MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT

„ION CREANGĂ” DIN MUNICIPIUL CHIŞINĂU

Facultatea Istorie şi Geografie

Catedra Istoria Românilor

Gâdei Ana

ROLUL FEMEII ÎN SOCIETATEA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ

(SECOLELE XV-XVII)

TEZĂ DE LICENŢĂ

Conducător ştiinţific

Chicu Silvia, dr., conf. univ.

Chişinău - 2015

1
 DECLARAŢIA PE PROPRIA RĂSPUNDERE

Subsemnata, Gâdei Ana absolventă a Facultăţii Istorie şi Geografie, a

Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, declar pe propria
răspundere că teza de licenţă cu tema ROLUL FEMEII ÎN SOCIETATEA
MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ (SECOLELE XV-XVII) a fost elaborată de mine
şi nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituţie de învăţămînt
superior din ţară sau din străinătate.

De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, sunt indicate cu respectarea

regulilor de evitare a plagiatului: fragmentele de text sunt reproduse întocmai şi
sunt scrise în ghilimele, deţinând referinţa precisă a sursei; reformularea în cuvinte
proprii a textelor altor autori conţine referinţa precisă; rezumarea ideilor altor
autori conţine referinţa precisă a originalului.

Gâdei Ana

2
 CUPRINS:

INTRODUCERE...........................................................................................4

I. ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE................................................................9

I.1. Fiica: de la naştere la căsătorie..............................................................9

I.2. Soţia între supuşenie şi responsabilităţi ..............................................18

I.3. Rolul mamei în familie ..........................................................................23

I.4. Rolul femeilor rude în familie...............................................................29

II. ROLUL FEMEII ÎN VIAŢA POLITICĂ.............................................36

II.1. Manifestări ale Doamnelor Ţării în viaţa publică..............................36

II.2. Doamne regente la conducerea statelor româneşti ...........................44

CONCLUZII..................................................................................................59

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................62

3
 INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. Imaginea femeii, locul ei în familie, în societate a fost

dintotdeauna un subiect de interes special pentru istorici, însă cu toate acestea, a fost
tratat sumar, luându-se în dezbatere doar soarta femeilor celebre în contextul unor sau
altor evenimente istorice, sau pe fundalul activităţii bărbaţilor. În perioada
contemporană interesul pentru istoria feminină s-a transformat într-o problemă de
cercetare ştiinţifică. Astfel, apare necesitatea cercetării problemei despre rolul femeii
în societate din diferite perspective.

Considerăm actuală şi de interes de cercetare care să reflecte rolul femeii în

societatea medievală, deoarece stereotipurile de gen influenţează şi astăzi
mentalitatea bărbaţilor şi femeilor.

Dificultatea analizei rolului femeii în societatea medievală românească, în

special, este determinată de reflectarea insuficientă a acestui aspect atât izvoare cât şi
în studiile istorice.

Gradul de cercetare al problemei. Dată fiind importanţa atribuită la nivel

european a temei egalităţii de gen, credem că această temă este încă prea puţin
prezentă în preocupările cercetătorilor români. Georgeta Fodor este autoarea unui şir
de articole şi a unei monografii consacrate problemelor femeii în societatea
medievală românească1. Autoarea doreşte să atragă atenţia asupra unui subiect care a
fost mult timp ocolit de istoricii români şi anume istoria femeii. Femeia şi rolul ei
social, politic, cultural a fost lăsate în umbra istoriei.

1
Fodor G., Rolul politic al femeilor din societatea medievală românească. Profiluri istorice: Ruxandra Lăpuşneanu
şi Elisabeta Movilă, în, Studia Universitas Petru Maior. Historia 5, Tg.-Mureş, 2005, Idem, Imaginea femeilor
românce în scrierile călătorilor străini, în, Studia Universitas Petru Maior. Historia 6, Tg.-Mureş, 2006, Idem,
Femeia în izvoarele istorice ale secolelor XIV-XVII. Testamentele ca sursă documentară pentru istoria femeii, Idem,
Perspective asupra feminităţii medievale româneşti. Ipostaze ale femeii în familia medievală românească, Studia
Universitas Petru Maior. Historia 9, Tg.-Mureş, 2009 ; Idem, Destine comune: viaţa femeilor între public şi privat
(Ţara Românească, Moldova şi Transilvania secolele XV-XVII). Cluj-Napoca: Argonaut, 2011
4
 Ecaterina Lung 2 prezintă o retrospectivă a conceptului familie din antichitate
până în epoca contemporană, punând accentul pe reflecarea acestui concept în opera
lui Antim Ivireanu. Pentru familie, în sensul contemporan al cuvântului, erau utilizaţi
termenii: neam şi casă. Chiar verbul care exprimă întemeierea unei familii - a se
casatori - vine în româneşte de la substantivul casă, moştenit din latină. Familia
restrânsă, de sânge, în evul mediu românesc era casa. Uneori, în chip eronat, casa din
textele vechi româneşti a fost însă receptată în timpurile noi drept loc de trăit, bordei,
construcţie, adăpost.

Şarlota Solcan 3 este autoarea unei lucrări ce se adaugă la tezaurul consacrat

femeilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în evul mediu urmărind
aprofundarea unor aspecte din viaţa lor privată. Astfel, autoarea urmăreşte atât locul
femeii în familie, în gospodărie cât şi în societate pe parcursul evului mediu.
Autoarea cercetează o mare diversitate de documente, de la acte de cancelarie şi
juridice, la scrisori, testamente, registre urbane şi vamale, surse narative redactate de
cei care le-au cunoscut direct.

Constanţa Ghiţulescu 4 a consacrat un şir de studii importante familiei şi

societăţii medievale româneşti. Atenţia cercetătoarei se orientează în mod special
asupra rolului femeii în societatea medievală românească. Cercetează zestrea din mai
multe perspective, cea a condiţiei obligatorii la încheierea căsătoriei, ca factor de
susţinere economică a familiei noi întemeiate ş.a.

Demersul ştiinţific al cercetătoarei Anca-Daniela Huţ 5 este de a examina

realităţile ce privesc relaţiile matrimoniale ale boierilor din secolul XVII din Ţara
Românească şi Moldova şi de a captura o imagine care să contureze sistemul real de

2
Lung E., Imaginea familiei între realitate şi utopie în opera lui Antim Ivireaunul, (în continuare Imaginea familiei)
în Revista Istorică, Tom XVII, Nr. 5-6, 2006
3
Solcan Ş., Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în evul mediu, Bucureşti 2005.
4
Ghiţulescu C., Zestrea între normă şi practică, în, SMIM, vol.XVIII, 2000, Idem, Evul mediu românesc şi istoria
femeii, în, vol. Coordonat de Ionela Băluţă, Ioana Cârstea, Direcţii şi teme de cercetare în studiile de gen din
România. Atelier, Bucureşti, 2002, Idem, Familie şi societate în secolul al XVII-lea, în, SMIM, vol.XX, 2002.
5
Huţ Anca-Daniela, Relaţiile matrimoniale în familiile boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolul al
XVII-lea. Între armonie şi divorţ. http://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_2_2010/16_A_Hut.pdf (accesat 02
decembrie 2014)
5
valori pe care s-a consolidat o familie boierească românească. Autoarea evidenţiază
unele probleme cu care se confrunta famiilile boiereşti cum ar fi alcoolismul care crea
şi probleme de natură economică, neglijarea îndatoririlor şi risipirea averii comune pe
băutură. Un alt fenomen cu consecinţe dramatice pentru viaţa de familie a fost
pribegia în timpul războielor, a conflictelor cu domnia.

O importanţă mare prezintă lucrarea Liliei Zabolotnaia în care este analizat

statutul femeii în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul european până la
începutul secolului al XVIII-lea6. Autoarea introduce în circuitul ştiinţific şi noi surse
documentare din arhivele străine, care completează informaţiile existente la acest
capitol.

Izvoarele de studiere. Izvoarele documentare care au stat la baza cercetării

noastre sunt sursele istorice grupate în: izvoare juridice, izvoare administrative şi
izvoare narative.

Izvoarele de natură juridică: Pravilele, Îndreptarea legii7, Cartea Românească de

Învăţătură 8 , Constituţiile aprobate ale Transilvaniei 9 , sunt texte de inspiraţie
religioasă, dar considerate şi primele încercări de codificare a legislaţiei din spaţiul
românesc. Subiectele de prim interes din aceste texte de legi au fost normele legate de
logodnă, căsătorie, divorţ, în genere de tot ce ţine de viaţa şi statutul femeii şi faptele
de domeniul moralei.

În cadrul izvoarelor administrative sunt incluse cu precădere actele de

cancelarie, acte care atestă modul de înzestrare al femeilor precum şi testamentele.
Ele surprind gradul de implicare al femeii în viaţa publică, în societate. Se remarcă
actele care fac referire la zestre şi la dreptul de moştenire al femeilor10.

6
Zabolotnaia L., Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul european până la începutul secolului
al XVIII-lea, Chişinău, 2011.
7
Îndreptarea legii, Bucureşti, 1962
8
Cartea românească de învăţătură, Bucureşti, 1961.
9
Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), Cluj-Napoca, 1997
10
Documenta Romanae Historica, Seria A.Moldova, Seria B. Ţara Românească, Bucureşti, 1970-1998.
6
 Ultima categorie de izvoare analizate a fost acea a surselor de factură narativă,
cronici11, memorii, scrisori şi relatări de călătorie12. Aceste informaţii trebuie trecute
prin filtrul subiectivităţii autorilor. Dintre cronici cele mai valoroase sunt cele datând
din secolul al XVII-lea.

Scopul cercetării. În prezenta teză ne propunem cercetarea şi aprecierea rolului

femeii în societatea medievală românească. Datorită caracterului complex şi amplu al
temei în studiul de faţă vor fi cerectate două domenii în care s-a manifestat femeia :
familia şi viaţa politică.

Obiectivele cercetării care vor contribui la realizarea scopului înaintat sunt

următoarele:

 Stabilirea rolurilor femeii în familie, identificând drepturile şi obligaţiile care

reieşeau din acest statut;
 Determinarea rolului Doamnelor şi regentelor în viaţa politică a statelor
româneşti.
Inovaţia teoretică a rezultatelor cercetărilor este determinată de faptul că în
baza analizei şi confruntării diverselor surse de informaţie izvoristică şi istoriografică
s-a efectuat un studiu al domeniilor de bază în care s-a manifestat femeia în societatea
medievală românească.

Cadrul cronologic al studiului nostru este secolele XV-XVII. Limita inferioară

a fost determinată de accesibilitatea izvoarelor existente, iar limita superioară este
marcată de mutaţiile survenite şi în structurile familiale, odată cu modernizarea
treptată a societăţii.

Importanţa practică. Teza poate servi drept suport teoretic pentru predarea
unei lecţii la tema respectivă de istorie medievală. Referinţele de analiză
istoriografică pot servi ca un reper pentru analiza surselor istorice, ce ar compllimenta

11
Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace, Chişinău 1990; Ureche Gr., Letopiseţul Ţării
Moldovei, Chişinău, 1990.
12
Călători străini despre Ţările Române, vol.I-VIII, Bucureşti, 1968-1983.
7
abilitatea de gândire critică a elevilor. Totodată cercetarea ar putea constitui un reper
în studierea tematicii date la următoarea etapă a studiilor.

Structura tezei. Teza este compusă din introducere, două capitole, concluzii,
bibliografie. Conţinutul introducerii a fost expus mai sus.

Capitolul I – „ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE” - reprezintă o analiză a rolului

femeii în familie din diverse perspective. Universul femenin în societatea
medievală era familia. Pe parcursul vieţii femeia îşi schimbă statutul sub influenţa
diverşilor factori, schimbări ce provoacă modificări în drepturile şi obligaţiile pe
care le avea.

În capitolul al II-lea - „ROLUL FEMEII ÎN VIAŢA POLITICĂ” – sunt

analizate rolurile de bază ale femeilor în viaţa politică a Ţărilor Române,
evidenţiindu-se că în epocă , femeilor le era interzisă ocuparea tronului, având
posibilitatea de a se implica în viaţa politică doar în calitate de Doamne ale Ţării
sau regente.

8
 I. ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE

Relaţiile femeii cu familia în societatea medievală aveau o semnificaţie

deosebită, deoarece ea trăia permanent în mijlocul unei familiei, indiferent dacă era
vorba de cea părintească ori de cea creată prin căsătorie. În acest cadru se desfăşurau
diferite ipostaze din viaţa unei femei, ea fiind pe rând fiică, soţie, mamă, soră, noră,
soacră. Fiecare dintre aceste roluri presupuneau o multitudine de atribuţii şi de
responsabilităţi.

I.1. Fiica: de la naştere la căsătorie

Ca fiică în familia părintească trebuia să-şi asculte şi să-şi respecte părinţii.

Copiii beneficiau în general de înţelegere din partea adulţilor. În familiile de rând
alături de mama sa o fată de la vârstă fragedă deprindea din treburile gospodăreşti şi
învăţa torsul, ţesutul, tainele gătitului şi chiar să se iniţieze în arta negustoriei.

Dacă părinţii din familiile de rând erau preocupaţi de a creşte nişte gospodine
desăvârşite, în familiile boiereşti trecerea timpului facea ca ştiinţa de carte să fie tot
mai apreciată şi printre fete. În secolul al XVII-lea femei ca Elina 13 din familia
Udrişte, ulterior soţia lui Matei Basarab, ori domniţele lui Vasile Lupu fuseseră
remarcate pentru ştiinţa de carte şi cultura lor dobândite în familie. Despre Maria,
fiica mai mare a lui Vasile Lupu, se cunoaşte că în tinereţe a căpătat o educaţie aleasă
în urma căreia a însuşit limbile grecă şi latină, de la ea păstrându-se acte şi scrisori.14
La rândul ei domniţa Ruxandra şi-a impresionat contemporanii prin cunoştinţele ei
lingvistice. Paul din Alep menţiona cu admiraţie că „ştie patru limbi, româna, greaca,
turca şi rusa”.

În timp ce părinţii încercau să găsească o fată care să întrunească cât mai multe
calităţi conform rangului şi aspiraţiilor lor sociale şi economice, probabil cei mai
mulţi dintre tineri visau la o mireasă frumoasă, care pentru sfârşitul secolului al
XVII-lea era „cu suleget (mlădios -n.n.) trupul, cu albă pieliţă, cu negri şi mâingâioşi
13
Iorga N., Doamna Elina, a Ţerii Româneşti ca patroană literară, în Analele Acad, s.lst, t.XUl, 1932-33, p..62; Idem,
Istoria românilor în chipuri şi icoane. Bucureşti, 1992, p.76.
14
Şerban C., Vasile Lupu. Domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti, 1991, p33. Călători străini, voi. VI, p.307.
9
ochi, cu subţiri degeţele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu
iscusit mijlocelul, şi cu rătungior grămăgiorul”.15

Indiferent pe ce treaptă a societăţii era familia unei fete aceasta avea în atenţie
două probleme majore pentru prestigiul şi destinele copilului. Pe de o parte era
păzirea moralităţii fetei, pe de altă parte era asigurarea unui partener de viaţă pentru
aceasta.

Apărarea cinstei unei fete era datoria familiei. Tatăl, ori cei împuterniciţi de el,
puteau ucide fata care a greşit şi pe bărbatul cu care ea era. Dacă acesta era de rang
inferior, slugă sau rob, putea fi omorât fără ca vreo pedeapsă să se abată asupra
părintelui ori fraţilor tinerei.16 De asemenea “oricine-şi va găsi fata grea de copilă,
acela poate să o ucigă de tot şi să nu i se dea certare de moarte, ce să paţă altă oarece
certare, după cum va fi voia judecătoriului”17.

Măsurile atât de aspre din legislaţie erau aplicate de părinţi, deoarece viaţa
imorală a unei fete atrăgea după sine blamarea familiei şi stigmatizarea tinerei.
Dimitrie Cantemir descria că dacă o fată nu era găsită cinstită la căsătorie ea era
trimisă înapoi cu părinţii în batjocura întregii comunităţi, aceştia fiind consideraţi
vinovaţi pentru educaţia pe care i-au dat-o. Iar “dacă fata şi-a pătat cinstea greşindu-
se cu altul, a doua zi mirele îşi cheamă rudele şi le spune că şi-a găsit mireasa
necurată (cu această vorbă numesc ei pe cele care s-au greşit). Aceştia pregătesc o
căruţă foarte proastă, cu hamurile rupte, şi când vin părinţii îi înhamă pe ei în locul
vitelor şi-i silesc, bătându-i, să-şi suie fata întrânsa şi să şi-o ducă acasă ca pe o
femeie stricată. Nimeni n-are voie pe stradă sau pe drum, să se împotrivească la
acesta şi, dacă cineva ar îndrăzni să-i elibereze pe părinţi, pe lângă bătaia primită, este
pedepsit şi de judecător, ca unul ce încalcă legile şi obiceiurile ţării.”18

15
Cantemir D., Istoria ieroglifică, ed. L Verdeş, P.P. Panaitescu, vol.I, Bucureşti, 1983, p.148. ; Solcan Ş. Op. cit.,
p.16.
16
Carte românească, gl.9/47, p.97;. Îndreptarea legii, gl.244, zac.47, p.242.
17
Ibidem
18
Cantemir D., Descrierea Moldoveit Bucureşti, 1973, p.325-327.
10
 Este adevărat că autorul se referea la căsătorii între copii din familii de acelaşi
rang social, şi nici prin gând nu-i trecea o relaţie în care diferenţele sociale să fi fost
atât de mari. Şi cum pentru Cantemir mariajul copiilor de boieri era prilejul creării
unor alianţe politice - să “se unească prin legături mai strânse mai multe neamuri de
boieri împotriva voinţei domnului” 19 -atunci se înţelege de ce trecea pe planul al
doilea problema castităţii miresei. De altminteri şi în familiile ţărăneşti ajungeau la o
înţelegere.

Copiii născuţi în afara căsătoriei erau clasificaţi „hireşi”, dacă erau rodul unui
concubinaj, „copii”, dacă erau nelegitimi cu părinţi cunoscuţi, şi „întunecaţi” atunci
când „nimenea nu ştie care tată l-au făcut, nice cela ce l-au semănat”.20 Aceşti copii
nu aveau dreptul de a moşteni după mama lor21 spre deosebire de copiii „adevăraţi”',
cei născuţi într-o familie.

