GRĂDINA ROZELOR

LE JARDIN DES ROSES.

FEMMES DE MOLDAVIE,
VALACHIE ET TRANSYLVANIE
(XVIIe–XIXe siècle)
 VIOLETA BARBU, MARIA MAGDALENA SZÉKELY,
KINGA S. TÜDŐS, ANGELA JIANU

GRĂDINA ROZELOR
FEMEI DIN MOLDOVA, ŢARA ROMÂNEASCĂ
ŞI TRANSILVANIA
(Sec. XVII–XIX)

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Bucureşti, 2015
 Copyright © Editura Academiei Române, 2015.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5
050711, Bucureşti, România,
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44; e-mail: edacad@ear.ro
Adresa web: www. ear.ro

Referenţi ştiinţifici: Conf. Dr. MARIA CRĂCIUN

Prof. MATEI CAZACU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Grădina rozelor : femei din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania : (sec. XVII-XIX) / Violeta Barbu, Maria
Magdalena Székely, Kinga S. Tüdős, Angela Jianu. –
Bucureşti : Editura Academiei Române, 2015
ISBN 978-973-27-2507-8

I. Barbu, Violeta
II. Székely, Maria Magdalena
III. Tüdős, Kinga S.
IV. Jianu, Angela

396(498)

Redactor: Ana BOROŞ

Tehnoredactor: Mariana IONICĂ
Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU
Bun de tipar: 16.06.2015. Format: 16/70 × 100.
Coli tipar: 24 + 24 pag planse
C.Z. pentru biblioteci mari: 396(498)(09)
C.Z. pentru biblioteci mici: 396
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Ideea acestei cărţi s-a născut din dorinţa autoarelor de a dezvălui un tip
particular de experienţă socială, cea feminină, construit în biografiile câtorva
personaje istorice feminine mai mult sau mai puţin cunoscute, dar şi o alternativă
de cunoaştere a societăţilor Vechiului Regim prin intermediul prezenţei şi rolului
pe care femeile l-au jucat în ele. Oriunde ne-am uita, în universul domestic, în
economie, în vâltoarea evenimentelor politice, în inima vieţii religioase sau
culturale, pe scena publică, femeile sunt prezente, fie protagoniste, fie ascunse în
vasta lume anonimă, în Ţările Române şi Transilvania, din epoca barocă, până în
romantism. Chiar dacă izvoarele unora dintre provinciile istorice sunt
parcimonioase şi doar rareori siluetele ocupă spaţiul documentelor literare ori li se
aud din când în când vocile în documentele istorice, unele chipuri feminine sunt
totuşi mai clar conturate. Folosind biografia, dar şi portretul colectiv, am
înmănunchiat un buchet de biografii feminine, pe fundalul social, politic şi cultural
al societăţii din ţările române şi Transilvania. Aşadar, este vorba de femei în
diferite ipostaze individuale, antropologice şi sociale, în floarea vârstei sau în
toamna vieţii, în fruntea ţării sau pierdute în anonimat, fiice, soţii, mame, surori,
bunici, soacre, amante, văduve, iubitoare de cultură sau neştiutoare de carte. Printre
ele se află evlavioase susţinătoare ale Bisericilor, administratoare de averi sau
nevoiaşe, întreprinzătoare, gospodare, fericite sau nefericite, dominatoare sau
victime ale unor abuzuri sau discriminări, supuse ori semeţe, deştepte, ambiţioase,
pricepute, curajoase, independente, caritabile, cu calităţi excepţionale şi defecte
greu de ascuns. Ori de câte ori a fost posibil, ne-am întrebat ce evenimente majore
au plăsmuit sau schimbat viaţa acestor femei, cum au trecut peste obstacole şi
rupturi, ce riscuri şi-au asumat şi ce tip de influenţă au exercitat asupra celor din
jur. În unele istorii de viaţă, ni s-a părut că surprindem atitudini şi comportamente
ce ar putea să apară ca elemente ale construcţiei unei conştiinţe a propriei identităţi,
dincolo de conştiinţa de grup social, mai ales în cazul acelor biografii în care
diversitatea religioasă şi culturală se încrucişa cu schimbarea structurilor spaţiale
ori cu exilul.
Când izvoarele ne-au permis-o, ne-am îndreptat atenţia spre zonele mai puţin
explorate, precum copilăria sau sexualitatea, fără să putem totuşi desluşi vreo urmă
a conştiinţei identităţii de gen, obiect de altfel absent în cercetarea noastră, ca şi
pretenţia de a construi, cu mijloacele istoricului, un posibil univers feminin.
Pe cel de-al doilea palier al cercetării, cel al portretelor colective, am năzuit
să putem degaja partea de contribuţie specifică a femeilor la schimbări sociale. Am
regăsit-o în dăinuirea şi propăşirea unor instituţii tradiţionale (familia, Biserica),
dar şi în transformarea standardelor de civilizaţie ale unor societăţi. Femeile au fost
implicate în formarea gustului pentru o calitate mai bună a vieţii, în circulaţia
bunurilor şi a ideilor, în prosperitatea economică. Aportul lor la o mai echitabilă

5
distribuire a justiţiei, la luarea unor decizii majore în sfera puterii, ba chiar şi la
victoria unor cauze politice, cum este cazul cu femeile din secolul al XIX-lea, nu
mai poate fi astăzi ignorat. Din această perspectivă, femeile al căror nume şi istorie
le-am restituit în aceste pagini se identifică în mod constant cu reţelele de familie,
neam, clasă socială, confesiune religioasă, limbă, sociabilitate sau profesie.
Explorând rolul lor în aceste reţele, am urmărit să punem în evidenţă mai limpede
modul de articulare şi funcţionare, solidarităţile şi dinamicile specifice. Din această
perspectivă, am optat fie pentru o variere a scărilor de analiză, de la microistoria
unui grup omogen, la macroistoria pe care o permite abordarea unei teme de istorie
socială care traversează diferite grupuri de actori sociali.
Nici în cazul biografiei, ca specie istoriografică, nici în cazul perspectivei
gender, nu ne-am impus corsetul vreunei structuri rigide sau al unor criterii de
reprezentativitate, socială sau profesională, nu am distins tipologii şi nu am
privilegiat modele cu valenţe de pedagogie morală sau civică. Nu am adoptat haina
vreunor metode sau instrumente de cercetare unitare, fiecare dintre noi rămânând
loială propriei formaţii istorice, propriilor abordări şi problematici. Dimpotrivă, a
fost privilegiată construirea identităţii individuale, irepetabile, ca rezultat al unor
alegeri omologate în timpul care constituie proba vieţii şi a căror pertinenţă am
încercat să o sesizăm în ansamblul cadrului social. Nu am dorit, de asemenea, să
trecem aici în revistă şi să etalăm zestrea bogată a bibliografiei internaţionale şi
nici să ne mărginim la cele câteva piese din garderoba cercetării naţionale, dintre
care unele ni le-am croit noi însene1. Pe scurt, ne-am îmbarcat în aventura de

1
Dintre contribuţiile Violetei Barbu: De bono conjugali. O istorie a familie din Ţara
Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Meridiane, 2001; Ordo Amoris. O istorie a
căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 2011; The
Feminine Holiness. The Cult of Women Saints in Romanian Countries in the 17th Century, în
„Colloquia”, X, 2004, p. 145–155; Cendrillon va au bal: le droit d’être historienne, „Colloquia”,
XVI, 2009, p. 97–112; dintre studiile Kingăi Tűdös: Portretul unei doamne transilvănene: Sara
Bulceşti (1655–1708), în SMIM, 2009, XXVII, p. 169–208 (împreună cu Violeta Barbu); Egy székely
nemesasszony élete és személyisége Apafi korában. Lázár Erzsébet Kálnoki Sámuelné, în Erdély és
Patak fejedelemasszonya Lorántffy Zsuzsanna, I, ed. de Tamás Edit, Sárospatak, 2000, p. 100–115;
dintre contribuţiile Mariei Magdalena Székely; Maria Asanina Paleologhina. O prinţesă bizantină pe
tronul Moldovei, Sfânta Mănăstire Putna, 2006 (în colaborare cu Ştefan S. Gorovei); Născută spre a fi
doamnă: Maria, ultima soţie a lui Ştefan cel Mare, în AP, VIII, 2012, 1, p. 315–348; Femei-ctitor în
Moldova medievală, în AIIAI, XXXII, 1995, p. 441–457; Imposibila biografie. Vieţi de femei din
Moldova de altădată, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, serie nouă, Istorie,
LVI–LVIII, 2010–2012, p. 103–116; dintre contribuţiile Angelei Jianu: teză de doctorat inedită: Women
and Society in the Romanian Principalities, 1750–1850, University of York, Marea Britanie, 2003;
A Circle of Friends – Romanian Revolutionaries and Political Exile, 1840–1859, Brill Publishers,
Leiden, Balkan Studies Library 3, 2011; Women, Dowries, and Patrimonial Law in Old-Regime
Romania (c. 1750–1830), in JFH (SAGE), XXXIV, 2009, nr. 2, pp. 189–205; Women, Fashion and
Europeanisation in the Romanian Principalities, in Amila Buturović, Irvin C. Schick (eds.), Women
in the Ottoman Balkans, London, I.B.Tauris, 2007, (trad. în limba turcă: Osmanlı Dőneminde Balkan
Kadinlari, Istanbul Bilgi University, 2009); Elena Hartulari’s Story: the Presentation of the
Emotional Self, in Faruk Bilici, Ionel Candea, Anca Popescu, (eds.) L’espace pontique: de
l’hégémonie génoise à la pax americana – Etudes offertes à Mihail Guboglu, Bucharest, Paris-The
Romanian Academy, INALCO, 2007.

6
cunoaştere a acestor vieţi cu maxima libertate la care putea aspira fiecare dintre
noi, potrivit cu propria experienţă profesională şi umană.
„Grădina rozelor” este un titlu inspirat de antologia din scrierile sfintei
vizionare Marguerite-Maria Alacoque (1647–1690) (Jó illatú Rózsás Kert2, în rom.
Grădina rozelor cea bine înmiresmată), traduse în limba maghiară de contesa
Sigray Erzsébet Róza3, din ordinul clariselor, în 1703 la Viena şi publicată prin
grija contelui ardelean Samuel Kálnoky şi a fiicei acestuia, Hedvig, la Bratislava în
17124. Ca şi Grădina rozelor cea bine înmiresmată care înmănunchiază meditaţii
mistice arzând de fervoarea unei trăiri religioase excepţionale, aluzia din titlul cărţii
noastre nu are legătură cu frivolitatea sau sentimentalismul. Nu frumuseţea ori
gingăşia rozelor au motivat în primul rând alegerea acestei metafore, altfel banală
în sine, ca orice clişeu, ci multiplele sugestii ascunse în metafora grădinii. Spaţiu
delimitat, aflat între intimitatea casei şi spaţiul public, grădina rămâne uneori
tainică şi izolată, alteori se deschide privirilor, după cum este lăsată ritmului ei
vegetal natural sau, dimpotrivă, cultivată cu grijă. Începând cu secolul al XVII-lea,
femeile portretizate în aceste pagini locuiesc un astfel de spaţiu, deopotrivă
domestic şi public. În măsura în care am putut să surprindem o astfel de dinamică,
tipul de cunoaştere pe care ele îl împărtăşesc prin educaţia primită, fie se limitează
la transmiterea unor modele tradiţionale al căror ritm îl urmează în chip natural, fie
se avântă pe căi inovatoare. Spaţiu al diversităţii, grădina de roze, ca şi acest
mănunchi de portrete feminine, oferă o varietate de soiuri, de forme, culori şi
miresme, de la măceşul sălbatic la cea mai rafinată şi delicată specie. La fel de
diferite s-au dovedit caracterele, destinele şi istoriile de viaţă pe care le-am evocat,
fie că au evoluat în spaţii multiculturale şi multiconfesionale (Transilvania,
Imperiul Otoman, Franţa etc.), fie în structuri cultural-religioase omogene
(Moldova, Ţara Românească). În schimb, dacă se degajă „o mireasmă bună”, este,
poate, parfumul memoriei cu ale cărei secrete multe din reconstituirile noastre sunt
complice. Neizbutind decât rareori şi de abia în vremea modernităţii să dăm
cuvântul unor femei care să se „povestească” pe sine în oglinda unui „récit de vie”,
am împrumutat, ori de câte ori izvoarele ne-au lipsit, din recuzita de instrumente a
studiilor de memorie. Un obiect de podoabă, o pecete, o semnătură, un gest, o
imagine, un cuvânt ne-au servit ca martori revelatori, pe a căror memorie, oricât de
fragilă şi de parţială, ne-am bizuit nu de puţine ori pentru a evoca profilul
personajului de care erau legate. Din înlănţuirea de tăceri şi uitări care constituie
firul interior al memoriei, de revenire şi de fragmentare, de ruptură şi de

2
Jóillatu Rosás Kert Melyben sok szép Imácságok, mint annyi jó illatu Rosák találtatnak.
RMK I, 1664, cartea a fost reimprimată de 18 ori în intervalul 1712–1860, bucurându-se de
popularitatea unui adevărat best-seller.
3
Schwarcz Katalin, A klarissza apácák könyvkultúrája a XVIII. században, Szeged, 1994,
p. 26–27; Bán Izabella, Jó illatú rózsás kert. Egy klarissza eredetű imakönyv kiadásairól, în Régi
magyar imakönyvek és imádságok, coord. Bogar Judith, Pázmány Péter Katolikus Egyetem,
Bölcsészet- és Társadalomtudományi Kar, Piliscsaba, 2012, p. 23–33; Misztika a 16–18. századi
Magyarországon, coord Bogar Judith, Pázmány Péter Katolikus Egyetem, Bölcsészet- és
Társadalomtudományi Kar, Piliscsaba, 2013.
4
Papp Kinga, Kálnoki Sámuel és a könyvek világa, in „Erdély Múzeum”, LXXV, 2013, p. 21.

7
continuitate, de fluctuant şi de magic, descifrată în diverse tipuri de documente,
(cronici, corespondenţă privată, testamente, acte de danie, jurnale intime, memorii
etc.) s-a născut o galerie de portrete. Pentru unele biografii, a contat ceea ce
istoricul a putut reţine critic şi ordona riguros în fluxul cronologic al naraţiunii
istorice. Pentru altele, esenţială a fost relaţia organică dintre cadrul social al
memoriei colective şi o anume istorie de viaţă. În sfârşit, la un nivel mai complex,
unele femei se profilează mai clar pe o traiectorie, în sensul utilizat de Pierre
Bourdieu5. Am urmărit această traiectorie, descifrând poziţiile succesive ocupate de
personajele istoriilor noastre într-un spaţiu social în devenire şi ca atare supus el
însuşi transformării. Este vorba aşadar de o reconfigurare reciprocă, biografiile
fiind purtătoare nu numai de destine, ci şi de lumi care le poartă, la rândul lor.
Tocmai pentru a răspunde dificultăţilor unei atari provocări, am recurs la portretele
de grup, slujindu-ne de avantajele structurilor (clan, reţea, grup profesional) spre a
sesiza mai bine raportul dintre capacitatea excepţională a unei personalităţi
feminine şi forţa unui grup sau a unei reţele de a produce o schimbare socială.
Totuşi, dacă a existat o miză încă şi mai importantă, aceasta a fost singularitatea
itinerariului individual, în care se află înscrisă, în chip misterios, unic şi irepetabil,
ca în fiecare din noi, căutarea unui sens şi aspiraţia spre fericire.

Violeta Barbu

5
Pierre Bourdieu, L’illusion biographique, „Actes de la recherche en sciences sociales”,
LXII–LXIII, Paris, Minuit, 1986, p. 69–72; Jacques Le Goff, Comment écrire une biographie
historique aujourd’hui, în „Débats”, LIV, mars-avril, 1989, p. 48–53; Claude Arnaud, Le retour de la
biographie. D’un tabou à l’autre, ibidem, p. 40–47; Giovanni Levi, Les usages de la biographie,
„Annales ESC”, XLIV, 1989, nr. 6, pp. 1325–1336; François Dosse, Le Pari biographique, Paris, La
Découverte, 2005.

8
 I. MOLDOVA, SEC. XVII

(Maria Magdalena Székely)

PORTRET DE JUPÂNEASĂ CU PANDANTIV.

TODOSIA NICORIŢOAIA

O bijuterie din aur – un pandantiv cu inscripţie slavă, provenind din ceea ce

fusese odinioară colecţia particulară a ţarului Petru I – a făcut obiectul unei ample
controverse, desfăşurată pe parcursul unui veac şi jumătate. Începând cu baronul
S. de Chaudoir1 şi A. A. Kunik2, continuând cu C. Moisil3 şi terminând cu Valerian
L. Ciofu4 şi Octavian Iliescu5, reputaţi specialişti în numismatică sau slavişti de
prestigiu şi-au exprimat punctul de vedere în legătură cu această piesă, neobişnuită
nu numai sub raportul formei şi reprezentării, ci şi al destinaţiei. Multă vreme s-a
considerat că obiectul respectiv ar fi fost o monedă şi, începând cu veacul al XVIII-lea,
odată cu intrarea sa în circuitul ştiinţific, s-a vehiculat ideea că aceasta ar fi fost
bătută în Rusia, de prinţul Vasili Daniilovici Holmski, căsătorit în 1500 cu marea
cneaghină Theodosia, fiica marelui cneaz Ivan al III-lea. Astfel, el a ajuns să fie
cunoscut drept „talerul prinţului de Holm”. O modificare substanţială a opiniilor
s-a produs către sfârşitul secolului al XIX-lea, după ce inscripţia „talerului” a fost
citită integral şi fără greşeli. În traducere, ea sună astfel: „Nicoară, mare vornic al
Ţării de Sus, a făcut un taler de aur şi cu lanţ de aur şi l-a dăruit cneaghinei sale,
Todosia”. Textul dovedea, fără putinţă de tăgadă, că obiectul nu era câtuşi de puţin

Textul acesta dezvoltă un articol mai vechi, publicat în MI, XXIX, 1995, 7 (340), p. 47–52.
O formă a lui a fost prezentată la şedinţa de comunicări a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie – Filiala Iaşi (14 ianuarie 2014).
1
Baron S. de Chaudoir, Aperçu sur les monnaies russes et sur les monnaies étrangères qui ont
eu cours en Russie, depuis les temps les plus reculés jusqu’à nos jours, I, St. Petersburg, 1836, p. 113–114.
2
A. A. Kunik, Despre originea românească a aşa-numitului taler de aur al prinţului rus
Cholmski, comunicată de Gr. G. Tocilescu, în RIAF, I, 1883, vol. I, fasc. I, p. 243–244.
3
Const. Moisil, Două monumente vechi moldoveneşti. I. Talerul marelui vornic moldovean
Nicoară, în CNA, II, 1921, 1–3, p. 6–9.
4
Valerian L. Ciofu, Talerul de aur al lui Nicoară, marele vornic al Ţării de Sus a Moldovei de
la începutul secolului al XVII-lea, în BSNR, LXX–LXXIV, 1976–1980, 124–128, p. 461–468; idem,
în vol. La numismatique – source de l’histoire de l’art et de l’histoire des idées. Travaux présentés au
XVe Congrès International des Sciences Historiques, Bucarest, 11 août 1980, avec une préface de
Robert A. G. Carson, publiés sous la rédaction de Octavian Iliescu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 98–100 şi pl. XVI, fig. 3; v. şi Sergiu Iosipescu, Recenzie la
volumul citat, în AIIAI, XXI, 1984, p. 629; Valerian L. Ciofu, The Famous 1 Thaler Romanian Gold
Medal-Coin of the 1616–1626 Period, în „Revue belge de Numismatique”, CXXXV, 1989, p. 59–68.
5
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară: opinii şi… opinii, în
AIIAI, XXIII, 1986, 1, p. 401–404.

9
o monedă rusească, ci o bijuterie moldovenească, ajunsă, pe căi necunoscute, dar
lesne de bănuit, în Rusia, unde se găseşte şi astăzi.
Beneficiara pandantivului, Todosia, este un personaj care răsare adesea din
izvoarele noastre istorice. Totuşi, reconstituirea biografiei sale nu este deloc
simplă, din pricina discontinuităţilor de informaţie: lungi perioade de timp,
jupâneasa dispare din orizontul surselor, prezenţa ei într-un anumit context sau în
legătură cu anumite persoane putând fi doar presupusă. Ca urmare, cercetarea vieţii
acestei femei impune crearea unei metode specifice de lucru, care face ca
personajul să fie urmărit uneori în chip indirect, în negativ sau în oglindă, prin
raportare la biografiile oamenilor din preajma sa ori la evenimentele importante
care i-au jalonat existenţa.
Fiică a lui Dumitru Barnovschi, mare postelnic în vremea lui Ieremia vodă
Movilă, şi a Elisabetei (Ilisafta), dintr-un neam rămas încă neidentificat, Todosia era
rudă cu Movileştii, pe o filieră deocamdată nelămurită, probabil feminină6. Din
însoţirea părinţilor săi au mai rezultat, în afara Todosiei, încă cel puţin patru copii:
Sârbca (devenită soţie a marelui logofăt Gavrilaş Mateiaş), Aniţa (căsătorită cu
vistiernicul Gheorghe Roşca)7, Mărica (măritată întâi cu vornicul Gligorie Bucium şi
apoi cu vornicul de poartă Ionaşco)8 şi Miron Barnovschi, cel care, la 1626, avea să
ajungă domn al Moldovei. S-a presupus că Todosia ar fi primit la botez prenumele
uneia dintre bunicile sale, identificată ipotetic în persoana Tudoscăi, născută Movilă9.
Cu o zestre bogată – „multe straie, argint, şi aur, şi mărgăritari de mult preţ” –,
fata s-a căsătorit potrivit rangului său10. Dota fusese constituită de mama miresei,
Barnovschioaia11, ceea ce înseamnă că, în acel moment, postelnicul Barnovschi era
deja trecut dintre cei vii. Dat fiind că ultimele atestări ale dregătorului datează din
1606–160712, nunta Todosiei ar trebui plasată ulterior acestor ani. În ciuda originii
şi înrudirilor sale – era fiu al grecului Gheorghe Kataratos, pârcălab de Hotin13, şi
al jupânesei Cârstina, frate cu doamna Elisabeta a lui Ieremia Movilă14 –, mirele,
Vasile Lozonschi15, s-a dovedit a nu fi fost cea mai bună alegere. Om violent, beţiv
6
Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”. Două explicaţii (nu
numai) genealogice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 330–332; idem, Neamul lui Miron vodă
Barnovschi, în ArhGen, V (X), 1998, 1–2, p. 149–150.
7
Idem, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, p. 141–143.
8
Ibidem, p. 143–145.
9
Idem, „Din Purice – Movilă” şi „Barnovschi-Moghilă”…, p. 332; idem, Neamul lui Miron
vodă Barnovschi, p. 149.
10
DIR, A, XVII/4, Editura Academiei, Bucureşti, 1956, p. 302, nr. 371.
11
Ibidem; p. 448, nr. 576.
12
Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, p. 150–151.
13
Pentru acest boier şi soţia sa: idem, Doamna Elisabeta Movilă. Contribuţii pentru o
biografie nescrisă, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II. Ieremia Movilă.
Domnul. Familia. Epoca, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Muşatinii, Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006, p. 278–289, cu indicarea
întregii bibliografii.
14
Ultimul studiu consacrat acestei doamne, cu citarea bibliografiei mai vechi: ibidem, p. 273–302
+ planşe.
15
Cea mai nouă contribuţie legată de acest personaj, care le valorifică şi pe cele anterioare:
ibidem, p. 289–293.

