche” (stari zakon) o hotărâre a lui
Vlad Călugărul (1481-1482), care poruncise confiscarea de către soţul
ultragiat a bunurilor soţiei sale adultere474.
Un act domnesc din 1612 din Ţara Românească ne arată care era
concepţia vremii faţă de adulter. Radu Mihnea, judecând procesul
soţiei lui Lupu Mehedinţeanu, declară că în cursul procesului „dom-
nul nostru şi cu cinstitul părintele nostru şi cu toţi boierii m-au rugat
ca să-i iert capul”: „1612 (7121) Noiembrie 1. Scris-am jupan Lupul
mare paharnic această a mea carte cum să să ştie că am dat şi am mi-
luit sfântă mănăstire dela Izvorani, hramul sfântu ierarh făcătorului
de minuni Nicolae Miralichiie, cu partea de ocină a jupânesei mele,
anume Mariia, dela Sărata, ori cătă să va alege preste tot hotarul, cu
rumânii şi cu viile şi toată ocina, pentru că am prins-o umblând rău,
umblând cum nu se cade, în curvie cu o slugă de a mea. Şi au fost să
i se taie capul şi a vrut să calce capul meu.
Deci, domnul nostru şi cu cinstitul părintele nostru şi împreună cu
toţi boierii m-au rugat ca să i să ierte capul, iar moşiile ei şi ocinele ei
toate să iau de la dânsa bucatele şi satele toate. Deci, dacă am văzut
cuvintele domnului nostru şi ale cinstitului mitropolit împreună cu
toţii boierii, capul i-am iertat şi bucatele să fie pe mâna mea. Drept
473
Viaţa lui Vlad Ţepeş. Povestire despre Dracula voievod, în Cronicile slavo-româ-
ne din sec. XV-XVI, p. 210.
474
Documenta Romaniae Historica, B, 24, volumul 3, Bucureşti, 1975, p. 269 (nr.
166); V.Valentin ,Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul seco-
lului al XIII-lea, Bucureşti, 1980.
180
aceia, am dat acea parte ce au fost a ei, din Sărata, să fie a sfintei
m-rii ce e mai sus scrisă dela Izvorani, că e ale mele bucate”475.
După cum vedem din document, conform deciziei luate în baza
obiceiului, soţul devine proprietarul averii soţiei sale.
În cazul când soţul era învinuit de adulter, soţia devenea proprie-
tara averii lui.
În afara situaţiilor simple de adulter arătate până aici, am găsit şi
documente care probează existenţa unor cazuri mai complexe, care-şi
găsesc o rezolvare cel puţin ciudată, dar totuşi „legală”. Vorba ceea:
ca la noi, la nimeni!
Documentele confirmă aplicarea normei de drept consuetudinar
şi totodată practica răscumpărării vinei printr-o despăgubire numi-
tă „plata capului”476. Propunem unele documente excepţionale. De
exemplu, documentul din 1609 descrie cazul dublei crime împotriva
moralei – adulter şi omucidere. O femeie împreună cu amantul său îşi
ucide soţul şi-şi răscumpără capul: “1609 Iunie 24, Bârlad. […] Iată
noi, Cârstea Dănilă voit şi 12 pârgari din târgul Bârlad […] au venit
înaintea noastră şi înaintea tuturor bătrânilor de acolo, această fe-
meie, anume Mariica şi fraţii ei, Gavril şi Toader, fiii Sorcăi, nepoţii
lui Onul, din sat din Oleşeşti, nesiliţi de nimeni şi neasupriţi, ci pen-
tru marele ei păcat, că a tăiat capul bărbatului său, anume Văscan şi
a făcut dragoste cu alt bărbat, anume Burduban din Spăriaţi. Astfel
ea n-a avut cu ce să-şi plătească capul, ci a vândut dreapta ei parte
de ocină şi partea fraţilor ei mai sus zişi, din sat din Oleşeşti, pe gârla
Putnei, partea bunicului lor Onul”477.
Este un caz deosebit şi mai ales ciudat din toate punctele de vedere.
Doamna, în afară de faptul că scapă de pedeapsă pentru două crime
grave, reuşeşte chiar să-şi răscumpere capul (pedeapsa cu moartea!-
n.a.) jertfind averea fraţilor săi. În Moldova medievală, ca şi în toate
475
Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Vol. II (1611-1613), Editura
Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 116-177 (nr. 119).
476
Istoria dreptului românesc. Responsabili de volum: Vl. Hanga, L. Marcu, Volu-
mul I, p. 443.
477
DIRA, Veac. XVII, Vol. II, Bucureşti, 1953, p. 224 (doc. nr. 297).
181
Lilia Zabolotnaia
ţările europene, sancţiunea pentru moartea de om era numai pedeap-

sa cu moartea. Şi pentru adulter era prevăzută aplicarea pedepsei ca-
pitale, dar evident că şi aceasta, după cum ne-o demonstrează docu-
mentul menţionat, se putea evita prin răscumpărare. Nici într-o ţară
europeană nu se atestau asemenea cazuri, deoarece se făcea diferenţa
între adulter şi omucidere. Europa a moştenit pedeapsa pentru adulter
din legislaţia bizantină (lex Iulia de adulteriis) şi mai ales din dreptul
german. Erau prevăzute diferite modele de pedepse: biciuire, defăi-
mare, amenzi băneşti etc.
Istoricul polonez Witold Maisil în lucrarea sa Poznańskie prawo
karne do końca XVI wieku478 ne vorbeşte despre pedeapsa pentru
adulter în oraşele Wroclaw şi Poznań (Polonia). Autorul subliniază
că documente despre adulter sunt foarte puţine şi fragmentare. De
exemplu, la Wroclaw, pedeapsa pentru adulter la sfârşitul secolului al
XV-lea şi în secolul al XVI-lea era amenda bănească479.
În schimb, în oraşul Poznań, adulterul era foarte aspru pedepsit,
înclusiv cu condamnare la moarte. Materialul documentar consultat
din a doua jumătatea secolului al XVI-lea descrie următorea situaţie:
din 26 de perechi osândite pentru adulter – 15 persoane au fost ucise,
pentru 11 oameni a fost aplicată o pedeapsă mai uşoară, în 2 cazuri
diacul nu a notat verdictul judecătorului. Cu pedeapsă capitală au fost
sancţionaţi toţi partenerii adulterium duplex, adică în cazul când cei
doi parteneri, bărbatul şi femeia, învinuiţi de adulter, erau căsătoriţi.
Au fost înregistrate 5 cazuri de adulterium duplex. În cazul adulte-
rium simplex, când unul dintre parteneri era necăsătorit, acesta nu
era condamnat la moarte, ci se pedespsea cu biciuire şi izgonire din
oraş480.
În secolul al XVII-lea, în Moldova, conform documentelor de epo-
că, pentru adulter nu se mai aplica pedeapsa cu moartea. Bărbaţii,
ca şi femeile, puteau să-şi răscumpere capul pentru infidelitate. Un
asemenea caz este descris într-un document din 1607, când, printr-
478
Witold Maisil. Poznańskie prawo karne do końca XVI wieku. Poznań, 1963, p. 257
479
Ibidem, p. 257.
480
Ibidem, p. 257.
182
un proces de litigiu, complicele îşi răscumpără capul: „1607 (7115)

ianuarie 18, Bârlad. † În anul curgător şapte mii o sută cincisprezece
(1607) luna Ianuarie 18 zile. Iată noi, Cârstea Dănilă şoltuz şi 12
pârgari din târgul Bârlad. Iată a venit înaintea noastră şi înaintea
tuturor bătrânilor Bârladului, Constantin, fiul lui Ursul, nepotul lui
Stavăr din Oleşeşti şi cu toţi fraţii săi, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi,
ci pentru marele păcat, ce a păcătuit Ursul, pentru că l-a prins Ivan,
de faţă cu femeia sa, anume Neagole, iubindu-se şi nu are cu ce să-şi
plătească capul ci au vândut dreapta lor ocină şi dedină din sat din
Oleşeşti […]
Astfel ei s-au sculat şi au plătit cu aceşti bani capul lui Ursul pen-
tru păcatul său pe care-l scriem mai sus la Procop Negrea ureadnic
de Bârlad […] De aceea noi, văzând tocmeala lor bună şi plata depli-
nă, i-am făcut de la noi lui Pavel diac, această mărturie, până când
îşi va face privilegit de la domn”481.
Situaţia, ca şi cea precedentă, nu-şi găseşte nici o explicaţie logică.
În primul rând, la judecată se confirmă că acest Ursu a făcut păcat
mare (sic!). Se subliniază că Ursul a fost prins de către soţ, «de faţă
cu femeia sa, anume Neagole, iubindu-se”482. În continuare, femeia
nu se mai pomeneşte. Şi ultimul moment frapant. Ursu îşi răscumpără
capul şi este luată decizia de împăcare: „văzând tocmeala lor bună şi
plata deplină, i-am făcut de la noi lui Pavel diac, această mărturie,
până când îşi va face privilegii de la domn. Şi pentru mare credinţă
şi tărie noi am pus şi pecetea oraşului pe această adevărată carte şi
zapis al nostru, ca să se creadă”483. Deci, după cum observăm, pro-
blema era rezolvată printr-o simplă înţelegere materială, adică prin
bani, şi nu s-a pus problema desfacerii căsătoriei.
În perioada cercetată, oricărei persoane „în cazul când se făcuse
vinovat de moarte de om, i se aplica pedeapsa capitală, pedeapsă a
cărei executare a putut fi însă evitată, în general, până în sec al XVIII-
lea, permiţând-se ucigaşului să răscumpere moartea de om. Identificat
481
Documente privind Istoria României. A. Moldova, veac. XVII, vol. II, (1606-
1610), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953, p. 80-81 (doc. Nr. 92).
482
Ibidem, p. 80-81 (doc. Nr. 92).
483
Ibidem, p. 80-81 (doc. Nr. 92).
183
Lilia Zabolotnaia
şi prins, infractorul plătea el însuşi sau prin rudele sale domnului – în

Ţara Românească, sau marelui vornic – în Moldova, gloaba numită
duşegubină (din slavonă – pierdere de suflet – n.a.) pentru „răscum-
părarea capului” şi părţii civile – despăgubiri. Iertarea infractorului
de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirii primite atră-
gea de obicei şi transformarea pedepsei capitale în amendă.
Gloaba cuvenită pentru moartea de om se stabilea în bani. În lipsă
de numerar, plata se făcea, de cele mai multe ori, în natură, şi anume:
în ocine, animale, stofe, sau chiar prin alienarea libertăţii”484.
După cum am menţionat mai sus, izvoarele epocii atestă că femeia
învinuită de adulter era trimisă la mănăstire şi nu avea drept să se
recăsătorească cu bărbatul cu care „a curvit”. Mai târziu, în pravile,
bărbaţii de asemenea erau pedepsiţi pentru adulter; se deosebea adul-
terul de concubinaj, legătura sexuală dintre bărbat burlac şi o femeie
necăsătorită, dar despre aceastavom vorbi în alt capitol.
După aceste constatări pomenite mai sus, propunem să comparăm
situaţia juridică creată prin introducerea codicelor de legi de la mij-
locul secolului al XVII-lea în Ţările Româneşti. La aceasta ne obligă
necesitatea cercetării mai aprofundate a dreptului femeii în legislaţia
epocii. Mijlocul secolului al XVII-lea este considerat o etapă nouă în
istoria civilizaţiei Ţărilor Româneşti, începutul perioadei de trecere
de la epoca medievală la epoca modernă. O contribuţie însemnată
la acest proces de consolidare a statului şi centralizare a puterii şi
a autorităţii monarhice l-a avut elaborarea pravilelor şi a legislaţiei
oficiale.
III. 7. Adulterul şi situaţia juridică a femeii în legislaţia scrisă.

Receptarea dreptului bizantin
Un interes cu totul special îl prezintă situaţia juridică a femeii şi a
relaţiilor familiale după aplicarea legislaţiei scrise la mijlocul secolu-
lui al XVII-lea. Secolul al XVII-lea, cu marile lui realizări culturale,
484
Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Româ-
nească şi Moldova (1611-1831), Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 21-22.
184
a înscris progrese remarcabile şi în domeniul dreptului scris, apărut

ca urmare a noului stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti. Com-
plexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, le-
gea ţării, dreptul nescris, toate acestea au devenit treptat insuficiente
în raport cu noua realitate. S-a recurs, astfel, la legea scrisă de origine
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi cuprindea
mult mai multe elemente laice485.
Introducerea legislaţiei scrise a fost foarte importantă pentru ideea
comunităţii de origine (de neam), de limbă, de interese, pentru legă-
turile culturale dintre cele două ţări române. Faptul că în Îndreptarea
legii (1652) din Ţara Românească, alături de dispoziţii ale dreptului
canonic, s-au introdus numeroase extrase şi părţi din pravila de la Iaşi
(Carte românească de învăţătură (1646)) a direcţionat evoluţia isto-
rică de la cutumă la dreptul tipărit cu consecinţe majore în formarea
dreptului românesc şi a dat acestuia un însemnat rol îndrumător şi di-
dactic favorizând în acelaşi timp creşterea puterii centrale (domneşti)
în detrimentul autorităţii feudale locale486.
Receptarea dreptului bizantin a fost consemnată de contemporani.
De exemplu, misionarul Marco Bandini scria: „În Moldova legea e
strictă; pedeapsa cu moartea se dă cu o dărnicie extraordinară, şi
Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile cellalt, bizantinul,
ţine ca ele să fie foarte strict respectate. Dar oricine este egal la ju-
decată […] Vasile spunea făţiş: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice,
ci aiste este una şi singură dreptate pentru toţi”. Voia să judece el
însuşi orice pricină gravă, şi rareori dădea delegaţie altcuiva când era
vorba de pedeapsa capitală. Divanul se ţinea zilnic, afară de duminici
şi sărbători […] nu o dată s-au plâns boierii că până acum a isprăvit cu
peste 20 000 de vinovaţi şi s-au rugat de domn să se poarte mai blând,
ca să nu fie lipsită ţara de atâţia oameni […] domnul a răspuns: „eu nu
socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toţi aţi face lucruri
vrednice de moarte, trebuie să periţi toţi. Dacă ar fi ca jumătate din
485
I. Toderaş, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, p. 63-64.
486
D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura didactică şi pedagogi-
că, Bucureşti, 1976, p. 63.
185
Lilia Zabolotnaia
Moldova să fie rea, să piară; numai să rămâie cea bună. Cu cei buni
voi trăi sigur, cu cei răi mă primejduiesc”487.
Deosebit de interesantă şi semnificativă este relatarea lui Paul de
Alep, care a menţionat cruzimea legilor lui Vasile Lupu şi a notat
pedepsele pentru femei: ”[…] în 23 ani ai domniei lui Vasile fuseseră
pierduţi peste 40 000 de ucigaşi şi tâlhari [...]. Ca pedepse, întâia
oară era bătaia, tortura şi legarea de stâlp, pe urmă se tăia o ureche,
apoi urechea cealaltă, iar moartea venea numai la rândul al treilea.
Pentru femei întâia oară era bătaia, fireşte, a doua oară, tăierea na-
sului – un dezastru, cel puţin până la o oarecare vârstă – iar după
aceea legarea la stâlp şi în sfârşit înecarea care, după cât se vede, se
făcea mai mult pentru vinovăţii mai speciale ale femeii”488.
Nicolae Iorga considera că în aceste pedepse s-a manifestat influ-
enţa din Constantiopol489.
Pentru a preciza şi a înţelege rezultatele consemnate în realizarea
legislativă a epocii, am procedat la studierea comparată a celor două
codice de legi: Carte românească de învăţătură (1646) a lui Vasile
Lupu şi Îndreptarea legii (1652) a lui Matei Basarab. Pentru a evita
dublarea unor pasaje din codice, în continuare referinţele la fragmen-
tele din Îndreptarea legii (1652) vor fi notate în subsol.
Spre deosebire de pravilele bisericeşti, în Carte românească de
învăţătură (1646), în afară de aceea că sunt arătate motivele despărţi-
rii dintre soţi, se dă şi explicaţia acestor motive. Era important să se
demonstreze vina respectivă nu numai printr-o simplă afirmaţie, ci şi
prin mărturie. „Gl. 17-18. Pentru care vine să despart căsarii (căsă-
toriţii – n.a.), ce să dzice bărbat de fămeae-şi: Aceste greşeli ce am
zis, carele împart (despart – n.a.) bărbat de femeie ieste: preacurviia,
sodomia, erezia, carele trebuie să să arate la giudeţ întreg (întregului
juriu – n.a.) şi la vedere, pentru că de nu să vor arăta să vadă toţi,
487
Călători Străini despre Ţările Române, volumul V, p. 342; N.Iorga, Istoria româ-
nilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 233
488
Călătoria lui Paul de Alep (1637-1667), în Călători străini despre Ţările Române,
Volumul VI, p. 122-123.
489
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 238.
186
atunce e ca şi când nu s-ar fi făcut nicicum […], şi aceasta stă asupra

giudeţului să să isprăvească ( să judece – n.a.) de vor fi mărturiile
bune sau de nu vor fi”490.
Divorţurile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie ci-
vilă canonică491. Jurisdicţia ecleziastică aparţinea episcopilor, care o
exercitau uneori prin protoierei. Instanţa ecleziastică analiza pricinile
religioase şi pe cele civile, dintre care, la acest moment al lucrării,
amintim divorţul492. În urma judecăţii se emitea o carte de despăr-
ţenie, care putea fi obţinută de oricare dintre soţi. Pentru prima dată,
conform pravilelor din Carte românească de învăţătură (1646), vina
adulterului se aplica şi asupra bărbaţilor: „Căsarii să vor împărţi de
femeile sale pentru preacurvie; şi cum ieste dat bărbatului să-şi lase
muierea, când o va găsi făcând preacurvie, aşa ieste dat şi muierii
să-şi lase bărbatul, când va curvi cu altă muiere măritată, sau fată,
sau şi altă muiere fie ce fel va fi ”493.
O condiţie asemănătoarea era introdusă de Matei Basarab şi în
Îndreptarea legii (1652) „Gl. 179. Zac.1. Pentru care vini se despart
oamenii casnici, ce să zice bărbat de fămeae-şi: Casnicii se vor des-
părţi de femeile sale pentru preacurvie, şi ieste dat bărbatului să-şi
lase muierea când o va găsi făcând preacurvie. Aşijderea ieste dat şi
muierii să-şi lase bărbatul când va curvi cu altă muiere măritată sau
cu fată, sau şi altă muiere fie ce feliu va fi ”494.
Pentru a lămuri unele noţiuni folosite în epocă, trebuie să dife-
490
Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei
Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 114; „Gl. 180, zac. 4. […] greşele […] carele împart
bărbat de femeia, ieste preacurvia, sodomia, ereticia. Ce acestea trebuie să se arate la
judecătoriu întregi şi de faţă; iar de nu se vor arăta să vază toţi, atunce ca şi când nu
se-ar fi făcut nicicum şi cum nu se-ar fi dus pre judecătoriu. Şi aceasta stă asupra jude-
cătorului să se isprăvească, însă să vază de vor fi mărturiile bune, sau de nu vor fi”, în
Îndreptarea Legii 1652, p. 178.
491
M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în
Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 74.
492
Istoria dreptului românesc, Volumul II, Partea I. Responsabili de volum: D. Firoiu,
L. P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 214.
493
Carte românească de învăţătură (1646), p. 114
494
Îndreptarea Legii 1652, 1962, p. 176.
187
Lilia Zabolotnaia
renţiem şi să explicăm noţiunile de „curvie” şi „preacurvie”. Curvia

defineşte desfrânarea, iar preacurvia e sinonimă cu adulterul.
Curvia sau desfrânarea era o infracţiune care se referă la relaţii
care nu au legătură cu căsătoria, şi a fost suprimată în dreptul penal.
Curvia făcea parte din delictul contra bunelor moravuri. În documen-
tele epocii, în special în letopiseţe, deseori se apela la această noţiune,
făcându-se referire la „sfânta pravilă”: „Dzice Sfânta Scriptură la
Levicon, cap. 20: „Cel ce va preacurvi cu muierea altuia şi va face
curvie cu femeia vecinului său, cu moarte să moară curvariul şi prea-
curvariul”. Şi la a Doua Lege iar Sfântă Scriptură zice, cap. 27: „Blăs-
tămat carele doarme cu muierea vecinului său […] la Ezdra prorocul,
cap. 3 zice: „Depărtaţi-vă de niamuri streine şi de muiarele lor. Pavel
Apostol, cap. 1 cătră Corintheni, iar zice: „Feriţi-vă de curvie, că pe
curvarii şi pe preacurvarii Dumnezeu îi va judeca”495.
Instanţele bisericeşti aplicau pedeapsa cu globirea şi închiderea la
mănăstire (în special a femeilor). Preacurvia sau adulterul făcea par-
te din infracţiunile contra familiei, pedepsite de pravile cu închiderea
femeii la mănăstire (de unde bărbatul putea să o scoată în termen de
trei ani), tăierea nasului, bătaia, tunsoarea şi expunerea în piaţă496.
Pravilele deosebeau adulterul de concubinaj, primul fiind o legătură
sexuală dintre un bărbat şi o femeie, când unul din ei sau chiar amân-
doi sunt căsătoriţi cu altă persoană (Gl. 16, zac. 3; Carte românească
de învăţătură (1646); Gl. 215, zac.3, Îndreptarea Legii 1652), iar al
doilea este o convieţuire nelegalizată în biserică.
În afară de aceasta, pravilele aduc o explicaţie detaliată când şi în
ce mod poate fi justificat adulterul sau preacurvia. Dacă femeia era
izgonită de bărbat din casă şi comitea adulterul ca să-şi poată asigura
existenţa, atunci, conform pravilei, ea avea dreptul să desfacă căsăto-
ria, însă bărbatul nu putea să ceară divorţul şi purta toată vina pentru
comportamentul soţiei: „Cându-ş va goni bărbatul muierea din casă,
sau de nu o va hrăni, sau alte ca acestea-i va face, pentru carele ea
va face preacurvie: atunci bărbatul ei nu va putea să să despartă să
495
496
Istoria dreptului românesc, Volumul II, Partea I, p. 323.
188
o lase; mai vârtos muiere pentru aceste vini ce zicem, poate să ceară
voie să să despartă”497.
Surprinzător este faptul că, dacă soţul ştia că soţia sa se ocupă de
preacurvie şi nu făcea nimica ca să oprească, sau nu încearcă să o
îndreptăţească, atunci, cum spunea pravila, el nu avea drept să ceară
despărţenie deoarece trebuia de confirmat dacă nu făcea ea acest lucru
cu permisiunea lui, adică cu silă. Mai mult decât atât, în pravile era
indicat că în aşa caz femeia are drept să ceară despărţenie deoarece
este vina bărbatului: „De va fi dat neştine voie muierii sale să facă
preacurvie, nu va mai putea acela bărbat să să despartă de dânsa pen-
tru preacurvie ce-au făcut, mai vârtos muierea poate să să despartă
de dânsul, pentru care lucru să cheamă codăş şi hotru muierii sale,
aceasta să înţelege de va fi fost cu voia muierii sau de-i va fi fost silă.
Carele ştie cum muierea lui face preacurvie şi are avea putere
să o smintească şi nu o sminteşte, acesta ca şi cum are da el singur
putere şi voie muierii sale să facă acel lucru preacurvie şi ieste ca şi
când o are hotri498 el singur”499.
În caz dacă soţul nu declară faptul adulterului imediat după ce a
prins pe soţia cu alt bărbat şi ascunde acest lucru, atunci el nu poate
mai târziu să facă declaraţie în judecată şi să ceară divorţ: „Când va
497
Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 113; Aceeaşi condiţie o găsim în Îndreptarea legii 1652:
„Gl. 179. Zac. 2. Când-şi va goni bărbatul muierea din casă, sau de nu o va hrăni, sau
alte ca acestea-i va face, pentru carele ea va face preacurvie, atunce bărbatul ei nu va
putea să se despartă să o lase, iară aşa mai vârtos muierea, pentru aceste vini se zicem,
putea să ceară voie să se despartă”, în Îndreptarea Legii 1652, Ediţia condusă de acad.
Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 176.
498
Hotria – proxenetismul.
499
Carte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 3. De va fi dat
neştine voie muierii sale să facă preacurvie, acela bărbat nu va mai putea să se despartă
de dânsa pentru preacurvia ce-au făcut, ce mai vârtos muiere poate să se despartă de
dânsul, pentru că acesta lucru să cheamă coduş şi votru muierii sale, şi aceasta se
socoteşte: fost-au cu voia muierii, au fost-i-au silă.
Gl. 179. Zac.4. Carele ştie cum face muierea lui preacurvie şi el ar avea putere să o
smintească, şi nu o sminteşte, ce o lasă, acela ieste ca şi cum ar da el singur puterea şi
voie muierii lui să facă acel lucru de preacurvie şi ieste ca şi când o ar hotri el singur”,
în Îndreptarea Legii 1652, p. 177.
189
Lilia Zabolotnaia
face neştine pace cu muierea sa, după ce o va fi prins făcând prea-

curvie, nu va putea dup-acea să mai pârască pentru această curvie
să o despartă”500.
Găsim în pravile şi perioada fixată, adică în cât timp trebuia să fie
confirmat la judecată faptul de adulter. Conform pravilei, pentru vina
de adulter urma pedeapsa de desfacerea căsătoriei, dar nu putea nici
bărbatul, nici femeia să obţină divorţ în caz dacă nu aduceau argu-
mente, evident şi martori, în perioada de opt zile. Dacă nu era respec-
tată această condiţie în perioada indicată şi, mai mult decât atât, în pe-
rioada ce vor fi despărţiţi (până la decizia oficială), se va naşte copil,
atunci soţii erau obligaţi să se reunească şi să trăiască împreună: „[…]
şi mai vârtos când va fi muierea dennafară de casa bărbatului său şi
va naşte prunc acolo. Iar de nu să va putea descoperi acea preacur-
vie până la 8 zile, sau bărbatul sau muierea pentru bărbat, atunce să
îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace”501.
Considerăm, că acest paragraf al pravilei este extrem de interesant,
deorece protejează statutul copilului. Este un element nou al legislaţi-
ei de epocă modernă, pe prim-plan devine interesul copilului.
Dacă soţul învinuieşte pe soţie de adulter şi apelează la judecată,
atunci în perioada cercetării cazului de instanţele judecătoreşti soţul
era obligat să întreţină soţia până nu va fi confirmată vina ei. La acest
capitol, pravila precizează, dacă femeia nu fa vi gonită de bărbat, ci
singură, fără voia lui a plecat din casă, atunci soţul nu este obligat să
o întreţină: „Cine-ş va goni muierea din casa sa, pentru ce va fi făcut
preacurvie, să cade să o hrănească, până când va arăta preacurvia
ei la giudeţ şi să să isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla
cum muierea cu voia ei de va fi eşit până dennafară de poartă casei
500
Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 113; „Gl. 179. Zac. 5. Când va face neştine pace cu muie-
rea sa după ce o va fi prins făcând preacurvie, atunce acela nu va mai putea dup-aceia să
mai pârască pentru acea curvie, să o despartă”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177.
501
Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 114; „…şi mai vârtos când va fi muierea din afară de casa
bărbatului ei şi va naşte cocon acolo. Iar de nu se va putea descoperi acea preacurvie până
la 8 zile, sau bărbatul, sau muierea pentru bărbat, atunce se îndeamnă a lăcui într-un loc
şi a face pace”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177.
190
sale, nefiind gonită de bărbatul ei, atunci nu va fi dator bărbat să o

hrănească”502 .
După cum am menţionat deja, pravilele protejau femeia în cazul
când bărbatul era învinuit de adulter. Dacă soţia putea să confirme
acest fapt şi aducea dovezi argumentate, atunci, conform pravilei, ea
putea să ceară, în afară de divorţ, întreţinerea sa de către soţ. În fa-
voarea ei trecea toată averea şi tot venitul din zestre (uneori şi din
proprietatea soţului). „De va fugi muierea de la bărbat, pentru căci
va fi având aşeaş la vedere muieri curve, de le va fi ţiind, atunci are
putere toată cheltuiala ce va fi de hrana ei să ceară de la bărbat şi tot
venitul ce va fi strângându-să din zeastrele ei”503.
Deci, după cum putem observa, concepţia vremii din mijlocul se-
colului al XVII-lea în ţările româneşti faţă de adulter era dură şi as-
pră. Nu era aplicată sancţiunea de pedeapsa cu moartea (după obiceiul
pământului, femeia putea fi pedepsită cu moartea), dar în pravile era
clar subliniat că era o crimă împotriva moralei. În cazul adulterului
unuia dintre soţi, urma desfacerea căsătoriei: „Preacurvia de-are fi
de faţă, de-are fi pre ascuns, pentru caria va goni bărbatul pre mu-
ierea-ş din casă, sau muiere de va fugi singură de bună voia ei: pre
aceştia de pururi pravila-i sminteşte şi nu-i lasă să să împreună ia-
răşi şi să lăcuiască într-un loc”504.
Pravilele prevedeau că bărbatul care prindea femeia în flagrant de-
502
Carte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 6. Cine-ş va goni
muierea din casa lui căci va fi făcut preacurvie, atunce se cade să o hrănească până când
va arăta preacurvia ei la judecătoriu şi să se isprăvească împărţeala lor. Iar de să va
afla că va fi ieşit muierea cu voia ei până denafară de poarta casei sale, nefiind gonită de
bărbatul ei, atunce nu va fi dator bărbatul să o hrănească”, în Îndreptarea Legii 1652,
p. 177.
503
Carte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 7. De va fugi
muiere de la bărbat pentru că ceva fi având aşa de faţă muieri curve de le va fi ţiind,
atunce are puterea muierea toată cheltuială ce va fi de hrană ei să ceară de la bărbat şi
tot venitul ce va fi strângându-se din zestrele ei”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177.
504
Carte românească de învăţătură (1646), p. 114; „Gl. 179. Zac. 8. Preacurvie,
de-ar fi de faţă, d-ar fi pe ascuns, pentru caria va goni bărbatul pre muierea-şi din casă,
sau şi muierea de va fugi singură de bună voia ei, pre aceia de pururi pravila-i sminteşte
şi nu-i lasă să se împreună iarăşi şi să lăcuiască într-un loc”, în Îndreptarea Legii 1652,
p. 177.
191
Lilia Zabolotnaia
lict de adulter dacă o ucidea nu era pedepsit ca ucigaş505 şi avea drep-

tul, fără să recurgă la justiţie, să o pună în fiare sau temniţă. Docu-
mentele confirmă existenţa normei de drept consuetudinar şi practica
răscumpărării vinei prin compoziţiune „plata capului”506.
III. 8. Defăimarea
Un alt motiv de divorţ în perioada respectivă era defăimarea so-
ţiei sau denunţarea calomnioasă. Explicaţia juridică a noţiunii este
următoarea: „defăimarea – echivalată cu denunţarea calomnioasă,
constă în faptul de a se atribui unei persoane, verbal sau în scris, o
vină neadevărată, care dacă ar fi fost întemeiată, ar fi atras asupra ei
o pedeapsă”507. Infracţiunea de defăimare era socotită foarte gravă.
Apare în pravile din secolul al XVII sub denumirea de sudalma ma-
re508, urmând linia generală a dreptului bizantin şi pentru ea se preve-
deau pedepse grele, în unele cazuri chiar pedeapsa capitală.
Pentru exemplificare, propunem un document de epocă care descrie
un proces de divorţ având ca motiv defăimarea soţiei de către soţ şi
aplicarea pedepsei capitale pentru cel vinovat de această infracţiune.
Cartea de judecată din 10 ianuarie 1633, dată în Bucureşti, prin
care Maria, soţia spătarului Vasile, jura cu 12 jupânese pentru a se
apăra împotriva bărbatului calomniator. Maria cu fiicele ei câştigă
procesul, dobândeşte averile şi bucatele, el fiind iertat totuşi de pe-
deapsa tăierii capului în urma rugăminţii altor boieri 509.
„Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei voivod şi stăpânitorul întregii
Ţări a Ungrovlahiei, nepot al marelui, preabunului, bătrânului şi
răposatului Ioan Basarab voievod, dă domnia mea această porun-
că, jupânesei Mariei, fata jupanului Ivaşco vel vornic, ce au fost ju-
505
Carte românească de învăţătură (1646), Gl.8. zac. 6; Îndreptarea Legii 1652,
Gl. 243. zac. 6.
506
Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 443.
507
Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 443, 447.
508
Îndreptarea Legii, gl. 107; Cartea românească de învăţătură, gl. 44.
509
Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al
XVIII-lea, p. XLVI-XLIX; Idem, Procedura de judecată la slavi şi români, Chişinău,
1926, p. 67- 92.
192
pâneasa lui Vasile spătar, feciorul lui Muşat vistierul şi fetelor ei:
Neacşa, Ioana şi Vilae ca să ia şi să aibă a ţinea toate bucatele lui
Vasile spătar: sate, moşii, vii, rumâni, ţigani, ce vor fi bucatele lui
Vasile spătar, toate să fie pre seama lor, pentru că au aruncat Vasile
spătar jupânesei lui, Mariei, prihană, de au zis că este muiere rea şi
neînţeleaptă. Încă în zilele lui Leon Vodă (1629-1632-n.a.) pre vremea
când era aici părintele Macarie, exarhul de la Târnova, şi au umblat
Vasile spătar cu mită şi la unii şi la alţii pre unde au ştiut el şi o au
lăsat, şi i-au cheltuit toate zestrele ei, ce au avut de la tată-său, Ivaş-
co vel dvornic, şi s-au plâns jupâneasa Maria de dreptate, cum că
nu este vinovată cu nimica de acea năpaste, şi ş-au cerşit în zilele lui
Leon voevod, jupâneasa Maria, legea ţării ca să se direpteze (să-şi
obţină dreptatea – n.a.) şi să-şi scoată capul din nevoi şi dintr-acea
năpaste mare. Iar Vasile spătar tot au umblat cu mită şi nu s-au putut
apropia jupâneasa Maria a-şi lua lege. Deci într-alt chip n-au avut
cum face că ş-au fost făcut Vasile spătar o carte a lui Leon voevod şi
o carte a vlădicilor şi a episcopilor şi a boierilor, înşelăciune de pre
vremea când s-au întâmplat d-au fost aici şi părintele Macarie, exar-
hul de la Târnova, omul lui Chiril, patriarhul din Ţarigrad, zicând
Vasile spătar, cum s-au lăsat de bună voia lor. Într-aceia jupâneasa
Maria fiind într-atâta năpaste nu s-au putut răbda. Deci când au
fost acuma în zilele domniei mele, iar jupâneasa Maria au trimis la
părintele Chiril, patriarhul din Ţarigrad, şi s-au întâmplat de au fost
în Ţarigrad şi părintele Teofan, patriarhul de Ierusalim, şi părintele
Macarie, exarhul de la Târnova, de au făcut carte cu blestem şi cu
mare afurisanie pre capul jupânesei Mariei, cum că de va fi fost vi-
novată să fie blestemul şi afurisania pre capul jupânesei Mariei, iar
de va fi fost dreaptă, să fie blestemul şi afurisania pre capul celuia ce
o au năpăstuit. Şi au mărturisit părintele Macarie exarhul înaintea
patriarhului Chiril şi a lui Teofan în Ţarigrad cum au năpăstuit Vasi-
le spătar pre jupâneasa Maria fără dreptate. După aceea jupâneasa
Maria când au fost în ziua de Blagoiavlenie510, ea ş-au cerşit şi lege
510
S-a scris greşit „Blagoiavlenie” în loc de „Bogoiavlenie” – Botezul Domnului.
Matei Basarab transformă, după obiceiul existent şi în Bizanţ, sărbătoarea Bobotezei în
adunare de stări care judecă celebra pricină a Mariei, în Ştefan Berechet, Crestomaţia
privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVII.
193
Lilia Zabolotnaia
dinnaintea părinţilor şi a episcopi şi egumeni şi tot soborul şi a tutu-

ror boiarilor pentru acea năpaste. Într-aceea domnia mea am căutat
şi am socotit împreună cu toţi părinţii vlădici şi episcopi şi egumeni
şi cu toţi boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor în ziua
de Blagoiavlenie de am luat seama pre amăruntul pre sfânta pravilă
şi cu [...] şi am citit cartea patriarhilor la sobor şi nu am putut opri
domnia mea să nu-şi ia jupâneasa Maria lege, ci i-au dat [...] lege 12
jupânese, pre răvaşe domneşti, ca să jure cu sufletele lor pe sfânta
Evanghelie înaintea părintelui nostru mitropolit, chir vlădica Grigo-
rie511 cum că nu este jupâneasa Maria cu nimica vinovată de acele
cuvinte cu năpaste şi cu asupriciune. Deci, jupâneasa Maria a jurat
şi s-au direptat dinnaintea domnii mele în divan de acea năpaste şi
au rămas Vasile spătar de lege şi de judecata din divan şi de vina ca
un om rău, năpăstuitor şi l-au ajuns pravila şi divanul să i se taie
lui Vasilie spătar şi capul, precum să i se ia bucatele, apoi au căzut
boiarii la domnia mea cu mare rugăciune de l-am iertat. Şi am dat
domnia mea să-i ia jupâneasa Maria şi cocoanele (fiicele – n. a.) ei,
ce scriu mai sus: toate moşiile şi toate bucatele lui ce va avea, multe,
puţine, pre seama lor, cum scrie mai sus şi să aibă a lua jupâneasa
Maria de la Vasile spătar şi cartea lui Leon voevod şi alte cărţi de la
mâna lui, care cărţi au fost făcute mai dinainte vreme şi opreală să
n-aibă, că aşa am judecat domnia mea. Şi de nimeni să nu fie clătită
după porunca mea; deci, iată, pus domnia mea şi martori:
Jupan Hriza vel ban Cralevschii i jupan Ivaşco vel dvornic i jupan
Grigorie vel logofăt i jupan Mihai vel vistier i jupan Mihai vel spătar
i jupan Nedelco vel clucer i jupan Vasile vel stolnic i Muzinca vel co-
mis i Vucina vel paharnic i jupan Constantin vel postelnic i Grigorie
vel logofăt.
Şi am scris eu logofătul Lăpădat, în capitala Bucureşti, luna ianu-
arie în 10, de la Adam până la scrierea (acestei cărţi, fost-a) cursul
vremii, în anul 7141, anii Domnului 1633)”512.
511
Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore (1629-1637), în Ştefan Berechet, Op. cit.
p. XLVII.
512
Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Crestomaţia
privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVI-XLIX, p. XLVIII.
194
După cum am menţionat mai sus, acesta este un document de o

deosebită valoare, care ilustrează clar situaţia juridică a femeilor din
Ţările Române în perioada dată.
În primul rând, femeia a fost învinuită de către soţ „că este muiere
rea şi neînţeleaptă”513 şi soţul a obţinut „cu mită”, prin viclenie, di-
vorţul. Vasile spătar a divorţat şi i-a reţinut zestrea ca pedeapsă, „au
umblat Vasile spătar cu mită şi la unii şi la alţii pre unde au ştiut el
şi o au lăsat, şi i-au cheltuit toate zestrele ei ce au avut de la tată-
său, Ivaşco vel dvornic”514. Este de subliniat faptul că soţul a reuşit
să mituiască preoţii şi, în baza unor mărturii false, să obţină o carte
de despărţire, ceea ce confirmă faptul că la epoca respectivă actul de
care vorbim putea fi cumpărat. La desfacerea căsătoriei era obligato-
riu ca martorii să fie preoţi şi rude apropiate. Deci, aceasta înseamnă
că preoţii au depus mărturii false sau „au minciunit”.
Soţul a „confiscat” toată averea soţiei şi dreptul asupra copiilor,
căci, conform legii, în situaţia când vinovăţia era a femeii, atunci ea
pierdea toate drepturile asupra copiilor şi a zestrei sale.
Cu toate aceste învinuiri grave515, Maria îşi caută dreptatea şi obţine
carte de blestem tocmai de la patriarhul Chiril al Ţarigradului, de la
Macarie, exarhul de la Târnova şi de la patriarhul Theofan de Ierusa-
lim, pe care le prezintă domnului, în ziua de sărbătoare, în faţa vlădici-
lor, episcopilor, egumenilor, a întregului sobor de boieri mari şi mici.
Femeia ajunge la cea mai înaltă instanţă judecătorească laică şi civilă,
procesul find cercetat de domn şi de patriarh: „Ea ş-au cerşit şi lege
dinnaintea părinţilor şi a episcopi şi egumeni şi tot soborul şi a tuturor
boiarilor pentru acea năpaste. Într-aceea domnia mea am căutat şi am
socotit împreună cu toţi părinţii vlădici şi episcopii şi egumenii şi cu
toţi boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor”516.
În faţa acestei adunări, domnul judeca pe dată: ”Am luat sama prea
amăruntul preasfânta pravilă [...] şi am citit cartea patriarhilor la
sobor”, Mariei i se dă „lege 12 jupânese, pre răvaşe domneşti, ca să
513
Idem, p. XLVII.
514
Idem, p. XLVII.
515
Ibidem, p. XLVII.
516
Ibidem, p. XLVII-XLVIII.
195
Lilia Zabolotnaia
jure cu sufletele lor pe sfânta Evanghelie înaintea părintelui nostru

mitropolit, chir vlădica Grigorie517 cum că nu este jupâneasa Maria
cu nimica vinovată de acele cuvinte cu năpaste şi cu asupriciune”518 .
Este un caz excepţional şi ieşit din comun, deoarece, în perioada dată,
aproape în toate ţările din Europa femeile puteau participa în procesul
de judecată (mai ales la divorţ – n.a.) doar în prezenţa bărbaţilor (fie
tată, soţ, frate etc.). Numai văduvele aveau dreptul să participe neîso-
ţite de vreun bărbat din familie.
În documentul pomenit mai sus, femeile sunt prezentate ca având
drepturi egale cu bărbaţii, pentru că se vede că pot depune mărturie.
După afirmaţia lui Valentin Al. Georgescu, în Ţările Române, femeia
căsătorită era deplin capabilă să se prezinte în instanţă, mai ales când
se judeca chiar cu soţul ei519, într-o acţiune de divorţ520, sau în orice
altă acţiune în legătură cu persoana ei521. Susţinem opinia autorului că
în procesul de divorţ prezentat „cu toată procedura locală a jurători-
lor – singurul caz de jurători femei – fondul pricinii de natură penală
şi civilă este judecat după pravila bizantină”522.
Este interesant faptul că bărbaţii martori prezenţi la această ju-
decată, sunt menţionaţi tot în număr de 12 persoane. Între martori
figurează şi tatăl Mariei „jupan Ivaşco vel dvornic”. Este posibil că
el a fost cel care a sprijinit propria fiică, ce trecea prin toate greutăţile
acestui proces.
Până la urmă, Vasile spătar a fost învinuit şi pedepsit „de vină ca
un om rău, năpăstuitor şi l-au ajuns pravila şi divanul să i se taie lui
517
Mitropolit al Ungrovlahiei Grigore 1629-1637, în Ştefan Berechet, Op. cit.,
p. XLVII.
518
Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Op. cit.,
p. XLVIII.
519
Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Româ-
nească şi Moldova (1611-1831), Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 9.
520
17 mai 1623, DIRA, XVII, 5, p. 220 (doc. nr. 293).
521
Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al
XVIII-lea, p. XLVI-XLIX. Datat după Divan 10 ianuarie. 1635, DRH, B, XXIV, p. 565.
522
Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolu-
lui al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 237.
196
Vasile spătar şi capul precum să i se ia bucatele”523. Această decizie

confirmă faptul că pentru infracţiunea de defăimare în Ţara Româ-
nească se aplica pedeapsa cu moartea, „tăierea capului”524.
În fine, boierul a fost iertat de domn, „apoi au căzut boiarii la
domnia mea cu mare rugăciune de l-am iertat ”525, dar cu condiţia
ca toată averea lui şi copiii să revină Mariei: „şi am dat domnia mea
să-i ia jupâneasa Maria şi cocoanele ei (fiicele – n. a.), ce scriu mai
sus: toate moşiile şi toate bucatele lui ce va avea, multe, puţine, pre
seama lor, cum scrie mai sus şi să aibă a lua jupâneasa Maria de la
Vasile spătar şi cartea lui Leon voievod şi alte cărţi de la mâna lui,
care cărţi au fost făcute mai dinainte vreme şi opreală să n-aibă, că
aşa am judecat domnia mea”526.
Se ştie că în acea epocă jurătorii erau oamenii care atestau prin
prestare de jurământ că cele susţinute de una din părţi sunt adevărate.
Jurământul juca un rol foarte însemnat în justiţie şi era normal ca să
se pedepsească cei care, din uşurinţă sau cu intenţie rea, jurau strâmb.
În Ţările Române mărturia mincinoasă a jurătorilor se pedepsea cu
amendă (halam)527. Şi totuşi, în acest proces nu întâlnim formulată
nici o învinuire pentru mărturie mincinoasă, cu toate că la baza cazu-
lui existau mărturiile false ale lui „Vasile spătar” şi ale martorilor lui.
Despre acestea nu se pomeneşte nimic în hotărârea luată de domn. Se
prea poate să fi existat o judecare separată a martorilor mincinoşi, dar
nu avem nici un act în acest sens, aşa că socotim că n-a avut loc un
asemenea proces.
În document întâlnim foarte des noţiunea legea ţării, am luat sea-
ma pre sfânta pravilă, după lege etc.
Normele obiceiului pământului se aplicau potrivit moralei socie-
523
p. XLVIII.
524
lui al XVIII-lea, p. 237.
525
p. XLVIII.
526
Ibidem, p. XLVIII.
527
Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 490-492.
197
Lilia Zabolotnaia
tăţii, deoarece judecătorii-boieri ţineau seama de condiţia socială a

celor care se judecau. Domnul şi membrii sfatului, prin interpretarea
pe care au dat-o normelor obiceiului pământului, de la caz la caz au
creat reguli noi528. În acest document este evidentă aplicarea parţială
a legislaţiei bizantine. „Într-aceea domnia mea am căutat şi am soco-
tit împreună cu toţi părinţi vlădici şi episcopii şi egumenii şi cu toţi
boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor în ziua de Blago-
iavlenie de am luat seama pre amăruntul pre sfânta pravilă”529. Matei
Basarab transformă, după obiceiul existent şi în Bizanţ, sărbătoarea
Bobotezei (Botezul Domnului) în adunări de stări care judecă530, unde
erau cercetate cazurile excepţionale. Exemplul de mai sus serveşte
drept confirmare a acestei afirmaţii.
III. 9. Părăsirea unuia dintre soţi (Părăsirea soţiei)

Unul dintre motivele de divorţ, practicate în epoca medievală, era
situaţia când soţul îşi părăsea soţia. La acest capitol avem la dispoziţie
documente ce cuprind diverse noţiuni juridice precum şi explicaţii de
motivare a plecării.
De exemplu, într-un document de la sfârşitul secolului al XVI-lea
din Transilvania, este cercetat un caz când o femeie, părăsită de soţul
ei de opt ani, cere desfacerea acestei căsătorii pentru obţinerea drep-
tului de recăsătorire:
„1588 noiembrie 20. Judecată de despărţenie a juzilor din Sălişte.
Venind în faţa noastră la scaunul judecătoresc [...] preot în Sălişte
şi Cneş Toma Cristul, Stan Miclăuş, Cneş din Tilişca, Man Dordoy-
ra din Tilişca, Stan Govozde tot din Tilişca, Ionaş Moga din Tilişca,
Coman Carat din Sălişte, Marin Curtan tot din Sălişte, Stan Potrosca
din Sălişte, fac cunoscut că Brînduşa, fosta soţie a lui Oprea Gane din
528
N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova (Organizarea de stat până la mijlocul
sec. al XVIII-lea), Bucureşti, 1971, p. 216.
529
p. XLVII.
530
lui al XVIII-lea, p. 237.
198
Galeş, fiind de opt ani părăsită, a stat cu ea jumătate de an lăsând-o

apoi cu un copil în mizerie cu numele Sora; ea fiind femeie tânără
şi soţul ei fiind plecat de la ea de opt ani, am declarat-o liberă după
obiceiul neamului nostru (Nach einhalt unseres Naczon), putând să
se căsătorească cu un alt bărbat”531.
Documentul de faţă este extrem de interesant şi semnificativ pen-
tru epocă, deoarece demonstrează o altă procedură de desfacere a
căsătoriei. Femeia aduce argumente în prezenţa preotului şi a opt
martori, majoritatea fiind din aceeaşi localitate cu doamna, din sa-
tul Sălişte şi, foarte probabil, şi rude. Ei confirmă judecătorilor că
această Brînduşa a fost căsătorită cu soţul ei, Oprea Ganea, numai
jumătate de an, apoi părăsită cu copil, de opt ani, fără nici o sursă de
venit. Dincolo de toate, importantă este decizia judecăţii, luată „după
obiceiul neamului nostru” ca ea să fie despărţită de soţul ei şi să fie
liberă să se recăsătorească.
III. 10. Sodomia – delictul contra bunelor moravuri