Un obicei despre care găsim date mai degrabă la legiuitori şi în folclor decât în
documentele întocmite cu ocazia proceselor a fost răpirea fetelor. Făcea parte din
tradiţia românească atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor 22 şi era admisă în
măsura în care s-a făcut cu voia fetei în scopul căsătoriei. Dacă era făcută fără voia ei
era considerată o infracţiune gravă răpitorul putând fi pedepsit cu moartea, iar averea
lui era dată femeii.23 Documentele din Transilvania secolului al XVI-lea arată că în
satele româneşti au existat pedepse diferite de la o regiune la alta, dar întotdeauna se
făcea diferenţierea între răpirea cu voia fetei şi cea făcută fără voia ei. În satele
româneşti de pe domeniile Chioar, Cehu, Baia Mare cei care răpeau o fată cu acordul
ei plăteau 2 florini.

„Cartea românească de învăţătură” prevedea pedepse aspre răpitorilor şi

siluitorilor de fete şi femei subliniind că „certarea răpitorilor iaste numai moartea”.
Răpitorul nu avea scăpare nici fugând în biserică unde îl „va prinde şi-l va scoate, de-

19
Ibidem, p323
20
Îndreptarea legii, gl.207, p.215.
21
Ibidem, gl.25/7, p.258
22
Istoria dreptului românesc, vol. I, coord. Vl. Hanga, Bucureşti, 1980, p.507
23
Cartea românească, gl.32/36, p. 131; Îndreptarea legii, gl.244, zac.46, gl.259, p.242, 259-263
11
1 va certa cumu i se cade”. Prin termenul de „răpitor” legiuitorii înţelegeau pe „ceia
ce vor răpi muiarea cuiva cea de cinste de-ş va râde de dânsa sau vreo fată fecioară
sau văduvă sau călugăriţă sau vreun copil, când vor lua pre fiecarea cu de-a sila şi o
vor duce dentr-acel loc, unde le va fi voia, de se vor mesteca trupeaşte”24.

Fireşte în aceste cazuri era vorba de o altă răpire decât cea analizată şi care în
mod normal trebuia să se finalizeze printr-o căsătorie.

Viaţa unei tinere era marcată de două momente: logodna şi căsătoria. Căsătoria
era determinată de principiile canoanelor bisericeşti. Pentru a încheia căsătoria era
necesar să se îndeplinească anumite condiţii, care erau caracteristice atât legislaţiei
scrise, cât şi dreptului obiceiului. Condiţiile erau: vârsta corespunzătoare sau vârsta
legală a căsătoriţilor, consimţământul părinţilor, acordul tinerilor, starea fizică şi
mentală, apartenenţa la aceiaşi confesiune, excluderea unui grad de rudenie apropiat,
aparteneţa la aceiaşi categorie socială, respectarea ceremoniei de cununie 25.

Vârsta era un element de care se ţinea seama în exercitarea capacităţii de a

încheia căsătoria. Vârsta la care o fată se putea logodi, şi chiar mărita, era de 12 ani.
Această limită de vârstă pare să fi fost respectată în mediile populare până târziu. În
paralel spre sfârşitul evului mediu se constată tendinţa creşterii vârstei la căsătorie a
fetelor, cel puţin la elitele politice. Era un fenomen obişnuit atât în restul Europei, cât
şi în Bizanţ în cazul tinerilor se manifesta un fenomen similar. Vârsta minimă la care
se puteau însura era de 14 ani, dar în realitate, cel puţin în secolul al XVII-lea, făceau
acest pas în jurul vârstei de 20 de ani chiar şi ţăranii aserviţi.

Analiza vârstei la căsătorie a tinerilor arată existenţa unei diferenţe de câţiva ani
între soţi. Legile admiteau căsătoriile în anumite limite de vârstă, dar atrag atenţia să
„nu fie bărbatul de 50 de ani şi muiarea de 12 sau de 15 sau muiarea dă 50 şi bărbatul

24
Cartea românească, gl.32, p.129, 131.
25
Zabolotnaia L., Op.cit., p. 46
12
de 20, care lucru nu iaste numai cum nu se cade, ce încă e ruşine, dosadă, împuţâre şi
batjocură”26.

Căci prin aceasta din urmă se urmăreşte să nu se unească prin căsătorie cei care
sunt opriţi prin legi divine şi bisericeşti, iar prin cea dintâi, să nu se unească prin
legături mai strânse mai multe neamuri boiereşti împotriva voinţei domnului

Alt aspect important înainte de începerea ceremoniilor de logodnă şi căsătorie

era obţinerea acordului părinţilor. Mihai Cantacuzino referindu-se la căsătoria lui
Constantin, fiul banului Matei Cantacuzino, cu Safta, fiica logofătului moldovean
Iordache Cantacuzino, sublinia că s-a făcut „cu voia tată-său” 27 . Acest lucru era
necesar deoarece pravilele specificau: "Feciorul, de va avea tată şi va lua muiare fără
voia şi sfatul tătâne-său acela să n-aibă de în bunătăţile tătâne-sâu nemica, numai ce
să fie fără de moştenire”.

În conformitate cu prevederile legii logodna era „asemenea nuntelor ce vor să

fie”, de aici şi imposibilitatea de a fi desfăcută.28 într-o scrisoare Petru Şchiopul relata
lui Sigismund Bathori despre logodna fratelui său Vlad cu fiica logofătului Ivan: „au
schimbat şi inelele înaintea patriarhului nostru (în Constantinopol.) sub jurământ şi
blăstem, ca acela cate ar strica această învoială între cele două părţi sau ar schimba-o
să fie afurisit de lege”.

La rândul său Nicolae Costin descria eforturile disperate ale domnului Gheorghe
Duca de a o dezlega pe fiica sa, domniţa Catrina, de logodna cu fiul lui Radu Leon:
„şi atunci şi-au dus Duca Vodă şi pre fiică-sa, Doamna Catrina, la Ţarigrad, că avea
mare pâră de feciorul Radului Vodă, că au fost de mici logodiţi, şi apoi bolnăvindu-se
feciorul Radului Vodă, din care boală lipsise şi din minte, iară mai pre urmă se
îndreptase; iară tot se zic că era deplin cuminte, că ori din fel era aşa, ori dintr-acea

26
Cartea românească, gl.32, p.129, 131.
27
Cantacuzino M., Op. Cit., p. 18.
28
Îndreptarea legii, gl 172,173, p. 174.
13
boală, că umbletul lui nu-1 arăta a fi deplin înţelept, şi mult a silit Duca Vodă în tot
felul şi n-a putut, ce numai i-au căutat a-l face ginere”29.

În mod firesc la data fixată cu prilejul logodnei se desfăşura nunta. Era cel mai
important eveniment din viaţa unei tinere, de aceea i se acorda cea mai mare atenţie.

Într-o atmosferă dominată de veselie, muzică şi întreceri cu cai avea loc cununia
religioasă. Cantemir descria cum duminică de la casa miresei, unde se desfăşuraseră
petrecerile, „logodnicii sunt conduşi cu un alai cât mai mare la biserică, spre a primi
cununia religioasă. În mijlocul bisericii este aşternut un covor, pe care în dreapta stă
mirele, în stânga mireasa. În vremea aceasta sub picioarele amândurora se pun bani
de aur sau, la oamenii de jos, leonini, şi prin acesta se înţelege că trebuie să-şi ia
rămas bun de la lume şi că trebuie să calce în picioare strălucirea ei.” După
schimbarea inelelor mirilor li se puneau cununi pe care „îi poartă prin mijlocul
sfântului lăcaş ca într-un fel de danţ, în timp ce psalmii cântă troparul „Isaia
dănţuieşte”. În acest timp „rudele aruncau asupra celor din jur bănuţi, nuci şi grăunţe
de hamei, arătând prin aceste simboluri că cer lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă,
rodnicia hameiului şi a nucilor şi că se leapădă de bogăţii şi de ispitele lumii.”30 După
cununie „se întorc toţi la casa miresei în aceeaşi ordine în care veniseră, acoperindu-i
însă (aţa cu un văl subţire de mătase roşie.”31 Acest ceremonial era însoţit de un ospăţ
mare care la familiile de rând începuse de joi şi ţinea până duminica iar la familiile
aristocratice se prelungea câteva săptămâni. |

Nunţile domnilor precum şi a copiilor de domn în cele două-trei săptămâni cât

durau, se desfăşurau cu tot fastul, uimind solii veniţi de la curţile princiare europene.
Aceste ceremonii erau foarte costisitore şi pentru o familie domnească ca a lui
Constantin Brâncoveanu, din moment ce acesta la 15 februarie 1598 scria judelui

29
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. II, ed. A. Veress, Bucureşti, 1931,
p.96-97
30
Cantemir D., Descrierea Moldovei, p.329.
31
Ibidem, p.330.
14
Braşovului că nu a putut trimite postăvarilor banii mai curând, deoarece a avut nunta
fiicei sale.32

Asemenea domnilor şi boierii pentru copiii lor pregăteau nunţi deosebit de

somptuoase. În cazul marilor boieri şi domnul, prin prezenţa sa, contribuia la
amplificarea solemnităţii. De altfel dacă ”este dregător sau fiu de dregător, nunta se
face la domn în sala divanului. Domnul îi împrumută în această zi una din cuşmele
sale brodate împodobite cu surguci. El are capul acoperit şi stă în picioare la dreapta
domnului, căruia mireasa - însoţită de doamne - vine să-i sărute mâna şi se aşează
alături de soţ. Slujba căsătoriei se oficiază la capela palatului de către mitropolit
îmbrăcat în odăjdii. Domnul duce pe miri în faţa altarului , este nunul lor, le ţine
cununiile şi dă în dar caftane de brocart în valoare de două sute de scuzi33.

Deşi marea majoritate a căsătoriilor se încheiau între oameni aparţinând

aceleiaşi religii, etnii şi aflaţi pe aceiaşi treaptă socio-economică documentele din
Evul Mediu târziu păstrează informaţii despre o multitudine de familii mixte
confesional sau etnic închegate de oamenii de rând din Ţările Române. Acest obicei
era cunoscut anterior datorită căsătoriilor încheiate de suverani şi de copiii lor.
Motivele care au dus la astfel de uniuni matrimoniale au fost variate de la iubire la
calcule economico-sociale reci.

Au existat proiecte de căsătorie dintre mari nobili transilvăneni şi domniţe ori

fete de boieri români. Astfel Andrei Bâthori, de confesiune catolică, peţise pentru
fratele său vitreg, Ioan, pe una dintre fiicele lui Ieremia Movilă34, Sigismund Râkoczi
a dorit s-o ia de soţie pe domniţa Ruxandra a lui Vasile Lupu, Nicolae Bethlen, fiul
cancelarului Ioan Bethlen, regreta că nu s-a putut căsători cu una dintre fiicele lui
Drăghici Cantacuzino, pe care o cunoscuse în timpul pribegiei familiei ei în
Transilvania35.

32
Ibidem,
33
Călători străini, vol.Vl, p. 211
34
Meteş Şt, Domni din principatele române pribegi în Transilvania în secolul al XVII- lea, Cluj, 1934, p.4-5.
35
Ibidem.
15
 În afara căsătoriilor mixte confesional şi etnic o societate atât de variată social se
confrunta cu posibilitatea închegării unor familii mixte social. Legislaţia interzicea
căsătoria dintre robi şi stăpânele lor.36 De asemenea „nice lăutariul, carele zice cu
vioara şi alăuta pre la târgure şi pre la sborure şi pre la nume, nu poate să ia fată de
om bun sau de boiariu, că unii ca aceia sunt batjocură lui Dumnezeu şi oamenilor.” 37
La rândul său Antim Ivireanul recomanda să nu fie cununaţi rumân cu ţigancă ori
ţigan cu rumâncă pentru căci dau scandală la norod şi aduc la mijloc multe gâlcevi şi
mai vârtos că rămâne neamul cel slobod supt robie".38

Indiferent care a fost motivul mariajului, dragoste ori interes, independent de

starea socială a tinerilor, de atmosfera spirituală din familia nou închegată, de relaţiile
cu părinţii, socrii şi cu celelalte rude pentru o fată căsătoria însemna o schimbare
profundă, deoarece statutul de soţie presupunea o serie de griji legate de gospodărie,
procreare de urmaşi, educarea acestora, responsabilitate pentru acţiunile soţului.

În familia nou creată femeia venea cu zestrea. Zestrea fetei era dată ei la logodnă
de părinţi. Aşa cum rezultă dintr-o serie de documente zestrea era definitivată după o
serie de negocieri. Acestea întâi se desfăşurau în familia fetei, între părinţii şi fraţii
acesteia pentru a se hotărâ ce revenea în principiu fiecăruia. După aceea se tocmeau
părinţii fetei cu ginerele şi familia acestuia La sfârşitul secolului al XVII se crează un
model de foaie de zestre care se va impune, graţie eforturilor lui Antim Ivireanul, în
veacul următor.

Zestrea era făcută publică după cununie. Înzestrarea fetelor era obligaţia
părinţilor şi se făcea în momentul căsătoriei. În mod excepţional, părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti „să aibă strânsoare de la judecătoriu, cum mai degrabă să-i dea
toate zestrile ce i se vor veni de la tată-său şi să se desparţă de dânsul într-acesta chip,
ca şi cum nu şi-ar fi mai fost niciodată fată.”39

36
Îndreptarea legii, gl 199, p.210.
37
Ibidem, gl 200, p.211.
38
Antim Ivireanul, Capete de poruncă, în "Opere", ed. de G: Ştrempel, Bucureşti, 1972,
39
Îndreptarea legii. 1652,., gl.130, zac. 1, p.152.
16
 După decesul tatălui, mama văduvă era cea care se ocupa de asigurarea zestrei.
Chiar şi în cele mai vitrege condiţii ea făcea tot posibilul să se achite de această
obligaţie. Moştenirea tatălui revenea fetelor doar în lipsa descendenţilor pe linie
bărbătescă. Fetele înfiate erau înzestrate ca şi cum ar fi fost copii născuţi de părinţii
lor adoptivi, dar uneori beneficiau şi de o zestre dată de părinţii lor naturali.

În cazul în care părinţii decedaseră sau din alt motiv erau în imposibilitatea de a-
şi înzestra fetele, sarcina aceasta revenea probabil automat fraţilor în clipa în care
părinţii nu se puteau achita de ea, dar uneori aceştia aflaţi în pragul morţii lăsau, cu
limbă de moarte ori prin testamente, fetele în grija băieţilor din familie. Când nu
rămâneau decât fete după dispariţia părinţilor atunci, unele documente lasă să se
înţeleagă, că zestrea fetelor mai mici era dată de cumnatul lor, care probabil s-a şi
îngrijit de căsătoria lor. Alteori fetele primeau zestre de la unchi, probabil erau cazuri
speciale în care nepoatele orfane erau crescute de acei unchi ori părinţii erau prea
săraci pentru a asigura o zestre.40

Printre cei care înzestrau fetele la căsătorie erau şi domnii. Una dintre atribuţiile
domnului era înzestrarea fetelor sărace. Documentele în acest sens sunt însă foarte
rare.41Tot domnii se îngrijeau de înzestrarea fetelor părăsite de taţii lor sau a celor
rămase orfane în condiţii deosebite. Exemple în acest sens sunt cazurile fetelor
spătarului Vasile şi a lui Radul neguţătorul. Într-o anumită măsură de înzestrarea
fetelor sărace se preocupau şi bisericile şi mănăstirile.42

În cazul în care o fată a fost siluită sau răpită obligaţia înzestrării revenea
agresorului sau răpitorului. Astfel „cel ce va face silă unei feate chiar dacă se cunună
cu ea era obligat s-o înzestreze după destoinicia featei şi după averea silnicului”.43 De
asemenea şi cel ce răpise o femeie ori o fată „iaste datoriu să înzestreze pre muierea
care au răpit după puterea lui şi după puterea şi destoinicia muerii”. Chiar dacă se
căsătoreau „zeastrele ce i-au fost dat când i-au tăcut silă, acelea nu se vor mai
40
Ghiţulescu C., Op. cit., (I), p-216.
41
Ibidem p.216.
42
Ibidem,
43
Îndreptarea legii. 1652, gl.130, zac. 3, p.152
17
întoarce la dânsul, ce le va lua fata, şi după viaţa ei încă şi ceia ce vor moşteni averea
ei.”44

Cu toate că înzestrarea fetelor la căsătorie era o obligaţie, totuşi documentele

menţionează şi cazul unor fete care nu au primit zestrea cuvenită, deşi părinţii şi fraţii
lor erau în viaţă când ele s-au măritat. Zestrea cu care venea o tânără în casa ei
trebuia să cuprindă în principal bunuri mişcătoare.45 Francesco Griselini arăta că la
românii bănăţeni zestrea „constă întotdeauna din vite cornute, oi şi porci, câteva
cămăşi, diferite vase de bucătărie de fier şi de aramă şi de cele mai multe ori şi câte o
sucală şi un război de ţesut la care se prelucrează cânepa, inul, bumbacul şi lâna."46

Deşi aparent înzestrarea pare un fenomen destul de simplu, în practică s-a

dovedit foarte complex mai ales în familiile cu mai mulţi copii. Complexitatea a fost
generată de structura şi evoluţia economică a gospodăriei precum şi de relaţiile pe
care părinţii le aveau cu fiecare copil în parte. Rare au fost cazurile în care două
surori să primească aceeaşi zestre.

I.2. Soţia între supuşenie şi responsabilităţi

După căsătorie, femeia obţinea un alt rol de soţie. Căsătorită fiind femeia trebuia
să fie supusă soţului, harnică şi ospitalieră în gospodărie şi o mamă bună. Călătorii
străini care au trecut prin Ţările Române păstrează amintirea acestei imagini.
Experienţele lor au influenţat relatările, dar în esenţă toţi au ajuns la aceleaşi
concluzii. Poate cea mai impresionantă descriere a relaţiei dmtr-un cuplu a fost
realizată de Johann Lehmarm, care a traversat Transilvania. „Ar trebui să li se
întipărească bine în minte că şi partea femeiască, întocmai ca şi cea bărbătească, face
parte din neamul omenesc, pentru ca bărbaţii să înceapă să schimbe dominaţia lor
prea aspră în raporturi reciproce şi ca femeile să nu mai fie tratate ca celelalte bunuri
şi posesiuni ale lor. Femeile românilor sunt cu toate roabele bărbaţilor, rar sunt dedate

44
Îndreptarea legii. 1652,., gl.130, zac. 4, p.153
45
Ibidem, p.154
46
Călători străini, vol.Vl, p. 211
18
plăcerilor...Pe cât pierd românii în comparaţie cu alţi bărbaţi, pe cât câştigă femeile în
comparaţie cu alte femei de seama lor de prin alte locuri. Româncele sunt supuse,
prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice.”47

Tot în a doua jumătate a secolului al XVII-lea Alexandre d'Hauterive remarca în

cazul moldovenilor „respectul exagerat pe care îl arată aici femeile pentru bărbaţi.”48

În familiile pe care le-a cunoscut Francesco Griselini, în aceeaşi perioadă

femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, ci mănâncă după ei, stând mai
totdeauna în picioare şi îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici
în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după
naştere.