10
şi uşuratic, cu accese necontrolate de furie, el avea să devină notoriu în epocă
pentru faptele sale necugetate.
Prost educat în copilărie, alintat, fără frică de Dumnezeu şi fără respect faţă
de părinţi, lipsit de învăţătură şi de slujbă pe lângă un boier mare, profitând de
poziţia socială a familiei sale, de înrudirea cu doamna ţării şi de moartea lui
Ieremia Movilă, de care poate că se va fi temut, el a început să se dedea la violenţe,
silnicii şi crime. Mesaje disperate adresate de dregătorii moldoveni regelui
Poloniei, în 1611, povestesc cu de-amănuntul despre actele sale reprobabile16:
adunând în jurul lui „până la 600 de destrăbălaţi, le-a împărţit tobe, steaguri, le-a
dat conace spre apăsarea celor mai săraci”, după care el şi oamenii săi au pornit a
prăda. Au furat cai, haine şi arme; au spart cămările şi pivniţele reşedinţelor
boiereşti, în căutare de hrană; au violat fete şi soţii. „Unde ajungea, de acolo nu
pleca până ce nu mânca şi bea totul dimprejurul curţilor şi până ce nu ardea totul în
sat”. Boierii mai bătrâni şi înalţii slujitori ai Bisericii l-au mustrat pentru nesăbuinţa
sa, avertizându-l: „nu-ţi vom putea suferi mai departe aceasta”. Dar pe Lozonschi
„l-a cuprins o furie aprinsă şi iute” împotriva lor şi „îndată a plecat de la curte”,
strângând şi mai mulţi tâlhari, cu care a distrus vechile hotare ale moşiilor, a mânat
cirezile de vite în lanuri şi a cosit cu forţa fâneţele. În apropiere de Iaşi, „la poala
pădurii”, a pus capcane, urmărind să-i ucidă şi să-i prade pe cei care-l
admonestaseră. Odată, ajungând la Mănăstirea Secu, unde se afla episcopul
Mitrofan al Romanului, Vasile Lozonschi s-a îmbătat la ospăţul la care fusese poftit
şi „a lovit tare cu buzduganul pe acel episcop, culcându-l la pământ, făcându-i câteva
răni în cap, călcându-l în picioare; în sfârşit, i-a scos patru dinţi şi l-a lăsat aşa, ca
mort, în şiroaie de sânge”. Ajunşi la capătul răbdării, boierii „şi-au lepădat
dregătoriile” şi i-au adus totul la cunoştinţă doamnei Elisabeta Movilă: „Ca să vezi
şi tu, doamnă, ce face fratele tău, lucru ce mai înainte nici cei mai mari tirani
voievozi n-au făcut”.
Se petreceau acestea în toamna lui 1609 sau în cursul anului 1610, în domnia
nevârstnicului fiu al lui Ieremia, Constantin Movilă. Tot atunci, Vasile Lozonschi –
ajuns între timp stolnic şi deci membru al sfatului – recurgea la mijloace necinstite
pentru a cumpăra sate17, făcându-le stăpânilor „multă nevoi, şi greutăţi, şi
înpresurări”18. Cu siguranţă, pe doamna Elisabeta, care-şi veghea fiul cu ochi
neadormiţi şi-l susţinea cu mână bărbătească, au speriat-o atât perspectiva de a
rămâne lipsită de dregătorii credincioşi de până atunci, cât şi manifestările
propriului ei frate, devenite sfidătoare la adresa puterii suverane însăşi. Acesta
ajunsese să poarte „semne domneşti, adică tobe, trâmbiţe, steaguri” şi cerea
imperativ să i se dea ascultare necondiţionată. „Cuprinsă de mânie”, doamna a
poruncit la trei roate poloneze să-l gonească pe descreierat într-o mănăstire, unde

16
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al
XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 64, nr. 29; p. 68–71, nr. 30. Citatele care urmează în
text sunt extrase din aceste două documente.
17
Ştefan S. Gorovei, Documente moldoveneşti din veacul al XVII-lea, în AIIAI, XII, 1975,
p. 291, nr. 2.
18
DIR, A, XVII/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1954, p. 101, nr. 164.

11
să poată fi prins pentru a fi adus viu la Iaşi; dacă ar fi opus rezistenţă cu armele,
trebuia ucis. Numai că, prevenit de cumnatul său, Dumitrache Chiriţă Paleologul,
Vasile Lozonschi a scăpat de sub urmărire. Depăşiţi de situaţie şi nemaiştiind ce să
facă, dregătorii Moldovei au trimis o jalbă la regele Poloniei, rugându-l să-i scape
de „acest lotru”. La rândul său, craiul Sigismund al III-lea a poruncit voievodului
de Kiev să intre cu oaste în Moldova şi să aşeze lucrurile în matca lor firească.
Între timp, părinţii lui Lozonschi îşi trimiseseră proprii oameni să culeagă
informaţii despre evenimente, pentru că, deşi încunoştinţaţi despre amploarea lor,
ei nu voiau să dea crezare celor auzite. Însă chiar şi când adevărul de netăgăduit a
ajuns la urechile lor, ei tot n-au luat măsuri drastice, ci doar „l-au mustrat puţin cu
vorba” pe fiul lor, care – lucru previzibil – a continuat să facă ce şi cum dorea. Mai
mult chiar, jupâneasa Cârstina „a făcut îndată sfat, văitându-se pentru fiuţul ei
dezmăţat” şi a pus la cale un plan de a-i elimina pe boierii petiţionari, „fie prin
otravă, sau prin calomnie, ori prin război”. Sprijinit în acest fel de mama sa, Vasile
Lozonschi a trimis o scrisoare cazacilor zaporojeni, prin care-i angaja în slujba lui,
spre a-i pierde pe adversari. În plus, l-a atras de partea sa pe starostele de Felin,
care l-a informat greşit pe regele Poloniei despre starea de lucruri din Moldova. S-a
întâmplat însă că scrisoarea către cazaci a picat în mâna vornicului Nestor Ureche,
iar acesta a trimis-o neîntârziat lui Sigismund, ca dovadă a nevinovăţiei boierilor,
dar şi ca mărturie a faptelor lipsite de judecată ale lui Lozonschi.
Soluţionarea cazului a venit foarte curând, pe o cale neaşteptată nici de
boierii ţării, nici de Vasile Lozonschi însuşi: în decembrie 161119, Ştefan Tomşa al
II-lea l-a detronat pe Constantin vodă, silind familia Movileştilor să pribegească în
Polonia20. În anul următor, încercarea lor de a reveni la cârmuirea Moldovei a eşuat
în mlaştinile pe care Prutul le face la Cornul lui Sas21. În iureşul bătăliei purtate
acolo, Lozonschi a căzut rob la tătari, de unde s-a răscumpărat cu 800 de ughi
galbeni22. Consistenta sumă a fost acoperită din zestrea primită de Todosia de la
mama ei, motiv pentru care, în 1619, jupâneasa avea să o cheme în judecată pe
fosta ei soacră, Cârstina pârcălăboaia, cerând despăgubiri23.
Lupta din 1612 i-a adus bătrânei cneaghine Cârstina nu numai amărăciunea
de a-şi vedea fiul luat prizonier de necredincioşi, ci şi durerea pierderii ginerelui ei,
Dumitrache Chiriţă Paleologul, precum şi a nepotului, Constantin Movilă. Câteva
luni mai târziu, închidea ochii şi pârcălabul Gheorghe Lozonschi, pe care soaţa sa
19
Aurel Iacob, Ţara Moldovei în vremea lui Ştefan Tomşa al II-lea, Editura Istros, Brăila,
2010, p. 79–81.
20
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica armenilor din
Cameniţa, partea I (1430–1611), în ARMSI, s. III, tom. XVII, 1936, p. 285.
21
Pentru această luptă şi datarea ei: C. Rezachevici, Două rectificări cronologice privind
istoria Moldovei în veacul al XVII-lea. 1. Data bătăliei de la Cornul lui Sas (3/13 iulie 1612), în
„Studii. Revistă de Istorie”, 25, 1972, 2, p. 311–313; idem, Bătălia de la „Cornul lui Sas” (3/13 iulie
1612). Reconstituire, în SMMIM, 9, 1976, p. 59–70; idem, Din nou despre data bătăliei de la
„Cornul lui Sas”, în AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 501–503.
22
DRH, A, XX, volum întocmit de I. Caproşu, C. Burac, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2011, p. 74, nr. 70.
23
DIR, A, XVII/4, p. 302, nr. 371; p. 448, nr. 576; v. şi DRH, A, XVIII, volum întocmit de
I. Caproşu şi V. Constantinov, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 261, nr. 187.

12
l-a înhumat în biserica Mănăstirii Slatina24, probabil în virtutea înrudirii ei cu
domnescul ctitor al aşezământului – Alexandru Lăpuşneanu25. Viaţa a încercat-o
greu încă o dată, la 1616, când celălalt nepot, Alexandru Movilă, a căzut prizonier
la turci, împreună cu mama sa, doamna Elisabeta. Cârstina pârcălăboaia a fost, cum
ar fi spus cronicarul Miron Costin, martora „stingerii casei lui Ieremia vodă”. În
ultimii ani ai vieţii, documentele o atestă la Hotin, în cetatea pe care soţul ei o
apărase mai bine de două decenii. Acolo şi-a vândut ultimele părţi ale satului
Păltiniş26, unele dintre ele chiar pârcălabului cetăţii, Tudorie, un grec pe care-l
numeşte „prietenul nostru”27. S-a stins din viaţă după 161928.
Cârstina pârcălăboaia îşi iubise fiul – poate peste măsură –, din copilăria lui
şi până la maturitate, aşa încât este lesne de imaginat că cea mai grea lovitură
primită de ea a fost uciderea, în noiembrie 1613, într-o zi de duminică, a lui Vasile
Lozonschi, de căpitanul Jan Chański29, nobil polonez cu care fostul stolnic avusese
şi anterior un conflict armat30. Exista însă şi o femeie căreia moartea lui Lozonschi
îi va fi adus cu siguranţă uşurare: propria sa soţie. Odată cu dispariţia lui, viaţa
Todosiei a intrat într-o nouă etapă, se pare mai aşezată şi mai senină, dar nu lipsită
de frământările pe care i le aduceau inevitabil înrudirile cu bărbaţii de frunte ai
Moldovei.
Întoarsă în ţară după o pribegie de câţiva ani în Polonia, jupâneasa văduvă s-a
recăsătorit cu Nicoară (Nicoriţă), mare vornic al Ţării de Sus31. El este cel care – în
semn de afecţiune, desigur – i-a dăruit pandantivul amintit la începutul acestei
evocări şi despre care s-a spus că ar fi fost „o medalie de interes privat,
confecţionată la cererea lui Nicoară pentru a fi oferită soţiei sale, ca dar de nuntă
sau cu prilejul unei aniversări oarecare, între anii 1616 şi 1620”32 (Fig. 1). Într-un
24
Maria Magdalena Székely, Înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, în vol. De potestate. Semne
şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2006, p. 519–520.
25
Ibidem, p. 523–524.
26
DIR, A, XVII/4, p. 200, nr. 248. Vânzările începuseră însă ceva mai devreme, la Iaşi
(ibidem, p. 200, nr. 247).
27
Ibidem, p. 320, nr. 399.
28
Un act din 17 martie 1621 întăreşte diacului Isac Stârcea un ţigan cumpărat de la Cârstina
pârcălăboaia (DIR, A, XVII/5, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p. 23, nr. 24); ar putea fi dovada
că jupâneasa mai trăia la data aceea, dar este la fel de posibil ca respectiva cumpărare să se fi făcut cu
mult înainte de emiterea documentului domnesc.
29
István Vásáry, Armeno-Kipchak Parts from the Kamenets Chronicle, în „Acta Orientalia
Academiae Scientiarum Hungariae”, XXII, 1969, 2, p. 151; Ştefan S. Gorovei, Cronica armenilor din
Cameniţa. Noi fragmente, în vol. Românii în istoria universală, coordonatori I. Agrigoroaiei,
Gh. Buzatu, V. Cristian, III, 3, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, p. 22.
30
Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în ArhGen, II, 1913, p. 217 (reluat în vol. Movileştii.
Istorie şi spiritualitate românească, I. „Casa noastră Movilească”, carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Muşatinii, Sfânta Mănăstire
Suceviţa, 2006, p. 267–282, dar fără Notele lămuritoare).
31
În arborele genealogic al familiei Barnovschi din vol. Familiile boiereşti din Moldova şi
Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coordonator şi coautor Mihai
Dim. Sturdza, I, Simetria, Bucureşti, 2004, p. 348, primul soţ al Todosiei şi cel de-al doilea au fost
contopiţi, de aici rezultând un personaj hibrid, „Nicoară Baltag (Lozonski)”.
32
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară…, p. 404.

13
alt context, am sugerat că apropierea „talerului” de piese asemănătoare din lumea
bizantină ar putea eventual lămuri rostul acestui obiect de valoare33. Un studiu al
lui Ernst H. Kantorowicz, în care sunt analizate bijuterii cu valoare simbolică în
ritualul nupţial bizantin, precum cingătorile şi inelele de căsătorie, constituie un
bun punct de pornire34. Obiceiul făuririi unor podoabe de acest fel este vechi, el
fiind atestat încă în lumea romană. Cingătorile erau alcătuite din monede sau din
medalioane asemănătoare monedelor35, pe care erau reprezentate zeităţi protectoare
ale dragostei şi ale familiei (Junona, Isis şi Osiris, Sol invictus, Amor). După
introducerea creştinismului, zeii au fost înlocuiţi cu Christus pronubus36 sau cu o
scenă alegorică, înfăţişând căsătoria lui Hristos cu Biserica37. În alte cazuri, erau
figuraţi chiar cei doi soţi, având între ei crucea sau ţinând mâinile unite pentru a
primi binecuvântarea Mântuitorului. Toate piesele de acest gen cunoscute astăzi au
fost confecţionate cu prilejul căsătoriilor imperiale. „Talerul” lui Nicoriţă este şi el
asemănător unei monede; pe o faţă, el are gravat chipul Sfântului Nicolae, patronul
vornicului, de unde şi concluzia că frumoasa podoabă era menită a fi purtată la gât
de soţia sa, „ca iconiţă port-bonheur”38. De-o parte şi de alta a sfântului, apar
busturile lui Iisus Hristos şi Maicii Domnului. Prin analogie cu cingătorile
bizantine, se poate presupune că pandantivul vornicului Nicoriţă a fost şi el o
bijuterie de nuntă. Piesa fiind unică pentru Moldova, devine firească întrebarea: de
unde va fi cunoscut boierul moldovean vechiul obicei roman al făuririi acestor
podoabe, obicei preluat ulterior de împăraţii bizantini ?
Urmărind doar informaţiile cuprinse în acte privitoare la stăpânirea
pământului, s-ar putea trage concluzia că Nicoriţă era originar din părţile de sud ale
Moldovei şi că familia sa nu avusese, până la el, nici o implicare în viaţa politică.
Dar sigiliul cu care dregătorul îşi însoţeşte semnătura pe unele documente pare să
spună o altă poveste. El conţine nici mai mult nici mai puţin decât reprezentarea
unui vultur bicefal39, pasăre imperială a cărei valoare simbolică nu mai trebuie
demonstrată aici şi care se regăseşte şi în peceţile altor boieri40: Cantacuzinii,
Dumitrache Chiriţă Paleologul, Manole medelnicerul (ori Manolachi stolnicul ?)41 –

33
Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în
ArhGen, IV (IX), 1997, 1–2, p. 69–70.
34
Ernst H. Kantorowicz, On the Golden Marriage Belt and the Marriage Rings of the
Dumbarton Oaks Collection, în DOP, 14, 1960, p. 3–16.
35
Ibidem, p. 3, v. şi Anthony Cutler, John W. Nesbitt, L’arte bizantina e il suo pubblico,
U.T.E.T., Torino, 1986, p. 53 şi fig. de la p. 54.
36
Ernst H. Kantorowicz, op. cit., p. 7–8.
37
Ibidem, p. 12.
38
Octavian Iliescu, Despre „talerul de aur” al marelui vornic Nicoară…, p. 403.
39
SJANI, Spiridonie, XXX/92. Documentul a fost publicat în DRH, A, XIX, volum întocmit
de Haralambie Chirca, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 433–434, nr. 319.
40
Petronel Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale moldoveneşti, I, în ArhGen, IV
(IX), 1997, 1–2, p. 264–266; Sorin Iftimi, Animalele în heraldica boierească din Moldova (secolele
XIV–XVIII), în Lumea animalelor. Realităţi, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria
Magdalena Székely, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 414–416.
41
Maria Magdalena Székely, Paleologii din Moldova, în vol. De potestate. Semne şi expresii
ale puterii în Evul Mediu românesc, p. 534.

14
cu toţii greci, unii dintre ei şi cu ascendenţă imperială42. Poate că acesta este indiciul
că Nicoriţă avea şi el, printr-unul din părinţi, strămoşi greci, ceea ce ar explica, mai
departe, de unde va fi cunoscut el practica oferirii unor bijuterii de nuntă.
Nicoriţă şi-a început cariera ca mare armaş, dregătorie de rangul al doilea,
care cerea însă calităţi speciale de la posesorul ei, precum şi o credinţă
nestrămutată faţă de domn. Există, în cronica lui Miron Costin, un pasaj în care
Nicoriţă este surprins în timpul exercitării îndatoririlor sale. Atât de plastic şi de
zguduitor este acest fragment de letopiseţ, încât Mihail Sadoveanu l-a preluat în
întregime în romanul său, Neamul Şoimăreştilor. Povesteşte cronicarul că, după
lupta de la Cornul lui Sas, Ştefan Tomşa al II-lea a poruncit tăierea boierilor din
tabăra Movileştilor, căzuţi prizonieri. Pe unul dintre ei – Vasile Stroici, fiul marelui
logofăt Luca Stroici – îl iertase, la insistenţele boierilor, „numai învăţase pre
Nicoriţă armaşul să-l ducă să vadză perirea celoralalţi, să-i hie grije mai pre urmă
de moarte, că era om tânăr Stroici şi din casă mai vechi şi cinsteş decât toate casele
în ţară. Ce dzilele lui cele fârşite, cum să dzice cuvântul, vădzând că merge la
perire şi nu-i spusesă armaşul povéstea, s-au apucat de sabiea unui dărăban, să
moară cu răscumpărare, că era om din hirea lui inimos”43. La asemenea scene,
unele poate şi mai crâncene, trebuie să fi asistat Nicoriţă atâta vreme cât a fost
mare armaş.
Dregătoria o obţinuse de la Ieremia Movilă, dar, din pricini necunoscute, în
timpul lui Constantin Movilă, Nicoriţă a părăsit Moldova, găsindu-şi refugiul în
Polonia. Domnul i-a confiscat din stăpâniri, sub motiv că boierul „a hiclenit
domniei mele şi ţării şi a pribegit din ţară”44. În schimb – dacă izvorul, anume
cronica armenilor din Cameniţa, nu va fi făcând o confuzie –, Nicoriţă a fost unul
dintre boierii moldoveni care au sprijinit zadarnic venirea la tron a lui Alexandru
Movilă, în 1616, numărându-se printre participanţii la lupta cu deznodământ tragic
de la Drăcşani45. A redevenit armaş după întronarea lui Ştefan Tomşa al II-lea;
apoi, în domnia aceluiaşi, a ocupat una din vorniciile de poartă şi, în cele din urmă,
marea vornicie a Ţării de Sus. În răstimpul 1621–1623, în a doua domnie a lui
Tomşa, a deţinut şi marea vornicie a Ţării de Jos.
Sub Radu vodă Mihnea, Nicoriţă – pe atunci mare vornic al Ţării de Sus – a
făcut parte din delegaţia care a încheiat pactul polono-moldovenesc de la Braha
(1616)46. Un document de întărire menţionează nişte robi ţigani pe care boierul şi

42
Ibidem, p. 525–536.
43
Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 60.
44
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, II, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1907, p. 287–288, nr. 129; o traducere mai corectă la I. Antonovici, Documente bârlădene, III,
Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad, 1915, p. 95, nr. LXXVIII.
45
Ştefan S. Gorovei, Cronica armenilor din Cameniţa…, p. 24.
46
Iuliu Peksa, Zolkiewski şi expediţia doamnei Elisaveta Movilă în Moldova în anul 1615–16,
în RI, XIV, 1928, 1–3, p. 51; Pact polono-moldovenesc (1616), traducere de P. P. Panaitescu, în RI,
XIII, 1927, 10–12, p. 388, 391. P. P. Panaitescu l-a identificat greşit pe Nicoară mare vornic al Ţării
de Sus cu Nicoară Prăjescu (ibidem, p. 388, nota 1), ceea ce este perfect explicabil pentru nivelul de
cunoştinţe despre dregătorii moldoveni, la care se afla istoriografia românească în perioada
interbelică. De neînţeles este însă reluarea acestei identificări eronate într-o recentă lucrare închinată
domniei lui Radu Mihnea (Valentin Constantinov, Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul

15
i-ar fi adus din „Ţara Turcească”47, ceea ce ar putea însemna că Nicoriţă a
îndeplinit şi unele misiuni diplomatice la Poartă; este tot atât de posibil însă ca
ţiganii respectivi să fi fost cumpăraţi pur şi simplu la un târg de robi din împărăţie.
Cronica armenilor din Cameniţa înregistrează o ştire eronată, născută
probabil dintr-o confuzie, şi anume că, la 28 decembrie 1620, Alexandru Iliaş i-ar
fi omorât pe „boiarul Nicoriţă dvornic şi hatmanul Şeptilici pentru purtarea lor în
timpul lui Gaşpar Graţiani”48. Hatmanul Şeptilici a fost cu adevărat tăiat de
Alexandru Iliaş, însă celălalt boier pedepsit pentru uciderea lui Gaşpar Graţiani n-a
fost vornicul Nicoriţă, ci postelnicul Dumitru Goia, aşa cum o arată diverse alte
izvoare49.
Pe când Nicoriţă se îndeletnicea cu trebile Ţării Moldovei, jupâneasa Todosia
se îngrijea de administrarea şi chiar sporirea averii comune. Un zapis datat doar cu
lună şi zi, dar care a fost aşezat de editori sub anul 1623, relevă faptul că
„vorniceasa cea mare” încredinţase unui Nicoară un cal şi două vaci, în schimbul
cărora primise ca zălog jumătate dintr-un sat50.
Legăturile lui Nicoriţă cu fratele soţiei sale, Miron Barnovschi, în prima
domnie a acestuia (1626–1629), au fost foarte strânse. Caracterul lor este pus în
evidenţă în mai multe rânduri, de circumstanţe diferite. Miron Barnovschi, hatman
al Moldovei, a fost înscăunat la moartea lui Radu Mihnea, pentru că-l văzuseră
boierii „om de ţară şi fără cuconi şi cunoscut împărăţiei cu slujbele ce făcusă la
Hotin, la sultan Osman şi ştiut şi căpeteniilor tătărăşti, ales lui Cantemir, cu carile
legasă priietenşug încă den mârzeciia lui, la Toporăuţi, la o trecătoare a lui în Ţara
Leşască”51. Ajuns domn, Barnovschi a încredinţat fosta lui dregătorie – hătmănia –
cumnatului său, Nicoriţă. În vara anului 1627, Miron vodă a avut de îndeplinit o
delicată misiune diplomatică (împăcarea turco-polonă), în slujba căreia şi-a pus
toate legăturile personale, inclusiv cele despre care vorbeşte şi letopiseţul. În lipsa
lui din ţară (a stat câteva luni la Oceakov), hatmanul Nicoriţă i-a zdrobit la
Trestiana pe tătarii care intraseră în Moldova, prădând şi arzând satele din sud. Un
document a păstrat amintirea acelor evenimente, în cursul cărora şi-au aflat
sfârşitul şi câţiva boieri moldoveni: „când au fost tătarii la Trestiiana, de s-au bătut
cu Nicoară hatmanul şi au perit Stoica armaşul, Erimiia Potlogeanul şi mulţi ca
trânşii”52. Un alt act îl menţionează printre cei căzuţi şi pe un Maftei căpitanul53.
Domnia dintâi a lui Miron Barnovschi, începută sub bune auspicii, dar într-o
conjunctură internaţională nefavorabilă, se va încheia doi ani mai târziu, prin
mazilire venită de la Poartă. A încercat Miron vodă să reziste cu armele în faţa

domniilor lui Radu Mihnea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 322), după ce,
cu un număr de pagini mai înainte, autorul ei afirmase că vornicul Ţării de Sus, care făcuse parte „din
delegaţia care va încheia pactul cu polonezii în anul 1616”, fusese Nicoriţă (ibidem, p. 138).
47
DRH, A, XIX, p. 428, nr. 315.
48
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România…, p. 285.
49
Miron Costin, Opere, p. 72, 75.
50
DRH, A, XVIII, p. 156, nr. 108.
51
Miron Costin, op. cit., p. 92.
52
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 126, nr. CXIV; v. şi ibidem, p. 128, nr. CXV.
53
Ibidem, p. 128, nr. CXV.