Una dintre cele mai grave infracţiuni împotriva moralei şi famili-
ei, care genera divorţul, era sodomia. În literatura de specialitate este
calificată în felul următor: „Sodomia constă în legătura sexuală între
bărbat şi bărbat sau femeie şi femeie. Împreunarea sau inversiunea
sexuală cu animale era infracţiune asimilară cu sodomia. Această in-
fracţiune era sancţionată atât de biserică prin pedepse canonice ca „lu-
cruri scârnave şi urâte”, cât şi de stat prin pedepse penale. Pedeapsa
prevăzută în dreptul bizantin receptat era moartea, iar pentru împreu-
narea cu animale, pedeapsa era tăierea membrului bărbătesc”532.
E greu să ne pronunţăm opinia asupra acestei probleme, deoarece
între legislaţie şi realităţile timpului era mare diferenţa. Sodomia, în
general, era semnalată în documentele epocii, în special de letopiseţe,
care scriau: „sodomia-curvia cu partea bărbătească…capul spurcă-
531
Elena Mureşan Tritean, Contribuţie la istoria dreptului românesc din Transilva-
nia, în Revista Arhivelor, vol. I, Bucureşti, 1942-1943, p. 245.
532
Ibidem, p. 442.
199
Lilia Zabolotnaia
ciunii cei mai mari”533, dar nu cunoaştem nici o confirmare docu-

mentară de desfacere a căsătoriei din cauza sodomiei. În schimb, în
codicele de legi acestei probleme îi este rezervat un capitol aparte şi
desfăşurat: Când şi în ce chip să despartă bărbat de muierea pentru
sodomia (Glava 19. Carte românească de învăţătură (1646)534 şi Gla-
va 181. Îndreptarea Legii 1652535).
„Împarte-să femeia de bărbat şi bărbatul de femeie, nu numai
când face bărbatul sodomie cu muierea sa, sau cu altă muiere, sau
cu copil, sau muierea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă
şi muierea lui de să va împreuna trupeşte cu altă muierea, cum să
zice una cu alta şi să varsă una cu alta, ce să zice aruncă sămânţa,
pentru că aceasta ieste ca şi sodomia şi atunce, de va vrea bărbatul,
o va împărţi”536.
Sodomia era considerată orice inversiune sexuală: homesexualis-
mul, lesbianismul, pedofilia. Homosexualismul şi lesbianismul erau
tratate de pravile ca relaţii sexuale anormale şi făceau parte din cele
mai grave infracţiuni împotriva moralei şi familiei.
Conform pravilei, dacă unul dintre soţi era învinuit de sodomie,
atunci, în afară de pedeapsă, urma desfacerea căsătoriei. Codicele de
legi din ambele ţări conţineau explicaţii în detalii ce infracţiuni fă-
ceau parte din sodomie şi în ce cazuri putea fi cerut divorţul: „Poate
muierea să ceară voie de la biserică să să despartă de bărbat, cân-
du-l va învăţa diavolul meşteşugul lui cel spurcat şi urât tuturor, ce să
zice să nu să împreuna cu femeia-şi cumu-i firea, ce prespre fire […]
ce să zice sodomia […] de să va afla cum bărbatul nu să împreună
cu muierea-ş deplin, cumu-i să fie, ce să varsă pre dinnafară, ce se
533
534
535
Îndreptarea Legii 1652, 1962, p. 178-179.
536
Ibidem, p. 178.
„Gl. 181. Zac. 4. Desparte-se femeia de bărbat şi bărbatul de femeia nu numai când
face bărbatul sodomie cu muierea lui, sau cu altă muierea, sau cu copil, sau muierea lui
de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muierea lui de să va împreuna trupeşti cu altă
muiere, cum se zice una cu alta şi se varsă una la alta, ce să zice aruncă sămânţa, pentru
că aceasta ieste ca şi sodomia, şi atunce de va vrea bărbatul, o va lăsa” în Îndreptarea
Legii 1652, p. 178.
200
zice pentru coapse, să să despartă [...] împarte-să muierea de bărbat,

când va face muierea cinie, sau niscare meşteşuguri să să poată freca
să să varse sămânţa, să să poată stâmpăra de poftă, ce să zice cu ci-
nie de lemn, sau de her, sau de steclă, sau de pânză, sau să ce altă, să
fie lucru ales de aceia treabă: pentru că cumu-i aceasta, ieste tocmai
ca şi sodomia”537.
După cum am menţionat deja la începutul acestui subcapitol,
nu avem atestări documentare despre divorţ din cauza sodomiei, în
schimb avem o serie de confirmări despre această infracţiune împo-
triva moralei şi religiei.
Cel mai frecvent exemplu, care este semnalat de trei cronicari, este
Ştefan Rareş (1551-1552), fiul lui Petru Rareş din căsătoria cu Elena
Ecaterina Brancovici. Cronicarul Eftimie, descriind domnia lui, nota:
„[…] la 1551, luna iulie 11, a primit schiptrul domniei Moldovei Şte-
fan voievod cel Tânăr, al doilea fiu al lui Petru voievod. Şi acesta la
început s-a arătat bun şi iubitor de Dumnezeu şi mângâia pe toţi şi
dăruia bisericilor si purta foarte creştineşte [...] Dar nu mult după
ceasta, s-a schimbat cu o prefacerea neaşteptată şi iarăşi s-a revăr-
sata reutatea [...] Şi a început să cugete şi să facă totul ca fratele, cu
unele chiar să-l întreacă. Căci şi acesta a adus curve turcoaice şi
hogi turci [...] acest murdar ucigaş băutor de sânge era plin de mania
femeiesc precum şi cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine de în toate
537
Carte românească de învăţătură (1646), p. 114-115; „Gl. 181. Zac. 1. Poate mu-
ierea să ceară voie de la biserică să se despartă de bărbat cându-l va învăţa diavolul
meşteşugul lui cel spurcat şi urât ce să zice să nu să împreună cu femeia-şi cumu-i în fire,
ce afară de fire. Deci atunce biserica-i desparte până în puţină vreme, până doar se-ar
pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să zice de sodomie
Zac.3. de se va afla cum nu se împreună bărbatul cu muiere-ş deplin, cum e să fie, ce
se varsă pre dinafară, ce să zice pentru coapse, şi atunce să se despartă.
Zac. 5. desparte-se muierea de bărbat când va face muierea meşteşuguri să se poată
freca să i se verse sămânţa, ca să se poată stîmpăra de pohtă, ce se zice meşteşug de lemn
sau de hier sau de sticlă sau de pânză sau cu fiece lucru ales de aceia treabă, pentru că,
cum de-ar fi, aceia ieste tocmai ca şi sodomia.
Zac. 6. Nu se va despărţi bărbatul de femeia sau femeia de bărbat, când vor face
vărsare de sămânţă singuri cu mâna lor.
Zac.7. Când se despart casnicii pentru aceste vini, se scrie mai sus, atunce se socoteş-
te să fie până la o vreme, iar nu de totul tot”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 178–179.
201
Lilia Zabolotnaia
faptele necuviincioase, făcea desfrânări şi jafuri, omoruri şi lăcomie

[...]”538.
Aceeaşi afirmaţie despre Ştefan Rareş găsim la Grigore Ureche:
„Iar ce cerea pravoslavia şi legea creştinească nu ţinea, că mai apoi
nu num ai lăcomia şi asupreală făcea, ce şi curvie nespusă era întriu-
însul, nu răbda de muieri cu bărbaţi, nu erau fecioarele nebatjocori-
te, nici jupânesele boierilor săi neasuprite”539.
La mărturii documentare amintite se adaugă cea a lui Axinte Uri-
carul: „Ştefan vodă…s-au pornit spre lăcomie, care ieste mumă tu-
turor răutăţilor…şi s-au făcut curvariu. Nu să răbda de muieri cu
bărbaţi…s-au arătat în faptele curviei, urmând pre domnul Andrei
Bator, domnul Ardelului”540.
Menţiunile privitoare la existenţa păcatului sodomiei la domnii
Moldovei serveşte un alt exemplu ilustrativ, Ştefăniţă Lupu (1659-
1661), fiul lui Vasile Lupu. Cel care a introdus cele mai stricte pedepse
pentru sodomie nu putea să prevadă că anume fiul lui va intra în isto-
rie ca unul dintre cei mai desfrânaţi domni. Soarta a jucat cu domnul
festa. E curios, cum menţiona Miron Costin, că Vasile Lupu, care era
“ca un leu şi la hire şi al trup”, n-a avut parte de fii care să-i seme-
ne541. Despre Ştefăniţă el scria: „hirea aceştii domnii a giudeca nu
538
Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI , Publicate de Ion
Bogdan, Eiţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959, p. 121.
539
Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de
cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş – vodă până la Aron-vodă
(1359-1595), p. 85.
540
541
„Ioan voievod era „slab şi deznodat şi de mîini şi de picioare”, veşnic bolnav şi
fără mari speranţe de dreptare, moare altfel foarte tânăr în 1640. Alţi doi fii mor în vârstă
fragedă. Şi Ştefăniţă era probabil cam plăpând la trup; un document intern îl numeşte
“Ştefan slăbănogul” Aşa se explică faptul că mulţi din cei care l-au conoscut l-au crezut
mai tînăr decît era în realitate. Născut la începutul anului 1641, el avea la urcarea pe tron
18 ani şi vreo zece luni. Veneţianul Ballarino, în raportul său către doge, din 18 noiembrie
1659, îi dă vîrsta de 15 ani; iar rezidentul imperial Simon Reniger, în raportul său către
împărat din 9 decembrie al aceluiaşi an, îi dă vîrsta de 16 ani Istoricii români Iorga – 15,
Xenopol –16 ani». Vezi: Ghibănescu, Ispisoace si zapise, III, I, p. 171, nr. 119 (zapis din
Iaşi 5 aprilie 1661); Hurmuzaki, Documente, V.2, p.68, nr. 105; N. Iorga, Studii şi docu-
mente, IV, p. CCCIV; A.D. Xenopol, IV, p. 299, în Constantin I. Andreescu, Constantin
A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Bucureşti, 1938, p. 38.
202
putem, că nu era coptu în vârsta sa […] iar la mânie răpitor (mânios-

n.a.)”542. Radu Popescu, în Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti, scria:
“Ştefăniţă –vodă, feciorul lui Vasile –vodă, fiind domnul la Moldova,
şi fiind tânăr dezmierdat, făcea lucruri copilăreşti, să zic mai bine,
nebuneşte; nu căuta trebile domniei, ci curviile, şi parte bărbăteas-
că, şi femeiască”543.
Asemenea aprecieri din partea contemporanilor nu erau datorate
numai fizicului, ci şi presupusei lui insuficienţe intelectuale. „Ştefă-
niţă Lupu era probabil un copil întârziat, era o victimă a eredităţii.
“Slăbănogul”, copilul fără nici o experienţă [...], se pare a arătat lipsa
aproape totală a calităţilor dominante ale inteligentului şi abilului său
tată. Moştenise în schimb de la acesta caracterul violent, mânia repe-
de şi necugetată, impetuozitatea, care se manifestau uneori prin acte
de curaj, alteori prin cruzime”544.
III. 11. Erezia

Unul dintre motivele de divorţ putea fi erezia bărbatului. În Car-
te românească de învăţătură (1646), ca şi în Îndreptarea Legii 1652,
acestei probleme era rezervat un capitol aparte, în care era subliniat că
în caz dacă soţul încerca să impună pe soţie să treacă în altă credinţă,
atunci ea avea dreptul să se despartă singură, fără a cere divorţ din
partea bisericii: „Gl. 20. 1. Pentru ereseile bărbatului poate muiarea
să nu-ş despartă bărbatul numai cu biserica, ce şi ea singură fără de
voie nemărui poate să să despartă de dîns şi mai vîrtos de o va fi el
ispitit, sau de o va fi silit să o întoarcă despre credinţa ei cea bună a
paravoslaviei spre ereasele lui”545.
Până în prezent nu dispunem de izvoarele istorice de epocă refe-
542
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron –vodă încoace, de unde este
părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Jiosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţara
de Joisu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumei…1675, p. 247.
543
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 388,
391.
544
Constantin I. Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei
(1659-1661), Bucureşti, 1938, p. 38.
545
203
Lilia Zabolotnaia
ritoar la această temă, deşi pe parcursul aprofundării cercetărilor în

continuare ar putea fi depistate.
În opinia noastră, acest fapt are şi altă explicaţie. În Ţara Moldovei
nu erau răspundite ereziile ca în alte ţări europene şi din acest motiv
nu s-a reflectat în documentele epocii. Materialul documentar juridic
era rezultatul unei compilaţii care nu se practica în societatea din spa-
ţiul românesc, şi din acest motiv nu-l depistăm (atestăm) în documen-
tele interne în perioada cercetată.
III. 12. „Vrăjmăşia” bărbatului (beţie, maltratare)

Un deosebit interes pentru cercetarea noastră prezintă condiţia de
divorţ prevăzută în legislaţia timpului, în caz când soţul va bate soţia.
Este surprinzător faptul că femeile din Moldova, în mijlocul secolului
al XVII-lea, erau protejate de lege. Se ştie că în perioada prezentată
femeile erau lipsite de orice drepturi civile, erau asuprite în familie şi
desconsiderate în societate. Pentru a elucida problema dată în detalii,
aducem întegral acest capitol: „Glava 21. Cănd să va despărţi muia-
rea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului.
1. Muiare poate să ceară voe de la giudeţul besearicii să să des-
partă de bărbatul ei, cându o va bate fără de samă şi-ş va face rane
de arme.
2. Încă poate muiarea singură, cu voia ei, fără de giudeţ, să să
despată de bărbatul său, când o va bate într-acesta chip să vie să vie
lucrul să stea în cumpănă, cum de n-are fi fugit, o are fi ucis de tot, sau
când o va bate în vreun chip ca acela să o facă să nu poată grăi cătră
giudeţ să-ş spue jalobă, pentru să o despartă; iar de nu va fi aşea bă-
taia, să nu să poată despărţi numai ea aşea singură cu voia ei.
3. când va fugi vreo muiare de vrăjmăşia bărbatului şi pentru fri-
ca ce are pentru să nu o omoară, de va arăta aciiş, într-acea dată,
mare vrăjmăşie bărbatulu-şi, atunce îi desparte legea; iar daca nu
va arăta întra-acel ceas răutatea lui, atunci nu-i va despărţi leagea.
4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii
sale, nu să va numai despărţi de dânsa, ce încă să va certa, după cum
va fi voe giudeţului […].
204
13. Acela ce nu va lăsa muiarea-şi să doarmă într-un pat cu dîns,

să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, că iaste mînios pre dînsă […]..
15. Acela ce-ş va băga muiarea în hiară, sau o va închide undeva
ca într-o temniţă, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa”546 .
Din cele relatate mai sus, putem concluziona că pentru prima dată
în legislaţie se vorbeşte despre violenţa în familie, şi anume împotriva
femeilor. Dacă femeia putea confirma faptul că era bătută şi torturată
de către soţ, atunci ea singură putea iniţia divorţ. Însă observăm şi
unele contradicţii, în paragraful 4, unde se vorbeşte că în unele cazuri
se va lua decizia „după cum va fi voe giudeţului” .
În mod special femeia era protejată dacă soţul era beţiv şi o maltra-
ta permanent din această cauză: „7.Când va fi bărbatul învăţat de pu-
ruri a îmbla tot bat şi să-şi bată muiarea tot în beţie, atunce muiarea
lui cu leage să va împărţi. 8. Nu numai pentru vrăjmăşie şi răutate ce
are bărbatul asupra muierii-şi de o ucide, să va despărţi, ce şi pentru
cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul, că o
va ucide de tot, pentru aceastea încă să vor despărţi; încă mai vîrtos,
de când o are bate şi ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi
dragă svadă”547.
546
Carte românească de învăţătură (1646), p. 117. „Glava 183. Cînd se va desparţi
muierea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului.
Zac.1. Muierea poate să ceară voe de la judecătoriul bisericii să se despartă de
bărbatul ei când o bate fără de samă şi-i va face rane cu arme. Zac.2. încă poate muia-
rea singură cu voia ei, fără de judecătoriu, să se despartă de bărbatul ei când o va bate
într-acesta chip să vie lucrul să stea cumpănă cum de n-ar fi fugit o ar fi ucis de tot, sau
cînd o va bate în vreun chip ca acela, să o facă să nu poată grăi către judecătoriu să
nu-ş poată spune jalbă, să o despartă. Iar de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu se poată
despărţi numai ca aşa singură cu voia ei. Zac. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi
cu groază asupra muierii sale, acela nu se va numai despărţi de dânsa, ce încă se va şi
certa, după cum va fi voia judecătoriu […] Zac.13. Acela ce nu va lăsa pre muierea să
doarmă într-un pat cu dânsul, acela să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, căci că ieste
mânios pre dânsa”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 179.
547
Carte românească de învăţătură (1646), p. 117. „Zac.7. Când va fi bărbatul în-
văţat de pururi a umbla tot beat şi să-ş bată muierea tot în beţie, atunce muierea lui cu
lege se va despărţi. Zac. 8. [...] ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va
îngrozi în tot chipul de o va ucide de tot; pentru acestea încă se vor despărţi, încă mai
vârtos când o ar bate şi mai ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi dragă sfada.”,
205
Lilia Zabolotnaia
În legislaţie erau prevăzute şi un şir de condiţii când soţul putea

contesta în judecată învinuirile soţiei. De exemplu, într-un articol se
stipula că judecata trebuia să analizeze situaţia când femeia putea să-l
provoace pe bărbat şi atunci trebuia să fie demonstrată şi vina ei că
a fost bătută: „12. Încă să cade giudeţului să giudece vina muierii,
pentru ce a pornit pre bărbat cu mânia asupra ei şi atunci cumu-i va
părea giudeţului, sau să-i tocmească de să va prinde bărbatul că să
va lăsa şi nu o va vătăma, iar de nu, să-i împarţă”548.
În afară de aceasta, bărbaţii erau protejaţi de lege şi femeile nu pu-
teau să desfacă căsătoria, dacă bărbatul aducea argumente că soţia lui
nu era bună gospodină, nu era ascultătoare etc: „14. Celui ce nui plac
bucatele ce-i face muiarea, sau cămeşile şi alte ca aceastea, să chea-
mă că are vrăjmăşia spre dînsa.[…] 16. De să va înţeleage cum vreun
chip dentru căsari, au bărbatul, au muiarea, va să hiclenească pre
soţu-său cu o otravă, sau cu altă ceva armă sau farmeci: aceia casă
să să împarţă cu ştire şi voia giudeţului. […] 17. Bărbatul cu femeia
să despat, nu numai când să va afla cum un obraz va să hiclenească
pre alt, ce încă şi când pun pre altul să facă aceasta hicleşug.[…].
18. Când să va lăsa bărbatul mai mic şi să va prinde cu chezăşie”549.
Până la urmă, în codicele de legi era clar definit că în anumite ca-
zuri căsătoria nu se desfăcea după placul soţilor şi chiar se impuneau
condiţii de a păstra familia. Se propunea o perioada când soţii puteau
să se împace şi să păstreze familia: „19. Împărţeala acestor căsari să
înţeleage până la o samă de vreme, până să va mai lăsa şi să va mai
domoli firea bărbatului cea sireapă şi vrăjmaşe.
548
Idem, „Zac.12. Încă se cade judecătorului se judece vina muierii, să vază pentru
ce au pornit pre bărbat cu mânie asupra ei, şi atunce cumu-i va părea judecătorului
să-i tocmească, însă de se va prinde bărbatul că se va lăsa şi nu o va vătăma; iar de nu,
atunce să-i împarţă”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 181.
549
Carte românească de învăţătură (1646), p. 118. Zac. 14. Acela ce nu-i plac bu-
catele ce-i face muierea, sau cămăşile, sau altele ca aceastea, acela să cheamă că are
vrăjmăşie pre dânsa […]. Zac. 16. De să va înţelege cum vreun chip dintru casnici, au
de bărbat au de muiere, de va să hiclenească pre soţu-său cu otravă sau cu altceva armă
sau farmece, aceia casă să se împartă cu ştirea şi cu voia judecătorului”, în Îndreptarea
Legii 1652, p. 182.
206
20. Macar că şi desparte pravila pre căsaşi, pentru frica ce are

muiarea despre bărbat să nu-i facă vre-o reutate, airă să cade să so-
coteacă giudeţul această frică, de va fi cu cale pentru să-i despartă,
sau de nu va fi, de vreme ce o frică, cum are fi un lucru de nemică, nu
va putea să despartă căsaşii”550.
III. 13. Rudenie apropiată. Procedura de divorţ în Moldova

medievală.
Divorţul lui Alexandrul cel Bun şi al Ringałłei – Anna
Motivele de divorţ în Moldova medievală erau diverse. În afară
de aceasta, s-au păstrat foarte puţine documente de epocă care să de-
monstreze că şi femeile aveau dreptul să solicite divorţul. Chiar în
condiţiile lipsei unor asemenea date, vom încerca să descriem pro-
cedura de divorţ în Moldova medievală în baza materialului de care
dispunem. În capitolul de faţă propunem să facem o analiză a docu-
mentelor inedite, depistate de noi, dar şi a altora, publicate.
Primul document la care ne vom referi are ca subiect divorţul lui
Alexandru cel Bun de Ryngałła-Anna. În capitolul precedent ne-am
referind numai la momente legate de vârsta soţului. In acest capitol
vom examina motivele şi procedura divorţului în baza exemplului lui
Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna.
Despre această căsătorie, direct sau indirect, s-a scris în literatura
istorică română şi polonă551, dar, în opinia noastră, sunt încă unele
550
Carte românească de învăţătură (1646), , p. 118. „Glava 183. Zac. 20. Măcară că şi
desparte pravilă pre casnici pentru frica ce are muiarea despre bărbat ca să nu-i facă vreo
răutate, iar tot se cade să socotească judecătoriul acestă frică, fi-va cu cale să-i despartă,
au nu va fi, căce că o frică cum ar fi un lucru de nemică, nu poate să despartă casnicii”,
551
N.Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; C. Gane, Trecute
vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun,
Chişinău, 1990; Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, Alianţele dinastice ale
domnitorilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în România în istoria universală, vol. II (I),
Iaşi, 1987; C. Rezachevici, Ringala-Ana. Un episod în relaţiile moldo-polono-lituaniene
din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), nr.8; R. Teodoru,
Vechile biserici din Baia, în Studii şi cercetări de istoria artei, XX (1973); Zd. Spieral-
207
Lilia Zabolotnaia
fapte care necesită o explicaţie. Propunem să facem unele presupeneri

asupra mariajului în cauză, sau mai bine spus, asupra divorţului, în
baza documentului din Bullarium Poloniae552. Acest document a fost
publicat de I. C. Filitti553 încă la începutul secolului XX şi citat frag-
mentar de unii istorici, document care până în prezent n-a fost tradus
şi comentat în limba română. Pentru prima dată în istoriografie pro-
punem traducerea completă şi analiza acestui izvor istoric. Majorita-
tea istoricilor susţin ideea că motivele divorţului erau: neacceptarea
romano-catolicismului de către Alexandru cel Bun ca religie oficială
şi gradul trei de rudenie. Vom încerca să cercetăm această problemă
şi din alte puncte de vedere, să excludem factorul politic şi să pătrun-
dem în esenţa problemelor de familie, deoarece acest caz generează
mai multe întrebări.
Se ştie că Ryngałła-Anna a fost a treia soţie a lui Alexandru cel
Bun, căsătoria având loc în luna martie a anului 1419554. Nunta s-a
organizat în mare grabă, la patru luni după decesul precedentei soţii,
Ana (2 noiembrie 1418), adică nu s-a respectat nici măcar termenul
obligatoriu de doliu.
În capitolul precedent am demonstrat că Alexandru cel Bun s-a
căsătorit cu o rudă apropiată. Este ciudat faptul că în procesul de în-
cheiere a căsătoriei nu a fost luat în consideraţie acest impediment.
O altă piedică pentru realizarea căsătoriei în cauză ar fi putut fi
vârsta Ryngałłei-Anna. Mai este straniu şi faptul că Alexandru cel
Bun, fiind bărbat tânăr, şi-a ales de soţie o femeie care era cu mult
mai în vârstă şi care nu putea să-i nască moştenitori (acest motiv este
descris în detalii în capitolul precedent – n.a.).
Dar această căsătorie n-a durat mult timp. În literatura istorică ro-
ski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001 (ediţie în limba rusă); Gh. Punga, Din nou despre
Ringalla, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare
(I), Iaşi, 1999, p. 35-43.
552
Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690.
553
I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului. Documentele politice (1526-1788), I, Bucu-
reşti, 1913, p. 34-36.
554
L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „mariajului diplomatic” în relaţiile
Chişinău, 2004, p. 49.
208
mână se menţionează că în primele luni ale anului 1420, adică după

un an de la nuntă, Ryngałła-Anna s-a adresat papei de la Roma, Mar-
tin V (1417-1431), cu o cerere de divorţ, invocând faptul că Alexandru
cel Bun nu ar accepta conventirea în credinţa romano-catolică. Al
doilea motiv, bine cunoscut în istoriografie, era rudenia lor de gradul
al treilea. În luna iulie a anului 1421, papa Martin V a acceptat divor-
ţul, declarând căsătoria între Ryngałła-Anna şi Alexandru cel Bun
nelegitimă.
Propunem textul integral al acestui răspuns şi explicaţia unor
fragmente foarte importante ce ţin de primul divorţ într-o casă dom-
nească şi consecinţele lui.
„Lui Ioan episcopul Moldovei: ,,Din partea ta[…] petiţia conţi-
nea, că femeia nobilă Ringalla ducesa Valahiei Mici ale d., a cărei
Credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gîndind, […]
pe bărbatul nobil Alexandru ducele Grecilor, care de ritul neamului
în acest caz a rămas legat, după cum rămîne, de la devierea greşelii
sale la calea dreptei justiţii poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu
sus-numita aceeaşi ducesă era în grad de rudă apropiată, în plus nici
aceasta cu dispensă de căsătorie obţinută prin cuvintele legitime ale
prezentei cu ştiinţă a atras asupra sa şi cealaltă legătură trupească a
primit hotărârea excomunicării de asemenea şi în general promulga-
tă alături de aceasta spre a se arunca […] Şi deşi ducesa zisului duce
după încheierea căsătoriei prin această măsură împrejmuită, îndată
ce la Credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi de riturile sus-numite ar
renunţa, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele […] acel a îmbră-
ţişa nu a dorit, nici speranţă nu există, că în viitor la recunoaşterea
adevăratei Credinţe prin însăşi ducesă să poată să-l readucă […]
Este încredinţat, îndată ce faptele le află şi dacă prin cercetare astfel
a fost găsit, căsătoria sus-zisă a fost şi este declarată fără valoare.
Martin etc. Vrednicului de cinste Ioan episcop al Moldovei mîntuire
etc. Scaunul apostolic, cu această bunătate precaută ţi-a cedat cu
plăcere, ca de drumul justiţiei să nu se îndepărteze şi să nu se afun-
de, cu atenţie să te uiţi la mîntuirea sufletelor tale. Petiţia arătată de
curînd din partea ta cu înţelepciune, conţinea că femeia nobilă Rin-
209
Lilia Zabolotnaia
gola ducesa Valahiei mici, diecezei tale, a cărei credinţă lui Hristos
este declarată, pe drept în inimă gîndind, pentru de altfel lucrarea
pietăţii, nu va fi foarte mică pentru a ei rătăcire reducerea greşalei
sale, şi de îndată ce pe bărbatul nobil Alexandru ducele grecilor, care
de ritul poporului a rămas legat, după cum rămîne, la calea dreaptă
de la devierea greşelii sale poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu
sus-numita aceeaşi ducesă în gradul trei de rudenie, era unit nul,
fără dispensă de la sediul apostolic obţinută, căsătoria cu ştiinţă a
atras prin cuvintele legitime ale prezentei, şi cealaltă legătură tru-
pească, a primit sentinţa excomunicării, în general promulgată spre
a se arunca alături de aceasta. Şi după cum aceeaşi reclamaţie lega,
cu toate că însăşi ducesa zisului duce, după contractul căsătoriei în
acest mod fu împrejmuită, la credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi s-ar
lăsa de riturile sus-zise, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele care
nu se gîndeşte la mîntuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici spe-
ranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin
însăşi ducesă să poată să fie readus. De aceea din partea ta nouă cu
umilinţă ni s-a implorat ca asupra acestei sus-zise ducese un remediu
oportun, socotit demn de bunătatea apostolică să i se vadă. Noi aşa-
dar observând că este aşa, sus-numita ducesă nu poate cu Alexan-
dru al ei să convieţuiască cu excepţia jignirii [C]reatorului, a ta în
această parte, decăzutei înrudiri a tale, de care, pedepse, acestor şi
altor, ce special în buna credinţă a lui Dumnezeu le vom obţine, prin
scriere apostolică dăm şi încredinţăm pînă unde asupra premiselor
cercetate, autoritatea noastră e respectată cu adevăr[at] şi dacă prin
ancheta aceasta va fi descoperit, în acest caz confidenţei tale împo-
vărăm, căsătoria numită a fost şi este nulă declarată. Dat în […] Iulie
anul al treilea”555.
555
Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690: „ Iohanni episcopo Muldau-
iensi: ,,Pro parte tua[…] petitio continebat, quod nob. mulier Ringola ducissa Minoris
Walachiae tuae d., quae Fidem Christi profitetur, pie in corde recogitans, […] ut
nob. virum Alexandrum ducem Graecorum, qui ritui gentilium tunc inhaerebat, prout
inhaeret, a suis errorum deviis ad semitam rectam iustitiae revocare posset, cum
eodem duce, qui praefatae ducissae IIIoaffinitatis gradu coniunctus erat, nulla super
hoc a SA dispensatione obtenta matri-monium per verba legitime de praesenti scienter
210
Aşadar, după cum observăm din text, papa Martin V da răspunsul

nu Ryngałłei-Anna, ci lui „Ioan episcopul Moldovei”: Din partea ta
[…] petiţia conţinea”. Acest fapt demonstrează, în primul rând, că
problema divorţului dintre Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, cu
mare probabilitate, era abordată şi convenită de ambele părţi şi, în
a doilea rând, că toate problemele ce ţineau de familia voievodală
erau în vizorul bisericii. Ţara Moldovei, în perioada dată, nu avea
codice de legi scrise, sistemul juridic bazându-se pe dreptul cutumiar
sau obiceiul pământului. Desfacerea căsătoriei presupunea un proces
complicat şi îndelungat. Era o procedură ce ţinea de anumite reguli şi
obiceiuri şi se soluţiona, în exclusivitate, de biserică. Drept care cei
doi au găsit această cale mai simplă de rezolvare a chestiunii.
În document sunt evidenţiate îndeosebi motivele divorţului, prin-
tre care papa Martin V subliniază că era o căsătorie încheiată „fără
dispensă de la sediul apostolic obţinută”, adică nu fusese înaintată
cererea pentru dispensa referitoare la deosebirea de religie sau cea
privitoare la rudenia dintre cei doi, care să permită realizarea maria-
jului în cauză.
Cu alte cuvinte, apartenenţa Ryngałłei-Anna la religia romano-ca-
tolică, „că femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei Mici ale d., a cărei
Credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gândind” şi
refuzul trecerii în această credinţă a lui Alexandru cel Bun, „bărba-
tul nobil Alexandru ducele Grecilor [...] totuşi care nu se gândeşte la
mântuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici speranţă nu există că
în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin însăşi ducesă să
poată să fie readus”, constituiau un motiv întemeiat pentru desfacerea
căsătoriei.
contraxit illudque carnali copula consumavit sententiam excommunicationis in tales
generaliter promulgata propterea incurrendo[…] Et quamvis ipsa ducissa dictum du-
cem post contractum matrimo-nium huius modi saepius, ut Fidem Christi reciperet et
ritus praefatos a se abiceret, sollicitaverit diligenter, ipse tamen dux[…] illud amplecti
noluit, nec spes existat, quod in futurum ad agnitionem verae Fidei per ipsam ducissam
reduci possit[…]”Mandatur, ut super praemissis inquirat et si per inquisitionem ita
esse repererit, matrimonium praedictum fuisse et esse nullum declaret. XXX”. Docu-
mentul integral vezi în anexa.
211
Lilia Zabolotnaia
Dar unul dintre cele mai solide argumente de divorţ era că Ale-
xandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, „sus-numita aceeaşi ducesă era în
grad de rudă apropiată”, fiind indicat şi gradul de rudenie, „gradul
trei de rudenie”. Acest fapt confirmă presupunerea noastră că, proba-
bil, Alexandru cel Bun a fost nepotul Ryngałłei-Anna, care era vară
cu mama lui.
Până la urmă, papa Martin V a luat decizia să declare nulitatea
acestei căsătorii: „căsătoria numită a fost şi este nulă declarată. Dat
în […] Iulie anul al treilea”.
În acest context, merită să menţionăm că, divorţând de Ryngałła-
Anna, Alexandru cel Bun i-a lăsat pământuri din domeniile sale şi
o pensie considerabilă. La 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun îi
dăruia „Târgul Siret şi Volohovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile
şi cu iazurile şi cu vămile şi plăţile şi cu dările [...]”556. În document se
menţionează înrudirea Ryngałłei-Anna cu familia regală polono-litu-
aniană: „[...] sora domnului nostru, Craiul Poloniei şi al altor ţări şi a
marelui cneaz [...] Witold, fosta soţie a noastră”. În afară de aceasta,
Alexandru cel Bun îi acordă o pensie anuală: „[...] în fiecare an şase
sute de ducaţi de aur sau galbeni roşii ungureşti”557.
În consecinţă putem pune în discuţie unele momente controver-
sate. Documentul ne demonstrează că divorţul a fost justificat prin
două motivări: gradul al treilea de rudenie şi refuzul de convertire
la romano-catolicism al lui Alexandru cel Bun. După toate probabi-
lităţile, la încheierea căsătoriei se ştia despre această rudenie apropi-
ată şi imposibilitatea înfiinţării unei familii din punctul de vedere al
continuării dinastice, deoarece Ryngałła-Anna la vârsta ei nu putea
avea copii. Cel de al doilea motiv al divorţului nu poate fi justificat pe
deplin. Nu este clar cum au fost cununaţi domnul ortodox cu doamna
romano-catolică, în ce rit bisericesc şi de ce era nevoie să treacă la
romano-catolicism Alexandru cel Bun. În Moldova, în perioada cer-
556
Documente privind istoria României, A. Moldova. Veacul XIV, XV, vol. I, Bucu-
reşti, 1954, p. 42-43 (doc. nr. 49); Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Chişinău,
1975, p. 41-44 (doc. nr. 6).
557
Moldova în epoca feudalismului, vol. II, p. 41-44 (doc. nr. 6).
212
cetată, toţi credincioşi de alte confesiuni aveau libertăţi oficial oferite

de domn. Romano-catolicismul nu era interzis. O confirmare în plus
este „răscumpărarea” oferită de domn la divorţ. Alexandru cel Bun
i-a dat Ryngałłei-Anna Siretul, unul din oraşele cele mai populate
de catolici din Moldova medievală, cu biserică catolică construită în
timpul Margaretei-Muşata, bunica lui.
Având în vedere indicii documentari şi unele argumente pe care
le-am propus spre examinare în acest studiu, considerăm, că acest
„mariaj de rudenie bizară” provoacă mai multe întrebări decât răs-
punsuri: 1) de ce a fost încheiată această căsătorie în grabă; 2) de ce nu
a fost luată în consideraţie vârsta; 3) de ce nu a fost cerută de la papa
de la Roma dispensa pentru gradul de rudenie sau pentru diferenţa de
confesiune; 4) de ce, la scurt timp după nuntă, Ryngałła-Anna apelea-
ză la papa de la Roma şi cere divorţul şi de ce nu a desfăcut căsătoria
Alexandru cel Bun; 5) de ce Ryngałła-Anna a insistat pentru trece-
rea la romano-catolicism a lui Alexandru cel Bun; 6) de ce, obţinând
divorţul după o căsătorie scurtă de numai doi ani, în 1421, Ryngałła-
Anna s-a ales cu pensie şi pământuri din domeniul domnesc.
Răspunsul logic la toate aceste întrebări este că la baza încheierii
căsătoriei în cauză a stat doar interesul politic şi că această alianţă
dinastică urma să contribuie la rezolvarea unor probleme grave de
ordin extern.
În contextul acestei probleme controversate în literatura istorică,
propunem o opinie care merită a fi luată în discuţie. In viziunea cer-
cetătorului Liviu Pilat, desfacerea căsătoriei lui Alexandru cel Bun cu
Ryngałła-Anna s-a bazat pe o scrisoare a episcopului de Baia Ioan de
Ryza, care în scopul politicii a “falsificat” confesiunea lui Alexandru
cel Bun, declarându-l păgân şi nu schismatic. Drept urmare, papa a
decis să nu-i dea domnului Moldovei dispensa, ci a anulat căsătoria cu
Ryngałła-Anna. Astfel, L. Pilat consideră că Ioan de Ryza a denaturat
situaţia în privinţa acestui mariaj558.
În Evul Mediu, alianţele dinastice erau practicate frecvent în sco-
pul rezolvării atât a problemelor politice, cât şi a celor teritoriale. La
558
Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI),
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 99-107.
213
Lilia Zabolotnaia
începutul secolului al XV-lea, Moldova, ca stat, depindea, în mare

măsură, de relaţiile polono-ungare şi polono-lituaniene. Fiind antre-
nat în aceste relaţii controversate şi primejdioase, Alexandru cel Bun
a folosit diverse mijloace pentru a păstra suveranitatea statală şi a
menţine o politică de echilibru în sistemul de relaţii interstatale din
centrul şi estul Europei. În mod firesc, relaţiile dinastice puteau să re-
zolve o parte din problemele politice ale statului, de aceea putem pre-
supune că şi căsătoria lui Alexandru cel Bun cu principesa lituaniană
Ryngałła-Anna a contribuit, într-o măsură oarecare, la ameliorarea
situaţiei politice din regiune. Pentru domnul Moldovei, interesul ţării
era mai presus decât sentimentele personale.
Printre puţinele date descoperite privind viaţa particulară în epoca
medievală sunt şi cele furnizate de cronicari. Nu este lipsită de interes
informaţia despre conflictul între Radu cel Mare din Ţara Româneas-
că (1495-1508) şi patriarhul Nifon al Constantinopolului. Se ştie că
unul dintre motivele scoaterii lui Nifon din ţară era opoziţia acestuia
la desfacerea căsătoriei unuia dintre demnitarii lui Radu cel Mare şi
cununia respectivului cu sora domnului. În ciuda rugăminţii domnu-
lui, patriarhul a refuzat să se implice în această „fără-de-lege”. După
ce a avut loc nunta, patriarhul l-a învinuit pe Radu cel Mare de cel
mai grav păcat, cel de curvie: “Că pre soru-ta, care o ai măritat după
Bogdan făr-de lege, având el muierea cu lege şi o au lăsat fără de
nici o vină şi au luat pre soru-ta, el este curvar şi soru-ta ca o prea-
curvă să-i desparţi şi dă bărbatului iar muierea sa şi potoleşte mânia
lui Dumnezeu mai nainte, până nu să porneşte pre voi”559.
O descriere explicită găsim şi la Radu Popescu: „Radul-vodă […]
a trimis de au adus pe Nifon patriarhul, pre care turcii îl mazilise […]
şi viind aicea în ţară, multe învăţături sufleteşte învăţa, şi îndrepta
biserica, pentru că era rumânii proşti, atât vlădicii, episcopii, cât şi
popii, şi toţi ceilalţi. Ci dar, scandalizându-se cu Radu-vodă, pentru
un lucru făr-de lege ce au făcut Radul-vodă, de au făcut pe un boiar,
anume Bogdan (pre care îl iubiia), de ş-au lăsat muierea, şi i-au dat
559
Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, Ediţie critică şi
studiul introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 120.
214
domnul pre sora lui, de care, neîngăduind, Nifon patriarhul fu gonit

din ţară”560.
Deci, conform acestor relatări ale cronicarilor, avem de-a face cu
un caz când se desface o căsătorie fără „de nici o vină” şi „fără – de
– lege”561. Este posibil ca acest divorţ să fi avut un substrat politic.
Domnul se înrudea cu unul dintre demnitarii săi prin încheierea că-
sătoriei acestuia cu sora sa. O apreciere interesantă a acestui fapt este
dată de Radu Popescu, care subliniază că oamenii nu respectau „în-
văţăturile sufleteşti”, iar Nifon încerca să „îndrepte biserica […] vlă-
dicii, episcopii şi popii”562. Axinte Uricarul citează din scrisoarea lui
Nifon către Radu cel Mare, când părăsea ţara: „îndreptează-te după
legea lui Dumnezeu şi pre tine şi pre boiari, că nu cumva să porniţi şi
să aduceţi mânia lui Dumnezeu asupra voastră şi a ţării voastre”563.
Cercetând cele două fragmente din cronici, putem conluziona că
în epoca respectivă, desfacerea căsătoriei nu întotdeauna era confor-
mă cu pravilele bisericeşti. Evident, ar trebui să ţinem cont şi de alte
documente ale epocii, care sunt extrem de puţine, dar, studiind în
continuare materialele de care dispunem, vom avea posibilitatea să
prezentăm pe cât posibil un tablou integral al problemei abordate.
III. 14. Divorţurile în familiile domneşti

Evident, motivele de divorţ şi circumstanţele de desfacere a că-
sătoriei erau din cele mai variate. Dar este de la sine înţeles că nu se
făceau publice, în mod special când aveau loc în familiile domneşti.
De exemplu, în literatura istorică s-a scris şi se scrie foarte mult des-
pre activitatea politică a domnul Petru Şchiopul, însă despre viaţa lui
560
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, Volu-
mul I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucu-
reşti, 1961, p. 255.
561
562
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, Volu-
mul I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucu-
reşti, 1961. p. 255.
563
Axinte Uricarul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 120.
215
Lilia Zabolotnaia
personală564 şi despre divorţul de prima soţie se cunoaşte foarte puţin.

Petru Şchiopul s-a născut prin 1540 şi s-a căsătorit pe la 1562, adică
la 22 de ani. Prima lui soţie a fost Elena Chyerepovich „(Cherepovits
sau Seerepi) sin Niculae Cherepovits, sârb din Ardeal”565. Din aceas-
tă căsătorie s-a născut o fată, Teodoriţa „pe care a luat-o mama-sa cu
ea, în al treilea an după căsătorie, când s-au despărţit (divorţat)”566
de Petru Şchiopul. Nu dispunem de informaţii privind cauza desfa-
cerii căsătoriei, se ştie numai că Petru Şchiopul va fi încă de două ori
căsătorit, a doua soţie fiind Maria Amirali Paleologu din Rodos, cu
care a avut o fiică, Maria (soţia lui Zotu Spătaru), şi a treia – ”Irina
Doamna, fostă doică în casa lor din care se născu fiul lor Ştefan, la
1584”567. Dar aceste căsătorii reprezintă un subiect aparte, despre care
vom vorbim în alte capitole.
Un alt exemplu despre un divorţ într-o familie domnească îl consti-
tuie cazul lui Mihnea Turcitul, care poate servi ca model de desfacere
a căsătoriei din motivul trecerii unuia din soţi la altă confesiune.
Mihnea al II-lea Turcitul a fost „ales ” domn al Ţării Româneşti
când nu împlinise încă 12 ani568. Regentă a fost numită mama lui,
doamna Ecaterina Salvaresso569. Mama voievodului îl căsătoreşte pe
Mihnea al II-lea Turcitul la vârsta de numai 16 ani cu Neaga, fiica bo-
564
”Frate mai mic al domnului muntean Alexandru II Mircea. Provenea din Vlad
Dracul: Bogdăneştii, pe linie feminină, prin fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad
Dracul, soţia lui Ştefan cel Mare, iar Mihneştii, pe filieră masculină, prin Mihnea cel
Rău, fiul lui Vlad Ţepeş şi nepotul lui Vlad Dracul, ai cărui nepoţi de fiu, la rândul lor,
erau Petru Şchiopul şi Alexandru II Mircea”, Vezi: Rezachevici Constantin, Cronologia
critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova.a.1324-1881, vol.I., Secolele XIV-
XVI, Bucureşti, 2001, p. 707.
565
Ştefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Publicat de
Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916, p. 380.
566
Ibidem, p. 380
567
Ştefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Bucureşti,
1916, p. 380.
568
Mihnea al II-lea Turcitul a domnit în Ţara Românească de trei ori (1577-1583,
1585-1591, 1591).
569
Rezachevici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova.a.1324-1881, Vol. I, p. 273-274.
216
ierului buzoian Vlaicu clucerul, nepoata Neagăi din Cislău570. După

cum afirmă Cristina Anton-Manea, doamna Ecaterina Salvaresso
„şi-ar fi dorit o noră de sorginte mai nobilă dar împrejurările, nu
ştim care, au silit-o să accepte această alianţă pentru care se justifica
surorii sale, Marioara Vallarga aflată la Veneţia, scriindu-i că”571 :
„despre mireasa ce i-am luat lui Mihnea voievod, e fată de boier lo-
calnic şi în adevăr trebuia să fie şi mi-ai scris şi domnia ta s’o iau
din neam înalt, dar n’a putut să-mi dea mâna. Să fie bărbatul bun, el
cinsteşte femeia; pe oricare ar fi luat-o tot ar fi fost Doamnă”572.
Însă căsătoria nu a fost fericită, deorece peste puţin timp Mihnea
al II-lea Turcitul avea deja o ţiitoare, Vişa, „cu care a avut un copil
şi pe care Neaga l-a crescut împreună cu copii ei (Alexandru, Rada
şi Irina)”573.
Însă divorţul a avut loc nu din cauza relaţiilor extraconjugale ale
lui Mihnea cu această Vişa, ci din cauza trecerii domnului în islam.
Acest caz este relatat de reprezentantul soliei polone la începutul se-
colului al XVII-lea, Samuel Kuszewicz, care, în menţiunile sale des-
pre Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, scria: „Când tatăl său
s-a făcut turc, fireşte că mama, rămânând creştină, a trebuit să-l
părăsească”574. Conform acestei relatări, cu toate că Mihnea al II-lea
Turcitul şi-a părăsit familia, şi avea „multe femei, cu cari a avut şi
copii”, el nu şi-a neglijat soţia şi copilul, „trimeţând tot necesarul”575.
Concomitent, autorul, cu deosebită atenţie şi dragoste, subliniază me-
ritul mamei în educaţia fiului.
570
Nicolae Iorga, Mormântul doamnei Neaga şi neamul ei, în Analele Academiei
Române, Memoriile Secţiei Istorice, S. III, t. XII, 1932, p. 189-193; I. C. Filitti, Neamul
doamnei Neaga şi mănăstirea Aninoasa (azi Buda) din Buzău, Bucureşti, 1935.
571
Cristina Anton-Manea, Din nou despre doamna Neaga şi familia ei. Genealogia
unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII, în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi,
dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu. Volum îngrijit de: T. Teoteoi,
B. Murgescu, Ş. Solcan, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 67.
572
E.Hurmuzaki, XIV, partea I-a, p. 61 în Cristina Anton-Manea, Din nou despre
doamna Neaga şi familia ei. Genealogia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII,
în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici, p. 67.
573
Ibidem.
574
N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 204.
575
Ibidem, p. 204.
217
Lilia Zabolotnaia
Despre acest caz ne vorbeşte şi alt document al epocii, letopise-

ţul lui Radu Popescu, care dă o descriere foarte asemănătoarea cu
cea a călătorului polon: “Radul-vodă, fecior lui Mihnea […] cum au
auzit din bătrâni, au fost om înţelept foarte, şi învăţat: ştia greceş-
te, latineşte, frînceşte; care la Padova au învăţat, fiind fugit de frica
turcilor. Că, după ce s-au turcit tată-său (au de voie, au de nevoie,
Dumnezeu ştie), mumă-sa (Vişa – nu este doamna ţării, adică soţie
legitimă – n.a.) l-a trimis la Sfetagora, la mănăstirea Iverilor, şi de
acolo călugării l-au trimis la Veneţia şi, fiind isteţ la minte, s-au dua
la Padova, de au învăţat carte destul”576.
Altă despărţire într-o familie domnească este cea a domnului Ale-
xandru Iliaş (1616-1618, 1627-1629), fiul lui Iliaş (1591) şi nepotul lui
Alexandru Lăpuşneanul. După cum relatează Letopiseţul Cantacu-
zenesc: “Alexandru-vodă scăpând numai cu dulama pre trup, s-au
despărţit de doamnă-sa şi fugind tare sosi la Brăila, iar doamnă-sa
merse la Giurgiov. Radul-vodă dacă înţelese de acesta, îi trimise bani
de cheltuială şi haine de îmbrăcăminte, ca să-l cinstească. Iar Ale-
xandru-vodă având inimă rea şi grijă pentru doamnă-sa, nici nu ştia
unde iaste. Şi într-acel ceas sosi un om de la Rusciuc, dîndu-i veste
bună că au trecut la Rusciuc şi iaste sănătoasă. Părându-i bine foarte
au dăruit pre acel om. Şi intră într-o ghimie (corabie – n.a) de s-au
dus la Rusciuc, împreunîndu-să cu doamnă-sa”577.
Interesant este motivul acestei aşa-numite despărţiri, căci n-o pu-
tem numi divorţ. Alexandru Iliaş, după ce pierde puterea, fuge din
ţară abandonându-şi soţia, pe care mai apoi o caută. Probabil, el ur-
mărea un anumit interes şi a procedat astfel temându-se să nu-i pună
doamnei viaţa în pericol. Printre rândurile letopiseţului se citeşte clar
care sunt sentimentele lui Alexandru Iliaş faţă de soţia sa. Persoana
care a găsit-o a fost generos răsplătită de Alexandru Iliaş, care s-a dus
apoi la Rusciuc, unde s-a întâlnit cu doamna sa578.
576
577
Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, Ediţie îngrijită de Mihail Gre-
gorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, p. 145-146; Axinte Uri-
carul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 344.
578
Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, p. 145-146.
218
O nouă despărţire într-o casă domnească s-a petrecut când dom-

nul ţării Gheorghe Ştefan (1653–1658) pierzând puterea, îşi părăseşte
soţia, pe doamna Safta. Acest caz a fost descris în mai multe izvoare
ale epocii: „Doamna Safta a trăit mult timp părăsită de soţul ei, care
nu vroia s-o ieie în pribegie, unde mersese cu o ţiitoare rusoaică,
Ştefania Mihailovna, ori nu voise ea”579. Contemporanii îl descriau
pe Gheorghe Ştefan ca fiind o persoană desfrânată şi lipsită de valori
morale: „Când a venit la putere, era om trecut ca vârstă, cu mustaţă
stufoasă, grăsuţ, având toată înfăţişarea pe care ne-o putem închipui
după felul lui de viaţă, iubitor de vin la fel ca şi Istratie Dabija, pe
urmă şi de femei, şi de petreceri”580.
Radu Popescu de asemenea a lăsat o relatare negativă despre Ghe-
orghe Ştefan, şi, în mod special, cum şi-a lepădat soţia şi a trimis-o
din pribegie acasă fără nici o susţinere materială: “după ce […] l-au
biruit în Moldova dă s-au ruşinat: s-au dus în Ţara Leşească, de aco-
lo şi la Moscu s-au dus şi de acolo într-alte părţi, până s-au sfârşit,
iar pe doamnă-sa, din Ţara Leşească o au trimis în Moldova, să şază
la casile ei; că nu o iubiia, că avea ţiitori”581. Până la urmă, viaţa l-a
răsplătit cu aceeaşi monedă, Gheorghe Ştefan a colindat prin multe
ţări, a fost în Austria, în Prusia, în Rusia, chiar şi în Suedia; şi-a sfâr-
şit zilele la Stetin, în 1668. Rămăşiţele sale au fost aduse în ţară şi se
află îngropate la mănăstirea Caşin, ctitoria sa582.
Un alt caz ilustrativ despre divorţ în familia domnească serveş-
te cazul lui Sigismund Bátory (1572-1613), principe al Transilvaniei
(1581-1601). Din a doua jumătate a lunii februarie a anului 1595 s-au
început tratativele vizavi de căsătoria lui Sigismund III. Era aleasă
Maria Cristina (10.XI. 1574) din Habsburgi. Menţiunile epocii relatea-
579
N. Iorga scoate în evidenţă studiul publicat „în foarte rara foaie germană
„Baltische Studien, a Societăţii pentru istoria Pomeraniei şi tradus de răposatul
Papadopol Calimah”, în care se scrie despre Gheorghe Ştefan”. Vezi: N.Iorga,
Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 253.
580
N.Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 254.
581
Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, 1961,
p. 292.
582
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Bucureşti, p. 437. 219 
Lilia Zabolotnaia
ză că era o personalitate foarte rafinată, bine educată, şcolită şi cultă.