Supunerea femeii faţă de soţ era profund înrădăcinată. Unele prevederi

legislative medievale consacrau aceste relaţii afirmând că femeile „de vor vrea ceva
să înveţe acasă să-şi întrebe bărbatul” sau „muiarea iaste roaba bărbatului, nici
porunceşte, nici oblăduieşte pe trupul ei ce bărbatul oblăduieşte”49

În comunităţile în care tradiţiile erau bine înrădăcinate până în zilele noastre

bărbaţii evită să-şi arate în public afecţiunea faţă de femei, şi cele două sexe formează
grupuri separate care pot fi regăsite atât în activităţile din comunitate, dar şi în
biserică. De asemenea multă vreme s-a păstrat obiceiul ca femeile să meargă în urma
soţilor lor.

Răceala soţului după căsătorie era dublată de agresiune şi uneori infidelităţile lui
amărau şi mai tare viaţa femeilor. Procesele din secolele XVI-XVII arată disperarea
cu care mergeau femeile la vrăjitoarele din zonă, de la ele încercând să înveţe
descântece şi pregătirea unor licori care să-i împiedice pe soţii lor să le mai bată.
Furia soţului putea depăşi cadrul casnic şi se revărsa şi asupra celor care încercau să-i
ajute soţia dornică de a scăpa de dezlănţuirea lui. Francesco Griselini relata o

47
Călători străini, vol.VIII, p. 356
48
Ibidem, vol. X/l, p.690.
49
Ibidem , p.359
19
întâmplare „când un bărbat gelos, a cărui soţie, de frica furiei lui, s-a refugiat în casa
vecinului, a incendiat atât casa în care soţia lui, cât şi celelalte femei care erau cu
dânsa au ars de vii50.”

Infidelitatea masculină era destul de răspândită mai ales în rândurile boierilor

din moment ce la jumătatea secolului al XVI-lea Anton Verancsics scria despre
situaţia unor familii în care bărbaţii în afara aceleia pe care „o şi numesc soţie
nedespărţită şi o cinstesc ba cu titlul de doamnă, ba cu autoritatea şi rangul său şi cu
cinstea cea mai înaltă înaintea altora, şi păstrează aceeaşi căsnicie, ei totuşi iubesc pe
copiii ţiitoareior tot atât cât şi pe copiii soţiei, fără vreo piedică din faptul că, aceia
sunt copii de concubine”.51

Vinovaţi pentru încălcarea căsniciei nu au fost doar bărbaţii. Destul de des au

fost acuzate de infidelitate şi femei. Pravila prevedea pedepse deosebit de aspre
pentru femeile adulterine, ele îşi pierdeau zestrea şi puteau fi şi executate. Legile
deosebit de aspre nu întotdeauna erau aplicate. Tendinţa de a le eluda pare să fie tot
mai evidentă odată cu trecerea timpului. Dintr-un motiv sau altul soţul înşelat ierta
viaţa celuilalt sau chiar îl ierta de tot.

Alteori soţii se despărţeau, soţia adulteră fiind tratată cu multă îngăduinţă de

soţul care-i lasă şi zestrea, fapt ce rezultă din zapis de despărţire a Nastei de soţul ei
Vlad Logofătul. În actul respectiv ea recunoaşte că „aflându-mă în vină mare, şi de
curvie” se desparte de soţul ei „ca să fie dumnealui slobod de mine şi ertat, şi eu de
dânsul, şi nu s-au îndurat de mine ca să facă cum porănceşte pravila, şi m-eu dat şi
zestrele îndărăt, ca să avem bună pace, unul de cătră altul.”52 Fireşte acest zapis de
despărţenie încheiat între cei doi a trebuit să fie întărit de cartea de despărţenie a
mitropolitului.

Dincolo de disputele care existau într-o serie de familii, în general, documentele

păstrează imaginea unei familii unite. Soţul îşi reprezenta soţia în faţa judecătorilor,
50
Ibidem
51
Ibidem, p.435
52
N. Iorga, Hârtii din Arhiva mănăstirii Hurezului precum şi din a Protopopiei gl C, veacurile XI, XII şi XIII, voi. I nr. 67, p.121
20
chiar în litigii cu părinţi sau fraţii ei. Dacă era insultată lui îi revenea datoria de a-i
sancţiona pe cei vinovaţi şi să apere bunul ei nume. Alteori pricina destrămării unui
cuplu putea fl boala. Deşi neînţelegerile dintre soţi probabil au fost destul de
frecvente puţine familii s-au destrămat precum cele prezentate mai sus, marea
majoritate dispărând în urma decesului unuia dintre soţi. Puţinele testamente făcute
de femei căsătorite sunt o dovadă a sentimentelor alese pe care ele le aveau faţă de
soţii lor.

Peste trei secole, în 1576, în sudul de Carpaţilor, la jupaniţa Anca, soţia lui
Codrea logofăt, regăsim aceleaşi sentimente, griji şi gânduri. Că lăsa cu „limba mea
la vreme de moarte toate averile soţului ei pentru că el a cheltuit pentru aceste averi
mai sus zise şi a purtat multă pâră cu oamenii mei, şi cu alte rude pentru aceste ocine
şi ţigani.” După moartea lui Codrea toate reveneau mănăstirii Virăşul, unde ea va fi
îngropată, „pentru îngrădire, şi pentru acoperiş şi să aibă grijă de lumânări”. Doar un
sălaş de ţigani era exceptat, fiind dat pentru pomenire surorii lui Codrea logofăt. De
asemenea se specifica că la rudele „nici dinspre tată, nici dinspre mamă” nu au nici
un drept la bunurile ei.53

Atenţia pentru soţ, mai cu seamă dacă era şi de o vârstă înaintată, mergea până
acolo încât prin testament soţia lăsa şi cine să-i poarte de grijă. Din testamentele
făcute de soţi reies sentimente. Gavrilă Movilă, fost domn al Ţării Româneşti apoi
pribegit în Transilvania, când a simţit că i se apropie sfârşitul şi-a scris testamentul.
Acesta reflectă zbuciumul de o viaţă al fostului domn împărtăşit de soţia sa, cu toate
că aceasta era dintr-o familie nobiliară importantă din principat: ”După Dumnezeu
nici tatăl meu, nici rudeniile mele nu mi-au fost după ieşirea mea din ţară de ajutor,
afară de mărita şi de bun neam Elisaveta Zolyomi, scumpa mea soţie, ci ea
aplecându-se spre mine după legea lui Dumnezeu, şi având averi frumoase, m-am
ţinut în rangul meu de domn cu demnitate până în acest ceas, cu veniturile averii ei şi
cu grija ei harnică pentru mine; având înaintea ochilor mei această dragoste adevărată
şi desele ei întristări grele alături de mine, cu un cuvânt toate cele ce am, fiind ele

53
Catalogul documentelor Ţării Româneşti, voi. VI, nr.983, p.366
21
numite cu orice nume, le las întocmai iubitei şi scumpei mele soţii, Măriei Sale
Elisaveta Zolyomi, ca averea mea, căci eu în afară de lucruri mişcătoare nu am nici
un fel de alte averi, pe care le-ar putea râvni rudeniile mele, şi cele ce sunt numai
achiziţiunile mele şi din pricina acesta tot dreptul la avere a mea şi bunurile de aur şi
argint le las ei sub blestem, ca nimeni, dacă mă cheamă Dumnezeu din lumea acesta,
să nu turbure pentru ele pe iubita mea rudenie””54.

Spre deosebire de femei care nu interziceau niciodată soţilor lor să se

recăsătorească, unii dintre bărbaţi, prin testament, condiţionau păstrarea anumitor
bunuri prin rămânerea femeii în văduvie.55 În alte familii, ca cea a lui Stanilă vornicul
de la jumătatea secolului al XVI-lea, dimpotrivă, pentru a fi siguri că nimeni nu-1 va
împiedica pe nici unul dintre ei să ducă o viaţă normală, specificau că oricare dintre
ei ar muri întâi celălalt, de se recăsătorea ori nu, să stăpânească ţiganii şi toate
bucatele.56

Documentele din Transilvania mărturisesc despre multe similitudini în viaţa

femeilor din spaţiul intracarpatic cu cel de la sud şi est de Carpaţi. Exemplele
menţionate demonstrează afecţiunea care lega cuplurile, responsabilitatea soţilor care
îşi reprezentau în instanţă soţiile şi le apăreau prestigiul când se impunea.

Deşi divorţul se obţinea greu impactul ideii că este posibil era atât de mare încât
despărţirile au început să fie cerute tot mai frecvent şi de ortodocşi. Preoţii erau
nevoiţi să le admită, altfel cei ce doreau să se despartă treceau la altă confesiune.
Noua mentalitate despre familie trece munţii şi din Moldova călătorii străini relatează
despre divorţuri. Cu toate schimbările de mentalitate şi posibilităţile de separare a
membrilor cuplului, majoritatea familiilor se destrămau în urma decesului unuia
dintre soţi.

Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, voi. IX, ed.A. Veress, Bucureşti, 1937, nr.275, p,254-
54

255.
55
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IX B, vol .IV, nr.183, p.226-227;
vol. VII, nr.101, p.132-134;
56
Ibidem
22
 În redactarea testamentelor femeile măritate, aflate sub protecţia sau ascultarea
soţilor, acordau atenţie minimă normelor juridice, spre deosebire de văduve care să
străduiau să redacteze în aşa fel actul încât să fie inatacabil. În acest scop îşi semnau
testamentele în faţa unor persoane de rang juridic înalt cum ar fi cancelarul sau
specialistul de drept al comitatului.

Rolul în gospodărie, responsabilitatea cei revenea în educaţia copiilor ca şi

averea de care dispunea în cele trei state i-au permis o mare libertate de acţiune,
implicarea în tranzacţii comerciale alături de partenerul de viaţă, dar şi singură.
Aceste drepturi ale ei s-au lărgit începând cu jumătatea secolului al XVI-lea. Deşi
erau diferenţe legislative între spaţiile din interiorul arcului carpatic şi cel din exterior
constată multe similitudini în modul de raportare al bărbaţilor la soţiile lor, ceea ce
explică şi integrarea micii nobilimi româneşti în cadru legislativ din Transilvania deşi
cutumiar era mai apropiată de restul populaţiei româneşti aflate peste munţi.

Una alt element care permite comparaţia dintre familiile celor trei state este
modul în care femeile, dar şi soţii lor, au reacţionat în faţa nesiguranţei cotidiene
agravată de o multitudine de factori de la tâlharii care pândeau pe drumuri, la
epidemii, războaie şi foamete. Şi în cele mai grele clipe soţul şi soţia erau împreună,
făceau tranzacţii în comun, dar şi testamente care oglindesc relaţia strânsă care îi
lega.

I.3. Rolul mamei în familie

O mare parte din viaţa ei o femeie era preocupată de problema copiilor. Oricât
de tănără ar fi fost la căsătorie după ospăţul de nuntă „fiecare oaspete, la plecare, îşi
ia rămas ban de la dânsa, urându-i noroc, sănătate şi urmaşi.” Din perspectiva
numărului de copii situaţia cuplurilor a fost variată. Multe cupluri nu au avut parte de
copii, altele aveau de la unu la cincisprezece. În Ţările Române numărul mediu de
copii pe familie nu a depăşit patru până în secolul al XVII-lea nici la oamenii de rând
nici la boieri. Motivele care au determinat limitarea dimensiunilor familiilor au fost
foarte diferite la boieri - implicarea în multe dispute politice - şi la ţărani - greutăţile

23
economice generate de calamităţi şi de războaie dar rezultatele au fost aceleaşi. În
târguri şi oraşe, ca peste tot în Europa, numărul mediu al copiilor era şi mai mic.57

Majoritatea femeilor deveneau mame în primii cincisprezece ani de căsătorie. Pe

un eşantion de 172 de familii fegărăşene s-a putut constata că 43,6% (75) au avut
copii în primii cinci ani, 38,4% (66) i-au avut în primii zece ani şi 18% (31) în primii
cincisprezece ani58 după căsătorie.

Viaţa de cuplu era legată de sărbătorile religioase. Relaţiile intime dintre soţi
erau interzise în perioadele de post. Acest lucru a făcut ca şi naşterile să aibă o anume
ritmicitate. Majoritatea se derulau din toamnă până în aprilie. Cel mai scăzut număr
de naşteri se înregistrase în lunile iunie-august59

Copiii erau doriţi în familiile din Ţările Române. De altfel bărbatul care nu avea
până la 40 de ani copii cu soţia sa putea cere despărţire de aceasta, asemenea aceluia
care constata că soţia sa a provocat un avort60 Femeile care nu aveau copii încercau
prin diferite mijloace să devină mame. În acest scop apelau la ajutorul femeilor cu
experienţă, purtau obiecte magice, ţineau posturi prelungite, făceau pelerinaje la
mănăstiri şi moaşte renumite, invocau icoane făcătoare de minuni. 61 În situaţii
extreme, unele femei îşi justificau în instanţă imoralitatea prin dorinţa de a avea copii,
fapt nerealizat în timpul unor ani de căsnicie. În ultimă instanţă familiile fără copii
adoptau de la rude unul. Se îngrijeau de acesta că şi de propriul copil, de altfel
aceasta era obligaţia lor prevăzută de legi.

Oricare i-ar fi fost soarta - de avea sau nu copii - femeia avea o viaţă plină de
griji. Cunoştinţele medicale precare puteau transforma într-o tragedie şi cea mai
fericită căsnicie.

57
Călători străini despre ţările române, vol. X, partea I, ed. M. Holban, M. M- Alexăndrescu, P. Cernovodeanu,
Bucureşti, 2000, p.187.
58
Solcan Ş., Familia în secolul al XVII-lea în ţările române, Bucureşti, 1999, p.16-37
59
Ibidem
60
Îndreptarea legii, 1952, gl. 220, p. 226.
61
Stahl H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice şi religioase, Bucureşti, 2000,
p.123.
24
 Mortalitatea feminină la naştere, mai ales în cazul primului copil, fusese tot Evul
Mediu un fenomen îngrijorător pentru toată lumea, de la oameni simpli la cercurile
monahale şi medicale, ceea ce a făcut ca eforturile medicilor să se îndrepte adesea
spre obstetrică şi ginecologie.

Un alt aspect care îngrijora familiile în momentul aşteptării unui copil era teama
că acesta nu va supravieţui. Numărul copiilor născuţi morţi nu poate fi cunoscut,
deoarece nu erau înregistraţi nicăieri. Datele referitoare la cei care mureau botezaţi
dezvăluie o mortalitate deosebit de mare printre copiii de câteva luni. Analiza
registrelor parohiale arată, că la sfârşitul secolului al XVII-lea, dintre 100 de copii
botezaţi ajungeau la un an circa 70%, iar la 20 de ani mai puţin de jumătate.62 Această
atmosferă s-a perpetuat de-a lungul secolelor până în veacul al XVIII-lea.

Realităţile crunte explică teama părinţilor pentru viaţa copiilor, dorinţa de a-i
boteza cât mai grabnic pentru a fi mântuiţi şi totodată pentru ca astfel în cazul unui
deces prematur să le asigure în cimitir un loc lângă ceilalţi membrii ai familiei.

Tocmai pentru că botezul era menit să crească speranţa de viată, unii călătorii
străini îşi aminteau cazul unor copii care au fost botezaţi la Bobotează în ciuda
gerului cumplit. Paul din Alep relata cum de Boboteză, în Ţara Românească „preoţii
au botezat mulţi copii în râu; ei spărgeau puţin gheaţa. Ne înduioşau suferinţele
acestor micuţi, care plângeau din pricina apei îngheţate. Ochii noştri erau ca şi orbiţi,
pentru că eram cu capetele descoperite am rămas zile întregi cu dureri şi asurziţi."63

Grija mamelor se îndrepta spre apărarea sănătăţii şi călirea copiilor prin orice
mijloace. Aceste străduinţe explică prezenţa simultană a botezului în râul îngheţat, a
rugăciunilor spuse pentru ocrotirea copiilor, dar şi a numeroase superstiţii care erau
respectate în jurul copiilor şi a spălării acestora cu zăpadă.

Despre modul în care erau îngrijiţi copiii Anton Maria del Chiaro scria: „Copiii
sunt îmbăiaţi în fiecare zi, până la vârsta de şapte sau opt ani. Doicile au totdeauna

62
Chianu P, Op. Cit., vol. I, p.230-231;
63
Călători străini, vol. VIII, p.378
25
griji să facă un semn negru pe fruntea copilului, după ce l-au îmbrăcat şi împodobit
mai întâi. Rostul acestui lucru este după cum spun, că oprindu-se de la început ochiul
asupra acestui semn negru, nu mai e aşa mare primejdia ca să fie deochiat copilul.
Folosirea leagănelor, aşa cum sunt pe la noi, le este cu totul necunoscută doicilor din
Ţara Românească, dar folosesc un gherghef pătrat, de fundul căruia este prinsă din
toate părţile o pânză tare, având deasupra o stofă frumoasă roşie pe care pun salteluţa,
pernele, învelitorile, etc. Acest gherghef este prins de fiecare colţ cu câte o sfoară
(îmbrăcată în postav roşu) şi capetele acestor patru sfori sunt strânse în formă de
piramidă, şi printr-un nod tare prinse de o grindă din odaia lăsată doicii, care din patul
ei, legănând în acest fel leagănul, de câte ori se trezeşte copilul, îl adoarme, uşor din
nou.”64 Del Chiaro descria viaţa într-o familie boierească, care-şi creştea copiii cu
doici, în familiile modeste puteau fi întâlnite aceleaşi obiceiuri până foarte târziu
practicate de mama copilului.

Aceleaşi practici erau şi în Moldova. Paul din Alep amintea de copiii pe care în
fiecare dimineaţă şi seară îi spală cu apă caldă; în zilele când ninge îi freacă doar cu
multă zăpadă.65

Când ajungeau la şapte-opt ani, copiii începeau să fie puşi la diferite munci în
gospodărie. Din acest moment doar fetele mai puteau fi găsite mereu prin preajma
mamei. Ele învăţau de la mama lor, dar o şi ajutau în treburile din gospodărie.