16
noului domn desemnat de sultan – Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea –, dar
a fost învins de oastea condusă de vistiernicul Lupu, viitorul domn Vasile Lupu.
Între boierii care i-au rămas alături s-a numărat şi cumnatul său, Nicoriţă, cu care
s-a retras în cetatea Hotinului şi, de acolo, în toamna lui 1629, în Polonia54. În ziua
de 28 septembrie a acelui an, Alexandru Coconul îi scria principelui Ardealului,
Gabriel Bethlen, că oastea lui Miron Barnovschi, „împresurând-o boierul nostru, cu
numele vistierul Lupu, a bătut-o, încât n-are cu el acum mai mult de 40–50 de
oameni; şi care au fost cu el, sunt toţi alături de noi, dar cumnatul său, hatmanul
Nicoriţă, a rămas lângă el”55.
Gestul lui Barnovschi fusese interpretat ca ridicare împotriva Porţii, altfel
spus hiclenie, motiv pentru care sprijinitorii lui, precum Efrem Hăjdeu, şi-au
pierdut din stăpâniri56. S-a spus că, ajuns domn, Lupu Coci ar fi confiscat, în 1641,
şi ocinile lui Nicoriţă şi că jupâneasa Todosia a avut de plătit pentru răscumpărarea
lor57. Documentele pe care se sprijină această afirmaţie vorbesc însă despre cu totul
altceva. Este adevărat că Todosia a trebuit să cedeze din satele şi seliştile sale, pe
când era „pribagă în Ţara Leşască”58, dar nu din pricina hicleniei59, ci pentru a
acoperi datorii ale fratelui ei. Astfel, Fortuna comisul a primit o selişte, în valoare
de 300 de lei, „pentru nişte unealte a lui ce i s-au luat la Bărnovschi vodă în
domniia lui”60, precum şi un sat şi 12 fălci de vie la Cotnari, preţuite la 350 de
galbeni, în contul unei datorii a aceluiaşi domn, care luase de la comis nişte boi
când cumpărase domeniul de la Uście, lăsând „ca să-i plătească acei boi giupâneasa
Nicoriţoaie hătmăneasa, cum au arătat Furtuna şi carte de la Bărnovschi vodă,
scriindu ca să-i facă plată boilor Nicoriţoaie şi nu i-au dat nemic”61. În primăvara
lui 1630, Nicoriţă a mai făcut o tentativă de recucerire a tronului pentru Miron
Barnovschi, dar a fost oprit la Toporăuţi de acelaşi Lupu, devenit între timp vornic,
şi de Grama stolnicul, care, după zisa lui Miron Costin, „l-au împens […] de la
marginile ţărâi”62. Un act prin care Alexandru Coconul l-a răsplătit pentru credinţa
lui pe fostul mare stolnic Grama rememorează vremea „când s-a ridicat Nicoriţă
hatmanul din Ţara Leşească cu multă oaste de leşi şi cazaci şi au venit în ţara
noastră, asupra domniei mele şi asupra schiptrului cinstitului împărat cu foc şi sabie”63.

54
La 22 octombrie 1629, bistriţenii ştiau că Miron Barnovschi era încă la Hotin (Hurmuzaki-
Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913, p. 971, nr. MDCCCLIX).
55
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, IX,
M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937, p. 294, nr. 234.
56
CDM. S1, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1975, p. 166, nr. 465.
57
Aurel H. Golimas, Un domnitor, o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi Moghilă, voievod al
Moldovei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980, p. 26.
58
DRH, A, XXVII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Cătălina Chelcu, Marius Chelcu,
Silviu Văcaru, Nistor Ciocan, Dumitru Ciurea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 171,
nr. 183.
59
Aurel H. Golimas, op. cit., p. 26.
60
DRH, A, XXVI, volum întocmit de I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2003, p. 77, nr. 81.
61
DRH, A, XXVII, p. 171, nr. 183; v. şi p. 168–170, nr. 181, 182; DRH, A, XXVI, p. 52, nr. 59.
62
Miron Costin, Opere, p. 95.
63
DRH, A, XX, p. 144, nr. 136.

17
 Lăsând în urmă Moldova bântuită de hoţi, jefuită de tătari şi lovită de
ciumă64, jupâneasa Todosia şi-a urmat soţul şi fratele. Era a doua pribegie în decurs
de 15 ani. Într-o scrisoare trimisă la 27 decembrie 1632 membrilor Frăţiei din Liov,
mama Todosiei anunţa, printre altele, că „Nicoriţă a murit”65. În realitate, fostul
hatman nu murise atunci, ci cu mult înainte, încă în cursul anului 1630, lăsându-şi
soţia văduvă pentru a doua oară. Căsătoria lor durase aproape un deceniu şi
jumătate şi se vede că a fost liniştită şi prosperă. De-a lungul timpului, Nicoriţă şi
Todosia cumpăraseră un număr însemnat de sate, vii, prisăci, iazuri şi mori66.
Aveau două rânduri de case în Iaşi – dintre care una situată între Vitolt şi Zane
Frâncul67, iar cealaltă pe Uliţa Ungurească68 –, un loc de casă, de asemenea în Iaşi,
pe Uliţa Ciubotărească69, precum şi curţi la Bicani, în ţinutul Tutovei70. Averea li se
completase cu satele primite ca danie de Nicoriţă sau cumpărate de el singur71,
precum şi cu cele aduse de Todosia72.
Împreună, au zidit o biserică în dealul Tătăraşilor, „de marginea târgului
Ieşului” (Fig. 2)73. La doar câţiva ani după sfinţirea noului lăcaş, egumenul
Timothei se plângea la Mitropolie că „poporénii ce-au fost de mainte acolo, la acea
svântă besérică […] să duc la alte besérici, de se închină, nu vor să vie la besérica
lor, unde le dzac moşii şi părinţii şi feciorii”74. Jalba egumenului evocă, în chip
evident, o epocă mai îndepărtată, ceea ce înseamnă că bunicii şi părinţii
credincioşilor de la 1631 fuseseră îngropaţi într-o biserică sau în cimitirul unei
biserici, probabil din lemn, care precedase ctitoria hatmanului. Purtând hramul

64
N. Iorga, „Coconul” lui Radu Mihnea şi capuchehaiaua Curt Celebi – cu prilejul unui
document inedit de la Alexandru Coconul, în RI, XVIII, 1932, 4–6, p. 99–100; Maria Magdalena
Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, 2, p. 52–54 şi 58–59, nr. 1, 2.
65
Hurmuzaki-Bogdan, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II/2, Bucureşti, 1895,
p. 602, nr. CCLXXI.
66
DIR, A, XVII/4, p. 208, nr. 261; p. 300, nr. 368; p. 449–450, nr. 577; DIR, A, XVII/5,
p. 153–154, nr. 214; DRH, A, XVIII, p. 303–304, nr. 236; DRH, A, XIX, p. 466–470, nr. 340; DRH,
A, XX, p. 104–105, nr. 96, 97; p. 116–117, nr. 106.
67
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 151, nr. 109.
68
Ibidem, p. 188, nr. 137.
69
Ibidem, p. 448, nr. 384.
70
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, II, p. 287–288, nr. 129; o traducere mai corectă la
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 95, nr. LXXVIII; DRH, A, XX, p. 50, nr. 49;
I. Antonovici, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad,
1924, p. 346, nr. CXCV.
71
V., de pildă: DIR, A, XVII/3, p. 84–85, nr. 138; p. 112, nr. 183; DIR, A, XVII/4, p. 48, nr.
71; p. 55, nr. 81; p. 70, nr. 99; p. 71, nr. 100; p. 76, nr. 108; p. 118–119, nr. 157; p. 202–203, nr. 253;
p. 207, nr. 259; p. 217, nr. 276; p. 226, nr. 286; p. 243–244, nr. 305; p. 447–449, nr. 576; DRH,
A, XVIII, p. 221, nr. 170; p. 250–251, nr. 183; p. 261–262, nr. 187; DRH, A, XIX, p. 342–343,
nr. 260; p. 346–347, nr. 264; p. 384, nr. 283; p. 386, nr. 285; p. 465–466, nr. 339; p. 466–470, nr. 340;
p. 592, nr. 433; p. 598, nr. 437; CDM, I, Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957, p. 428, nr. 1901;
CDM, V, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1974, p. 151, nr. 582.
72
DIR, A, XVII/4, p. 118–119, nr. 157; p. 302–303, nr. 371; p. 447–449, nr. 576; DRH, A,
XVIII, p. 261, nr. 187.
73
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 295, nr. 218.
74
DRH, A, XX, p. 438, nr. 423.

18
Sfântul Ioan cel Nou, biserica succesoare, de zid, este cunoscută şi astăzi sub
numele de Nicoriţa. Construcţia, solidă şi masivă, de plan triconc, are boltă
„moldovenească” deasupra naosului, turlă octogonală cu ferestre alternând cu
ocniţe oarbe, precum şi două perechi de contraforturi, de-o parte şi de alta a
absidelor laterale75. La mijlocul veacului al XVII-lea, arhidiaconul Paul de Alep o
descria astfel: „pe dinafară are foişoare care domină tot oraşul, căci este aşezată
într-un loc ridicat. Biserica este frumoasă şi clopotniţa se găseşte deasupra
pridvorului”76. Transformând-o în mănăstire, ctitorii au închinat-o unui aşezământ
de la Ierusalim (Sfântul Sava), împreună cu un număr mare de sate, vii, mori,
heleşteie, prisăci, case şi animale77. Este posibil ca închinarea să se fi făcut la 1628,
imediat după construirea mănăstirii şi deodată cu închinarea, tot la Sfântul
Mormânt, a ctitoriei lui Miron vodă Barnovschi, Adormirea Maicii Domnului din
Iaşi78. Sărăcită şi decăzută ca mai toate mănăstirile închinate, Nicoriţa ajunsese, în
secolul al XVIII-lea, o biserică de mahala, în care veneau să se închine săhăidăcarii
şi teslarii79. Există o legendă – nouă, desigur, şi cu izvoare lesne recognoscibile –,
care spune că Miron Barnovschi l-ar fi însărcinat pe hatman să supravegheze
construirea bisericii domneşti din Iaşi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, şi
că boierul ar fi furat o parte din bani, cu care şi-ar fi înălţat propria biserică. Aflând
aceasta, vodă ar fi poruncit ca ispravnicul să fie zidit de viu în pereţii ctitoriei sale80.
Hatmanul şi soţia lui n-au avut copii, însă lecturi greşite sau interpretări
grăbite ale unor izvoare le-au atribuit totuşi urmaşi. Astfel, neînţelegerea unor
cuvinte şi ale numelor cuprinse în rezumatul unui act din 3 septembrie 1632 a avut
ca urmare apariţia unor fiice ale hătmănesei Nicoriţoaia: Alexandra (aici, editorii
declară că au „îndreptat” numele după Dicţionarul marilor dregători al lui
N. Stoicescu), Noe (?!) şi Irina, copiii lui Buhuş vistier81. În fapt, în documentul
original este vorba despre fiii vistiernicului Dumitru Buhuş, Nicolae şi Irina, fini ai
Nicoriţoaiei, care, la data amintită, primeau de la naşa lor satul Podraga din ţinutul

75
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 102–104, 452–456. Pentru alte referinţe
bibliografice, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor
medievale din Moldova, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice
din România, Bucureşti, 1974, p. 465.
76
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89.
77
DRH, A, XVIII, p. 156, nr. 108 (cu însemnarea pe verso „A Mănăstirii Nicoriţii, leat 7252
apr. 2”, publicată în CDM. S1, p. 149, nr. 395); DRH, A, XIX, p. 552, nr. 404; DRH, A, XX, p. 74–77,
nr. 70; DRH, A, XXVIII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru,
Cătălina Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 119–120, nr. 141; Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, p. 331, nr. 250; Const. Solomon, C. A. Stoide, Documente
tecucene, II, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1939, p. 82, nr. LXXXIV; CDM, V, p. 156, nr. 604.
78
DRH, A, XIX, p. 501–503, nr. 358.
79
Decăderea treptată a Mănăstirii Nicoriţa merită a fi cercetată mai îndeaproape. Din păcate,
textul lui Dan Jumară, Biserica Nicoriţă, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, în IN, II–III,
1996–1997, p. 117–124, care atinge şi această chestiune, este extrem de modest.
80
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, ediţia a II-a, Goldner,
Iaşi, 1913, p. 219.
81
CDM. S1, p. 176, nr. 502 (după un rezumat fără văleat din fondul „Sever Zotta”).

19
Dorohoiului82. Neatenţia i-a făcut pe alţi cercetători să-i considere pe nepoţii
colaterali ai hatmanului când fii83, când nepoţi de fii sau fiică ai acestuia84.
În sfârşit, o categorie distinctă de pretinşi urmaşi este creaţia celei mai
autentice imposturi genealogice. Astfel, la 1773, în contextul unei judecăţi pentru
satul Şirăuţi din ţinutul Hotinului, un oarecare maior Gheorghi Nicoriţă emitea
pretenţii asupra zisului sat, prezentând în instanţă un document de la Radu Mihnea
şi un altul de la Miron Barnovschi, prin care cei doi domni ai Moldovei întăreau
Şirăuţii marelui vornic Nicoriţă85. Deşi maiorul Nicoriţă nu o afirmă categoric, este
evident că, uzând de omonimie, el se dădea drept urmaş al dregătorului de altădată
şi încerca să pună mâna pe unul dintre satele aceluia, tentativă lipsită totuşi de
succes. Mai târziu însă, un alt ofiţer, probabil fiu al maiorului, locotenent-generalul
Ioan Nicoriţă din Basarabia, avea să fie considerat „strănepot […] al unui refugiat
din 1711 – feciorul hatmanului moldovan Nicoriţă, omorât de turci”86. Urmând o
procedură deja cunoscută, acesta a cerut, în 1808, Divanului de la Iaşi, nici mai
mult nici mai puţin decât restituirea „moşiilor strămoşeşti”, Şirăuţi şi Corjăuţi87. În
plus, doi ani mai târziu, el a solicitat – şi în acest caz a şi obţinut – diploma pentru
blazon88. Nu ştiu ce probe vor fi fost înfăţişate de generalul Nicoriţă autorităţilor
ruse, dar presupun că, în dosarul 232 din Arhiva Senatorilor, au fost depuse tot
copii ale vechilor ispisoace de întărire pe stăpânirile hatmanului Nicoriţă.
Lipsiţi de urmaşi, Nicoriţă şi Todosia şi-au împărţit averea între mănăstirea
lor89 şi nepoţii lui: Gheorghe, fiul lui Manole, pe de o parte90, Ionaşco şi fratele lui,

82
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare la familia boierească Buhuş din Moldova, în
ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 311, nota 3.
83
DRH, A, XXVIII, p. 611, sub vocea Nicoriţă; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească…, I, p. 348 (Dumitru Baltag, mazil, arătat ca fiu al Todosiei).
84
DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 627, sub vocea Necoară (Necoriţă, Nicoriţă), fost hatman; DRH,
A, XXII, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti,
1974, p. 403, sub vocea Nicoară (Nicoriţă), hatman; DRH, A, XXIV, volum întocmit de
† C. Cihodaru şi I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 566, sub vocea Nicoară
(Nicoriţă), hatman.
85
SJANS, Mănăstirea Dragomirna, II/10, nr. 14, f. 2v; rez. în vol. Din tezaurul documentar
sucevean. Catalog de documente (1393–1849), întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu,
Gavril Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1983, p. 412,
nr. 1233.
86
G. Bezviconi, Roirea familiilor româneşti peste Nistru, extras din „Cetatea Moldovei”, an.
II, 1941, vol. III, nr. 14, p. 18; v. şi idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, II, Institutul de
Istorie Naţională din Bucureşti, Bucureşti, 1943, p. 104.
87
Idem, Roirea familiilor româneşti…, p. 18.
88
Ibidem; v. şi idem, Boierimea Moldovei…, II, p. 104 şi nota 3.
89
DIR, A, XVII/5, p. 264, nr. 354 (v. nota de pe verso, publicată în CDM, II, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1959, p. 56, nr. 199); DRH, A, XXI, p. 135, nr. 109; DRH,
A, XXVI, p. 370, nr. 433; CDM, V, p. 156, nr. 604.
90
DRH, A, XXI, p. 171, nr. 134; p. 171–172, nr. 135. Este posibil ca tatăl acestui Gheorghe să
fie acel „Manoli din Şărbăneşti, nepot lui Necoară”, atestat la 20 mai 1603 (Const. Solomon, C. A. Stoide,
Documente tecucene, III, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1942, p. 7, nr. I).

20
Dumitraşco, pe de alta91. Ultimii au beneficiat de daniile hatmanului nu numai în
virtutea legăturii genealogice – pe care, din păcate, n-am reuşit să o descâlcesc –, ci
şi datorită faptului că ei i-au slujit cu „direaptă slujbă”92, „de la naşterea lor până la
moartea lui”93. Răzeşiţi şi sărăciţi, urmaşii colaterali ai hatmanului au format
familiile Baltag, Scânteie94, Corcoţei şi Corpaci95 din Ţara de Jos.
Anii imediat următori morţii soţului ei au fost petrecuţi de jupâneasa Todosia
mai mult în Polonia. A revenit în Moldova arareori, ca să confirme danii către
mănăstirea din Iaşi sau ca să-şi chivernisească puţina avere rămasă în ţară.
Bunăoară, la 20 octombrie 1630, a dăruit ctitoriei lor, „moşiile boierului său”96, iar,
în 1632, a primit întărire pe stăpânirile soţului ei97. În acelaşi an, a solicitat domniei
să i se aleagă hotarul unui loc la Ceucani, cumpărătură a sa, care era împresurat de
un megieş, Sava din Ceucani98. La 1634, a vândut seliştea Cobâla de la ţinutul
Hârlăului, dintr-un ispisoc de danie de la Miron vodă Barnovschi99. Se pare că aici
văduva a recurs la un subterfugiu, pentru a mai face rost de bani: un document
târziu arată că o jumătate din această selişte fusese dăruită de hatmanul Nicoriţă
diacului Gociul, însă, după moartea soţului ei, Todosia a pretins şi a şi căpătat de la
stăpânul legiuit 200 de taleri, lucru confirmat de o scrisoare a ei, redactată în urma
tocmelii100.
Pe lângă datoriile rămase de pe urma fratelui său, Todosia a contractat ea
însăşi altele, pe care multă vreme n-a fost în stare să le achite. De o asemenea
datorie se leagă o întreagă poveste. Cândva, înainte de 8 iulie 1641, jupâneasa
împrumutase o sumă de bani de la marele vornic Toderaşco Ianovici, dând în
schimb Şirăuţii de la ţinutul Hotinului101 – acelaşi sat care avea să fie revendicat
mai târziu de pretinşii urmaşi ai lui Nicoriţă. După o vreme, în care „au stătut satul
pieitoriu”, văduva pribeagă a trimis din Polonia o scrisoare lui Iordache Cantacuzino,

91
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 102–103, nr. LXXXV; p. 103, nr. LXXXVI;
p. 104, nr. LXXXVII; idem, Documente bârlădene, IV, p. 346, nr. CXCV; DRH, A, XIX, p. 428,
nr. 315; DRH, A, XX, p. 50–51, nr. 49; DRH, A, XXI, p. 138, nr. 113; DRH, A, XXIV, p. 191, nr.
207; p. 413, nr. 435; DRH, A, XXVIII, p. 176, nr. 224.
92
DRH, A, XX, p. 51, nr. 49.
93
DRH, A, XXII, p. 70–71, nr. 66.
94
I. Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 107, nr. XCII; p. 108, nr. XCIII; p. 108–109,
nr. XCIV; p. 109–110, nr. XCV; p. 110, nr. XCVI; p. 110–111, nr. XCVIII; p. 112, nr. XCIX; p. 112–113,
nr. C; p. 113–114, nr. CII; p. 114–115, nr. CIII; p. 115–116, nr. CIV; p. 116, nr. CV; p. 117, nr. CVI;
p. 117, nr. CVII; p. 118, nr. CVIII; p. 119–120, nr. CIX; p. 122, nr. CXI; p. 123, nr. CXII.
95
Const. Solomon, C. A. Stoide, Documente tecucene, II, p. 69–70, nr. LXXIV; p. 81–84,
nr. LXXXIV.
96
I. Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 345, nr. CXCV.
97
Ibidem, p. 345, nr. CXCV.
98
DRH, A, XXI, p. 135, nr. 109.
99
DRH, A, XXII, p. 246, nr. 217; v. şi CDM, III, Direcţia Generală a Arhivelor Statului,
Bucureşti, 1968, p. 67–68, nr. 219.
100
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1908, p. 83, nr. XCI; idem, Surete şi izvoade, XII, Atelierele Grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1924,
p. 58, nr. VI.
101
DRH, A, XXVI, p. 158, nr. 167; v. şi SJANS, Mănăstirea Dragomirna, II/10, nr. 14, f. 2v,
cu rez. în vol. Din tezaurul documentar sucevean…, p. 412, nr. 1233.