Sora ei Ana era soţia regelui Poloniei, Sigismund Vaza (1566-1632),
dar fratele, Ferdinand II, a devenit rege (din 1617 – regele Cehiei, din
1618 – regele Ungarie). De la 31 ianuarie până 27 februarie 1595 s-au
schimbat cu soliile din Praga la Graz. Împotriva acestei căsătorii era
mama fetei şi sora ei, chiar au încercat să amâne nunta, dar fratele
insista, deoarece căsătoria urmărea interese politice şi era urgentată.
La 1 martie, solia din Transilvania era primită la curtea regală, iar pe
2 martie 1595, Carrillo, şeful delegaţiei transilvănene, a cerut oficial
mână domniţei. Maria, mama miresei, vroia în dar de nuntă câteva
mii de guldeni şi moşiile care vor aduce venit anul la această sumă.
Tinerii au plecat la 5 martie şi nunta era planificată pe 11 iunie. Din
cauza bolii miresei, Maria Cristina, planurile s-au schimbat, şi alaiul
nunţii s-a pornit numai pe 15 iunie din Graz prin Bratislava, Košice
şi Şatmar, unde Sigismund Batory trebuia să vină în taină ca să o
vadă pe mireasă. Nunta a avut loc la 6 august la Alba Iulia. Mireasa
a primit în dar Făgăraşul583 cu împrejurimi (înainte erau proprietatea
lui Baltazar Batory) şi multe kosztownoszci. Peste trei saptamani, Si-
gismund a plecat la război584.
În 1597, după ce s-au stricat relaţiile cu Rudolf, Sigismund a de-
clarat că este de acord să divorţeze de Maria Cristina, care vroia nu
numai divorţ, dar şi separarea. În luna mai 1597, Carillo a plecat la
Roma să ceară divorţ, însă papa nu i-a permis585.
Au încercat s-o convingă pe mama Maria ei să-i scrie lui papa şi să
ceară divorţ. La 18 aprilie, Maria Cristina a scris scrisoare regelui să-i
permită să plece acasă. Acelaşi lucru ea i-a scris şi mamei sale.
La 18 august a plecat din Alba Iulia586.
În mai 1599, Carillo a fost la Praga să anunţe că trebuie să pleca la
Roma şi să afle despre divorţ. La 24 iunie 1599 a adus personal decla-
583
Bethlen Farkas, Erdély Története (1526 1538) I, Erdélyi Múzeum, Kolozsvár,
2000, p. 149.
584
Bazylow Ludwik, Siedmiogród a Polska 1576-1613, Państwowe Wydawnictwo
Naukowe, Warszawa, 1967, p. 79-81.
585
Ibidem, p. 90-91-92.
586
Ibidem, p.93-97
220
raţie că Sigismund şi Maria Cristina n-au avut niciodată convieţuire

de soţi , adică n-au trăit ca soţ şi soţie!
Peste câteva săptămâni, o comisie specială formată de papa a de-
clarat acordarea divorţului. Decizia finală a fost declarată mai târziu,
la 17 august 1599, la Graz: „Hoglie si é a la fine publicata la senteza
o dispensa sopra la dissolutione del matrimonio, onde non avendo
piú a fare, me ne parto questa sera per Vienna”, Carillo do kardynala
Piotra Aldobrandini, Graz, 17 sierp 1599, în Carrillo Alfonz jezsuita-
atya levelézese é iratai 1591-1618”587
III. 15. Dreptul femeilor la divorţ. Înstrăinarea proprietăţii

soţiei („trai rău şi risipirea zestrei ”)
După cum am încercat să arătăm şi să exemplificăm, utilizând o
serie de documente de epocă, divorţul şi despărţenia nu erau unul şi
acelaşi lucru. Despărţenia dintre soţi putea fi temporară şi nu presu-
punea desfacerea căsătoriei în mod definitiv prin judecată. În schimb,
divorţul era o procedură judecătorească foarte complicată, care obliga
pe soţi şi întreaga familie să se implice într-un şir de reguli şi res-
ponsabilităţi juridice. Divorţul presupunea şi o responsabilitate mo-
rală faţă de biserică, rude şi întreaga societate. Decizia de a desface
o căsătorie, în majoritatea cazurilor, era foarte grea. După cum am
menţionat deja, dreptul la desfacerea căsătoriei îl aveau atât bărbaţii,
cât şi femeile.
Un alt caz de divorţ, cu totul deosebit, este descris într-un docu-
ment din 1600 (7108), iulie 26. În acest izvor al epocii este arătată
obţinerea divorţului de către o femeie şi cum, mai apoi, soţul ei înten-
tează un proces pentru reîntoarcerea soţiei în familie.
Gheorghe grămăticul, soţul, ajunge cu o reclamaţie la Mitropolitul
Dionisie al Târnovei şi al Moldovei precum că soţia sa a obţinut di-
vorţul de la episcopul de Huşi fără ştiinţa lui şi că vrea să o determine
să se întoarcă la el.
587
Korespondencja i pisma ojca jezuita Alfonsa Carrillo, wyd. Endre Vereess, Bu-
dapest 1906. Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria, vol. XXXII, p. 101-102
221
Lilia Zabolotnaia
„Judecata şi cercetarea de Dumnezeu iubiţilor arhiepiscopului şi

episcopilor şi preacucernicilor preoţi şi diaconi.
Întâi stătător fiind smerenia noastră (Dionisie – n.a), fiind de faţă
şi preasfinţitul mitropolit al Chesariei Palestinei şi preiubitorul de
Dumnezeu episcop al Romanului, a venit Gheorghe grămăticul spu-
nând că având o nevastă numită Drăguţa, ea, fără ştiinţa lui, s-a dus
înainte vreme la prea iubitorul de Dumnezeu episcop al Huşilor chir
Ioan şi cu meşteşug şi vicleşug s-a despărţit de el”588.
Acest Gheorghe grămăticul a depus mărturie că „a luat cu vicle-
şug femeia lui, Drăguţa, carte de despărţire, iar prea iubitorul de
Dumnezeu chir Ioan episcopul a dat carte de dezvinovăţire ca (Ghe-
orghe – n.a) să ia din nou femeia sa Drăguţa [...], şi spunând aceasta
a arătat şi o carte a prea iubitului de Dumnezeu episcop (chir Ioan
– n.a.)”589 .
Din textul documentului se vede că în procesul în cauză au fost
implicate şi rudele Drăguţei, şi anume fratele ei, Onufrie. Acesta măr-
turiseşte că respectiva carte de dezvinovăţire a lui Gheorghe grămă-
ticul „nu este cu ştiinţă de episcop, ci un călugăr, Isaia cu numele,
luând de la mai sus zisul Gheorghe trei stupi, a plăsmuit o carte ca
din partea de episcop şi i-a dat-o”590.
Mărturiile fiind foarte diferite, au apărut multe neclarităţi în aceas-
tă situaţie şi, pentru cercetarea cazului, la judecată au fost chemate
mai multe persoane implicate în proces. „Iar smerenia noastră, ce-
rând mărturii dacă aşa este adevărul, după cum spune acest Onufrie,
a adus pe preacuviosul între ieromonahi chir Atanasie, arhimandri-
tul şi catigumenul cinstitei mănăstiri Bistriţa, şi pe preacuviosul iero-
monah chir Eutihie, bărbaţi evlavioşi şi cuvioşi, pe care cercetându-i
cu grijă smerenia noastră, i-am găsit mărturisind şi ei că cu vicleşug
a luat Gheorghie cartea de la mai sus zisul monah Isaia. Smerenia
noastră, potrivit mărturiei lor, am dat femeii ca să fie despărţită de
fostul ei bărbat, Gherghe, potrivit despărţirii pe care a făcut-o prea
588
Documente privind istoria României. A.Moldova, Veacul XVI, vol. IV (1591-
1600), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952 p. 298-299 (nr. 363).
589
DIRA, Veacul XVI, vol. IV (1591-1600), p. 298 (nr. 363).
590
Ibidem, p. 298.
222
iubitul de Dumnezeu episcop al Huşilor chir Ioan, iar acest Gheor-

ghie să fie despărţit de fosta sa nevastă, Drăguţa”591.
Acest document dovedeşte încă o dată dreptul femeilor la divorţ.
Este interesant şi faptul că în document se întâlneşte o anumită termi-
nologie, caracteristică pentru epocă – „carte de despărţire” şi „car-
te de dezvinovăţire”, ceea ce ne vorbeşte despre diferite situaţii care
apăreau în caz de divorţ. Cu regret, nu dispunem de documente care
să dezvăluie motivul divorţului, dar, întrucât femeia a avut câştig de
cauză, este clar că vina o purta soţul.
Evenimentele pot fi explicate foarte simplu. În primul rând, Drăgu-
ţa a obţinut divorţul fără prezenţa soţului. Fără dovezi convingătoare
şi martori era imposibil să se câştige un proces şi să se primească de
la episcop o „carte de despărţire”. În a doilea rând, „carte de dezvi-
novăţire” se dădea în cazuri de demonstrare a vicleniei unuia dintre
soţi şi numai dacă era recunoscută vina purtată.
O condiţie de bază pentru desfacerea căsătoriei era comportamen-
tul urât al soţului, înstrăinarea proprietăţii soţiei (mobile şi imobile).
După cum demostrează materialul izvoristic din Moldova, femeile
intentau procese de desfacere a căsătoriei mai ales în cazuri de „trai
rău şi risipirea zestrei”. Un document din secolul al XVII-lea mărtu-
riseşte despre un anumit caz:
„1623 (7131) mai, Iaşi† Arxïep(i)skopß Anastasïe i mitropolit
S√çavskoi. Scriem şi mărturisim cu ceastă scrisoare a noastră cum
au venit înnaintea noastră Chirana, de s-au jeluit pre bărbatul său,
pre Platon, şi au dzis că i-au mâncat şi i-au strâcat tot ce au avut;
după aceea, au fugit şi o au lăsat. Şi au mărturisit popa Vasile de
Romăneşti şi alţi mulţi oameni buni, cum Platon nu ieste om bun, ce
ieste făcător rău.
Printr-aceea, noi, dac-am văzut jaloba ei şi atâta mărturie mare,
noi i-am făcut cartea noastră, ca să nu mai aibă treabă Platon cu Chi-
rana, nici Chirana cu Platon, ce să fie slobozi unul de altul, în veci.
De aceasta scriem şi mărturisim cu această carte a noastră, Ana-
stasie mitropolit”592.
591
Ibidem, p. 298.
592
Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XVII, vol. V, p.220,
nr.293 (orig.) şi p. 460 (foto).
223
Lilia Zabolotnaia
Documentul prezentat demonstrează clar că pentru obţinerea di-

vorţului femeile aveau nevoie nu numai de motivarea cauzelor ce au
dus la proces, ci şi de martori credibili. Instituţia de mărturie în situ-
aţiile de desfacere a căsătoriilor avea o valoare incontestabilă, mar-
torul principal trebuia să fie preot, deoarece divorţul, ca şi căsătoria,
erau oficializate numai conform riturilor şi tradiţiilor bisericeşti.
Dreptul femeilor din Moldova la divorţ este confirmat şi de nume-
roase menţiuni din izvoare narative ale epocii (cronici, opere istorice,
memorii etc.), în special ale misionarilor şi călătorilor străini. Misi-
onarii catolici erau frapaţi de acest fapt, deoarece, spre deosebire de
biserica ortodoxă şi cea protestantă, biserica catolică nu recunoştea
divorţurile. Numai în cazuri excepţionale catolicii puteau obţine o
confirmare oficială a desfacerii căsătoriei şi doar pe motiv că nu ar fi
fost oficiată legitim căsătoria respectivă, iar aceasta însemna anularea
obligaţiilor matrimoniale.
Johann Sommer, în celebra sa lucrare Viaţa lui Iacob Despot, Dom-
nul Moldovei (1563), are un capitol aparte intitulat “Despre divorţuri”,
în care nota: “Despot era neînduplecat la culme la pedepse, mai ales
împotriva acelora care erau dovediţi că nu respectă, după obiceiul
acelui popor, legământul căsătoriei, sau chiar că îl calcă cu îndărăt-
nicie. Căci astfel se înrădăcinase la ei (la moldoveni – n. a.) obiceiul
pe care îl ţin şi astăzi ca un fel de lege, că dacă soţia a fost ocărâtă sau
lovită voie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă
căsătorie, dacă poate să plătească soţului o treime de galben de aur,
prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui”593.
Autorul se revoltă că „acest obicei l-au imitat ungurii şi saşii care
locuiesc răspândiţi prin ţară până într-atât încât au fost găsiţi destul
de mulţi dintre ei care aveau trei sau chiar patru soţii în viaţă, de la
care de cele mai multe ori avuseseră copii, precum şi ele la rândul
lor de la alţi bărbaţi cu care se împreunaseră după ce-şi părăsiseră
bărbatul”594.
O relatare asemănătoare a lăsat şi Antonio Maria Graziani (1537-
593
Călători străini despre Ţările Române, vol.II, p. 262.
594
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 260-261.
224
1567) în Descrierea Moldovei: ”Păstrează cu multă însufleţire ritul

credinţei creştine, aşa cum l-au primit de la greci. Bărbaţii desfac
adeseori căsătoria pentru cuvintele chiar cele mai neînsemnate, tri-
miţând soţiei carte de despărţire (Premisso uxori nuncio – repudiind
soţia) şi plătind vistieriei doisprezece denari”595.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, în 1599, Bernardino Quirini
(?-1605), „episcop de Argeş în provinciile Moldova şi Valahia”, de-
scriind situaţia catolicilor, era mirat de relaţiile familiale şi de liberta-
tea în desfacerea căsătoriilor. „Am mai aflat că mulţi catolici însuraţi,
cărora li s-a dat carte de despărţenie [...] cu îngăduinţa de a se căsă-
tori din nou, aşa cum fac în toate părţile ortodocşii, trăiesc de mulţi
ani încoace cu soţiile nelegitime dintr-o a doua căsătorie nelegitimă,
şi unii şi ceilalţi având copii din a doua căsătorie. Spre a nu lăsa
şi a nu declara bastarzi aceşti copii ai lor [...] fiindcă nu vor să se
întoarcă sa trăiască cu soţii cei dintâi – dar dacă i-aş constrânge la
aceasta, s-ar lăsa să fie excomunicaţi şi mi-ar refuza îndată asculta-
rea datorată, trecând la ritul ortodox, în care o asemenea căsătorie
le este îngăduită în general după divorţ”596 .
Acest text dovedeşte şi existenţa altei cauze a divorţului, şi anume
trecerea în altă confesiune. Autorul pune accentul pe desfrânarea po-
pulaţiei ortodoxe în relaţiile familiale şi motivează desfacerea multor
căsătorii din cauza libertăţilor conjugale oferite de biserica ortodoxă.
Călugărul minorit conventual Paolo Bonnicio (? – 1632) din Malta
a locuit în Moldova nouă ani597. În relatările sale Asupra Moldovei
observă că obiceiurile au rămas neschimbate şi posibilitatea femeilor
de a se elibera de o căsătorie nedorită depindea de capitalul financiar
disponibil şi nu de morala publică. În acest sens, găsim o consemnare
a lui Paolo Bonnicio (1632), care scria: “E obiceiul ca episcopii să dea
hotărâri de despărţire;[...] când soţii nu mai vor să stea împreună, ei
oferă atâţia bani episcopului, până pot cădea la înţelegere, despărţi-
rea făcându-se pe loc şi fiecare se poate căsători încă o dată; adică
bărbatul să-şi ia o altă nevastă şi nevasta un alt bărbat [...] iar unul
595
Ibidem, vol II, p. 382-383.
596
Călători străini despre Ţările Române, vol.IV, p.44.
597
Călători străini despre Ţările Române,, vol.V, p. 11-13.
225
Lilia Zabolotnaia
care l-ar pune pe un catolic să se boteze din nou în credinţa schisma-

tică se spune că este iertat de toate păcatele sale”598.
Majoritatea misionarilor subliniau egalitatea bărbaţilor şi femeilor
în dreptul de iniţiere şi obţinere a divorţului. În prima jumătate a se-
colului al XVII-lea, acest fapt se menţionează în toate relatările.
Călugărul italian Niccola Barsi ( ? – 1640 ) din Lucca a avut oca-
zia să treacă prin Moldova de două ori, între anii 1632-1639, şi a lăsat
mai multe observaţii asupra relaţiilor familiale. „Când vreunuia nu-i
place soţia sa, fie că ea este urâtă, sau că el nu are tragere de inimă
sau dragoste pentru ea, chiar dacă ar avea copil cu ea, atunci ia o
vacă şi o dăruieşte mitropolitului. Acela le dă amândurora voie să se
poată căsători de-al doilea cu cine le este pe plac”599.
Petru Bogdan Bakšić (c.1601-1674) scria: ”Am văzut că atunci când
vine cineva pentru vreo pricină, soţul contra soţiei sau soţia contra
soţului [...] se rezolvă repede pricina, fără a ţine seama nici de ca-
noane, nici de concilii [...] Când vrea să despartă pe o soţie de soţ şi
să desfacă legătura căsătoriei, cum se obişnuieşte la ei pentru cel
mai neînsemnat cuvânt, face mai întâi o învoială cu ei : „Cât daţi?”
şi după ce a făcut mai întâi preţul, dă voie ca un bărbat să-şi ia altă
soţie şi o femeie alt soţ”600.
Biserica catolică trata căsătoria ca un acord şi ca o taină. Căsătoria
oficiată legitim nu putea fi anulată”601.
Totuşi, conform materialului documentar şi mărturiilor misiona-
rilor catolici, uneori, foarte rar, în cazuri excepţionale, femeile aveau
dreptul să iniţieze desfacerea căsătoriei şi încă şi mai rar puteau câş-
tiga procesele, nefiind protejate legitim şi moral de societate. Este in-
teresant faptul că toate cazurile de divorţ din perioada dată arată că
femeile erau fidele familiei şi mergeau la desfacerea căsătoriei numai
în situaţii disperate, fără altă ieşire.
Documentele de epocă arată clar că drepturile şi statutul femeilor
598
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 24.
599
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 79.
600
CSŢR, vol. V, p. 244.
601
И. Бардах, Б. Леснодарский, М. Петречак, История государства и права
Польши, Москва, 1980, p. 239.
226
în societate nu erau egale cu cele ale bărbaţilor. Din cauza multitudinii

motivelor de divorţ pe care le puteau invoca, avantajaţi erau bărbaţii.
În acelaşi timp, pentru obţinerea divorţului, femeile se bazau numai
pe normele juridice, în mare măsură nescrise, care erau stabilite prin
tradiţii şi obiceiuri seculare.
Observăm că situaţiile şi motivele de desfacere a căsătoriilor erau
diferite, iar consecinţele acestora pentru femeie în societatea medieva-
lă erau asemănătoare: uneori ele îşi pierdeau statutul social, ajungând
să fie izolate de societate şi chiar dispreţuite moral. Ca să ilustrăm
aceste consideraţii, dăm un exemplu când soţul a vrut să divorţeze
de soţie, dar apoi s-au împăcat „şi au lăcuit dempreună”602. După
decesul soţului, soţia a rămas cu averea ce i-o lăsase soţul, având
testament, deşi rudele soţului au încercat prin judecată să revendice
moştenirea pe motiv că cei doi ar fi vrut să se despartă la un moment
dat şi considerau că aceasta poate fi dată la o parte:
„Iaşi, 28 noiembrie 7146(1637).
Vasile Vodă603, pentru Dumitru Gheuca fost vornic de poartă şi
soră–sa Anghelina, ce se judecă cu cumnata lor, Mărica, soţia lui
Sămion Gheuca biv vel medelnicer, pentru moştenirea acestuia, Bă-
canii, pe Tutova, dat de Sămion lui Dumitru şi surori-sa, în zilele lui
Miron Vodă604 „când au fost vrând Simion Gheuca să să despartă de
jupâneasa lui, de Mărica, pentru scârbă ce au fost având împreună,
iar după aceia s-au împăcat şi au lăcuit dempreună, de atunci şi până
acum, ce s-au săvârşit”605.
Văduva arată un zapis al soţului unor „boieri şi preoţi şi egu-
meni de la sfânta mănăstire de la Uspenia Precistii şi de la Sfânta
Vineri”606, conform căruia la moarte lasă tot soţiei: „Aceasta pentru
comând, cum le va lăsa apoi şi ea pentru comândul ei; nepoţilor li-a
dat ce a vrut, în viaţă”607.
602
Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, volumul întocmit de C. Cihodaru şi
I. Caproşu, vol. XXIV (1637-1638), Bucureşti, 1998, p. 197 (nr.216).
603
Vasile Lupu (1634-1653).
604
Miron Barnovschi (1626-1629, 1633).
605
DRHA, Moldova, vol. XXIV (1637-1638), p. 197 (nr. 216).
606
Ibidem
607
Ibidem.
227
Lilia Zabolotnaia
La finele judecăţii între Anghelina cu cumnata sa a fost luată deci-

zia în favoarea ultimei. Interesantă este formularea instanţei judecă-
toreşti: „Domnul nu crede în cele d-întâi acte, fiind „făcute într-ace
scârbă, când au fost vrând să să despartă Gheuca medelnicer de ju-
pâneasa lui. Gavril (Mătiaş) vel logofăt. Borăleanul (a scris)”.
Aici se cer unele precizări. După cum se observă din terminologia
documentului, la procesul în cauză nu se vorbeşte despre divorţ, ci
numai despe intenţia de divorţ, care posibil se preconizase în primii
ani ai domniei lui Miron Barnovschi. Presupunem că atunci când a
fost iniţiat procesul „pentru scârbă ce au fost avându împreună”608,
soţul, neavând motive temeinice pentru învinuirea soţiei şi temân-
du-se că va pierde la proces o parte din avere în favoarea ei, ca să-şi
păstreze toate moşiile, le-a trecut pe numele fratelui şi surorii sale.
Până la urmă, cum se vede din document, soţii s-au împăcat şi au
trăit împreună „de atunce şi până acum, ce s-au săvârşit (până când
el a murit – n. a.)”609. Dar, după moartea lui Gheucă, rudele apropia-
te, fratele şi sora lui, au intenţionat să ia proprietatea fratelui său, cu
toate că soţia decedatului avea testament. Surprinzător este faptul că
procesul de litigiu a ajuns până la ultima instanţă, la domn. La rân-
dul său, domnul, cercetând cauza „cu toate mărturiile”, a luat decizia
foarte clară contra pretenţiilor familiei decedatului, subliniind că „nu
crede în cele dintâi acte, fiind „făcute într-ace scârbă, când au fost
vrând să să despartă Gheuca medelnicer de jupâneasa lui”610. Deci,
se vede limpede, că soţii nu erau divorţaţi. În opinia noastră, numai
faptul că femeia a fost implicată în tentativa de divorţ, învinuită de soţ
care vroia s-o lepede, a determinat rudele să încerce să obţină averea
la care aceasta avea dreptul. Sunt cunoscute multe documente care
dovedesc fapte similare, când, având testamente şi nefiind divorţate,
femeile erau totuşi nevoite să-şi apere averile lăsate de soţ de preten-
ţiile rudelor lui apropiate.
În finalul acestei intervenţii, observăm că documentul descrie un
608
DRHA, Moldova, vol. XXIV (1637-1638), p. 197 (nr. 216).
609
Ibidem, p. 197 (nr. 216).
610
Ibidem, p. 197 (nr. 216).
228
aspect al situaţiei juridice şi sociale a femeilor din perioada cercetată,

când, în majoritatea cazurilor şi în anumite circumstanţe, femeile nu
erau protejate nici de lege, nici de societate şi chiar numai o mică sus-
piciune putea să le pună în „afara societăţii”.
Putem observa că, dintr-o parte, legislaţia epocii demonstra un
anumit salt în rezolvarea problemelelor de familie din punctul de ve-
dere al dreptului civil: erau bine definite drepturile şi obligaţiunile
ambilor soţi faţă de lege, femeia era protejată în anumite situaţii, însă
divorţul era greu de obţinut. Posibil, aici putem observa perioada de
trecere de la respectarea legilor nescrise (obiceiul pământului) la le-
gile scrise. Evident că este o problemă multilaterală şi complicată, de
aceea necesită un studiu aparte. La moment, această problemă nu se
încadrează în competenţa studiului nostru.
Generalizând motivele divorţului în Ţările Române, putem obser-
va că erau destul de multe:
1. adulterul; suspiciunea de adulter;
2. curvie şi preacurvie;
3. eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale;
4. trecerea la altă confesiune;
5. rudenia apropiată;
6. înstrăinarea proprietăţii soţiei („trai rău şi risipirea zestrei”);
7. defăimarea soţiei (denunţarea calomnioasă);
8. purtările necuviincioase (beţie);
9. pentru „vrăjmăşia bărbatului”; bătaia şi ameninţarea cu moar-
tea din partea soţului;
10. izgonirea de acasă a soţiei (repudierea prin alungarea soţiei din
casă era una din căile rar folosite, dar cunoscute);
11. dispariţia unuia dintre soţi. Părăsirea domiciliului conjugal;
12. dacă femeia nu este fecioară în noaptea nunţii;
13. răutatea soţiei, lipsa de înţelepciune, risipirea averii şi neprice-
perea în chiverniseala casei;
14. „traiul rău” asociat cu beţia şi risipirea zestrei;
15. călugărirea unuia dintre soţi;
16. ereziile;
229
Lilia Zabolotnaia
17. sodomia (relaţii sexuale anormale);

18. pedofilia (atracţie sexuală faţă de copii);
19. exhibiţionismul ( perversiune sexuală costând din expunerea în
public a organelor genitale);
20. lesbianismul (homosexualitate feminină);
21. proxenetismul ( faptul de a trage foloase materiale din practica-
rea prostituţiei altuia);
22. prizonierat611.
Concluzii
În concluzie constatăm: pe parcursul secolelor, în Ţările Române
majoriatea condiţiilor de desfacere a căsătoriei au fost moştenite. Cert
este şi faptul că, deşi condiţiile juridice europene erau mai avansate,
în privinţa dreptului civil spaţiul românesc a demonstrat cea mai per-
severentă conservare a dreptului bizantin şi a dreptului german. Este
surprinzător că în Ţările Române legislaţia scrisă a fost introdusă în
circulaţia oficială abia după trei secole de la apariţia statului, însă,
dreptul ambilor soţi la divorţ (legea bizantină) se aplica mai frecvent
decât în celelalte ţări europene.
Divorţul presupunea o responsabilitate morală faţă de biserică,
rude şi întreaga comunitate, era o procedură judecătorească foarte
complicată, care obliga pe soţi şi întreaga familie să respecte o serie
de reguli şi să-şi asume anumite responsabilităţi juridice. Normele
obiceiului pământului se aplicau potrivit moralei societăţii. Divorţu-
rile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie civilă canoni-
că. În urma judecăţii, se emitea o carte de despărţenie, care putea fi
obţinută de oricare dintre soţi.
Ţinem să menţionăm că acceptăm opinia mai multor autori care
611
Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi di-
vorţ în Ţările Româneşti a secolului al XVIII-lea., Bucureşti, 2004; Idem, Familie şi so-
cietate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie,
vol. XX, 2002, p. 89-114; Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea
medievală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr.1-2, Iaşi, 1997, p.74-76;
Idem, Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 10
(367), 1999, p. 75-77; DEX, pp. 346 356, 568, 772, 864, 1000.
230
susţin, printre altele, că „raporturile dintre soţi erau dominate de

principiul inegalităţii sexelor” şi tradiţiile în perioada dată obligau
femeile să fie fidele faţă de soţ, să-l urmeze pe acesta, sau că soţul
are drept de corecţiune asupra soţiei. Divorţul avea multe consecinţe,
care nu erau în favoarea femeii. De exemplu, la despărţire se făcea
împărţirea bunurilor aduse sau dobândite în timpul căsătoriei, tot-
deauna soţul fiind favorizat, iar când existau copii, băieţii reveneau de
obicei tatălui şi fetele mamei. Să adăugăm şi faptul că cea mai gravă
consecinţă era morală şi socială, deoarece statutul femeii divorţate se
schimba brusc, de multe ori aceasta fiind ostracizată de comunitate.
La mijlocul secolului al XVII-lea, considerat momentul de trece-
re de la epoca medievală la epoca modernă în Ţările Române, apar
primele codice de legi – Carte românească de învăţătură (1646) a lui
Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii 1652 a lui Matei Basarab. Concepţia
vremii faţă de adulter era dură şi aspră. Pentru prima dată, conform
legislaţiei oficiale, vina adulterului se aplica şi asupra bărbaţilor. Nu
era aplicată sancţiunea de pedeapsă cu moartea (după obiceiul pă-
mântului, femeia putea fi pedepsită cu moartea), dar în pravile era clar
subliniat că era o crimă împotriva moralei. În cazul adulterului unuia
dintre soţi urma desfacerea căsătoriei.
Dreptul femeilor din Moldova la divorţ este confirmat de nume-
roasele glave din pravile. Dacă femeia putea să aducă dovezi şi argu-
mentate împotriva soţului, de „vrăjmăşie” (beţie, maltratare), „trai
rău şi risipirea zestrei ”, sodomie, erezie etc. Atunci, conform pravi-
lei, ea putea să ceară, în afară de divorţ, întreţinerea sa de către soţ. În
posesia ei trecea toată averea şi tot venitul din zestre (uneori şi o parte
din proprietatea soţului).
După cum am încercat să demonstrăm, utilizând o serie de do-
cumente de epocă, pentru obţinerea divorţului femeile aveau nevoie
nu numai de motivarea cauzelor ce au dus la proces, ci şi de martori
credibili. Instituţia de mărturie în situaţiile de desfacere a căsătoriilor
avea o valoare incontestabilă, martorul principal trebuia să fie preot,
deoarece divorţul, ca şi căsătoria, erau oficializate numai conform
riturilor şi tradiţiilor bisericeşti.
231
Lilia Zabolotnaia
Cert este că femeile din spaţiul românesc sunt prezentate ca având

drepturi egale cu bărbaţii pentru depunerea mărturiilor în judecată.
Femeia era pe deplin capabilă să se prezinte singură, neînsoţită, în
instanţa judecătorească în cazul când iniţia divorţul, sau în orice acţi-
une de litigiu cu soţul ei, alte rude etc.
În acelaşi timp, în legislaţie erau prevăzute un şir de condiţii când
soţul putea contesta în judecată învinuirile soţiei. De exemplu, exis-
ta un articol conform căruia judecata trebuia să analizeze situaţia
când femeia care reclama maltratarea putea să-l provoace pe bărbat şi
atunci trebuia să fie demonstrată vina ei că a fost bătută.
În afară de aceasta, bărbaţii erau protejaţi de lege şi femeile nu
puteau să desfacă căsătoria, dacă bărbatul aducea argumente că soţia
lui nu era bună gospodină, nu era ascultătoare etc.
Până la urmă, în codicele de legi era clar definit că în anumite ca-
zuri căsătoria nu se desfăcea după placul soţilor şi chiar se impuneau
condiţii de a păstra familia. Se propunea o perioadă „de gândire”,
când soţii puteau să se împace şi să păstreze familia.
Comparând condiţiile de divorţ pentru bărbaţi şi pentru femei cu-
prinse în pravile, putem uşor observa diferenţa între ele. Evident, băr-
baţii erau avantajaţi. Dar însuşi faptul că femeile aveau totuşi dreptul
să ceară divorţul ne spune multe despre cum au evoluat relaţiile fami-
liale în perioada cercetată. Anume acest drept le deosebea pe femeile
din Ţările Româneşti de cele din Europa. Cu greu am putea găsi astfel
de exemple în legislaţia medievală europeană.
Am subliniat deja că această problemă este parţial cercetată în is-
toriografia românească. Din partea noastră, în acest scurt studiu a fost
făcută o încercare de a analiza procesul de desfacere a căsătoriei din
punctul de vedere al dreptului femeilor. Însă, ţinem să menţionăm că
puţinătatea extremă a izvoarelor nu ne-a permis să dăm răspunsuri la
multiplele întrebări ce ţin de subiectul dat.
232
ÎncheiEre
Dobândindu-şi autonomitatea relativă, reliefată la sfarsitul anilor

‘70 ai secolului XX, istoria feminină s-a afirmat drept o disciplină
independentă, ce avea ca obiect de studiu vieţile femeilor, activităţilor
lor, în diveresele sale ipostaze, o istorie care impune o viziune a tre-
cutului dintr-o perspectivă feminină, ilustrând un peisaj istoric global
dintr-o experienţă socială feminină.
Istoria feminină reprezintă la ora actuală o nouă direcţie în isto-
riografie, o noua subdisciplină ştiinţifică, îndepărtata de studierea
domeniului politic şi economic, aceasta îndreptând istoria spre Om,
transferând istoricii spre o studiere aprofundată a lumii sale interioare
precum şi a vieţii lui private. Problemele politice în astfel de sondări
se urmăresc în raport şi în cadrul contextual al poziţiei sale în viaţa
omului, viaţa de zi cu zi în studiul epocii istorice. Această rotaţie
demonstrează tranziţia temelor de cercetare ştiinţifica la un micro ni-
vel, ceea ce subsecvent a rezultat intr-o evaluare mixtă în domeniul
ştiinţei. Unii cercetători percep această tendinţă de studiere a istori-
ei la micro-nivel o ilustrare simplificată a problematicii, o scădere a
statutului şi importanţei ştiinţei. O astfel de vizualizare a tendinţei
respective este o reliefare a moştenirii viziunii marxist-leniniste a
procesului istoric — în analiza şi studierea civilizaţiei umane, merită
consideraţie şi atenţie doar evenimentele politice şi revoluţionare, iar
ceea ce se întâmpla în viaţa cotidiană, ceea ce motivează acţiunile lor,
noţiuni precum mentalitatea socială, acestea ar trebui să rămână în
afara sferei de cercetare ştiinţifica, fiind nedemne de atenţie. Aceasta
ar fi explicaţia faptului că istoria femeilor era pentru o lungă perioadă
de timp percepută de mediul academic cu o doză elevată de suspiciu-
ne şi îndoială.
Ţinem să menţionăm că monografia reprezintă o tentativă de tra-
tare a unor probleme din noua direcţie în ştiinţa istorică – istoria fe-
minină, care până în prezent este puţin reflectată în istoriografia din
Republica Moldova. Pentru prima dată sunt elucidate unele aspecte
noi ale problemei: instituţia, caracterul juridic şi moral al logodnei şi
233
Lilia Zabolotnaia
căsătoriei (condiţii şi impedimente), statutul femeii în contextul re-

laţiilor de familie, situaţia juridică a femeilor – dreptul femeilor la
inţierea divorţului (procedura de desfacere a căsătoriei), consecinţele
juridice şi morale ale divorţului etc.
Problema istoriei familiei a fost abordată prin prisma statutului

femeii în contextul familiei medievale din Moldova şi sub aspectul
istorico-juridic. Pentru a evidenţia şi a stabili particularităţile şi spe-
cificul statuar-juridic al femeilor din Moldova, am apelat la metoda
comparativă, pe analiza comparativă a statutului social-juridic al fe-
meilor din alte ţări europene (Ţara Românească, Serbia, Bulgaria,
Transilvania, Marele Cnezat Lituanian, Polonia şi Rusia), ce permite
să demonstreze particularităţile femeilor din Moldova.
Prin studiile realizate am reuşit să constatăm că în Moldova me-
dievală statutul social-juridic al femeii în familie era deosebit de cele
din ţările vecine. Cercetările realizate şi investigaţiile istorice, baza
documentară istorică şi juridică demonstrează că femeile din Moldo-
va aveau un statut deosebit de cele din ţările vecine. Prin accentuarea
laturilor juridice ale fenomenului am constatat că ele beneficiau de
anumite avantaje comparativ cu femeile din ţările europene, având
dreptul: să iniţieze un proces de judecată şi să mărturisească în ju-
decată; la desfacerea căsătoriei; să se recăsătorească după divorţ; să
tuteleze copiii şi averea după divorţ; să posede banii ei proprii.
În opinia noastră, acest statut al femeilor era determinat şi de re-
ceptarea dreptului bizantin. În complexul de practici şi norme care al-
cătuiau obiceiul juridic feudal, legea ţării, dreptul nescris, observăm
impactul dreptului bizantin. Este remarcabil şi faptul că în Moldova
legea scrisă (care constituia o compilaţie de canoane şi legiuiri civile
bizantine) a fost oficializată numai în mijlocul secolului al XVII-lea,
iar materialul istoric documentar a demonstrat această influenţă con-
semnată. Este o problemă complexă, dificilă şi insuficient studiată
în istoriografia română. Nu intră în sfera cercetărilor noastre, ci în
istoria dreptului.
Concluzia de bază este că poziţia socială şi juridică a femeii în
contextul familiei în epoca respectivă a fost redusă la un statut infe-
234
rior. Femeile nu aveau drept la alegere benevolă, să iasă de sub ascul-

tarea tatălui sau a soţului, să ia singure o decizie fără capul familiei
etc. Chiar dacă femeia era înzestrată cu darul înţelepciunii, se ocupa
de educaţia copiilor, era dascălul de lege creştinească în familie, ea
rămânea permanent sub tutela bărbatului şi în umbra evenimentelor.
Considerăm că, pentru a preciza şi percepe cu adevărat statutul feme-
ii în societatea medievală, este necesar să cunoaştem şi alte aspecte
privind poziţia pe care o avea femeia în viaţa ei de zi cu zi, în calitate
de fiică, soţie, mamă, văduvă, indiferent de clasa ei socială: doamnă a
ţării ori femeie de rând etc. Femeia, considerată inferioară bărbatului,
în realitate a fost întotdeauna temelia familiei şi factorul de stabilitate
a căsniciei.
Sperăm ca studiul realizat să aducă o contribuţie consistentă la
analizarea şi înţelegerea cât mai completă a vieţii femeilor în cadrul
familiei din epoca cercetată. Totodată, considerăm că lucrul împlinit
de noi să constituie una din treptele de început pentru toţi cei ce vor
să se apropie cu grijă şi să înţeleagă cât mai deplin viaţa familială a
femeilor în perioada atât de îndelungată.
Astfel, caracteristica esenţială a temei abordate este promovarea

dialogului cu celelalte ştiinţe „ale omului”. Cercetările realizate pot
fi utile specialiştilor în domeniul istoriei medievale universale, an-
tropologiei istorice, istoriei şi demografiei sociale, istoriei dreptului,
istoriei familiei, istoriei vieţii cotidiene, private şi spirituale în cadrul
familiei, istoriei personalităţilor, sociologiei, istoriei mentalităţilor, is-
toriei politice şi social-economice prin prisma factorului uman.
***
Din contextul problematicii prezentate mai sus în volumul de faţă
am cercetat numai situaţia juridică a femeii în contextul relaţiilor de
familie. În continuare, sperăm, să completăm colecţia (seria) cu vo-
lumele Femeia şi moştenirea, Femeia şi puterea, Imaginea femeii din
epoca medievală.
235
Lilia Zabolotnaia
ANEXe
Anexa 1
DOCUMENTE DIN ARHIVE
№. 1. Extras din contract de căsătorie între regele Carol I şi prinţe-

sa Ghenrieta Maria, sora regelui Franţei Ludovic al XIII-lea din 1625.
(Брак короля великобританского Карла I-го с принцессою Генриет-
тою Мариею, сестрой Людовика XIII короля французского. Выписка
из брачного договора между Карлом I и принцессою Генриетою Ма-
риею, сестрой Людовика XIII короля французского в 1625 году).
„1. Чрезвычайные послы обоих договаривающих государей утвер-
дились взаимным обещанием бракосочетание имеющее быть поло-
жили (решили, постановили – Л.З.), что обручение и бракосочетание
будет совершенно по обряду Римской церкви в Париже при Депута-
тах короля Великобританского.
2. После вышесказанного обряда принцесса отправится на ижди-
вению короля французского до границы, а оттуда до Англии на иж-
дивению короля английского.
3. Новая королева, прибывшая в Англию, в назначенный день
выйдет в большую придворную залу вместе с королем, своим супру-
гом; их величества будут одеты во всех своих королевских клейно-
тах (драгоценностях – Л.З.); и сей контракт тогда будет прочтен
публично и утвержден королем в присутствии послов французских,
перовъ Великобритании; церковной же по английскому обычаю це-
ремонии не будет.
4. Вольное и явное исповедание Римской Религии позволено будет
королеве, и всем принадлежащим к ее штату, для чего будут устрое-
ны придворные церкви во всех дворцах, где она будет иметь пребыва-
ние, и украшены надлежащим образом. Отправление Службы Божьей
по всему Римской церкви обряду совершаемо будет в оных церквях.
Особливое кладбище отведено будет для католиков. Главный из при-
дворных священников у королевы будет Епископ; а всех священников
и причетников (?- Л. З.) 21. над коими Епископ начальствует во всем.
236
Обыкновенные священники одежды носить всем им позволено. Все

они, так как и церкви содержаны будут от штата Королевы.
5. Король обязуется клятвою не принуждать и не убеждать ко-
ролеву к перемене к чему ни будь католической религии (т.е. к другой,
кроме католической религии – Л.З.).
6. Штат королевы будет ни чем ни меньше того, какой когда ни
есть был для королевы английской.
7. Домашние служители королевы обоего полу будут французы и
католики, выбранные французским королем; а в случае смерти или
отставки их, королева может других выбрать из французов или ан-
гличан католиков, но только с согласия короля. Оные все служители
должны принять присягу на верность королю и королевы.
8. Приданного за королевою будет 800 000 Ефимков1, по три лив-
ра каждой французской монеты; половина заплачена будет в день
свадьбы, а другая через полгода.
9. Если король умрет прежде королевы и без детей, то все при-
данное сполна будет ей возвращено и отдано в ее расположение,
хоть бы осталась в Англии или приехала во Францию. Но если будут
дети, то дать трети приданного только ей возвратить, а третья
приданного пусть будет неподвижна на проценты с оной при жизни
королевы давать детям.
10. Дети, рожденные от нее воспитаны будут королевою до 13
(лет – Л.З.) возраста их.
11. Оные дети останутся наследниками и первых двух третей
1
Efimki reprezintă denumirea rusească a talerilor europeni care au pătruns pe piaţa
Rusiei pe parcursul secolelor XVI-XVII şi care au servit o lungă perioadă de timp drept
materie primă pentru baterea monedei tradiţionale ruseşti - kopeika. Denumirea provine
de la “Joachimsthaler”, o monedă emisă de oraşul Joachimsthal din Boemia, începând
cu 1518. În Rusia acest nume a derivat, devenind efimok. În secolul al XIX-lea, odată
cu apariţia primelor colecţii, denumirea de efimok a fost utilizată îndeosebi pentru talerii
europeni contramarcaţi de Rusia în perioada anilor 1655-1659, cu toate că aceştia în epo-
că au fost numiţi efimok cu semn (ефимок с признаком). În rezultatul contramarcării,
aceste piese, deveneau monedă rusească cu valoarea nominală de 64 de kopeici. Sem-
nele respective de pe monede reprezentau o marcă dreptunghiulară purtând anul 1655
şi amprenta circulară a tiparului kopeicii bătute de Moscova. И.Г. Спасский, Русские
ефимки. Исследование и каталог, Новосибирск, 1988.
237
Lilia Zabolotnaia
приданного после смерти королевы; выключая, если она выйдет в

другой раз замуж, и будет иметь других детей; в таком случае то
приданное разделить пополам.
12. Буде королева умрет прежде короля и без детей, то половина
только всего приданного будет возвращена французскому королю; а
если дети останутся, то все приданное им принадлежит.
13. Королеве назначены будут в доживенье по 18,000 фунтов стер-
лингов в год или 60, 000 французских Ефимков.
14. При бракосочетании король английский должен дать королеве
и ее приближенным бриллианты на 50,000 в Ефимков, и такими, ка-
кие она теперь имеет или после получит.
15. Буде король умрет прежде, оставь детей или нет, королева сво-
бодно будет пользоваться одо им доходом, его бы она нажила; оное
вдовье содержание или доходы назначены ей будут землями, домами
и поместьями, из коих один будет Ея обыкновенный дом, меблиро-
ванный по приличию сана Ея; расположение церковных и граждан-
ских доходов и должностей в оных поместьях, (коих) часть будет
иметь титул графства или княжества в Ея полной воле останется.
16. Королева имея детей или нет может возвратиться во Фран-
цию и взять с собою все свое движимое имение и бриллианты своего
приданного, как вышесказанно.
17. Королева отрицается от всякого отцовского и материнского
и сродственного (родственного – Л.З.) наследства и преемничества
во владениях от самодержавных и землях королевских, удельных и
всяких других.
18. Сей контракт записан будет в протоколах парижского пар-
ламента и подтверждено обеими камерами английского парламен-
та, и взаимным обещанием договаривающихся королей”
Sursa: Российский Государственный Архив Древних Актов
(În continuare: РГАДА). Фонд 156, Опись 12. ед. хр. 108. 5 л. 1625
год. Выписка из брачного договора между Карлом I и принцессою
2
Фонд 156, Опись 1. Исторические и церемониальные дела. 1526-1826. Це-
ремониалы, применявшиеся при рождениях, бракосочетаниях, коронациях и по-
хоронах лиц русского царствующего дома и др., связанные с этими событиями
(брачные договоры, приходно-расходные книги). Архив московский великокня-
238
Генриеттою Мариею, сестрой Людовика XIII короля французского в

1625 году // ЦГАДА, Фонд 156, Опись 1, ед. хр. 108, 5 л. Исторические
и церемониальные дела. 1526–1826. Архив московский великокня-
жеский – царский. Церемониалы, применявшиеся при рождениях,
бракосочетаниях, коронациях и похоронах лиц русского царствую-
щего дома и др., связанные с этими событиями (брачные договоры,
приходно-расходные книги).
№. 2. Contract de căsătorie între regele Franţei Ludovic al XIII-
lea cu prinţesa Ana din Austria din 22 august 1622. (Брачный договор
между Людовиком XIII королем французским и светлейшею госуда-
рынею Анною Австрийской, заключен в Мадриде, Августа 22, 1612
года).
„Его католическое величество обещает дать помянутой Инфанте
в приданное и заплатить Его Христианнейшему Величеству или Его
Поверенному 500 000 золотых крон ценою по 16 реалов в Париже за
день перед свадьбою.
Реченая Инфанта довольствуясь сим приданным, отказывается
от всяких других прав, имений, наследства и проч.
Ее отречение немедленно – после свадьбы она подтвердить нужно
с христианнейшим королем.
Дети Ея мужска или женска полу и их потомки не будут иметь
права наследовать в королевствах, областях, землях и прочее Его
Католического Величества.
Если же она останется вдовою бездетной и придет в Испанию
или выйдет опять замуж с согласия своего Родителя или принца ис-
панского Ея брата, в сих случаях может быть опять наследницей.
Их Христианнейшее Величество дадут помянутой Инфанте на
перстни и алмазы 50, 000 золотых крон, кои будут принадлежать
ей собственно и Ея наследникам и приемникам.
жеский – царский. – Посольского приказа. Духовные грамоты, дела о браках со-

стоявшихся и несостоявшихся, разряды свадеб и венчаний […] имеются записи о
раздаче свадебных подарков, о смотрах и выборах невест.
Церемониалы, применявшиеся при рождениях, бракосочетаниях, коронаци-
ях и похоронах лиц русского царствующего дома и др., связанные с этими собы-
тиями (брачные договоры, приходно-расходные книги).
239
Lilia Zabolotnaia
Их Христианнейшее Величества назначут на Ея долю и вдовьих

денег по 20, 000 солнечных крон в год и ассигнует их на справедливые
доходы и Земли; в оных главное место будет называться герцогством
и состоять совершенно в Ея расположении. Во владение сих земель
вступит она немедленно коль скоро овдовеет и будет пользоваться
во всю свою жизнь, хотя б она осталась во Франции или выехала из
оной.
По совершению ей 12 лет будет она обручена и выдана замуж
через поверенных Христианннейшег короля. После чего Его Католи-
ческое Величество отвезет Ее на своем иждивении на границы фран-
цузского королевства.
В случае разрыва бракосочетания или кончины Христианнейшего
короля может она беспрепятственно возвращаться в Испанию или
куда Ей угодно и выезжать всякий раз по своему сопозволению, со
всем именьем, вдовьими деньгами, алмазами и проч. и проч. и с слу-
жителями.
В уверении сего даны будут от французского короля и Его Мате-
ри Правительницы грамоты за их руками и печатью”.
Sursa: РГАДА, Фонд 156, Опись 1, Ед. хр. 107, 4 л. 1612. Брак
короля французского Людовика XIII с светлейшей государынею
Анною Австрийской.
№ 3. Prima scrisoare a domniţei Maria Lupu către principele Ja-
nusz Radziwiłł.
„Za tak przyjazne nawiedzenie powinne Waszei Książęcej Mości
dzięki oddawaszy, przychodzi mi ten uprzejmy afekt, którego pisanie Wa-
szei Książęcej Mości wyraża, wzajemnym afektem moim Waszei Książę-
cej Mości rependere, stosują się we wszystkim do woli tak Najwyższego
jako też i Jaśnie Wielmożnego Rodzica i Dobrodzienja. W Jasiech secunda
Septembri Anno milesimo sexcentesimo quadragesimo quarto.
Waszei Książęcej Mości MMPana życzliwa i uniżona służebnica
Maria Hospodarówna Ziem Mołdawskich”.
Publicat: Aneks do rodziału „Cudzoziemka”, în Alojzy Sajkowski,
Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo
Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365.
240
Traducerea:
„Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat im-
presii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii Voastre.
Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele reciproce. Mă supun
întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea luminăţiei sale, părinte-
lui şi binefăcătorului nostru.
Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”.
№ 4. A doua scrisoare a domniţei Maria către principele Janusz