Despre educaţia copiilor de ţărani Ignaz von Born scria: „De la 5 până la 12 sau
14 ani sunt folosiţi pentru paza vitelor, fetele învaţă în acelaşi timp să spele, să facă
pâine, să toarcă, să coasă, să ţeasă şi aşa mai departe. De la 14 ani sunt folosite la
lucrul câmpului”.66

Vârsta minimă la care copiii începeau să fie implicaţi în activitatea din

gospodărie indicată de von Born este prea mică. Alte surse prezintă mai plauzibil
copii de şapte-opt ani muncind. Astfel Anton Maria del Chiaro vedea herghelii întregi
64
Ibidem
65
Călători străini, vol. VIII, p.378
66
Cristescu-Golopenţia Şt.,Gospodăria în credinţele..., p.112-120
26
de cai, „care mergeau la râu pentru adăpare, dimineaţa şi seara şi n-aveau de cele mai
multe ori alt conducător decât un băieţandru de şapte sau opt ani, călare”.67

În educaţia spirituală a copiilor, din marea majoritate a familiilor, mamele au

avut un rol important. Ele fiind mai evlavioase le ofereau şi copiilor o educaţie
asemănătoare. Aceştia erau prezenţi în biserică, asemenea mamelor lor, la toate
sărbătorile.

În afară de faptul că mamele s-au ocupat de ocrotirea sănătăţii şi de educaţia

copiilor lor ele apar în documente îngrijindu-se de averea şi de viaţa copiilor lor.
Fireşte cele mai multe greutăţi apăsau pe umerii unei femei rămase văduvă. Au fost
însă şi femei cu copii care au fost părăsite de soţii lor. Actele dovedesc lupta pe care
acestea au dus-o pentru a apăra moştenirile copiilor lor.

Uneori cât timp mama trăia ea menţinea o atmosferă bună în familie. La moartea
ei apar disensiunile dintre copiii vitregi şi tatăl vitreg. Un asemenea caz a fost judecat
de Radu Mihnea în 1613. Măciucă şi tatăl său vitreg Stan au stăpânit împreună o
moşie şi o moară la Tabără, „bucate” cumpărate de mama lui Măciucă din ce a rămas
după tatăl băiatului. După moartea mamei la un moment dat Stan şi-a izgonit fiul
vitreg.68

Un personaj care a apărut în multe familii, chiar dacă foarte puţine informaţii s-
au păstrat în legătura cu imaginea ei, a fost mama vitregă. Prezenţa ei se datora în
primul rând mortalităţii feminine deosebit de ridicate. Relaţia dintre copiii soţului,
proveniţi din căsătoriile anterioare ale acestuia, şi ea putea fi extrem de variate. Din
nefericire majoritatea documentelor se referă la relaţii destul de tensionate. Sursa
neînţelegerilor venea adesea din faptul că aceste femei încercau să favorizeze proprii
copii la succesiunea tatălui. Acest comportament al mamelor vitrege învenina relaţiile
dintre copiii aceleiaşi familii, care nu rareori erau fraţi după tată.69

67
Călători străini, vol. X, partea I, p.34
68
DIR, B, veacul XVII, vol. II, nr.145, p.148-149.
69
Bethlen N., Op. cit, p.623.
27
 În afara familiilor în care putem vorbi de armonie şi afecţiune reciprocă în mod
firesc a existat permanent şi un procent în care mamele şi copiii lor erau implicaţi
într-o serie de dispute. Majoritatea conflictelor se desfăşurau în jurul averii
imobiliare, mai ales când una dintre părţi dorea zălogirea sau chiar înstrăinarea
bunurilor. Mortalitatea deosebit de mare din Evul Mediu a făcut ca multe familii să
fie greu încercate de moartea copiilor. Bolile, războaiele, munca de la vârste fragede
toate au contribuit la creşterea numărului decedaţilor. Oricare ar fi fost motivul
decesului sau vârsta copilului pierdut durerea mamelor era la fel de mare. Adesea
mamele singure văduve trebuiau să poarte povara crâncenei lovituri Despre durerea
acestor mame au rămas puţine dovezi, dar printre ele una dintre cele mai zguduitoare
se referă Teodora, mama lui Mihai Viteazul, pe care între zidurile mănăstirii o
„ajunsese şi vestea de sfârşitul zilelor drag fiului meu Mihail Voevod”.70

Moartea copiilor schimbă radical viaţa mamelor şi a părinţilor în general. Astfel

mame care se gândiseră cum fiii şi fiicele lor se ocupă de bătrâneţile şi apoi de
liniştea sufletului lor, erau nevoite să facă slujbele de pomenire pentru copii, să fie
executorii testamentari ai acestora. În 1569, după moartea stolnicului Radu din
Boldeşti care lăsase Episcopiei de Buzău un sălaş de ţigani, „a venit însăşi mama lui,
jupaniţa Maria, de l-a scris în sfânţul pomelnic ca să-i fie lui pomană în veci”.71

Oricare dintre femei, de la cele mai umile la doamnele ţării, acorda o atenţie
deosebită atribuţiilor de mamă. Ele îşi doreau copii şi le ofereau toată dragostea şi
grija lor pe parcursul întregii vieţi. În acelaşi timp aceste femei se gândeau cu teamă
la viaţa copiilor lor mereu primejduiţi de boli. Cei care le-au cunoscut au simţit
această împletire dintre iubire şi teamă. Pentru Dimitrie Cantemir mama era fiinţa
care avea „dragostea prea mare”, şi care pentru fiecare „mică a orânduielii sănătăţii
mutare grele şi primejdioase boale cuconilor săi propune”72.

70
Iorga N., Scrisori de femei, p.13
71
DRH, B, vol. VI, nr.l56, p.191-192.
72
Cantemir D., Istoria ieroglifică, vol. II. cf. I. Verdeş, P-P. Panaitescu, Bucureşti 1983, p.21
28
 Sarcina grea de formare a copiilor, de educare a lor a căzut în cea mai mare
parte în grija mamei. Deşi fetele erau mai apropiate de mamele lor şi lor le erau
transmise cele mai multe dintre cunoştinţe, nici băieţii nu erau neglijaţi, lăsaţi în grija
exclusivă a tatălui. Dimpotrivă mamele se ocupau de formarea profilului lor moral,
spiritual. Această tendinţă era mai accentuată în cazul văduvelor în grija cărora era
toată educaţia copiilor. Influenţa lor era puternică şi se prelungea vreme îndelungată,
aşa cum se vede din exemplul doamnelor care au ajuns regente pe lângă fiii lor.
Comportamentul mamelor arată cum urmăreau cu grijă nu numai sănătatea copiilor,
educaţia lor, dar şi relaţiile care se dezvoltau între ei. Prin testamentele lor voiau să
asigure menţinerea unităţii familiei.

I.4. Rolul femeilor rude în familie

În afară de a fi soţie, mamă, fiică, soră în cadrul familiei femeia a cunoscut şi

alte ipostaze fiind soră, bunică, soacră, mătuşă, cumnată. Adeseori în acelaşi timp
îndeplinea mai multe roluri, ceea ce făcea ca imaginea ei să fie de mare complexitate
şi greu de judecat, deoarece documentele surprindeau doar anumite aspecte.
Exemplele ar putea continua, iar restaurarea portretului devine tot mai dificilă.

Un personaj feminin care apare în multe documente este sora. Documentele din
cele trei state subliniau faptul că sora trebuie ocrotită, măritată, înzestrată în familiile
în care părinţii au decedat prematur. De asemenea, cu ea se împart moştenirile, cel
puţin în Moldova, dar uneori şi în celelalte două ţări. De aici porneau multe înţelegeri
privind împărţirea moşiilor părinteşti, dar şi nenumărate conflicte. Dacă fraţii erau un
sprijin de neînlocuit pentru orfane, mai târziu surorile puteau oferi ajutorul pentru
fraţii aflaţi în robie, boală sau singurătate. Prin intermediul surorilor se deschidea încă
o poartă spre alte familii în care acestea îşi găseau partenerii de viaţă. Toate aceste
aspecte au fost surprinse de documente, permiţând astfel conturarea rolului surorilor
într-o familie.

Aşa cum deja s-a prezentat, în cazul dispariţiei părinţilor, una dintre obligaţiilor
copiilor mai mari era să se îngrijească de fraţii şi surorile mai mici.

29
 În Transilvania, în familiile în care părinţii au decedat, fetele, până la căsătorie,
intrau în grija fraţilor lor. Ei le măritau şi le asigurau partea de moştenire - sfertul de
fată - prevăzut de lege. Documentele de aici referindu-se la familiile mixte social -
care nu erau o particularitate doar a Transilvaniei - permit cunoaşterea atitudinii
fraţilor faţă de această problemă. În 28 septembrie 1483 Iacob din Iara, deoarece şi-a
căsătorit sora mai mare cu un nenobil, i-a dat cinci sesii iobăgeşti pustii, 14 iugăre de
pământ arabil şi 8 iugăre de păşune. Situaţia economică a lui Iacob nu era deosebit de
bună, deoarece în aceeaşi zi zălogea o parte din moşia sa pentru 40 de florini de aur.'

Un alt moment delicat în relaţiile dintre băieţii dintr-o familie şi surorile lor era
legat de succesiunea bunurilor imobile. În Moldova fetele unei familii participau
alături de fraţii lor la succesiune. Hrisoavele întăresc fraţilor şi surorilor proprietăţile
obţinute după „a lor bunăvoie şi plăcută între dânşii împărţeală”.|

În Ţara Românească şi Transilvania predomina privilegiul masculinităţii. Cu

toate acestea, adesea şi aici fetele erau menţionate ca moştenitoare de ocini, păduri,
păşuni alături de fraţii lor. Părinţii, prin testamentele lor, încercau să evite crearea
unor disensiuni între copiii lor din pricina moştenirilor. Asta n-a putut împiedica pe
unii dintre fraţi şi surori să ajungă în faţa domnului ţării în încercarea de a-şi
reglementa drepturile. Adesea fraţii încercau să-şi scoată surorile din averea care le
era moştenire chiar de la mama lor.73 Chiar dacă o fată, care era mai mare decât fraţii
ei, primea la căsătorie o parte din moşia părintească se putea aştepta ca această
decizie să fie contestată mai târziu.

Relaţiile dintre fraţi adesea erau marcate de problemele cu care se confruntau.

Cel aflat în dificultate aştepta ajutor de la ceilalţi fraţi, iar dacă acesta nu venea ditr-
un motiv sau altul reproşurile îşi făceau loc în viaţa lor. Supărarea era şi mai mare
dacă în acest context o parte din moştenire trebuia înstrăinată. Pentru că postelnicul
Drag a fugit din oaste pe când trupele Ţării Româneşti se aflau în Transilvania era să
fie executat de Mihai Viteazul. A scăpat datorită demersurilor popii Tudoran, care

73
DRH, B, vol.VI, nr.55,92, p.74-75,113-114.
30
„atunce au umblat el cu multă rugăciune înaintea lui Mihai voevod şi înaintea tuturor
veliţilor boiari, până au scos capul lui Drag postelnic de la tăiere”. Apoi Drag i-a
vândut pentru 9000 de aspri un loc de casă şi de pivniţă în Tărgovişte şi prin actul de
vânzare, din 1601, a interzis surorilor şi nepoţilor să se amestece „pentru că atunce nu
s-au aflat ajutor din neamul lui Drag postelnic, nici cu cuvântul, nici cu niscaiva bani
să cumpere acel loc şi pivniţe, nici ceva bine n-au văzut la aceea nevoe de la
nimenea”.

Conflictele uneori îmbrăcau şi forme violente. Documentele amintesc de fraţi

care s-au ucis. La 1540 se judeca situaţia unei familii cu multe drame: fraţi care s-au
ucis, copii dezmoşteniţi, fraţi care se judecă pentru avere. Astfel lui Chirca şi surorii
lui Dragole li se întăreau proprietăţile din Bumbueşti şi Clocotici, după ce au
demonstrat că pe fratele lor Neagoe „părintele său l-a scos de pe ocina lui” pentru că-
şi omorâse un frate, iar celelalte trei surori nu aveau drept de moştenire.

La moartea violentă a unei persoane, dacă aceasta nu mai avea părinţi, fraţilor şi
surorilor le revenea obligaţia de a căuta făptaşul, totodată lor li se dădeau sumele prin
care criminalul îşi plătea capul. La 1442 Elisabeta din Nădăşel şi fratele ei Ştefan
primeau cei 45 de florini cu care şi-au plătit capul cei ce-l uciseră în mod accidental
pe fratele lor. Dacă documentul din 1442 se adresa surorii şi ea era beneficiarul
principal al răscumpărării, deci ea reprezentase familia în judecată, într-un caz din
1446 din Giula cel care reprezentase familia în procesul pentru pedepsirea fratelui
ucis era un alt frate deşi acesta avea două surori mai mari. În 1466 se înţelegeau, prin
intermediul reprezentatului lor, cu ucigaşul fratelui lor cinci surori, toate măritate.
Ucigaşul s-a răscumpărat cu 66 de florini. Aceleaşi obiceiuri erau şi printre iobagii
românii. Astfel în septembrie 1450 Mihai iobag din Crăeşti în numele soţiei şi a fiului
său se înţelesese cu ucigaşii Stanei, sora soţiei sale şi soţia lui Oieraş Nicolae.

31
 În Transilvania era destul de frecvent întâlnit obiceiul ca fetele să treacă averea
proprie sub administraţia şi protecţia fraţilor, ca expresie a dreptului acestora de a le
tutela.74

O problemă care frământa pe mulţi fraţi era soarta surorilor rămase văduve.
Unora li se dădeau moşii, cum a fost cazul Veronicăi, văduva lui Nicolae din
Sânpetenii Almaşului, căreia, la 1454, cei doi fraţi şi sora i-au dat nişte sesii
iobăgeşti.75

În alte cazuri, fraţii în aceste momente se gândeau să dea surorii darul de

logodnă, care asigura existenţa ei. Alteori fraţii se îngrijeau de bunurile de care sora
lor probabil singură nu era capabilă să se ocupe. Astfel în 1534 Benedict Pal din
Petrizel lua de la sora sa şi de la copilaşul acesteia zece boi şi o căruţă pentru
îngrijire. Se angaja în faţa Capitlului de la Cluj să le restituie când băiatul va fi destul
de mare să-i îngrijească şi să poarte de grijă şi mamei sale. Dacă nu le va putea
restitui atunci îi va compensa cu 27 de florini.76

Într-o familie în care nu erau decât fete sau băieţii erau copii, iar părinţii nu le
mai puteau purta de grijă, locul lor era ţinut de soţul fetei celei mai mari. El era cel
care se ocupa de copii, îi căsătorea, pe fete le înzestra aşa cum s-a arătat deja. Sora,
deşi apare sporadic în documente, ceea ce face că urmărirea evoluţiei situaţiei ei în
familie să fie imposibilă, rămâne un personaj cheie. Chiar dacă adesea i se refuza
patrimoniul familial, dar în ultimă instanţă, când fraţii rămâneau fără descendenţi, ea
prin urmaşii ei continua tradiţia familiei, păstra moştenirea materială şi spirituală a ei.
De altfel fusese educată în acest spirit de mamă care-i transmisese în principal
tezaurul spiritual al lumii ei. Această femeie, pe care fraţii încearcă s-o îndepărteze,
în mod paradoxal întărea familia, soţul şi copiii ei adesea identificându-se cu
interesele părinţilor şi fraţilor ei. Dincolo de particularităţile legislative în cele trei
state situaţia surorilor era destul de asemănătoare.

74
Ibidem, 115-116
75
Ibidem, p. 118
76
Ibidem, p. 121
32
 Cu excepţia Moldovei ele erau nevoite să înfrunte o societate unde guverna
privilegiul masculinităţii. Folosind documentele din cele trei ţări se completează
imaginea asupra istoriei surorii. Se constată o îmbunătăţire a statutului ei de a
începutul Evului Mediu. Prin intermediul situaţiilor în care era menţionată sora, a
reacţiilor fraţilor faţă de căsătoria acesteia, se poate analiza atitudinea oamenilor faţă
de realităţile sociale. Se îmbina permisivitatea cu intransigenţa socială. Un astfel de
mariaj se considera o umilire care trebuie compensată sau dacă existau posibilităţile,
chiar reparată. Oricât ar fi dorit fraţii s-o îndepărteze, totuşi în final era sora lor, iar
soţul ei, într-o formă sau alta, prelua tradiţiile familiei ei, iar copiii ei le duceau mai
departe.

Soacra avea un rol aparte în familie. Mai ales dacă era vorba de mama fetei
atunci adesea o parte din proprietatea funciară a familiei tinere provenea din
moştenirea ei. Aceste femei cu ajutorul ginerilor încercau recuperarea pământurilor
lor pierdute. Au fost cazuri în care ginerii le tratau ca pe mamele lor pe soacre.
Documentele spun despre logofătul Pană Filipescul că s-a îngrijit de soacra sa,
Grăjdana slugereasa, şi a cinstit-o ca pe un părinte chiar şi după moartea soţiei sale
Preda, fiica Grăjdanei. Ca recompensă ea i-a dăruit în 1650 un sălaş de ţigani.77

Nu au lipsit nici tensiunile, agresiunile din relaţiile soacrelor cu ginerii. În 1501

Simion din Domăneşti îi aducea în faţa instanţei judecătoreşti pe cumnatul său şi pe
sora sa pentru că au agresat-o pe mama lui. Aceştia, părinţi a şapte copii, la rândul lor
erau nemulţumiţi că nu primeau sfertul de fată. Simion se obliga să dea anumite moşii
surorii ca sfert de fată.