21
mare vistiernic – rudă prin cumnatul ei, logofătul Gavrilaş Mateiaş –, cerându-i să
plătească el datoria de 120 de galbeni lui Toderaşco Ianovici, ajuns între timp mare
logofăt, şi să ia pentru sine satul zălogit. Cu acel prilej, s-a dovedit că Todosia mai
era debitoare cu încă 50 de galbeni unui grec şi cu 127 de galbeni unui preot din
Bacău, căruia îi dăduse drept chezăşie un brâu de argint, luat şi acela cu împrumut
de la Neculai Ureche, nepotul marelui vornic Nestor Ureche. Aşa s-a făcut că, la
1649, Iordache Cantacuzino a trebuit să-i dea lui Toderaşco Ianovici banii, de la
care a luat în schimb satul, apoi să-i plătească grecului, precum şi preotesei din
Bacău (probabil că, între timp, preotul murise), de la care a recuperat brâul, pe care
i l-a înapoiat lui Neculai Ureche102 !
În Polonia, Todosia a locuit, împreună cu fratele său, în castelul de la Uście,
cumpărat, la 12 martie 1629103, cu tot domeniul său, de Miron Barnovschi104, de la
Ana – fiică a lui Ieremia vodă Movilă, căsătorită cu mareşalul de curte
Maksymilian Przerębski. Foarte probabil, aici a găsit-o vestea că Miron vodă,
chemat de boieri la domnia Moldovei pentru a doua oară, în 1633, îşi aflase
sfârşitul pe butucul călăului, la Istanbul. Aşa a început cea de-a treia, ultima şi cea
mai spectaculoasă etapă din viaţa Todosiei.
La scurtă vreme după decapitarea lui Miron Barnovschi, la sfârşitul lui iulie
1633105, liniştea castelului de la Uście a fost tulburată de doi nobili poloni,
Maksymilian Przerębski şi Jeremi Wiśniowiecki (primul, ginere al lui Ieremia
Movilă, cel de-al doilea – nepot de fiică al aceluiaşi domn al Moldovei), care, sub
motivul sau pretextul că Barnovschi nu îndeplinise condiţiile contractului de
cumpărare a domeniului, au spart uşile castelului, au deschis lăzile şi au luat cu ei
tot ce au găsit, neuitând nici lucrurile mişcătoare, adică vitele din gospodărie106. În
odăile reşedinţei se aflau adunate odoare şi obiecte felurite, a căror simplă înşiruire
spune ceva despre chipul în care trăiau boierii şi domnii moldoveni în veacul al
XVII-lea: covoare de mătase şi covoare persane, chilimuri persane, feţe de masă
din mătase, cearşafuri turceşti din mătase, perne de brocart, ştergare cu fir şi batiste
brodate cu aur, o garderobă „foarte bogată” (haine lungi cu poale, pelerine cu
paftale şi nasturi de aur, dolmane, cuşme de samur şi calpace), vase din argint
(căni, cupe mari, farfurii, talgere) şi din cositor, o cutie din argint cu moaşte şi o
cutie din argint aurit, conţinând o cruce cu diamant, două ceasornice. Prin lăzi se
găseau, de asemenea, valuri de ţesături şi blănuri: catifea roşie şi portocalie,
mătăsuri, brocarturi, pânzeturi groase din bumbac, blănuri de samur şi vulpe, dar şi

102
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1888, p. 1.
103
Ilona Czamańska, Între familie şi stat. Relaţiile familiale ale dinastiei Movileştilor în
Polonia, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II, p. 267, nota 16. Chiar în absenţa
unui document, anul de cumpărare a domeniului (1629) fusese dedus de Sever Zotta încă din 1913
(Ştiri noi despre Movileşti, p. 227).
104
Miron Costin, Opere, p. 95; v. şi ibidem, p. 100.
105
Ilie Corfus, Odoarele Movileştilor rămase în Polonia. Contribuţii la istoria artei şi a preţurilor,
în „Studii. Revistă de Istorie”, 25, 1972, 1, p. 58 (reluat în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate
românească, I, p. 283–304, dar fără textul polonez al inventarelor).
106
Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, p. 219. V. şi Ilona Czamańska, Wiśniowieccy.
Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007, p. 173–175, nota 59.

22
mosoare cu fir de aur. În alte cufere erau aşezate arme (paloşe aurite, săbii aurite
sau ferecate în aur fin şi încrustate cu pietre scumpe, buzdugane ferecate în aur,
tolbe cu săgeţi, centuri de mătase pentru legat inelul cu care se întindea coarda
arcului, archebuze), butoiaşe cu praf de puşcă şi plumbi, corturi pentru campanii
sau pentru vânătoare, harnaşamente din argint aurit, scări de argint aurit încrustate
cu pietre scumpe, pături de cal brodate cu aur. În cămări se găseau provizii de unt
şi brânză, iar în pivniţe – vin. În ogradă vieţuiau oi, vite şi porci. Grajdurile
adăposteau un cal turcesc de culoarea râsului şi alţi 30 de bidivii. Într-un hambar
erau adăpostite o caretă şi mai multe rădvane107.
Jefuirea castelului a îndârjit-o cumplit pe jupâneasa moldoveancă. Pentru a se
răzbuna, ea i-a angajat pe mercenarii de sub comanda căpitanului Gheorghe
Kruzinski, care au asaltat poarta cetăţii din oraş şi au înconjurat fortificaţia de la
Uście108. Temându-se de un asediu prelungit, căruia nu i-ar fi putut face faţă,
Maksymilian Przerębski a capitulat, cerând doar să i se asigure retragerea. Todosia
i-a satisfăcut rugămintea şi apoi, întocmai ca o regină a amazoanelor, a intrat în
triumf pe sub poarta cetăţii. S-a înstăpânit la Uście peste bunurile fratelui său şi a
primit jurămintele de credinţă ale supuşilor109.
Pentru Maksymilian Przerębski, înfrângerea de la Uście, suferită în faţa unei
femei, era o pată de neşters pe obrazul lui de oştean110. Nu-i rămânea însă altceva
de făcut decât să întocmească memorii, pline de acuzaţii injurioase: Todosia era
înfăţişată ca o aventurieră venită din „Moldova întunecată”, o străină de rând şi o
nenobilă (plebeia et ignobilis extranea), născută într-o ţară inamică şi, pe deasupra,
văduva unui supus al turcilor, care luptase, ca hatman, împotriva Poloniei. Pentru
toate acestea, Przerębski cerea confiscarea averii şi condamnarea Todosiei111. Mai
mult, aflând pe căi proprii că jupâneasa îşi depusese, pentru siguranţă, argintăria de
masă la un orăşean din Sniatyn, Przerębski şi-a trimis oamenii acolo ca să-i ia
obiectele112.
În cele din urmă, memoriile lui Przerębski au avut o rezolvare în sensul dorit
de el: Todosia a fost condamnată „la infamie şi moarte prin decapitare”113. Numai
că, pentru a scăpa de pedeapsă, văduva hatmanului Nicoriţă s-a căsătorit cu un
şleahtic polon, căpitanul Jan Podhorecki114, primind din partea regelui un
salv-conduct împotriva hotărârii tribunalului. În sfârşit, tot prin voinţa regelui, la
1635, Todosia a intrat în posesia a trei sate din domeniul de la Uście. „Şi aşa se
isprăvesc toate bine pentru abila moldoveancă”, avea să scrie Sever Zotta115, cel
care, pe baza unei bibliografii poloneze, a reconstituit, pentru prima oară la noi,
această etapă de sfârşit a vieţii Todosiei Nicoriţoaia.

107
Ilie Corfus, op. cit., p. 58–59.
108
Sever Zotta, op. cit., p. 219.
109
Ibidem.
110
Ibidem.
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 220.
113
Ibidem.
114
Ilona Czamańska, Rumuńska imigracja polityczna w Polsce XVII wieku, în „Balcanica
Posnaniensia”, VI, 1993, p. 14 şi nota 55.
115
Sever Zotta, op. cit., p. 220.

23
 Jupâneasa s-a stins probabil în Polonia, în deceniul cinci al veacului al XVII-lea.
Mormântul nu îi este cunoscut. De pe urma ei şi a oamenilor care i-au fost în
preajmă au rămas destul de puţine lucruri. Copii n-a avut. Soţii i-au murit în
Polonia şi locul lor de îngropăciune nu se mai ştie. Portrete ale ei, ale lui Vasile
Lozonschi sau ale lui Nicoriţă hatmanul nu avem în Moldova. Doar arhivele şi
cabinetele de stampe poloneze ar mai putea să ofere surprize în acest sens, aşa cum
s-a mai întâmplat şi alteori116. Curţile de la Bicani şi castelul de la Uście s-au
risipit, casele din Iaşi au dispărut şi ele. Dovezi palpabile ale trecerii Todosiei prin
această lume sunt două: pandantivul dăruit de soţul ei (pe care l-a dus, probabil, în
Polonia, de unde, în frământatul veac al XVIII-lea, bijuteria a ajuns la curtea ţarului
Petru I117) şi biserica din Iaşi. Dar nici aceasta din urmă nu mai păstrează, în afara
numelui, vreo amintire de la ctitorii săi: nici o inscripţie, nici un fragment de
pictură, nici o icoană, nici o carte. Ca pentru a compensa această tristă realitate,
faptele acestor oameni au fost consemnate în cronici şi în documente, uneori atât de
plastic, încât un scriitor (Mihail Sadoveanu) a împrumutat din ele un nume
(Nicoriţă armaşul) şi l-a transformat în personaj de roman. Ar mai crede astăzi un
cititor pasionat de istorie că bătrânul armaş cu nas ascuţit din Neamul Şoimăreştilor
era, de fapt, un om tânăr, care n-a participat la complotul boieresc din 1615 şi care
n-a fost orbit de Ştefan Tomşa al II-lea, ci, dimpotrivă, ţinut aproape de tron şi
înălţat în dregătorie ? În realitate, viaţa lui Nicoriţă hatmanul a fost mai palpitantă
şi mai plină de miez decât în reconstituirea ei literară. Şi tot astfel se întrevede şi
existenţa Todosiei Nicoriţoaia, numai că, până acum, nici un scriitor de talent nu
s-a încumetat să o evoce, cu mijloacele lui de expresie, pe această jupâneasă cu
pandantiv118.

116
Anca Brătuleanu, Portrete domneşti în colecţii străine. Portraits of Romanian Princes in
Foreign Collections, Institutul Cultural Român, Bucureşti, f.a.
117
Valerian L. Ciofu, The Famous 1 Thaler Romanian Gold Medal-Coin…, p. 60–61.
118
Din păcate, portretul pe care i l-a schiţat Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la
feminin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 201–204, nu este, în fond, altceva decât un rezumat al articolului meu
din MI.

24
 PORTRET DE DOAMNĂ FĂRĂ DE PORTRET.
ECATERINA-DAFINA DABIJA

Nu ştim cum arăta, fiindcă face parte din lungul şir de doamne pentru care nu
există portrete. Ştim, în schimb, câte ceva despre încercările la care a supus-o viaţa
pe această femeie de mai multe ori văduvă şi putem presupune cum îşi va fi înţeles
ea statutul şi rolul de soţie, de mamă, de bunică şi, mai ales, de doamnă a
Moldovei.
Când a murit, după 1683, Ecaterina-Dafina Dabija era o bătrână care trecuse
prin multe greutăţi şi pe care paşii o purtaseră pe multe meleaguri. Anul naşterii
sale nu este cunoscut. A venit pe lume, probabil prin 1615, în familia paharnicului
Ionaşco Jora şi a Siminei Alexa Arapu1. Prin tată, cobora dintr-un vechi neam de
boieri moldoveni, cu ascendenţă sigură până la mijlocul veacului al XV-lea2. A
avut patru fraţi şi surori, ajunşi la vârsta maturităţii3: pe Alexandra (căsătorită întâi
cu armaşul Grumeza şi apoi cu vistiernicul Necula)4, pe Paraschiva (ajunsă stareţă
a Mănăstirii Topolniţa)5, pe Gavril sulgerul (căsătorit cu Todosica Costachi)6 şi pe
Constantin armaşul7. De la cei doi fraţi, Dafina a avut o seamă de nepoţi, unii
dintre ei, deveniţi dregători ai Moldovei.
A primit la naştere un prenume neobişnuit. Dafina este forma românească a
grecescului Daphni, echivalent al italienescului Laura8. Despre folosirea lui
anterioară în Moldova există deocamdată o ştire unică, din 1606, când este atestată
o Dahina, jupâneasă a lui Coza, în satul Roşiori de la ţinutul Neamţului9. Fiica lui

Studiul acesta a avut ca punct de pornire comunicarea Portretul unei doamne fără portret:
Ecaterina Dafina Dabija, prezentată la colocviul „Biografie, prosopografie, genealogie. Discuţii de
metodologie şi studii de caz din Antichitate şi până în prezent”, organizat de Facultatea de Istorie din
Iaşi şi Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” (Iaşi, 11 aprilie 2013).
1
DIR, A, XVII/5, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p. 109, nr. 152.
2
Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, p. 116 şi
planşa II.
3
Ibidem, p. 116–117.
4
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 73, nr. 92; p. 77–78, nr. 97; p. 279, nr. 306 (în continuare,
Documente…, III); N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XI, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1906, p. 79–80, nr. 142; p. 81, nr. 151.
5
CDM, IV, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1970, p. 357, nr. 1604; p. 358,
nr. 1605; CDM, V, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1974, p. 149, nr. 575.
6
BNR, Documente Istorice, I/171.
7
BNR, Documente Istorice, I/179; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, Tipografia „Dacia”
Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1908, p. 229, nr. CCXI.
8
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963,
p. 256, sub vocea Dafin. N. Iorga atribuia numelui Dafina o origine necunoscută (N. Iorga, Numele de
botez la români. Conferinţă la Institutul Sud-Est European, la 18 mai 1934, Bucureşti, 1934, p. 12).
9
DIR, A, XVII/2, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 53, nr. 54.

25
Ionaşco Jora a fost contemporană cu o altă Dafina – fata lui Badiul, urmaşă a
boierului Bratul Hrincovici, dregător din primele decenii ale secolului al XVI-lea10
–, dar nu ştiu dacă repetarea prenumelui constituie dovada unei înrudiri, fie ea şi
spirituală, sau pur şi simplu reflexul unei mode onomastice a timpului. În tot cazul,
spre mijlocul veacului al XVII-lea, numele avea să cunoască o mai largă
răspândire. Ca doamnă a Moldovei, Dafinei i s-a mai spus şi Ecaterina (Caterina,
Catrina)11. Aşa este înregistrată în unele pomelnice12, în inscripţia unei
nebederniţe13, în însemnarea dedicatorie a unei Evanghelii14, în inscripţia unui
potir15, în legenda sigiliului său, în diata lui Eustratie Dabija16, precum şi în alte
câteva documente17. Ilustrativă pentru utilizarea dublului prenume este informaţia
oferită de un act privitor la vânzarea unui sat, în cuprinsul căruia doamnei i se
spune Ecaterina, în vreme ce, pe spatele aceluiaşi document, într-un exerciţiu de
condei, se foloseşte celălalt nume: „Cinst[ită] dum[n]e[ata] doam[n]ă Dafino”18.

10
DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 320–321, nr. 255; p. 382–384, nr. 298; DRH, A, XXII, volum
întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 80, nr. 75;
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, p. 416.
11
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1903, p. 582; idem, Istoria literaturii româneşti, II, ediţia a II-a, revăzută şi larg
întregită, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1926, p. 150, nota 3.
12
Hopovo (B. P. Hasdeu, Opovo, în „Traian”, I, 1869, 14, p. 56; Emil Turdeanu, Din vechile
schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în CL, III, 1939, p. 177; Petronel Zahariuc, Relaţiile
lui Vasile Lupu cu Biserica sârbă: un nou document, în AIIX, XXXI, 1994, p. 103, reluat în vol. De
potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 545, şi în Petronel Zahariuc, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi
documente de istorie a Bisericii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 225);
Mitropolia din Iaşi (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Atelierele Grafice Socec & Comp.,
Bucureşti, 1908, p. 171–172, nr. 461); Bisericani (Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, în Rsl,
XIV, 1967, p. 443; Mihai-Bogdan Atanasiu, Mihai Mîrza, Pomelnicul Bisericanilor scris la
Mănăstirea Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 169); Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi (N. Iorga, Inscripţii…, II,
p. 131–132, nr. 367).
13
Diacon Ioan Ivan, Contribuţie la istoria doamnei Ecaterina Dabija vodă, în MMS, XXXIV,
1958, 1–2, p. 134.
14
Marcu Beza, Urme româneşti la Ierusalim, în „Boabe de grâu”, IV, 1933, 6, p. 330, reluat în
idem, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, ediţia a II-a, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Bucureşti, 1937, p. 29; Ştefan S. Gorovei, Din nou despre Ghervasie de la Putna, în AP, VIII, 2012,
1, p. 195.
15
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 215, nr. 612.
16
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset, fata lui Evstratie Dabija voevod, în
ArhGen, II, 1913, aprilie–iunie, p. 61.
17
V., de pildă: C. A. Stoide, Documente şi regeste nemţene de la Dabija vodă, în ALPR,
1935–1936, p. 152–153, nr. VI, p. 155, nr. VII, p. 158, nr. X; N. Iorga, Din pribegia lui Gheorghe
Ştefan vodă, în RI, IX, 1923, 4–6, p. 101; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXII, Viaţa
Românească, Iaşi, 1929, p. 9, nr. 11; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti
(Răcăciunii), în RI, XII, 1926, 7–9, p. 237, nr. 13; p. 238, nr. 14; p. 239, nr. 15; p. 241, nr. 17; Pr.
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu,
Bârlad, 1915, p. 268, nr. CCCXXX; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne
(1661–1690), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 223, nr. 251; p. 224, nr. 253 (în
continuare, Documente…, II).
18
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Fundaţia Regele Carol I,
Bucureşti, 1937, p. 95–96, nr. 72.

26
 Arhidiaconul Paul de Alep, care îi fusese oaspete în 1656, spunea că „ea este
din rudenia noastră şi din neamul nostru, fiind o urmaşă a lui Petru voievod, care a
trăit în surghiun la Alep”19. Căutând să explice această aserţiune, Ştefan Meteş a
exclus mai întâi identificarea lui „Petru voievod” cu Petru cel Tânăr al Ţării
Româneşti şi apoi a conchis: „Dafina trebuie să fie urmaşa lui Petru vodă Şchiopul
după soţia sa greacă din Rodos, Maria Amirali”20. Printr-un mecanism de gândire
cunoscut, asupra căruia nu insist şi care s-a vădit păgubos în multe cazuri, ipoteza
aceasta s-a transformat ulterior în identificare sigură. Astfel, N. Stoicescu preciza:
„Şt. Meteş a arătat primul că Dafina nu a fost fiica lui Furtună m. com. [de fapt, cel
care a îndreptat eroarea, înaintea lui Ştefan Meteş, a fost C. Giurescu21 – n. mea], ci
urmaşa doamnei Maria Amirali, soţia lui Petru Şchiopul, de origine greacă, fiind
fiica lui Ionaşco Jora, soră cu Grigore Jora”22. Mai departe, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, amendând textul lui Paul de Alep şi citându-l pe
N. Stoicescu, avea să noteze: „În realitate, urmaşă a doamnei Maria Amirali, fosta
soţie a lui Petru Şchiopul, domnul Moldovei […]. Paul de Alep îl confundă cu
Petru cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti (1559–1568), care fusese surghiunit în
1568, la Alep, în Siria”23. În fine, mai recent, Dan Horia Mazilu a subscris, la
rândul său, acestui punct de vedere: „cobora din familia Doamnei Maria Amirali
din Rhodos, soţia lui Petru Şchiopul”24. Dar de ce să-l fi confundat arhidiaconul pe
Petru cel Tânăr cu Petru Şchiopul, atâta vreme cât acesta din urmă n-a avut nici o
legătură cu Alepul ? Este adevărat că, în ciuda zvonurilor care au circulat25, nici
Petru cel Tânăr n-a ajuns acolo, el murind şi fiind îngropat la Konya (Iconium)26;
însă mama sa – doamna Chiajna – şi fraţii săi au petrecut cu adevărat un număr de
ani la Alep27. În plus, tot la Alep trăise pentru scurtă vreme, murise şi fusese

19
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 159.
20
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare la familia boierească Buhuş din Moldova, în
ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 303.
21
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh
Cantemir, 1661–1705, editat de C. Giurescu, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1913, p. 16,
nota 2; C. Giurescu, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 283, nota 26.
22
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII,
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, sub vocea Buhuş Dumitru, p. 356, nota 5.
23
Călători străini…, VI, p. 159, nota 48.
24
Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 204.
25
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II/1, Bucureşti, 1891, p. 583, nr.
DLXI; idem, Documente privitoare la istoria românilor, VIII, Bucureşti, 1894, p. 129, nr. CLXXXV;
p. 130, nr. CLXXXVI.
26
Idem, Documente…, II/1, p. 587, nr. DLXVI; N. Iorga, Mormântul lui Petru vodă Mircea, în
RI, X, 1924, 7–9, p. 180–181; D. Russo, Gheorghe Etolianul, în idem, Studii istorice greco-române.
Opere postume, publicate sub îngrijirea lui Constantin C. Giurescu, de Ariadna Camariano şi Nestor
Camariano, I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, p. 43.
27
Hurmuzaki, Documente…, II/1, p. 607, nr. DLXXXVII; Andrei Pippidi, Despre Chiajna la
Alep, în SMIM, XXVIII, 2010, p. 99–103.

27
înmormântat fostul domn al Moldovei, Iliaş, trecut la islamism28. Or, Iliaş era fiul
unui Petru voievod – Petru Rareş. Prin urmare, dacă era de asociat un domn numit
Petru cu oraşul sirian, în nici un caz Petru Şchiopul nu ar fi fost acela. Şi-apoi, ce
conexiune genealogică să existe între Joreşti, boieri autohtoni, şi Maria Amirali,
descendentă a unei familii levantine, italiană la origine, din insula Rodos ? Cred că,
de fapt, explicaţia este mult mai simplă. Arhidiaconul sirian ştia că în Alepul lui
fusese surghiunit un voievod din Ţările Române, numit Petru sau care era fiul unui
Petru. La această informaţie, a adăugat ceea ce aflase în Moldova, cu siguranţă de
la Dafina însăşi, anume că familia ei era „din rudenia” şi „din neamul”
arhidiaconului, cu alte cuvinte că strămoşii ei trăiseră la Alep. Cele două referinţe
au fost alăturate şi, contopindu-se, au dat naştere unei genealogii fanteziste.
Întorcându-ne însă la realitatea genealogică, dacă înaintaşii Joreşti nu pot fi
nicicum suspectaţi că veniseră din Siria, nu rămâne decât că rudele orientale ale
Dafinei erau cele dinspre mamă. Şi, într-adevăr, numele bunicului matern pare să
susţină o asemenea presupunere: Arapu29 va fi fost, la origine, porecla unui
negustor creştin30, venit din extremitatea orientală a Imperiului Otoman şi care s-a
împământenit în Moldova. Un urmaş al său (fiu ?, nepot ?) a fost postelnicul Alexa
Arapu31, bunicul Dafinei.
Către 1640, Dafina s-a însoţit cu marele vistiernic Dumitru (Dumitraşco)
Buhuş32, „om demn şi înţelept, cum sunt puţini la fel între ai lui”33, văduv cu
copii34. Căsătoria aceasta stârneşte o uşoară nedumerire. Deşi nu imposibil,
mariajul unei fete cu un bărbat care fusese deja însurat este mai puţin întâlnit. Să
fie acesta semnul că şi Dafina avusese anterior un soţ ? Izvoarele nu o spun, ceea
ce nu înseamnă desigur că realitatea ca atare nu a putut să existe. În acelaşi timp,
nu trebuie scăpat din vedere faptul că, la vremea căsătoriei, Dumitru Buhuş era
mare dregător, că avea o avere considerabilă şi că făcea parte dintr-un neam
însemnat. Însoţirea cu un asemenea om, fie el şi văduv, era mai mult decât
onorabilă. Din căsnicia Dafinei cu vistiernicul Buhuş a rezultat o fată, Anastasia,

28
Mihai Maxim, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés
Roumaines au XVIe siècle. Études et documents, Isis, Istanbul, 1999, p. 54–56; Hurmuzaki,
Documente privitoare la istoria românilor, supl. I/1, Bucureşti, 1886, p. 16, nr. XXIX.
29
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, p. 182, sub vocea Arap.
30
Un Isac Arapu, poate din aceeaşi familie, a fost staroste de negustori la Iaşi şi apare, în 1610,
ca martor la un act de danie al lui Alexa Arapu către Mănăstirea Sfântul Sava (Documente privitoare
la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc,
Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 132, nr. 94).
31
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, în RA, an. L, 1973, vol. XXXV, nr. 3,
p. 505–506.
32
Pentru el, v. Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 302–303, 304–310.
33
Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 113.
34
Prima lui soţie fusese Ileana, fiica lui Ilea Bucioc (DRH, A, XX, volum întocmit de
I. Caproşu, C. Burac, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011, p. 534, nr. 493; DRH, A, XXIV,
volum întocmit de C. Cihodaru (†) şi I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 90,
nr. 89; p. 177, nr. 193; Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, p. 447; Ştefan Meteş, Contribuţii
nouă…, p. 302; Constantin I. Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei
(1659–1661), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1938, p. 110–111 şi nota 1).