Radziwiłł.
„Jmść Pan Katardzi, powrociwszy z przedsięwziętej drogi, oddał mi
pisanie WKsMści, które ja wdzięcznie przyjąwszy, uniżenie WKsVMści
dziękuję, że mię z tego, którego z woli Najważszego przeciwko mnie
zawziąć raczył, afektu pisaniem swoim nie pomijasz. Zaczem korespon-
dując i ja WKsMściMMPana, którego na ten czas łasce uniżoności moje
oddaję. W Jasiech 9 Novembris Anno Domini 1644.
W.KsMMPana dożywotnia służebnica
Traducera:
„Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a adus
scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mulţumire şi cu
plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui Dumnezeu vă ex-
primaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în scrisoarea Voastră. În
acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea Voastră, (la a ) cărui milă mă
supun cu îchinăciune.
3
Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnic-
two Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365.
241
Lilia Zabolotnaia
№. 5. Celebrarea nunţii lui Janusz Radziwiłł4 cu Maria, fiica lui

Vasile Lupu5.
„Wesele książęcia Radziwiłła Woloszech
Przed trzema dniami zapustnemi odprawowało się w Jassiech u ho-
spodara wołoskiego Lupula wesele, takim sposobem do Jass książę JM
wjeżdżał. Wyjechało przeciwko niemu dziesiątek chorągwi Wołochów:
pierwsza chorągiew jakoż lud w nich ozdobiony i konie dobre ale insze na
lichych szkapach i bardzo gole ledwo po 60 koni. Przed panem młodym
sto i sto koni ludzi jego własnych przodem dragonow za niemi 100 koni
kozaków za tymi 100 koni usarzow [....] dopiero panów posłów gwardii po-
seł ot KJM P. Piotr Potocki przeszedł pana młodego pocztem poseł P. Kra-
kowskiego także i inszym mało wszystkich było 2000 i przeszło [przez
to] z nimi dopiero jechał pan młody za którym młodzi nie mało i inszych
czeladzi. Piechoty tyż było kilkaset. Wjechał do miasta ozdobne bardzo i
do gospody zsiadł. Przysłał mu zaraz hospodar konia ubranego od złota
aby na nim do monasteru na ślub jechał, a jeśli by się był książęciu nie
podobał, żeby go książę dał komu by rozumiał i chciał a podług wole już
na swym jechał. Jechał tedy książę JM tak do monasteru 200 przed nim
pięknie ubranych Polaków. Potem za nim 300 Wołochów kilkadziesiąt
konno także swym strojem przednim przyodziani jechało potem kilkad-
ziesiąt Turków na różniasty[ch] grając iluzje z pechotam sto kilkadziesiąt
Cyganów za niemi na skrzypicach, lutniach tureckich dziwnych i inszy-
ch instrumentach swoich grający. Potem Pan młody jechał pod nim dwaj
w tureckich złotogłowach prikowie konia prowadzili. Za panem młodym
szła kareta w której Panna młoda siedziała z kilkom białych głów, za ka-
retam piechota tak polska jako i dragoni i wołoska szła.
Do monasteru […] po śniegu.
Książę siedmigrodzki Rakoczy albo poseł jego oddał tyż upominki od
4
Maria, fiica lui Vasile Lupu, a fost a doua soţie a lui Janusz Radziwiłł. Prima soţie a
fost Katarzyna, fiica Mariei Movilă din căsătoria cu Ştefan Potocki.
5
Maria provenea din prima căsătorie a lui Vasile Lupu cu Tudosca, fata vornicului
Costea Bucioc (Băcioc). A fost unul dintre cei mai influenţi boieri din vremea sa. A co-
mandat oastea Moldovei contra turcilor, după care s-a retras în Polonia. N. Stoicescu,
Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bu-
cureşti, 1971, p. 347-348; I. Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653),
Chişinău, 1999, p. 153.
242
syna oddano kolebaki aksamitnam nad tartam turkusam lecz nie gęsto
sadzonom. Chciał to przewieść ....poseł aby panu jego dawano tytuł Se-
renissimo, nie dopiął tego bo nie dawano tylko Ilustrisimo. Panna młoda
deliam sobolami podszitam miała na sobie i w nim szlub brała. We wto-
rek obawiając się hospodar aby jaki chalas nie był w tedy ku się zwolać
kazał tu, kto by chciał co s hospodarem konferowaci z panów posłów, iz
dziś chce dać wolne ucho i odprawę weźmie, posła ego JMP. krakowskie-
go naijpierwei odprawił, pszy odprawe muwil podzienkui WMJMP kra-
kowskiemu za syna którego mam zlaskiego, kocham się w nim bardzo nie
zaslurzilem takiego panu Bogu”.
Sursa: Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503.
verso-505. Widi supliment folio. 9.
Traducerea (din limba polonă)6:

Nunta principelui Janusz Radziwiłł
Cu trei zile înainte de masleniţă7 la Iaşi să celebra nunta la domnul mol-
dovean Lupu8, iar Domnia Sa cneazul (Janusz Radziwiłł – n. a.) a întrat
la Iaşi în următorul mod. În întâmpinarea Dumnealui au ieşit 10 steaguri9
de volohi, primul steag destul de împodobit şi cu cai buni, iar alţii pe nişte
mârţoage, sărăcăcios îmbrăcaţi, undeva cu vreo 60 de cai. Înaintea mirelui
(mergeau – n.a.) o sută cai a lui personale de dragoni10. Mai apoi 100 de ca-
zaci călare, după dânşii 100 de husari11 călare fără lance. După ei (mergeau
– n. a.) solii (cu – n. a.) garda, solul Domniei Sale Regelui Poloniei pan Pio-
tr Potocki12 cu mai mare alai decât mire, de asemenea solul castelanului de
Cracovia şi alţii nobili polonezi, erau de toţi (nu – n. a.) mai puţin de 2000,
(după – n. a.) el mergea mire, după care [erau] mulţi tineri şi diferiţi servi-
6
Ţinem să menţionăm că acest fragment a fost tradus de prof. Ilona Czamańska.
Aducem sincere şi profunde mulţumiri doamnei.
7
Masleniţă – săptămână albă, sau lăsata secului, săptămâna brânzei.
8
Domn al Moldovei (1634-1653)
9
Steag –unitate militară în oastea ţării (aproximativ 200 de persoane) cu drapel pro-
priu.
10
Dragon – soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât şi pedestru.
11
Husar – ostaş din cavaleria maghiară.
12
Petru Potocki – fiul Mariei Potocki şi nepotul lui Ieremia Movilă.
243
Lilia Zabolotnaia
tori. Erau şi câteva sute de pedeştri13. A întrat (Janusz Radziwiłł – n. a.) în

oraş cu multe podoabe şi s-a descălecat în faţa hanului. În scurt timp dom-
nul i-a trimis un cal împodobit cu aur, ca să ajungă la mănăstire la nuntă,
dar dacă cneazului nu i-ar fi plăcut (darul – n. a.), era volnic să-l dea cui
va vrea şi după dorinţa lui alegea pe calul său. Astfel a mers cneazul până
la mănăstire, înaintea lui 200 de polonezi frumos îmbrăcaţi. După ei mer-
geau câteva zeci de volohi călare, gătiţi cu haine frumoase. Apoi mergeau
câteva zeci de turci, care cântau la diferite instrumente muzicale. După
dânşii urmau o sută şi câteva zeci ţiganii, (care cântau – n. a.) la vioare, la
ciudate alăute turceşti şi alte diverse instrumente sale. Mire mergea călare,
în jos doi prikowie, împodobiţi cu brocard turcesc, au condus calul lui. Mi-
rele era urmat de o caretă, în care şedeau mireasa, însoţită de câteva femei,
iar după caretă mergea pedestrimea poloneză şi dragonii volohi.
Sosind la mănăstire, au descălecat. Acolo mitropolitul [Petru] Movilă
i-a cununat, iar când au ajuns în timpul cununiei la cuvintele: „Ajută-mă,
doamne şi toţi sfinţii” înălţimea sa mirele, n-a binevoit să pronunţe aceste
cuvinte, astfel i-a neliniştit şi i-a supărat amarnic pe volohi, care ziceau:
„Aşa se isprăvesc căsătoriile la leşii şi la noi, dacă mirele nu vrea să pro-
nunţe aşa, nici nunta nu se va face”. Totuşi, pan Radziwiłł, cam printre
dinţi, a rostit aceste cuvinte.
Întorcându-se la curte, din stânga stătea Înălţimea Sa mirele, fiindcă la
volohi aceasta este partea mai de cinste. (masa – n. a.) era servită de toate
(bucate bune – n. a.). A doua zi, când s-a ajuns la daruri, (Petru – n. a.)
Movila a dorit primul să înmâneze cadourile, ce a dorit şi singur domn, că
şi Bat’ko (părintele – n. a.) primul a dat (cadourile – n. a.), dar solii de la
rege şi de la senatorii nu i-au permis să dea primul, (Movilă – n. a.) cedea-
ză, şi darurile au fost înmânate în ordinea stabilită. Apoi mirele a dorit să
înmâneze darurile sale, dar domnul nu i-a permis, zicând „Panul a venit
la mine să-i dau eu şi nu el mie”. Aşa şi nu-şi dădeau rând. Mireasa a fost
dată mirelui chiar din prima zi. După consummatium matrimonii locul
unde se afla patul nupţial era acoperit cu o cuvertură aurită, iar domniţele
şi doamnele dansau sub fereastră în zăpadă.
Principele transilvănean Rakoczy14 sau solul lui la fel au înmânat
13
Pedestru – soldat care se deplasează sau care acţionează (în luptă) pe jos; infan-
teria.
14
Gheorghe I Rákóczi – principe al Transilvaniei (1630-1648).
244
cadouri, de la fiul său a dat un leagăn cu axamit (catifea) asupra tarta

(? – n. a.) presurat rar cu peruzele. Să străduia solul lui (Rakoczy –
n. a.], ca să primească domnul său titlul SERENISSIMO, dar i-au dat nu-
mai ILLUSTRISIMO15. Mireasa era îmbrăcată într-o delia (mantie – n. a.)
căptuşită cu samur şi în această haină era la nuntă. Marţi domnul îşi făcea
grijă să nu apară vreun gălăgie, între atâta grămada de oameni, a poruncit,
să anunţă această, dacă cineva din solii vrea să consfătuiască cu domnul,
el vrea astăzi să dă (acestui sol – n. a.) ureche liberă şi să trimită (înapoi –
N.A.). Mai întâi (domnul – n. a.) a trimis (înapoi – n. a.) pe solul Exelenţa
Sa castelanului de Cracovia (Stanislaw Koniecpolski – n. a.), şi în timpul
când lua rămas bun i-a vorbit: mulţumiţi, vă rog, domnului castelanul de
Cracovia, pentru fiul (Radziwill – n. a.), pe care îl-am de milă lui, iubesc
mult acest (fiul – n. a.), nu am meritat de la Dumnezeu aşa ceva”.
Cu unele lipsuri propunem textul altei părţi a documentului, intitulat
Supliment:16
№. 6. „Supliment la nunta principelui Radziwiłł

Înainte de sosirea principelui domnul a adunat toţi boierii din Ţara
Moldovei şi i-a adus la Iaşi, ca să-i servească pe polonezi şi să aibă grijă de
securitatea lor, să nu se işte prilej de gâlceavă, iar dacă careva din polonezi
va căuta motiv de ceartă, să-i liniştească împăciuitor. La 2 februarie, joi,
Exelenţa Sa principele a sosit la Iaşi cu nu mai mulţi de 600 de oameni.
Domnul l-a întâlnit la o milă de Iaşi cu 2000 de oameni. Domnul şedea pe
un cal dropiaty, pentru care a plătit 3000 de taleri unui comis împăratului
turcesc, care fusese la Iaşi cu o solie. În timpul salutului [domnul Moldo-
vei] i-a dat Exelenţei sale principelui un cal negru turcesc cu o şa bogată,
şi aşa în compania acestuia i-a adus până la palat. Când au întrat în oraş în
faţa domnului se zbenguiau bufonii, care îi distrau cu jocuri şi cu glume.
145
Illustrisimo – luminat, E.S.
16
În acest fragment au fost introduse unele scăpări din textul documentului publicat
parţial de Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Wi-
dawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 367-370.
245
Lilia Zabolotnaia
În decursul zilei de vineri, când, de obicei, în Moldova17 se începea

nunta, domnul era vesel, au servit băuturi cu Exelenţa Sa, i-a cântat muzi-
că la diferite instrumente, clovnii dansau şi demonstrau comedii, conco-
mitent, femeile dansau în odăile predestinate lor, dar principele acolo n-a
intrat până sâmbătă seara.
Exelenţa Sa (Radziwiłł) l-a rugat pe domnul să-i permită să facă cu-
noştinţă cu mireasa. Mergeau cu el numai un singur băiat, Pleska, care ştia
bine limba volohă, domnul împreună cu fraţii sale hatmanul şi paharnicul,
le a adus pe acolo. (Principele – n. a.) a petrecut acolo nu mai mult de ju-
mătate de oră şi a ieşit. Coroniţe unul altuia nu şi-au dăruit, deoarece aice
nu era acest obicei, şi l-au preîntâmpinat să nu facă aşa ceva.
Duminică dimineaţa (5 februarie – n.a.), peste o oră după răsăritul soa-
relui, domniţa Maria, principesă de astăzi, i-a trimis Exelenţei Sale princi-
pelui 10 basme, confecţionate cu aur conform obiceiului său. Apoi princi-
pele a plecat la baie. Domniţa a mers la altă baie, tot acolo la palat.
În timpul micului dejun, când Exelenţa Sa principele se îmbrăca pentru
cununie, boieroaice, doamnele şi domniţele dansau în cercul lor, care erau
60 de perechi şi boierii bătrâni le duceau. Iar boierii tineri în cercul lor, vis
a vis de dânsele sărind toţi ca şi domniţele au dansat.
Dansurile au ţinut nu mai puţin de 3 ore după ceasornicul. Tot aşa a fost
şi vineri şi în această sâmbătă, înainte de cununie, aşa se dansa în fiecare
zi, deoarece acesta e obiceiul.
În amiaza mare domnul a trimis hatmanul şi paharnicul şi pe Teodor
logofătul la principe, că să meargă la cununie în biserica din faţa palatului.
Principele a ieşit (îmbrăcat – n. a.) aşa cum (trebuie – n. a.) pentru cununie.
Mai întâi el a fost la domn, care l-a binecuvântat spre căsătorie şi i-a făcut
semnul crucii cu mâna.
Exelenţa Sa principele unul singur a mers călare la biserică, pe calul
negru, dăruit de domn, iar toţi servitori şi solii mergeau înaintea caretei,
în care şedea Exelenţa Sa staroste din Sneatin (Piotr Potocki)18, care re-
prezenta suita regelui Poloniei, iar după caretă pajii lui tineri şi ianicerii
domnului.
Domniţa Maria, în careta sa, pe care duceau şase cai dropiaty, şedea
17
Woloszech.
18
Piotr Potocki, fiul Mariei Movilă (nepotul lui Ieremia Movilă).
246
cu trei domniţe şi două doamne, care au adus-o la cununie în biserică

şi însoţeau tot timpul. Exelenţa Sa principele (a fost îmbrăcat – n. a.) în
feregia19 din bogată materia aurită, (garnisită cu blană – n. a.) de samur
alb. Jupan (la fel îmbrăcat – n. a.) şi în cizme turceşti, după cum poartă
volohi, cu o căciulă de catifea, garnisită cu o egreta şi broşa de diamante.
La brâu din partea dreaptă avea un mic chinjal, (înfrumuseţat – n. a.) cu
pietre scumpe.
Domniţa în delia din materia aurită, asemănătoare cu Exelenţa Sa prin-
cipele garnisită cu samur. Pe cap (avea – n. a.) o căciulă de catifea cu
samur, peste care a fost a două (căciulă – n .a.) făcută din mărgăritare, bă-
tută foarte des cu pietre (nestemate – n. a.), adică diamante, şi mărgăritare
foarte mari, cu o broşă din diamante în dreapta după căciulă şi egretă ci
broşa foarte mare, din partea stângă... avea egretă şi mărgele roşii prins şi
înconjuraţi în jurul capului, presurat cu mărgăritare, care se lăsau până la
umere. În mână ţinea o băsmăluţă brodată cu fir de aur. În jurul capului
avea un văl garnisit cu fir de aur, transparent, care-i acoperea faţa, dar
acest văl nu era des, se vedeau bine ochii şi faţa.
Intrând în biserică ei s-au oprit în mijloc. Mitropolitul Kievului l-a luat
pe principe de mână, l-a plasat din dreapta, iar pe domniţă din stânga.
Principelui i se adresa în poloneză, aşa cum se cuvenea şi la preoţii noştri,
înainte de cununie a vorbit 2 ore, cu aceleaşi cuvinte se adresa domniţei
în moldoveneşte. (Mitropolitul – n. a.) a început cuvântarea sa astfel: „Sti-
mată doamnă Maria [...]” etc., a schimbat inelele; inelul prinţului era cu
diamant mare, iar al domniţei cu unul şi mai mare. După cununie preotul a
presurat în biserică, peste miri şi peste toţi cei ce stăteau mai aproape bani
şi petale de hamei. Când prinţul ieşea din biserică în faţa lui dansau bu-
fonii, fachirii demonstrau scamatorii, cânta muzica instrumentală, băteau
tobele, cântau la trompetele turceşti şi astfel i-au petrecut până la palat.
Prinţul a intrat în odaia sa şi prinţesa în a sa. La masa de duminică nu a
participat nici o femeie, de asemenea, nici luni, numai însuşi domnul.
Duminică au cântat muzică valahă, ungurească, turcească, s-au jucat
diverse comedii. Au fost servite la masă câteva marcepane, iar dulciuri
erau câteva sute de farfurii.....după obicei blidurile nu se strângeau toate
19
Feregea – pelerina scurtă din postav subţire sau din mătase, purtată în trecut de
boieri peste îmbrăcăminte.
247
Lilia Zabolotnaia
de pe masă... După plecarea polonezilor, în fiecare zi domnul [a şezut] îm-

preună cu ceilalţi oaspeţi...fiind că ei au stat în altă odaie.
Pe masă n-a fost pus vin, dar servitorii stăteau la spatele aproape fi-
ecăruia şi turnau vin din ulcioare [...] În faţa domnului [...] erau [...] tave
de argint de Augsburg20 cu pocriş, care erau de tot 20 şi câteva, câte trei
într-un rând în şase rânduri, în şapte rânduri numai două Mai târziu câteva
zile s-au turnat vinuri, servindu-se la masă, ce-i dădea mâncării un gust
deosebit.
Luni cu trei ore până la masă domnul în contăş (haină luxoasă garnisită
cu blană – n. a.) de catifea şi samur cu un guler ridicat sub egretă a ieşit din
odaie împreună cu prinţul şi alţi (musafiri – n. a.), să privească la un om,
care mergeau pe frânghie la o înălţime de 6 lanţe de-asupra pământului pe
turn până la bilă şi demonstrau diverse scamatorii. Apoi s-a servit masa.
Atunci a cântat muzica prinţului şi au cântat interpreţii mitropolitului,
care s-au aşezat la masă lângă domnul Tromboanele nu au cântat, numai
unguri puţin
Marţi au adus daruri de la străini aici: munteneşti, ungureşti şi de la
mitropolitul – mai întâi au dăruit diferite lucruri: nişte cupele, nişte lighi-
anuri, şei pentru cai de la unguri şi chilim21, printre aceste daruri erau lu-
cruri fine din mătase de la domnul Munteniei. Mirele şi domnul luau masa
împreună cu valahii. Mireasa a stat mai mult timp în odaia mirelui.
Apoi prinţul cu staroste din Sneatin (Petru Potoţchi – n. a.), după ce
au băut mai mult, au luat două voloşencele servitoarele ale miresei în altă
odaie să danseze. Muzica mirelui cânta, iar mireasa stătea într-un fotoliu şi
se uita prin uşa deschisă, ochii ei nu se mai uitau în jos [la margine…], se
uita cu bucurie. Semăna mult cu tatăl său, aşa se uita şi el – un pic priveşte,
apoi lasă ochii în jos”.
Documentul parţial publicat în: Alojzy Sajkowski, Staropolska
miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poz-
nań, 1981, p. 367-370.
20
Augsburg – oraşul german Schwaben din landul german Bavaria.
21
Chilim – un fel de broderie făcută cu fire de lână sau mătase pe etamină sau pe
canava.
248
№.7. Un act de divorţ din 1795.

„1795, aprile 30. – Mihai Suţu, domnul Ţării Moldovei, porunceşte
Noi, Mihail Constantin Suţu v(oe)voda, cu mila lui Dumnezeu, domnul
Ţării Moldavei.
Citindu-să anaforaoa22 aceasta înainte domnii meli şi văzindu-se cerce-
tare dumilorsale, boerilor gindicători ai Departamentului al doilea, hotă-
râm ca după ceia ce s-au găsit cu cali, prin sfatul preosfinţii sali, părintelui
Mitropolit Ţării, şi a dumnevoastră, boierilol giudicători, fiind următor
întocma după a sfintelor pravili hotărâri, să fie numit sul(ger) deosebit de
soţie sa un an de zile. Întru carile vremi, dacă să va întoarce să margă să
veţuiască cu soţia-sa, însi să fie îndatorit ca toată zăstre soţii sali, după
izvod23, să o facă teslim 24 în mâna arătatului boer, dumnealui Ioan Carpu,
biv vel stolnic, cum şi darurili, ce ia-u fost dăruit înainte nunţii, dintru
a cărora roduri va avea purtare de grijă numit(ul) boer, pentru toate cele
trebuncioase a hranii şi îmbrăcămintii slugeresii, întărindu-se a noastră
aceasta cu domniasca noastră pecete.
1795, (aprilie) 30.
Pecetea domnească aplicată cu chinovor.
Legende: ”Iw Mx Kc Cц BB 1793.
Al doilea mede(lnicer) procital.
Preînalţate doamne!
Din luminată poronca înalţimii tali, ci prin ţidulă ni să poronceşti ca
tot noi, giudecătorii acestui Dipartament, să socotim ca după cee ce au
găsit preosfinţie Sa, părintele Mitropoloitul Ţării, cu unii dintre noi, giu-
decătorii ci au fost de faţă, în vreme când înaşţime ta ai cercetat anaforaoa
de cerctare pricinii dihonii25, ce seste între sulgeriu Alexandru Hrisover-
ghi cu sulgereasa, soţia-sa, şi au arătat înnalţimii tale, că hotărâre pravili-
lor nu slobod deodată ce desăvârşit despărţănie, ci au găsit preosfinţie sa
dinpreună cu dumnelor, acei giudecători, cu cali ca urmându-să hotărârii
pravililor, mai întăiu numitul sulger să fie trupeşte despărţit de sulgerea-
sa, soţie-sa, într-un an de zile, ca în curgiri vremii den acel an, poate să
22
Anafora – raport scris în adresa domnului (de către un mare dregător).
23
Izvod–foaie de zestre, care se întocmea în prezenţa martorilor.
24
Teslim – predare, transmitere.
25
Dihonie – neînţelegere, vrajdă.
249
Lilia Zabolotnaia
va întoarci sulger şi va mergi a vieţui iarăş amândoi înpreună. Da, până

atunce, să fie sulger datoriu a enheresi26 toată zăstre soţii sale, cum şi da-
rurile dinainte nunţii, ci li-au dăruit sulger soţii sali, la o mână de un boe-
riu, pe care noi îl vom alegi şi-l vom socoti a fi sigur, spre bună purtari de
grijă a acelor lucruri de zăstri i darurile dinnainte nunţii, din cari roduri a
zăstrilor să aibă purtare de grijă a îndestula cu toati cele trebuncioasă pe
sulgereasa, pentru hrana şi îmbrăcâminte ei.
Preînălţaţi doamni, luminaţii poronci urmând, după cercetară şi soco-
tinţa, ci am făcut pentru aciastă pricină, noi aşa am găsit cu cali şi am ales
pe dumnealui, stolnic Ion Carpu, fiind boerul cinstit şi sigur, şi de al doile
rudă cu sulgeriasa, soţia sulgerului, fiind Taliţa, soţie dumisale, sor(ă) cu
răposata mama sulgerului, şi mai vârtos şi trăitoriu cu aşăzare la ţinut Or-
heiului, aproape de moşiile i lucrurile, ci le are sulgereasa, zăstre sa, care
sint mişcătoare şi nemişcătoare, şi poate cu lesnire a le purta de grijă şi a o
pofitaxi27 şi pe sulgereasa cu cheltuială, pentru hrana vieţii şi înbrăcămin-
te sa şi a acelor ci-i va avea pentru posluşanie casii Sali, ca din luminata
poronca înnalţimii tale să să însărcinează pe mai sus arătăm înnălţimii
tali, până la vreme orânduită, ci s-au găsit cu cale, de câtră preosfinţie sa,
părintile mitropolitul, i unii din dumnealor, boerii giudecători a acestui
Dipartament, a fi sulger de sulgereasa trupeşti dispărţit.
Iar hotărâre ce desăvârşit rămâne a să faci de câtră înnălţime mea.
1795, apr(ilie) 26.
Ai înnălţimii tale preplecaţi slugi.
Iacov, vtori spa(tar) <m.p.>.
Dumitru spa(tar) <m.p.>.
Gheorghe Gavrilă ban <m.p.>.
Gheorghe Sum...28 stolnic <m.p.>”
Sursa: Arhiva Naţională din Republica Moldova, F. 220. R.1. D.642.
Original. Mihai Suţu a domnit din 1792 decembrie 30 până în 1795
aprilie 25. Dar prezentul act este autentic, cu pecete originale.
26
Enheresi – a nota, a înregistra.
27
Pofiraxi – a asigura.
28
Autorul aduce sincere mulţumiri şi profundă recunoştinţă doamnei Larisa Svetli-
cinâi pentru sprijinul acordat în depistarea şi descifrarea documentului.
250
Ediţii: L.P.Zabolotnaia, Un document necunoscut despre viaţa pri-

vată. Un act de divorţ, în Revista de istorie a Moldovei, 3 (71), Chişinău,
2007, p. 86–92; MEF, vol. XI, coord. D. Dragnev, V. Constantinov, alc.
L. Svetlicinâi, E. Bociarova, Chişinău, 2008, p. 208–210 (doc.156).
№. 8. Registru de zestre.
„1800, ianuarie 20. – Registru de zestre pentru Tudosca,
semnat de Carpu paharnic ş.a.
Cili ce vor să (să) dee zăstri nepoată-me Tudosâicăi:
1 icoană fericată cu argint;
2 părechi cercei cu zmarald şi cu aripi de diimant;
1 inel cu diamant; 1 inel cu zapfir;
1 inel cu zmărald;
4 aţi mărgăritar;
1 coruniţa de aur cu rubinuri şi cu zmarald;
1 paftali29 de argint şi...30;
6 zapfiri de argint cu feligelile lor, 1 tabla de argint;
1 farfurie cu linguriţa ei argint;
1 stropitoari argint;
1 afumătoare argint;
6 părechi cuţite cu lingurile lor argint;
1 părechi solniţi argint;
2 sfeşnice...31;
1 rând de strai cu samur;
1 rând cu...32;
1 rând sade;
3 sarici;
3 părechi scanduri;
1 rând de aşternut;
1 covor;
1 lighian cu ibric;
29
Pafta – încheietoare de metal (ornamentată) la haină sau la cingătoare.
30
Text ilizibil ~ 6-8 litere.
31
32
251
Lilia Zabolotnaia
1 scatulcă;
1 tacân de casă, şerviti şi minişterguri;
6 talgeri cosătorii; 6 blidi cosătorii;
1 moşiia întreagă Curluceni cu sat şi cu vad de moară în apa Bâcului,
ori moşie Ivance, din doa care-i va plăce;
4 pogoane de vie;
4 sălaşe de ţigani;
15 iepe cu armasari;
4 cai;
100 lei, cari aceştiia să să de acum 500 lei şi mai cu vremi şi ciia-lanţi.
Carpu pah(arnic) < m.p >.
Matei spat(ar) < m.p >.
Ivaşcu pah(arnic) < m.p >.
Anu 1800, luna ghenari 20 zile”.
Sursa: Arhiva Naţională din Republica Moldova, F.220.R.2.D.830.
Ediţii: MEF, vol. XI, coord. D. Dragnev, V. Constantinov, alc.
L. Svetlicinâi, E. Bociarova, Chişinău, 2008, p. 226–327.
252
Anexa 2
№ 1. Document referitor la divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryn-

galla-Anna (originalul în limba latină şi traducerea în limba română)
“Iohanni episcopo Muldauiensi: Lui Ioan episcopul Moldovei:

,,Pro parte tua… petitio continebat, ,,Din partea ta… petiţia conţinea, că
quod nob. mulier Ringola ducissa femeia nobilă Ringola ducesa Vala-
Minoris Walachiae tuae d., quae Fi- hiei Mici ale d., a cărei Credinţă lui
dem Christi profitetur, pie in corde Hristos este declarată, pe drept în
recogitans, … ut nob. virum Ale- inimă gîndind, …pe bărbatul nobil
xandrum ducem Graecorum, qui ri- Alexandru ducele Grecilor, care de
tui gentilium tunc inhaerebat, prout ritul neamului în acest caz a rămas
inhaeret, a suis errorum deviis ad legat, după cum rămîne, de la devie-
semitam rectam iustitiae revocare rea greşelii sale la calea dreptei justi-
posset, cum eodem duce, qui prae- ţii poate fi întors, cum acelaşi duce,
fatae ducissae IIIo affinitatis gradu care cu sus-numita aceeaşi ducesă
coniunctus erat, nulla super hoc a era în grad de rudă apropiată, în plus
SA dispensatione obtenta matrimo- nici aceasta cu dispensă de căsătorie
nium per verba legitime de praesenti obţinută prin cuvintele legitime ale
scienter contraxit illudque carnali prezentei cu ştiinţă a atras asupra sa
copula consumavit sententiam ex- şi cealaltă legătură trupească a primit
communicationis in tales generaliter hotărârea excomunicării de aseme-
promulgata propter ea incurrendo… nea şi în general promulgată alături
Et quamvis ipsa ducissa dictum de aceasta spre a se arunca… Şi deşi
ducem post contractum matrimo- ducesa zisului duce după încheierea
nium huius modi saepius, ut Fidem căsătoriei prin această măsură îm-
Christi reciperet et ritus praefatos a prejmuită, îndată ce la Credinţa lui
se abiceret, sollicitaverit diligenter, Hristos s-ar întoarce şi de riturile
ipse tamen dux… illud amplecti sus-numite ar renunţa, ar solicita cu
noluit, nec spes existat, quod in futu- grijă, totuşi însuşi ducele… acel a
rum ad agnitionem verae Fidei per îmbrăţişa nua dorit, nici speranţă nu
ipsam ducissam reduci possit…” există, că în viitor la recunoaşterea
adevăratei Credinţe prin însăşi duce-
să să poată să-l readucă…”
Mandatur, ut super praemissis Este încredinţat, îndată ce faptele
inquirat et si per inquisitionem ita le află şi dacă prin cercetare astfel a
253
Lilia Zabolotnaia
esse repererit, matrimonium prae- fost găsit, căsătoria sus-zisă a fost şi

dictum fuisse et esse nullum declar- este declarată fără valoare.
et. XXX.
Martinus etc. Venrabili fratri Jo- Martin etc. Vrednicului de cin-

hanni episcopo Moldaviensi salutem ste Ioan episcop al Moldovei mîntui-
etc. Sedis apostolice circumspecta re etc. Scaunul apostolic cu această
benignitatis ea tibi libenter concedit bunătate precaută ţi-a cedat cu plă-
que justicie tramitem non excedunt cere, ca de drumul justiţiei să nu se
et subditorum tuorum animarum sa- îndepărteze şi să nu se afunde, cu
lutem respicere dinoscuntur. Sane atenţie să te uiţi la mîntuirea suflete-
nuper pro parte tua nobis exhibita lor tale. Petiţia arătată de curînd din
petitio continebat quod nobilis mu- partea ta cu înţelepciune, conţinea că
lier Ringola ducissa minoris Wala- femeia nobilă Ringola ducesa Vala-
chiae tue diocesis que fidem Christi hiei mici, diecezei tale, a cărei cre-
profitetur pie in corde recogitans dinţă lui Hristos este declarată, pe
inter cetera opera pietatis non fore drept în inimă gîndind, pentru de alt-
minimum errantem a suo errore fel lucrarea pietăţii, nu va fi foarte
reducere, et ut nobilem virum Ale- mică pentru a ei rătăcire reducerea
xandrum ducem Graecorum qui ri- greşalei sale, şi de îndată ce pe bărba-
tui gentilium tunc inherebat prout tul nobil Alexandru ducele grecilor,
inhaeret a suis errorum deviis ad care de ritul poporului a rămas legat,
semitam rectam justicie revocare după cum rămîne, la calea dreaptă de
posset cum eodem duce, qui prae- la devierea greşelii sale poate fi în-
fate ducissae tercio affinitatis gradu tors, cum acelaşi duce, care cu sus-
conjunctus erat nullo super hoc a numita aceeaşi ducesă în gradul trei
sede apostolica dispensatione ob- de rudenie, era unit nul, fără dispensă
tenta, matrimonium per verba legi- de la sediul apostolic obţinută, căsă-
time de presenti scienter contraxit, toria cu ştiinţă a atras prin cuvinte-
illudque carnali copula consuma- le legitime ale prezentei, şi cealaltă
vit sententiam excommunicationis legătură trupească, a primit sentinţa
in tales generaliter promulgatam excomunicării, în general promulga-
propterea incurrendo. Et sicui ea- tă spre a se arunca alături de aceasta.
dem peticio subjungebat quamvis Şi după cum aceeaşi reclamaţie lega,
ipsa ducissa dictum ducem post con- cu toate că însăşi ducesa zisului duce,
tractum matrimonium hujus modi după contractul căsătoriei în acest
sepius ad fidem Christi reciperet et mod fu împrejmuită, la credinţa lui
254
ritus prefatos a se abiiceret solicita- Hristos s-ar întoarce şi s-ar lăsa de

verit diligenter, ipse tamen dux sue riturile sus-zise, ar solicita cu grijă,
salutis immemor illud amplecti no- totuşi însuşi ducele care nu se gîn-
luit nec spes existit quod in futurum deşte la mîntuirea sa, să îmbrăţişeze
ad agnitionem vere fidei per ipsam nu a dorit, nici speranţă nu există că
ducissam reduci possit. Quare pro în viitor la recunoaşterea adevăratei
parte tua fuit nobis humiliter suppli- credinţe prin însăşi ducesă să poată
catum ut super hoc prefate ducisse să fie readus. De aceea din partea ta
de oportuno reemdio providere de nouă cu umilinţă ni s-a implorat ca
benignitate apostolica dignaremur. asupra acestei sus-zise ducese un re-
Nos igitur considerantes quod si mediu oportun, socotit demn de bu-
est ita prefata ducissa non potest nătatea apostolică să i se vadă. Noi
cum eodem Alexandro cohabitare aşadar observînd că este aşa, sus-nu-
absque contumelia creatoris, tuis mita ducesă nu poate cu Alexandru al
in hac parte supplicationibus incli- ei să convieţuiască cu excepţia jigni-
nati fraternitati tue de qua in hiis et rii [C]reatorului, a ta în această par-
aliis specialem in Domino fiduciam te, decăzutei înrudiri a tale, de care,
obtinemus, per apostolica scripta pedepse, acestor şi altor, ce special
committimus et mandamus quatinus în buna credinţă a lui Dumnezeu le
super premissis inquiras auctorita- vom obţine, prin scriere apostolică
te nostra diligentius veritatem et si dăm şi încredinţăm pînă unde asu-
per inquisitionem hujusmodi ita esse pra premiselor cercetate, autoritatea
repereris super quo tuam conscien- noastră e respectată cu adevăr[at] şi
tiam oneramus, matrimonium pre- dacă prin anchetă aceasta va fi des-
dictum fuisse et esse nullum predicta coperit, în acest caz confidenţei tale
auctoritate declares. Datum Floren- împovarăm, căsătoria numită a fost
tie Kalendis Iulii anno Tercio. şi este nulă declarată. Dat în… Iulie
anul al treilea.
Franciscus XXX Deagello Franciscus XXX Deagello”
Sursa: Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690. Biblioteca Uni-
versităţii Catolice din Liublin, Polonia1; Publicat la I. C. Filitti, Din
arhivele Vaticanului, I, Bucureşti, 1913, pp. 34-36.
1
Autorul aduce sincere mulţumiri şi profundă recunoştinţă doamnei dr. în arte
Gabija Surdokaite (Institutul de Arte din Lituania) pentru sprijinul acordat în depista-
rea documentului la Biblioteca Universităţii Catolice din Liublin, Polonia.
255
Lilia Zabolotnaia
№ 2. Вырок Петру, воеводе волоскому, с князем Федором Ми-

хайловичем Вишневецким о скарбы тетки его, которая за князем
Вишневецким была.
«Жыкгмонд.
Смотрели есмо того дела с паны радами нашыми, стояли перед
нами очивисто, жаловали нам послы волоские: пан Дума Кузмич а
пан Тома Жищовичъ, от господара своего, от Петра, воеводы волоско-
го, на державцу пропоцского и чичерского, князя Федора Михайлови-
ча Вишневецкого, о томъ, што жъ тетка господаря их была за ним и
вмерла, а он тело ее до земли до земли господаря их отпустил, а скар-
бы въси, которые он по ней възял на несколко тисячей золотых, себе
побрал, а с телом ее до господаря их тых скарбов не прислал и тепер
ихъ себе держитъ, а господару их вернути не хотел». Княз Федор на
то им отповедилъ, ижъ тая тетка господара их, жона его,еще будучы
за доброго Розуму и в суполном здоровьи, тот весь скарб свой записом
своим ему записала и душу свою ему полецала, и потом другим, оста-
ночным тестаментом такжо тот весъ скарбъ ему записала и ту первую
волю и запис свой ему подтвердила, и тело свое казала была у Киеве
положыть. И потом господаръ их, воевода волоский, писал до нас,
жадаючы, абы мы казали тело сестри его отпустили до земли его; яко
ж мы до князя Федора лист нашъ писали, не ображаючи тых записов
его жоны, которыми она тые скарбы ему отписала, абы он тое тело
ее отпустил до земли Волоское, который жо лист нашъ княз Федор и
тые записы жоны свое под печатми князей и панов земли Волынское
перед нами вказывал. Мы, тых листов выслухавшы, пытали послов
воеводы волоского, штобы они мели к тым записом его мовити. И они
к тым записом его ничого не мовили, нижли то откладали до своего
господаря, штобы к тым записомъ хотелъ мовити.
Мы тежъ, бачачи на звычай и выхвалу того панства нашого- Вели-
кого князства Литовского, ижъ хто бы што кому записомъ слушным
под сведомом людей добрихъ записал, таковые мають быть держаны,
а звълаща, кгды она, будучи за ним, мужом своимъ, тот скарбъ свой,
256
яко рухомую речъ, водле обычаю земского ему отписала. И ач-колвекъ

тое тело ее не положено в Киеве, однако жъ он не своволне, леч за жа-
даньемъ к нам воеводы волоского и за нашим господарским росказа-
ньемъ тое тело ее до их земли отпустил, для тых причинъ не повинен
он того скарбу назад отдавати, леч его маеть держати на вечные часы
и по душе жоны свое досыть чынить по тому, как она ему устне по-
лецыла и в тых листех своих описала.
На што жъ есмо князю Федору Михайловичу сес нашъ лист судо-
вый дали.
При том были Панове рада: княз Ян, бискуп виленьский, княз
Миколай Вежкгайла, бискуп киевский, воевода виленьский, канцлер
Великого князства Литоъского, староста Бельский и мозырский, пан
Олбрахтъ Мартинович Кгаштолт, подскарбый земский, маршалокъ и
Писар, староста Слонимский и каменецкий, пан Богушъ Богувитыно-
вич, маршалок, державца волковыйский, пан Григорей Григоревичъ
Остиковича, и иные Панове рада Великого князства Литоъского.
Писан у Вильни, под Леты Божего нароженья 1529, месяца майя,
индикт 2.
В томъ листе рука королевская.
Горностай, писар»1.
Sursa: Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI
a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, р. 311-312.
Traducere în limba română
Nr. 374. Pâra lui Petru voievodul voloh cu cneazul Fiodor Mihailo-
vici Wiśniowiecki privitor la averea mătuşii lui, care a fost după Wiśnio-
wiecki.
“Jâkgmond.
Am examinat acea afacere cu panii sfatului nostru, au stat în faţa noas-
tră şi ni s-au jeluit solii volohi: panul Duma Cuzmici şi panul Toma Jişcio-
vici, de la domnul lor, de la Petru, voievodul voloh pe stăpânul Propoţcului
1
Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija),
Vilnius, 1997, р. 311-312 (doc. nr. 374).
257
Lilia Zabolotnaia
şi Cicercului, cneazului Fiodor Mihailovici Wiśniowiecki, despre faptul

că mătuşa domnului lor a fost după el şi a murit, iar el a lăsat să plece cor-
pul ei în ţara domnului lor, iar averea toată, pe care el a luat-o după ea de
câteva mii de galbeni, a luat-o lui, iar cu trupul din acea avere n-a trimis
şi acum le ţine la sine, iar domnului lor nu a vrut să le întoarcă. Cneazul
Fiodor la aceea a răspuns, că acea mătuşă a domnului lor, soţia lui, încă
fiind în bună raţiune şi în plină sănătate, întreaga acea avere a lăsat prin
zapis şi sufletul său lui i l-a închinat şi apoi cu un alt testament ultim, de
asemenea, acea avere i-a scris-o şi acea primă voinţă şi zapisul său lui
l-a confirmat şi corpul lui a spus ca să fie în Kiev aşezat. Şi apoi domnul
lor, voievodul voloh, a scris către noi dorind ca să lăsăm trupul către sora
lui în ţara lui; aşa şi noi către cneazul Fiodor scrisoarea noastră am scris,
nesupărând acele scrisori ale soţiei lui, prin care acele averi lui i le-a scris,
ca el acel trup să-l lase în Ţara Volohiei, pe care scrisoare cneazul nostru
Fiodor şi acele zapise ale soţiei lui sub peceţile cnezilor şi panii Ţării Vo-
lâniei înaintea noastră le-a arătat. Noi ascultând acele scrisori, am întrebat
pe solii voievodului voloh, ce ei ar avea să spună privitor la acele zapise. Şi
ei la acele zapise nimic n-au spus, decât ca să depună către domnul lor, ce
ar dori să spună la acele zapise.
Noi de asemenea ţinând cont de obiceiul şi aşezările ţării noastre Mare-
lui Cnezat al Lituaniei, decât ca ceea ce s-a scris cuiva prin zapis adevărat
cu ştiinţa oamenilor buni, acelea ar trebui să fie ţinute şi anume că ea fi-
ind după el, soţului său acea avere mobilă conform obiceiului pământului
l-a scris. Şi chiar dacă acel trup nu este aşezat în Kiev, iar el încă nu de
bunăvoie dar după cererea către noi a voievodului voloh şi după acel spus
domnesc acel trup spre ţară l-a lăsat, pentru acele cauze el nu este obligat
să întoarcă înapoi, dar are să o ţină în vecii vecilor şi pentru sufletul soţiei
sale are a se îngriji, precum ea lui cu vorba l-a lăsat şi în acele scrisori i-a
scris”.
258
Anexa 2
№ 3. Prima scrisoare a domniţei Maria Lupu către principele

Janusz Radziwiłł
„Za tak przyjazne nawiedzenie powinne Waszei Książęcej Mości
dzięki oddawaszy, przychodzi mi ten uprzejmy afekt, którego pisanie Wa-
szei Książęcej Mości wyraża, wzajemnym afektem moim Waszei Książę-
cej Mości rependere, stosują się we wszystkim do woli tak Najwyższego
jako też i Jaśnie Wielmożnego Rodzica i Dobrodzienja. W Jasiech secunda
Septembri Anno milesimo sexcentesimo quadragesimo quarto.
Waszei Książęcej Mości MMPana życzliwa i uniżona służebnica
Traducerea:
„Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat im-
presii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii Voastre.
Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele reciproce. Mă supun
întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea luminăţiei sale, părintelui
şi binefăcătorului nostru.
№ 4. A doua scrisoare a domniţei Maria către principele

Janusz Radziwiłł
„Jmść Pan Katardzi, powrociwszy z przedsięwziętej drogi, oddał mi
pisanie WKsMści, które ja wdzięcznie przyjąwszy, uniżenie WKsVMści
dziękuję, że mię z tego, którego z woli Najważszego przeciwko mnie
zawziąć raczył, afektu pisaniem swoim nie pomijasz. Zaczem korespon-
dując i ja WKsMściMMPana, którego na ten czas łasce uniżoności moje
oddaję. W Jasiech 9 Novembris Anno Domini 1644.
259
Lilia Zabolotnaia
W.KsMMPana dożywotnia służebnica

Traducera:
„Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a adus
scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mulţumire şi cu
plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui Dumnezeu vă ex-
primaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în scrisoarea Voastră. În
acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea Voastră, (la a ) cărui milă mă
supun cu îchinăciune.
260
№ 5. „August- Septembre 1651.