Documentele lasă să se întrevadă variate atitudini ale soacrelor faţă de nurorile

lor. Elena, văduva postelnicului Constantin Cantacuzino, vedea în nurori un element
ce distrugea unitatea familiei. Se adresa cu multă severitate fiilor scriind „vă leg sub
blestemul lui Dumnedzeu şi supt blestemul mieu cel părintesc, ca să nu vă plecaţi
urechile voastre supt ascultarea cuvintelor jupăneasilor voastre, însă de ceale proaste

77
Ibidem, p. 124
33
şi învrăjbitoare, care fac fraţilor neviaţă, nici să se mestece iale în vorba voastră când
veţi avea între voi au pentru moşii, au pentru alte trebi, ce să-şi păzească fieştecare
treaba ei.”78 Deşi erau rezervate faţă de nurori uneori soacrele dădeau dovadă de mare
sensibilitate faţă de acestea. Aşa mama lui Radu Florescu, după moartea fiului său,
dăruia Stancăi, nora sa, satul Mostiştea pentru că trăise bine cu fiul ei.
Cât coabitau familiile copiilor cu cele părinteşti este destul de greu de apreciat
Legislaţia, cel puţin în cazul Transilvaniei, nu încuraja acest lucru. După cel mult trei
ani tinerii trebuiau să-şi aibă propria gospodărie, care era şi unitate biraică. Nu doar
legiuitorii au determinat destrămarea familiilor mari, uneori nici cei direct implicaţi
nu doreau coabitarea.
Bunica apărea şi ea destul de frecvent în documente. În cazul decesului
părinţilor, dacă bunica mai trăia, ei îi revenea rolul de a se ocupa de copiii rămaşi
orfani. Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu căsătorită cu Iordache Creţulescu, s-a
îngrijit de nepoata ei orfană, Elena, a crescut-o, apoi la 15 ani a măritat-o.79 Moartea
tatălui şi recăsătorirea mamei putea duce pe unii copii, cum a şi fost cazul lui Ion
Neculoe, la casa bunicii.80 Bunicile, pentru a asigura nepoţilor moştenirea care li se
cuvenea, le lăsau bunurile prin testament. Dacă moşiile fuseseră ocupate dintr-un
motiv sau altul, bunicile deschideau procese lungi pentru a le recupera şi a le
transmite nepoţilor.
Procesele pentru pământ adesea aduceau faţă în faţă nepoate, mătuşi care
revendicau drepturile lor la moştenire. în unele cazuri au beneficiat de înţelegerea şi
sprijinul rudelor. De exemplu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, Velica nepoata
lui Stanciul din Cruşeşti ceruse unchiului său un sfert dintr-o moşie. Acesta i-a dat,
iar apoi, Velica a căzut la bir cnezesc şi nu a putut plăti ocina ci a rămas năpastă pe
capul lui Stanciul, de a plătit-o el de bir în 1563. Într-un document din 1574 se
amintea de Maria, mătuşa logofătului Tatul care ceruse de la nepotul său sate şi ţigani
ca să le ţină, să se hrănească din ele în timpul vieţii ei.

78
Ibidem, p. 129
79
Cantacuzino M., Genealogia Cantactuzinilor, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 121
80
Neculce I., Opere, ed. G. Ştrempel, p.17-18
34
 Nepoatele, precum şi nepoţii uneori, erau prezenţi la succesiunea moşiei
strămoşeşti, ei moştenind alături de unchii şi mătuşele lor partea ce ar fi revenit
părinţilor deja decedaţi. Nepoatele alături de fraţii lor erau prezente 1-a vânzări,
cumpărări sau schimb de moşie, precum şi la înfrăţiri cu unchii şi verii lor, iar l-a
nevoie se judecau cu aceştia pentru apărarea moşiei strămoşeşti.
Femeile care aveau copii se bucurau de un prestigiu deosebit în faţa cumnaţilor
lor fără copii. Fraţii soţului, cum s-a văzut mai sus, lor le lăsau drept moştenire prin
testament averea, lor le vindeau casele care le reveneau moştenire în calitate de cei
mai tineri dintre fraţi81
În unele situaţii femeilor văduve le revenea datoria să se îngrijească de cumnaţii
care erau prea tineri pentru a se îngriji singuri. În ianuarie 1446 văduva lui Nicolae I
Mikla din Dezmir dădea cumnatului său Ioan, la căsătoria acestuia, părţile lui de
moşie. În 1507 Paul diac îşi asigura printr-un act cumnata văduvă şi pe cei trei copii
ai ei că şi-a primit toate drepturile din moştenirea sa părintească82.
Constatăm, deci în baza surselor examinate că dincolo de rolul jucat în familia
nucleară, unde era soţie, mamă, fiică, femeii îi reveneau atribuţii deosebite în familia
atât cea părintească, cât şi în cea în care a intrat prin căsătorie. Era un element activ
care se străduia să menţină patrimoniul funciar al familiilor din care făcea parte, îşi
sprijinea rudele mai tinere sau mult mai vârstnice. Deşi era trecută pe un plan
secundar de către soţ şi cumnaţi totuşi se bucura de un prestigiu deosebit mai ales
dacă avea copii. Fraţii şi cumnaţii care se stingeau fără urmaşi, în ea şi copiii ei
vedeau continuatoarea familiei, ca urmare îi donau, îi lăsau drept moştenire prin
testament averea sau îi vindeau averile lor. Această imagine de ansamblu nu exclude
conflictele în care era implicată. Adesea era un conflict între generaţii care putea să
rămână la stadiul în care se cerea plecarea familiei tinere, dar putea evolua şi spre
acuzaţii deosebit de grave care echivalau cu trimiterea la moarte.
Capitolul II. ROLUL FEMEII ÎN VIAŢA POLITICĂ

II.1. Manifestări ale Doamnelor Ţării în viaţa publică

81
Ibidem, vol. II, nr.3418, p.267.
82
DIR, B, veacul, XVII, voI.V, nr.234, p.256.
35
 Societatea medievală românească la fel ca şi societatea medievală
occidentală rămâne o societate dominată de elementul masculin 83 . Ca atare şi
politica rămâne domeniul privilegiat al bărbaţilor. Astfel cum uzul armelor este
exclusiv masculin la fel şi exercitarea conducerii, a comenzilor, rămâne un
privilegiu al masculinităţii.

Exercitarea conducerii statului a fost în evul mediu precum şi în epoca

modernă o afacere exclusiv masculină. Viaţa publică- politică le era interzisă
femeilor. Ele nu puteau exercita funcţii în aparatul de stat căci acesta era domeniul
în care doar bărbaţii, în virtutea calităţilor militare, puteau să participe. Femeilor nu
li se acorda o altă putere decât aceea asupra propriului menaj. Doar în casă ele
exercitau „atribuţii administrative” prin organizarea şi conducerea aparatului de
servitori, slujnice etc. Totuşi prezenţa lor în politică nu lipseşte din documentele de
epocă. Într-adevăr, ele apar tot prin raportare la bărbaţi: soţii, mame, fiice de domni
şi principi, deci tot în diferitele ipostaze atribuite unei femei de-a lungul existenţei
sale. În calitate de mame şi soţii de domni femeile au putut totuşi să influenţeze fie
direct, în calitate de regente, fie indirect, în calitate de soţii, viaţa politică a statului
şi chiar să întreprindă acţiuni concrete de conducere a ţării.

În calitatea lor de soţii şi mame doamnele din Ţara Românească şi Moldova

apar uneori în viaţa publică a statului în diverse prilejuri impuse de evenimentele
politice sau obligate de împrejurări să exercite astfel de atribuţii politice în cazul
absenteismului soţilor lor. Acestea sunt excepţii, căci ele nu se implică decât în
anumite circumstanţe în viaţa politică. Atare fapt nu înseamnă că aceste femei nu
au avut o existenţă dincolo de cadrul familial. Documentele atestă faptul că ele duc
o existenţă chiar dinamică, că sunt prezenţe active în spaţiul public. O atare

83
Fodor G., Destine comune: viaţa femeilor între public şi privat (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania
secolele XV-XVII). Cluj-Napoca: Argonaut, 2011 , p 86.

36
conluzie este justificată de numeroasele acte pe care aceste femei le elaborează în
interes propriu84. Este denotat şi că au existat legături între doamne şi principese.

Totodată aceste surse sunt extrem de valoroase în condiţiile în care ele ne

oferă indicii asupra preocupărilor acestor femei aflate într-o poziţie socială care nu
permitea prea multe manifestări publice, mai ales odată cu creşterea influenţei
turceşti care impunea femeilor să se retragă şi mai mult în spaţiul privat al
„gineceului lor”.

Această categorie de documente este relativ redusă. Informaţiile sunt însă

deosebit de valoroase deoarece permite identificarea rolului pe care femeile l-au
jucat în viaţa reală, chiar dacă eludând uneori, la nivelul cel mai înalt al societăţii,
acel principiu al masculinităţii dominante, în viaţa de stat. În multe cazuri aceste
acte sunt elaborate în calitate de văduve de domni deoarece doar calitatea de
văduve le dădea drepturile juridice depline. Vom prezenta câteva din astfel de acte
care poartă amprenta feminină.

În 1511 doamna Voica, văduva lui Mihnea cel Rău, încerca să descurce
problemele ivite cu braşovenii vizavi de o cantitate de aur şi argint pe care soţul ei
o trimisese braşovenilor. În acest sens ea se adresa, în calitate de soţie a domnului:
„din mila lui Dumnezeu Io Mihnea, voievod şi domn a întregii ţări a Ugrovlahiei şi
eu Voica, cu mila lui Dumnezeu doamna-judelui şi celor 12 pârgari ai Braşovului”
cerându-le să onoreze obligaţiile asumate. Mihnea trimisese la Braşov argint şi aur
pentru a completa cu 24 de ceşti de argint aurite zestrea fiicei sale, Ruxandra.
Murind însă respectivele ceşti nu au fost trimise şi tocmai de aceea doamna Voica
preia iniţiativa cerându-le în numele răposatului ei soţ. Recuperarea lor nu s-a făcut
prea lesne, văduva de domn trebuind să apeleze la principe: „v-am trimis şi cartea
craiului care vă porunceşte să-mi daţi ceştile mele. Le-a cerut şi fiul meu, Io
Mircea Voievod şi n-aţi vrut să i le daţi nici lui, zicând că în Cartea Craiului se

84
Ibidem, p. 107

37
spune să mi le daţi numai mie”85. Apelând la principe, ea a primit în cele din urmă
23 de ceşti atestând printr-o scrisoare acest fapt.

Tot braşovenilor se adresa câţiva ani mai târziu şi doamna lui Neagoe
Basarab, Despina Miliţa. Ea cerea braşovenilor să-l elibereze pe trimisul ei,
Andreiaş, reţinut de către aceştia. Emisarul fusese trimis de către Despina ca
principe „cu cuvintele noastre trebuincioase” încă pe când era Teodosie voievod în
ţară.

Dintr-o corespondenţă mai vastă, remarcabilă prin generozitatea

informaţiilor legate despre traiul şi soarta doamnei fac parte epistolele Ecaterinei
Salvaress, soţia lui Alexandru al II-lea Mircea. Ea scria uneia dintre surorile sale,
Mărioara călugărită la Veneţia. Ecaterina, Doamna Ţării Româneşti îi trimitea prin
1576 o epistolă în care dădea detalii cerute probabil de aceastadespre ceilalţi
membri ai familiei sale; „şi dacă întrebi şi despre noi, se închină sora ta Lucreţia şi
toţi copiii ei”. Ea confirma de asemenea primirea lucrărilor trimise de Mărioara
respectiv patru talismane, portretul ei şi două perii. Îi trimite în schimb o blană şi
beteală. Un an mai târziu, Ecaterina revenea cu o nouă scrisoare reconfermând
primirea darurilor anterior menţionate. Doamna devine sentimentală, stare
accentuată probabil şi de faptul că se află într-o ţară străină, „şi cât voiu trăi, te
voiu cinsti cu ce voiu putea” 86 . Din nou, înscrie în text darurile trimise prin
intermediul lui Benetto da Gajan: „o blană de samur, cu negustorul prin care ai
trimes cele două perii şi cele patru lemne” 87 . Un fapt interesant care apare în
scrisoare e şi rugămintea Ecaterinei sătre Mărioara de a-i scrie în greceşte, iată deci
că nu doar distanţa separa femeile unei familii ci şi barierile lingvistice , întrucât
„aici nu se afla Frânci să o cetească”.

Cele două surori îşi continuă corespondenţa şi în 1578. De această dată în

prim planul expunerii se regăsesc informaţii legate de familie dar şi de dorinţa
Mărioarei de a se stabili la un aşezământ catolic din Ţara Românească probabil în
85
Iorga N., Scrisori de femei, p.6
86
Ibidem, p. 8
87
Ibidem, p. 9
38
intenţia şi dorinţa de a fi mai aproape de sora sa. Ecaterina nu agreează însă
propunerea Mărioarei, exprimarea ei indicând fără îndoială opinia despre Ţara
Românească şi locuitorii ei: „eşti adevărat sora mea, eşti sângele meu şi te iubesc şi
te doresc, dar locul acesta nu sufere ca eu de atâta vreme să mă port după ritul
grecesc şi sora noastră tot aşa „Lucreţia”, şi acum Domnia Ta să vii să mergi la o
biserică frâncă, şi noi de altă parte la altă biserică, grecească. E ruşine şi ne
dispreţueşte lumea”. Că o astfel de reacţie era de aşteptat reiese şi din normele
juridice care condamnau căsătoriile mixte din punct de vedere confesional. Deşi
ele erau practicate chiar şi de către domni ele nu erau bine privite de locuitorii ţării.
Ecaterina pune această intoleranţă pe seama înapoierii muntenilor: „aici sunt
locuitorii oameni sălbateci, nu sunt ca la Constantinopole şi Pera, unde-s
amestecaţi grecii şi frâncii la un loc”. În plus, ea atrage atenţia şi asupra precarităţii
condiţiei sale: „pe de altă parte această ţară nu e moştenirea noastră; azi suntem şi
mâine nu suntem, după voinţa lui Dumnezeu, şi ne aflăm în mâna Turcului şi nici
noi nu ştim unde vom fi până la capăt”88. La distanţă de aproape 10 ani (1587)
Ecaterina continua să scrie surorii sale din Veneţia. Din nou în centrul expunerii se
regăsesc informaţiile legate de membrii familiei precum şi situaţia bunurilor
trimise de către una celeilalte. Ecaterina îşi informa sora că „doamnele Benetta,
Prepia, Păuna „fiicele Lucreţiei” şi bărbaţii lor sunt toţi bine” 89 . De asemenea,
Ecaterina o anunţa că îi va trimite- din nou- bani de cheltuială 20.000 de aspri
rugând-o însă să îi administreze cu prudenţă datorită dezordinilor interne care
ameninţau poziţia voievodului şi implicit pe a mamei: „şi cheltuieşte şi du-o
Domnia Ta, nu cum ai vrea, ci cum poţi, pentru că Dumnezeu ştie cum o mai
ducem noi, cu câtă nelinişte şi cu ce strânsoare şi supărări! Pentru că a venit acel
nelegiuit „Petru Cerecel” şi a amestecat lucrurile şi a făcut aşa că i-au dat Domnia,
şi, când a mers în ţară înăuntru, a părpădit şi a sărăcit lumea şi a calicit aici însăşi
ţara... şi am găsit că avea datorii de 899 poveri de aspri... şi sultanul a rânduit ca,

88
Ibidem, p. 10
89
Ibidem, p. 11
39
precum a luat Mihnea voievod Domnia lui, să plătească şi datoriile lui, şi aşa le
plătim noi, şi ne-am îndatorat şi noi până să venim în ţară încă pe atâta”.

Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, este o altă doamnă a cărei prezenţă
se face simţită în plan social. Astfel în 1597 ea se află în corespondenţă cu Ioan
Keseru de Gibart, fiul Zamfirei care apelase la doamnă pentru a afla vreo eventuală
moştenire rămasă de la mama sa. Doamna Stanca îi mulţumea acestuia pentru
plocoanele trimise promiţându-i ajutor în chestiunea solicitată. Scrisoarea din 16
iunie 1597, Târgovişte, relua o promisiune pe care o făcuse anterior voievodului
muntean, doamna Stanca scriind oarecum în numele soţului ei: „înţeles-am ceea ce
îmi scrie Milostivirea Ta despre moşie, dar precum a scris Măria-Sa soţul nostru
iubit Milostivirii Tale, Milostivirea Ta vei afla din aceasta starea lucrurilor.
Făgăduiesc însă Milostivirii Tale pe credinţa mea, că îndată ce vei ajunge aici cu
ajutorul lui Dumnezeu, moşia ţi se va da în mână îndată” 90 . Fie că aşa cereau
normele de conduită, fie pentru că o cunoştea pe doamna respectivului nobil,
Stanca salută pe soţia acestuia: „Cucoanei Milostivirei Tale rog a spune cu vorba
mea slujbei mele”. Scrisoarea este semnată de „Doamna Stanca, soţia lui Mihai-
Vodă din Muntenia”. Deşi o scrisoare de interes privat, de notat e faptul că nobilul
ardelean apelează la dânsa în speranţa că doamna fiind ea avea autoritatea necesară
în a rezolva chestiunea legată de moşia Zamfirei. Este reprezentativ de asemenea şi
faptul că scrisoarea este semnată în calitate de doamnă, soţie a voievodului
muntean.

Şi principesele transilvănene îşi fac simţită prezenţa în viaţa publică. Una

dintre cele mai cunoscute este Maria Christierna. În 1598 principesa ordona lui
George Hammai, prefectul cetăţii Gherla să protejeze pe nemeşul Grigore Pop de
Rogoz şi pe fraţii acestuia faţă de acţiunile unei femei şi anume văduva
domnitorului muntean Ştefan Răzvan. În intitulaţie ea apare ca „Maria Christierna
Dei gratia Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae transalpinae Princeps, partium

90
Veress A., Documente, V, pp.72-73;
40
regni Hungariae Domina et Siculorum Comes”91. În acelaşi an, principesa cerea,
apelând chiar şi la împărat, bistriţenilor trimiterea câtorva meşteşugari la Alba
Iulia. Tonul e unul imperativ: „vă poruncim şi din autoritatea împăratului ca îndată
să ne trimiteţi patru fierari şi patru rotari aici la Bălgrad în casa armelor”92. Iar, la
22 iulie 1598 aceeaşi pricipesă răsplătea pe Pătraşcu „boier de Nagy” din Berivoii
Mari pentru serviciile sale prin scutirea de toate dările şi slujbele plebeie care se
impuneau pentru casa sa din localitatea respectivă. Astfel, pricipesa dispunea, „a
modo deinceps dictum Petrasko Boier, haeredesque et posteritatibus eius universos
ad nullam censuum taxarum et contributionum nostrarum, tam ordinarium, quam
extraordinarium solutiomen, lucrique fisci sen Camerae nostrae pensionem, nec
non servitorum quorumvis plebeorum et civilium exhibitonem unaqum cogere aut
complebere, nec eos propterea in personis, rebus ac bonis ipsorum universorum
turbare, molestare” 93 . Privilegiul era dat cu titlul perpetuu şi întărit de către
principesă: „sub pendente nostro sigillo dandas clementer ducimus et
concedendes”. Dar fiind că respectivul boier era din Făgăraş, domeniul propriu al
principesei, se prea poate ca şi principesa să fi reacţionat în calitatea sa de
„suzeran”, privilegiul de mai sus putând fi astfel încadrat în categoria actelor de tip
vasalic.