28
care va ajunge soţie a viitorului domn Gheorghe Duca al Moldovei35, şi un băiat,
Lupu (Lupaşco)36. La 15 martie 1647, Dumitru Buhuş s-a mutat din această lume şi
a fost înhumat în biserica din satul Criveşti, moşia sa, sub o piatră pe care şi-o
pregătise din timpul vieţii şi a cărei inscripţie, în traducere, glăsuieşte astfel:
„Această piatră a făcut-o şi a înfrumuseţat-o pan Dumitraşco Buhuş, fost mare
vistiernic. A răposat în zilele lui Vasilie voievod şi în anul şi luna 7155 (1647),
martie 15 zile”37.
După un răstimp, care va fi cuprins şi perioada obligatorie de doliu,
jupâneasa Dafina s-a recăsătorit cu serdarul Ştefan, om „scos den obiéle” şi
îmbogăţit de Vasile Lupu38. Serdarul mai avusese o soaţă, cu care făcuse o fată39.
Cu Dafina n-a mai apucat. A intrat în conjuraţia urzită de marele logofăt Gheorghe
Ştefan şi de fraţii Ciogolea, pentru răsturnarea lui Vasile vodă, dar a fost descoperit
şi dat pe mâna seimenilor, care l-au ucis „noaptea, înaintea jitniţii ce ieste în curtea
înluntru”40. Astfel, Dafina rămânea văduvă din nou.
Dar nu până la sfârşitul zilelor ei, căci avea să se recăsătorească, de data
aceasta cu marele vornic al Ţării de Sus, Eustratie Dabija, „om de ţéră, om bun,
eară beţiv”41, văduv şi el, însă fără copii42. Data însoţirii lor nu se cunoaşte. La 18
septembrie 1656, jupâneasa era numită, prin raportare la soţul ei defunct, Dafina
serdăroaia43. În octombrie 1656, patriarhul Macarie al Antiohiei şi Paul de Alep o

35
V. portretul ei în chiar acest volum.
36
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, II, Simetria, Bucureşti, 2011, p. 572.
C. Giurescu era de părere că, dintre numeroşii copii ai lui Dumitru Buhuş, doar Anastasia ar fi fost
făcută cu Dafina (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija…, p. 16; C. Giurescu, Studii de
istorie, p. 283). După alte opinii, cei doi soţi ar fi avut împreună între opt şi zece copii (Radu Rosetti,
Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti, foşti proprietari ai moşiei Bohotinul,
în ARMSI, s. II, tom. XXVIII, 1905–1906, p. 470; Gh. Ghibănescu, Divanurile domneşti din
Moldova şi Muntenia în secol. XVII (1660–1670), în „Arhiva. Organul Societăţii Istorico-Filologice
din Iaşi”, XXVIII, 1921, 2, p. 175; M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, cu trupurile
lor, Câcăceştii şi Moiceştii, din judeţul Iaşi. Schiţă istorică, în IN, 6, 1926–1927, p. 106, nota 5).
Pentru Lupaşco Buhuş: Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 291–293; Mihai-Bogdan Atanasiu,
Lupaşcu Buhuş de Cepleniţa, comunicare la „Zilele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza»” – Simpozion
naţional, Iaşi, 25–26 octombrie 2013.
37
Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice
din Moldova, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1885, p. 129, nr. XVIII.
38
Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 139.
39
L. T. Boga, Documente basarabene, XI, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”,
Chişinău, 1930, p. 5, nr. IV; p. 24–25, nr. XXII; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi
ţinutul Lăpuşnei, p. 55, nr. 53; p. 69, nr. 49.
40
Miron Costin, op. cit., p. 140. Despre uciderea fraţilor Ciogolea şi a serdarului se face
referire şi într-o scrisoare a principelui Ardealului, Gheorghe Rákóczy al II-lea, din 21 mai 1653
(Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, X, M. O.,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 259, nr. 172).
41
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei de la Stefan, sin Vasile vodă, în Mihail
Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, II, ediţia a II-a, Imprimeria
Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1872, p. 5.
42
Documente…, II, p. 88, nr. 90.
43
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXI, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 53, nr. 42.

29
găsiseră împreună cu vornicul Dabija, dar, după felul ambiguu în care arhidiaconul
defineşte legătura dintre cei doi („Acest vornic avea cu el pe soţia serdarului pe
care Vasile vodă îl osândise odinioară la moarte”44), s-ar zice că, la vremea
respectivă, ei încă nu erau căsătoriţi. La 26 august 1657, însă, un document o atestă
pe Dafina ca soţie a vornicului45. Datorită acestui ultim soţ al său, „om bun şi
blând, fără nice o răutate”46, Dafina avea să ajungă într-o poziţie nesperată – aceea
de doamnă a Moldovei. S-a întâmplat în ultimele luni de toamnă ale anului 166147,
la moartea lui Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu. O delegaţie de boieri, din care făcea
parte şi vornicul Dabija, a plecat la Înalta Poartă pentru a cere domn nou.
Concurenţi erau mulţi şi toţi ofereau „contribuţii mari”48. Însă prin urzelile lui
Constantin cuparul Ruset şi, după cum ne asigură Ion Neculce, fără ca vornicul să
fi fost prevenit dinainte, „întrebă viziriul care iaste Dabije. Şi arătându-l boiarii,
l-au şi înbrăcat cu caftan de domniie”49. Va fi fost el, vornicul, „foarte bogat”, dar
această numire „l-a supt până în măruntaie”50.
În decembrie 1661, Dabija vodă era deja la Iaşi, însă cancelaria începuse,
probabil, a emite documente în numele său chiar înainte de întoarcerea în ţară51. Au
urmat aproape patru ani în care, cum scrie cronicarul, „era tuturor cu bine”52.
Inclusiv doamnei Dafina, care, femeie trecută deja de tinereţe, i-a născut soţului
său, „om bătrân”53, o fată, Maria, al cărei destin nu avea să fie dintre cele mai
fericite54. N-aş cuteza, totuşi, a spune că doamna „era încă funcţională”55 – îmi pare
necuviincios. Copila a fost botezată de doamna Safta a lui Gheorghe vodă Ştefan,
proaspăt întoarsă din pribegie, care i-a dăruit „o păriache de ceprage cu mărgăritar”.
La rândul ei, naşa a primit de la doamna Dafina „dobitoace de tot fialiul, ca să-i fie
de hrana casei ei”56.

44
Călători străini…, VI, p. 159.
45
CDM, III, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1968, p. 78, nr. 269.
46
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 204.
47
La 10 noiembrie 1661, dogele Veneţiei era informat de la Constantinopol despre moartea lui
Ştefăniţă Lupu şi despre faptul că „non è stato ancora eletto il successore” (Hurmuzaki, Documente
privitoare la istoria românilor, V/2, Bucureşti, 1886, p. 89, nr. CXXXVI).
48
Ibidem.
49
Ion Neculce, Opere, p. 196.
50
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 89, nr. CXXXVI.
51
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 3; C. A. Stoide, Documente şi regeste
nemţene…, în ALPR, 1935–1936, p. 147–148, nr. I.
52
Ion Neculce, Opere, p. 196.
53
Ibidem, p. 204.
54
Opinia potrivit căreia Maria ar fi fost fiastră lui Eustratie Dabija (N. Iorga, Despre Cantacuzini,
Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. CXXI, CXXIX, nota 1; idem, Studii
şi documente…, V, p. 589; idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1904, p. 328, nota 1), ca şi aceea că ar fi existat două fiice
omonime, una rezultată din căsătoria Dafinei cu Dumitru Buhuş, iar cealaltă din căsătoria cu Dabija (Pr.
Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 269) sunt eronate. La fel, şi ideea că Eustratie Dabija
„n-avuse copii cu doamna sa” (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, II, p. 150, nota 3). Pentru stabilirea
filiaţiei corecte: C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, în ArhGen, I, 1912, 7–8, p. 107–114.
55
Dan Horia Mazilu, Văduvele…, p. 207.
56
P. P. Panaitescu, Un act relativ la procesul doamnei Safta a lui Gheorghe Ştefan cu doamna
Dafina a lui Eustratie vodă Dabija şi cu ginerele ei Iordachi Ruset, în RI, III, 1917, 1, p. 19.

30
 Pe Anastasia, fiica din prima căsătorie, Dafina a măritat-o cu Duca, un grec
isteţ, avid de bani şi de putere, viitor domn al Moldovei. Celălalt copil, Lupaşco
Buhuş, s-a căsătorit cu Safta, fiica marelui vistiernic Iordache Cantacuzino. Despre
nunta acestora, organizată de Eustratie Dabija, la curţile din Iaşi, Ion Neculce
povesteşte: „Având un hiiastru al său, anumé Lupaşco, făcut de Dabijoaia cu
Buhuş, căce Dabijoae au avut şi alţi bărbaţi mai nainte, pân-a o lua Dabije, făcut-au
maré nuntă în curţilé domneşti cu acel hiiastru al său, cu Lupaşco, caré acel
Lupaşco au agiunsu mai pi urmă şi spătar maré în Ţara Munteniască şi au luat o
fată a lui Iordache visternicul Cantacozino”57. Ca dar de nuntă, Lupaşco Buhuş a
primit de la mama sa satele Fichitiaşti, Iugani, Pişcani şi Bălăneşti58.
În calitate de doamnă, Dafina dădea porunci, dintre care s-a păstrat doar una,
trimisă, în 1663, marii păhărnicese (probabil Maria59, soţia marelui paharnic
Grigore Miclescu60), prin care cerea să nu se vândă nimic din producţia de vin a
acelui an: „facem ştire dumitali să cerce ficiorii şi să le dai grijă să nu înble
bănindu vinul armeanilor sau jidovilor, ce foarte să le dai învăţătură să înble cu
ispravă, că acmu, iacă, nu iaste ca an vinu multu, să nu să bage samă, ce acmu iaste
vin pré puţin. Deci să-ţi fie dumitale amente şi să dai certari ficiorilor, să nu să
ispitiască să bănească vinul, că dacă vom înţeleage că s-au cheltuit nescare vin,
vinul omului aceluia îl voi face vin domnescu şi pre ficiori îi voi pune la
închisoare, până a vini Măriia Sa, vodă. Aceasta-ţi facem ştire dumitale şi neme să
nu înceapă a culeage până nu va vini omul nostru acolo”61. Se vede că anul 1663 nu
adusese roadă bună în vii şi că, la 27 septembrie, când se întocmea această
scrisoare, culesul strugurilor încă nu începuse. Eustratie vodă era cu adevărat
plecat: primise poruncă de la Poartă ca, împreună cu Grigore vodă Ghica al Ţării
Româneşti, să însoţească trupele otomane la asediul cetăţii Újvár62. Şi, deşi pe
atunci el era „un domn bătrân, foarte cărunt, între 60 şi 70 de ani”63, se dusese în
persoană. Scriu cronicarii otomani, exagerând desigur cifrele, că cei doi domni au
adus cu ei „treizeci de mii de călăreţi şi pedestraşi, înarmaţi cu puşti, cu arcuri şi cu
săbii”64 şi că „voievodul Moldovei a arătat alai cu oastea sa de moldoveni”65. La
întâlnirea cu marele vizir, „s-au dat ospăţuri mari şi fiecare a fost cinstit cu caftane

57
Ion Neculce, Opere, p. 197–198.
58
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 319, nota.
59
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, p. 57, nr. LXV.
60
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1904, p. 543.
61
Documente…, II, p. 60, nr. 57.
62
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, IX, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1905, p. 129–138; idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
XX, Bucureşti, 1911, p. 165–171; C. I. Karadja, Notiţă despre oştirea română în veacul al XVII-lea,
în AO, IV, 1925, 18–19, p. 212–214.
63
N. Iorga, Studii şi documente…, XX, p. 165 („ein gantz grauer alter Herr zwischen 60. und
70. Jahren”).
64
Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase, II. Sec. XVII – începutul sec. XVIII, volum
întocmit de Mihail Guboglu, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 202.
65
Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase, III. Sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX,
volum întocmit de Mustafa A. Mehmet, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 136.

31
şi distins potrivit rangului său”66. Cetatea din Ţara Nemţească a fost în cele din
urmă cucerită, iar moldovenii şi muntenii au revenit acasă cu pradă bogată: „cară
încărcate de hainé şi dé multé lucruri”67. Până a i se întoarce însă soţul, „paşnica
doamnă bătrână a beţivului Dabija vodă”68 se interesa îndeaproape – după cum s-a
văzut – de soarta vinului, poate şi pentru faptul că băutul era o problemă de stat.
Domnul bea adesea şi cu plăcere, „mai mult din oală roşiie decât din păhar de
cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar”69.
Doamna Dafina se îngrijea de soţul său, după cum şi acesta veghea asupra ei
şi asupra copilei lor. Înainte de plecarea spre Újvár, probabil, Eustratie Dabija şi-a
întocmit diata. Actul nu este datat, însă dregătoriile deţinute de martorii care-l
întăresc îl plasează în vara anului 166370. Domnul, „sosit din mila lui Dumnădzău
la vărsta bătrăneaţelor”, a alcătuit o amănunţită listă de sate şi a dispus: „aceastia
ocine dreapte a noastre, aşea am socotit cu toată inima şi cu tot cugetul, cum să fie
iubitei soţului Domniei Meale, doamnei Caterinei, şi de la Dumnădzău dăruită
iubită fiica noastră, Maria”71.
Doamna nu s-a lăsat însă în nădejdea viitoarei moşteniri. Pe când soţul său
era plecat la război, ea a făcut în nume propriu mai multe cumpărături de sate,
sporind astfel un patrimoniu care era oricum departe de a fi fost sărac72.
Ca oricare altă doamnă a Moldovei, Dafina dispunea de o curte73, cu proprii
dregători şi dieci74. Se pare că-l ţinea aproape pe vornicul Alexa Arapu75, o rudă a
66
Ibidem, II, p. 202.
67
Ion Neculce, Opere, p. 198.
68
N. Iorga, Femeile în viaţa neamului nostru. Chipuri, datine, fapte, mărturii, Tipografia
„Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1911, p. 109.
69
Ion Neculce, op. cit., p. 197.
70
Iulian Marinescu a plasat-o „în timpurile din urmă ale lui Dabija vv., adică prin 1663–4”
(Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset…, p. 62).
71
Ibidem, p. 59, 61. După moartea Mariei, diata lui Eustratie vodă, „făcută în viiaţa şi domniia
domniei sali, cu iscălitura domniei sali şi părintelui Savei ce-au fost mitropolit ş-a tuturor boiarilor
ţării ce-au fost atuncea la domniia domniei sali”, a rămas la vornicul Iordache Ruset şi apoi la ginerele
acestuia, comisul Ilie Catargiu (Documente…, III, p. 264, nr. 295; v. şi C. Gane, Identitatea Mariei
Iordachi Ruset, p. 110, nr. I; p. 113, nr. II).
72
N. Iorga, Din pribegia lui Gheorghe Ştefan vodă, p. 101–102; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, XXII, p. 9–11, nr. 11; Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei,
p. 95–96, nr. 72; p. 97–98, nr. 73; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 237, nr. 13;
CDM, III, p. 321, nr. 1489.
73
Pentru curtea doamnelor din Ţările Române, v. studiile lui Sorin Iftimi, Curtea Doamnei. I.
Dregători şi slujitori ai doamnelor Moldovei, în AIIX, XXXII, 1995, p. 423–440; idem, Curtea
Doamnei. II. Anturajul feminin al doamnelor Moldovei şi ale Ţării Româneşti (sec. XV–XVIII), în
AIIX, XXXVII, 2000, p. 81–103; idem, Biserica Doamnei de la Curtea din Iaşi şi slujitorii acestui
altar (sec. XVII–XVIII), în In honorem Ioan Caproşu, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Maria
Magdalena Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Polirom, Iaşi, 2002, p. 175–203;
idem, Dregători şi slujitori ai doamnei din Ţara Românească. Preoţii de la paraclisul doamnei, în
„Europa XXI”, XI–XII, 2002–2003, p. 95–107; idem, Roabele orientale de la Curtea doamnelor
Moldovei şi Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII), în vol. Omagiu istoricului Dan Berindei, Editura D.
M. Press, Focşani, 2001, p. 20–35.
74
Dumitraşco, la 19 februarie 1669 (N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 317, nr. 12;
Documente…, II, p. 194, nr. 221).
75
Vornicul Alexa Arapu este citat între martorii unor documente; v., de pildă, Constantin I.
Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 237, nr. 13; Documente…, II, p. 223, nr. 251; Pr. Ioan
Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 262, nr. CCCXXV.

32
ei76, pe care şi Gheorghe Duca avea să-l numească mai târziu „vornicul din casa
Domnii Miali”77. Folosea un sigiliu inelar, având în stemă un cap de bour cu stea
între coarne, fără scut, în a cărui legendă se intitula & Go(s)po(j)da Kat(e)rina
Z(e)m(li) M(oldavs)k(oi) („doamna Caterina a Ţării Moldovei”)78. În
documente, purta titlul de gospojda gospodinuü Iò Evstratïe Dabija
voevoda („doamna domnului Io Eustratie Dabija voievod”)79. La ceas greu, dădea
sfat soţului său, aşa cum s-a întâmplat în 1664, după încercarea nereuşită a turcilor
de a cuceri cetatea Leva. Domnii Ţărilor Române, chemaţi şi ei să ia parte la
această campanie80, părăsiseră asediul, ca răspuns la întrebarea pe care tot ei şi-o
puseseră: „se poate ca în acelaşi timp să plătim şi haraci şi să participăm şi la
luptă ?”81. Temându-se de consecinţe, Grigore Ghica va alege calea refugiului, însă
Dabija vodă, sfătuit de boieri şi de doamna sa82, s-a întors la Belgrad, pentru a se
întâlni cu vizirul şi a da explicaţii. Şi, deşi existase temerea că el n-avea să mai fie
văzut viu, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Vizirul, „can mustrându-l oarece”83, l-a
reconfirmat în scaun şi le-a dat caftane, lui şi celor 12 boieri ai săi84.
În tot acest timp, doamna a continuat să se ocupe de creşterea, prin
cumpărături, a propriei averi85 şi de buna ei administrare, de remarcat fiind, în acest
sens, încuviinţarea dată ginerelui său, marele vistiernic Duca, de a-şi ţine vitele şi
de a face fân în satul ei, Iugani86.
Perioada aceasta de tihnă şi aşezare avea să se încheie curând. La 11 septembrie
1665, Eustratie vodă Dabija a trecut la cele veşnice. Vieţuirea lui de domn poate fi
rezumată aşa cum a făcut-o pitarul Handoca: „au fost purcegăndu la Uivar […],
apoi, dacî au vinit de la Uivar, s-au dus la Leva; dacî au vinit de la Leva, s-au dus
la Beligrad; dacî au vinit de la Beligrad, au trimis pe Ghinea cu Păladii stolnicul la

76
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, p. 506–507.
77
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1912,
p. 123, nr. 74.
78
Sorin Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2,
p. 296 şi fig. 7 de la p. 303.
79
V., de pildă, Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. 97, nr. 73.
80
N. Iorga, Studii şi documente…, IX, p. 138–140; idem, Studii şi documente…, XX, p. 165–171;
C. I. Karadja, Steagul românesc al lui Istrate Dabija voievod, în ARMSI, s. III, tom. XIX, 1937,
p. 75–87; v. şi idem, Tot despre steagul lui Istrate Dabija, răscumpărat de Guvernul român în 1937,
în RI, XXIV, 1938, 4–6, p. 119–122.
81
Cronici turceşti…, II, p. 330; v. şi ibidem, III, p. 141.
82
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 4; v. şi Ion Neculce, Opere, p. 199–200.
83
Cronica anonimă a Moldovei, 1661–1729 (Pseudo-Amiras), studiu şi ediţie critică de Dan
Simonescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 109.
84
Nicolae Costin, op. cit., p. 4.
85
Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii domneşti…, p. 238, nr. 14; p. 239, nr. 15; p. 240,
nr. 16; p. 241, nr. 17; N. Iorga, Documente tecucene şi bârlădene din colecţia d-lui Jurgea-Negrileşti,
în BCIR, IV, 1925, p. 169, nr. 16; Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 267–268,
nr. CCCXXX; p. 269–270, nr. CCCXXXI.
86
BNR, Documente Istorice, I/179.

33
Udrii; dacî au vinit de la Udrii, Dabijia vodă au stâtut mort”87. A avut parte de
înmormântare domnească: „l-au dus cu toată boierimea, cu maré cinsté, de l-au
îngropat în mănăstirea lui, în Bârnova”88. Doamna a pus să i se dăltuiască o lespede
cu inscripţie slavă, care spune, în traducere: „Această piatră a făcut-o şi a
înfrumuseţat-o doamna Dafina, domnului său, înaintea ei răposat, Io Eustratie
Dabija voievod, domn al Ţării Moldovei, şi s-a aşezat în ruga sa, în noua mănăstire
numită Bârnova, în anul 7174 (1665), luna septembrie 11 zile, 2 ceasuri” (Fig. 3)89.
Pentru doamna Dafina începea ultima ei văduvie. N-a înţeles-o ca pe o vreme
a tânguirii şi resemnării. Dimpotrivă, a plecat la Constantinopol, împreună cu
ginerele său, vistiernicul rumeliot Duca. Acolo, apelând la ajutorul Ruseteştilor,
„Cupăresştii cei bătrâni”, cum îi numeşte Ion Neculce – pentru care avea şi
scrisoare de recomandare din partea unchiului lor, vornicul Toma Cantacuzino –, şi
cheltuind bani mulţi, a reuşit într-un sfârşit să obţină tronul Moldovei pentru el90. O
asemenea implicare a unei femei, fie ea şi fostă doamnă, în chestiunile politiceşti
nu era lucru obişnuit pentru vremea aceea. Atitudinea Dafinei, hotărârea cu care a
luat în mâinile ei soarta tronului Moldovei, aminteşte de figura doamnei Elisabeta
Movilă, însă fără latura ei tragică. Spre deosebire de înaintaşa sa, Dabijoaia a
obţinut ce a vrut şi şi-a văzut fiica cea mare şezând pe tronul ocupat de ea însăşi
până mai ieri. Vremile erau însă tulburi, iar Gheorghe Duca – lipsit de calităţile
potrivite unui bun conducător, astfel că, după câteva luni, el îşi pierdea tronul, greu
obţinut şi scump plătit.
Casa Ducăi vodă a plecat la Stambul, cu tot cu doamna văduvă: un document
de mai târziu avea să spună că, în domnia lui Iliaş Alexandru, „Măriia Sa, doamna
Dafina” nu era în ţară91. Deşi sursele nu o afirmă categoric de fiecare dată, este de
presupus că şi în pribegiile care au urmat, bătrâna Dafina şi-a însoţit fiica. Spre
această ipoteză conduce observaţia că prezenţa ei în Moldova este atestată doar în
perioadele când ginerele său s-a aflat la domnie. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1669,
când doamna a stat o vreme la Iaşi, cumpărând mai multe locuri de dughene şi de
case în acest târg92. Tot atunci, a dăruit un sat nepoatei sale de frate, Simina. În
actul de danie, în care se intitulează „doamna Ecaterina a răposatului Eustratie
Dabija voievod”, ea mărturiseşte: „am dat şi am dăruit a mea dreaptă ocină şi
moşie, sat întreg Pătrăşcanii, cu vecini şi cu mori, şi cu trei hăleştie, cu pio de
cioreci, şi cu tot venitul, ci este pre vale Smâlii, la ţinutul Tutovii. Acest sat, ci mai
sus să scrie, l-am dat nepoatei mele de frate, Siminii, fata frăţini-mieu, lui Gavril
Jorăi, ca să-i hie dumisale direaptă ocină şi moşie, dumisale şi cuconilor dumisale;
care acest sat, Pătrăşcanii, au fost despre partea domnu-mieu, Dabijii, dat danie de
la giupâneasa Măriei Sale, Anghelina Chicoşoaie; şi l-au fost dat şi la sfânta

87
N. Iorga, op. cit., p. 170, nr. 18.
88
Ion Neculce, Opere, p. 204–205.
89
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 213–214, nr. 609.
90
Ion Neculce, op. cit., p. 205–206; Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, în
Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, III, ediţia a II-a,
Imprimeria Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1874, p. 5.
91
N. Iorga, Documente tecucene…, p. 173, nr. 23.
92
Documente…, II, p. 223, nr. 251; p. 230, nr. 260; p. 242, nr. 270.