Boschreibung der Solemniteten, so bey der Hochzeit des Chmiel-
nizken Sohns, Timoszek, mit des Hospodarn in Wallachey Tochter
vorgangen, etc.
Nunmehr ist es vollentzogen, wass, entweder ob Gott von Ewigkeit
Her, es mit des Hospodarn liebster Tochter also verordnet hatt, oder ob
dass unvermeidentliche Verhängnüss nicht überschritten werden können,
dass es der Hospodar, nach der Zerslrcwung des Polnischen Heers unter
Batow wind nach der Belagerung der Vestc Camienicz, in keinorley Wege
umbzugehen vermochte, sintemahl Chmielniski also fort von dannen sei-
ne Abgeordnete an den Hospodaren mit diesem Begehreu abgefertiget,
dass er seine Tochter, vermöge der lang geiha-nenen Versprechung zum
Lebens- unnd Bei (genossen dessen Sohn Timoszek geben wolle, welches
derselbe rwn tarn libenter quam reverenterannehmen unnd thun müssen,
unnd dannenhero alsohald seinen Brudern-Sohn nach Zechryn zum Guy-
sei gesandt. Nach langen unnd vielfältig unter Ihnen über dieser Heyrath
hie und wieder abgegangeneu Bottschafften näherte sicli endlich der Ty-
moszek den 16 Augusli nach Jampol, zu dessen Empfangung der Hospo-
dar, alss ein kluger Herr, denn Herrn Thorna, einen vornehmen grossen
Hoffman, mit einem Theil seines Heers nach Soroki abgefertiget, unnd
eine Carossc mit sechs Pferden dahey gesandt, danehst auch allen Vorrath
an Wein, Mart und andern dazu uothürftigen Sachen, dahin bei Zeiten zu
verschallen anbefohlen, damil er ihn alss seinen Schwieger Sohn dasel-
bst tractiren unnd von dannen biss in die Residenz Jasy ihm auffwarten
und den Vortrab halten solte; indessen, wass thut Timoszek? Er beschicket
denselben Hoffman unnd lest ihn von Soroki zu sich bitten nach Jampol,
unndt, da derselbe seinem YVillenn nicht zu wiederstreben, sich hinüber
jenseil der Dniester zu ihm verfüget, holt er ihn bey sieh an und auff,
weil er sich einziger Verrätherey besorget. Dieses aber war ihm noch nicht
genug, sondern er schreibet fort an den Hospodarn, damit selbiger ihm
auch seinen Brüdern, den Feldherrn, mit zum Geysel abordne, welches
derselbe auch thun müssen, dass er also denselben, wiewoll nicht ohne
machtigem Verdruss unnd Verbitterung, an ihn fertigte, worauf? Timos-
zek, sobald nur derselbe Feldhäubtman in Jampol angelanget, mit seinen
261
Lilia Zabolotnaia
Völckcrn sich am Dienstage, den 26 dito (în 1652, 26 august a căzut luni), von
dannen erhoben, und sich diesseits der Dui-estr übersetzen lassen, dass er
am Mittwoch zu Beine und am Donnerstage über Pruty in Skzycani(Sculeni)
genächtet, am Freytage vor der Mahlzeit ist er in die Residenzstadt Jasy
eingezogen kommen; welchen übel willkommenen Schwiegersohn zu
empfangen unnd einzuhohlen, der Hospodar mit den Herrn Bojaren und
acht Tausend Mann seines Heers entgegen ritte, und für sich acht stattli-
che uff Türkisch ausgekleidete unnd wollmoiitirte, auch prächtig mit aller
Hand Reitschmtick gezielte, Gavallier vorreiten liesse, dass er alss (sie)
ein würdiger
Monarch unnd Potentat, dessen Tapferkeit ich nicht würdig genugsam
zu beschreiben vermag, ausszoge. Da denn der Timo-szek mit 3m- Sapo-
rowischer Kosacken, welche zwar, wie sie sagen, besonders auserlesen,
und dennoch daher sehr kahl anzusehen wahren, der Stadt ie mehr unnd
mehr sich näherte, und nach dem sie seines Theils in dem Thal uff eine
„Viertel Meil „Weges sich genähert haben, dess Hospodarn Völcker zwey
Reigen von beiden Seiten in der Ordnung geschlossen, und der Timossek,
so mit steten Furchten umbgeben war,kam, alss wenn er immer in der Ex-
pedition wehre, vom Berge herab angestrichen, unnd hiess die Soldaten
Music erschallen, Alss sie nun beysamen gekommen, stiegen sie von den
Pferden ab, unnd empfingen sich einander: Timoszek umbhälsete den Her-
rn Schwiegervater nur halb, aber derselbe küssete ihn, alss ein Vater, unnd
redete ihn zum ersten an, mit Bezeigung dass er sich herzlich über seiner
Aukunfft erfrewete. Dem aber Timoszek nicht ein halbes Wort zum Bes-
cheid ertheilete, sondern wie Götze und alss enzucket stund, unnd die Lip-
pen bebisse (sie) unnd nagete, für welchen aber der Wychowskii die An-
twort endlich thate; des Timoszken Cavalcata waren, wenn lumpene und
magere, aber sonst sehr kostbahr und reich bekleidete, ezliche mit Gold,
andere mit Perlen gestickten Satteln unnd Zeuge, aussgeputzte Pferde. Er
selbst war mit einem Cramoisy-rothen Rock unnd einem sammeten, mit
Zobeln durch unnd durch gefutterten Ueberrock oder Mantel derselben
Farbe angethan, welches Kleid woll nicht uff seinen Leib gemacht wor-
den;, ein junger pockeunar-bichter Kerdel, nicht gar klein, sondern zimlich
sfarck unnd grob. Hatte zwey Rittwägen von Fichten-Holz, einen Rüst
262
wagen unnd anderer schlechte)‘ Wägen vier hundert, woraufl‘ sie Salz
nahmen, vieleicht Ihren Gewinn damit zu suchen: die andere Obersten
sassen uff glitten Pferden, und wahren alle auch uff polnisch mit Silber
unnd sonst gekleidet, aber derer wahren auch nicht viel, sondern die meis-
ten allerhand Gattung. Ritte demnach Timoszek zur Seiten des Hospodarn
in die Stadt, da, zu seiner Einhohlung die Stücke gelöset worden, unnd die
Feld- alss andere Musickeii, insonderheit der Türeken unnd Zygayner, er-
schollen, unnd führete ihn der Hospodar in seine Gemächer, die stattlich
unnd prächtig bekleidet unud gezieret waren : drinnen er ihm seinen Sohn
Steffen praesentirte, unnd viel mit ihm redete, mit Bedeut ung, dass er über
seiner Aukunfft recht herzlich erfrewet wehre; aber Herr Tymoszek blie-
be, nach seiner alten Weise, immerhin einen Weg, wie den andern, stumm:
nur muste der Wychowski allzeit für ihm reden und dass Wort führen. Die
Jiuigfrewen fiengen im Gemach bey der Braut anzutanzen, unnd die Zyge-
yuer strabten uff ihren Instrumenten. Der Hospodar aber begab sich zu
seinen Gemächern, unnd riethe dem Bräutigam, dass er, nach so vielen
ausgestandenen Ungemach unnd „Verdruss von der Reisse, aussruhen
unnd den Staub vom Wege abwaschen möchte; ordnete auch auss seinen
Gammer-Junckern Ezliche, damit sie ihm dienen unnd auffwarten solten;
uund waren zu seiner Assistenz Herr Wychowski, Hcrr Fetera unnd ande-
re seiner Cammerdiener, auch ezliche alte fürnehme Wallachisehe Bojarn,
welche der Timoszek, alss wie ein Wollf im Gestrauch ansahe; nachmahln
kehrete er denen selben den Rücken zu, unnd zog sein Messer auss, uund
schnied ihm die Nägel abe [sie) in Gegenwarth solcher vornehmer Leuthe
alss der Wallachischen Bojarn, Obersten und anderer Officirer. Die Lose-
menter wurden in der Stadt angezeichnet, unnd die Bediente zugeeignet;
auch allerhand Notturfft gereichet. Dass Kosackische Heer lag unter Wi-
nogrod unnd thaten den Einwohnern in Iasy grosses Schaden, für welchen
sich die Juden versteckten; denn, die sie ertappten, mussten sich bey ihnen
weidlich ausskauffen unnd ranzioniren; zu denen stosste noch ein Ges-
chwerm Kosacken, welchen auch aller Vorrath unnd Losementcr gegeben
worden. Alss es nur zur Talffel angefer-tiget war, liess der Hospodar sei-
nen Eydam zur Mahlzeit einladen, welcher sich aber nicht bald ankleidete,
also dass der Hospodar lang uff ihn warten musste: endlich kam er in -an-
dern polnischen Kleidern angethan zu Tische. Don der Hospodar neben
263
Lilia Zabolotnaia
sich sezte: da begunnen sie zu essen, Gesundheit zu trincken unnd wurden

Stücke darauf! gelöset, aber Herr Timoszek blieb immerfort Johannes in
eodem, welches den Hospodarn sehr verdross unnd höhnte. Die Wallachi-
sehe unnd Turckische Musikanten spieleten, unnd stelleteil die Türeken
allerhand Frowdenspiel vor,(caraghiosul nostru1) so biss in die Nacht we-
hrete. Folgenden Tages, am Sonnabend, macht sich Timoszek zur Gopula-
tion fertig, warumb er denn nicht zur Tal‘fel kam, mit dem Hospodarn zu
speisen; alle Bojarinnen unnd Wallachische Jungfrauen, sehr köstlich
unnd prächtig geschmücket, tanzten im Schloss, unnd Herr Timossnek
soff im Fenster, für allen Leuten, Rauchtaback, unud sähe dem Wallachis-
chem Gelänze zu. Am Sontag früe, tanzten abermahl die Bojarinnen unnd
dass Wallachische Frauenzimmer, unnd hernach müste der Hospodar mit
seiner Gemahlin Dumnu Ihre liebste Tochter Resanda denn ungeschickten
unnd unbehöbelten groben lum-penen Kerdel, mit unerträglichen Schmer-
zen übergeben: da-rauff er zur Kirchen ritte uff seinem Turckischem Gaul,
mit einem grossen Federpusch, unnd in reichen kostbahren Kleidern, so
ihm der liospodar geschenckt hatt, aiigetliau.; den zwey Bojaren, alss ei-
nen feinen erbahren Menschen, von bey-den Seiten begleiteten, unnd ihm
drauff Glück wünschten. Da sie nun in die Kirche kommen, knieten beyde
Hochzeiter uff einem Teppich nieder, und schwurn einander die Ehe unnd
Traw; damit also der feine Bräutigam!) mit Frewden auss der Kirchen nach
dem Schloss sich begab, unnd die Braut küsste, welche eine grosse Menge
Volcks anzuschawen zulieffe, unnd wurden die Stücke gelöset. Auch spie-
leten die Musikanten frisch auff, aber des Hospodarn Tochter vergass
Trälmen über dem, den sie zuvor mit Verlangen erwartete unnd desswegen
sie auch allzeit Kosackische Lieder ihr vorsingen lassen: darauf!’ sassen
sie zu Tische, unnd ward eine Karre the nach den Nädteriimon unnd Sch-
neiderinnen gesandt, welche aber in Ihren Losomentern nicht angetroffen
worden, sondern in der Karwaserie, dass ist im Wirthshause, uff Bran-
dwein aussgangen wahren. Die brachte man nach Schloss gelühret: sahen
wie die Gespenster auss, unnd dass wahren des Chmielnizken Bluttsver-
wandtinii, hessliche, grawlicbe Weiber, in Judischen Röcken und schwar-
zen, doch mit Zobeln gefuttert, unnd mit grossen Kollern: scheinet, dass
sie sich der Wallachischen Manier haben aecomodiren wollen, von wel-
chen denn viel zu schreiben noch wehre, wenn der Scham nicht solches
verböthe. Diese alle tractirte die Hospodarinu in den andern Gemächern.
264
Der Hospodar lünwiederumb nötigte seinen Eydam Timosseck, dass er

essen, trincken unnd fröhlich sein solle: da fing derselbe erst an zu reden,
wind legte sich auf!’ den Herrn Ko-narski, unnd redte ihm heimlich zu : »
Üziekaie wielce H. I. M., ieitt ivszeglio dostatek, czego bulsze trzeba, dal
P. Bog, dobre slowo uszlyszec. Muzyka Tureczka trzeba grac, za zdrowie
Chmielnickiego y za Conjunction domowa? pic z Dzial rta-radotcbic.u
(dass ist: »ichbedencke mich sehr gegen dem Herrn Hospodarn; es ist alles
wollauff. Wess dürften wir mehr‘? Gott hatt mich ein gutt Wort hören
lassen, drumb lasst die Tür-ckische Music aufspielen, uff des Chmielnizk-
en unnd unserer Häuser Conjunction Gesundheit trincken, unnd zum
Frewdeu-Zeichen die Stucke lösen“). Schickte auch drauff nach seiner
Music: einen Organisten, dreyen Violistcn, einen auch mit der Bassviol,
unnd einen Posaunisten, welche ihm ulf polnisch uffspieleten: da würd er
erst reellt lustig, und hiess die Korsacken tanzen, die denn, wie dass Vieh
in Morast, sich herumb warffen, unnd soffen biss eine Stund in die Nacht.
Die Nädterimien und Schneiderinnen aber wurden ehrbar beyzeiten davon
geführet, weil ihnen die Bojarinnen was vorgerückt hatten; eine aber auss
den Kosackinncn, mit nahmen Haska Karpicza, die zimlich unverschamht
war, stosste diese Worte zu den Boiarinnen auss: «Czy na lupiestwa mg do
ums pvzyia-ch‘di, lubo tag pysznieyxze od nas, u&zein wy Doczkie za Ko-
sakem daiete» (dass ist: “sindt wir zu euch auf einen Raub hergefahren; ob
ihr gleich über uns hoffartiger seydt, so habet Ihr doch einem Kosacken
ewre Fürstinn gegeben”), unnd wie sie von der Huff abgehen will, feilt sie
umb und umh herunter, denn sie war fett unnd hatte sich besoffen, dass
man sie kaum in die Carrelhe leiten kitndte. Hie andere sluii-den dennoch
auff ihren Füssen, unnd hielten .sich, dass sie also in der Carelhe in die
Losemeufei‘ gehrachl worden. Nachdem auch der Bräutigam rafft sicli
vom Tische auff, und geht in seine Gemächer unnd dannen in die Schlaf-
Tkammcr [tibi de fortuna et integritate sponsx actum est}. Folgenden)
unnd dritten Tages, ist der Herr Timoszek nicht auss seinem Losc-ment
kommen, sondern am Mittwoch ist er ins Feld spazieren aussgeritten. Am
Donnerstage, nahen der Hospodar mit seiner Gemahlin Duuma, die junge
Ehefrau Rosanda unnd Herr Timoszek, wie auch die Bojaren unnd Boja-
rinnen, in Gemach zusamen gegessen: da aher kaum Jemand eingelassen
worden, weil dass Fraweuzimmer auch der liospodar seihst mit seiner Ge-
mahlin bedienet haben. Nach deine g‘ieng Timoszek mit seiner Liebsten
265
Lilia Zabolotnaia
tanzen, dorne der VVychowski mit andern ul‘f-wartete: drauff schenckte

der liospodar dem Eydam für die Mühe ein Stück Goldstück, der sich aber
warlich nicht neigen kundte. Damit auch Timoszek die vornemhsle lioja-
ren be-schenckte, unnd zwar dem Hospodarn verehrte, er ein Zimmer-Zo-
beln, seiner jungen Eliefrawen ein adamaschkenes gefuttertes Zobelne;
Böckchen, den Bojarn jedem zu hundert Lo-wen-Thalern, die es alles aher
nicht achteten. Hinwicdcruml) gab der Hospodar seinem Schwiegersohn
vier Pferde, alss zwey Türckische mit Sattel unnd (iczeug ganz ausgepuz-
le, unnd zwey Wallachische Rumacken (sie), unnd dem Multanwehen Ho-
spodarischen Gesandten, der sich auff die Hoch/eil, auch hatte eingestel-
let, auch ein Turckisch woll montirtes llnss, unnd den andern des Timos-
zek Geführten und Offlcirorn ver-•ehrte der Hospodar wegen der Tochter
stattliche Gcschoncke, -welche auch die Kosakischen alss eine Schuld se-
ihst forderten. Am Freytage, nemlich den 6 September, ist der Timoszeka-
uss Iasy wieder abgereiset, welchen der Hospodar biss an den-Orth, da er
ihn empfangen unnd willkommen geheissen, aber— mahl begleitet hatt,
mit welchem die Hospodarin nebst den Bojarinnen auch fuhren. Wie sie
nun von den Pferden abgestiegen, haben sich einander gesegnet, aber so-
lang der Hospodar mit seinem Eydam unterredet, so lange hielte die junge
Ehefraw ihre Mutter, die Hospodarin, umbhälset, unnd wei-nete bitterlich:
nachdem, wie sie auch Ihm Herrn Vattern, den Hospodarn, gesegnet, küs-
sten sich die beyde Eheleute einander, unnd zeigten ein fröliches Gesichte,
aber dass betrübte Herz Hess der jungen Ehefrawn nicht zu, dass sie für
Schmerzen ein Wort reden thurfte. Endlich lezten sich auch die Bojaren
unnd Bojarinnen mit dem Timoschken, unnd der Hospodar stund immer
mit entblössetem TTaubte, damit sie von einander geschieden, unnd der
Hospodar, so solches beschwerlichen Gastes loss worden, nach Iasy wie-
der gekehret ist.
(Ibid.) _ ________
Varşovia, 7 Septembre 1652

Audreas Adersbach cätre Electorul de Brandenburg“.
Publicat: Iorga Nicolae, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Ro-
mânilor adunate din depozitele manuscrise ale apusului, Bucureşti,
1895, p. 208-214.
266
Traducere în limba rusă:1

„Август – сентябрь 1652
Немецкий анонимный автор. Описание торжественного празд-
нования свадьбы Тимуша, сына Хмельницкого и дочери молдав-
ского господаря.
Наконец произошло то, что, или по велению господа для дочки
господаря, или по стечению обстоятельств, которые нельзя было
преодолеть, господарь после разгрома польского войска под Батовом
(Batow) и после осады западных Каменич (Кamienicz) известил, так
что Хмельницкий тут же снарядил своих посланников к господарю,
что он, господарь, хочет сдержать давно данное обещание его сыну
Тимушу о разделении жизни и ложа, который должен его принять и
осуществить, и сразу же послать сына своего брата в Зехрын (Zechryn)
к Гайзелю (Geysel). После многократных и долгих обменов послан-
никами в связи с этой свадьбой приблизился, наконец, Тимуш 16 ав-
густа к Ямполю2. Для его приема господарь, как умный господин,
1
Traducerea în limba rusă aparţine autorului. Traducerea în limba română vezi: Ano-
nim german (1652), Descrierea solemnităţilor de la nunta lui Timuş fiul lui Hmelnişki
cu fiica domnului Moldovei, // Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, Volumul
îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1973, p. 469, 471-472.
2
Аналогичную информацию мы встречаем и у Самiйло Величко: „Хмельниц-
кий прибув у Чигрин и вскоре после этого послал к волоскому господарю гонца,
чтобы тот обязательно готовился к свадьбе. За ним послал вин из Виговским на
веселя и сина свого Тимоша разом с десятком тысяч добрых казацких лицарив.
Тимуш выехал близко 10 серпня и мав при соби три тысячи вийска. Твардовский
свидчить, що в своему, посланному через гинця, листи Хмельницкий пише на-
чебно таке: „Ваша вельможность не зволить видминяти нашого приятельскогко
звязку, о тож не видмовляеи видати замиж моему сину своей дочки. Не хвалимся
своею родовитостью и титулом, знаючи, що великим можна бути лише завдяки
себе самому, а не тильки з уроджения. Адже ясно бачим, що переди мною свит
тремтить, я килькарадово разбивав ущент ляхив и видвагу ихню так розлив, що
вже протимене вперед виступать никому не видважаться и не лишне будуть ради
такому мирови, який захочу я дати им сам, Але щей жебратимуть Зборовский
пакт, який вони килькаразово знищуваем и спаваем. А коли б ваша вельмож-
ность не зволив би чинить того приятельства по воли, то мусимем учинити те не-
волею”// Самiйло Величко, Лiтопис, том I, Переклав з книжноi украiньскоï мови
Валерий Шевчук, Киïв, 1991, p. 102-103.
267
Lilia Zabolotnaia
послал в Сороки господина Тома (Thoma)3, очень знатного придвор-

ного, с частью своего войска. При этом он послал повозку, снаряжен-
ную 6-ю лошадьми и велел запастись вином, крошевом4 и другими
необходимыми вещами, чтобы он мог этим угостить своего зятя Ти-
муша и предлагать на всем пути до резиденции в Яссах. Что в это
время делает Тимуш? Он отсылает этого придворного и зовет его к
себе из Сорок в Ямполь. Это не противоречит его желанию, и он при-
нимает его и удерживает на том берегу Днестра, чтобы обеспечить
себе предательство. Но этого ему было недостаточно, и он пишет го-
сподарю, чтобы он послал к нему к Гейзелю (Geysel) своего брата –
полководца, что и было сделано без особого огорчения и досады. На
что Тимуш сразу же после прибытия этого полководца со своими
людьми в Ямполь, переправляется через Днестр во вторник 26-го5
так, что в среду ночует в Бельцах, а в четверг за Прутом в Скичанах
(Skzycani)6, в пятницу перед обедом прибывает в резиденцию, в
Яссы. Для приема своего желанного зятя господарь выезжает на
встречу с боярами с 8-ми тысячным войском. Рядом с ним его сопро-
вождают 8 человек, наряженных нарядно по-турецкой моде, на бога-
то украшенных лошадях, чтобы он выглядел как истинный монарх и
повелитель, чью храбрость я не могу полностью и достаточно опи-
сать. Тимуш все ближе приближался к городу с 3-мя тысячами запо-
рожских казаков, хотя и специально отобранных, но выглядевших
все равно очень скудно. После того, как они спустились в долину в
четверти мили (от Ясс – Л.З.), люди господаря выстроились по обеим
сторонам, и Тимуш с постоянным почтительным страхом, как будто
он в военной экспедиции, спустился с горы и отдал приказ солдатам
играть музыку. Когда они встретились (Тимуш и Василий Лупу –
Л.З.), то сошли с коней и по-приветствовали друг друга: Тимуш толь-
ко приобнял тестя, а тот его поцеловал как родной отец и обратился
3
Тома Кантакузино, великий ворник Верхней Страны (31. 06. 1644-1653). Был
не только сподвижником, но и близким родственником Василия Лупу. Супругой
Томы Кантакузино была родная сестра первой жены господаря.
4
Крошево – холодное блюдо из молока и хлеба (прим. переводчика).
5
Согласно исследованиям Николае Йорга, в 1652 году 26 августа выпало на
понедельник.
6
Современное название населенного пункта – Скуляны.
268
к нему с речью о своей радости в связи с его прибытием. Тимуш не

решился сказать ни полслова, а стоял как истукан, закусив губы и
кусая их. Наконец ответил Выховецкий7. Кавалькада Тимуша была
распутная и тощая, но одетая очень богато и ценно, на вычищенных
лошадях - седла, украшенные и золотом и жемчугом,. Сам он был
одет в красное платье, поверх которого накинут бархатный камзол,
подбитый соболями. Эта одежда не была сшита по его мерке. (Вы-
глядел он – Л.З.) молодо, (лицо – Л.З.) в прищах и разъетое оспинами,
не очень низкий, но скорее крепкий и грубый (коренастый – Л.З.). С
ним было только две кареты из елового дерева, повозка с оружием и
400 повозок по-хуже, на которых была соль, наверное, для того, что-
бы продать и получить выручку. Другие командиры сидели на хоро-
ших конях, были одеты и украшены по-польски серебром, но их
было немного, остальные были разного пошиба. (после приветствия
– Л.З.) Тимуш рядом с господарем направился в город, где для его
приема играли военные и другие музыканты, особенно турки и цы-
гане. Господарь повел его в свои покои, которые были богато и вну-
шительно украшены. Внутри он представил ему своего сына Штефа-
на8, и долго и значительно разговаривал о том, что он очень рад его
прибытию. Но Тимуш оставался как всегда при своем обычном по-
ведении и молчал. Поэтому Выховский должен был за него отвечать
и разговаривать. В покоях невесты юные девушки начали танцевать,
а цыгане играть на своих инструментах. Господарь удалился в свои
покои и сообщил жениху, что он хотел бы после неудобств и неуря-
диц путешествия отдохнуть и смыть пыль после дальнего пути. Он
выделил из своих камер юнкеров несколько человек. Чтобы они ему
прислуживали и его обслуживали. К его сопрвождению были при-
ставлены господа Выховский и Фетера и другие его камердинеры, а
также другие валашские бояре, на которых Тимуш смотрел как волк
из зарослей. Потом он повернулся к ним спиной, вытащил свой нож
и начал обрезать себе ногти в присутствии таких высокопоставлен-
ных людей как валашские бояре, полковников и других офицеров. В
7
Выховецкий был секретарем, писарем и особо приближенным сподвижни-
ком Богдана Хмельницкого.
8
Штефан был сыном Васлия Лупу от второго брака, Екатерины Черкешенки.
269
Lilia Zabolotnaia
городе были помечены для использования квартиры и прислуга, хва-

тало всего необходимого. Казацкое войско располагалось в Виногро-
де и причиняло жителям Ясс большой вред. Евреи попрятались, по-
тому что если были схвачены, то должны были откупаться и платить
выкуп. С ними столкнулась группа казаков, которым были выделе-
ны все необходимые запасы и квартиры. Как только был накрыт стол,
господарь повелел пригласить своего зятя к обеду. Но он долго не
одевался, так что господарь должен был долго его ждать. Наконец он
появился к столу, одетый в польское платье. Господарь посадил его
возле себя. Они начали есть и пить за здоровье, (в это время – Л.З.)
палили пушки. Но Тимуш оставался (по-прежнему) был неразговор-
чивым, что очень удручало господаря, и над чем он потешался. Ва-
лашские и турецкие музыканты играли и представляли разные ра-
достные пьесы до глубокой ночи. На следующий день, в субботу,
Тимуш готовился к венчанию, поэтому не пришел к столу, чтобы по-
есть вместе с господарем. Все боярыни и местные девушки, богато и
красиво наряженные, танцевали во дворце, а Тимуш сидел у окна,
потягивал на виду у всех табак и смотрел на молдавские танцы. В
воскресенье рано утром боярыни и молдавские девушки вновь стали
танцевать. Затем господарь со своей супругой Думной ( от доамна –
госпожа, господарыня, Екатериной – Л.З.) должен был передать с не-
переносимой болью свою любимую дочь Розанду неуклюжему, не-
отесанному типу. Он (Тимуш – Л.З.) поскакал к церкви на своем ту-
рецком коне, украшенный оперением, в богатых нарядах, которые
ему подарил господарь. Его сопровождали по обе стороны двое бояр,
как благородного, великодушного человек и желали ему счастья. Как
только они прибыли в церковь, молодые стали на колени на ковер и
поклялись друг другу в верности. После этого радостный новобрач-
ный направился из церкви в дворец, целуя свою жену так, что это
могли видеть толпы людей. (В это время – Л.З) палили пушки и игра-
ли музыканты. Дочка господаря горько проливала слезы над тем,
чего она ожидала с трепетом, поэтому она просила, чтобы ей пели
казацкие песни. Потом они сели за стол. (Затем – Л.З.) была послана
карета за швеями и портнихами, которых, однако, не смогли найти в
их квартирах, а в трактире, в который они пошли выпить самогонки.
Их забрали оттуда и отвезли во дворец. Они выглядели как привиде-
270
ния. Это были родственницы Хмельницкого, уродливые и страшные

в еврейских нарядах, хотя и подбитых черными соболями, с больши-
ми воротниками. Казалось, что они не хотят приноровится к молдав-
ским манерам, о чем можно было бы еще много писать, если бы стыд
не запретил это. Их всех (женщин - Л.З.) господарыня угощала в от-
дельных покоях. Господарь, в свою очередь, приглашал своего зятя
Тимуша, чтобы он ел и пил, и радовался. Тут он (Василий Лупу –
Л.З.) начал говорить, оперевшись на господина Конарского9, и сказал
ему тайком: „Большое спасибо Ваше Величество. Всего хватает.
Чего еще больше нужно? Господь Бог дал мне услышать доброе сло-
во. Пусть играет турецкая музыка, пусть пьют за здоровье Хмель-
ницкого и за радость соединения домов (семей – Л.З.), пусть ударят
пушки!”. Он послал за своими музыкантами: один органист, три
скрипача, один альтист, один трубач, которые играли польскую му-
зыку. Тут он по-настоящему развеселился и позвал казаков, которые
танцевали, веселились и пили до глубокой ночи. Швеи и портнихи
между тем были с почетом уведены, так как им что-то боярыни ска-
зали. Однако, одна из казачек по имени Хаска Карпич, которая вела
себя довольно бесстыдно и вольно, выкрикнула им вслед: „Мы что
приехали сюда на разбой? Даже если вы важнее нас, всеравно, вы
отдали вашу княжну нашему казаку”.
Когда она (Хаска Карпич – Л.З.) захотела покинуть двор, то упала
и падала снова и снова, потому что была толстая и пьяная, так что
ее с трудом довели до кареты. Другие держались на своих ногах, так
что были отправлены в каретах в свои квартиры. После того, как но-
вобрачный поднялся из-за стола, он направился в свои покои и потом
в спальню. Затем в течение трех дней он не выходил из своих поко-
ев, только в среду поскакал на прогулку в поле. В четверг господарь
со своей супругой Думной, молодая жена Розанда и Тимуш, а также
бояре и боярыни обедали вместе в покоях. Туда не был допущен ни-
кто чужой, потому что свита, а также господарь со своей супругой
обслуживали гостей. После этого Тимуш пошел танцевать со сво-
ей любимой, чего ожидал Выховский и другие. Господарь подарил
9
Котнарский был секретарем и переводчиком польского языка Василия
Лупу.
271
Lilia Zabolotnaia
Тимушу парчу золоченую, но он (в знак благодарности – Л.З.) даже

не поклонился. Затем Тимуш стал одаривать всех и самых знатных
бояр, а именно: господарю он подарил много соболей, своей люби-
мой жене платье, подбитое дамасскими соболями, каждому бояру
по 100 талеров, но они это не оценили. Ответным даром тесть дал
своему зятю четырех коней – двух турецких с седлами и упряжью,
вычищенных до блеска и два молдавских коня тяжеловоза. Госпо-
дарскому посланнику из Валахии (dem Multanischem Hospodarischem
Gesandten), который участвовал в свадьбе, (Василий Лупу – Л.З.) по-
дарил полностью запряженного коня. Всех сопроваждавших казаков
и офицеров (атаманов – Л.З.) Тимуша господарь (Василий Лупу – Л.З.)
одарил богатыми подарками в честь бракосочетания своей дочери10,
что казаки восприняли как должное.
В пятницу, 6 сентября выехал Тимуш из Ясс и господарь поце-
ловал его на прощание, а потом поехал проводить его до места где
встречал. Вместе с ним также поехала господарыня с боярынями.
Когда они сошли с коней, то благословили друг друга. Пока госпо-
дарь говорил зятем, молодая жена стояла в обнимку со своей мате-
рью (мачехой – Л.З.) и горько плакала. После того как она (Руксанд-
ра – Л.З.) попрощалась с отцом, затем все поцеловали друг друга на
прощание, лица молодых повеселели. Но опечаленное сердце моло-
дой жене не позволило ей не сказать ни слова. Наконец попрощались
бояре и боярыни с Тимушем. Все это время господарь стоял с непо-
крытой головой. После того, как господарь избавился от такого об-
ременительного гостя, он направился назад в Яссы”11.
10
Василий Лупу дал дочери в приданное, помимо выправы 20 000 талеров и
2 000 дукатов, 1 карету, 10 локтей бархата, 20 сатина, связка рыси (меха?) и 300
талеров в леях //: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 477.
11
Автор приносит глубокую благодарность переводчику текста Наталии
Домкович.
272
Anexa 3
Nr. 1
„1421 (6929) Decembrie 13.
†Noi Alexandru voevod, domnul ţării Moldovei şi deasemenea şi noi
Iliaş voevod, fiul lui Alexandru voevod, domnul ţării Moldovei şi noi bo-
ierii domnului nostru Alexandru voevod: pan Mihail dela Dorohoiu, pan
Vană vornic, pan Grinco, pan Neagrea, pan Draguş, pan Giurgiu, pan Vîl-
cea, pan Şandru, pan Mudriica, pan Iliaş, pan Popşa, pan Nesteac, pan Dan,
pan Isaia, pan Stan Bârlici şi fratele său Vană, pan Cârstea, pan Oprişac,
pan Damacuş, pan Laţco Boţ şi fratele lui, Miclouş, pan Ioaniş, pan Nan
Vană, pan Procelnic, pan Budul, pan Ciurbă, pan Ivan Detco, pan Vană
Poraul, Pan Corlat, pan Ştefan Stravici şi fratele său Giurgiu, pan Uncleat
şi fratele său Tatomir, pan Miclouş, pan Bogdan, pan Iachim Caliinovici,
pan Goraeţ şi fratele său Stanislav, pan Bârlicico, pan Dragomir Vranici,
pan Hodco şi fratele său Lev, pan Boris Golovăţ, pan Boris Braevici, pan
Danciul Julici, pan Stroişor Drujă, Stanislav Milişev, Bob Oprişac, Laţco
posadnic, Gudici, Dumitru Badevici, toţi mari şi mici.
Facem cunoscut cu această carte a noastră fiecăruia care o va vedea
sau o va auzi citindu-se, cui îi va fi de trebuinţă această, că am dat de bună
voia noastră şi nesiliţi de nimeni, Târgul Siret şi Volhovăţul şi cu satele
şi cătunele, cu morile şi cu iazurile şi cu vămile şi plăţile şi cu dările, cu
câştigul şi veniturile şi cu toate foloasele cari se ţin de acest târg de Siret
şi de Volhoveţ, neluându-ne nimic îndărăt şi pentru viitor le-am dat, cât
va fi în viaţă, surorii domnului nostru, Craiului Poloniei şi altor ţări şi
marelui cneaz Alexandru astfel numit, Vitovt, cneaghinei Rimgalia, fosta
soţie a noastră.
Pe lângă aceasta în fiecare an şase sute de ducaţi de aur sau galbeni
roşi ungureşti, împărţiţi în două: trei sute în ziua sfântului apostol Petru
şi la naşterea lui Hristos alţi trei sute, cât va fi în viaţă. Aceasta îi vom da
şi făgăduim să împlinim şi să ţinem toate aceste, cum e scris în această
carte, pe cinstea noastră şi pe credinţa creştinească, fără înşelăciune şi
fără viclenie.
Iar dacă nu vom da aceşti zloţi în fiecare an, la ziua şi vremea hotărâte
alţi şese sute de ducaţi de aur sau galbeni roşi ungureşti. Iarăşi dacă nu
273
Lilia Zabolotnaia
vom plăti adevăraţii galbeni şi ceilalţi şese sute de galbeni adăugaţi, atunci
craiul, domnul nostru va scoate aceşti douăsprezece sute de galbeni de la
negustorii noştri şi de la pământenii noştri, îi va lua şi ăi va trage, atâta
vremea cât va trebui ca să împlinească dreptul şi galbenii de adaus, fostei
noastre soţii, cneaghinei Rimgalia, iar noi despre aceasta vom tăcea.
Iar boierii ţării Moldovei, scrişi pe nume în fruntea acestei cărţi, ca
martori, făgăduim şi răspundem pe cinstea noastră şi pe credinţa creşti-
nească, că domnul nostru Alexandru voievod ţării Moldovei şi cei ce vor
fi după dânsul, vor împlini, ca şi noi slugile lor scrise mai sus în această
carte.
Iar pentru întărirea acestui cuvânt, am atârnat şi peceţile noastre la
această carte.
În anul 6929 <1421>”
Publicat: Documente privind istoria României, A. Moldova. Veacul
XIV, XV, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 42-43 (doc. nr. 49); Moldova în epo-
ca feudalismului, vol. II, Chişinău, 1975, p.41-44 (doc. nr. 6).
274
№ 2. Foi de zestre
„7127 (1619). Suret de pe hrisovul lui Radul Vodă prin care întăreşte
Cristinei Părcălăboae stăpănire pe Sărăuţi pentru plata datoriilor Tudoseiei
lui Nicoriţă vornic.
„Iată viind înaintea noastră şi înaintea boerilor noştri a Moldovii şi mari
şi mici. Tudosia giupănesa a cinstit şi credincios boerul nostru Nicoriţă vel
vornic şi au tras la giudecata înaintea noastră pe soacra giupăneas Cristina
părcălăboae pentru multe zestre ce iau fost data de la maicăsa Bărnăvschioa-
ea însă bărbatul ei Lozonschi toată zestrea aceia şi mult: strae argint şi aur
şi mărgăritariu de mult preţ liam prăpădit în vreme ce am fost căzut…şi
şau răscumpărat capul de la Tatari şi au fost între dânsele multă giudecaţi
şi gâlcevii dinaintea noastră, şi dinaintea dreptului sfatului nostru, şi am dat
giupâniasii Crâstina părcălăboae un sat anume Şărăuţii ci îi în malul Prutu-
lui, şi două fălci de vie cis în dealul Porcului supt pădure şi un inel de aur,
drept aceia domnia me, şi cu sfatul nostru dacă am văzut aceasta de bună voe
învoială pe aceste de mai sus arătate lucruri, pentru aceia şi domnie me şi cu
dreptul sfatul nostru am dat şi am întărit ei, acel de mai sus numit Şărăuţii
cel pe Prut şi acele doaî fălci de vii, ci sânt în dealul Porcului supt pădure,
pentruca nime din neamurile ei ce vor fi să nu aibă a trage la giudecată pe
Todosie giupăniasa lui Nicoriţă vel vornic pentru acest de mai numit sat …
iar dacă în vreo vreme va arăta cineva niscaiva zapisa sau niscaiva ispisoace
acele, să nu aibă a se crede, nici a să mai trage la giudecată nici odinoară în
veci în potriva vestitei cărţii noastre acestie”.
Publicat: Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lumi-
na Moldovei, 1922, p. 26-27.
№ 3. 1730. „Foaie de zestre a Bălaşei fiica lui Iordachi Cantacuzino
Logofătul*.
Partea fiicei mele Balaşa de moşii şi altă zestre, ce i-am dat când am că-
sătorit-o după Aristarho Hrisosculeu, Vel Comis la anii 7238 (1730).
1 salbă1 de 60 ughi (galbeni ungureşti); câte de 2 ughi, şi 2 ughi, şi 1 ughi
de 12 ughi, 520 lei, 8 parale;
1 left2 cu rubinuri şi cu diamant, 240 lei; 1 lanţ de 100 ughi ungureşti, la
Unele cuvinte din document nu au fost tălmăcite.
*
1
Salbă –podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe şiraguri de
monede, medalii, pietre preţioase sau mărgele.
275
Lilia Zabolotnaia
Ţarigrad l-am făcut şi 50 de lei am dat de lucru; 453 lei, 4 par., 110 dram.3
au tras; 15 şiruri mărgăritare, 34 matcaluri4, câte 15 lei matcalul, 510 lei;
1 păreche brăţări aur cu diamant, 200 de lei; 1 păreche şărji5 aur cu smaragd,
150 lei; 1 păreche şărji aur cu rubinuri, câte trei picioare, mărgăritare mari,
120 de lei; 1 păreche şărji, aur cu smaragduri, tij cu picioare de mărgăritar,
110 lei; 1 păreche şărji cu smaragduri, cu mărgăritare, 40 de lei.
Acestea-s de-a mîne-sa (de la mama – n.a.). – 1 inel cu diamant, 150 lei,
al mâne-sa.
1 inel tij cu diamant, 70 de lei; 1 inel tij cu diamant, 60 de lei; 1 inel tij cu
diamant, 100 de lei; 1 inel tij cu diamant, 60 de lei; 1 inel smaragd mare, 150
de lei; 1 inel safir, 60 de lei; 1 inel mai prost, 30 de lei; 1 inel cu mărgăritare,
20 de lei; 2 inele smaragd, 50 lei: de a mâne-sa; 1 buhur6 de argint poleit, 50
de lei; 12 linguri argint, 228 dramuri, 57 de lei: 3.304 lei, 4 parale.
Haine ce i-am dat.
1 tambar7 şahmarand8, cu patce9 de sobol, cu bumbi mărgaritar; 1 tămbar
sarasir10 cu patce sobol, cu bumbi de mărgăritar; 1 tămbar tij şahmarand, cu
pace de sobol, cu bumbi mărgăritar; 1 ţămbar canavaţă11, cu flori de fir, cu
blană de cacom12, cu bumbi mărgaritar; 1 ghiordie13 bilacoasă14, cu flori de
fir, cu cacum blăniţă; 1 ghiordie hataia15, cu flori de fir, cu elan (sic)16 cacum
blăniţă; 1 sucnă17 sirasir (serasir – n.a.); 1 sucnă lastru18; 1 sucnă hataia cu
2
Left – bijuterie, giuvaier, medalion, odor, podoabă.
3
Dram – veche unitate de măsură pentru greutate (egală cu 3,18 – 3, 23) şi pentru
capacitate (egală cu 3, 23 – 3,80 centimetri cubi).
4
Mătcal – şirag.
5
Sărji – sirag
6
Buhur – sirag
7
Tambar – sirag
8
Şahmarand – brocart (din franceză – brocart), ţesătură de calitate superioară orna-
mentată, mai ales cu fir de aur, folosită pentru draperii şi haine de gală.
9
Patce (pacea) – blană prelucrată, de calitatea a doua, de pe picioarele animalelor.
10
Serasir – stofă ţesută cu fir de aur.
11
Canavaţă – pânză groasă, de cânepă.
12
Cacom (din turcă – kakim) – blană de hermină.
13
Ghiordie -
14
Bilacoasă -
15
Hataia (din turcă – hatyî) – numele unei stofe fine de mătase.
16
Elan – animal nordic, cu coarne mori.
276
fir; 1 sucnă hataia tij cu fir; 1 sucnă belacoasă catifea, tot cu galioane19 de fir
peteală20; 1 brâu cumpărat cu 30 de lei la Ţarigrad; 1 brâu cu stele; 1 brâu co-
lan, paftale21 de argint; 6 cămeşi cu sârmă22; 10 cu fir23; 22 cămeşi cu mătasă;
12 şervete, însă 6 cu fir; 12 şervete alese cu fir; 12 şervete alese cu aţă albă;
1 masă leşească; 4 mese făcute în casă24; 1 peşchir25 de matasă; 2 prostiri,
una cu fir, alta cu mătasă; 1 prostire alesă cu fir ; 1 prostire aleasă cu aţă26; 1
odghial tij cu flori de fir; 1 polog27 tafta28 alage29, cu sandal30 căptuşit; 1 pilo-
tă31 atlaz; 2 feţe perini32 mari, cu fir; 4 perini mici, tij cu fir, 4 perini cirşic33
cu fir; 7 covoare; 2 scoarte34 turceşti; 2 cergi35 cu ozoare; 1 păretari36, tij cu
ozoare; 1 masar37 tij aşa; 2 năfrămi38 de Ţarigrad, câte 30 de lei, de cele lun-
17
Sucnă – postav, ţesătură de lână groasă şi deasă, din care se confecţionează îm-
brăcăminte.
18
Lastru – lustrin, ţesătură subţire de mătase.
19
Galioane – ornament
20
Peteală – beteală, podoabă făcută din fir lung auriu sau argintiu, pentru mirese.
21
Pafta – încheietoare de metal (ornamentată) la haină sau la cingătoare.
22
Sârmă – panglică, şiret, fâşie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folo-
sită mai ales ca podoabă la îmbrăcămintea feminină.
23
Fir – şuviţă subţire de aur, de argint etc., de forma unui fir, folosită la cusături
speciale de podoabă.
24
Aici, posibil, este vorba de feţe de masă.
25
Peşchir (din turcă – peşkir), faţă de masă, prosop, şervet.
26
Aţă – fir subţire de in, bumbac, de cânepă etc. folosit la cusut, la fabricat ţesă-
turi.
27
Polog – învelitoare confecţionată dintr-o ţesătură groasă (de cânepă sau in), având
diferite întrebuinţări; veretcă.
28
Tafta – ţesătură de mătase lucioasă şi netedă, care produce, în mişcare, un foşnet
caracterisic.
29
Alagea – stofă vărgată, ţesută din fire de in şi din mătase.
30
Sandal – numele unei ţesături de mătase din care se făceau obiecte de îmbrăcă-
minte.
31
Pilotă – un fel de plapumă călduroasă, de forma unei perne mari umflate, umplută
cu fulgi sau cu puf.
32
Perină – pernă.
33
Cirşic –
34
Scoarţă – covor de lână.
35
Cergă, ţesătură confecţionată din lână colorată, cu laţe şi cu desene, având diverse
întrebuinţări.
36
Păretar – ţesătură specială, în formă de covor, care se atârnă de-a lungul peretelui
în dreptul laviţei sau patului.
277
Lilia Zabolotnaia
gi; 1 năframă reţele39; 2 năframe cusute cu fir în capăt; 4 năfrămi cu sîrmă;

30 năfrămi cu fir; 1 miniştergură40 de mâni, cu fir; 1 miniştergură cu mătăşi;
2 minişterguri alese, cu fir; 4 minişterguri alese, cu fir; 2 tocuri41 cositor42; 2
sfeşnice mari de aramă de Ţarigrad; 1 scatulcă43 mare, cu şipuri44 cristal de
Gdansca45; 1 sepet46 mare de Ţarigrad; 1 sicrieş47 mic poleit; 1 rădvan48, 6
telegari49 ; 1 cuhne50 bătută cu pulgariu51, cu 6 cai telegari; 1 cal de mire52; 1
şea53 poleită, cusută cu sârmă; 1 raft54 de cele grele cu presăr55 cu pohi56, 150
de lei l-am cumpărat; 1 lighian57 cu ibric58.
Bucate59 ce i-am dat.
37
Masar – faţă de masă.
38
Năframă (din turcă – mahrama), bucată de pânză de in, cânepă, bumbac, borangic
etc., tivită pe margini şi adesea împodobită cu cusături, folosită ca basma, batistă, ştergar
etc.
39
Reţea – împletitura de fire (aţă, sfoară) lucrată în ochiuri mari.
40
Miniştergură – ştergură – şervet, prosop, ştergar. Probabil, mic şervet de masă.
41
Tocuri – tacâm, serviciu de masă, totalitatea de obiecte de care se serveşte o per-
soană când mănâncă.
42
Cositor – metal moale, alb – argintiu, maleabil şi ductil, întrebuinţat la acoperire
altor metale, pentru a le feri de coroziune.
43
Scatulcă – casetă, cutioară, cutiuţă.
44
Şip – flacon.
45
Danzing, Gdańsk – oraşul port din Polonia. Din acest vestit centru comercial se
aduceau lucruri preţioase din Europa.
46
Sipet – cufăr de lemn.
47
Sicrieş – sicriaş – casetă, cutioară, cutiuţă, lădişoară, lădiţă.
48
Rădvan (din rusă, pol. Rydvan) – trăsură de lux acoperită, montată pe arcuri şi trasă
de mai mulţi cai.
49
Telegar – cal de trăsură, tânăr şi voinic.
50
Cuhne – cămară, trăsură închisă.
51
Pulgariu –
52
Cal de mire -
53
Şea – şa – piesă de harnaşament confecţionată din piele sau din lemn, care se pune
pe spinarea calului şi pe care şade călăreţul.
54
Raft – harnaşament de lux.
55
Presăr –
56
Pohi –
57
Ligian – lighean –vas de metal, de porţelan etc., larg şi puţin adânc, întrebuinţat la
spălatul corpului, al vaselor, al rufelor etc.
58
Ibric – vas cilindric, de metal, cu cioc şi cu coadă lungă, care serveşte îndeosebi
la fiert cafeaua. Vas de metal sau de lut în formă de ulcior, uneori ornamentat, în care se
ţine apă.
278
230 stupi în trei prisăci primăvara; 520 oi mari, cu 200 mici; 20 vaci cu
viţei; 20 boi mari de plug; 20 iepe mari cu 10 mici; 1 armăsar galben.
Moşii ce i-am dat.
Zadubreuca, sat întreg la Cernăuţi, cu două heleşteie, însă unul iezit cu
mori, ce l-am cumpărat de la Stolniceasa Ursăchioae şi de la fiii săi.
Vascăuţi, jumătate sat, tij la Cernăuţi; iar hotarul îi este mare pe Ceremuş,
cu vecini60 şi cu mori, ce l-am cumpărat a patra parte de la Catrina fata lui
Flondor şi a patra parte de la vara Safta, fata Pridii Stolnicului, ce i să trage
de pe Boul.
Voloca, a patra parte de sat, ce se hotărăşte cu Văscăuţii, am cumpărat de
la Dănilă Giuriuvan, ce-i de pe moşu-mieu Boul.
Vlădenii, sat pe Jijia, la Dorohoiu, cu vad de mori în Jijia, ce-mi este o
parte moşul mieu Boul şi de la neamul Ciogoleştilor, fiind rudă cu Boul.
10 pogoane vie la Odobeşti.
10 sălaşe Ţigani, cu copiii lor, pe izvod ce i-am dat anume”.
Publicat: Nicolae Iorga, Viaţa femeilor în trecutul românesc, Vălenii
– de – Munte, 1910, p. 212–214.
№ 4. „Decembrie 20, 1734. Scrisoare prin care Toader Loghin părcăla-

bul şi fratele său Pătraşco Loghin dau zestre surorii lor Lupii şi ginerelui
lor Manoli Pojar un iaz pe Vatici şi o parte din sat Hluboaia de pe Cula.
Adică eu Toader Loghin părcălabul şi eu Pătraşco Loghin făcut-am
această scrisoare a noastră la mână ginerelui nostru Manoli Pojar precum
să se ştie că noi de anoastră bună voe am dat fiicii noastre Lupii zăstre un
iaz care este pe Vatăci în Poiana Săvuşcăi cari acel iaz au fostu cumpărătură
părintelui nostru dela Aniţa Păţoe fata Săvuşcai, şi acel iaz l-am dat ginerilui
nostru lui Manoli şi fiicii noastre Lupii să aibă a-şi face şi moară întracel iaz,
căci noi de bună voea noastră l-am dat lor, iar alţi din feciorii noştri să nu
aibă treabă întracel iaz, că noi mai avem şi alte iazuri, iară acesta i l-am dat
să li fie lor dreaptă ocină şi moşie până în veci. Aşijdere am mai dat gineri
meu lui Manoli şi fiici noastri Lupii un zapis dela Leunti şi dela fiu său Ne-
gruţ parte lor ce sa alege a călugărului din sat Hluboaia, ce este pe Cula şi
ace parte de moşie iar li-am dat lor ca să li fie dreaptă ocină şi moşie în veci.
Şi aceste noi fraţii de bună voe anoastră ne am învoit şi le-am dat ea să li fie
59
Bucate – avere.
60
Vecini – ţărani şerbi.
279
Lilia Zabolotnaia
lor drepte ocini şi moşii în veci, şi noi încă ne am pus iscăliturile ca să fie de
bună credinţă”.
Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734–
1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 7.
№ 5. “1771 Ghenar. Izvodul de sestre ce-l dă Ioniţă Pisoschi

fiicei sale Mariei.
Izvod di zăstre ce dăm fiicii noastre Marii din lucruri şi scule din casă şi
moşii şi ţăgani ce sânt şi mie dila tatăl mieu Gheorghii Pisoschi capitan.
6 şăraguri di mărgăritar, 2 inele di aur unu cu zmărad şi altu bătut, 1
părechi sărgi de aur, 1 părechi păftali di argint, 1 fărfărie di argint, 1 len-
guriţă di argint, 1 culan cu hir, 1 ruchii cu flori, 1 binişăl cu nurcă, 2 ruchii
di ghermeză cu flori, 1 rădvan cu patru cai, 10 cămeşi fimeieşti, 5 cămeşi
bărbăteşti, 12 băsmale cusute, 12 şărvete, 2 mesă, 5 ştirgare, 1 chilotă, 1
oghial, 5 perni, 4 prostiri, 4 tengiri, 6 blidi di cositoriu, 10 talgire di cosito-
riu, 4 sufliti di ţigan.
1 a patra parte di moşie Hârtop şi a opta parte din Leucuşăşti dar să judi-
ce ginirele cu Lăneşti şi din moşiile dela Hotin dacă să vor scoate de suptu
stăpânire turcească parte frăţească să i să dei.
Ioniţă Pisoschi”
Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734-
1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 8.
№ 6. „1777, februarie 11. Foae de zestre a Zoiţei Meleghi

măritată cu Panaite Grecul.
Izvod de zăstri ce am să dau de mila lui Dumnezău surorime Zoiţei,
anume:
1 tănbar de cănăcavăţ cu răgărale de jder.
1 u giube de dropică cu săgap blăniţă.
O rochie cu antereu de pirvie.
O rochie cu antereu de cutnie de purtat.
O părechi sărji de aur cu mărgăritar.
Doaă ineli.
O părechi paftali de argint cu colan.
Un oghial.
O chilotă.
280
Două perini mari – patru perini mici.