Activă în plan public a fost şi doamna Elena, soţia lui Matei Basarab.
Documentele atestă de pildă contactele pe care şi această doamnă le-a avut în plan
extern, în principal cu transilvănenii. Astfel în 1647 ea coresponda cu pricipesa
Susana Lorantffy. După cum cereau uzuanţele unei case domneşti şi după cum
atestă astfel de acte, doamnele şi principesele din cele trei ţări interacţionau în
paralel cu soţii lor. În 14 martie 1647, din Târgovişte, doamna Elena saluta pe
principesa transilvăneană cu prilejul soliei soţului ei trimiţându-i totodată şi o mică
atenţie. Elena foloseşte deci prilejul acestei solii pentru a trimite la rândul ei o
scrisoare de complezenţă: „şi noi am voit cu acest prilej să cercetăm prin scrisoarea

91
Ibidem, , p.158-159; G. Fodor, op. cit., p.110
92
Ibidem, p.168;
93
Ibidem, p.172-173;
41
aceasta a noastră pe Măria Ta şi pe micul nostru Domn, în bună sănătate; să dea
Dumnezeu ca scrisoarea noastră să găsească pe Măria Ta în ceas norocos şi fericit.
Pe lângă aceasta, am trimis Măriei tale un mic plocon, Măria Ta neluând în seamă
felul ploconului, să ne ia în nume de bine voinţă; şi de aici înainte ne silim să fim
în toate plăcuţi Măriei tale. Dumnezeu să ţină şi pe Măria Ta în bună sănătate” 94.
Semnează „Illmae Cellsissimae Vestrae vicina benevola ad serviendam parata
Helena Principissa Valachiae”. E dificil de afirmat dacă această scrisoare are şi un
substrat politic- interesele politice ale lui Matei Basarab de a atrage pe Gheorghe
Rakoczy I în alianţă- acela de a câştiga mai lesne bunăvoinţa principelui. Cert este
că o lună mai târziu (12 aprilie 1647) domnitorul muntean reînnoia tratatul de
alianţă cu principele transilvănean. Aceeaşi doamnă va coresponda, de această dată
în interes privat, şi cu braşovenii. Scrisoarea din 10 februarie 1649, deloc
protocolară căci e redactată pe un ton informal, era adresată de către Elena „ la a
noastră iubită, bună prietenă şi de aproape vecină, jupâneasa Catrina judeceasa din
cinstită cetatea Braşovului”95. Ea se adresa braşovencei cerându-i să îi trimită o
serie de articole pentru împletit: „aici am cumpărat Domnia Mea o roabă, şi este
împletitoare, numai nu avem nici izvoare de peteare, că să faci data bine să ni dai
ceva izvoade de petare, şi mai mari şi mai mici, şi de câlţi şi de tot felul”. Doamna
o mai solicita de asemenea şi pentru seminţe de flori „de tot felul de ce vor fi acolo
la dumneavoastră”. O roagă să i le trimită atunci când va fi posibil. Corespondenţa
Elenei testează şi faptul că ea avea interese publice, faţă de stat şi de supuşi. Astfel
în 18 mai 1653 ea se adresa sibienilor, rugându-i să îi trimită un chirurg bun care să
ajute boierii răniţi în conflictul cu Vasile Lupu. Aflată la Rucăr, departe de
confruntările armate, ea primise veştile „bune şi vesele” despre victoria soţului său
asupra „vizmaşului nostru Vasile Vodă”. Ea le relata sibienilor modul în care a
decurs confruntarea care a durat toată ziua „până în seară şi mila lui Dumnezeu cea
mare adus-au biruinţa în partea noastră, atât cât toată călărimea şi pedestrimea s-au
închis în carăle taberii lor împreună cu Vasile Vodă şi cu ginere-său Cazacu şi

94
Veress A., Documente, X, p.198-199;
95
Iorga N., Scrisori de femei, p.17-18
42
oştile domnului meu i-au înconjurat din toate părţile”. Ea exprima speranţa
victoriei asupra moldovenilor „şi aşa avem nădejde în mila lui Dumnezeu să se
surpe supremaţia vrăjmaşilor noştri şi ai domniilor voastre până în sfârşit pentru
care şi drept, care lucru fie Hristos laudă şi mulţumire”. Fiind aşa dar informată
asupra desfăşurării acţiunilor pe teatrul de război, ea ruga pe sibieni să trimită un
medic care să vindece pe boieri „de va fi în cetatea domniilor voastre vreun
cherurgus bun ca acela care să poată fi de folos dumneavoastră să nu apăraţi a-l
slobozi să vie fără zăbavă cu această slugă a noastră că aici la noi sunt oameni
proşti, nu sunt meşteri aşa cum ar trebui” 96 . Preocupată de soarta răniţilor, ea
încerca să contribuie la succesul militar al muntenilor.

În corespondenţă tot formală cu Susana Lorantffy se afla şi doamna

Ecaterina, soţia lui Vasile Lupu. În acelaşi ca şi Elena Basarab, doamna Moldovei
trimitea principesei tot cu prilejul soliei soţului ei nişte cusături turceşti 97 .
Scrisoarea de salut este din punct de vedere al formulării similară cu acea a
doamnei Munteniei. Nu ştim dacă este vorba de raţiuni politice sau doar este o
scrisoare de complezenţă însă putem nota faptul că între cele două soţii de domn şi
principesă a existat o astfel de corespondenţă. Cât despre Susana Lorantffy, văduva
principelui Gheorghe Rakoczy întîi ea se va remarca în planul activităţii publice şi
prin acţiunea în favoarea românilor ardeleni.

În corespondenţă cu Ana Bornemisza a fost doamna lui Alexandru Iliaş,

domnul Moldovei care-i trimitea principesei salutări şi daruri din Constantinopol
rugând-o să „nu privească felul darului, ci adevărata frăţie şi bunăvoinţă” 98 .
Ecouri în viaţa publică vor avea şi acţiunile altor doamne. De cele mai multe ori
acţiunile lor depăşeau limitele impuse de societate şi le asigurau acestora un loc în
istorie. Este exemplul Mariei, fiica lui Constantin Brâncoveanu, căsătorita cu
voievodul moldovean, Constantin Duca. Radu Popescu condamna conduita
inadecvată a mândrei domniţe: „acolo la Moldova mergând, fiind doamna Maria

96
Lupaş I., Documente istorice transilvane, p.252
97
Ibidem
98
Veress A., Documente, XI, p.83-84; Şarolta Solcan, Societatea românească din secolul al XVII-lea, p.174
43
mândră şi semeaţă, având pe tată-său domn mare a Ţării Româneşti, au început a
necinsti jupânesele boierilor cu multe cuvinte rele şi mai vârtos, într-o zi de Paşti,
viind o jupâneasă cu işlic, precum le este obiceiul de poartă jupânesele işlice în
toată vremea, i-au luat işlicul din cap şi l-au băgat în foc, şi au lăsat-o cu capul gol,
zicând că numai doamnelor se cade să poarte işlice, iar nu şi jupâneselor. Aceasta
văzând boierii, s-au scârbit foarte tare şi au umblat cu mijloc ca acela, de l-au scos
din domnie şi au pus domn pe Antiohie Vodă”99.

În cele mai multe situaţii doamnele au fost active în plan social şi politic
odată cu decesul soţilor lor. Văduvia le va obliga să iasă mult mai frecvent în
spaţiul public şi să acţioneze în noua lor calitate de conducător de familie.
Documentele care să le fi consemnat acţiunile publice nu sunt foarte numeroase,
dar aceasta nu ne permite să credem că ele nu sau manifestat în viaţa politică.

II.2. Doamne-regente la conducerea statelor româneşti

Izvoarele medievale fie ele occidentale, bizantine sau româneşti au

consemnat nume de femei care nu s-au limitat doar la îndeplinirea atribuţiilor ce
decurgeau din calitatea de soţie sau mamă. Avem personalităţi feminine care s-au
implicat în viaţa socială, în cultură şi chiar în politică. Documentele consemnează
cazuri de femei care au jucat un rol direct în viaţa politică a Moldovei, Ţării
Româneşti sau Transilvaniei. Dat fiind faptul că exerciţiul politic era condiţionat
de statutul social este firesc că doar femeile din clasele superioare puteau să joace
un astfel de rol. Dar apartenenţa la clasa nobiliară nu era suficientă pentru că numai
un număr foarte redus de femei din acest grup social şi-au depăşit condiţiile. Avem
în vedere aici, soţiile de domni, singurele care în Ţările Române au reuşit să ocupe
o poziţie preeminentă în viaţa socială şi de stat. Faptul este lesne de explicat dacă
ne raportăm la tradiţia politică precum şi la normele juridice existente în Ţara
Românească şi Moldova. După cum au afirmat istoricii români precum
A.D.Xenopol, A.Pippide, N.Stoicescu domnia s-a dezvoltat după modelul curţii

99
Popescu R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 314
44
bizantine unde împărătesele erau încoronate şi se amestecau deschis în problemele
de stat100. Cazul doamnelor române este similar, dacă nu identic prin calitatea ei de
doamnă dar şi datorită averii personale sporite prin apanajul creat de domn prin
afectarea unor venituri, ea a beneficiat de elementele favorizante pentru exercitarea
unei infuenţe în politica de stat şi anume prestigiul şi bogăţia.

Principalul atu pentru ca doamna să poată îndeplini un rol în viaţa politică

rezidă din interpretarea normelor juridice valide în cele două Ţări Române.
Istoricul Valentin Al. Georgescu afirma că domnia a folosit precedentul bizantin în
multe dintre elementele structurii sale: titulatură, putere absolută, concepţia
teocratică asupra puterii 101 . La această concluzie putem adăuga şi faptul că nu
numai instituţia domniei a preluat modelul bizantin, ci şi dreptul public şi privat.
Suntem interesaţi aici de statutul juridic al văduvelor. Acesta schimba radical
condiţia femeii prin văduvire ea beneficiind de capacitate juridică deplină. Astfel,
prin extensie, în calitate de mamă, de doamnă odată rămasă văduvă exercita tutela
asupra fiilor minori. În această calitate, doamnele intrau în componenţa regenţei
domneşti iar unele dintre ele vor reuşi chiar să domine aceste regenţe şi deci să ia
parte „netutelate” la viaţa politică a ţării.

Din punct de vedere legal, doamnele intrau în componenţa regenţei în cazul în

care fiul domnitor era încă minor. Potrivit lui P.Strihan spre deosebire de regenţa
apuseană în Ţările Române, regenţa a fost folosită numai în caz de minorat al
domnului şi majoritatea regentelor au fost femei 102 . Astfel de cazuri sunt
consemnate atât în Ţara Românească cât şi în Moldova pe întreaga perioadă
cuprinsă între secolul al XIV-lea şi primele decenii ale secolului al XVII-lea adică
atâta timp cât principiul erectivo-ereditar, chiar deteriorat, mai îngăduia existenţa
pe tron a unui domn minor. Dintre doamnele care au îndeplinit calitatea de regente
se numără: Despina, soţia lui Neagoe Basarab; Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul;
Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu; Elizabeta, soţia lui Ieremia Movilă;

100
Stoicescu N., O. Sachelarie (coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 162
101
Georgescu V.Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlosul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 70
102
Strihan P., Regenţa în dreptul feudal român. În: Studii. Revista de Istorie, nr. 32, 1979, p. 687-703.
45
Marghita, soţia lui Simion Movilă etc. Într-adevăr mama domnului minor nu prelua
singură conducerea statului, ea fiind secundată de unul sau mai mulţi boieri. În
această calitate ele ajung să exercite efectiv conducerea ţării bucurându-se de
prerogativele puterii domneşti. Dar, în general, chiar şi în calitate de regente, ele
sunt prezenţe discrete în politică semnând arareori documente în nume propriu,
folosindu-se de numele fiilor.

Dintre regentele care au impresionat contemporanii prin calităţile lor de lider

se remarcă soţiile celor doi voievozi moldoveni: Alexandru Lăpuşneanu şi Ieremia
Movilă103 , precum şi Chiajna, soţia voievodului Mircea Ciobanu. Cazurile lor se
impun a fi tratate tocmai prin faptul că permit istoricului şi identificarea opiniei pe
care autorii-bărbaţi-ai cronicilor şi documentelor moldovene au avut-o vizavi de
regenţele lor.

Ruxandra Lăpuşneanu, fiica lui Petru Rareş, căsătorită cu domnitorul

Alexandru Lăpuşneanu este una dintre doamnele care au reuşit să-şi depăşească
condiţia de soţie de domnitor şi de mamă. Documentele nu atestă că ea ar fi jucat
vreun rol în viaţa politică în perioada anterioară decesului soţului ei. Ruxandra nu
apare în cronici, în perioada domniei lui Alexandru Lăpuşneanu decât în contextul
conflictului acestuia cu despot când Ruxandra fusese trimisă împreună cu copiii ei
în cetatea Chilia.

Rolul politic al Ruxandrei începe abia după moartea lui Alexandru

Lăpuşneanu când domnia i-a revenit fiului acesta, Bogdan (1568-1572). Datorită
faptului că acesta era minor, mama sa, Ruxandra va fi acea care va executa regenţa.
Nu singură, sau cel puţin nu oficial, pentru că îi va avea ca şi îndrumători pe
„Gavriil Logofătul şi Dimitrie Hatmanul”104. Deşi cronica lui Ureche de mai târziu
o acuză că s-ar învoit la moartea prin otrăvire a soţului ei105 şi că Nicolae Iorga
consideră că şi Ruxandra ca şi sora ei, Chiajna, ar fi putut să deprindă toate tainele
103
Fodor G., Rolul politic al femeilor din societatea medievală românească. Profiluri istorice: Ruxandra Lăpuşneanu
şi Elisabeta Movilă. În: Studia Universitatis Petru Maior, Seris Historia 5, Tg-Mureş, 2005, p. 57-68
104
Cronica lui Azarie (în continuare Cronica lui Azarie). În: Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI, ed. De I.
Bogdan, Ed. Revizuită de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959 (în continuare Cronicele slavo-române), p. 146
105
Ureche Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1992, p.71
46
răutăţii de la soţul ei106 totuşi cronicile prezintă regenţa ei într-o lumină favorabilă.
Cronica lui Azarie reprezintă unul dintre izvoarele care ne demonstrează acest fapt.
Redând istoria Moldovei între 1551-1574 şi deşi o cronică oficială scrisă din
porunca lui Petru Şchiopu, cronica, fiind contemporană cu evenimentele pe care le
descrie, reprezintă un document foarte valoros. Cronicarul moldovean descrie
această perioadă a regenţei din momentul în care „Bogdan a primit steagul
domniei”107.

Din textul cronicii, reiese clar că Ruxandra este conducătoarea regenţei

conducând cu „minte de bărbat” dar cu suflet mare şi „împodobită de
înţelepciune”. Potrivit aceluiaşi cronicar, ea a condus ţara menajând boierimea,
cinstind „cu mii de binefaceri pecnezii care erau sub dânsa şi-i mângâia cu daruri
foarte bogate şi de mare cinste”. Aceiaşi atitudine a avut-o şi faţă de cei
„neputincioşi şi săraci”, faţă de cei „vârstnici” precum şi de Biserica Ortodoxă şi
clerul ei. Cronicarul lasă să se înţeleagă, de asemenea, că acest şir de binefaceri ar
fi continuat dacă nu ar fi fost întrerupt de moartea prematură a regentei care a
domnit alături de fiul ei doi ani şi nouă luni.

Cu excepţia cronicarilor, documentele din perioada regenţei care să consemneze

acţiunile Ruxandrei aproape că lipsesc cu desăvârşire. Atare fapt ne certifică
concluzia că politica ei s-a manifestat indirect. Ruxandra nu seamnează
documentele în calitate de conducător al ţării ci doar în acea de mamă a
domnitorului Bogdan. Un astfel de document este cel 1570 prin care „Bogdan
Lăpuşneanu voievod şi mama sa Ruxandra răscumpără toate averile mănăstirii
Dohiariu de la Sfântul Munte iar călugării se obligă să respecte dorinţele lor 108.
Această lipsă a documentelor oficiale semnate de regentă denotă că regenta, în
general, nu semnează documente domneşti109. Aceasta nu a însemnat că Ruxandra
nu a participat la conducerea efectivă a ţării ci doar că, potrivit uzanţelor doamna,

106
Iorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992, p.71
107
Cronica lui Azarie, p. 147
108
DIR, A, XVI, II, 247, p.235
109
Strihan P., op. cit., p.693
47
probabil şi pentru a nu stârni susceptibilităţi şi pentru că nu putea înlătura
prejudecăţile epocii, a rămas în umbră preferând să administreze ţara indirect. Pe
de altă parte în cazul în care rolul Ruxandrei în regenţă ar fi fost unul
nesemnificativ cronicile nu ar fi înregistrat sau nu ar fi avut cum să descrie
perioada regenţei ca pe una plină de binefaceri. Mai mult, regenţa ei nu ar fi
rezistat posterităţii. Letopiseţul lui Grigore Ureche reprezintă din această
perspectivă un izvor foarte important, iar faptul că autorul rămâne tributar
scrierilor mai vechi nu trebuie să fie înţeles ca fiind o simplă preluare fără
discernământ a informaţiilor deoarece, fără îndoială, că el nu le-ar fi preluat dacă
nu le considera importante. Autorul descrie deci în acelaşi spirit ca şi Azarie
perioada regenţei Ruxandrei: „lucrurile ţării le ocărmuia mumă-sa Roxanda, că era
o femeie destoinică şi înţeleaptă cu dumnezeire milostivă şi la toate bunătăţile
plecată” 110 . Cronicarul nu omite însă să redea şi circumstanţele şi de fapt
implicarea Ruxandrei în moartea soţului ei: „mai apoi episcopii şi boierii
înţelegându acestu cuvântu şi mai a dinadinsu Roxande, doamnă-sa, temându-se de
un cuvântu ca acesta...ştiind câtă groază şi moarte făcusă mai înainte în boierii săi,
temându-se doamnă-sa să nu paţă mai rău decâtu alţii, l-a otrăvit şi a murit”111.

Acesta este singurul epizod, care „întunecă” personalitatea Ruxandrei dar

chiar şi aceasta pare să fi fost, în opinia cronicarului, ca fiind unul explicabil dacă
nu chiar unului necesar pentru a salva ţara şi mai ales boiermea de politica
autoritară a lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca atare şi în viziunea cronicarilor,
Ruxandra a rămas în istorie ca o regentă care a condus Moldova conform unui
model fundamental opus celui promovat de soţul ei, rămas în posteriate ca şi un
persecutor al boierimii.