34
mănăstire, la Bârnova. Apoi am socotit şi mănăstirii am dat dughene aicea, în târg,
în Iaşi, că mai cu folos va hi”93. Dania aceasta către o rudă nu constituie un gest
unic: în 1665–1666, la puţină vreme după moartea Dabijei vodă, doamna Dafina îi
dăruise fratelui său, armaşul Constantin Jora, partea ei din satul Iugani, de la ţinutul
Cârligăturii94.
Repetatele absenţe din ţară ale doamnei au fost speculate de persoane care au
sperat că vor reuşi să pună mâna pe unele din moşiile dabijeşti. În 1671, Dafina şi
„seminţiile” răposatului ei soţ vor avea o pricină cu Necula, fiul popii Ursul din
Stoeşti, şi cu neamul acestuia, care plantaseră vie pe un loc aparţinând lui Eustratie
Dabija. Mai mult chiar, se declaraseră şi rude cu Dabijeştii, ca să nu le poată fi
contestat dreptul de stăpânire asupra respectivelor vii. Cazul a fost soluţionat în
urma unei anchete genealogice întreprinse de câţiva boieri, care au lăsat mărturie
despre procedura urmată: „am strănsu mulţi oameni şi boiari den Dabijeşti, şi încă
şi den surorile răpăosat Dabijei vodă, ş-am întrebat de le iaste rudă, să nu se
leapede. Deci săminţăia Dabijei vodă toată l-au întrebat, naintea noastră, den ce
moşu iaste, să-ş spue anume bătrănii şi saminţăia, să spue dreptu, şi de le va fi
săminţie, să-ş ţie viile fără nice o oprealeşte; iar Necula nice într-un chip samă n-au
putut da, nice moşii lui nu ştie cum-i chiamă şi den carii iaste”95. Un alt caz a avut
ca obiect satul Blăneşti, de la ţinutul Tecuci. Acesta fusese stăpânit de medelnicerul
Ghinea, care-l vânduse, în 1662, răposatului Dabija vodă, pentru 500 de lei. În
domnia lui Iliaş Alexandru, medelnicerul s-a plâns că el ar fi întocmit zapisul de
vânzare, dar n-ar fi primit banii. Vodă l-a crezut şi i-a întors satul, iar domnii care
au urmat, Ştefan Petriceicu şi Dumitraşco Cantacuzino, i l-au întărit. Apoi, în iulie
1676, în zilele lui Antonie vodă Ruset, postelnicul Iordache Ruset – devenit ginere
al Dafinei – l-a pârât pe medelnicerul Ghinea, care şi-a pierdut din nou satul, cu tot
cu actele domneşti de întărire, care au fost rupte. Blăneştii au ajuns astfel din nou
„pre mâna Mării Sale doamnii”. După câţiva ani, când Duca a fost mutat domn din
Ţara Românească în Moldova, „viind şi Măria Sa, doamna Dafina”, medelnicerul
s-a plâns că nu i s-ar fi făcut plata deplin. Şi, deşi Ghinea îşi primise banii de la
răposatul Dabija vodă, Dafina, văzându-l la „multă lipsă” şi ca să „n-aibă vătămare
de suflet”, i-a mai dat încă 500 de lei. Gestul creştinesc al doamnei nu l-a potolit
însă pe Ghinea, care, după moartea ei, găsind încă nişte drese ale Blăneştilor şi
„gândind că au perit zapisâle ce au fost făcut el”, s-a plâns divanului că ar fi fost
nedreptăţit şi că nu i s-ar fi dat toţi banii. Însă Iordache Ruset postelnicul a
prezentat drese care dovedeau că satul fusese vândut „cu preţ”. Fostul medelnicer
„n-au putut să mai zică nimică, căci adevărat l-au fost vândut”. A mărturisit totuşi
că „de lipsă am fost grăind cele ce nu să cădea” şi a recunoscut că postelnicul
Iordache l-a mai miluit „cu ce l-au îndurat Dumnezău”, altfel spus că a cumpărat

93
Ibidem, p. 224, nr. 253.
94
BNR, Documente Istorice, I/179.
95
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 317–318, nr. 13; idem, Anciens documents de droit
roumain, I, Paris-Bucureşti, 1930, p. 75–76, nr. XVIII.

35
satul, de la acelaşi vânzător, pentru a treia oară96. Mai interesantă decât aceste două
pricini îmi pare neînţelegerea dintre doamna Dafina şi doamna Safta a lui
Gheorghe Ştefan, începută la întoarcerea din pribegie a acesteia din urmă97 şi
transformată peste ani în proces. Totul a pornit de la stăpânirea asupra
Răcăciunilor, sat care aparţinuse cândva lui Gheorghe Ştefan şi care fusese
confiscat de Ştefăniţă vodă, fiul lui Vasile Lupu, pentru recuperarea unei sume de
bani. De la acest domn, îl cumpărase Eustratie Dabija. După moartea Dabijei vodă,
„lipsind şi doamna Mării Sale din ţară”, doamna Safta a luat satul „fără nici o
întrebăciune şi l-au stăpănit în voia ei”. În plus, văduva lui Gheorghe Ştefan avea
să declare în instanţă că, „după ce au venit ia din pribegie, i-au luat doamna Dafina
a răpăusatului Dabija vodă 1 carătă şi o au dus în curtia domneascî”. Martorii
aveau să susţină însă că „acia carătă, singură, de sine, doamna Safta, de bună voia
ei, o au trimis la curte şi acolia, în curtea domneascî, au rămas, nu numai aciaia, ce
era de nemicî, ce încă şi altele mai bune şi mai scumpe ale doamnei Dafinei, ce era
de treaba ei, încă le-au lăsat în curte domneascî şi acii s-au petrecut”. În fine,
doamna Safta avea să ridice pretenţii şi asupra podoabelor dăruite finei sale,
pretinzând că acestea fuseseră date de fapt doamnei Dafina, „ca să-i facî bine, să-ş
străngă satele ei de pre unde vor fi răsipite şi luate. Şi nice un bine nu i-au făcut, şi
cepragile le-au oprit”. Procesul, care avea să fie judecat în aceeaşi vară a anului
1676, i-a pus faţă în faţă pe doamna Safta şi pe Iordache Ruset postelnicul, care se
vede că-şi reprezenta soacra. Pe temeiul documentelor înfăţişate, satul Răcăciuni
s-a întors la stăpânii de drept, el urmând a reveni lui Iordache Ruset. În ceea ce
priveşte podoabele dăruite finei sale, doamna Safta era gata să jure strâmb, doar
pentru a le recăpăta. Dar postelnicul Ruset, văzând „cum iaste bucuroasă a miarge
să giure fără nici o cale şi a-şi pune sufletul pentru nemică, datu-i-au şi ceprazile
înnapoi la mănule ei, ca să nu mai aibă ce mai dzice altă”98. Istoria nu povesteşte
cum s-a soluţionat plângerea privind careta !
Mărturiile citate în procesele pentru Blăneşti şi Răcăciuni dovedesc indirect
că, în vremea când ginerele său a ocupat tronul muntenesc, doamna Dafina s-a aflat
şi ea la Bucureşti. În Ţara Românească, Gheorghe Duca a intrat în conflict cu
boierii Cantacuzini, susţinătorii lui de altădată. Pe unii i-a închis, alţii au reuşit să
96
Pentru toată pricina legată de acest sat: Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III,
p. 253, nr. CCCXVI; p. 253–254, nr. CCCXVII; p. 255–256, nr. CCCXVIII; p. 256, nr. CCCXIX;
p. 257, nr. CCCXX; p. 257, nr. CCCXXI; p. 257, nr. CCCXXII; p. 257–259, nr. CCCXXIII; p. 259–261,
nr. CCCXXIV; p. 261–262, nr. CCCXXV; p. 262–263, nr. CCCXXVI; N. Iorga, Documente
tecucene…, p. 168, nr. 13; p. 169, nr. 14, 15; p. 169–170, nr. 18; p. 170, nr. 19; p. 170–171, nr. 20;
p. 171–172, nr. 21; p. 173, nr. 23.
97
Deşi prezenţa doamnei Safta în Moldova începe să fie atestată abia în ianuarie 1665
(Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658), Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, p. 526, nota 91), revenirea s-a produs mai înainte,
altminteri ar trebui să admitem că doamna o botezase pe fiica Dabijeştilor, născută pe la 1662, când
aceasta avea mai bine de doi ani. Probabil că Safta s-a întors, ca şi cumnatul ei, Vasile hatmanul, încă
din toamna lui 1662 (ibidem, p. 420 şi nota 281; p. 525 şi nota 89).
98
P. P. Panaitescu, Un act relativ la procesul doamnei Safta…, p. 18–19; v. şi Petronel
Zahariuc, op. cit., p. 526, nota 91.

36
scape cu fuga peste munţi. Starea de tensiune a fost însă aplanată pentru moment
de „Dabijoaia, soacra Ducăi vodă”, şi de doamna Anastasia, care „au stătut tare
pentru dânşâi şi i-au slobozit”99. Se spune că la mijloc era o afacere amoroasă,
fiindcă doamna Anastasia „întreţinea legături de dragoste” cu unul dintre cei
persecutaţi, Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti100. Erau însă şi
încurcături financiare, de pe vremea când Duca, aflat în închisoare la Stambul, îl
rugase pe Şerban Cantacuzino să-l ajute întru obţinerea domniei în Ţara
Românească. În schimb, îi dăduse 10.000 de ughi, de care boierul muntean avea
nevoie pentru a-şi elibera rudele şi oamenii închişi de Grigore vodă Ghica. În cazul
în care Duca ar fi căpătat râvnitul tron, Cantacuzinul urma să-şi păstreze banii.
Şerban şi-a ţinut cuvântul şi Duca a ajuns domn la Bucureşti, însă, când au izbucnit
animozităţile, acesta din urmă, sfătuit şi de Iordache Ruset, i-a cerut fostului său
sprijinitor suma avansată101.
În acest răstimp, Dafina şi-a înzestrat102 şi şi-a căsătorit ultima fată cu
Iordache Ruset, „matca tuturor răutăţilor”103, care-l însoţise pe Gheorghe Duca la
Bucureşti şi care primise aici dregătoria de mare postelnic104. Nu mult după aceea,
în 1677, Maria, o copilă de abia 15 ani, avea să moară la naşterea sau curând după
naşterea fiicei sale, Safta105. Nici un izvor n-a păstrat amintirea nunţii ei, a morţii
pretimpurii sau a cortegiului funerar care i-a dus trupul spre a fi îngropat în
Moldova, alături de cel al tatălui ei, în biserica Mănăstirii Bârnova. Se ştie doar
ceea ce avea să însemneze Iordache Ruset în diata sa: „Eu, la moarte soţului mieu
celui dintăiu, am cheltuit ca la zece pungi de bani [bani] gata, numai o sută
sărindare am dat milostenii şi patrudzeci de strai şi alte cheltueli”106. Inscripţia de
pe piatra tombală a Mariei a fost redactată în limba greacă, textul fiind compus fie
chiar de postelnic, fie la comanda lui: „1677 octombrie 3. Mormântul acesta
cuprinde pe Maria, fiica vestitului domn al Moldovei Dabija, singur al lui copil, şi
fără vreme a răpit-o din tinereţe moartea, secerată fiind la vârsta de 15 ani. Puţin a
trăit laolaltă cu Gheorghe, om ales, din neamul domnesc al Ruseteştilor, şi l-a lăsat
văduv de trupul ei, iar sufletul ei a zburat spre nunta veşnică a cereştilor lăcaşuri.

99
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în vol. Cronicari munteni, I, ediţie îngrijită
de Mihail Gregorian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 435.
100
Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian,
cu o introducere de N. Iorga, Viaţa Românească, Bucureşti, 1929, p. 85.
101
V. A. Urechia, Un nou document de la Constantin Cantemir vodă, în ARMSI, s. II, tom.
XVII, 1894–1895, p. 197–200; CDM. S1, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1975,
p. 313, nr. 994.
102
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1914,
p. 195, nr. LXXXVI.
103
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 70.
104
Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti, I, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938, p. 35–42.
105
Safta avea să se mărite cu Ilie Catargiu: N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 49, nr. 226;
p. 96, nr. 87; Generalul R. Rosetti, op. cit., I, p. 52–53.
106
BAR, Documente Istorice, CCXXIV/93, f. 2r. Mulţumesc d-rei dr. Elena Bedreag pentru
amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie o fotocopie a diatei.

37
Nu plângeţi pe cea repede stinsă, ci, mai curând, fericiţi-o, că a scăpat de povara
trecătoarei vieţi”107.
Câteva luni după Maria, în vara sau toamna lui 1678, se stingea, tot în Ţara
Românească, şi fiul doamnei Dafina – spătarul Lupaşco Buhuş108, căruia, cu doi ani
înainte, principele Ardealului, Mihail Apaffy, îi acordase indigenatul109. Ca rudă
prin alianţă, fusese un apropiat şi un sprijinitor al lui Şerban Cantacuzino, care,
după moartea lui, a văzut că „n-are cine se mai pune pentru dânsul”110.
În cea de-a treia domnie a lui Gheorghe Duca în Moldova, o aflăm din nou pe
doamna Dafina la Iaşi. Deşi văduvă de 15 ani, ea continua să se intituleze „doamna
Ecaterina a răposatului Io Eustratie Dabija voievod”111. Urmărindu-i viaţa, este
surprinzător de constatat cu câtă uşurinţă s-a mişcat această femeie pe distanţe
mari. Un drum în capitala Imperiului Otoman nu era lucru tocmai simplu, iar anii
trebuie c-o încercau deja. Cu toate acestea, ea nu şi-a cruţat niciodată forţele când
soarta unui membru al familiei a depins de o călătorie. Având gânduri şi planuri
despre care sursele nu vorbesc întotdeauna, Gheorghe Duca decisese să-şi
căsătorească fiica, pe Ecaterina, cu un grec bogat, cu toate că fata era deja logodită
cu Ştefan, fiul lui Radu Leon Tomşa. Aflând, la Stambul, de noile urzeli
matrimoniale ale celui care ar fi trebuit să-i devină socru, Ştefan a făcut jalbă la
sultan şi firman la Duca vodă să-i dea fata de nevastă şi să i-o aducă la Ţarigrad. Iar
Duca, mergând acolo în 1681, pentru reînnoirea firmanului, „i-au căutat să ducă şi
pă fie-sa, cu moaşă-sa, Dabijoaie”112. Spun unii că domnul nu-l mai voia pe Ştefan
de ginere fiindcă era „can lipsit de minte”113; spun alţii că beizadeaua ar fi fost
„grozav la faţă”114. Care va fi fost adevărul, nu ştim. În tot cazul, feciorul de domn
a părăsit Ţarigradul împreună cu viitorul său socru, proaspăt învestit domn al
Moldovei şi hatman al Ucrainei, precum şi, fără îndoială, cu logodnica sa şi bunica
acesteia. La nunta care a urmat, „maré şi frumoasă”, au participat şi soli din Ţara
Românească, din Ţara Ungurească, din Ţara Leşească şi din Ţara Căzăcească,
aducători de daruri multe. „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzâci, şi
de giocuri, şi pelivani şi de puşcii. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţii
boiarii şi giupânesé înpodobiţi, şi toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic maré
purta un cap de danţu şi alt vornicu maré alt capu de danţu, înbrăcaţii cu şarvanalé
domnesştii. Numai mirili şi mireasa, fiindu ficiori de domnu, nu giuca în danţu pe
afară, numai ce giuca boiarii”115. La această explozie de bucurie, „cât nu era nuntă,
şi era minuné”116, a fost cu certitudine martoră şi doamna Dafina.

107
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 214, nr. 610.
108
Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 293.
109
Ibidem, p. 296–299; Sever Zotta, O diplomă de nobil transilvan pentru un boier din
Moldova, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, august 1940, Bucureşti,
1940, p. 873–881.
110
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 211.
111
Documente…, II, p. 481, nr. 540.
112
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 454.
113
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 51.
114
Ion Neculce, Opere, p. 262.
115
Ibidem, p. 263.
116
Ibidem.

38
 Zilele de domn ale lui Gheorghe Duca se apropiau însă de sfârşit, întocmai ca
şi viaţa soacrei sale. Întorcându-se de la asediul Vienei, în 1683, Duca a găsit în
Moldova domn nou, pe Ştefan Petriceicu, de a cărui teamă nu îndrăznea să meargă
la Iaşi. Şi-a aflat adăpost la Domneşti, în ţinutul Putnei, în satul doamnei Dafina117,
unde existau curţi întărite şi o biserică, refăcută mai târziu118. Ruinele curţilor –
unde o mică oaste ar fi fost în stare să reziste unui asediu de câteva zile119 – puteau
fi încă văzute la începutul secolului XX, într-o grădină de lângă biserică120. Este
posibil ca la aceste curţi să se fi referit arhidiaconul Paul de Alep, care, văzându-le
în 1656, le considerase „un palat mare”121. De la Domneşti, în ziua de Crăciun,
Gheorghe Duca a fost luat şi dus în Polonia, de unde nu avea să se mai întoarcă
niciodată122. Bătrâna Dabijoaie nu pare să se fi aflat la moşie în zilele acelea; mai
degrabă, era plecată împreună cu doamna Anastasia, care-şi găsise refugiul mai
întâi la Focşani şi apoi la Brăila. De altfel, se ştie că, după luarea în captivitate a lui
Duca vodă, soţia lui, doamna Dafina şi ginerele acesteia, postelnicul Iordache
Ruset – soţul răposatei Maria – au stat „câtăva vreme” în Ţara Românească123. A
urmat plecarea doamnei Anastasia la Ţarigrad şi a postelnicului în Moldova. Se
pare că, între timp, relaţiile dintre soacră şi ginere se răciseră, poate şi pentru faptul
că acesta din urmă se recăsătorise. În diata sa, Iordache Ruset va relata cum, „din
pricina doamnei lui Dabija vodă, cu mijlocire şi îndemnări lui Şărban vodă şi a
celoralalţi, au venit Cerchez bei şi mi-au luat cinzeci de pungi de bani”124. Episodul
se petrecuse în Moldova, în văleatul 7195125, ceea ce poate să însemne fie că, în
1686–1687, Dafina mai trăia, fie că atunci doar se concretizase urzeala, pusă la cale
mai înainte, cât timp doamna fusese în viaţă. Dincolo de reperul cronologic,
important mi se pare amănuntul că doamna Dafina era în continuare solidară cu
Şerban Cantacuzino, ceea ce arată că atitudinea ei faţă de acesta, de pe când Duca
domnea în Ţara Românească, nu fusese dictată doar de împrejurări. Târziu, într-un

117
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 29.
118
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 225–227.
119
Ion Neculce, Opere, p. 279.
120
Marele dicţionar geografic al României, III, Stab. Grafic J. V. Socec, Bucureşti, 1900,
p. 189, sub vocea Domneşti. Pentru alte referinţe bibliografice legate de acest sat, v. Nicolae
Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia
Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, Bucureşti, 1974,
p. 259, sub voce.
121
Călători străini…, VI, p. 159.
122
Ion Neculce, Opere, p. 282.
123
V. A. Urechia, Un nou document de la Constantin Cantemir vodă, p. 197–200; CDM. S1,
p. 313, nr. 994.
124
BAR, Documente Istorice, CCXXIV/93, f. 2r. „Doamna lui Dabija vodă” nu putea să fie
Anastasia Duca, aşa cum a crezut generalul R. Rosetti (Familia Rosetti, I, p. 53, nota 5), ci mama ei.
125
Theodor Codrescu, Uricarul, XI, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1889, p. 212–213;
Ion Neculce, Opere, p. 309–310; Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis,
Moldaviae Principis, cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea, studiu introductiv de Andei Pippidi,
ediţie critică, traducere şi anexe de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, note şi comentarii de Andrei
Pippidi, indici de Ilieş Câmpeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 149, 151 (pentru
stabilirea succesiunii evenimentelor: p. 239, nota 206).

39
document din 29 mai 1695, i se spune „răpăosata doamna Dafina”126. Dacă ea va fi
rămas până la capăt alături de fiica sa, doamna Anastasia, este foarte posibil să fi
murit în refugiu şi să fi fost înmormântată în pământ străin, de unde nimeni,
niciodată, n-a mai adus-o în Moldova.
Izvoarele dezvăluie faptul că soaţa lui Dabija vodă a fost o femeie bogată. Îşi
moştenise sora, pe Alexandra, căsătorită în două rânduri, dar moartă fără copii127.
Avea suficienţi bani pentru a împrumuta rudelor aflate în nevoie, precum surorii
sale, Paraschiva128, şi avea resurse suficiente pentru a face danii pe la mănăstiri.
Chiar şi Duca vodă, despre care nu se poate spune cu nici un chip că ar fi fost
sărac, a „luat căteva pungi de bani şi odoare de la răpoasata doamna Dafina”, dintre
cele rămase de pe urma lui Eustratie Dabija şi care de drept trebuiau să ajungă la
„cucoana” Maria129.
Eustratie vodă lăsase prin testament Dafinei şi fiicei lor mai multe sate130,
unele dintre ele cumpărate împreună cu soţia sa încă de pe vremea când el era
vornic131. Patrimoniul continuase să se rotunjească şi după ce Dafina a ajuns
doamnă. Ca văduvă, „Măriia Sa, doamna Dafina, ce-au fostu a domnului,
răpousatului Evstratie Dabija voevoda, ce-au fost domnu Ţărăi Moldovei”, a făcut
schimburi132 şi a achiziţionat sate133, precum şi locuri, dughene şi pivniţe în Iaşi134.
O parte din această avere a devenit zestrea Mariei, moştenită, după moartea
ei, de copila acesteia din urmă135. Iordache Ruset avea, de altfel, să mărturisească,
în testamentul său, că primise ca zestre 30 de sate, pe care le-a dat mai departe
fiicei sale, Safta, la căsătoria ei cu logofătul Ilie Catargiu136.

126
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 318, nota 1.
127
Theodor Codrescu, Uricarul, XII, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1889, p. 307.
128
CDM, V, p. 149, nr. 575; Colecţia Achiziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, II (1686–1760),
întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu,
Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2008, p. 73, nr. 816.
129
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 111, nr. I.
130
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset…, p. 60–61.
131
N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 87, nr. 50; Constantin I. Karadja, Dosarul unei moşii
domneşti…, p. 236, nr. 12; CDM, III, p. 78, nr. 269; Const. Solomon şi C. A. Stoide, Documente
tecucene, III, Tipografia Lupaşcu, Bârlad, 1942, p. 17–18, nr. XVI; CDM, III, p. 82, nr. 287, 288;
p. 122, nr. 491; N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 315, nr. 6; p. 318, nota 1; Documente…, III,
p. 77, nr. 97; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, IX, p. 193, nr. LXXXVI.
132
Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. 127–128, nr. 101; v.
şi N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 40, nr. 185; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, p. 51–52,
nr. 36; idem, Ispisoace şi zapise, IV/1, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1914, p. 141–142, nr. 103.
133
N. Iorga, Studii şi documente…, VII, p. 318–319, nota 1.
134
Documente…, II, p. 223, nr. 251; p. 230, nr. 260; p. 242, nr. 270.
135
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 111, nr. I; p. 112, nr. II; Iulian Marinescu,
Documente relative la Maria Ruset…, p. 62–65, nr. II; p. 66–67, nr. III; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, IX, p. 190–195, nr. LXXXVI; Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 263–264,
nr. CCCXXVII.
136
Generalul R. Rosetti, Familia Rosetti, I, p. 38. O cercetare nouă consacrată testamentului
lui Iordache Ruset: Elena Bedreag, Patrimoniu şi memorie în două testamente. Iordache Ruset şi
Nicolae Rosetti-Roznovanu, comunicare la al XVI-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi,
11 mai 2012. Pentru soarta moşiilor dabijeşti, ajunse mai târziu la fetele Saftei, v. N. Iorga, Studii şi
documente…, VII, p. 328, nr. 54, 55.