O cergă cu laţu – o scoarţă aliasă.
Două lăvicere – patru măneşterguri bun de înbrobodit.
Trei mănesterguri de obraz – şi trei de mână.
Două măneşterguri tij una de oglindă i una de ibric.
Două mesă – cinci cămeşi bune – două mai proste – cinspreci basmale-
douărănduri de feţe de pernă, un rându cu ibrişin, şi unul cu aţă.
Un ibricu-un lighean-patru prostiri, una cusută, două în cruci, şi una văr-
stată-saşi şervite cusute.
Patru şărvite albe – un bobou- un val de saci-o tipsie.
O sinie-o tigai un vatrariu-o frigari – două caldari.
O ladă-un săcriu-doi boi – o vacă – o iapă şi toate a casăi cu mărunţu-
şuri.
Moşia Rogojanii de pe Dele giumătate să fie a surorime.
Moşia din Cotiujeni iar în giumătate.
Parte de moşie di la Vănţina să fie a surorime, eu să nu naibu treabă.
Iar întralte moşii sau părţi de moşie să naibă a să amesteca sorume la ni-
mică fiindcă şau luat toate ale casăi, iar eu nam luat nimică şi la acestu izvod
ce am dat zăstre surorime am iscălit ca sunt toate deplin.
Dumitrachi Meleghi”.
Publicat: Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lu-
mina Moldovei, 1922, p. 135-136.
№ 7. „1785. Izvodul de zestre ce-l dă Ileana Başotă fiicei sale Mărioarei.
Izvod de zestre ce dau fiicii meli Marioara cum pre larg mai gios să arată
anume. 1785.
O moşie Vlădeştii sat întreg la ţinutul Sucevei cu cuscri sorie ei.
Şase sălaşuri de ţigani, 20 epi cu armăsariul lor, 20 vaci fătătoare, 1 pri-
sacă de stupi cu matci, 4 inele cu diamnt, 1 părechi cercei de zmaragd, 10
şiraguri de margaritariu, 1 păreche paftale de aur, 2 sfeşnice de argint, 6 pă-
rechi cuţite de argint cu lingurile lor, 1 tipsie de argint şi 6 zarfuri de argint
pentru cahve, 1 scutelă de argint cu 2 linguriţi pentru dulceţi, 1 stropitoare de
argint, 1 afumătoare tij de argint, 1 rând de straie cu samur, 1 rând de straie
cu cacom, 1 rând de straie cu sângeap negru, 1 rând de aşternut atlaz cu flori
de fir, 4 perini de părete de catife, 1 perde mare de multon, 1 butcă cu 6 tele-
gari cu hamuri, 1 lighian cu ibric, 12 tigiri cu căpace, 24 farfurii de bucate,
281
Lilia Zabolotnaia
1 scatulcă de Lipsca, 1 oglindă bună de cele mari, 1 sipet mare lipscănesc

pentru strae, 1 sipet mai mic, 6 cămeşi de burugiuc, 6 cămeşi de melez, 40
şerveţi cu masăle lor, adică 10 mese, 10 prostiri, 4 bohcealăcuri, 4 sariclăcuri
de tulpanu, 1 antereu de noapte, 2 părechi citiian, 8 cămeşi bărbăteşti de
melez cu izmenele lor.
Ileana Başotă. Catrina Balş”.
1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 8-9.
№ 8. „1794 aprili 23. Izvodul de zestre ce-l dă Ianachi Sovaca căpitan

fiului său Pavel.
Izvod de cele ce am să dau fiului meu Pavel zăstre, după cum arată mai
gios.
1794 Aprili 23
6 boi bari de giug, 6 vaci cu doă tineri, 2 epi, 1 cal ce esti di faţă supt şe,
30 stupi în toamnă, 20 oi oi cu mei.1 beniş de postav. Şi adecă aceste toate
să fiu vinovat a l e da după cum m-am apucat şi am iscălit.
Ianachi Sovaca căpitan
Şi pentru doă mori de apă ce le am una la Vale Izvoarălor moşii părin-
tească şi o moară la Vale Jădaucei şi pentru câţi moşii să vor dovedi drept a
mele la toati să fii împreună cu doi fecioari mai mici şi doă copili feti ce sânt
la toati să fii părtaşi frăţăşti şi am iscălit.
Ianachi Sovaca căpitan.
Pentru ca să nu să schimbe an iscălit Nicolae Platon”.
Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre
(1734–1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 10.
№ 9. „1797 decembrie 7 Izvodul de zestre ce-l dă Fotina şătrăreasa

fiicei sale Marioarei.
„Cu mila lui Dumnezău cele ce dau zăstre ficii meli Mărioarei. 1797
dechemvrie 7.
1 icoabă cu argint, 1 zgardă cu diimanturi, 1 părechi cercei cu zmăran-
duri, 1 inel de diamand, 1 inel de zamfir cu 6 diimanturi, 12 părechi cuţăti
argint cu lingurile, furculiţile lor, 12 zarfuri de argint cu felegeni i tavla lor,
1 străchinuţă de argint cu linghurişa ei , 300 oi, 20 epi cu armăsaru lor, 8 boi,
282
8 vaci, 1 crăcimă cu pivniţă de piatră cu locul ei ci iaste sus di casa mea cu

dispărţărea de gard.
Parte de moşăe Stolniceni ot ţănutu Eşii botărâtă şi stălpită cu căşlă şi loc
de crăcimă de drum.
700 pentru loc de casă, adică şapti suti lei, 100 pogoane de vie lucrătoare,
4 la Boteşti 4 la Uricani, 1 rând de strai samur, 1 rând de strai de săngeap, 1
sălte de atlaz, 1 plapomă de atlaz, 5 perini, 3 rânduri de aşternuturi de melez
i de pânză, 12 cămeşi de burunginc i de melent de pânzuri, 3 boccialăcuri,
36 şărveti, 3 mese, 15 meneşterguri, 20 cevrele, 4 saraclăcuri, 1 săpet mare,
1 lighian cu ibric, 6 tingiri, 6 blide de cosător, 1 duzină talgire de cosător.
După acest izvod am să le răspund Fotini Şetrareasa.
Constantin Burchi clucer căzăş platnic”.
№ 10. „1798 mai 20. Izvodul de zestre ce-l dau Ilinca Vârnav şi Ilie
Vârnav fiicii lor Anicuţii.
„Izvod de zăstre ce dau fiici meli Anăcuţăi. 1798 mai 20.
1 moşăe întreagă Stărceni de ţănutul Sorocii pe Răut, 1 o apatra parte din
Cordeni din moşăe di Guşa în ţănutul Săretelui.
5 epu mari, 1 armăsari ame, 4 vaci mari, 6 boi mari, 1 butcă, 2 cai hamuri,
1 farfuri de argint cu linguriţă, 6 părechi cuţite, 12 talgiri cositori, 6 blide
cositori, 6 tingiri, 1 lighean cu ibric, 2 sfeşnice, 1 scatulcă, 1 săpet mare, 1
păftali poliite cu culanu lor, 1 inel de aur cu piiatră robin, 1 părechi serji de
aur, 4 rânduri strai, 1 cu nurcă, 1 cu sângeap, 1 cucam, 1 deză blănit, 1 aşter-
nut, 1 covor, 6 zarfuri de argint cu felegenile .
Ilinca Vârnovoi. Ilii Vârnav.
Să să ştii că esti scris cu voe me şi am iscălit. Niculai Vârnav.
6 părechi cuţăti n-am primit,
12 talgiri cosător n-am primit,
6 blidi cosător n-am primit,
6 tingiri n-au dat,
2 sfăşnice n-au dat,
1 lighean cu ibric n-au dat.
1818 avgust 19 Ştefan Isăcescu şatrar”.
283
Lilia Zabolotnaia
№ 11. „1799 noemvre 8. Izvodul de zestre ce-l dă Zmăranda Buzne

armăşoaie fiicei sale Anastasia
„Cu mila lui Dumnezău.
Izvod de zăstre ce dau fiicei meli Năstasăi. 1799 noemvrie 8.
Patru suflete de ţigani.
Den moşiea Şătreni cătă să va alege, ori jumătaţi de sat din Ţăpilova cari
va fi plăcută dentraceste dpu una.
8 epi, 8 vaci, 8 boi, 3 rânduri di strai, unul cu nurcă, unul cu cacom, cu
sângeap i trei sarici.
1 inel cu zanfişi, 6 zarfuri de argint cu fegeni, 1 farfurii cu linguriţa ei
de dulceaţă, 6 linguri de argintu. Un rând de aţternut cu tot tacămul lui, un
boccealăc, o masă cu dou sprezăci şărveti, o masă cu şasă şărveti, 6 cămeşi
fimeeşti, 3 minişterguri de obraz, 3 minişterguri de mână, 3 prostiri, o ladă,
o părechi de paftale di argint cu colan, o scoarţă, 2 lăzi here, 3 cămeşi cu
izmene bărbăteşti, o scatulcă, 12 talgere de cositoriu, 12 cuţăţi cu furculiţi,
2 feşnici di tunfac.
Pentru aceşti di mai sus aratati mă îndatorescu să le împlinesc toati şi
nrştiind carte m-au iscălit gineri-meu Neculai.
Smăranda Buzne armăşoaie.
Pentru acesti mai sus aratati neîmlinindul-le soacră-me mă îndatorescu
să le înplinescu eu şi am iscălit.
Nicolai Trohin şatrar”.
№ 12. „1800 ghenar 20. Izvodul de zestre ce-l dă Manolachi Donici

spatar nepoatei sale Tudosiei.
„Celi ci voi să să de zăstri nepoati me Tudosiei.
1 icoană ferecată cu argint, 2 părechi cercei cu zmârand şi cu aripi de
diiamant, 1 inel cu diiamant, 1 inel cu zamfir, 1 inel zmarand, 4 aţi măr-
găritari, 1 coroniţă de aur cu rubinuri şi cu zmaărand, 1 prechi paftali de
argint şi poliiti, 6 zarfuri de argint cu feligenile lor, 1 tablă argint, 1 far-
furii cu linguriţa ei argint, 1 stropitoari argint, 1 afumatoari argint, 6 pă-
284
rechi cuţiti cu lingurile lor, argint, 1 părechi solniţi argint, 1 sfeşnic ma-
dem, 1 rând de strai cu samur, 1 rând cu cacom, 1 rând sade, 3 sarici,
3 părechi conduri, 1 rând de aşternut, 1 covor, 1 lighian cu ibric, 1 scatulcă,
1 tacăm de masă, şerviţi şi mini şterguri, 6 talgiri cosători, 6 blidi cosători.
! moşiea întreagă Curlucenii cu sat şu cu vad de moară, în apa Bâcului,
ori moşie Ivancea din doa care-i va place,
4 pogoane de vie, 1 sălaşi de ţigani, 15 epi cu armăsari, 4 cai.
1000 lei cari aceştiea să se dei, acum 500 lei şi mai cu vremi şi ciea lanţi:
Manolachi Donici spatar
Ioan Carp paharnic Anul 1800 luna ghenari 20 zili”.
285
Lilia Zabolotnaia
Anexa 4
№ 1. Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 I 13541.

«Законъ благовърнаго цара Стефана въ лъто 6857 иньдикьтиона
2 въ празникъ възнесенiа господнiа мъсеца маiа 21 дьнь.
Сiи-же законикъ постанавлiаiемъ отъ православнаго събора наше-
го сь пръосвъщенымь патрiархом кир-Iоаникiмь и въсъми архiреиъ и
црьквникы малими и великыми, и мною, благовърнымь царемь Сте-
фаномь, и вьсъми властели царства ми, малими же и великыми.
Закон же самь сложенiа быше: (articole)
1. Наипрьво за христiанство. Симь-зи образомь да се очисти
христiанство2. (În primul rând creştinism. Aşa va fi păstrat creştinismul).
2. Властеле и прочiи люди да се не жене, не благославивьше се оу
своего арьхiереа, или оу техь-зи да се благослове, коiе соу поставили
избравьши арьхiереи3. (Vlasteli şi alţi oameni nu pot să căsătorească fără
binecuvântarea preotului său sau fără să fie aleş de preotul şi cu decizia
parohiei).
3. И не едина свадьба да се не оучини безь вънчанiаъ, ако ли се
оучини безь благословенiя и оупрошенiа црькве, таковы да се розлоу-
че. (Nunta să nu fie fără cununie, dar dacă va fi făcută fără binecuvântare şi
fără permisiunea bisericii, atunci această căsătorie trebuie desfăcută).
4. И за доуховны дльгъ въсакь чловъкь да има повиновенiе и
паслоушаниiе къ своему арьхiерею; али се кто обръте съгръшинь
црькви, или пръстоупивь что любо оть сiега законника воломь или
нехотенiемь, да се повине и исправи се црькви; ако лю пръчюiе и
оудрьжи се оть церкве, и не въсхоще исправити повелънiа црькви, по-
томь да се отлоучи от црькве4. (În viaţa duhovniceasă, fiecare persoană
1
Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjny-
ch z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium
Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu
Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934.
2
Ibidem, p. 15.
3
Ibidem, p. 16.
4
Ibidem, p. 17.
286
trebuie să fie ascultătoare în faţa preotului să…Dar dacă a greşit cu voia

sau fără de voia împotriva bisericii trebuie să meargă la biserică; dar dacă
se va îndepărta de biserică şi nu va fi ascultător, atunci să fie izgonit de la
biserică).
9. И ако се наиде полоувърьць оузьмь христiанкоу, ако оузюби, да
се крсти оу христiанство ако ли се не крьсти, да моу се оузьме жена и
дъвца и да имь даа дъль оть коукiе, а он да се иждене5. (Dacă eretic a
vrea să ia pe creştină, se va căsători dacă va trece în creştinism. Dar dacă
nu va trece, atunci va fi luată de la dânsul soţie şi copii, şi el va da pentru
dânşii o parte din casă, da el va fi izgonit).
10. И кто се обръти еретикь живее оу христiанъхь, да се жеже по
образоу и да се прожене; кто ли га име таити и ть-зи да се жеже6. (Dar
eretic, care locuieşte între creştin va fi stigmatizat la faţă cu fer şi izgonit;
şi cel care va scunde pe dânsul tot va fi stigmatizat cu fer).
21. И кто прода христианiанина оу иновърноу въроу, да моу се роу-
ка отсъче и езикь оурьже7. (Cel care va vinde pe un creştin în altă credinţă
i să taie măna şi limba).
32. Людiе црьковный, кои дрьже црьковна села и землiе црьков-
не, а прогнали соу меропьхе црьковне или Влахе, они-зи кои-но соу
разьгнали людiе, да се свежоу и да имь се оузме землю и людiе; и да
ихь дрьжи црьква докле скоупе людiи кое соу разьгнали8. (Oamenii
bisericii care ţin sate şi pământurile bisericii, şi au izgonit de acolo ori pe
Wolohii, trebuie să fie închişi şi trebuie luată de la dânşii pământ şi oa-
menii, şi le va ţine închişi biserica atâta timp, până n-a să adune oamenii
alungaţi(fugari??).
40. И въси хрисовоули и простагьме, що iесть комоу оучинило цар-
ство ми, и що ке комоу оучинити, и те-зи бащине да соу тврьде, како-
но прьвыихь правовърныихь царь; да соу вольни ними и подь црьковь
дати, и за доушу отдати, или иномоу продати комоу любо9. (Toate
hrisoavele şi ordinele pe care domnia mea le-a dat şi va mai da…baştina
5
Ibidem, p. 17.
6
Ibidem, p. 18.
7
Ibidem, p. 20.
8
Ibidem, p. 22
9
Ibidem, p. 25.
287
Lilia Zabolotnaia
trebuie să fie păstrată în putere, aşa cum era la precedenţi ţarii drepţi; pro-
prietarul poate să doneze bisericii, pentru salvarea sufletului; sau să dăie,
sau să o vândă cuie vrea).
41. Кои властелинь не и оузима дъце, а или пакы оузима дъцоу, тере
оумре, и по иiегове сьмрьти бащина поуста остане, где се обръте оть
иiегова рода, до тротiега братоучеда, ть-зи да има еговоу бащиноу10.
(Dacă proprietarul va muri fără copii, sau copiii vor muri mici şi baştina va
rămâne fără urmaşi şi se va găsi cineva din neamul lui (rudă de sânge) pâna
la 8 generaţia să fii dată lui baştina).
43. И да нъсть вольнь господинь царь, ни краль, ни госпожа царица
никомоу оузети бащине по силъ, ни коупити, ни замънити, развъ ако
си кто самь полюби.11 (Nu are drept nici ţarul, nici succesorul tronului,
nici doamna ţariţa să ia cu silă baştina de la proprietar, sau să cumpere sau
să schimbe, numai dacă va vrea singur proprietar).
44. И отроке що имаю властеле, да имь соу оу бащиноу, и нихь
дъце оу бащиноу въчьноу, нь отрокь оу прикiю да се не даiе никьда12.
(Şi otroc, pe care îl are vlastelin, aparţin baştinei, şi copiii lor vor aparţinea
întodeauna baştinei, şi nu să dau în zestre).
46. И отроке що си кто имаю, да ихьимаю оу бащиноу; тькмо що
кiе властелинь простити, а или моу жена, а или сынь iего, то-зи да
iесть свободно, а ино нищо13. (Cel care are otrocii (supuşii) şi care apar-
ţin baştinei, numai vlastelinul (proprietar) are drept să le elibereze, sau
soţia lui, sau fiul lui, numai aşa să permite, altfel nu se poate).
48. Къда оумре властелинь, конь добрiй и оуружiе да се даiе цароу;
а свита велиiа бисерна и злати поiась, да има сынь его и да моу царь не
оузме; ако ли не оузима сына, нъ има дъщерь, да iесть тъмь-зи вольна
дъщи или продати или отдати свободно14. (Când va muri vlastelinul,
atunci calul şi armură să dă ţarului; dar manta brodată cu perle şi centură
rămâne la fiu şi ţarul nu poate lua. Dar dacă după moarte vlastelinului nu
va rămâne fiu şi numai fiica, atunci ea are dreptul să-l vândă sau să-l dă-
ruiască).
10
Ibidem, p. 25.
11
Ibidem, p. 25-26.
12
Ibidem, p. 26.
13
Ibidem, p. 26-27.
14
Ibidem, p. 27.
288
53. И кои властелинь оузме владыкоу по силъ, да моу объ роукъ

отсъкоу и ici нось оуреже; ако ли себьрь оузме по съле владыкоу, да се
объси; ако ли свою дроугоу оузме по съле, да да моу объ роукъ отсъ-
коу и нось оуреже15. (Dacă vlădica va sili pe vladîceasă (adică doamnă),
atunci i să taie ambele mâni şi nasul; dacă sebr va sili pe vladîceasă (adică
stăpână), atunci să fie spânzurat; dacă silitorul va fi tot de acel grad social
cu cea pe care a silit-o, atunci i se taie mâniile şi nasul).
64. Сирота коудельница да iесть свободна, такожде како и попь16.
(Torcătoarea orfană este tot aşa de liberă ca şi preotul).
77. Потька17 мегю сельми 50 перьцерь18, a Влахомь и Арбанасомь19
100 перьперь, и те-зи потьке цароу половина, а господароу половина
чiе боуде село20. (Potka (pentru încălcarea hotarelor) între sate 50 de per-
pere, da Walahii şi Albanezii să plătească 100 de perperi, şi din aceşti bani
jumătate sunt pentru ţar, şi jumătatea stăpânului satului).
82. Гдъ пръстои Влахь или Арбанасинь на селъ, на томь-зи селъ да
не стане дроуги за нимь гръде, ако ли по силъ стане, да плати поть-
коу, и що iе испасьль21. (În satul unde deja este Woloh sau albanez, să
nu oprească după dânşii altul, dar dacă cu forţa se vor stabili, să plătească
potka şi petru păşune).
95-b. Кто се обръти оубивь светителiа или калоугiера или попа, да
се ть-зи оубиiе и объси22. (Cel care va ucide pe biscup, sau călugărul, sau
pe preot, cel va fi ucis şi spânzurat).
96. Кто се обръти оубивь отца или матерь или брата или чедо своiе,
да се ть-зи оубийца иждеже на огня23. (Cel care va ucide pe tatăl său, sau
pe mama, sau frate sau copilul său, acest ucigaş va fi ars).
104. И да се не наведе приставь на жоноу къду нъсть моужа дома,
15
Ibidem, p. 28.
16
Ibidem, p. 30.
17
Potka – pedeapsă pentru încălcarea hotarelor terenului funciar.
18
Perper – monedă de aur; unitate monetară.
19
Albanezii- populaţia de origine pastorală, supusă.
20
Ibidem, p. 33.
21
Ibidem, p. 35.
22
Ibidem, p. 38.
23
Ibidem, p. 38.
289
Lilia Zabolotnaia
ни да се позива жена безь моужа, нъ да си даа жена моужоу глась да

греде на соудь; оу томь-зи моужь нъсть кривь, догде моу даде глась24.
(Dacă pristavul nu găseşte soţie în casă când bărbatul nu este acasă, nici să
nu cheme soţie fără bărbat; dar soţie trebuie să-l anunţe pe bărbat să mear-
gă la judecată şi bărbatul nu poartă nici o vină până nu va primi înştiinţare
(aviz)).
128. Господинь царь къди име сына женити или крьщениiе, и боуде
моу на потребоу дворь чинити и коукiе, да въсакь поможем аль и ве-
ликь25. (Dacă pan ţar trebuie să însoare pe fiul său sau săl boteze şi trebuie
de reparat casa şi curtea, atunci toţi trebuie se ajute, mic şi mare).
Вь лъто 6852 (1354). Иньдикьтионь 7.
W roku 6862, indykcji 7-mej-
136. Книга царства ми да се не пръслоуша гдъ приходи или кь го-
споджи царицы или кь кралю, или кь властеломь великимь и малимь
и въсакомоу чловъкоу; никто да не пръчюiе що пише книги царства
ми; ако ли боуди такова-зи книга ще не може онь-зи съврьшити волiа
не има да дасть ть чась, греде спеть с книгомь кь царствоу ми да оповъ
царству ми26. (Cartea domniei mele să fie pentru ascultarea pentru doamna
ţariţa şi moştenitorul tronului şi vlastelilor mari şi mici, şi tuturor. Nimeni
să nu să opună ordinului, indicat în scrisoarea (hrisovul, porunca) ţarului.
Dacă scrisoarea va fi aşa, că adresatul nu va putea împlini ordin, nu îl avea
în acea vreme, cea ce are de dat, (trebuie) să ceară scrisoare domniei mele
ca să ştie despre voia domniei mele).
140. Повелъва царство ми: никто ничнiега чловъка да не прима,
ни царство ми, ни господжа царица, ни црьква, ни властелинь, прочiа
любо кто чловък да не прими ничнiега чловъка безь книге цареве,
ако ли та кто примя, тако-зи да се каже кто любо како и невърникь27.
(Domnia mea porunceşt: nimeni nu poate primi persoana străină fără cartea
domnească, nici ţar, nici doamna ţariţa, nici biserica, nici vlastelin, nici
oarecare persoana să nu primească străinul fără cartea domnească. Cel care
va primi va fi pedepsit ca trădător).
24
Ibidem, p. 40.
25
Ibidem, p. 46.
26
Ibidem, p. 48.
27
Ibidem, p. 50.
290
147. Ако ли соу владальци оповъдали господаремь, а господарь се

поневъдили, да се та-зи господа кажоу како гоусарь и тать28. (Dacă
funcţionarii (demnitarii, dregători) au prevenit pe domn, da domn a des-
considerat această avertizare, să fie pedepsit domn ca tâlhar sau hoţ).
162-b. И ако приствь обръте кривь и не оправе га доушевници, да
моу се уоръже iезикь и объ оуши29. (Dacă pristavul va fi învinuit …..va
fi tăiată limba şi urechile).
166. Пиiаница откодоу греде и зарьве кога или посъче или окрь-
вави а не до смърти, таковомоу пиiаници да моу сн око изме и роука
отсъче; ако ли пиаiань задере или капоучь скине или иноу срамотоу
оучини а не окрьвави, да га бию 100 стапи и да се врьже оу тьмницоу,
и потомь да се изведе ись тьмнице и да се биiе и поусти30. (Dacă beţiv
merge oriunde şi ataca pe cineva, o să-l bată până la sânge, dar nu până la
moarte, atunci va fi pedepsit să-i scoată un ochi şi să taie mâna; iar dacă
beţiv atacă pe cineva şi a da jos pălăria sau altfel o să lovească (să-l umi-
lească) pe cineva, dar nu până la sânge, atunci să-l bată cu băţ de 100 de ori
şi să-l închidă în temniţă şi va fi eliberat din temniţă să fii întâi bătut).
171. Еще повълева царство ми: ако пише книгоу царство ми или по
срьчьбъ или по любви или по милости за нъкого, а она-зи книга разара
законикь не по правдъ и по законуоу, како пише законикь, соудие тоу-
зи книгоу да не въроу, тькьмо да соуде и врьше како iе по правдъ31.
(Domnia mea porunceşte: dacă domnia mea va da scrisoarea sau din mânie,
sau din dragoste sau din milă (de mulţumire), şi această scrisoare încalcă
statut nejustificat şi este contra dreptului scris în statute, atunci judecătorii
să nu creadă acestei scrisori, să judece şi să facă numai conform dreptului).
172. Вьсаке соудиiе да соуде по законоу право како пише оу законь-
никоу и да не соуде по страху царства ми32. (Toţi judecătorii trebuie să
judece pe dreptate conform statutului, şi să nu judece din frică de domnia
mea).
28
Ibidem, p. 52.
29
Ibidem, p. 58.
30
Ibidem, p. 59.
31
Ibidem, p. 60.
32
Ibidem, p. 60-61.
291
Lilia Zabolotnaia
192. За три работе: за невъроу и за крьвь и за разбои владичьски, да

идоу пръдь цара33. (Pentru trei fapte: trădare, sânge şi violarea vladâchinei
răspunderea în faţa ţarului).
194. И глобе на црьковныяхь людiехь законь. Что соуде пръдь
црьквомь и пръдь кiефалiемь, и ти глобе что осоуде да имь вьсе црьква
како пише оу хрисоволахь. Те глобе да се оузимаю на црьковныхь лю-
дехь како о поставно господинь царь законь по земли, и да се поста-
ве црьковныи людiе глобарiе кои кiе сьбирати те глобе и предавати
црькви, а царь ни кiефалiе да не оузимаю нища34. (Dreptul amenzilor
fixate (pedepselor cu banii) asupra oamenilor bisericii. Toate amenzi con-
damnate (judecate) prin judecata bisericească sau prin kefalia, trebuie să
aparţină bisericii, aşa cum este scris în hrisoave. Amenzile cele vor fi luate
de la oamenii bisericii, aşa cum este stabilit de ţar în ţară, da globarii vor fi
oamenii bisericii pentru ca să strângă amenzile şi să predăie bisericii, dar
ţar sau kefalia nu au drept să ia).
195. И жене да не облежоу оу црькви, развъ господiа царица и кра-
лица. (Femeile nu trebuie să reţină în biserică pe noapte, în afară de ţariţa
sau soţia moştenitorului).
196. И безь благословлениа светитель да се не постригаю ни моуж
ни жене. Въсякомоу чловъкоу законь црьковный35. (Fără permisiunea
biscupului (preotului) nu poate fi tuns (călugărit) nici bărbat, nici femeia.
Pentru toţi oameni este obligatoriu drept bisericesc).
Publicat: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 I 1354. Mater-
jały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich,
dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Pra-
wa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Wars-
zawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 15-68.
33
Ibidem, p. 66.
34
Ibidem, p. 67.
35
Ibidem, p. 67-68.
292
№ 2. Carte românească de învăţătură (1646)1:

„Glava 15. Pentru bărbaţii ce vor lua doo mueri şi pentru muierele
cealea ce, când le vor lipsi bărbaţii de acasă, să vor mărita.
Gl.15. 1. Acela ce va lua 2 muieri şi să va cununa cu amândouă, ce să
zice, cu una într-un loc, cu alta undeva într-alt loc, şi vor fi vie amândouă:
acesta lucru, după pravilele celor împăraţi bătrâni vechi de demult, li s-au
fost făcând moarte, iar în veacul de acmu să ceartă după voia giudeţului, ce
să zice sau să-l bage în ocnă, sau-l vor purta prin târg cu piialea pre toate
uliţele şi să i să ia toate bucatele să fie domneşti; pentru că nu i să mai cu-
vine să aibă bucate, de vreme ce ş-au pierdut cinste şi ieste de ocară şi de
toată ruşine.
Gl.15.2. Pre une locuri pre unii ca aceştia, carii iau 2 muieri, poartă-i
pre uliţe cu piialea şedzind călare pre măgariu şi tot bat cu 2 furci, ce torc
muierile. Aşijderea şi pre muieri, pre ceale ce iau 2 bărbaţi, le poartă cu
piele goale pre măgari, şi le bat cu 2 cumănace, sau cu 2 şlice.
Gl.15.3. Într-un chip să ceartă muiarea ce va lua 2 bărbaţi, ca şi bărbatul
ce ia 2 muieri2.
Gl.15. 11. Toate pravilele împărăteşti dau voe muierii să-şi ia al 2 băr-
bat, când va rămâne de bărbat o seamă de vremea, după cum s-au tocmit,
cum s-ar zice: dacă să va afla cum i-au robit bărbatul, atunci să-l aştepte
5 ani, numărându-i din ce vreme l-au robit; iar de i să va fi dus bărbatul la
oaste, ce să zice să fie slujitoriu, să-l aştepte 4 ani, cum au fost ai cei vechi
di demult, iar acmu într-acesta veac, scrie să aştepte 10 ani.
Gl.15. 14. Cându să va afla numai un martor să zică cum au văzut pe
bărbatul cutăriia mort, agunge atâta să arate cum aceasta ieste mort şi atunci
cu această mărturie poate muierea să să mărite să-şi ia şi al 2 bărbat3.
1
Carte românească de învăţătură (1646). Ediţie critică, condusă de acad. Andrei
Rădulescu, Bucureşti, 1961. În continuare: Carte românească de învăţătură (1646).
2
Ibidem, p. 108.
3
Ibidem, p. 109.
293
Lilia Zabolotnaia
Glava 16. Cându-ş va piarde dzeastrele muiarea ca va fi făcut

preacurvie şi când nu le va piiarde.
Gl.16. 1. Nu-ş va piarde numai zestrele muierea ceia ce va fi făcut prea-
curvie, ce însă-şi va piiarde şi darurile câte i-au fost dăruit de bărbatul şi
acelea toate le va lua înapoi.
Gl. 16. 2. Muiarea ce va face preacurvie şi de v avrea să şuvăiască să
dzică cum bărbatul ei na făcut datoria deplin ce-au fost să facă, cum face
bărbat cu fămeia sa, sau de va dzice c-au fost năsilnic de o au bătând fără
de rînd, sau va dzice cum au făcut sărăcie, sau că nu o hrăneşte: nu-i va
folosi nici una de aceste, ce-ş va pierde zestrele toate şi le va lua bărbatul,
dacă o va lăsa.
Gl.16. 5. Muiarea ce-ş va piiarde dzesrele nu va putea să-ş ceară de la
bărbat macar ceva să-i dea de hrană, pentru căce au făcut preacurvie.
Gl. 16. 6. Fecioarul ceiia ce va face preacurvie, daca-ş va piiarde dzes-
trele, iaste datoriu să hrănească pre îma-sa, când să va părăsi de curvie şi va
şedea cu cinste; iar de nu va petrece cu cinste, nici feciorul nu iaste datoriu
să o hrănească
Gl.16. 7. Când face bărbatul preacurvie, atunci îl va dispărţi muiarea
şi-ş va lua toate dzestrele, câte vor fi a ei, asijdere şi ce-i va fi dăruit bărba-
tul şi toate ce-i va fi făcut, haine şi alte lucruri.
Gl.16. 8. Încă de nu va fi făcut bărbatul, nice preacurvie, ce va fi numai
curvit cu o muierea slobodă aşea cum are fi curvă, atunci muiarea va do-
bândi tot ce-i va fi dăruit bărbatul şi toate hainele ce-i va fi făcut şi ale sale
tot ce va fi având.
Gl. 16. 9. Încă şi cându-ş va râde bărbatul de muiare-ş, de va trage şi va
săruta înaintea ei fieşce muiri slujnice, sau alte mueri proaste, atunci încă
va dobândi muiarea, tot cum scrie mai sus şi încă, de va vrea, poate să să
desparte de dâns4.
Gl.16. 11. muiare văduă, cum să va împreuna cu vreun bărbat trupeşte,
piiarde-ş-va dzestrele toate şi le vor lua pristavii, pre carii au lăsat bărba-
tul să fie socotitori case-ş; şi aceasta va fi mainte di ce să va împlea anul
de cându-i va fi murit bărbatul. Iar după ce-i va trece anul, de-are face şi
preacurvie nu-ş va piiarde dzestrele, ce-ş va piiarde numai darurile şi ha-
4
Ibidem, p. 110.
294
inele toate câtu-i va fi făcut bărbatul şi aceaste unealte şi bucate ce vor fi,
nu să vor da pristavilor bărbatului, ce să vor lua toate şi să vor da pre sama
domniei.
Gl.16. 14…Iar de nu să va fi jăluit bărbatul nice dînîoară pre muierea sa
necum într-alt chip, ce nice scârbă n-au avut împreună, atunci orice mărtu-
riei vordzice c-au fost muiarea rea, nice unul să nu creadză giudeţul, nice
să o giudece muiarea rea, nice să-şi piiardză dzeastrele5.
Gl.16. 25. Acela ce să va cununa cu muiarea rea, de pururi ruşinată şi
curvă; dup-acea, de va face această muiare şi precurvie, atunci nu va putea
bărbatul să-i ia dzeastrele.
Gl.16. 26. Nu-ş va piiarde muiarea dzestrele sale, de vreme ce nu vor
arăta la vedere curvia ei deplin să vadză toţi: că giudeţul are putere să soco-
tească foartr de vor fi mărturiile întregi şi adevăratele şi foarte bune6.
Gl.16. 27. Bărbatul ce-ş va pîră muiarea la giudeţ cum au făcut preacur-
vie, pentru să-i ia dzestrele, trebue să vădească foarte la arătare preacurviia
ei, ce să dzice atîta să o arăte adevărat cum iaste întru toţi credinţă ca acea-
ia, cum lumina soarelui face dziua; iar de nu o va arăta aşea de adevărat, nu
va lua nemică dentr-aceale dzestre, macar muiarea de să va şi certa ceva,
pentru neşte prepusuri oarecarile, ce va giudeţul să vadză de la dînsa cu
aceastea cu toate. De vreme ce nu să va arăta un lucru ales pentru această
preacurvie, bărbatul nu va lua nemică den dzeastele muerii-şi7.
Glava 17. Pentru care vine să despart căsarii, ce să dzice

bărbat de fămeae-şi.
Gl. 17. 1. Căsarii să vor împărţi de fămeile sale pentru preacurvie; şi
cum iaste dată bărbatului să-şi lase muiarea, când o va găsi făcând pre-
curvie, aşea iaste dată şi muierii să-şi lase bărbatul, când va curvi cu altă
muiare măritată, sau fată, sau şi altă muiare fie ce feal va fi.
Gl. 17. 2. Cându-ş va goni bărbatul muiarea den casă, sau de nu nu o
va hrăni, sau alte ca aceastea-i va face, pentru carile ea va face preacurvie:
atunci bărbatul ei nu va putea să să despartă să o lase; mai vârtos muiare
pentru aceaste vini ce dzicem, poate să ceară voe să să despartă.
5
Ibidem, p. 111.
6
Ibidem, p. 112.
7
Ibidem, p. 113.
295
Lilia Zabolotnaia
Gl. 17. 3. De va fi dat neştine voe muerii sale să facă preacurvie, nu

va mai putea acela bărbat să să despartă de dânsa pentru preacurvie ce-au
făcut, mai vîrtos muiarea poate să să despartă de dînsî, pentru care lucru să
cheamă codăş şi hotru muerii sale, aceasta să înţeleage de va fi fost cu voia
muierii sau de-i va fi fost silă.
Gl. 17. 4. Carele ştie cum muiarea lui face preacurvie şi are avea putere
să o smintească şi nu o sminteaşte, acesta ca şi cum are da el singur puteare
şi voe muerii sale să facă acel lucru preacurvie şi iaste ca şi cându o are
hotri el singur.
Gl. 17. 5. Când va face neştine pace cu muiarea sa, după ce o va fi prins
făcând preacurvie, nu va putea dup-acea să mai pîrască pentru această cur-
vie să o despartă.
Gl. 17. 6. Cine-ş va goni muiarea den casa sa, pentru ce va fi făcut prea-
curvie, să cade să o hrănească, până când va arăta preacurvia ei la giudeţ şi
să să isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla cum muiarea cu voia ei de
va fi eşit până dennafară de poartă casei sale, nefiind gonită de bărbatul ei,
atunci nu va fi datoriu bărbat să o hrănească.
Gl. 17. 7. De va fugi muiarea de la bărbat, pentru căci va fi având aşeaş
la vedere mueri curve, de le va fi ţiind, atunci are putere toată cheltuiala
ce va fi de harna ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi strîngîndu-să
den dzeastrele ei8.
Gl. 17. 8. Preacurviia de-are fi de faţă, de-are fi pre ascuns, pentru carea
va goni bărbatul pre muiare-ş den casă, sau muiare de va fugi singură de
bună voia ei: pre aceştia de pururi pravila-i sminteaşte şi nu-i lasă să să
împreune iarăşi şi să lăcuiască într-un loc, şi mai vârtos când va fi muiarea
dennafară de casa bărbatului său şi va naşte prunc acolo. Iar de nu să va
putea descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul sau muiarea
pentru bărbat, atunce să îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace.
Gl. 17. 9. Când se va duce muiarea de la bărbatu-ş, pentru că bărbatul ei
ţine la vederea curve în casa sa sau şi dennafară de casa sa, şi dup-acea sin-
gură muiarea va vrea să lăcuiască cu bărbatu-ş, de vreme ce să va fi giuruit
şi el să lase curvele, atunce pravila dă voe să facă cum va vrea muiarea9.
8
Ibidem, p. 113.
9
Ibidem, p. 114.
296
Glava 18. Când şi în ce chip esă preacurviia unuia să va putea tocmi

şi a celuilalt preacurvie, pentru doară nu s-are desparţi căsarii.
Gl. 18. 1. Cînd să cearcă neştine cu bisearica, pentru să să împarţă de
fămeae-şi, pentru c-au făcut muiarea lui preacurvie, atunci de va arăta mu-
iarea cum şi bărbatul au făcut acesta lucru, preacurvie, atunci beserica nu-i
va împarţi.
Gl.18. 4. Aceaste greşeale ce am dzis, carele împart bărbat de fămeae
iaste preacurviia, sodomia, ereticia, carele trebue să să arate la giudeţ între-
gi şi la vedeare, pentru că de nu să vor arăta să vadză toţi, atunce ca şi când
nu s-are fi făcut nicecum şi cum nu şi s-are fi dus pre la giudeţ, şi aceasta
stă asupra giudeţului să să isprăvească de vor fi mărturiile bune sau de nu
vor fi10.
Glava 19. Când şi în ce chip să despartă bărbat de

muiarea pentru sodomia.
Gl. 19. 1. Poate muiarea să ceae voe de la bisearică să să despată de
bărbat, cîndu-l va învăţa diavolul meşterşugul lui cel spurcat şi urît tuturor,
ce să dzice să nu să împreune cu fămeaia-şi cumu-i firea, ce prespre fire,
pentru că atunce bisearica-i împarte până în puţină vreame, până doară
s-are pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să dzice sodomia.
Gl. 19. 2. Iar de să va afla cum acel bărbat ce face sodomie, nu face
numai cu singură muiarea lui, ce şi cu alta streină, sau cu alt obraz, atunce
muiarea va cere voe de la bisearică numai să să despartă.
Gl. 19. 3. de să va afla cum bărbatul nu să împreună cu muiarea-ş de-
plin, cumu-i să fie, ce să varsă pre dinnafară, ce se dzice pentru coapse, să
să despartă.
Gl. 19. 4. Împarte-să fămeia de bărbat şi bărbatul de fămeae, nu numai
când face bărbatul sodomie cu muiarea sa, sau cu altă muiare, sau cu copil,
sau muiarea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muiarea lui de
să va împreuna trupeşte cu altă muiarea, cumu să dzice una cu alta şi să
varsă una cu alta, ce să dzice aruncă sămînţa, pentru că aceasra iaste ca şi
sodomia şi atunce, de va vrea bărbatul, o va împărţi.
Gl. 19. 5. împarte-să muiarea de bărbat, când va face muiarea cinie,
10
Ibidem, p. 114.
297
Lilia Zabolotnaia
sau niscare meşterşuguri să să poată freca să să varse sămînţa, să să poată

stîmpăra de poftă, ce să dzice cu cinie de lemn, sau de her, sau de steclă,
sau de pîndză, sau să ce altă, să fie lucru ales de aceaia treabă: pentrucă
cumu-i aceasta, iaste tocma ca şi sodomia.
Gl. 19. 6. Nu să va împărţi bărbatul de femeia, sau femeia de bărbat,
când vor face vărsare de săminţă sînguri cu mîna sa.
Gl. 7. Împărţirea căsaşilor când se va face pentru aceaste vini, ce scrie
mai sus, să înţeleagă să fie până la o vreme, iar nu de totului tot11.
Galava 20. Cîndu să va despărţi bărbatul de muiare-şi sau

muiare de bărbat pentru erese de va fi unul eretic.
Gl. 20. 1. Pentru ereseile bărbatului poate muiarea să nu-ş despartă băr-
batul numai cu biserica, ce şi ea singură fără de voie nemărui poate să să
despartă de dîns şi mai vîrtos de o va fi el ispitit, sau de o va fi silit să o
întoarcă despre credinţa ei cea bună a paravoslaviei spre ereasele lui12.
Glava 21. Cănd să va despărţi muiarea de bărbat pentru

vrăjmăşia bărbatului.
Gl. 21. 1. Muiare poate să ceară voe de la giudeţul besearicii să să despar-
tă de bărbatul ei, cându o va bate fără de samă şi-ş va face rane de arme.
Gl. 21. 2. Încă poate muiarea singură, cu voia ei, fără de giudeţ, să să
despată de bărbatul său, când o va bate într-acesta chip să vie să vie lucrul
să stea în cumpănă, cum de n-are fi fugit, o are fi ucis de tot, sau când o
va bate în vreun chip ca acela să o facă să nu poată grăi cătră giudeţ să-ş
spue jalobă, pentru să o despartă; iar de nu va fi aşea bătaia, să nu să poată
despărţi numai ea aşea singură cu voia ei.
Gl. 21. 3. când va fugi vreo muiare de vrăjmăşia bărbatului şi pentru
frica ce are pentru să nu o omoară, de va arăta aciiş, într-acea dată, mare
vrăjmăşie bărbatulu-şi, atunce îi desparte legea; iar daca nu va arăta întra-
acel ceas răutatea lui, atunci nu-i va despărţi leagea.
Gl. 21. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii
sale, nu să va numai despărţi de dânsa, ce încă să va certa, după cum va fi
voe giudeţului.
11
Ibidem, p. 114-115.
12
Ibidem, p. 115.
298
Gl. 21. 5. Muiarea de răutatea bărbatului va fugi de la dâns şi să va

duce într-altă casă; iaste datoriu bărbatul să o hrănească şi să-i facă toată
odihna, ce să dzice de nu va avea părinţi, sau fraţi şi de va fi eşită singură
cu voia ei.
Gl. 21. 6. De va nebuni bărbatul, să să împarţă aceaia casă, pentru
căce iaste cumpănă să nu o cumva vatăme, sau să o şi omoară bărbatul
pre muiare.
Gl. 21. 7. Când va fi bărbatul învăţat de pururi a îmbla tot bat şi să-şi
bată muiarea tot în beţie, atunce muiarea lui cu leage să va împărţi.
Gl. 21. 8. Nu numai pentru vrăjmăşie şi răutate ce are bărbatul asupra
muierii-şi de o ucide, să va despărţi, ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul
sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul, că o va ucide de tot, pentru aceastea
încă să vor despărţi; încă mai vîrtos, de când o are bate şi ales când va fi om
ca acela să-i fie de pururi dragă svadă13.
Gl. 21. 9. De să va afla în mijlocul a bărbat şi fămeae…cum să fie
vre-o vrajbă ca aceia de moarte…atunce pravila îi desparte, să nu lăcuiască
împreună; iar de nu va fi vrajbă de moarte, ce va fi într-alt chip, să nu să
despartă.
Gl. 21. 12. Încă să cade giudeţului să giudece vina muierii, pentru ce a
pornit pre bărbat cu mânia asupra ei şi atunci cumu-i va părea giudeţului,
sau să-i tocmească de să va prinde bărbatul că să va lăsa şi nu o va vătăma,
iar de nu, să-i împarţă.
Gl. 21. 13. Acela ce nu va lăsa muiarea-şi să doarmă într-un pat cu dîns,
să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, că iaste mînios pre dînsă.
Gl. 21. 14. Celui ce nui plac bucatele ce-i face muiarea, sau cămeşile şi
alte ca aceastea, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa.
Gl. 21. 15. Acela ce-ş va băga muiarea în hiară, sau o va închide undeva
ca într-o temniţă, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa.
Gl. 21. 16. De să va înţeleage cum vreun chip dentru căsari, au bărbatul,
au muiarea, va să hiclenească pre soţu-său cu o otravă, sau cu altă ceva
armă sau farmeci: aceia casă să să împarţă cu ştire şi voia giudeţului.
Gl. 21. 17. Bărbatul cu femeia să despat, nu numai când să va afla cum
un obraz va să hiclenească pre alt, ce încă şi când pun pre altul să facă
aceasta hicleşug.
13
Ibidem, p. 117.
299
Lilia Zabolotnaia
Gl. 21. 18. Când să va lăsa bărbatul mai mic şi să va prinde cu cheză-
şie…
Gl. 21. 19. Împărţeala acestor căsari să înţeleage până la o samă de
vreme, până să va mai lăsa şi să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă
şi vrăjmaşe.
Gl. 21. 20. Macar că şi desparte pravila pre căsaşi, pentru frica ce are
muiarea despre bărbat să nu-i facă vre-o reutate, airă să cade să socoteacă
giudeţul această frică, de va fi cu cale pentru să-i despartă, sau de nu va fi,
de vreme ce o frică, cum are fi un lucru de nemică, nu va putea să despartă
căsaşii14.
Glava 22. Cum şi în ce chip poate săs să arate vrăjmăşia
bărbatului şi cu ce lucru.
Gl. 22. 1. Trebuie să fie mărturiile ce vor vrea să arate vrăjmăşia băr-
batului, să fie destoinice de-a să creaderea, să nu fie rudă, sau oamenii
muierii, ncie să fie derîs şi de batgiocură, oameni de cării să nu-i bage nime
nice într-o samă.
Gl. 22. 2. Vrăjmăşia arată vecinii omului, sau veastea cumu sau deacă-l
grăesc oamenii.
Gl. 22. 3. Boacetele muerii şi ţipetele ce să aud den casă, nu vor putea
arăta vrăjmăşia bărbatului, nice ochii ei ce vor fi vineţiţi, sau obrazul ce va
fi îmflat: nu pot aceastea să arate vrăjmăşia bărbatului; marturi trebuesc la
lucru ca aceasta pentru să cunoască tot adevărul.
Gl. 22. 4. Mai mult crede giudeţul mărturiile carii arată vrăjmăşia băr-
batului, decât toţi ceia ce grăesc împotriva, de dzic că nu-i aşea, ce să dzice
cum nu-i bărbatul cu vrăjmăşia spre muiare, de vreame ce la toate giudaţele
mai adevărate sîmt mărturiile carile dzic iaste aşea, decît ceia ce dzic că
nu-i aşea, ce să dzice: ceia ce adevereadze mai de credinţă sîmt, decît ceia
ce tăgăduiesc15.
Glava 23. Cum şi când poate bărbatul să-şi bată
muiarea şi în ce chip.
Gl. 23. 1. Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre
lucru adevărat şi pre direpatate, iar nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă
14
Ibidem, p. 118.
15
Ibidem, p. 119.
300
să o bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsu-

ră, să nu o prea treacă, cu blîndeaţe, iar nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără
ispravă.
Gl. 23. 2. două lucruri oarecare sprijinesc pre bărbatul să nu să cearte,
cîndu-ş va bate muiarea: cînd o va fi bătut pre vina ei; a doua, când o va
bate puţinel. Pentru că de o va bate fără vină sau cînd o va bate cu vrăjmă-
şie, să va certa şi mai vîrtos cînd va fi vina micşoară; iar de va fi vina mare,
ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi
făcînd vreun vicleşug spre moartea lui; atunci macar cu ce vrăjmăşie o va
bate, nu să va certa întru nemică de l a giudeţ.
Gl. 23. 3. Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsu-
ră, poate să-ş ceară la giudeţ să să despartă16.
Gl. 23. 5. Muiarea poate să să despartă de bărbat singură, cu putere ei,
cînd o va bate des şi fără vină; dacă să vor despărţi, să cade să o hrănească
bărbatul şi să o îmbrace, cum se cade.
Gl. 23. 6. Fără de măsură, şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă
bătaia, cînd să face cu toiagul şi mai vîrtos cînd să va svărîma lemnul, sau
să facă cu acesta rane să margă sînge, sau cînd va lovi cu lemnul în obraz
sau în cap: atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.
Gl. 23. 7. Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei,
măcar de avea şi zapis să nu o bată.
Gl. 23. 8. Nu să cheamă bărbatul vrăjmaşul muierii sale, de o va bate
numai o dată. Iar de o va bate de pururi şi de mai multe ori, atunce se dzice
că iaste cu vrăjmăşia asupra ei.
Gl. 23. 9. De-ş va bate neştine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să
cheamă că aiste vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cît de mult şi de des.
Gl. 23. 10. Bărbatul poate să-ş puie muiarea în hiară, sau să o închidză,
cum are fi în temniţă, numai pentru 2 vine: dece, un iaste cîndu o va afla
făcînd preacurvie; iar a doua cîndu o va găsi că-i face hicleşug să-l omoare;
iar dirept alte vine nu va pute, nice să o închidză, nice să o bage în here17.
16
Ibidem, p. 119.
17
Ibidem, p. 120.
301
Lilia Zabolotnaia
Glava 24. Cînd va trebui să fie chizeaş drept bărbat oamnei de cre-
dinţă şi încă să facă şi zapis muierii lui cum să nu o vatăme întru
ceve, nice cu un lucru.
Gl. 24. 1. Cîdu să va teame muiarea de vro răutate să nu facă bărbatul,
fiind el om jestoc şi mînios, atunce poate să ceară de la giudeţ să-i facă
bărbatul zapis cu chizăşie ca aceaia să nu o vatăme întru ceva, ce să dzice
de va fi făcut preacurvie.
Gl. 24. 2. Împărţi-să-va muiarea de bărbat, nu numai pentru vrăjmăşia
lui, ce mai vîrtos pentru vrăjmăşia părinţilor şi a rudelor bărbatului, cînd să
vor cumpăni să-i facă nevoie şi să o vatăme întru ceva.
Gl. 24. 9. datoriu iaste giudeţul să silească pre muiarea şi să o îndeamne
să lăcuiasciasă cu bărbatul, cînd va cunoaşte că bărbatul iaste gata să dea
chezăşie cum să nu o vatăme.. 18
Glava 25. Pentru cîte fealuri de lucruri poate bărbatul să-ş gonească
muiarea den casă cu puterea sa, fără de leage şi fără ştirea giudeţului.
Gl. 25. 1. Pentru preacurviace va face muiarea, poate bărabtl să o scoată
şi să o gonească den casă singur cu puterea sa şi mai vîrtos cînd va fi curvia
de faţă şi arătată; iar de va fi preacurvia pre ascuns şi trebuie arătate, atunci
nu poate să o gonească den casă-şi fără voia giudeţului.
Gl. 25. 2. Măcar de-are şi fi un martor, destoinic şi credincios să ade-
vereadze preacurvia muierii, iar tot nu poate cu puterea sa, aceasta singur
să o gonească19.
Gl. 25. 3. Nu va pute muiare cu voia ei să să desaprtă de bărbat-şi şi
să iasă den casă-i pentru preacurvia bărbatului ce va fi făcut şi, mai vîrtos,
cîndu va fi lucru pre ascuns şi trebuie să o arate neştine; iar de va fi lucrul
de faţă, atunce poate numai sîngură cu voia ei să să despartă de bărbat.
Gl. 25. 5. datoriu iaste bărbatul să hrănească pre muiare, dacă o va goni
din casă.
Gl. 25. 6. De să va despărţi muiarea de bărbat cu voia ei şi bărbatul va
arăta, cum s-au despărţit fără nici o vină, atunce nu iaste datoriu bărbatul
să o hrănească dennafară de casa lui.
18
Ibidem, p. 120-121.
19
Ibidem, p. 121.
302
Gl. 25. 7. Cînd va răspunde leagea să fie muiarea la închisoarea în tem-