Atitudinea pozitivă a cronicarilor faţă de Ruxandra s-ar putea justifica prin

politica promovată în raport cu boiermea şi anume de menajare şi chiar de întărire
a privilegiilor ei. De asemenea, comparativ cu domnia soţului ei este clar că

110
Ureche Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei, p.147
111
Ibidem, p. 146
48
regenţa Ruxandrei a reprezentat o perioadă de acalmie, un moment de respiro
pentru boiermea persecutată de domnitor. Pari-se că atitudinea îngăduitoare a
Ruxandrei faţă de boierme este aceea care i-a determinat pe cronicari, boieri şi ei,
să descrie regenţa în lumina cea mai pozitivă.

Doamna Chiajna - soţia lui Mircea Ciobanu poate fi înscrisă datorită faptelor
sale, între acele doamne care au ştiut să se implice în viaţa politică a ţărilor, rămasă
posterităţii mai cu seamă datorită operei lui Alexandru Odobescu. Faptele
memorabile care i-au consacrat nemurirea şi au transformat-o în personaj literar
sunt legate tocmai de această implicare agresivă în viaţa politică a Ţării Româneşti.
Acţiunile sale „au impresionat” negativ pe contemporani care au sancţionat-o
vehement. Chiajna şi-a depăşit cu mult atribuţiile devenind o pildă negativă pentru
toţi acei care s-ar fi lăsat conduşi sau ar fi lăsat afacerile politice să fie conduse de
către o femeie. Chiajna (1525-1588) a fost fiica lui Petru Rareş al Moldovei, sora
Ruxandrei care era căsătorită cu Alexandru Lăpuşneanu şi nepoata lui Ştefan cel
Mare. În 1545 s-a căsătorit cu Mircea Ciobanu „celebru” şi el prin măcelarirea
boierilor suspectaţi de trădare. „Cariera politică” a Mirceoaiei va începe în 1559,
după moartea soţului ei, când va avea calitatea de regentă căci fiul ei Petru cel
Tânăr avea la vremea respectivă doar 13 ani. Legenda ţesută în jurul Chiajnei este
însă departe de adevăr. Chiajna a fost într-adevăr o femeie ambiţioasă care a ştiut
prin toate mijloacele-intrigi, strategii matrimoniale, crime- să-şi urmărească
scopurile. Totuşi ea nu face notă discordantă cu epoca sa, nu a fost nici mai
vicleană şi nici mai crudă decât alţi domni din vremea sa. Doamna Chiajna ni se
înfăţişează ca o femeie inteligentă, ambiţioasă şi energică112. De ce s-a ajuns la
aceste exagerări, la o supradimensionare a personalităţii şi a faptelor ei? Poate
tocmai datorită faptului că era femeie, şi una care îşi depăşise cu mult statutul
impus de societate.

Indicii vizavi de interesele sale politice se văd încă din 1554 odată cu
mazilirea soţului ei când Chiajna s-a implicat activ în lupta de recucerire a tronului.

112
Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, I, Chişinău, 1991, p.68
49
Ea a apelat la o metodă aparte şi anume cultivarea unor legături de prietenie cu
cadânele sultanului, metodă pe care Constantin Gane o descrie: „mijlocul acesta de
a izbuti prin farmecul a doi ochi de femeie şi a unui zâmbet ispititor era nou, cel
puţin în istoria noastră”113. Dar după moartea soţului, rămasă văduvă, Chiajna va
intra în lupta pentru tron. De această dată, cel vizat era Petru cel Tânăr. Chiajna se
va lupta, la propriu, cu rivalii soţului defunct conducând ea însăşi oştirea de război,
întâmpinându-i pe răzvrătiţi la Româneşti. Învinsă, va trece Dunărea apelând din
nou la ajutorul Otoman. Radu Popescu descria în cronica sa implicarea efectivă a
Chiajnei în operaţiunile militare menite să asigure tronul pentru fiul ei Petru: „Şi-
au rămas doamna Mircioaie cu fiul său Pătru Vodă în scaun trimiţând la turc de
cerea scaunul tătâne-su Mircei Vodă. Iar boierii pribegi, auzind că a murit Mircea
Vodă au strâns câtăva oaste şi au venit peste munte. Boierii Mircii Vodă încă şi-au
strâns oşti şi le-au ieşit înainte la sat la Româneşti acolo având război, au biruit
pribegii şi au fugit boiarii Mircii Vodă cu doamna Mircioaie şi fie-său Petru Vodă
peste Dunăre şi iar s-au întors boiarii Mircioaiei cu oşti îndărăt şi s-au întâmpinat
cu pribegii la Şepăteşti şi s-au bătut oştile şi au biruit pe pribegi...şi au venit
doamna Chiajna cu fiiu-său Pătru Vodă în scaun la Bucureşti”114. În paralel, sume
de bani erau îndreptate de către doamnă către Constantinopol pentru a obţine tronul
pentru fiul său. Timp de şapte ani Petru cel Tânăr va conduce Muntenia, doar
oficial, pentru că doamna Chiajna era aceea care conducea în fapt destinele
Munteniei. Ea a promovat de asemenea şi o politică abilă de alianţe matrimoniale
menite a-i susţine şi întări poziţia. Dar tocmai una dintre aceste alianţe avea să
marcheze declinul şi sfârşitul Chiajnei. Este vorba despre căsătoria Mariei cu Ion
Cantacuzino, şi de fapt despre ofensa pe care Chiajna care regizase „răpirea” fiicei
sale pentru a o elibera din acest mariaj- o aduse familiei Cantacuzino. Ion şi Mihai
Şaitanoglu vor încerca să o pedepsească pe Chiajna pentru această umilinţă cum de
altfel vor şi reuşi căci Cantacuzinii aveau pondere la Constantinopol. Astfel în 7
mai 1564 a sosit firmanul de mazilire al lui Petru cel Tânăr, iar întreaga familie a

113
Ibidem, p.70
114
Popescu R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p.56
50
urmat calea exilului. Constantinopolul nu îi era accesibil astfel că doamna va sfârşi
în Siria, la Alep unde îşi va câştiga existenţa din comerţ şi ţesătorie. Va muri în
1588 înmormântată fiind la Galata. Despre mazilirea şi decăderea Chiajnei va scrie
în 1578 Gheorghe Etolianul. Poemul o condamnă vehement pe Chiajna şi ambiţiile
ei nemăsurate ca fiind acelea care au cauzat mazilirea şi chiar moartea lui Petru cel
Tânăr. Între cauze nu lipseşte menţiunea căsătoriei eşuate dintre Maria şi Ion
Cantacuzino.

Elizabeta Movilă, deşi nu trebuie să o omitem pe cumnata sa Marghita

Movilă, cu atât mai mult cu cât între ele va izbucni o luptă pentru putere, fără
precedent care a impresionat, deşi în mod negativ, pe contemporani. Cazul
Elizavetei este unul repreyentativ întrucât acţiunile sale în plan politic sunt
maiincisive, ea încercând prin demersuri clare să asigure domnia pentru fiii sai.
Cronologic vorbind, acţiunile sale concrete se văd în anul 1607 când domnia a
revenit fiului său minor Constantin, adică după moartea lui Simion Movilă,
cumnatul ei. Dar ambiţiile sale erau deja evidente prin politica matrimonială
promovată. La 30 iunie 1607 murea Ieremia Movilă, iar vaduva sa preia
conducerea familiei. Ea rămâne în Moldova ursind planuri pentru uzurparea puterii
cumnatului său Simion Movilă. Când acela moare şi el la 14 septembrie 1607 calea
spre putere este deschisă Eliyabetei. Înlăturarea lui Simion se poate să fi fost prima
măsură concretă a Elizabetei pentru a câştiga puterea domnească deoarece, după
cum au consemnat cronicarii moldoveni, văduva lui Ieremia nu pare să fi fost
străină de moartea cumnatului său. Miron Costin nota în Letopiseţ că „moartea lui
Simion Vodă precum au rămas den om în om în ţară poveste, au murit otrăvit de
cumnate sa, de doamna lui Ieremia Vodă” 115 . Acelaşi cronicar justifica această
crimă, precum şi acţiunile ulterioare ale Elizabetei tocmai prin ambiţiile politice
ale acesteia: „trăgându domnia mai surându la feciorii săi, temându-se că se vor
întemeia feciorii lui Simion Vpdă la domnia ţării”. Consemnarea autorului
referitoare la moartea lui Simion este confirmată şi de către ambasadorul veneţian

115
Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 26
51
pe lângă Poartă care scria, deşi fără să o incrimineze explicit pe Elizaveta, că „a
murit cu oarecare bănuială de otravă, pentru că boierii din acea ţară nu-l iubeau,
din pricina cruzimii sale”116.

Domnia minorului Constantin, care la urcarea în tron avea doar 11 ani, a

durat doar 3 ani, suficienţi însă ca ambiţiile politice ale mamei sale să provoace
indignarea contemporanilor. Ea va incerca poate să păstreze aparenţele semnând
documente oficiale doar în calitate de mamă-regentă a domnului. Un astfel de act
emis la 10 mai 1608 prin care „doamna Elisafta, mama Domniei sale domnul
porunceşte ureadnicului din târgul Botoşani să dea legat pe Ursul ţiganul cu tot
sălaşul său, lui Gheorghe vornic” 117 . Acest document trebuie totuşi să fi fost
semnat în calitatea Elisavetei de administratoare a acestui târg ştiut fiind faptul că
începând de la Petru Rareş veniturile târgului Botoşani erau ale Doamnei. Dar în
ansamblu, concluzia rămâne aceeaşi şi anume că regentele evită să semneze
documentele oficiale în calitate de conducător al ţării preferând sau fiind obligate
de uzanţe să se folosească de titlul de doamnă, mama domnitorului. Un alt
exemplu în susţinerea acestei concluzii ne este oferit de un alt document, extern în
care apare numele Elizabetei, document în care aceasta semnează astfel: „din mila
lui Dumnezeu văduvă a Domnului şi voievodului Ţării Moldovei”118. Că nu era
încă atât de docilă precum lasă acest document să se înţeleagă ne-o atestă formula
de redactare a documentelor lui Constantin: „cu ajutorul doamnei, mamei sale”,
„mamă şi binefăcătoare de bine”. Elizabeta este cea care administra puterea după
cum surprind prea bine documentele vremii.

Primul succes înregistrat de Elizabeta va fi obţinerea tronului pentru fiul său.

Astfel din jurnalul expediţiei polone în Moldova ( 15 decembrie 1607-15 februarie
1608) aflăm cum s-a făcut alegerea noului domn. Astfel: „după moartea căruia
(este vorba de Ieremia Movilă) a urmat, fără nici o greutate, Simion fratele său
drept, voievodul Munteniei care a trăit numai un an în locul fratelui său. Soţia

116
Iorga N., Doamna lui Ieremia Vodă. În: Analele Academiei Române, Mem. Secţiunii Istorice, 1910, p. 14
117
DIR, A, XVII, V, 2, p.148
118
Documente privitoare la istoria românilor, E. Hurmuzaki, N. Iorga, Supliment, II, 2, p.357
52
rămasă în viaţă a lui Simion (Marghita) a vrut să aşeze pe fiul ei pe locul părintesc,
ea a atras la sine câţva boieri de frunte... Doamna (Elizabeta) rămasă, soţia lui
Ieremia Movilă, avâdu-şi fiicele măritate în Polonia, cu oameni mari... s-a adresat
ginerilor săi”119. Jurnalul lasă să se înţeleagă care erau intenţiile doamnei Eliyabeta
Movilă. Ambiţiile sale politice, care o vor aduce în conflict cu o altă doamnă
ambiţioasă Marghita Movilă, cumnata sa, ne sunt confirmate şi de alte surse
documentare externe. Pe lângă acest jurnal avem şi o consemnare care îi aparţine
francezului Charles de Joppecourt. Militar de profesie dar servind în Polonia el va
intar în contact cu realităţile politice din Moldova pe care le descrie în Istoria
scurtă şi adevărată a unor lucruri vrednice de amintire întâmplate în recentele
tulburări din Moldova. Acesta ne descrie aceleaşi evenimente petrecute ca urmare
a morţii lui Simion Movilă: „După moartea domnului Simion, tânărul domn
Constantin, nepotul său, fiind lipsit de sfat bun se lasă, cu uşurinţă încredinţat de
doamna maică-sa, că ar putea prelua fără teamă domnia Moldovei, fără a mai
aştepta întăriri de la sultan, făcându-l să creadă că nici nu era nevoie de aceasta,
deoarece voievodul Simion nu cârmuise decât ca epitrop”. De remarcat este şi
tonul expunerii din care reiese clar faptul că Elizabeta Movilă era acea care
conducea. Tonul oarecum acuzator se menţine pe parcursul întregii expuneri, astfel
în capitolul al VII-lea, relatând contextul prinderii lui Constatin şi fuga Doamnei în
Polonia Charles de Joppecourt reiterează intenţiile Elizabetei de a asigura
succesiune la tronul Moldovei pentru fiii săi motivând însă aceste intenţii prin
„pofta de a domni în numele fiului său”120.

Văduva nu a rămas deci în umbră şi această intervenţie directă în problemele

politice, de succesiune la tron, va fi aspru sancţionată atât de puterea otomană cât
şi de istorie. Acţiunile sale politice de sprijinire a lui Radu şerban împotriva
turcilor a determinat mayilirea lui Constantin Movilă, dar şi începutul declinului
pentru mama sa care se va lăsa antrenată întro adevărată campanie atât diplomatică

119
Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Sec. al XVI-lea, Bucureşti, 1979,
p. 48
120
Ibidem
53
cât şi militară pentru recâştigarea tronului pentru acesta. Astfel, în noiembrie 1611,
Ştefan Tomşa era numit domn al Moldovei, iar Constantin împreună cu familia sa ,
mama, mătuşa şi câţiva boieri fideli se închideau în cetatea Hotinului aşteptând
ajutor de la poloni 121 . De aici Elizabeta va organiza acţiunea de recucerire a
tronului. Lupta de la Cornul lui Sas din 19 iulie s-a încheiat cu înfrângerea decisivă
a oştilor lui Constantin Movilă. Constantin precum şi cumnatul său Potocki au fost
robiţi. Constantin va şi muri în încercarea de a se refugia în Polonia.
Deznodământul tragic al noului născut nu a oprit dorinţa de putere a Elizabetei.
Una dintre cele mai îndrăzneţe acţiuni politice întreprinse de Elizabeta Movilă care
„auzind de pierzarea fie-său şi de robirea gineri-său şi a altor boieri şi
norod...strângând oşti s-au dus să facă răscumpărare pentru fie-său şi pentru
celălalt gineri-său” 122 . Această intervenţie a Elizabetei este calificată drept
nesăbuită deoarece „mergând, mai multă primejdie au petrecut decât fie-său
Constantin că viind doamna cu oştile, iar Ştefan-Vodă au fugit către margine
dădând ştire împărăţiei” 123 . Aflată deci pe moşia din Polonia la Ustie pe care
Ieremia Movilă o cumpărase poate tocmai pentru astfel de vremuri, ea vorbea
numai despre nenorocirea fiului: „Măria Sa domnul, fiul meu iubit care şi-a fost
pierdut domnia şi a căzut apoi în mâinile păgânilor” 124 . Ea s-a folosit de toate
mijloacele pentru a recupera domnia: l-a rugat pe cancelarul Lituaniei, Leon
Sapieha să intervină în favoarea fiului ei, a trimis bani la Lemberg. Va trece la
acţiuni concrete odată cu aflarea veştii morţii lui Constantin în 1613: „scoasă din
domnie şi din bunele mele drepturi de moştenire, iată cum mă loveşte acum şi
pierderea fiului meu iubit, Constantin, despre care până acum trăgeam nădejde că
este în viaţă şi sănătos, şi cu aceasta mă mângâiam şi-mi mai îndulceam
amarul”125.

121
Iorga N., Doamna lui Ieremia Movilă, p.18
122
Popescu R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p.85
123
Ibidem
124
Iorga N., Doamna lui Ieremia Movilă, p.20
125
Ibidem, p. 21
54
 Acum speranţele i se îndreptau asupra celui de-al doilea fiu, Alexandru. Aşa
dar Elisabeta Movilă va relua lupta apelând din nou la puterea armată a ginerilor
săi. Deşi iniţial învingătoarea a trupelor lui Tomşa (24 ian. 1616) acţiunile ei au
stârnit furia otomanilor. Miron Costin despre represaliile otomanilor: „au purcesu
Skinder Paşa şi cu Radu Vodă asupra leşilor ce erau în Iaşi cu doamna lui Iermeia
Vodă...luase veste doamna şi boierii că le vine Skinder Paşa asupra şi le poruncea
Radu Vodă ca unu creştinu, să fugă din Iaşi mai devreme. Şi leavul, sumetul şi fără
creieri n-au vrutu să purcede mai devreme, ce atunce dacă se apropie şi
oştile...îndată ce au înţeles Skinder Paşa de purcesul leşilor din Iaşi, au repedit o
seamă de oaste sprintenă şi i-au ajunsu la Drăcşani, în ţinutul Hârlăului...singuru
Koreţki au căzutu pe mâna lui Skinder Paşa şi biata doamnă cu coconul, Bogdan
Vodă, şi o seamă de boieri. Deci pre toţi i-au scos Radu Vodă de la Skinder câţi
erau prinşi”126. Deci turcii „au prins pe doamna şi pe coconii anume Alexandru şi
Bogdan şi i-au turcit”127. Soarta doamnei Elisabeta va fi însă şi mai tragică după
cum consemnează acelaşi cronicar: „era doamna la mare ocnă au sositu, de care
singura mărturisitu către boieri: trecându cu carul au vedutu pe boieri şi
lăcrimându au zisu: „boieri,boieri! Ruşinatu-ma păgânul!”” 128 . Momentul este
surprins şi de către un nobil din suita trimisului german care redă momentul intrării
fostei doamne în Istanbul: „la 25 septembrie s-au dus la seraiul împăratului turcesc,
pe dinaintea casei noastre, patru steaguri, după ele mulţi poloni şi între dânşii un
călugăr, legaţi laolaltă ca nişte câini, apoi câteva trăsuri pe care stăteau bolnavi şi
doi trâmbiţaşi, şi încă mai în urmă o doamnă nobilă cu doi fii ai ei în vârstă de vreo
nouă,zece ani într-o trăsură acoperită. Fuseseră bătuţi şi prinşi de tătari care, cu
învoirea împăratului turcesc şi ca să se poată răzbuna puţin pentru cazaci,
năvăliseră în Podolia. Prinşii au fost trimişi la Bagno (temniţa galerienilor) şi apoi
la galere. Iar doamna a primit legea mahomedană, împreună cu amândoi fiii ei şi
apoi a fost dusă între femeile împărăteşti”129. Soarta ei s-a datorat deci ambiţiilor

126
Costin M., Letopiseţul Ţării Mildovei, p. 266
127
Corfus I., op. cit., p.27
128
Costin M., Letopiseţul Ţării Mildovei, p. 266
129
Iorga N., Doamna lui ieremia Movilă, p.26
55
politice nemăsurate, fapt notat şi de Miron Costin: „care fapte acei doamne apoi pe
urmă au arătat Dumnezeu cu patimile ei şi la această ocară au sositu casa lui
Ieremia Movilă şi poate fi pentru răutăţile ei, că era o femeie răpitoare, precum
spunu şi devreme ce şi pre cumnatul său, pre Simion Vodă ea l-au otrăvitu şi de
frica lui Dumnezeu depărtată”130. Ea se opunea prin fire şi caracter, soţului care
„era omul întregu la minte, nerăpitoriu, nemândru, nevărsătoriu de sânge, blându
dumnezeiescu...ce este de vreo osândă stingerea casei lui Ieremia Vodă, totul din
faptele doamnei sale”. Ea va bea astfel din paharul umilinţei „cea care fusese prea
mândră şi prea ambiţioasa doamnă a lui Ieremia Movilă”, dusă în captivitate la
Constantinopol unde-şi va încheia existenţa măritată cu sila în haremul unui agă131,
iar „doamna au fost după un agă turc, până la moartea sa” 132 . Despre soarta
Elisabetei va scrie şi Radu Popescu în cronica sa amintind de confruntările militare
care au urmat după moartea lui Constantin Movilă şi-apoi deprinderea doamnei cu
fiii ei: „atunci au prins pe doamnă cu alţi doi voinici feciori ai ei şi pe Koreţki,
gineri-său, şi i-au la Ţarigrad. Şi pe dânsa şi pe coconii, anume Alexandru şi
Bogdan, i-au turcit” 133 . Nici cumnata ei, doamna Marghita, cu care s-a luptat
pentru domnie, nu va avea o soartă prea fericită. Ea va muri la doi ani după ce
Gavrilaş şi-a pierdut tronul, fără să-l fi revăzut şi fără să fi avut la căpătâiul ei, în
ceasul morţii vreun fiu din cei risipiţi de soartă, doar Ioan va fi prezent la
înmormântarea mamei sale, după cum atestă şi cheltuielile oraşului Cluj134.