40
 O altă parte – nu mai puţin consistentă – s-a transformat în danii, îndreptate
spre mănăstiri, precum Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi137, în al cărei pomelnic
doamna este şi înscrisă138, Socola139, poate Aroneanu140, dar mai cu seamă
Bârnova141 (Fig. 4). Mănăstirea acesta fusese începută de Miron Barnovschi, dar,
din pricina morţii pretimpurii a ctitorului său, rămăsese neterminată. În testamentul
său, fostul domn scrisese că „sfânta monastire Bârnova, care iaste începută de noi,
vedem că după vremi ce stătură, alt nime nu va putea să o săvârşască, numai o
putere domnească. Pentru aceea, de va alege Dumnezeu un domn creştin ca acela
să o săvârşască, Dumnezeu să-i fie întru ajutor”142. „Puterea domnească” avea să
fie Eustratie Dabija şi se pare că nu întâmplător. Mergând pe firul încâlcitelor
genealogii, am arătat cu un alt prilej că Miron Barnovschi era văr primar cu tatăl
doamnei Dafina143, ceea ce înseamnă că ea moştenise dreptul de ctitorire la
Bârnova. De altfel, doamna avea să se declare ea însăşi copărtaşă la actul
ctitoricesc: „… svânta mănăstire Bârnovii, ce iaste în Codrul Iaşului, care fiindu
din temelie începută şi nu deplin zidită de răposatul Miron Barnovschi voievod, şi
stându aşa neisprăvită s-au trecut vremea şi au rămas şi până la vremea domnii
Mării Sale, domnului meu […], lui Evstratie Dabija voievod, carele, dinpreună şi
cu noi, dintru bună, dumnezeiască îndemnare, apucându-ne, am zidit biserica până
unde s-au sfârşit”144. Moartea lui Dabija vodă nu i-a mai îngăduit perechii domneşti
să înzestreze noul aşezământ cu toate cele necesare cultului. O recunoaşte tot
doamna: „iar cu alte, cât să cadu svintei mănăstiri podoabe şi aşezături, fiindcă l-au
apucat moarte, n-au apucat să o înpodobească şi să o întemeieze, ce noi, în viaţa
noastră, cându am avut vreme, ne-am nevoit şi o am împodobit şi o am întemeiat,
după putinţă, cu de toate câte trebuiescu unei svinte mănăstiri, până întru
desăvârşit”145. Din păcate, din toată zestrea de cărţi, veşminte şi vase a dăinuit doar
un potir, a cărui inscripţie a fost publicată de N. Iorga. Ea spune, în traducere:
„Acest potir l-au făcut Io Eustratie Dabija voievod şi doamna lui, Catirina, şi l-au
dat sfintei mănăstiri Bârnova, în anul 7174 (1665) august 10”146.

137
Documente…, III, p. 213, nr. 249.
138
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
139
Documente…, III, p. 97, nr. 116.
140
„Doamna Dafina şi neamul” apar în pomelnicul din 1829 al acestei mănăstiri (N. Iorga, op. cit.,
II, p. 179, nr. 488).
141
Documente…, II, p. 481–482, nr. 540; ibidem, III, p. 471, nr. 540; Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, IV, Acte interne (1726–1740), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi,
2001, p. 175–176, nr. 246; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, V, Acte interne (1741–1755),
editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 95, nr. 173; N. Iorga, Legături româneşti cu
Muntele Sinai. Observaţii la comunicarea d-lui M. Beza, în ARMSI, s. III, tom. XIII, 1932–1933,
p. 339–340; Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită
de Corneliu Istrati, II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 378, nr. 1136.
142
DRH, A, XXI, p. 426, nr. 333.
143
Maria Magdalena Székely, Note despre bisericile Sf. Vineri şi Tăierea Capului Sf. Ioan
Botezătorul din Iaşi, în SMIM, XIX, 2001, p. 37.
144
Documente…, II, p. 481, nr. 540.
145
Ibidem, p. 481–482, nr. 540.
146
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 215, nr. 612. Editorul a citit în inscripţie luna aprilie, ceea ce, în
combinaţie cu văleatul 7074, ar însemna aprilie 1666. Or, la acea vreme, Eustratie Dabija era mort de
şapte luni.

41
 Calitatea ei de ctitor făcea ca doamna Dafina să fie consultată înainte ca unele
sate, dăruite anterior Mănăstirii Bârnova de Eustratie Dabija, să fie vândute. Astfel,
constatând că satul Rădeşti de la ţinutul Tutovei, danie a răposatului Dabija vodă,
„de puţin folos iasti […] sfiintii mănăstiri”, egumenul Bârnovei, dimpreună cu
„Măria Sa, doamna Dafina”, au decis să-l vândă, iar cu banii obţinuţi să cumpere
nişte dughene la Iaşi, pe Uliţa Rusească, a căror exploatare era mai profitabilă147.
Dat fiind că Mănăstirea Bârnova era închinată la Sfântul Mormânt, hotărârea
„preastrălucitei” doamne şi a „preacinstitului” ei ginere, postelnicul Iordache
Ruset, a fost confirmată şi de Dositei, patriarhul Ierusalimului148.
Soţia Dabijei vodă este cunoscută şi ca donatoare a unei nebederniţe, păstrată
în prezent la Mănăstirea Neamţu, dar care trebuie să provină din tezaurul unui alt
aşezământ, poate chiar de la Mitropolia din Iaşi, de unde va fi fost luată şi dusă la
Neamţu de mitropolitul Veniamin Costachi149. Inscripţia ei brodată spune, în
traducere, doar atât: „Această nebederniţă este făcută de doamna Caterina a
domnului Io Istrati Dabija voievod, pentru iertarea păcatelor săvârşite în viaţă, în
anul 7173 (1664–1665)”150. Cel care a semnalat existenţa nebederniţei, diaconul
Ioan Ivan, a descris-o ca pe o piesă „executată în foarte bune condiţiuni”, figurile
personajelor, cu „trăsături artistice naturale” şi „expresii neforţate”, părând a fi fost
realizate „în vremea noastră”151.
Dintre daniile în obiecte făcute împreună cu soţul său ar mai fi de amintit o
Evanghelie copiată pentru Mănăstirea Caşin, în 1665, şi aflată astăzi la Ierusalim.
Conţinutul însemnării sale dedicatorii este, în traducere, următorul: „Cu voia
Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a scris această
Evanghelie din porunca domnului nostru, Io Istratie Dabija voievod, domn al Ţării
Moldovei, şi doamna sa Caterina, şi s-a dat în sfânta mănăstire numită Caşin, unde
este hramul Soborului Arhistrategului Mihail şi al lui Gavriil şi al celorlalte puteri
fără de trup, întru ruga sa şi întru pomenirea tatălui său şi a copiilor şi a părinţilor
lor. În anul 7173 (1665), luna ianuarie 16 zile”152. Un alt manuscris, avându-i
comanditari tot pe cei doi soţi şi ca beneficiar aceeaşi mănăstire, dar datat în 1675
şi despre care N. Iorga susţinea că pusese să fie fotografiat la Biblioteca Naţională
din Paris153, nu există. El s-a născut, pur şi simplu, dintr-o confuzie.

147
Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, p. 183, nr. CXCVIII; v. şi ibidem, p. 181,
nr. CXCVI; idem, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D. Lupaşcu,
Bârlad, 1924, p. 152–153, nr. XCII; p. 119, nr. LXXII; Documente…, III, p. 80, nr. 99.
148
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, IV, p. 118–119, nr. LXXII.
149
Diacon Ioan Ivan, Contribuţie la istoria doamnei Ecaterina Dabija vodă, p. 135.
150
Ibidem, p. 134.
151
Ibidem, p. 135.
152
Marcu Beza, Urme româneşti la Ierusalim, p. 330, reluat în idem, Urme româneşti în
Răsăritul ortodox, p. 29; Ştefan S. Gorovei, Din nou despre Ghervasie de la Putna, p. 192–196 şi fig.
12 (cu citarea şi comentarea bibliografiei anterioare).
153
N. Iorga, Cronică, în RI, XV, 1929, 4–6, p. 176.

42
 Menţionarea lui Eustratie Dabija şi a soţiei sale în pomelnicul târziu al
schitului Runcu154 a creat impresia că ei ar fi fost ctitori ai aşezământului, însă, în
realitate, fondatorul este un mic boier moldovean din secolul al XVIII-lea,
medelnicerul Ionaşco Isăcescu155. Pe seama doamnei Dafina s-a pus construirea, la
Focşani, a unei biserici din lemn, cu hramul Sfânta Paraschiva, numită ulterior şi
Biserica Domnească156, dar temeiurile acestei atribuiri nu-mi sunt cunoscute.
În schimb, este de admis că la Ţigăneşti, în ţinutul Tecuciului – sat cumpărat,
pe părţi, de Eustratie Dabija şi de soţia lui157 –, vor fi existat nişte curţi, dacă nu
construite chiar de Dafina, măcar locuite de ea. Ceea ce nu înseamnă însă că
baştina doamnei era la Ţigăneşti, aşa cum s-a crezut158. Ruinele curţilor au existat
până destul de târziu, în veacul al XIX-lea. La 1885, Alexandru Papadopol-
Calimah scria că, „în grădina de la Ţigăneşti, se văd urmele ruinelor casei doamnei
Dafinei a lui Dabija vodă, unde pănă mai deunăzi sta în picioare o parte de zid
întreg al casei şi a unei bisericuţe, ruine pe care le-am vizitat de mai multe ori”159.
Logofătul Costache Conachi, ajuns stăpân al satului, compusese chiar, „în grădina
de la Ţigăneşti, din jăriştea caselor doamnei Dafinei a lui Dabija voievod”, o
elegie, inspirată de prăbuşirea, la 15 iulie 1838, a unui păr bătrân, „împărat grădinei
mele, urieş între copaci”, care rodise şi dăduse umbră „Dabijei vodă şi mie peste
unul şi pol vac”160.
Timid, doamna Dafina pătrundea pe tărâmul literaturii. La începutul anilor
1820, A. S. Puşkin avusese intenţia de a scrie două nuvele, pe baza unor tradiţii
orale moldoveneşti, pe care le consemnase în timpul şederii sale în Basarabia.
Textele, rămase în manuscris, par să se fi pierdut. Sunt cunoscute doar titlurile, aşa
cum au fost consemnate de prietenul lui Puşkin, I. P. Liprandi: Dafna şi Dabija,
legendă moldovenească din 1663 şi Duca, legendă moldovenească din secolul al

154
Constantin A. Stoide, Mănăstirea Runcu, în ALPR, 1933–1934 (Omagiu prof. G. Mihăilescu),
p. 147, nr. XXIV (la p. 133–134, autorul explică prezenţa lui Dabija vodă şi a doamnei Dafina în
pomelnicul de la Runcu prin înrudirea cu Buhuşeştii, care aveau moşii în zonă, dar greşeşte
considerând-o pe Maria fiică a vistiernicului Dumitru Buhuş şi pe Vasile Ruset – fiu al acesteia, din
căsătoria cu Iordache Ruset); C. Bobulescu, O pagină pentru Mănăstirea Runcului din judeţul Neamţ,
în AR, VIII, 1942, p. 253.
155
C. A. Stoide, Ştiri nouă despre Mănăstirea Runcu, în ALPR, 1934–1935 (In memoria prof.
Ion Negre), p. 44–48. Alte trimiteri bibliografice: Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic…,
p. 731, sub voce.
156
Monografia judeţului Putna, Tipografia şi Legătoria de Cărţi „Cartea Putnei” – Alex. P.
Alexandrescu, Focşani, 1943, p. 169; Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor
feudale din România, I – Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), I, cu o prefaţă de I. P.
S. S. Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Mitropolia Olteniei, f. l., 1970,
p. 313, sub voce.
157
Paul Păltănea, Neamul logofătului Costache Conachi, Editura Albatros, Bucureşti, 2001,
p. 34, nota 104. Pentru alte referinţe bibliografice legate de acest sat, v. Nicolae Stoicescu,
Repertoriul bibliografic…, p. 885, sub voce.
158
Alexandru Papadopol-Calimah, Scrisoare despre Tecuci, în CvL, XIX, 5, 1 august 1885,
p. 389; v. şi Marele dicţionar geografic al României, V, Stab. Grafic J. V. Socec, Bucureşti, 1902,
p. 678, sub vocea Ţigăneşti-Vechi.
159
Alexandru Papadopol-Calimah, op. cit., p. 389.
160
Logofătul Costachi Konaki, Părul căzut de vânt. 1838 iulie 15, în idem, Poesii. Alcătuiri şi
tălmăciri, ediţia a II-a, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, Iaşi, 1887, p. 204.

43
XVII-lea161. Mai apoi, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Alexandru şi Boleslav
Hasdeu aveau să publice două nuvele în limba rusă, cu titluri foarte asemănătoare
cu acelea ale povestirilor lui Puşkin, de unde ipoteza că cei doi autori ar fi utilizat o
copie a legendelor stilizate de poetul rus162. Cea de-a două legendă nu interesează
în acest context, pentru că ea priveşte domnia dezastruoasă a lui Duca vodă163.
Prima însă o are ca personaj principal pe Dafina, fiica – şi nu soaţa – lui Dabija,
domnul Moldovei. Ea era râvnită de arnăutul Duca, hotărât să-i câştige mâna, chiar
împotriva voinţei ei. Pentru aceasta, a pus la cale un plan necurat: a dat foc
palatului lui Dabija, pentru a putea apoi să se prezinte în calitate de salvator al
Dafinei şi al tatălui ei. Înşelat de curajul inventat al arnăutului, domnul Moldovei
i-a dat fata în căsătorie164.
Mai apropiat de adevărul istoric, Mihail Sadoveanu a schiţat în romanul său,
Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi vodă, un portret al Dafinei, pe cât de succint,
pe atât de evocator: „… a avut în ea criţă şi ştia să plece lumea din jurul ei; numai
vremurile au fost potrivnice şi ţara prea mică…”.
Este de înţeles, în aceste împrejurări, de ce lipsa unei reprezentări a doamnei
Dafina se resimte ca un fapt întristător. Au fost voci care au susţinut că portrete ale
ei ar exista totuşi. Marcu Beza a crezut că vede chipurile lui Eustratie Dabija şi
doamnei sale pe piciorul unei cruci – splendidă piesă de argintărie, ajunsă la
Ierusalim şi identificată ca donaţie a lui Dabija vodă după stema Moldovei şi după
şase iniţiale165. În realitate, cele două personaje, lucrate cu mult meşteşug, poate
într-un atelier din Transilvania, sunt Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Câteva
decenii mai târziu, N. Grigoraş va afirma că, în tabloul votiv din biserica Mănăstirii
Cetăţuia, ctitorie a lui Gheorghe Duca şi a Anastasiei, figurează şi chipul doamnei
Ecaterina-Dafina166. În locul indicat de autor, este pictat cu adevărat un personaj
feminin cu numele Ecaterina, dar aceasta este nu mama doamnei Anastasia, ci fiica
mai mare a Duculeştilor. Ecaterina-Dafina rămâne astfel, şi pe mai departe, o
doamnă fără de portret, iar din pricina lipsei informaţiilor referitoare la
împrejurările morţii şi înhumării sale, şi o femeie fără de mormânt.

161
E. Dvoicenco, Puşkin şi România. Viaţa şi opera lui Puşkin în Basarabia şi influenţa sa
asupra scriitorilor români, M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937, p. 15, 22 (nota 2), 33–35;
Eufrosina Dvoichenko-Markoff, Puškin and the Rumanian Historical Legend, în ASEER, 7, 1948, 2,
p. 145–147; Paul Debreczeny, The Other Pushkin. A Study of Alexander Pushkin’s Prose Fiction,
Stanford University Press, Stanford, 1983, p. 15.
162
G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1962, p. 288.
163
Valeriu Ciobanu, A. S. Puşkin şi literatura română, în vol. Relaţii româno-ruse în trecut.
Studii şi conferinţe, Bucureşti, 1957, p. 129–130.
164
Ibidem, p. 127–128.
165
Marcu Beza, Noi urme româneşti la Mănăstirea Sinai şi la Ierusalim, în „Boabe de grâu”,
V, 1934, 9, p. 556–558, reluat în idem, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, p. 106, 108, 109. Pentru
cruce, v. şi Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români
în colecţii din străinătate, serie nouă, III, India-Olanda, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
2011, p. 43, nr. 266. Despre portretele lui Eustratie Dabija: I. C. Filitti, Din iconografia noastră laică.
Chipurile lui Grigore I. Ghica şi Istrate Dabija, în CvL, LVI, 1924, p. 203–213, reprodus şi în idem,
Cercetări şi documente privitoare la istoria Principatelor Române, Bucureşti, 1935, p. 31–39;
V. Bogrea, Încă un portret al lui Eustratie Dabija, în AIINC, III, 1924–1925, p. 533 + 1 pl.
166
Nicolae Grigoraş, Mănăstirea Cetăţuia, cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Fericitului Părinte
Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1977, p. 49–50.

44
 PORTRET DE DOAMNĂ CU IBOVNIC.
ANASTASIA DUCA

În tabloul votiv din biserica Mănăstirii Cetăţuia, pe care a ctitorit-o împreună

cu soţul său, Gheorghe vodă Duca, doamna Anastasia apare într-un costum
somptuos, cu mânecile bordate cu blană, confecţionat din stofă orientală, ţesută cu
fir de aur. Pe cap are o pălărie mare, cu borul din zibelină, împodobită cu o egretă
de pene. La gât îi strălucesc mai multe şiraguri de perle, în urechi – cercei, iar pe
degete – inele cu pietre. Peste piept i se petrece un lanţ gros din aur, înfăşurat după
moda moldovenească (Fig. 5). Portretul de la Cetăţuia a fost pictat pe când
Anastasia era doamnă a Moldovei şi mamă a cinci copii, adică în momentul de
apogeu al vieţii sale. Drumul până acolo fusese însă lung şi, pentru a-l parcurge, ea
avusese nevoie nu numai de însuşiri excepţionale, ci şi de un sprijin consistent din
partea mamei sale, Ecaterina-Dafina, soţia răposatului domn Eustratie Dabija1.
Tatăl Anastasiei fusese marele vistiernic Dumitru Buhuş2, om bogat şi
dregător de cinste al Moldovei, care a închis ochii în 1647, pe când ea era doar o
copiliţă. Anastasia – numită aşa după bunica sa paternă, Nastasia Prăjescu (Buhuş)
– şi fratele ei, Lupu (Lupaşco), au rămas în grija mamei şi în legături strânse cu
fraţii din prima căsătorie a tatălui lor. În Vita Constantini Cantemyrii, Dimitrie
Cantemir afirma că mama lui, Aniţa, din neamul Bantăş, era „nepoată după mamă a
Anastasiei, soţia lui Duca vodă”3. Cercetarea genealogică a pus în lumină faptul că
cele două femei erau cu adevărat înrudite îndeaproape, chiar dacă nu în felul
înfăţişat de Cantemir4. Ca fiică a Varvarei şi nepoată a Aniţei născută Arapu, Aniţa
Bantăş (Cantemir) era nepoată de vară primară a doamnei Ecaterina-Dafina Dabija
şi deci vară de-a doua a Anastasiei5.
Anastasia avea ştiinţă de carte, după cum o dovedesc semnăturile sale, în
limba română şi în limba greacă, aşezate pe scrisori şi mărturii6, dar cât de

Studiul acesta înglobează comunicarea cu acelaşi titlu, prezentată la şedinţa Comisiei de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie – Filiala Iaşi (13 mai 2014).
1
V. portretul ei în chiar acest volum.
2
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 205.
3
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae Principis,
cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea, studiu introductiv de Andei Pippidi, ediţie critică, traducere şi
anexe de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, note şi comentarii de Andrei Pippidi, indici de Ilieş
Câmpeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 83.
4
Sever Zotta, Despre neamul Cantemireştilor, în IN, 8, 1930, p. 209.
5
Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii. Eseu genealogic, în RA, an. L, 1973, vol. XXXV, nr. 3,
p. 505–506.
6
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, XI,
M. O., Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 193, nr. 135 („Nastasia, doamna Ţarii Moldovei şi a
Ocraniei”); Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de
Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000 (în continuare, Documente…, III), p. 78, nr. 97
(„Αναστασια δομνα”).

45
temeinică era învăţătura pe care o primise, nu se poate nici măcar presupune. S-a
căsătorit cu un grec „de neam prost”7, din Rumelia, venit de tânăr în Moldova şi
care, după o vreme petrecută într-o „dugheană la abăgerie”8, ajunsese să slujească
în casa lui Vasile vodă Lupu9. Se numea Duca10 şi era, după descrierea lui Anton
Maria Del Chiaro, „un tânăr de toată frumuseţea, inteligent şi iscusit”11, iar după
aceea a lui Dimitrie Cantemir, „un necioplit, lipsindu-i orice ştiinţă, dar foarte
prevăzător în faptă, şi de socotit cam printre cei mai rari din veacul său”12. Cu
fostul băiat de prăvălie alături, Anastasia şi-a dezvăluit şi dezvoltat propriile sale
aptitudini negustoreşti. Se povesteşte că doamna Ducăi vodă „cârciumăriia bucatele
din casă, pâinea, ori pe unde avea, şi băutura, şi plocoanele ce le veniia la beci”13.
Poate că informaţia este exagerată sau uşor maliţioasă, însă măcar o fărâmă de
adevăr tot trebuie să se ascundă îndărătul ei.
Eustratie Dabija, care „o au crescut-o” pe fata rămasă „săracă de tată-său”, i-a
dat ca zestre „ce au fost a ei de la tată-său şi de la maică-sa, doamna Dafina, i-au
dat tot”, iar din partea lui, „mult au dat haine şi odoare, ca un domn”14. Căsătoria
Anastasiei pare să fi fost celebrată în preajma datei de 8 aprilie 1662; atunci,
Eustratie vodă le-a dăruit, ei şi soţului ei, satul Bălăneşti din ţinutul Neamţului, „cu
curţi gata, cu pivniţe de piatră, şi cu vecini, şi cu tot venitul”, şi tot atunci Duca
apare pentru prima oară în dregătoria de mare postelnic15. Fostul mare cămăraş din
vremea lui Vasile Lupu şi vtori vistiernic în domnia lui Ştefăniţă devenea astfel
mare dregător. Trecând apoi de la marea postelnicie la marea vistierie, Duca va
atinge o poziţie socială la care poate nici nu visase vreodată. Iar ascensiunea nu i se
va opri aici.

7
Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu
o introducere de N. Iorga, Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 84.
8
Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele
României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, III, ediţia a II-a, Bucureşti, 1874, p. 5.
9
TC, IV, 1935, 7, p. 98; L. T. Boga, Documente basarabene, XI, Tipografia Eparhială „Cartea
Românească”, Chişinău, 1930, p. 10, nr. IX; Ion Neculce, Opere, p. 205 („viindu aici în ţară de copil,
au slujit la Vasilie vodă în casă şi la alţi domni, pân-au agiunsu la boerie maré”); Dimitrie Cantemir,
Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice sau aliothmanice, de la primul început al
neamului, adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, I–II, prefaţa traducerii româneşti de acad.
Virgil Cândea, traducere românească şi indice de Dan Sluşanschi, ediţia a II-a, revizuită, Paideia,
Bucureşti, 2012, p. 321 („un ins de neam grecesc, din provincia din Rumelia numită “Аγραφα – în
popor Σκύρτος –, mai întâi slujitor al unui neguţător din Iaşi, primit apoi de către principele Vasile
printre cămăraşii săi, apoi înălţat la boierie de către fiul lui, Ştefan…”).
10
Pentru el: Marius Chelcu, Gheorghe Duca: „un negustor” pe tronul Moldovei, în vol.
Moldova şi economia de schimb europeană. Secolele XIV–XVIII, coordonator Viorel M. Butnariu,
Editura Panfilius, Iaşi, 2003, p. 121–138.
11
Anton-Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 84.
12
Dimitrie Cantemir, Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice…, p. 321.
13
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, II, ediţie critică de
Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, p. 156; v. şi Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei
Moldovei de la Stefan, sin Vasile vodă, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele
Moldaviei şi Valahiei, II, ediţia a II-a, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1872, p. 19.
14
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, în ArhGen, I, 1912, 7–8, p. 110, nr. I.
15
C. A. Stoide, Documente şi regeste nemţene de la Dabija vodă, în ALPR, 1935–1936,
p. 157–158, nr. X.