niţă atîta vreme, atunci bărbat nu iaste datoriu să o hrănească.
Gl. 25. 8. poate bărbatul să despartă de muiare şi muiarea asijdere de
bărbat, cu voia lor şi fără ştirea giudeţului, cînd un obraz va face îndemnare
şi celuilalt să greşească.
Gl. 25. 9. Cînd va da bărbatul bani în camătă şi încă mai vîrtos cînd
va prea asupri cu camăta, atunci muiarea lui, nicicum să nu aibă voe să să
despartă..
Gl. 25. 10. De va face muirea niscare farmece, carele să vor afla întru
tot lucrul să fie de vătămare, atunci bărbatul iaste datoriu să să împarţă de
la dînsă, singur cu voia lui fără ştirea gideţului.
Gl. 25. 11. Muierea, ce să va duce de la bărbatu-ş cu voia ei, fără ştirea
bărbatului, poate să roage pre giudeţ să îndemne pre bărbat să o ia iarăşi
în casă-ş; iar de nu va vrea să o ia, atunci iaste datoriu să o hrănească cîtă
vreame va lipsi den casa lui.
Gl. 25. 12. muirea, cînd nu se va pleca, nice va ascuşta de biserică, cîn-
du-i va dzice să margă după bărbatu-şi, carele o ceare şi o cheamă să vie
acassă-ş şi să lăcuiască împreună, de vreame ce-au fugit fără ispravă, sau
de-au fost şi cu vreo vină, bărbatul s-au întors despre acea greşeală: atunci
bărbatul are putere să margă cu giudeţul cel mirean să o ia şi fără de voe ei,
ce să dzice cu de-a sila.
Gl. 25. 13. De va lua bărbatul pre muiare numai cu voia sa, ce să dzice
să o apuce fără de veaste, cu arme sau fără arme, şi aceasta iaste muirea
lui20, care au fost împreunat cu dînsa să fie un trup şi s-au despărţit de dînsa
fără vină, sau şi cu vină ce-au fost micşoară, atunce nu să va certa nemică;
iar de va fi femeia numai logodnită şi încă nu să vor fi împreunaţi, şi el o
va răpi şi să va împreuna cu dînsa, atunce să va certa oarice puţin lucru, cît
va fi voia giudeţului.
Gl. 25. 14. împarte-să muiarea de la bărbat cu voia ei şi fără ştirea giu-
deţului, cînd va fi bărbatul eretic şi pentru ce va meşterşugui să afle vreame
să o poată omorâ, sau să-i facă altă reutate, sau căce nu o ţine cumu să cade,
sau nu o ocîrmeaşte bine, ce să dzice nu-i dă bucatel să-i fie de agiuns, sau
nu-i face haine21.
20
Ibidem, p. 122.
21
Ibidem, p. 123.
303
Lilia Zabolotnaia
Glava 26. Cînd iaste muiarea datoare să îmble după

bărbat ori încotro o va merge.
Gl. 26. 1. cînd va fugi bărbatul dentr-un oarş sau sat pentru vreo greşea-
lă mare ce va fi făcut acolo şi să teme să nu-i facă certare…
Gl. 26. 2. Bărbatul iate datoriu să margă după muiare, cînd va fugi de
frica giudeţului pentru vreo greşeală, ce va fi făcut pre drepate; iar de va fi
vinovată.. nu iaste datoriu bărbatul pentru vina muierii, cum iaste muiarea
datoare pentru vina bărbatului de pururi să îmble după dîns ori unde ş-are
merge.
Gl. 26. 4. Cînd nu vrea muierea să umble după bărbat, ce va umbla cu
şuveale, una altă va găsi, să să poată mîntui dzicînd că nu iaste obiceaiul să
umble muierile după bărbaţi, nu i să vor prinde aceastea şuveale, ce numai
ce-i caută să margă după bărbat22.
Glava 27. Pentru certarea hotrului cum şi în ce chip să cade să fie.
Gl. 27. 7. Hotrul vreunii muieri cu bărbat sau a vreunii muieri de cinste,
cîtu-l vor prinde întăia dată, să-l poarte pre uliţe şi să-l bată, cu pialea pren
tot târgul, iar a do ora să-i facă iarăşi aşea şi să-i taie şi nasul.
Glava 28. Crele să cheamă hotru şi cînd să va certa.
Gl. 28. 1. Hotru să cheamă acela ce are muieri la casa lui de le ţine pen-
tru dobînda lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără
omenie pentru puţină peerdzătoare de suflet dobîndă.
Gl. 28. 2. Nu numai acela ce are mueri slobode în casa lui să cheamă
hotru, ce încă şi cel ce-ş dă roabele şi slujnicile de să dezmiardă bărbaţii
pentru dobândă.
Gl. 28. 6. Hotru să cheamă şi acela ce îndeamnă şi amăgeşte pe vreun
cocon de-l spurcă cineva şi face sodomie23…
Gl. 28. 10. Acela ce va face pre vreo fecioară să greşească trupeşte cu
vreun bărbat şi aceasta nu cu cuvinte dulci, ce cu de-a sila şi fără voia ei,
acesta nu să va certa ca hotru, ce ca un răpitoriu.
Gl. 28. 11. Acela ce va primi în casa lui pre vreun hotru sau de-l va lăsa
22
Ibidem, p. 123.
23
Ibidem, p. 125.
304
să şadză cu chirie să hotrească muier în casa lui, acesta-şi va piiarde casa şi

va fi domnească şi-l vor certa cu gloabă, după cum va fi voia giudeţului24.
Glava 29. Cela ce-ş va zălogi casa sa pentru să să facă acolo preacur-
vie şi mestecare de sînge şi alte fealuri de curvii şi de lucruri scîrnave
cum nu să cade, acesta să să cearte în toate fealiurile.
Gl. 29. 1. Oricine-ş va zălogi casa pentru să să facă acolo curvie şi alte
toate fealuri de lucruri cum nu să cade, acela să cheamă hotru şi să va certa
ca un hotru şi ca un precurvar şi ca unul di ceia ce fac sînge amestecat25, ce
să dzice ceia ce-ş curvăsc cu rudle şi cu cuscriile şi cu cumătrile sau finele
lor; acesta să cheamă sînge amestecat; acesta, ver va fi bărbat ver muiare,
cu moarte să să cearte.
Gl. 29. 3. Acela ce-ş va zălogi casa pentru să să facă acolo sînge ames-
tecat sau sodomie, ce să dzice curvie cu copii, pre acesta să-l omoară ori ce
moarte va fi mai cumplită.
Gl. 29. 3. În casa celuia ce să vor face svaturi reale spre curvii şi spre
alte scârnăvii ca aceastea sau şi într-alt loc unde să vor face păcate, acela să
va certa ca un hotru; iar de nu să vor face păcatele deplin, ci numai voroa-
ve, atunce nu să va certa ca un hotru, ce va lua altă certare mai micşoară.
Gl. 29. 4. Acela ce va nămi casă în chirie pentru să facă acolo răutăţi şi
curvii, ca un hotru să să cearte26.
Glava 30. Pentru părinţii ceia ce-ş vor hotri featele sale ceale trupeşti.
Gl. 30. 1. Hotria ce să face cu voe părinţelor iaste mai rea şi lucrul
plin de ruşine şi de mai mare ocară decît ceaia ce să face între streini.
Drept a aceaia oricare tată ce-ş va hotri fata sa, dentîi-şi piiarde puterea
cea părintească ce au avut spre fie-sa şi să aibă strînsoare dela giudeţ cum
mai de sîrg să-i dea toate dzeastrele ce i să vor veni de la tată-său şi să să
despartă de dîns într-acesta chip cum nu-şi i-are fi mai fost nice odînîoară
fată, a doo, toate bucatele cîte va avea să să ia, toate să fie domneşti, până
când va fi acesta viu. Dacă va muri, atunce vor fi acelora ce vor rămînea
24
Ibidem, p. 126.
25
Ibidem, p. 126.
26
Ibidem, p. 127.
305
Lilia Zabolotnaia
moşneani de va fi avînd; a treia, să-l bage în ocnă, în toată viaţă lui acolo
să chinuiască.
Gl. 30. 2. Pravilele ceaste mai noo dau învăţătură tatălui celuia ce-ş va
hotri fata, ca să i să taie capul. Aşijderea să paţă acesta certaea şi fraţii ceia
ce-ş vor hotri surorile sau şi pre alte rude a sale ce vor pogorî den sîngle
lor, care certare să cade să să ţie în samă la un păcat mare ca acesta, după
cumu să ţine şi la pravila rîmneanilor pănă şi în dziua de astezi, măcar că la
une locuri îi ceartă cu caterga în toată viaţa lor sau într-atîţia ai si-i purta pre
măgari cu pieile, bătîndu-i pre toate uliţele; iar certarea lor cea adevărată
iaste moartea.
Gl. 30. 3. Maica ceaia ce-ş va vinde fata pre bani pentru să curvească
neştine cu dinsa, să i să tae nasul, iar de să va afla că n-au făcut tocmală să ia
bani27 ce numai ce să va fi plecat după voia featei-şi, atunce să va certa după
voia giudeţului; iar de va fi cădzut maica la o greşeală mare ca aceaia pentru
vreo nevoie mare ca aceaia sau pentru vreo sărăcie, nu să va certa aşea cum-
plit, de vreme ce să va milostivi şi giudeţul vădzînd sărăcia şi nevoia ei.
Gl. 30. 4.Părinţii ce-ş vor hotri fii lor, măcar de le-are fi şi copii şi de are
fi văduo, nu le folosi aceasta, ce tot să vor certa cu moarte…28.
Glava 31. Pentru bărbaţii ce-ş vor hotri muerile lor.
Gl. 31. 1. Oricare bărbat va hotri pre muierea sa, să i să facă moarte,
macar cîte odată că pravila pe unii ca aceştia hotri şi scoate den toată epar-
hia giudeţului i altă dată îi poartă pre toate uliţele târgului cu piialea pre
măgari şi să fie cu faţa spre coada măgarului şi muiarea lui să tragă măgarul
de dîrlogul căpestrului, cu mînule sale; şi într-acesta chip să-i bată purtîn-
du-i prin tot târgul. Alte date iarăşi îi certa cu caterga în toată viaţa lor29.
Glava 32. Pentru răpitul şi ce certare să cade să să dea răpitorilor.
Gl. 32. 1. Răpitoriu să cheamă ceia ce vor apuca de vor răpi muiarea
cuiva cea de cinste de-ş vor rîde de dînsă, sau vreo fată fecioară sau văduvă
sau călugăriţă sau vreun copil, cînd vor lua pre fiecare fiecare cu de-a sila şi
o vor duce dentr-acel loc, unde le va i voia, de să vor mesteca trupeşte.
27
Ibidem, p. 127.
28
Ibidem, p. 128.
29
Ibidem, p. 128.
306
Gl. 32. 2. Certarea răpitorilor iaste numai cu moartea.

3. Acela ce va răpi pe vreo muiarea nu să va certa numai cu moarte, ce
încă-ş va piiarde şi bucatele că le va da giudeţul muierii ceii răpite, de fa
vi muiarea mireancă, iar de va fi călugăriţă…din bucatele să o hrănească
toată viaţa şi după moartea ei le va da… toate acele bucate la mănăstirea
de la care au răpit-o.
Gl. 32. 4. Nu să va numai omorî răpitoriul nice-ş va piiarde numai bu-
catele, ce şi ceia ce l-au svătuit să răpească sau i-au dat agiutoriu să răpască
şi aceştia să vor omorî şi-ş vor piiarde şi bucatele, iar de-l vor fi numai svă-
tuit, iar de nu-i vor fi dat agiutoriu la vremea răpitului, atunce-i vor numai
omorî, iar bucatele nu-ş vor piarde.
Gl. 32. 5. bucatele răpitoriului toate să vor da muierii ceiia ce s-au răpit,
macar c-au fost numai cum are fi negăţată nunta între dînşi.
Gl. 32. 6. Părinţii, fraţii, rudele, stăpînii, isparvnicii muierii, toţi aceştia
pot să-i ucigă de tot pre răpitori şi să nu aibă nice unul nici o certare şi încă
nu numai pre răpitori, ce şi pe soţiile lor, şi pre ceia ce le vor fi într-agiu-
toriu, însă30 numai cîndu-i vor găsi făcînd acest lucru, ce să dzice cînd vor
răpi, iar nu altă dată.
Gl. 32. 7. Acela ce va răpi copil pentru zburdăciunea trupului să paţă ca
şi ce scrie mai sus; cine-l va ucide, să fie ucis, nici o certare să nu aibă31.
Gl. 32. 8. Nu va scăpa răpitoriul ca să nu să cearte, dzicînd c-au răpit
muiare pentru să să cunune cu dînsa, ce tot să va certa.
Gl. 32. 9. Nunta ce să va face după ce sa-u răpit, nu-i bună de nemică, ce
iaste u lucru aşea cum nu şe-are fi fost, după cum dau învăţătură pravilele
împărăteşti; pentru că pravila bisericii iartă acest feal de nunte, cînd nu vor
avea şi altă sminteală fără de răpitură.
Gl. 32. 10. Acela ce va apuca, se să dzice va răpi vreo muiare ce va fi
giuruiută altui bărbat, nicum ca să să poată cununa cu dînsa, iar încă nice
cu altă, nice cu una nu poate să să mai cunune aceasta răpitoriul.
Gl. 32. 11. Cînd va răpi neştine vreo femeie şi iarăşi o va lăsa, de să
va întoarce la părinţi şi la casă-şi şi atunci de să va însura şi să să cunune
cu dînsa, aceasta nuntă va fi bună, nu să va certa ca un răpitor; iar de o va
30
Ibidem, p. 129.
31
Ibidem, p. 130.
307
Lilia Zabolotnaia
răpit şi să va fi şi cununat, aceia nuntă nu e bună de nemică, că să va certa

ca un răpitor.
Gl. 32. 12. Cercetarea răpitorilor nu numai spre acela ce răpeşte fata
fecioară, ce încă şi spre acela ce răpeşte muiare cu bărbat sau şi împărţită
de bărbat sau văduo sau roabă sau fată de suflet, ver bogată, ver săracă, ver
cinstită, ver fară cinste, tot într-un chip şi cu o certaresă vor certa.
Gl. 32. 13. Oricare rob sau nămit sau slugoiu de va răpi vreo femeie, nu
să va certa numai cu moarte, ce-l vor şi arde la foc.
Gl. 32. 14. Nu numai răpitoriul să va certa, ce încă şi cine l-a sfătuit şi
ceia ce-i vor fi ajutat şi ceia ce-i vor fi posluşit la ceia treabă la răpit, să vor
certa toţi într-un chip ca şi răpitoruil.
Gl. 32. 15. Oricine va ascunde răpitoriul în casa sa cînd va răpi muiarea,
ca un răpitoriu să va certa şi aceasta; iar numai nu-ş va piiarde bucatele.
Gl. 32. 16. Oricare muiare va răpi pre vreun bărbat pentru dezmier-
dăciunea ei, ca un răpitoriu să va certa şi aceasta; de vreme ce nu iaste la
giudeţ altă nemică fără tot o certa celuia ce răpeşte, fie bărbat, fie fămeie.
Gl. 32. 17. Muiarea ce va răpi pre altă muiarea pentru zburdăciunea
trupului ca un răpitoriu să va certa.
Gl. 32. 18. Acela ce va răpi copilul ca un răpitoriu să va certa.
Gl. 32. 19. Acela ce va răpi vreun copil, nu pentru dezmierdăciune tru-
pului, ce să-l ducă cu sine în vreo cale sau la oaste, să să cearte, după cum
va fi voia giudeţului32.
Gl. 32. 20. Oricine va răpi cucuonă tinerea carea nu va fi încă de vîrstă
de bărbat şi de-i va striva fecioria, să să cearte cu cumplită moarte, ce să
dzice mai rău decît răpitoriu, măcar că dzic o samă de dascăli, cum de va fi
fecioara mică şi săracă, atunci răpitoriul să să cearte cu ocna şi toate buca-
tele să să dea fecioarei aceii stricate.
Gl. 32. 21. Acela ce va strica fecioria vreunii cucoane tinete ce nu va fi
încă de vîrstă, măcar că nu o au răpit dentr-un loc într-alt, iar tot ca pre un
răpitoriu să-l certe.
Gl. 32. 22. Acela ce va răpi vreo muiere şi dup-aceia o va mărita după
alt bărbat, cu une ca aceasta nu va putea şovăi acesta, ce tot să va certa ca
un răpitor.
32
Ibidem, p. 130.
308
Gl. 32. 23. Răpitoriul iaste datoriu să îndzestreadze pre uiarea ce au

răpit, după puterea lui şi după puterea şi destoiniciia muierii; aşijderea şi
giudeţul să cade să-l îndeamne să o îndzestreadze după destoiniciia amîn-
duror.
Gl. 32. 24. oricare răpitoriu nu va primi leagea cumu-l va giudeca giu-
deţul, ce va alerga la alt giudeţ mai mare nedejduind de altă ispravă mai
bună, iar aceia ispravă a doo nu are nici o tărie.
Gl. 32. 25. Mai mare esite răpitura cînd va fi cu soţii multe şi cu multe
fealuri de arme şi pentru căce să răpeşte fată de mare boiarin, şi atunci giu-
deţul va certa mai mult de cum are fi răpitura mai mică.
Gl. 32. 26. Răpitoriu să ceartă fie în ce loc unde-l vor prinde, cumu s-are
dzice un om va răpi pre o muiare de cinste den tîrg den Iaşi şi o va lua de
o va duce la Cameniţă în ţara leşească, dup-acea de să prileji să-l prindză
aicea supt biruinţa Iaşilor, să va certa dela domnul den Moldova; iar de să
va prinde supt biruinţa Cameniţei, să va certa de la biruitoriul locului ace-
luia. Şi nice domnul den Moldova nu iaste datoriu să-l trimiţă acolo, de va
fi leah răpitoriul, la domnul de ţară leşească, nice biruitoriul acelui loc spre
domnul de Moldova, daca va fi moldovan, numai ce să cade să adevereadze
giudeţul cu mărturii oameni de credinţă, cum iaste răpitoriu, şi atunce să va
certa şi nu-l va mai trimite aiuri. Iar de vor scrie cărţi domnii unul la alalt şi
să-i ceară ca pre nişte oameni de loc, atunci iaste datoriu domnul acela supt
care biruire s-au prins răpitoriul, să-l trimită pre dîns cătră celalalt.
Gl. 32. 27. Toate greşealele până în 5 ani să săvârşesc….iară numai
răpitoriu nu să poate svîrşi în 5 ani, ce după 10 ani şi mai mult poate fiecine
pre răpitoriu să-l pîrască şi aşa să să cearte ca un răpitoriu.
Gl. 32. 28. Răpitoriul de să va ascunde în bisearică, pentru să nu-l poată
lua giudeţul, şi den biserică-l va prinde şi-l scoate de-l va certa cimi i se
cade33.
Gl. 32. 29. Răpitura cea adevărată să cade să aibă aceaste doo seamne:
întăi să rădice muiarea dentr-un loc să o ducă într-alt loc; a doo să-i facă
silă spre cinstea ei; iar de va lipsi una denr-aceaste doo lucruri, atunce nu
aiste răpitura deplin.
Gl. 32. 30. Acela ce-ş va răpi o muirea den casa părinţilor ei şi să o ducă
la casa-şi, după ce să va fi culcat cu dînsa, nu să va certa.
33
Ibidem, p. 131.
309
Lilia Zabolotnaia
Gl. 32. 32. Nu va putea şuvăi răpitoriul dzicând că iaste mic de dzile, nu
i-i vreamea încă de-nsurat, ce tot să va certa şi aşea, airă mai puţin.
Gl. 32. 34. Răpitoriul de pururi să va certa, ver fie cu voia muierii,
ver nu fie, de are fi cu voia muierii, poate fi că nu s-are certa răpitoriul cu
moarte; iar dacă nu va vrea muiarea şi să va răpit cu sila, atunce să va certa
cu moarte.
Gl. 32. 35. Răpitoriul de să va prileji să răpească călugăriţă şi pentru să
scăpe de certarea vieţii lui, va să arăte cum au fost cu voia ei de s-ai răpit,
nu-i va folosi nemică voia ei, ce numai ce să va certa cu moarte.
Gl. 32. 36. Cînd va mărturesi muiarea singură de va dzice cum s-au
răpit cu voia ei; pentru să scape răpitoriul de cercetare morţii, atunce să
cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitoriului sau
a rudelor lui; cu dare şi multe meşterşuguri vor fi plecat muierea să dzică
acest cuvânt, cum aiste cu voia ei; dece să socotească tot lucrul pre-amă-
nuntul, de să va afla cum sîmt aceastea meşterşuguri, răpitoriul numai ce-ş
va piiarde viaţa; iar de să va afla cum muirea grăişte de la sine neîndemnată
de nime, atunce răpitoriul să va certa după voia giudeţului.
Gl. 32. 37. Dacă se va afla cum să fie dat vreun răpitoriu bani mulţi mu-
ierii mainte de ce-au răpitu-o pentru să o pleace să fie cu voia ei şi să mărtu-
riseacă cum s-au răpit cu voia ei, atunci trebuie să socotească giudeţul den
afară di ceia ce i-au dat să fie giuruit şi alţii, pentru căce de-i va fi giuruit şi
alţii,34 piiarde-ş-va viaţa, iar de nu-i va fi giuruit altă nemică, atunce să va
certa după voia giudeţului.
Gl. 32. 38. De vor vrea părinţii featei şi de vor îndemna pre răpitoriu să
le răpească fata şi fata nu va vrea, atunce să va certa răpitoriul cu moarte.
Gl. 32. 39. Cînd se vor iubi amîndoi, răpitoriul cu fata cea răpită şi ne-
putînd într-alt chip să să împreune, pentru dragoste ce au la mijlocul lor să
vor svătui să să răpească, atunce cum dzic o samă de dascăli, nu să va certa
răpitoriul, de vreame ce iaste un lucru cum are fi turbat de dragoste; iar
alţii şi mai mulţi, şi mai credincioşi dascali dzic cum să să cearte cu certare
iuşoară, după cum va fi voi giudeţului.
Gl. 32. 40. Cînd vor răpi pre o muiarea şi răpitorii vor fi cu sfatul şi cu
ştirea ei, iar nu va vrea să-i facă silă spre cinstea ei, iar răpitoriul o va sili
34
Ibidem, p. 132.
310
şi să va culca cu dînsă fără voia ei, atunce pentru răpitul nu să va omorî, iar
pentru ce i-au făcut silă, i să va tăia capul.
Gl. 32. 41. Cînd va arăta răpitoriul cum nicum să nu fie tocmi cu femeia
cînd au răpitu-o, ce încă vor fi şi cununaţi împreună, atunce nu vor lua nice
o certare.
Gl. 32. 42. Muierea măcar de are şi vrea sau şi cu sfatul şi cu ştirea ei
s-are răpi şi să-şi strice şi fecioria, cu aceastea cu toate muiarea nu să va
ceta nicecum, numai răpitoriul să ceartă după voia giudeţului.
Gl. 32. 43. trebuie răpitoriul să arate giudeţului cu marturi aceia oameni
de credinţă sau cu gura muierii cum muiarea au vrut cu voia ei să să răpea-
că, şi atunci să va izbăvi răpitoriul de moarte.
Gl. 32. 44. cînd va avea răpitoriul marturi mulţi cum au răpit pre mu-
iarea cu voia ei, iar muiarea are mărturia cum au răpit-o cu silă, atunce
giudeţul creade mai mult pre marturii muierii, de are fi numai doi, decît pri
cei mulţi marturi a bărbatului.
Gl. 32. 45. Iar de nu vor avea mărturii nice o parte nice altă, atunce arate
răpitoriul seamne ca acealea cu tărie, ca să să poată creade cum s-au făcut
răpitura cu voia ei; iar seamnele ce vor să arate sîmt aceastea: întăî, cum
muiare iubea foarte mult pre răpitoriu, a doo, cum au trimis de l-au chemat
să margă să o găsească; a treia, cum la răpitului n-au strigat să-i vie cineva
agiutoriu, a patra, cumu o au găsit cu haine frumoase îmbrăcată fiind gata.
Şi atunce dacă va avea aceastea seamne, nu să va certa cu moarte, macar de
are şi dzice ea cu gura ei cum au răpit-o cu silă; iar de nu va avea marturi
muiarea sau seamne să arate acesta lucru, nu o va putea creade giudeţul35.
Gl. 32. 46. Cînd va mărturisi muiarea singură cu gura sa, cum mainte
di ce s-au răpit, au fost făcută nuntă andesine, atunci de va face această
mărturie, găsindu-să de puterea sa sau supt ascultarea părinţilor săi, o va
creade giudeţul; iar de va fi în casa şi supt puterea bărbatului, atunce nu o
va crede36.
Glava 33. Oare ce certare să va da celuia ce răpeaşte muiare curvă.
Gl. 33. 1. Nu să va certa ca un răpitor acela ce va răpi pre vreo muiere
curvă, ce să va certa după voia giudeţului.
Gl. 33. 2. Pravilele ce dau certare până la moarte celora ce răpesc muieri
35
Ibidem, p. 133.
36
Ibidem, p. 134.
311
Lilia Zabolotnaia
cu de-a silă, înţelegând cum să fie muierea de cinste sau să fie slobodă sau
măritată sau fată fecioară.
Gl. 33. 3. Răpitoriul pentru să fugă de cercetarea vieţii lui, va arăta la
giudeţ cum această muiarea mainte de răpit au curvit cu altul şi aiste curvă,
atunce giudeţul trebue să caute de va fi fost acea curvie la arătare, nu să va
certa răpitorul, iar de va fi pre ascuns şi vecinii vor dzice că iaste muiarea
bună, atunci răpitorul îşi va piirde viaţa.
Gl. 33. 4. Acela ce va răpi muiare curvă cu voiua ei, nu să va certa ni-
cecum.
Gl. 33. 5. Acela ce va răpi vreo muiare de cinste socotind cu asdupreala
cum să fie curvă, acela nu-ş va pierde viiaţa, ce să va certa după voia giu-
deţului.
Gl. 33. 6. Acela ce va răpi muirea curvă carea mai apoi să va fi întors
den petrecerea ei cea rea şi să va fi cununat cu vreun bărbat cu leage, atun-
ce va cerceta giudeţul, de să va afla acea curvă, daca s-au cununat, s-au
petrecut viaţa cu cinste, va omorî pre răpitoriu, iar de va fi curvind şi după
ce s-au cununat iarăşi, atunce nu-şi va piiarde viaţa, ce să va certa după
voia giudeţului.
Gl. 33. 7. Curva să cunoaşte pre locul ce lăcuieşte şi pre haine ce poartă,
pocăi-tu-s-au de curvie au ba, dece oricine va răpi curvă pocăită certa-să-va
cu moarte.
Gl. 33. 9. Oricine va răpi muiare curvă şi o va ţinea în casă cu silă, vor
număra 10 zile de cînd au luatu-o şi o ţine în casă-ş, dece de nu va da la
domnie 200 de taleri bătuţi, i să va tăia o mînă.
Gl. 33. 10. Acela ce va răpi muiarea curvă şi de va fi şi cu alte soţii
către sine încă 10 oameni întrarmaţi, i să va tăia capul sau, cum învaţă şi
alţi37 dascali, să să cearte cum va fi voia giudeţului, măcar că această voe a
giudeţului să tinde...până la moarte…38.
Glava 34. Oare ce certarea să va da celuia ce va răpi
muiarea calugăriţă.
Gl. 34. 1. Acela ce va răpi călugăriţă de la mănăstire nu să va numai
omorî, ce încă şi bucatele lui toate să vor da la mănăstire de la care au
rpitu-o.
37
Ibidem, p. 134.
38
Ibidem, p. 135.
312
Gl. 34. 2. Călugăriţa ce să va răpi de mănăstire, o vor pune de v a lăcui

la altă mănăstire şi acolo să o socotească foarte cu pază mare39.
Gl. 34. 4. Acela ce va apuca vreo muiarea mireancă de la mănăstirea şi
acesta să va certa cu moarte40.
Glava 35. Pravilă pentru ceia ce fac curvie cu călugăriţe;
acest feal de greşeale să cheamă elineaşte ierosilia.
Gl. 35. 1. Ierosilia iaste una de multe fealuri. Toate fealiurile de greşeale
cu câte să atinge omul de biserică, toate acealea să cheamă ierosilii. Iar ai-
cea la tocmala aceştii pravile aceasta ierosilie să înţelegea într-acesta chip:
un mirean sau fie diac, ce să dzice om den cinul bisericii, sau fie şi preoţit
de să va prileji să să împreune trupeşte cu vreo călugăriţă careia iaste de
pururi supt închisoarea mănăstirii sau dennafară de mănăstire, sau cînd să
va împreuna trupeşti cu vreo muiarea mireancă în biserică, sau să să împre-
une cu vreo muiare ce să va fi giuruit încă cu giurământ să fie călugăriţă.
Gl. 35. 3. Tot omul ce va face ierosilie cu cumplită moarte să va certa
Gl. 35. 4. Acela ce va face acest lucru ierosilie face o dată trei păcate
mari di ceale de moarte: întăî sînge amestecat; a doo face preacurvie; a
treia face furtuşag. Dirept aceiaa de vreame ce tot creştinul s-au prilejuit
de are pre călugăriţă adevărată soră sufletească, dece cine o va ruşina veri
cu voe veri fără voia ei, acela ruşineadză cu adevărat pre soru-sa, dece iată
că să chemă c-au făcut sînge amestecat; şi iară şi, călugăriţa să cheamă mi-
reasa lui Dumnedzău careia iaste cununată cu Dumnedzău, dece cine se va
îpreuna cu dînsa, să împreună cu muiare cu bărbat, dece iată că face prea-
curvie. Aicea sîmt doo păcate mari de moarte. A treia, călugăriţa să cheamă
şi iaste vas de biserică, dece o va streina den biserică şi o va spurca, iată că
face ierosilie. Ieroslios să cheamă mai chiar fur de biserică, dece acesta să41
cheamă c-au furat acel vas de biserică, dece iată cu un păcat face trei păcate
de ceale mari de moarte, cum scrie mai sus. Drept aceia acestuia altă n-au
ce-i face, ce poate fi că-l vor omorî numai cu moarte.
Gl. 35. 4. acela ce să va împreuna trupeşti cu călugăriţă, altă certare nu
pot să-i mai dea fără numai o moarte şi să i să ia tot ce va avea să să dea
mănăstirii de unde iaste călugăriţă.
39
Ibidem, p. 135.
40
Ibidem, p. 136.
41
Ibidem, p. 136.
313
Lilia Zabolotnaia
Gl. 35. 5. Oricare călugăriţă de va vrea ea singură cu voia ei să să îm-

preune cu vreun bărbat trupeşte, să o ducă la altă mănăstirea să o închiză
acolo şi foarte să fie în pază acolo….
Gl. 35. 6. Acela ce să va însura, de-ş va lua muiarea călugăriţă, aceaia
nuntă nu e destul că iaste de rîs şi de batgiocuri şi urîtă tuturor, ce încă să
ceartă şi cu moarte.
Gl. 35. 7. Feciorii ce să nasc den călugăriţă, aceia sîmt copii; nu vor
moşteni nemică dentru averea mîne-şa.
Glava 36. Pentru ceia ce fac silă fecioarelor de le strică fecioria,
oare ce feal de certare vor avea.
Gl. 36. 1. Acela ce va face silă vreunii fecioare şi-i va strica fecioria, de
va fi bogat, să-şi piardză jumătate den toată avuţiia lui cât va avea; iar de
va fi sărac, să-l bată şi să-l gonească den locul lui42.
Gl. 36. 2. Acela ce va face silă a muierii văduo, să va certa cu bani după
destoiniciia acelui obraz.
Gl. 36. 3. Acela ce va face silă vreunii fecioare ce-i vor fi dat părinţii
să o hrănească sau la moartea a vor fi lăsat pre mîna lui să o grijească şi
să o socotească di ce-i vor fi treabele, acesta-ş va avea şi să-l scoată să-l
gonească şi den locul lui.
Gl. 36. 4. Robul sau nămitul sau sluga de va face silă feteistăpânu-său,
să-l ardză în foc de viu, iar de va fi fost cu voia fetei, să-i facă moarte şi ei.
Gl. 36. 7. Oricine va face silă a fecioarei micşoară, încă sau nu fie de 12
ani, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mai mare de vârstă.
Gl. 36. 8. Ceia ce fac silă celor mici şi încă nu de vârstă fecioare, o samă
de pravile pri cei bogaţi îi goniia şi-i scoatea den tot locul lor, iar pri cei mai
mici îi trimitea la ocnă, până când era voia giudeţului.
Gl. 36. 9. Un feal de pravile dzic să să cearte după voia giudeţului, altele
dzic să-i trimită la ocnă, alte dzic să li să facă moarte.
Gl. 36. 10. Iar ceastă pravile împărăteşti ce sîmt mai noo, carele să ţin
seamă acmu în toată lumea, caută şi cercetează, dece de va fi fost acea silă a
fecioarei foarte cu o nevoe mare ca aceia, atunce să va omorî vinovatul, iar
de va fi fost cu dezmierdăciune şi cu zburdăciuni şi cu dări şi cu giuruinţe
42
Ibidem, p. 137.
314
şi fără nice de o nevoe, atunce să va certa vinovatul, după cum va fi voia

giudeţului.
Gl. 36. 11. muiarea ce i să va face silă cu voia ei, ..pravile împărteşti
dzic, de va fi muiarea văduo, să va certa după voiagiudeţului, iar de va fi
fată, nu să va certa nicecum.
Gl. 36. 12. Acela ce va sili fată sau pre muiarea fie ce feal va fi, să va
giudeca cu giudeţul bisericii, ce să dzice să afuriseaşte şi i să dă canon şi să
giudecă şi de giudeţul cel mirenesc, ce să dzice să ceartă cu moarte sau şi
îtr-alt chip cumu-i voia giudeţului.
Gl. 36. 13. Acela ce va fi om den clirosul bisericii şi de va sili vreo mu-
iarea sau vreo fată, să-l nevoiască episcopul să înzestreze fata, iar de va fi
mirean, să-l nevoiască gideţul acelui loc să o înzestreze.
Gl. 36. 15. cuconii ce vor naşte den muiarea ce i să va fi făcut silă, nu
vor moşteni nemică dentru averea mîne-sa43.
Gl. 36. 16. Acela ce să va fi certat o dată sau de doo ori după cum va fi
fost voia giudeţului, şi el nu să va fi pocăit, ce iar va fi făcut silă şi altuia,
atunci să va certa cu moarte.
Gl. 36. 19. Acela ce va sili vreo fată şi dup-acea cu voia ei o va lua de o
va ţinea în casa lui de-i va fi ca o curvă, nu să va certa nicecum de pravile
ceale împărăteşti, ci numai de la biserică.
Gl. 36. 23. Acela ce va face silă vreunii feate, pentru să o ia să-i fie mu-
iare, de va sîrgui să să cunune cu dînsa, nu să va certa nemică…44
Glava 37. Cînd iaste datoriu acela ce va face silă vreunii
feate să o înzestreze şi cînd o va lua să-i fie muiare.
Gl. 37. 1. Acela ce va face silă vreunii featei de o va îndrăzni şi să va
cununa cu dînsa să-i fie femeie, nu să va certa nemică, iar de nu va vrea să
o ia muiare, giudeţul cel mirenesc va certa-l după voia lui şi-l va sili să o
înzestreze; iar giudeţul bisericii îl va aforisi, până când să va pocăi şi-ş va
face canonul45.
Gl. 37. 2. De nu vor vrea părinţii featei să o dea după acela ce i-au făcut
silă, nu v aputea giudeţul să-i facă cu silă să o dea, ce numai ce-l va sili să
o înzestreze acel vinovat.
43
Ibidem, p. 138.
44
Ibidem, p. 139.
45
Ibidem, p. 139.
315
Lilia Zabolotnaia
Gl. 37. 5. De va fi neştine căsariu şi va face silă vreunii feate, dece nu

poate să o ia să-i fie muiare, atunce giudeţul să-l silească să o înzestreze şi
să-l cearte cumu-i va fi voia.
Gl. 37. 6. De va prileji să să împarţă nunta ce s-au făcut cu fată ce i-au
făcut silă, atunce zestrele ce i-au fost dat, cându i-au făcut silă, nu să vor
mai întoarce la dîns, ce le va lua fata şi, după viaţa ei, încă şi ceia ce vor
moşteni averea ei.
Gl. 37. 7. Când va dărui fata zestrele sale celuia ce i-au făcut silă, să
cheamă atunce că i le-au dărut.
Gl. 37. 8. Când vor fi părinţii featei vii, nice într-o samă de chip nu va
putea fata să-ş dăruiască zestrele celuia ce i-au făcut silă.
Gl. 37. 9. Cînd va sta lucrul în cumpănă cum de-ş va dărui fata zestrele,
va să să facă să fie curvă, atunce giudeţul sileaşte pre vinovat să o îndzes-
treadze şi să o şi mărite cum mai de sîrg.
Gl. 37. 10. Când se va face silă featei cu voia ei, ce se dzice când vrea şi
ea şi va pofti să să împreune cu bărbat, atunce giudeţul, pentru să răspundă
pre direptate pentru rîndul zestrelor, trebuie să cerceteze cum au fost aceas-
tă voe a featei, pentru căce cîndai să va fi îndemnat fata după multe lincote
şi giuruinţe ce-i va fi giuruit şi încă-i va fi şi dăruit, până o va fi pornit spre
împreunare, atunce silitorul să nevoieşte numai să o înzestreze, iar de va fi
mărs fata singură la bărbat, de-l va fi cercat până-l va fi găsit nechemată de
nime, atunce vinovatul nu o va înzestra; şi airă de va fi priimită fata fără at-
îtea cuvinte, numai că ce-i va fi zis o dată, atunce giudeţul cel mirenesc nu
va îndemna pre acela ce i-au făcut silă să o înzesteze; iar giudeţul bisericii
de nu o va înzestra, îl va aforisi.
Gl. 37. 11. zestrele să cade să le dea silitoriul featei la vreamea cînd să
va mărita, iar să nu-i dea mainte46.
Galava. 38. În ce chip să va putea arăta cum să să fie
făcut silă fiecării feate.
Gl. 38. 1. Cu glasul şi ci ţipetele ce va striga, cîndu-i va face silă băr-
batul cine va fi, carele să audză vecinii şi ceia ce vor treace pre drum şi să
,ărturisească, atunce să va arăta cumu i s-au făcut silă featei.
Gl. 38. 2. Arată-să cum s-au stricat fecioria fetei pre sînge ce să va arăta
pre hainele ei şi pre cămaşa featei.
46
Ibidem, p. 140.
316
Gl. 38. 3. Cînd va vrea să arate fata cum au fost fecioara curată la vre-
mea cînd s-au împreunat cu bărbatul, va giura cum au fost fecioară întrea-
gă, şi o vom creade şi aceasta, cî nd vor mărturisi şi vecinii cum au avut
veaste de fecioară curată şi ş-au petrecut viaţa cu cinste, iar de va fi avut
vestea rea şi vecinii nu vor fi ţiind nice într-o cinste, atunce nu-i vom crede
nice giurământului.
Gl. 38. 4. Veastea cîndu să va udzi că cutarea i-au stricat fecioria cuta-
rele, nu iaste aceasta arătae la giudeţ cum acesta să-i fie stricat fecioaria cu
adevărat, iar face prepus mare foarte.
Gl. 38. 5. Mărturiile den casa fetei nu vor putea arăta cum s-au făcut silă
fetei, ce vor da numai prepus..
Gl. 38. 6. cînd va mărturisi moaşea cum iaste fata întreagă, o vom crede
şi aceasta cînd va fi muiare ca aceaia de cinste moaşea şi de o va fi vădzut
că iaste fată şi o va fi socotit bine cum iaste întreagă şi o au pipăit cu mînule
şi încă de are fi mai fost cu moaşea doo muieri destoinice de o să creaderea
şi învăţate bine la acest meşterşug.
Glava 39. Pentru sodomie orice feal va fi şi cîte fealuri de sodomie
sîmt şi ce feal de certare li să dă.
Gl. 39. 1. De vreame ce zicem pentru ceia ce fac silă featelor celor
fecioare şi muieirilor văduo şi alte, să şi stăm tot pre aceasta cale şi să
spunem şi pentru ceia ce vor face silă a cuconi brudii de-i vor spurca, care
păcat să cheamă prespre fire. Acest lucru prespre fire să face în trei chipuri:
dentîi cîndu să împreună neştine trupeşte cu maică-sa ce l-au născut sau
cu fata-şi sau cu soru-sa, deci acesta păcat să cheamă sînge amestecat; al
doilea cînd să împreune neştine cu fiece obraz parte bărbătească, care lucru
mai pre scurt să cheamă sodomie, pentru care lucru vrem să arătăm cuvînt
răspuns într-acest chip47.
Gl. 39. 2. Sodomleanii nu să ceartă numai cu moarte, ce şi după moarte
trupurile lor le bagă în foc de le ard.
Gl. 39. 8. Acela ce să cheamă, că face sodomie, acela iea şi certarea,
dară nu să face sodomie numai acela ce să împreună trupeşti cu parte băr-
bătească, ce să dzice cu copii, ce şi acela ce să va împreuna cu muiare
prespre fire.
47
Ibidem, p. 141.
317
Lilia Zabolotnaia
Gl. 39. 10. acela ce să va împreuna cu sîngură muiarea saîntr-alt chip,

iar nu cumu-i obiceaiul muerilor, răspunsu estede ispravă să-i facă moar-
te…
Gl. 39. 11. Sodomlean să cheamă încă şi acela ce cu mîna sa face
vărsare..48
Gl. 39. 12. Oricare muiare va meşterşugui de va merge la altă muiare
ca un bărbat cu cinii ca acealea cum am scris şi mai sus, şi frecîndu-se eale
acolo, de va arunca sămînţă una la alaltă, ce să dzice de vor face acel lucru
desăvârşit să să stimpere de poftă, atunce pre amîndoo să le omoară; iar de
nu vor face lucrul deplin, să vor certa mai uşor după voia giudeţului…
Gl. 39. 14. Care muiare va face în loc de bărbat cu vreun copil, să-i facă
moarte ca unii sodomleance
Gl. 39. 16. Oricare sodomlean va face sodomie cu copil sau şi alt obraz
parte bărbătească, să-i facă moarte şi să-l arză în foc.
Gl. 39. 18. Sodomia nu naşte rod; drept aceia nu să sminteaşte să să facă
nuntă den rodul sodomleanului.
Gl. 39. 19. Greşala sodomiei să giudecă de doo giudeţe; giudeţul bise-
ricii-l afuriseşte, giudeţul cel mirenesc face-i moarte şi după moarte trupul
lui îl arde în foc.
Gl. 39. 22. Arata-să încă şi cu mărturii carii vor zice cum au văzut
pre sodomlean apucatu-să de copil şi vrea să-l întoarcă cu faţă în gios cu
de-a sila şi ei au audzit rugucind-să ş-au alergat de l-au scos şi altele ca
aceastea.
Gl. 39. 23. Ţipetele şi strigarea copilului iaste de faţă sămn, cum i-au
făcut silă.
Gl. 39. 24. Cînd va dormi neştine într-un pat cu copil tinăr, face prepus
mare cum iaste adevărat sodomlean.
Gl. 39. 25. Cînd va fi cămeaşea copilului cu sînge, iaste de faţă sămn
de sodomie.
Gl. 39. 26. Să prinză neştine copil cu de-a sila să-l sărute, face prepus
cum iaste acela sodomlean, alegînd cînd va fi copilul mai gios de 10 ani.
Gl. 39. 28. Moaşea şi vraciul pot să mărturisească, de vreme ce vor fi
văzut copilul şi de vor cunoaşte făcut-au sodomie au ba49.
48
Ibidem, p. 142.
49
Ibidem, p. 143.
318
Gl. 39. 31. Cînd va păţi copilul această pacoste, sodomia, de i să va fi

făcută silă, nu să va certa.
Glava 40. Pentru ceia ce vor face curvie cu dobitoace,

ce certare li să va da.
Gl. 40. 1. Bărbatul ce să va împreuna cu dobitoc parte femeiască sau
muiare ce să va împreuna cu dobitoc parte bărbătească, întîi li să taie ca-
petele şi dup-acea să ard în foc cu acel dobitoc împreună cu carele să va fi
împreunat.
Glava 41. Pentru sînge amestecat ce feal iaste şi ce feal de certare li să

va da celor ce vor face şi cînd să vor certa ceia ce vor fi vinovaţi.
Gl. 41. 1. Sînge amesteacat iaste un păcat şi o greşeală mai rea şi mai
cumplită decît preacurvia, şi să cheamă sînge amestecat, cînd să va împre-
ună neştine cu o muiare ca aceeiaa cu carea nu să vor putea împreuna cu
nuntă după pravila bisericii.
Gl. 41. 2. Amestecarea de sînge să face în doo chipuri: chipuri dentăi
este cu nuntă, cînd să va cununa neştine cu vreo muiare carea nu i-o dat
pravila; iar a doo iaste fără de nuntă, ce să dzice să împreună cu dînsa încă
mainte de cununie.
Gl. 41. 3. Certarea sîngelui mestecat ce să face fără nuntă iaste ca şi
preacurvie, măcar că şi dzic alţi dascali, cum acela ce face sînge amestecat
să să cearte cu moarte; alţii…dascali zic, de să va face sînge amestecat între
obraze ce vor sui şi vor pogorî până întru a doo stepenă, atunce certare lor
iaste moartea, iar de să va sînge amestecat întru obrazele ce sîmt mai sus de
a doa stepenă sau cu obraze ce stau de o parte, certarea iaste după voia giu-
deţului, cumu s-are zice mestecătoriul cel de sînge s-au împreunat trupeşte
cu maică-sa sau cu îmamaică ce sîmt obraze de să sue în sus psre stepena
den sus şi a doo, sau cu fat sa sau cu fata fetei sale ce sîmt şi aceastea obra-
ze carele pogor în gios spre50 stepena întăi şi a doo, atunce să vor omorî,
iar de să va împreuna trupeşte cu fata mătuşe-sa ce iaste obraz de stă de o
parte, ce să zice alaturea, să va certa după voia giudeţului.
50
Ibidem, p. 144.
319
Lilia Zabolotnaia
Gl. 41. 6. Mai cu milă să va certa muiarea decât bărbatul la păcatul

sîngelui amestecat, de vreame ce iaste mai proastă şi mai leasne spre că-
dearea decît bărbatul.
Gl. 41. 8. Sînge amestecat să cheamă…iar încă să va împreuna cu vreo
rudă a sa ce-i va fi den sfîntul botez.
Gl. 41. 10. Acela ce să va însura şi va lua muiarea vădoo şi va avea o
fată cu bărbatul dentăi, de să va împreuna trupeşte cu fata muierii sale, face
sînge amestecat şi să va certa cu moarte.
Gl. 41. 11. Feciorul, de să împreuna cu curva tătine-său sau cu maştehă-
sa, face sînge amestecat şi să va certa cu moarte.
Gl. 41. 12. Tatăl ce să va împreuna trupeşti cu muiarea feciorului său, să
va certa cu o certare mare, însă numai nu i să va face moarte.
Gl. 41. 13. Fratele, de să va împreuna cu soru-său, fără nice de o nede-
ajde să va omorî.
Gl. 41. 14. Ceala ce să va împreuna trupeşti cu fata frăţine-său sau a
surori-sa sau cu mătuşe-sa sau cu muiarea frăţine-său sau cu sora muierii,
tot sînge amestecat face şi să va certa după cum va fi voia giudeţului.
Gl. 41.15. Cînd să vor împreuna trupeşte cu vreo muiare tatăl cu fecio-
rul, atunce să face mestecare de sînge şi să vor certa amîndoi cu moarte.
Gl. 41. 16. Denanafară de aceaste certări ce să ceartă mestecătoriul de
sînge, încă-l afuriseşte şi biserica51.
Glava 42. Pentru mestecare de sânge ce să face cu nuntă.
Gl. 42. 6. Iar feciorii ce să vor naşte den mestecătorii cei de sînge, nu
vor putea moşteni averea părinţilor săi.
Gl. 42. 7. Nuntele ce să vor face dentru sînge amestecat, ce să dzice
den cuscrii sau den seminţii ce vor pogorî dentru sînge sau de-n cumătrii ce
vor fi den svîntul botez, aceastea nunte să vor despărţi…52
Gl. 42. 14. Acela ce va face nuntă cu sminteală de sînge amestecat cu
neştiinţa, în vremea ce-ş va cunoaşte sminteala, îndată să să despaţă, nu
să va certa nicecum53.
51
Ibidem, p. 145.
52
Ibidem, p. 146.
53
Ibidem, p. 147.
320
Glava 53. Petru a treia pricină ce şuvăiaşte cel vinovat să să cearte

mai puţin de cumu i să cade după greşeală ce va fi facut.
Gl. 53. 2. Cucon să cheamă până la 7 an de vârstă; tânăr în măsură
de vârstă să cheamă parte bărbătească de la 10 ani şi jumătate până la 14
ani, iar parte femeiască de la 9 ani şi jumătate până la 12 ani.
Gl. 53. 4. Mic să cheamă până la 25 de ani şi de-acolo înainte să chea-
mă mare, să poată face tot lucru.
Gl. 53. 5. Bătrân să cheamă den 50 de ani la 70 de ani54.
Gl. 53. 21. De vreame ce cel fără de vârstă ce face greşeală va fi de 18 ani
mărgînd, atunci să-l bage în hiară şi temniţă până în câtăva samă de vreame;
iar de va fi de 14 ani, şi greşeala ce va face să ceartă ca şi pre bărbaţii cei
mare, ce să dzice cu moarte, cumu-i întâi furtuşagul sau sodomia, atunce-l
va bate pren tot tîrgul şi-l va închide în temniţă cu obeade în picioare; iar de
va fi mai sus de 14 ani şi nu va agiunge până la 25 şi greşala ce va face iaste
de cap, atunce iarăşi să va bate pren tîrg şi-l vor trimite la ocnă.
Gl. 53. 22. Cel nu de vârstă de să va găsi că iaste eretic sau de s-are
prileji să-şi ucidă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa
cu vârstă, ce să va certa ca şi un mare, cum au fost tânărul acela ce otrăvi
pre tată-său, de vreame ce nu era încă de 18 ani şi-i tăiară capul în cetatea
Rîmului55.
Glava 54. Pentru a patra pricină ce micşurează giudeţul certarea
celui vinovat.
Gl. 54. 1. A patra pricină ce îndeamnă pre giudeţ să micşureadze certa-
rea celui vinovat, de cumu i să cade, iaste beţia56.
Glava 57. Pentru a şaptea pricină ce micşureadză certarea.
Gl. 57. 4. Oricare muiarea de frică şi de silă ce-i va face domnul să va
pleca şi va face voia lui, aceia nu să va certa nicicum57.
Publicat: Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, con-
dusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 108-170.
54
Ibidem, p. 162-163.
55
Ibidem, p. 164-165.
56
Ibidem, p. 165.
57
Ibidem, p. 170.
321
Lilia Zabolotnaia
Anexa 4
№ 3. Соборное Уложение 16491
„Глава II. От государской чести, и как его государьское здоровье