Revenind la Elisabeta, numele ei apare consemnat şi în documente de

factură administrativă, acte care indică gradul de implicare a doamnei în viaţa
socială a statului. În 1606 ea scrie, în calitate de doamna domnului Ieremia Movilă
muncitorilor din Hârlău şi vierilor şi vătafilor de vieri de acolo care lucrau la vile
domneşti cerându-le să nu-l mai tulbure pe omul mănăstirii135. Dar când se adresa
la 1608 ureadnicului de Botoşani, ea scria ca şi regentă: „doamna Elisafta, mama

130
Costin M., .Letopiseţul Ţării Mildovei p. 266
131
Iorga N., Studii şi documente, VII, p. 195
132
Uricariul A., Cronica paralelă, p. 346
133
Popescu R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 85-86
134
Meteş Şt., Domni din Principatele Române pribegi în Transilvania în veacul al CVII. Cluj-Napoca, 1935, p.9
135
DIR, A, XVII, II, p. 30-31
56
domniei sale domnul”. În calitate de doamnă, apoi ca şi regentă Elisabeta s-a
ocupat şi de chestiuni interne care ţineau de conducerea şi administrarea ţării. Sunt
şi acte care depăşesc cadrul pur administrativ, chestiuni litigioase între boierime
care se impuneau a fi rezolvate de către doamnă. Documentele la care facem
referire ne parvin tot din arhivele polone. Este vorba de câteva pagini de
corespondenţă ale unor boieri din Moldova. Interesul nostru pentru acestea provine
din faptul că în aceste note de corespondenţă centrul expunerii este ocupat de
plângerile boierilor moldoveni vizavi de fărădelegile săvârşite de către Vasile
Lozinschi, fratele doamnei Elisabeta Movilă, pentru pedepsirea căruia boierii au
făcut apel la doamna Elisabeta. Documentul din 1611 adresat de către Nicolae
Ureche şi Ioan Balica către Sigismund al III-lea nota vizavi de Vasile Lozonschi şi
boierii nemulţămiţi următoarele: „atunci noi am rugat din mijlocul sfatului, pe
domnul, stăpânul nostru, precum şi pe mama Măriei Sale ca să-l pedepsească şi să
se lase de aceste întreprinderi... ” 136
. Elisabeta a jucat un rol intemediar între
boierii moldoveni, sau poate un rol de arbitru.

Totuşi Elisabeta nu a rămas posterităţii datorită acţiunilor sale administrative

căci această doamnă a Moldovei a rămas în istorie datorită ambiţiilor sale politice
comparabile cu acelea ale unor domnitori. Deci doar faptele ieşite mai mult sau
mai puţin din tiparele obişnuite i-au frapat pe contemporanii doamnei Elisabeta
Movilă. Rămâne însă de investigat cu mai multă atenţie şi de fapt să se găsească
răspunsul la următoarea întrebare: Cum a fost posibil ca doamna Elisabeta Movilă
să promoveze o astfel de politică menită să asigure succesiunea la tron a fiilor ei_
Fără îndoială că avantajul pe care l-a avut provine din baza puterii sale care era
solid întemeiată pe alianţe matrimoniale, deoarece toate trei fiice ale sale erau
căsătorite în Polonia cu nobili puternici: Regina cu Mihai Wisyonowiecki, Maria
cu Ştefan Potocki şi Caterina cu Samuil Korecki. Aceste alianţe şi ţinând cont de
politica tradiţională a Poloniei faţă de Moldova pun istoricului o altă întrebare şi
anume dacă nu cumva Elisabeta a reprezentat doar o marionetă aflată sub influenţa

136
Corfus I., op. cit., p.65
57
rudelor sale poloneze. Atare supoziţie pare însă greu de demonstrat şi în plus
spiritul în care cronicele moldovene descriu asţiunile Elisabetei exclud această
variantă.

Cronistica medievală a înregistrat deci trei cazuri de regente puternice care

au reuşit să domine temporar şi viaţa politică românească. Ruxandra Lăpuşneanu,
Chiajna şi Elisabeta Movilă nu fac decât sa sublinieze faptul că doamnele române,
atunci când condiţiile au permis-o s-au implicat în politica promovată la cel mai
înalt nivel al ţării. Deşi au exercitat aceste prerogative folosindu-se de numele
copiilor lor minori faptul rămâne evident şi a fost foarte bine ilustrat şi de Nicolae
Iorga care nota: „doamnele veacului al XVI-lea ştiu să se lupte pentru domnie, să
poruncească oştilor, să pedepsească duşmanii, să cârmuească ţara şi să judece”137.
Regenţa nu a fost însă decât una dintre modalităţile prin care femeile au
putut juca un rol în viaţa politică a Ţărilor Române. Rămâne modalitatea cea mai
semnificativă din moment ce majoritatea regentelor au fost femei. Nu toate însă şi-
au manifestat deschis obiectivele politice, doar cele mai energice dintre doamne au
reuşit să facă acest lucru. Motivele sunt lesne de înţeles deoarece doamnele regente
nu puteau să acţioneze în afara limitelor unei societăţi dominate de elementul
masculin şi cu certutudine ele nu au fost interesate să surmonteze aceste limite.
Cazurile analizate mai sus atestă faptul că societatea medievală a păstrat vie
amintirea acelor soţii de domni care au păşit dincolo de camera Doamnei şi au
intrat în viaţa politică a statului. Importante, dincolo de acţiunile concrete
întreprinse de aceste personaje feminine, rămân atitudinile pe care contemporanii
le-au avut faţă de aceste femei, în condiţiile în care ele şi-au asumat funcţii
eminamente masculine. Dacă Ruxandra Lăpuşneanu a fost zugrăvita în culori
pozitive de către cronicarii moldoveni datorită politicii ei faţă de boieri, doamna lui
Mircea Ciobanul precum şi cea a lui Ieremia Movilă au avut cu totul alt destin,,
fiind aspru criticate de către cronicari datorită dorinţelor lor nesăbuite şi
ofensatoare de putere.

137
Iorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 80
58
 CONCLUZII

Evul mediu românesc a fost o societate patriarhală. Privilegiul masculinităţii

sa manifestat în toate sferele de activitate: politic, economic, cultural, şi nu în
ultimul rînd în familie. Omul medieval îşi imagina femeia doar ca fiind alături
de un bărbat, formînd o pereche, ca de exemplu: tată - fiică, soră - frate, soţ -
soţie.
Femeia era percepută întotdeauna în cadrul familiei. La prima etapă a vieții.
Femeia-fiică era obligată să dea ascultare părinților, iar aceștea erau obligați să o
întrețină și să o înzestreze. Prin căsătorie fiica trecea de sub autoritatea tatălui sub
cea a soţului, deci un transfer între doi bărbaţi, în care femeia nu pare a fi altceva
decît un obiect de schimb. Căsătoria însemna: nu atît o uniune între un bărbat şi o
femeie care se iubeau, cât un transfer de putere, de proprietate între două familii,
transfer în care raţiunile economice şi sociale erau mult mai importante decât cele
de natură sentimentală.
În comparaţie cu situaţia juridică a bărbatului în familie, femeia apare
nedreptăţită. Condiţia juridică inferioară a femeii apare însă cel mai clar conturată
în normele referitoare la obligaţiile soţiei faţă de soţul ei, obligaţii prin care o dată
în plus apare faptul că în cadrul familiei, femeia trebuia să se supună bărbatului. În
acest context, societatea medievală românească la fel ca şi societatea medievală
occidentală rămâne o societate dominată de elementul masculin.
Biserica, tradiţia, legile îi asigurau bărbatului rolul de lider în familie, unde
era considerat „cap al femeii”, iar femeia apreciată ca „neputincioasă şi proastă”.
Asigurarea materială a familiei de către bărbat era văzută de societate ca o
exprimare a dragostei. Bărbatul considera că el trebuie să muncească şi să aducă
totul în casă, iar dragostea femeii era înţeleasă, prin asigurarea hranei, spălat,
cârpit, întreţinerea foculul, dar şi prin supunere, prin înţelepciunea de a nu-şi
contrazice soţul, de a nu-l cicăli prea mult, de a nu părăsi casa fără acordul lui.
Femeile în familie erau victime ale nenumăratelor forme de discriminare:
accesul la instruire, libertatea de mişcare. Conţinutul educaţiei fetelor decurge din
concepţia privind rolul şi funcţia socială a femeii. Totodată, izvoaele atestă, că erau
59
supuse şi violenţei psihologice, fizice, economice şi sexuale. Mai grav era faptul că
această violenţă şi discriminare era promovată şi de biserică şi legislaţie, domeniul
bărbătesc de altfel.
Rolul prim al femeii era de a procrea şi a educa copii, asumându-și astfel
statutul de mamă. Femeia a fost elogiată, cu unele excepţii, doar pentru misiunea
ei maternă. Sunt frecvente descrierile care ne prezintă mamele în ipostază de
educatoare tandre şi afectuoase, care erau preocupate nu numai de starea fizică a
copiilor, dar şi de evoluţia spirituală sau chiar politică a acestora.
Femeile, ca pretutindeni, au avut un rol deosebit în formarea spiritualităţii
ele transmiţînd către descendenţi, mai ales către fete, tezaurul cultural al familiei,
al comunităţii. Accesul le învăţătură, început într-un mod foarte timid în secolul al
XVI-lea va crea premisele unei rupturi spirituale dintre femeile de elită şi cele de
rînd. Femeia şi familia pentru evul mediu erau două lucruri indispensabile, ce
se completau reciproc.
Mai putem menţiona că femeia în familia medievală românească şi-a dus
existenţa, fiind ghidată de prescripţiile Bisericii Ortodoxe, de la formare – logodna
şi căsătoria, până la destrămare – divorţul sau moartea unuia dintre soţi. Astfel
mentalitatea soţilor s-a format anume reieşind din predicile bisericeşti care cereau
supuşenia femeii faţă de bărbat şi responsabilitatea bărbatului de a asigura material
familia.
Societatea medievală românească la fel ca şi societatea medievală
occidentală rămâne o societate dominată de elementul masculin. Ca atare şi
politica a fost domeniul privilegiat al bărbaţilor. Exercitarea conducerii statului a
fost în evul mediu precum şi în epoca modernă o afacere exclusiv masculină.
Femeile nu puteau exercita funcţii în aparatul de stat căci acesta era domeniul în
care doar bărbaţii, în virtutea calităţilor militare, puteau să participe. Totuşi
prezenţa lor în politică nu lipseşte din documentele de epocă. Ele apăreau raportate
la bărbaţi: soţii, mame, fiice de domni şi principi, deci tot în diferitele ipostaze
atribuite unei femei de-a lungul existenţei sale. În calitate de mame şi soţii de
domni femeile au putut totuşi să influenţeze fie direct, în calitate de regente, fie
60
indirect, în calitate de soţii, viaţa politică a statului şi chiar să întreprindă acţiuni
concrete de conducere a ţării.

În calitatea lor de soţii şi mame doamnele din Ţara Românească şi Moldova

apar uneori în viaţa publică a statului în diverse prilejuri impuse de evenimentele
politice sau obligate de împrejurări să exercite astfel de atribuţii politice în cazul
absenteismului soţilor lor. Acestea sunt excepţii, căci ele nu se implică decât în
anumite circumstanţe în viaţa politică.

În cele mai multe situaţii doamnele au fost active în plan social şi politic
odată cu decesul soţilor lor. Văduvia le va obliga să iasă mult mai frecvent în
spaţiul public şi să acţioneze în noua lor calitate de conducător de familie.
Documentele care au consemnat acţiunile publice nu sunt foarte numeroase, dar
aceasta permit să credem că ele au găsit pârghii sa se manifeste şi în viaţa politică.

61
 BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
1. Cantemir D., Descrierea Moldovei, editor, Gh. Guţu, Bucureşti, 1973
2. Cantemir D., Istoria ieroglifică, editor, L .Verdeş, P.P. Panaitescu, vol.I,
Bucureşti, 1983
3. Cartea românească de învățătură, Bucureşti, 1962
4. Călători străini despre Ţările Române, vol., I-VIII, Bucureşti, 1968-1983.
5. Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei, editor, L.Marcu, Cluj-Napoca, 1997
6. Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace, Chişinău,
1990
7. Documenta Romaniae Historica, Seria A. Moldova, Seria B. Ţara
Românească, Bucureşti, 1970-1998.
8. Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
vol. II, ed. A. Veress, Bucureşti, 1931
9. Îndreptarea legii, Bucureşti, 1962
10. Pravila de la Govora, prima carte de legi din Țara Românească, Bucureşti,
1987
STUDII ȘI ARTICOLE
11. Cronţ Gh., Dreptul bizantin în ţările române. Îndreptarea Legii din 1652. În:
Studii. Revistă de istorie, anul XIII, 1960, p. 38-46
12. Fodor G., Destine comune: viaţa femeilor între public şi privat (Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania secolele XV-XVII). Cluj-Napoca, 2011
13. Fodor G., Imaginea femeilor românce în scrierile călătorilor străini, În:
Studia Universitas Petru Maior. Historia 6, Tg.-Mureş, 2006, p. 22-38
14. Fodor G., Perspective asupra feminităţii medievale româneşti. Ipostaze ale
femeii în familia medievală românească. În: Studia Universitas Petru Maior.
Historia 9, Tg.-Mureş, 2009, p. 22-30.
15. Fodor G., Rolul politic al femeilor din societatea medievală românească.
Profiluri istorice: Ruxandra Lăpuşneanu şi Elisabeta Movilă. În: Studia Universitas
Petru Maior. Historia 5, Tg.-Mureş, 2005, p.25-48
62
16. Fotino G., Studiu asupra situaţiei femeii în vechiul drept românesc. În:
Pagini din istoria vechiului drept românesc, Bucureştim 1972, p. 56-72
17. Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I-II, Chişinău, 1991.
18. Georgesu V., Momente juridice principale, București, 1967
19. Ghiţulescu C., Evul mediu românesc şi istoria femeii. În: Direcţii şi teme de
cercetare în studiile de gen din România. Atelier, Coordonat de Ionela Băluţă,
Ioana Cârstea, Bucureşti, 2002.
20. Ghiţulescu C., Familie şi societate în secolul al XVII-lea. În: SMIM,
vol.XX, 2002, p. 16-28.
21. Ghiţulescu C., În şalvari şi cu işlic: biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în
Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 2004.
22. Ghiţulescu C., Ordinea domestică şi „ordinea publică” între Stat şi Biserică
(1710–1834). În: Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Andreea Iancu, Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu, Florina-Manuela Constantin, De la comunitate la societate.
Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Bucureşti,
2007.
23. Ghiţulescu C., Zestrea între normă şi practică. În: SMIM, vol.XVIII, 2000,
p. 30-47.
24. Gonţa Al., Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova după „obiceiul
pământului”. În: Studii de istorie medievală, Iaşi, 1998, p. 260-274
25. Huţ Anca-Daniela, Relaţiile matrimoniale în familiile boiereşti din Ţara
Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea. Între armonie şi divorţ.
http://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_2_2010/16_A_Hut.pdf (accesat 02 decembrie
2014)
26. Iorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane. Bucureşti, 1992
27. Iorga N., Doamna Elina, a Ţerii Româneşti ca patroană literară. În: Analele
Acad, s.lst, t.XVI, 1932-33
28. Iorga N., Viaţa femeilor în trecutul românesc, Vălenii de Munte, 1910
29. Istoria dreptului românesc, vol. I, Bucureşti, 1980.

63
30. Kemeny I., Memorii. Scrierea vieţii sale, Ediţie şi prefaţă de Fay Ştefan J.,
Cluj-Napoca, 2002.
31. Lung E., Imaginea familiei între realitate şi utopie în opera lui Antim
Ivireaunul. În: Revista Istorică, Tom XVII, Nr. 5-6, 2006, p. 17-36.
32. Solcan Ş., Familia în secolul al XVII-lea în ţările române, Bucureşti, 1999
33. Solcan Ş., Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în evul
mediu, Bucureşti, 2005.
34. Şerban C., Vasile Lupu. Domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti, 1991.
35. Xenopol Al. D., Istoria românilor, vol. VII, Bucureşti, 1967
36. Zabolotnaia L., Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul
european până la începutul secolului al XVIII-lea, Chişinău, 2011.

64