оберегать а в ней 22 статьи
Ст.6. А жены будет и дети таких изменников про ту их измену ве-
дали, и их по тому же казнити смертию.
Ст.7. А будет которая жена про измену мужа своего, или дети про
измену же отца своего не ведали, и сыщится про то допряма, что они
тоя измены не ведали, и их за то не казнити, и никакова наказания им
не чинити, а на прожиток из вотчин и ие поместей им, что государь
пожалует.
Ст.8. А будет после которого изменника останутся дети, а жили те
его дети до измены его от него в розделе, а не с ним вместе, и про из-
мену его те его дети не ведали, и животы у них и вотчины были свои
особные, и у тех его детей животов их и вотчин не отъимати”.
Publicat: Соборное Уложение 1649 года1. în Российское Зако-
нодательство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответ-
ственный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, p. 88.
„Глава XVI. О поместных землях в ней 69 статей.
Ст.11. А здавати девкам свои прожиточные поместья, которая девка
будет в возрасте, в пятнадцать лет. А будет кто о Девкине прожиточ-
ном поместье учнет государю бити челом и скажет, что ему девка свое
1
Соборное Уложение 1649 – первый в истории России систематизированный
закон. В литературе его поэтому нередко называют кодексом (Софроненко К.А.,
Соборное Уложение 1649 года – кодекс русского феодального права, Москва, 1958;
Юшков С.В., История государства и права СССР, Ч.1, изд. 4-е, Москва, 1961,
p. 277-278), однако, это юридически не верно. Соборное Уложение 1649 заключает
в себе материал, относящийся не к одной, а ко всем отраслям права того времени.
Это, скорее, не кодекс, а небольшой свод законов. В 40-х гг. XVII в. был сделан
перевод на русский язык Литовского Статута со значительными приспособлени-
ями текста к русской действительности. Вероятно, этот текст был использован при
работе над Уложением. Специалисты отмечают и о рецепции норм византийского
права (Российское Законодатеьство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3,
Ответственный редактор тома д.и.н. А. Г. Маньков, Москва, 1985, p. 77, 82).
322
прожиточное поместье здает, а девка в те поры будет в малых летах

меньше пятнадцати лет, и таким челобитником не верити, и Девкиных
прожиточных поместей за ним не справливать2.
Ст.15. А будет кто сворует, женится на четвертой жене, и приживет
с нею детей, и после его той четвертой жене и детям, которых детей
приживет он стою четвертою женою, поместья его и вотчин не дава-
ти”.
Publicat: Соборное Уложение 1649 года. în Российское Законода-
тельство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответствен-
ный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, p. 165.
2
Российское Законодатеьство X-XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, От-
ветсвенный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, с. 165.
323
Lilia Zabolotnaia
№ 4. Îndreptarea Legii 16521:

„Pentru de care zi a săptămânii trebui să se păzească muierea şi
bărbatul de amestecarea trupească. Glava 171.
Bărbatul şi muiarea să nu se afle în pohtă trupească nice sâmbătă, nice
dumineca, că într-aceate 2 zile mau mult să dace dumnezească liturgie..Şi
aceasta să fie de întocmirea amânduror, adică să fie cu voia şi a bărbatului
şi a muierii2.
Pentru muiarele ceale logodite; întru carele şi pentru logodne, şi
pentru că logodna şi făgăduiala iaste aseamene nuntelor ce vor să fie.
Glava 172.
Canonul 94 al şaselui săbor grăieşte: cine va lua muiarea carea va hi
fost logodită cu alt bărbat şi va fi viu logoditoriul ei, atunce să judece ca pe
un preacurvariu pre acela ce o au luat.
Logodna şi arvuna, povestesc tocmitorii de leage, adică ceia ce au făcut
pravilele, că şi arvunele sunt aseamene nuntelor ce vor să fie, şi să cheamă
acea logodnă şi acea făgăduială ca o nuntă deplină. Iar unde nu se-au dat
nice logodnă, nice legătură cruciş, nice arvune, nice au fost sărutare, ce
numai legături carele să cheamă tocmire dă nemica, adică legături cu scri-
sori, atunce de va lua altul pre acea fămeae, nu se cheamă preacurvariu,
nice să pedepseaşte ca cei preacurvari.
Pentru logodne: că se cade să fie bărbatul de 14 ani şi fămeaia
de 12. Glava 173.
Blagoslovita iaste vremea logodnei şi a nuntei, cînd iaste bărbatul de 14
ani şi muiarea de 12. Iar mai nainte de 14 ani ai bărbatului şi de 12 ani ai
muierii, dă se vor face logodnele şi legăturile cruciş şi sărutările, aceastea
logodne nice sunt, nice să cheamă adeverite. Iar logodnele carele să fac în
vremea carea am zis mai sus, acelea nu se strică deacă se fac cu socotinţă,
nice la tocmirea zeastrelor se mai scrie socotinţă de-acia înainte... Că cum
1
Îndreptarea Legii 1652. Ediţia condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti,
1962.
2
Ibidem, p. 173.
324
să despart nuntele pentru vinele lor, aşa şi logodnele. Iar cîte logodne se
fac de în 11 ani şi mai jos, acelea tocmeală de tot a logodnei pre leage n-au,
ce să face aceasta ca să aibă nădeajde într-aceaia carii fac logodna aceia,
adică tocmele nuntei
Pentru arvunele logodnelor carele se fac, iar apoi o parte-i pare
rău; şi de va muri vreunul de în cei logodiţi, sau se face călugăr; apoi
şi pentru sărutare. Glava 177.
(Armenopul) Logodna aceasta tocmeală are: doi oameni să tocmesc să
se însoare şi dau arvună; iar carele din într-amîndoi se va lepăda, adică-i v
apărea rău, acela să dea îndoită arvuna ce au luat;
(Leu şi Constantin împăraţi) De să va fi logodit cineva şi va muri unul
de într-amîndoi, sau bărbatul sau muiarea, atunce numai ce să întoarce ar-
vuna la partea carea e vie, iar nu îndoită. Iar de să va face călugăr vreunul
de dînşii, atunce-şi ia cineşi arvuna carea au dat, iar îndoită arvuna nu se
întoarce, pentru că au mers întru mai bună cale.
(Armenopul) De va fi sărutat bărbatul pre logodita lui în vremea logod-
nei, de-acia se-au tîmplat de au murit unul de dînşii, atunce jumătate de
dar să întoarce înapoi la partea celui viu. Iar de nu se va fi făcut sărutare
şi de va muri bărbatul sau muiarea, atunce să întoarce darul celuia ce tră-
ieşte. Iară de va fi dat muiarea bărbatului celui ce iaste ei logodit vreun
lucru ceva şi se-au tîmplat de au murit sau el sau ea, atunce darul acela să
se întoarcă înapoi, al cui iaste, ori dă se va fi făcut sărutare, ori dă nu să
va fi fost făcut.
Pentru de cîte vini dăspart pre cei ce să logodesc. Glava 178.
(Mathei) 1.De-i va fi fost logodna carea nu e pre tocmeală şi cum nu
se-au căzut, adică să fie fost copii mici.
2.De se va afla îngrecată de bărbatul strein.
3. De se va afla că iaste de altă credinţă, sau păgîn, sau eretic, ori băr-
batul, ori muiarea.
4. Mai marele locului, adică domnul sau alt dredătoriu, de va sili pre
părinţii bărbatului sau ai fămeii şi-i va necăji, iar ei nu vor vrea şi vor face
logodna dă silă, aceia, cînd vor afla vreame, să se dezlege.
5. De se va face călugăr unul dintr-amândoi.
6. Dăzleagă-se logodna şi cînd se va tîmpla neştine de să va birui de
325
Lilia Zabolotnaia
dracul şi se va îndrăci bărbatul sau muierea. Ce însă de să va tîmpla aceas-

ta mai înainte de logodna sau şi într-acea zi, să se despartă, iar de să va
face după aceia, atunce să aştepte bărbatul ani 3, iar muierea pre bărbat
ani 5. De-acia deaca vor trece 3ani ai bărbatului sau 5 ani ai muierii, atun-
ce se va însura carele va fi sănătos, sau bărbatul, sau muierea3.
Pentru care vini se despart oamenii casnici, ce să zice bărbat de
fămeae-şi. Glava 179.
Zac. 1. Casnicii se vor despărţi de fămeile sale pentru preacurvia, şi
iaste dată bărbatului să-şi lase muiarea cînd o va găsi făcînd preacurvie.
Aşijderea iaste data şi muieriii să-şi lase bărbatul cînd va curvi cu altă
muiarea măritată sau cu fată, sau şi altă muiare fie ce feliu va fi.
Zac. 2. Cînd-şi va goni bărbatul muiarea den casă, sau de nu o va hrăni,
sau alte ca aceastea-i va face, pentru carele ea va face preacurvie, atunce
bărbatul ei nu va putea să se despartă să o lase, iară aşa mai vîrtos muia-
rea, pentru aceaste vini se zicem, pateu să ceară voe să se despartă.
Zac. 3. De va fi dat neştine voe muierii sale să facă preacurvie, acela
bărbat nu va mai putea să se despartă de dînsa pentru preacurvia ce-au
făcut, ce mai vîrtos muiare poate să se despartă de dînsul, pentru că acesta
lucru să cheamă coduş şi votru muerii sale, şi aceasta se socoteşte: fost-au
cu voia muierii, au fost-i-au silă.
Zac.4. Carele ştie cum face muiarea lui preacurvie şi el ar avea putere
să o smintească, şi nu o sminteşte, ce o lasă, acela iaste ca şi cum ar da el
singur puterea şi voe muerii lui să facă acel lucru de preacurvie şi iaste ca
şi cînd o ar votri el singur.
Zac. 5. Cînd va face neştine pace cu muiarea sa după ce o va fi prins
făcând preacurvie, atunce acela nu va mai putea dup-aceaia să mai pîrască
pentru acea curvie, să o despartă.
Zac. 6. Cine-ş va goni muiarea den casa lui căce va fi făcut preacurvie,
atunce se cade să o hrănească până cînd va arăta preacurvia ei la judecăto-
riu şi să se isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla că va fi eşit muiarea
cu voia ei până denafară de poarta casei sale, nefiind gonită de bărbatul ei,
atunce nu va fi datoriu bărbatul să o hrănească.
Zac. 7. De va fugi muiare de la bărbat pentru că ceva fi avînd aşa de
3
Ibidem, p. 176.
326
faţă muieri curve de le va fi ţiind, atunce are puterea muiarea toată chel-
tuială ce va fi de hrană ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi
strîngîndu-se den zeatsrele ei.
Zac. 8. Preacurvie, de-ar fi de faţă, d-ar fi pe ascuns, pentru carea va
goni bărbatul pre muiarea-şi den casă, sau şi muiarea de va fugi singură de
bună voia ei, pre aceaia de pururi pravila-i sminteaşte şi nu-i lasă să se îm-
preune iarăşi şi să lăcuiască într-un loc; şi mai vîrtos cînd va fi muiarea den
afară de casa bărbatului ei şi va naşte cocon acolo. Iar de nu se va putea
descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul, sau muiarea pentru
bărbat, atunce se îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace.
Zac. 9. Cînd se va duce muiarea de la bărbatu-şi căce că bărbatul ci ţine
de faţă curve în casa lui sau şi afară de casa lui, şi dup-aceia singură muia-
rea va vrea să lăcuiască cu bărbatulu-ş, de vreame ce să va fi făgăduit şi el
să lase curvele, atunce pravila dă voe să facă cum va vrea muiarea4.
Gl. 180, zac. 4. …greşale…carele împărat bărbat de fămeae, iaste prea-
curvie, sodomia, ereticia. Ce acestea trebuie să se arate la judecătoriu
întregi şi de faţă; iar de nu se vor arăta să vază toţi, atunce ca şi cînd nu
se-ar fi făcut nicecum şi cum nu-ş se-ar fi dus pre judecătoriu. Şi aceasta
stă asupra judecătorului să se isprăvească, însă să vază de vor fi mărturiile
bune, sau de nu vor fi.
Cînd şi în ce chip se desparte bărbatul de muiare; şi pentru sodo-
mie. Glava 181.
Zac. 1. Poate muierea să ceară voe de la biserică să se despartă de
bărbat cîndu-l va învăţa diavolul meşterşugul lui cel spurcat şi urât ce să
zice să nu să împreune cu fămeia-şi cumu-i în fire, ce afară de fire. Dece
atunce biserica-i desparte până în puţină vreame, până doar se-ar pocăi
bărbatul de acest păcat spurcat, ce să zice de sodomie.
Zac.3. de se va afla cum nu se împreună bărbatul cu muiare-ş deplin,
cumu e să fie, ce se varsă pre dinafară, ce să zice pentru coapse, şi atunce
să se despartă.
Zac. 4. desparte-se femeia de bărbat şi bărbatul de femeia nu numai
când face bărbatul sodomie cu muierea lui, sau cu altă muierea, sau cu
4
Ibidem, p. 177.
327
Lilia Zabolotnaia
copil, sau muierea lui de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muierea
lui de să va împreuna trupeşti cu altă muiere, cum se zice una cu alta şi se
varsă una la alta, ce să zice aruncă sămânţa, pentru că aceasta ieste ca şi
sodomia, şi atunce de va vrea bărbatul, o va lăsa5.
Zac. 5. desparte-se muierea de bărbat când va face muierea meşteşu-
guri să se poată freca să i se verse sămânţa, ca să se poată stîmpăra de
pohtă, ce se zice meşteşug de lemn sau de hier sau de sticlă sau de pânză
sau cu fiece lucru ales de aceia treabă, pentru că, cum de-ar fi, aceia ieste
tocmai ca şi sodomia.
Zac. 6. Nu se va despărţi bărbatul de femeia sau femeia de bărbat, când
vor face vărsare de sămânţă singuri cu mâna lor.
Zac.7. Când se despart casnicii pentru aceste vini, se scrie mai sus,
atunce se socoteşte să fie până la o vreme, iar nu de totul tot.
Gl.182. zac. 1. Pentru eresurile bărbatului poate muierea să-ş despar-
tă bărbatul nu numai cu biserică, ce şi ea singură, fără de voia nimănui,
poate să se despartă de dânsul.
Zac.3. acela ce-ş va despărţi muierea pentru căci ieste eretică, acela nu
poate să-i oprească şi zestrele, cum are voe să le oprească când o va găsi
preacurvind6.
Cînd se va desparţi muierea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatu-
lui. Glava 183.
Zac.1. Muierea poate să ceară voie de la judecătoriul bisericii să se
despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă şi-i va face rane cu
arme.
Zac.2. încă poate muiarea singură cu voia ei, fără de judecătoriu, să
se despartă de bărbatul ei când o va bate într-acesta chip să vie lucrul să
stea cumpănă cum de n-ar fi fugit o ar fi ucis de tot, sau cînd o va bate în
vreun chip ca acela, să o facă să nu poată grăi către judecătoriu7, să nu-ş
poată spune jalbă, să o despartă. Iar de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu
se poată despărţi numai ca aşa singură cu voia ei.
Zac. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii
5
Ibidem, p. 178.
6
Ibidem, p. 179.
7
Îbidem, p. 180.
328
sale, acela nu se va numai despărţi de dânsa, ce încă se va şi certa, după

cum va fi voia judecătoriu.
Zac. 5. Muierea de răutatea bărbatului de va fugi de la dânsul şi se va
duce într-altă casă, atunce ieste dator bărbatul să o hrănească şi să-i facă
toată odihna, însă de nu va avea părinţi sau fraţi şi de va fi ieşită singură
cu voia ei.
Zac. 6. De va nebuni bărbatul, atunce se despartă aceia casă pentru
căci că ieste cumpănă să nu o cumva vătăma sau să o şi omoară bărbatul
pre muierea.
Zac.7. Când va fi bărbatul învăţat de pururi a umbla tot beat şi să-ş bată
muierea tot în beţie, atunce muierea lui cu lege se va despărţi.
Zac. 8. .. ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngro-
zi în tot chipul de o va ucide de tot; pentru acestea încă nu se vor despărţi,
încă mai vârtos când o ar bate şi mai ales când va fi om ca acela să-i fie de
pururi dragă sfada8.
Zac. 9. de se va afla în mijlocul a bărbat şi femeie, adică între casnici,
cum să fie vreo vrajbă ca aceaia de moarte, cum se-ar socoti pentru niscare
lucruri de prepus să-şi prepue a den sine carea cumva cu înşelăciune să nu
omoară unul pre alt, atunce pravila-i desparte să nu lăcuiască împreună; iar
de nu va fi vrajba de moarte, ce va fi într-alt chip, atunce să nu se despartă.
Zac, 10 De n-ar avea bărbatul altă nice o vină, ce numai această vrăj-
măşie, adică cîndu e iute şi rău la mânie, atunce ajunge atâta să se despartă
aceia casă, pentru căci să zice: cel rău, acela ieste o dată rău, acela de pu-
rurea va fi tot rău, acela ce iaste o dată rău, acela de pururi va fi tot rău.
Zac.11. acest lucru stă pe mâna judecătorului..
Zac.12. Încă se cade judecătorului se judece vina muierii, să vază pen-
tru ce au pornit pre bărbat cu mânie asupra ei, şi atunce cumu-i va părea
judecătorului să-i tocmească, însă de se va prinde bărbatul că se va lăsa şi
nu o va vătăma; iar de nu, atunce să-i împarţă.
Zac.13. Acela ce nu va lăsa pre muierea să doarmă într-un pat cu dânsul,
acela să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, căci că ieste mânios pre dânsa.
Zac. 14. acela ce nu-i plac bucatele ce-i face muierea, sau cămăşile, sau
altele ca aceastea, acela să cheamă că are vrăjmăşie pre dânsa.
Zac. 15. cela ce-ş va băga muierea în hiară sau o va închide undeva ca
într-o temniţă, acela să cheamă că are vrăjmăşie pre dânsa.
8
Ibidem, p. 181.
329
Lilia Zabolotnaia
Zac. 16. De să va înţelege cum vreun chip dintru casnici, au de bărbat au

de muiere, de va să hiclenească pre soţu-său cu otravă sau cu altceva9 armă
sau farmece, aceia casă să se împartă cu ştirea şi cu voia judecătorului.
Zac.17. Bărbatul cu fămeia nu se despart numai cînd se va afla cum
unul va să hiclenească pre altul, ce încă şi cînd pun pre altul să facă acesta
hicleşug.
Zac. 20. Măcară că şi desparte pravilă pre casnici pentru frica ce are
muiarea despre bărbat ca să nu-i facă vreo răutate, iar tot se cade să soco-
tească judecătoriul acestă frică, fi-va cu cale să-i despartă, au nu va fi, căce
că o frică cum ar fi un lucru de nemică, nu poate să despartă casnicii10.
Cum şi în ce chip poate să se arate vrăjmăşia bărbatului, şi cu ce
lucru. Glava 184.
Zac. 1. trebui să fie mărturiile, carele vor vrea să arate vrăjmăşia bărba-
tului, să fie destoinici de a să crederea, să nu fie rudă sau oamenii muerii,
nici să fie de râs şi de batjocură, oameni de cari să nu-i bage nimenilea nici
într-o seamă.
Zac.2. vrăjmăşia o arată vecinii omului, sau vestea cum daca spun oa-
menii. Vaietele muierii şi ţipetele ce să aud de în casă, acelea nu vor putea
arăta vrăjmăşia bărbatului; nici ochii ei de vor fi vineţi sau obrazul de va
fi înflat, acestea nu pot să arate vrăjmăşia bărbatului. Mărturii trebuie la
lucru ca acesta, pentru să cunoască tot adevărul.
Zac.3. mai mult crede judecătoriul mărturiile carii arată vrăjmăşia băr-
batului decât toţi ceia ce grăiesc împotriva de zic că nu e aşa…adică ceia
ce adeverează mai de credinţă sunt decât ceia ce tăgăduiesc.
Cînd şi cum poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip. Glava
185.
Zac. 1. poate să îndrepteaze şi să certe bărbatul pre muiare-ş, pre lucru
adevărat şi pe dreptate, iar nu cu înşelăciune şi fără de cale; şi încă să o
bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, ş-atunce cu măsură,
să nu o prea treacă, ce cu blândeţe, iar nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără
ispravă11.
9
Ibidem, p. 181.
10
Ibidem, p. 182.
11
Ibidem, p. 182.
330
Zac.2. Două lucruri sprijinesc pre bărbat să nu se pedepsească cându-ş

va bate muierea: întâi, când o va bate pre vina ei; a doua, când va bate
puţinel. Pentru că de o va bate fără vină, sau când o va bate cu vrăjmăşia,
atunci se va pedepsi; şi mai vârtos când va fi vina micşoară. Iar de va fi
vina mare, ce să zice de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va
găsi făcând vreun vicleşug de moartea lui, atunci măcar cu ce vrăjmăşie o
va bate, nu se va certa cu nimica de la judecătoriu.
Zac.3. Muierea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură,
aceia poate să-ş ceară la judecătoriu să se despartă..
Zac. 4. acela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muierea lui, bătând-o fără
vină…să piarză a treia parte de daruri ce-i va fi dăruit muierea, iar de nu-i
va fi dat daruri, atunce se va certa să dea muierii lui a patra parte de câtu-i
va fi zestrea…
Zac.5. muierea poate să se despartă de bărbatul ei singură cu puterea
ei când o va bate des şi fără de vină; şi dacă se vor desparţi, se cade să o
hrănească bărbatul şi să o îmbrace cum se cade.
Zac.6. fără de măsură ..să cheamă bătaia când se face cu toiagul, iar
mai vârtos când se va sfărâmă lemnul, sau să facă cu dânsul rane să mear-
gă sângele, sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap, atunce de
putere se va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.
Zac.7. bărbatul poate să-ş bată muierea cu măsura pentru vina ei, măcar
de ar avea şi zapis să nu o bată.
Zac.8. nu se cheamă bărbatul vrăjmaş muierii sale de o va bate numai
o dată, iar de o va bate de pururi şi mai de multe ori fără de vină, atunci se
zice că ieste cu vrăjmăşie asupra ei.
Zac.9. De-ş va bate neştine muierea cu pumnul sau cu palma, aceia nu se
cheamă că iaste cu vrăjmăşia asupra ei, de o ară bate cît de mult şi de des.
Zac.10 bărbatul poate să-ş pue muierea în fiară sau să o închiză, cum ar
fi în temniţă, numai pentru două vini: când va afla făcând preacurvie, iar
a doua când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară12.
Publicat: Îndreptarea Legii 1652. Ediţia condusă de acad. Andrei
Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 173-183.
12
Ibidem, p. 183.
331
Lilia Zabolotnaia
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1
IZVOARE INEDITE
1. Bullarium Poloniae, IV, documentul 6902. Biblioteca Universităţii Catolice Jan

Pavel II din Lublin.
2. Российский Государственный Архив Древних Актов, фонд 156, Опись 1. ед.
хр. 108. 5 л. 1625 год.
3. Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503. verso-505.
IZVOARE PUBLICATE
4. Balan Ioan, Documente bucovinene, Vol. I (1507-1653), Cernăuţi – Bucureşti,
1933; vol. II (1519-1662), Cernăuţi, 1934; vol. VII, ediţie îngrijită de Ioan Capro-
şu, indice de Arcadie Bodale, cuvânt înainte de Dumitru Vatamaniuc, Iaşi, 2005ю
5. Călători străini despre Ţările Român, vol. I., vol. îngrijit de M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1968; vol. II, îngrijit de Maria
Holban şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970; vol. IV, îngrijit de Maria Holban,
Bucureşti, 1972; vol. V, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca
Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973; Vol. VI, îngrijit de Maria Holban,
M. M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1976; Vol. VII, îngrijit de Maria Holban, Paul Cernovodeanu, Bucu-
reşti, 1980.
6. Cantemir Dimitrie, Viaţa lui Constantin Cantemir, Textul stabilit şi tradus de R.
Albala. Introducere de Const. G. Giurescu, Bucureşti, 1973 ; Ibidem, Descrierea
Moldovei, Chişinău, 1992.
7. Cartea Românească de învăţătură (1646), Ediţie critică întocmită de Colectivul
pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei R.P.R., condus de Andrei Rădulescu,
Bucureşti, 1961.
8. Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului,
vol.I, (1387-1620), Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957; vol. II, (1621-
1652), întocmit de M. Regleanu, I. Gheorghian, D. Duca, V. Vasilescu, DGAS,
Bucureşti, 1959; vol. III, 1653-1675, întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu,
V. Vasilescu, C. Negulescu, DGAS, Bucureşti, 1968; vol. IV, 1676-1700, întocmit
de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasilescu, C. Negulescu, DGAS, Bucu-
reşti, 1970.
9. Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, Supliment
I (1403-1700), întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, D. Ticulescu, M. Ciu-
că,, G. Birceanu, DGAS, Bucureşti, 1975.
1
Cea mai mare parte a bibliografiei referitoare la tema de cercetare este expusă în
Introducere.
2
Aducem sincere mulţumiri doamnei dr Gabija Surdokaite din Lituania, care l-a
depistat şi l-a oferit pentru cercetare.
332
10. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II, (1601-
1620), întocmit de M. Soveja, D. Duca-Titulescu, R.Dragomir, DGAS, Bucureşti,
1974; vol. III, (1621-1632), întocmit de D. Duca-Titulescu, M.D. Tucă, DGAS,
Bucureşti, 1978.
11. Codex epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae 1376-1430, ed. A. Prochaska,
Monumenta Medii Aevi Historica, t. VI, Kraków, 1882.
12. Corfus I, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2001.
13. Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Docu-
mente interne. Urice (ispisoace), surete, regestre, traduceri (1374-1457), vol. I-II,
„Viaţa Românească”, Iaşi, 1932; Ibidem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan
Voevod (1504-1517), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1940.
14. Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron –vodă încoace, de unde este
părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Jiosu, scosu de Miron Costinu, vornicul
de Ţara de Joisu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumei…1675, în Letopiseţul
Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
15. Czołowski A, Pomniki dziejowe Lwowa, t. III: Księga przychodów i rozchodów
miasta [2]: 1414-1426, Lwów 1905.
16. Documente Bârladene. Acte de la mai mulţi şoltuzi şi dregători ai Bârladului şi
alte acte vechi prin seculii XV, XVII, XVIII şi XIX, Vol.IV, A. Antonovici, Episcopia
Huşilor, Tipografia „D. Lupaşcu”, Bârlad, 1924.
17. Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408-1660), editate
de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999.
18. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX (1626-1628), înt. de
H. Chirca, Editura Academiei, Bucureşti, 1969; vol. XXI (1632-1633), înt. de
C Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1971; vol.
XXII (1634), înt. de C Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Edituira Academiei,
Bucureşti, 1974; vol. XXIV (1637-1638), înt. de C Cihodaru, I. Caproşu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1998.
19. Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească3, vol. lI. (1501-1525), îngr.
de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1972; vol. XXIV (1633-
1634), înt. de Damaschin Mioc, Saşa Caracaş şi Constantin Balan, Bucureşti,
1974; vol. III (1526-1535), înt. în cadrul seminarului de paleografie slavă, condus
de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1975; vol. IV (1536-1550),
înt. în cadrul seminarului de paleografie slavă, condus de Damaschin Mioc, Bu-
cureşti, 1981; vol. V (1551-1565), îngr. de Damaschin Mioc şi M. Adam Chiper,
Bucureşti, 1983; vol. VI (1568-1570), îngr. de Ştefan Ştefănescu şi O. Diaconescu,
Bucureşti, 1985; vol. VII (1571-1575), îngr. de Ştefan Ştefănescu şi O. Diacones-
cu, Bucureşti, 1988; vol. VIII (1576-1580), înt. Damaschin Mioc şi I. Constanti-
nescu, Bucureşti, 1996; vol. XXX (1645), înt. de V. Barbu, M. Chiper, Gh. Lazăr,
Bucureşti, 1998.
3
Toate volumele au apărut la Editura Academiei Române.
333
Lilia Zabolotnaia
20. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, vol. XII (1361-1365), red. resp.
Ştefan Pascu, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
21. Documente privind Istoria României, A. Moldova4, veacul XIV, XV. vol. I (1384-
1475), Bucureşti, 1954; veacul XV. vol. II (1476-1500), Bucureşti, 1954; DIRA,
Moldova, veac. XVI, vol. I (1501-1550), Bucureşti, 1953; veacul XVI, vol. II (155-
1570), Bucureşti, 1951; veacul XVI, vol. III (1571-1590), Bucureşti, 1951); vea-
cul XVI, vol. IV (1591-1600), Bucureşti, 1952; veacul XVII, vol. I (1601-1605),
Bucureşti, 1952; veacul XVII vol. II (1606-1610), Bucureşti, 1953; veacul XVII,
vol. III (1611-1615), Bucureşti, 1954; veacul XVII, vol. IV (1616-1620), Bucu-
reşti, 1956; veacul XVII, vol. V (1621-1625), Bucureşti, 1957;
22. Documente privind istoria României. B. Ţara Românească5, veacul XVI,
Vol. V (1581-1590), Editura Academiei, Bucureşti, 1955; veacul XVII, Vol. I
(1601-1610), Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Volumul II (1611-
1615), Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Vol. III (1616-1620),
Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Vol. IV (1621-1625), Editura
Academiei, Bucureşti, 1954.
23. Gh. Ghibanescu, Izvoare şi Zapise, volumul 11/2, Iaşi, 1910; Idem, vol. V, partea
I, Iaşi, 1921; Ibidem, Surete şi izvoade, vol. VIII, Iaşi, 1914; Idem, vol. IX, Iaşi,
1922; Idem, vol. XVI, Iaşi, 1926; Idem, Vol. XV, Iaşi, 1926; Idem, Vol. XVI, Iaşi,
1926; Idem, vol. XX, Iaşi, 1928; Idem, Surete şi izvoade, vol. XXIV, Iaşi, 1930,
Ibidem, Arhiva Muzeului Municipal Iaşi. Documente Româneşti (1653-1722), Fas-
cila II, „Viaţa Românească”, Iaşi, 1929.
24. Îndreptarea Legii (1652), Ediţie întocmită de Colectivul de Drept Vechi Româ-
nesc, condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962.
25. Iorga Nicolae, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor adunate din depo-
zitele manuscrise ale apusului, Vol. I, Bucureşti, 1895; Ibidem, Documente româ-
neşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi crisori private). Partea II, Editura
Librării Socecŭ, Bucureşti, 1899; Ibidem, Istoria românilor în chipuri şi icoane,
Craiova, 1921; Ibidem, Anciens documents de droit roumain, vol. II, 1930; Ibidem,
Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981.
26. Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, adunat de pretutindeni şi
prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în Salonic Con-
stantin Harmenopulos, Traducerea de Ioan Peretz, Ediţia Ministerului de Justiţie,
Cartea Românească, 1921.
27. Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI,
Publicate de Ion Bogdan, Ediţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959.
28. Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, Volumul I, Ediţie îngrijită de
Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961.
4
Redactor responsabil al volumelor enumerate Mihail Roller. Toate volumele au
apărut la Editura Academiei Române.
5
Redactor responsabil al volumelor enumerate Mihail Roller.
334
29. Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija),
Vilnius, 1997.
30. Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Coord. al volumului P.V. Sovetov, Chi-
şinău, 1975.
31. Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cur-
sul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş - vodă până la Aron-vodă
(1359-1595), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
32. Uricarul Axinte, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, Ediţie critică şi
studiul introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993.
33. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
româneşti, Acte şi scrisori, vol. II (1527-1572), Cartea Românească, Bucureşti,
1929; vol. III (1573-1592), Bucureşti, 1931; vol. IV (1593-1595), Bucureşti, 1932;
vol. V (1596-1599), Bucureşti, 1932; Idem, vol. VI (1600-1601), Bucureşti, 1933;
vol. VII (1602-1606), Bucureşti, 1934; vol. VIII (1607-1613), Bucureşti, 1935;
vol. IX (1614-1636), Bucureşti, 1937; vol. X (1637-1660), Bucureşti, 1938.
34. Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех
предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. Перевод
с греческого священника Николая Ильинского ото Московского Духовно-
Цезурного Комитета печать соволяется. Москва, январь 20 дня 1990 года.
Цензор священник Григорий Дьяченко.
MONOGRAFII, STUDII ŞI CULEGERI DE ARTICOLE

1. Andreescu Ştefan, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de stu-
dii, Redactori coordonatori: P. Cernovodeaunu, C. Rezachevici, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1975.
2. Anton-Manea Cristina, Din nou despre doamna Neaga şi familia ei. Genealo-
gia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII, în Faţetele istoriei. Existenţe,
identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu. Volum îngrijit de
T. Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Solcan, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2000.
3. Barbu Violeta, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu dispartă”. Studii asupra
divorţului în Ţara Românească în perioada 1780-1850, în Revista de Istorie, III,
11-12, 1992, p. 1143-1155;
4. Błaszczyk Grzegorz, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569,
Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2002.
5. Brânduşa, Cutumă şi lege privind familia în Iaşii perioadei regulamentare, în
Caiete Şcolii Doctorale, Iaşi, I, 2007, p. 73-83.
6. Cazacu Matei, La famille et le statut de la femme en Moldavie (XIV – XIX siècles),
în Revista de Istorie Socială, II-III (1997-1998), Iaşi, 1999, p. 1-16.
7. Ciupală A., Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public
şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.
335
Lilia Zabolotnaia
8. Constantin Florina-Manuela, Legături de sânge şi legături sociale: structuri de

rudenie la robi ţigani din Ţara Românească (1601-1650), în De la comunitate
la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Rămânească sub Vechiul Regim,
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 94-146.
9. Czamańska Ilona, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movileştii în Arhi-
va Genealogică III (VIII), Iaşi, 1996, 311-320; Mołdawia i Wołoszczyzna wobec
Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, Wydawnictwo Naukowe UAM, Poznań,
1996; Ibidem, Wiśniowieccy. Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie, Poz-
nań, 2007.
10. Dąbrowska Małgorzata, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-ła-
cińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996.
11. De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească
sub Vechiul Regim, Coordonator V. Barbu, Institutul Cultural Român, Bucureşti,
2007.
12. Eremia Ion, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653). Contribuţii la isto-
ria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Cartdidact, Chişinău, 1999;
13. Eşanu A., Eşanu V., Maria – Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, în Accente, Chişi-
nău, 2004, 4 martie, p. 5-12;
14. Eşanu A., Doamnele şi descendenţii lui Dimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemi-
reştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, „Ştiinţa”, 2008, p. 444-490; Ibidem, Epoca
lui Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi fapte, Editura Institutului Cultural Român,
Bucureşti, 2004;
15. Filitti I. C., Mama şi soţia lui Mihai Viteazul, Ed. II, Bucureşti, 1934; Ibidem,
Neamul doamnei Neaga şi mănăstirea Aninoasa (azi Buda) din Buzău, Bucureşti,
1935.
16. Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol. I, Chişinău, 1991.
17. Georgii Pachymeris, Michal Palaeologus, în Извори за българската история.
Fontes Historiae Bulgaricae, XXII, Cъставили и редактирали Михаил Войнов,
Василка Тъпкова-Заимова, Любомир Йончев, Издательство на Българската
Академия на Науките, София, 1980.
18. Ghiţulescu Constanţa, Autour du divorce: disputes et réconciliations au tribunal
(Valachie, 1750-1830), în Annales de Démographie Historique, 2009, n. 2, p. 77-
99; Ibidem, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Stu-
dii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114; Ibidem,, În şalvari şi
cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţările Româneşti ale secolului
al XVIII-lea., Bucureşti, 2004; Ibidem, Zestre între normă şi practică. Ţara Ro-
mânească în secolul al XVII-lea (I), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol.
XVIII, 2000, p. 213-222;
19. Gionea Vasile, Logodna şi căsătoria în dreptul român vechi, în Studii de drept
constituţional şi istoria dreptului, Volumul III, Bucureşti, 1995, p. 78-85 ; Ibidem,
Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain entre 1646-1865, în
Recherches sur l’histoire des institutions et du droits, 1981, 6, p. 23-27;
336
20. Gonţa Alexandru I., Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova, după „obi-
ceiul pământului”, în Studii de istorie medievală (texte selectate), Iaşi, 1998,
p. 269-276.
21. Gorovei Şt. S., Note istorice şi genealogice cu privire la urmaşii lui Ştefan cel
Mare, în Studii şi materiale de Istorie medie, VIII, 1975, p. 185-200; Idem, Alianţe
dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în Românii în istoria univer-
sală, vol. II (1), Iasi, 1987, p.685 - 698; Idem, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, A
patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2,
Iaşi. 1997; Idem, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin Can-
temir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Coord.
şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23-24.
22. Gorovei Şt. S., Székely M. M., Maria Asanina Paleologina. O prinţesă bizantină
pe tronul Moldovei, Sfântă Mănăstire Putna, 2006.
23. Greceanu Ştefan D., Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Publicat de
Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916.
24. Iftimi S. Gh., Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în Arhiva Genealogică,
II (VII), nr. 1-2, Editura Academiei Române, Iaşi, 1995, p. 291-305; Ibidem, Sigilii
ale doamnelor din Ţara Românească (secolele XVI-XVIII), în Arhiva Genealogi-
că, V (1998), nr. 1-2, p. 329-345; Ibidem, Ipostaze feminine între medieval şi mo-
dern, în Revista de Istorie Socială, IV-VII, 1999-2002; Ibidem, Un model cultural
oriental: soţiile domnilor români (secolele XVI-XVII), în: De Potestate. Semne şi
expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi 2006; Ibidem, Doamnele şi puterea. Statu-
tul doamnei in Tarile Romane, în: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu
românesc, Iaşi, 2006.
25. Kulesza-Woroniecka Iwona, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVI-
XVIII wieku, Poznań-Wrocław, 2002, p. 8.
26. Laskaris M., Vizantijskije princeze u srednovekovoi Srbii, Beograd, 1926.
27. Malinowska Monika, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce,
Warszawa, 2008.
28. Mavromatis L., La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki,
1978.
29. Mazilu D.H., Văduvele sau despre istorie la feminin, Bucureşti, 2008.
30. Mihnea Ilie, O nepoată a lui Iancu de Hunedoară, doamnă a Moldovei?, în Cerce-
tări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi.
31. Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce,
Warszawa, 2008.
32. Panova T., Soarta marii cneaghine Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, în Ştefan cel
Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, Sfânta Mănăstirea Putna, Editura Muşa-
tinii, Suceava, 2004.
33. Patlagean Evelyn, L’enfant et son avenir dans la famille byzantine (IV-XIIe
siècles), în Annales de dèmographie historique, 1973, Vol. I, Enfant et Sociètes;
Ibidem, Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè par
337
Lilia Zabolotnaia
A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médié-

vaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986.
34. Pârnuţă Gh., Femeia română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1998.
35. Popescu Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Româ-
nească şi Moldova în secolul al XVII-lea, în Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80.
36. Pułaski K., Ksiażęta Holszańscy. Szkice, Kraków, 1887.
37. Punga Gh., Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de isto-
rie medievală şi de ştiinţe auxiliare (I), Iaşi, 1999, p. 35-43.
38. Pushkareva N., Women in the Medieval Russian Family from the 10th through 15th
Centuries, în Russia’s Women: Accomodation, Resistance, Transformation, 1991,
p. 29–44; Ibidem, Women in the Ancient Russian Family Structure, în Soviet
Antropology and Archeology. 1991, nr. 3, p. 57–73; Ibidem, Women in Russi-
an History from the Tenth to the Twentieth Century, London: Sutton Publishers,
1999; Ibidem, Women, Family, Private Life and Sexuality in Russia: The Effects
of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în Women, Family, Private Life and
Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Belfast, 11-14.08. 2003. Paper
abstracts. Belfast, 2003, p. 32-48.
39. Rezachevici C., Ringala-Ana. Un epizod în relaţiile moldo-polono-lituaniene din
vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), Bucureşti, nr.
8; Ibidem, Cine a fost soţia lui Ilie Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun? Un episod
dinastic moldo-polono-lituan, în Arhiva Genealogică II (VII), nr. 3-4, Iaşi, 1995,
p. 11-19 ; Ibidem, Principii Dimitrii Wiśniowiecki şi Michał Korybut şi înrudirile
lor cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea unor confuzii istorice, în Arhiva gene-
alogică, III (VIII), Iaşi, 1996, p. 313-321; Ibidem, Evdochia de Kiev- prima soţie
a lui Ştefan cel Mare, în Magazin istoric, Anul XXXII, nr.5 (374), 1998, p. 65-68;
Ibidem, Rezachevici C., Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova.
a. 1324-1881, vol. I., secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001.
40. Sajkowski Alojzy, Staropolska miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Wydaw-
nictwo Poznańskie, Poznań, 1981.
41. Seredyka Jan, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i
Stanisław Tymiński. Studia i monografie, Opole, 1995; ibidem, Rozprawy z dzie-
jów XVI i XVII wieku, Wydawnictwo Forum Naukowe, Poznań, 2003.
42. Sobczak Alexander, Czym jest chrześcijańskie małżeństwo? Istota chrześcijańskie-
go małżeństwa w świetle kanonistyki, Poznań, 2006.
43. Sochaniewicz Kazimierz, Rozwody na Rusi Halickiej w XV i XVI wieku, Lwów,
1929.
44. Solcan Şarolta, Family and time on the Blaj estate at the end of the seventeenth
century, în “Analele Universităţii Bucureşti”, s. Istorie, 1995, p. 51-60; Ibidem,
Structuri ale familiilor marilor dregători din secolul al XVII-lea, în “Revista is-
torică”, t. IX, 1998, nr. 3-4, p.169-183; Ibidem, Familia în secolul al XVII-lea
în Ţările Române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999; Ibidem,
Confesional şi social în viaţa familiei din secolul al XVII-lea, în “Confesiune
338
şi cultură. In honorem Ion Toderaşcu”, red. B.P.Maleon, A.F.Platon, Iaşi, 2004,

p. 133-143. Ibidem, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în
Evul Mediu, Bucureşti, 2005; Ibidem, The Problem of Illegitimate Couples in the
Extra Carpathian Area during the 17th Centhury, în “Concubinage, Illegitimacy
and Morality”, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2005, p.15-31; Ibidem, Familia
din Transilvania în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în “Imaginând isto-
rii“, coord. S. Corlan-Ioan, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 297-313; Ibidem,
Văduva în societatea medievală din Ţările Române, în “In memoriam profesor
Radu Manolescu”, coord. S. Brezeanu, Ed. Universităţii Bucureşti, 2006, p.221-
248; Ibidem, Căsătoriile mixte din Transilvania în Evul Mediu, în “Confesiune şi
căsătorie în spaţiul românesc . Secolele XVII-XXI. Studii de demografie istorică”,
coord. Corneliu Pădurean, Ed. Univ. “Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, p.13-28; Ibidem,
Văduva cap de familie în societatea medievală din Ţările Române, în “Om şi so-
cietate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI)”, vol. IX, coord.
S.P. Bolovan, I. Bolovan, C. Pădurean, Ed Presa Universitară Clujeană, Cluj-Na-
poca, 2007, p.73-92; Ibidem, Divorţul în Transilvania la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în “Studii de demografie
istorică (secolele XII-XXI)”, coord. C.Pădurean, I. Bolovan, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2010, p. 17-22.
45. Stanciu Laura, Negoi Ana Maria, Reglementări matrimoniale în Transilvania ce-
lei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie
„A.D. Xenopol”, tom. XXXVIII, 2001, p. 109-121.
46. Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień semina-
ryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Se-
minarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski
Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 17.
47. Strzelecka Anna, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny,
Tom X, Zakład narodowy imienia Ossolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii
Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964, p. 291-295.
48. Świaczny Seweryn, Nierozerwalność małżeństwa a rozwiązanie małżeństwa natu-
ralnego w prawie kanonicznym, Katowice, 2004.
49. Święcki T., Historyczne Pamiątki znamenitych Rodzin i osób dawnei Polski, tom
I, Warszawa, 1858.
50. Székely M. M., Teodosia Nicoriţoaia şi bărbaţii ei, în Magazin istoric, Anul
XXIX, nr. 7 (340), 1995, p. 47-52; Ibidem, Femei-ctitori în Moldova medievală,
în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXXII, 1995; Ibidem, Pentru
o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 57-
59; Ibidem, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în Arhiva
Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 59-119; Ibidem, Neamul dinspre mama
al lui Petru Rareş, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 169-178; Ibidem,
Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 10
(367), 1999; p. 75-77.
51. Tęgowski J., Powiązania genealogiczne wojwodów mołdawskich Bogdanowiczów
339
Lilia Zabolotnaia
z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materialy

Historiczne, III, Poznań-Wrocław, 1

Femeia in Relatiile de Familie Din Tara PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Femeia in Relatiile de Familie Din Tara PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE ŞTIINŢE DIN MOLDOVA

INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

Femeia ]n rela\iile de familie din

Monografia a fost discutată şi recomandată spre publicare în cadrul şedinţei secţiei

Redactor coordonator – ILONA CZAMAŃSKA,

Redactori: Elena Mănescu,

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Prefaţă (Ion Eremia) . ............................................................................. 5

Capitolul II. Logodna şi celebrarea nunţii ..................................... 115

Capitolul III. Desfacerea căsătoriei. Dreptul femeilor

III. 2. Divorţul în legislaţiile antică, bizantină

Adorată şi dispreţuită aproape în aceeaşi măsură, istoria familiei şi

tuţia şi definiţia căsătoriei, condiţiile de încheiere a căsătoriei şi impedi-

din ţările vecine”, beneficiind de anumite avantaje, cum ar fi iniţierea

Рассказывая историю женщин Молдовы

Устойчивый интерес читающей публики к женской истории –

Книга, которую читатель держит сейчас в руках, – это вдум-

изысканиям автора книги, умелому подбору ею документального

S tudierea problemelor ce ţin de istoria femeilor, de viaţa familială,

mite probleme din istorie în perioada dată şi a le amplasa asupra facto-

de multe ori, insuficientă. În acest sens, pare a fi întemeiată observaţia

tul bisericii4. Căsătoria era totalmente în competenţa bisericii. Dreptul

Remarcăm că o bună parte a documentelor sunt publicate, însă, conco-

Ne vom referi şi la izvoarele inedite din Arhiva de Stat din Rusia –

Gheorghe Ghibănescu15, Ioan Balan16, Ioan Bogdan17, Ştefan Berechet18,

I. Corfus23, Teodor Balan24.

epoca feudalismului29, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi30,

do-polonă, Cronica moldo-rusă, Învăţăturile lui Neagoe vodă Basarab

de a pătrunde în adâncul minţii şi sufletului oamenilor privind mentali-

a unor oameni având alt grad de mentalitate şi altă viziune. În a doilea

oficială promulgată şi investită cu autoritate legală. A fost tradusă din

voarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările

exemplifica studiul de faţă am apelat şi la materialul istoric documentar

torentului nou interdisciplinar – istoria de gen52, ce a generat cerce-

Datorită activităţii istoricilor din Franţa (Şcoală Analelor)54, Marea Bri-

1984; A. Burguiére, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, Histoire de la famille,

tanie55, Germania56, Belgia57, Italia58, Portugalia59, Spania60, SUA61, etc.

Rezultate considerabile în domeniul prezenţei istorice a femeii în

Matei Cazacu65, Vasile Gionea66, Violeta Barbu67, Constanţa Ghiţulescu68,

le monografice ale D. H. Mazilu72, Şarolta Solcan73, Constanţa Ghiţules-

pedică, Bucureşti, 1978.

fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, coor-

Au apărut o serie de centre ştiinţifice care coordonează cercetările în

În anul 2009, la Institutul de Istorie Universală din Moscova al Aca-

Prezentând istoriografia contemporană rusă, în mod special ţi-

L. Repina97. Cercetările întreprinse de aceşti autori au reuşit să detaşeze

le care parţial vizează istoria femeilor sunt lucrările lui P. Sovetov98,

femeilor în epoca cercetată. În acest context, în studiul de faţă am apelat

Capitolul I. CĂSĂTORIa – element al relaţiilor

I. 1. Instituţia şi definiţia căsătoriei

S e cunoaşte că familia este instituţia de bază a societăţii umane.

că este ceva dobândit de oameni în biserică şi că nu aduce nici harul

Dacă ne referim la dreptul roman, în special la constituţiile lui Ius-

vilelor la încheierea căsătoriilor în Moldova14 (inclusiv până la sfârşi-

excludea. Se sublinia că părinţii trebuie să fie respectaţi şi nici într-

I. 2. Condiţiile de încheiere a căsătoriei.

În Ţara Românească, majoratul matrimonial este precizat după În-

deoarece „după obiceiul nostru moldovenesc, este pentru o fată care

nedoara. În plus, cum menţionează C. Rezachevici, având vârsta de

educată cu mare atenţie, şi când a atins vârsta de majorat s-a căsătorit

1599, Andrei Bátory, voievod al Transilvaniei (1599)51, prin interme-

leologul (1282–1328), Ana Unguroaica, avea 12 ani la căsătorie şi