46
 În două rânduri, în 1663 şi 1664, când Dabija vodă s-a aflat în campanii
militare dincolo de hotarele Moldovei, Duca a fost unul dintre ispravnicii de
scaun16. Mai apoi, în toamna lui 1665, când bătrânul şi tihnitul Eustratie Dabija a
închis ochii, doamna Dafina şi-a luat ginerele şi a plecat la Ţarigrad. Acolo, cu
sprijinul eficient al Ruseteştilor şi cu multe pungi de galbeni, a căpătat firmanul de
domnie pentru el, în luna decembrie a aceluiaşi an17. Semnele erau încurajatoare:
„le iera tutoror cu biné, fiindu şi el din boiarii ţărâi domnit, cât nu să plângea nimé
nice dé o strâmbătate”18. În virtutea relaţiilor diplomatice dintre Gheorghe Duca şi
Mihail Apaffy, principele Ardealului, soţia acestuia din urmă, Ana Bornemisza, i-a
trimis doamnei Anastasia nişte daruri. Doamna i-a mulţumit printr-o scrisoare din
28 aprilie 1666, pe care a semnat-o cu mâna ei şi în care îşi spunea vicina
benevola19. O lună mai târziu, la 17 mai 1666, „doamna Anastasia a domnului Io
Duca voievod” dăruia postelnicului Iane Hadâmbul – „al nostru credincios slugă” –
satul Piscani de la ţinutul Tutovei, cu vecini şi cu tot venitul, „care sat ne iaste
driaptă ocină şi moşie de la răpăosatul Dabija vodă, dziastre”20. Dania a mai apucat
a fi întărită de Duca vodă21 care, în chiar aceeaşi lună, era mazilit, după o domnie
de numai o jumătate de an22. Poate că tot atunci, Anastasia i-a dăruit postelnicului
şi un ţigan, „den ţiganii doamnei”23. Neaşteptata veste a scoaterii din scaun l-a
ajuns pe Duca în timp ce era „la primblaré, cu toată casa şi boiarii lui pe Prut în
sus, la Berehoieşti, de-ş lua sama oilor ce ave din boiarie”24. Trimisul sultanului i-a
luat pe domnul mazil şi „toată casa lui” şi i-a dus la Stambul25, unde aveau să
ajungă înainte de 20 iunie 166626. Aşa a început întâia pribegie a doamnei Anastasia.
Duca avusese grijă să trimită la Poartă, încă mai dinainte, printr-un om de
încredere, suma de 15.000 de zloţi, cu nădejdea că, odată ajuns acolo, îşi va
16
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 39, nr. 32; p. 44, nr. 37; Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1908, p. 169, nr. CLXXII; idem,
Ispisoace şi zapise, III/1, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1910, p. 236–237, nr. 178.
17
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, V/2, Bucureşti, 1886, p. 108, nr. CLXIX.
Autorul letopiseţului atribuit lui Nicolae Costin plasează venirea lui Duca la domnie în ianuarie 1665
(Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 5).
18
Ion Neculce, Opere, p. 206.
19
Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, IV, Eggenberger
Ferdinánd Akadémiai Könyvárusnál, Pesta, 1870, p. 313, nr. CLXXI.
20
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III/2, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1912,
p. 34, nr. 22; N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1903, p. 39, nr. 182; v. şi Petronel Zahariuc, Istoria Mănăstirii Dealul Mare
(Hadâmbul) – de la întemeiere la începutul veacului al XVIII-lea, în vol. Mănăstirea Hadâmbu – 350
ani de istorie şi spiritualitate, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 54, 98, nr. X.
21
Gh. Ghibănescu, op. cit., III/2, p. 35, nr. 23; v. şi Petronel Zahariuc, op. cit., p. 54.
22
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 110, nr. CLXXIII; Ilie Corfus, Documente privitoare la
istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1983,
p. 280, nr. 179. Pentru această domnie a lui Gheorghe Duca: Constantin A. Stoide, Prima domnie
moldovenească a lui Gheorghe Duca vodă, în RIR, XV, 1945, 1, p. 36–73.
23
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 108, nr. XIV.
24
Ion Neculce, Opere, p. 207–208.
25
Ibidem, p. 208; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 6.
26
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 111, nr. CLXXV.

47
recăpăta tronul27. Dar lucrul acesta avea să se întâmple abia doi ani mai târziu, în
toamna lui 166828, după cheltuieli care depăşiseră orice aşteptare. La întoarcerea în
Moldova, Duca a găsit „ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită biné”29, numai
că el venise însoţit nu doar de familia sa, ci şi de o mulţime de greci – foşti
creditori, care-şi aşteptau acum răsplata, dar şi oameni simpli, în căutarea unui rost
şi puşi pe căpătuială. Aşa se face că, în această a doua domnie, Gheorghe Duca
„arătă-să la hiré mai aspru décât cum era cu domnia dintâiu”30. De „urâciunea”
grecilor şi din pricina dărilor apăsătoare, ţara s-a ridicat împotriva domnului său.
Răscoala orheienilor şi lăpuşnenilor, condusă de foştii medelniceri Mihalcea Hâncu
şi Apostol Durac, izbucnită la sfârşitul lui noiembrie 1671, a produs panică.
Domnul a fost închis de răzvrătiţi în curţile de la Iaşi31, iar doamna „a fugit în Ţara
Românească noaptea, cu multe jupânese şi însoţitori, şi a luat cu ea un tezaur
nesfârşit”32. Banii duşi cu sine de doamna Anastasia puteau fi cu adevărat
consideraţi astfel. Un raport din februarie 1672 vorbeşte despre „patruzeci de
săculeţi din piele plini cu ducaţi şi şaizeci cu scuzi”, care-i fuseseră confiscaţi de
turci33. Informat asupra evenimentelor, vornicul de Câmpulung îi scria birăului
Bistriţei că „domna cu boiarii s-au dus în Ţara Muntenească”34. N-a lipsit mult ca
Duca vodă să fie ucis; l-a salvat prezenţa la curte a reprezentantului Porţii, venit să
ia haraciul, căruia, după cum spune cronicarul, răsculaţii „n-au cutezat pentru bir a
face rău”35. Aşa că domnul a fost lăsat slobod şi gonit „cu mare ruşine din scaun de
la Iaşi”36. Fuga familiei domneşti şi a celor apropiaţi ei este confirmată şi de Ion
Neculce, care consemnează, în letopiseţul său, că Duca vodă „au ieşit din curtea
domnească cu toată casa lui ş-au purces în gios pre iaz”37. Ulterior, el a trecut peste
Dunăre38, cerând de la turci ajutor pentru liniştirea situaţiei din ţară. În cele din
urmă, cererea i-a fost satisfăcută: însoţit de luptători turci şi tătari, fratele dinspre
tată al doamnei Anastasia, serdarul Alexandru Buhuş39, refugiat şi el în Ţara

27
Ilie Corfus, Documente…, p. 280, nr. 179.
28
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. I/1, Bucureşti, 1886, p. 255,
nr. CCCLXXVII.
29
Ion Neculce, Opere, p. 211.
30
Ibidem.
31
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7.
32
Arhiepiscopul catolic Petru Parčević către cardinalii de la Roma: Călători străini despre
Ţările Române, VII, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 178.
33
Hurmuzaki-Hodoş, Documente privitoare la istoria românilor, XVI, Bucureşti, 1912, p. 9,
nr. XX.
34
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913,
p. 1344, nr. MMCCCCLXI; v. şi N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, Editura
Librăriei Socec & Comp., Bucureşti, 1900, p. 23, nr. CCIV.
35
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7.
36
Ibidem.
37
Ion Neculce, Opere, p. 212.
38
După unele informaţii, ar fi ajuns chiar în Ţara Românească (Nicolae Costin, op. cit., p. 7).
39
Pentru el, v. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui
Antioh Cantemir, 1661–1705, editat de C. Giurescu, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1913,
p. 16–25; C. Giurescu, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C.

48
Românească, i-a lovit pe răsculaţi şi i-a înfrânt40. Prin februarie 1672, Gheorghe
Duca era din nou pe tronul de la Iaşi41.
Cronicarul Radu Popescu, întotdeauna bine informat în privinţa istoriilor
ascunse şi picante, ştia că „doamna Duculeasă” – Anastasia, adică – stătuse „până a
fi acele turburări” la Drăgăneşti şi „daca s-au aşăzat domnu-său la scaun, s-au dus
la Iaşi”42. Informaţia nu este, aşa cum ar părea, un amănunt banal, iar introducerea
sa în letopiseţ nu este deloc nevinovată. Satul Drăgăneşti din Ţara Românească
aparţinea fostului spătar Şerban Cantacuzino, care avea acolo curţi şi o biserică
proaspăt construită43. Or, numele acestui boier – bărbat „foarte manierat şi de o
statură frumoasă şi impozantă”44, masiv, însă agil în mişcări45 – va începe să apară
de acum înainte din ce în ce mai des în biografia doamnei Anastasia.
În vremea aceasta, principatul din sudul Carpaţilor era şi el măcinat de o
confruntare, cea dintre Grigore vodă Ghica şi neamul Cantacuzinilor, adversari de
dată mai veche. Pentru a scăpa de prigoană, Şerban Cantacuzino s-a refugiat în
Moldova. Aici, a stat ascuns la Mănăstirea Hangu din munţii Ceahlău46, nu fără
ştirea Ducăi vodă, desigur47. Între timp însă domnii din amândouă Ţările Române
au fost obligaţi să se alăture oştirii turceşti în campania împotriva polonilor. În
trecerea sa prin Moldova, Grigore Ghica a cerut ca fugarul să-i fie predat şi şi-a pus
chiar oamenii să-l caute, însă în zadar. Gheorghe Duca a negat că boierul
cantacuzin s-ar afla în ţara lui şi nu minţea: Şerban trecuse deja munţii în
Transilvania, de unde avea să meargă mai departe, până la Adrianopol, în căutare
de sprijin la turci48.

Giurescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 283–288; Ştefan Meteş, Contribuţii nouă privitoare
la familia boierească Buhuş din Moldova, în ARMSI, s. III, tom. VII, 1927, p. 316–323; Gabriel
Ştrempel, Hatmanul Alexandru Buhuş şi mazilirea lui Antonie vodă Ruset, în vol. Sub semnul lui
Clio. Omagiu acad. prof. Ştefan Pascu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1974, p. 326–334.
40
Ion Neculce, Opere, p. 212; Pseudo-Nicolai Muste, Letopiseţul Ţerei Moldovei, p. 7.
41
Pentru toate aceste evenimente: C. A. Stoide, Un episod din domnia lui Gheorghe Duca.
Răscoala lui Hâncu şi Durac din 1671-2, în „Arhiva”, 1–2, 1936, p. 56–80; v. şi N. Grigoraş, Marea
răscoală populară din Moldova dintre 1671 şi 1672, în SCŞ, Istorie, XIII, 1962, 2, p. 209–239.
42
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în vol. Cronicari munteni, I, ediţie
îngrijită de Mihail Gregorian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 410–411.
43
Istoriia Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc),
în vol. Cronicari munteni, I, p. 203 (în continuare, Letopiseţul Cantacuzinesc); Radu Popescu,
op. cit., p. 435; G. Georgescu-Buzău, Moşiile lui Şerban Cantacuzino, în „Studii. Revistă de Istorie”,
22, 1969, 2, p. 299; Mariana Lazăr, Catastiful averii lui Şerban Cantacuzino, în RIS, I, 1996, p. 481.
44
Anton-Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 84.
45
Ibidem, p. 87.
46
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 198.
47
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 418; Cronica anonimă a Moldovei,
1661–1729 (Pseudo-Amiras), studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975, p. 114.
48
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 199; Radu Popescu, op. cit., p. 421; Cronica anonimă a
Moldovei…, p. 115–116.

49
 Celei de-a doua domnii a lui Duca vodă îi aparţine edificarea unei mănăstiri
pe dealul care străjuieşte Iaşii dinspre miazăzi49, între locuri plantate cu viţă de vie,
a căror cumpărare o începuse încă din prima domnie (Fig. 6). Mănăstirea Cetăţuia,
începută în 1669 şi isprăvită la 167250, închide, între zidurile sale de piatră, o
interesantă clădire fortificată, una dintre cele mai vechi construcţii laice din Iaşi51,
care păstrează, în tăcerea ei solemnă, amintirea doamnei Anastasia. Reşedinţa
domnească52 – pentru că despre ea este vorba –, amplasată pe latura de nord-est a
incintei, cuprinde, pe o lungime de circa 30 m, mai multe încăperi, împărţite între
subsol, parter şi un etaj. Primele două niveluri au fost amenajate şi utilizate ca
pivniţe. La etaj se ajunge urcând o scară exterioară. Aici, printr-un mic foişor, se
pătrunde într-o tindă boltită, din care se deschid două uşi. Cea din stânga dă într-o
sală mare, prevăzută cândva cu sobă şi care comunică, mai departe, cu o odaie
pătrată; amândouă au avut pardoseală din cărămidă şi au fost boltite. Uşa din
dreapta este a unei camere mari, odinioară şi ea boltită, pardosită şi dotată cu o
sobă. Din ea se pătrunde în aşa-numita „odaie a lui Vodă”, în care două picioare de
piatră marchează locul de amplasare a patului. De aici, printr-o scară îngustă în zid,
luminată printr-o ferestruică, se coboară într-o altă încăpere, boltită, de înălţime
joasă şi cu loc de vatră, cunoscută drept „iatacul doamnei”. La acelaşi nivel cu
iatacul, nevăzute din exterior, trei încăperi boltite, de mici dimensiuni şi formând
„un grup cu totul misterios şi întunecos”53, se strecoară între parter şi etaj. Intrarea
la ele se făcea printr-o uşă practicată în zidul de nord al reşedinţei, mascată cu
dibăcie de o ieşitoare cu pereţii din lemn. Chenarele uşilor şi ale ferestrelor sunt din
piatră profilată. Foişorul de la intrare se presupune a fi fost din lemn pictat şi
sculptat. În „odaia lui Vodă”, Alecu Russo mai văzuse, la 1842, resturi de pictură:
„Pe păreţi apar nişte flori roşii, zugrăvite cu puţină artă; însă aceste vestigiuri arată
că apartamenturile au fost acoperite cu frescuri, peste care s-a lăţit mai în urmă
varul vandalismului călugăresc”54. Reşedinţa domnească rămâne impresionantă nu
atât prin elementele ei de decor, cât prin soliditatea şi ingeniozitatea construcţiei.

49
Despre Mănăstirea Cetăţuia, v. Cetăţuia din Iaşi, în BCMI, VI, 1913, studiu alcătuit din
două părţi şi având doi autori: Virgil Drăghiceanu, Studiu arheologic, p. 145–180, şi Gh. Gh. Lupu,
Note arhitectonice, p. 181–194; Gh. Gh. Lupu, Cetăţuia din Iaşi, în BCMI, VIII, 1915, p. 97–121;
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Institutul de
Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1933, p. 199–203; grupajul „Mănăstirea Cetăţuia. Trei veacuri
de la întemeiere (1672–1972)”, în MMS, XLVIII, 1972, 7–8, p. 498–600; Nicolae Grigoraş,
Mănăstirea Cetăţuia, cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1977; Dan Bădărău, Ioan Caproşu,
Iaşii vechilor zidiri până la 1821, ediţia a II-a, revăzută, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 223–
250. Pentru alte referinţe bibliografice, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor
şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca
Monumentelor Istorice din România, Bucureşti, 1974, p. 441–444.
50
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 7; Ion Neculce, Opere, p. 211.
51
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 234.
52
O. Tafrali, Tainiţele palatului lui Duca vodă de la Mănăstirea Cetăţuia (Iaşi), în AA, 7–8,
1931–1932, p. 87–89; M. Stoian, Descrierea tainiţelor, în ibidem, p. 89–90; Corina Nicolescu, Case,
conace şi palate vechi româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 82.
53
Gh. Gh. Lupu, Cetăţuia din Iaşi, p. 111.
54
Alecu Russo, Palatul lui Duca vodă, în „Columna lui Traian”, V, 1874, 1, p. 1; idem,
Scrieri, cu o prefaţă de G. Bogdan-Duică, Minerva, Bucureşti, 1910, p. 92.

50
 În efortul de ridicare a ansamblului de la Cetăţuia, doamna Anastasia s-a
implicat activ. Mărturie sunt scrisorile adresate de Nacu, vornicul de Câmpulung,
birăului de la Bistriţa, scrisori care conţin cereri insistente pentru cuie de şindrilă:
„mă rog Mării Tale să le cumpere aceşti oameni ai noştri şi de sărg să le aducă mai
curănd la noi. Că au tremis Măriia Sa domna să le trimit mai de sirg, şi bani au
tremis, tot polturaci, bani ungureşti”55. Pare că doamna Anastasia îl silea pe vornic
întru cumpărarea cuielor („avem forte strănsore mare de Măreia Sa, de la domna,
prentru cuile”), arătându-se, în acelaşi timp, grozav de strânsă la pungă („noo ne
iaste o pagubă mare forte, şi cu bani, şi cu cuile, şi nu ne ţine Măriia Sa domna în
samă noo”)56.
Daniile în obiecte şi ţesături liturgice către Cetăţuia au început deodată cu
punerea pietrei de temelie. Din nefericire, puţine odoare au supravieţuit până astăzi.
Episcopul Melchisedec a publicat inscripţia unui orar din catifea vişinie, brodat cu
fir de aur, care are, în traducere, următorul conţinut: „Acest orar l-au făcut Io Duca
voievod şi doamna sa, Nastasia, şi l-au dat la nou-zidita mănăstire Cetăţuia, în anul
7177 (1668–1669)”57. O altă inscripţie, de data aceasta a unui potir, a fost culeasă
de N. Iorga. În traducere, ea glăsuieşte astfel: „Acest potir l-au făcut Io Duca
voievod şi doamna sa, Nastasia, şi l-au dat la sfânta mănăstire Cetăţuia, în anul
7178 (1669–1670)”58.
Se pare că tot în a doua domnie a lui Gheorghe Duca, Anastasia a construit,
la Agapia din Deal, „beciuri cu casî”, după cum spune pisania aşezată pe poarta de
intrare59 şi poate chiar şi o biserică de lemn, în locul celei vechi, risipite60.
Dar tronul Ducăi vodă începea să se clatine. Pornit să asedieze cetatea
Cameniţei, sultanul a trecut prin Moldova, făcându-şi tabără la Ţuţora61. De aici, a
venit în plimbare la Iaşi, iar Gheorghe Duca l-a întâmpinat cum s-a priceput mai
bine, făcându-i tot soiul de daruri scumpe62. L-a dus chiar şi în dealul Cetăţuii, la
mănăstirea lui63. Totuşi, domnul Moldovei nu pare să-şi fi îndeplinit aşa cum se
cuvenea obligaţiile faţă de oastea otomană în campanie64, iar sultanul s-a mâniat65.

55
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1339, nr. MMCCCCLIII; v. şi N. Iorga,
Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, p. 14, nr. CLXXXVII.
56
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1342, nr. MMCCCCLVIII; v. şi N. Iorga, op. cit.,
II, p. 15, nr. CLXXXVIII.
57
Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice
din Moldova, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1885, p. 274.
58
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Atelierele Grafice Socec & Comp., Bucureşti,
1908, p. 130, nr. 360.
59
Idem, Inscripţii din bisericile României, I, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”,
Bucureşti, 1905, p. 29, nr. 65.
60
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic…, p. 22.
61
N. Iorga, Quelques renseignements contemporains sur la campagne du Sultan Mohammed
IV en Pologne, în RHSEE, IV, 1927, 4–6, p. 126–130.
62
Ion Neculce, Opere, p. 215.
63
Ibidem, p. 216.
64
O analiză a cererilor otomane în timpul campaniei din 1672, la Bogdan Murgescu, Cererea
militară otomană şi piaţa românească. Un studiu de caz: 1672, în idem, Ţările Române între Imperiul
Otoman şi Europa creştină, Polirom, Iaşi, 2012, p. 127–134.
65
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 48; Dimitrie Cantemir, Istoria creşterilor şi a
descreşterilor Curţii othmanice…, p. 179.

51
S-au adăugat nemulţumirea boierilor, „care au jăluit pe Duca vodă la împărăţie
foarté taré”66, uneltirile lui Grigore Ghica al Ţării Româneşti, care nu-l iertase
pentru ajutorul dat lui Şerban Cantacuzino, precum şi alte pricini mai mărunte67.
Toate laolaltă au contribuit la mazilirea lui Duca vodă. Încă o dată, domnul s-a aflat
la un pas de moarte. Ameninţarea era serioasă, de vreme ce a circulat chiar zvonul
că el fusese ştrangulat68, dar nu se ştie dacă această veste falsă va fi ajuns şi la
urechile doamnei Anastasia. În cele din urmă, Duca „şi-au scos capul cu dare de
bani”69 şi cu două blănuri splendide, de vulpe neagră, oferite sultanului şi
vizirului70. În aprilie 1673, un reprezentant al Porţii, însărcinat să-l ridice pe
domnul Moldovei, ajunsese la Cameniţa71. Şi astfel, Duca vodă a fost dus „cu toată
casa lui de iznoavă la Ţarigrad, mazâl la Poartă”72. Familia domnească lăsa în urma
ei nu numai un tron gol şi speranţe risipite, ci şi un mormânt proaspăt: la 13
septembrie 1672, închisese ochii una dintre fete, Maria, care a mai apucat a fi
îngropată în biserica Mănăstirii Cetăţuia. Mormântul ei este acoperit cu o piatră, a
cărei inscripţie în limba greacă spune, în traducere: „Aici se odihneşte doamna
Maria, fiica lui Ioan Duca voievod, anul lui Hristos 1672, septembrie 13”73.
Numele copilei avea să fie trecut în pomelnicele a două dintre ctitoriile părinţilor
săi, Mănăstirea Sfântul Ioan Zlataust74 şi Biserica Albă (Mitropolia)75, alături de
acela al unui frate, Ştefan, a cărui moarte nu este înregistrată de alte izvoare.
În capitala imperiului, mai vechile cunoştinţe s-au reîntâlnit şi solidarităţile
de odinioară s-au reînnodat. Cu bani mulţi, Grigore vodă Ghica izbutise să obţină
exilarea Cantacuzinilor refugiaţi la turci, însă căutarea şi aflarea lor s-a vădit destul
de dificilă. Ajungând cu cercetarea şi în casa lui Duca, ceauşii l-au găsit pe Şerban
Cantacuzino tocmai în pod76, unde pare că se ascunsese „şi din alte motive decât
frica împăratului”77. Cum fum fără foc nu iese, de ce n-am crede, la urma urmei, că
Anastasia avea o legătură nu tocmai legiuită cu Şerban Cantacuzino ?! Faptul era,
se pare, de cunoştinţă mai mult sau mai puţin publică. Opinia potrivit căreia
informaţia despre această legătură este „neîntâlnită în nici un izvor intern şi

66
Ion Neculce, Opere, p. 216.
67
Hurmuzaki-Hodoş, Documente…, XVI, p. 9, nr. XX.
68
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IX/1, Bucureşti, 1897, p. 267, nr.
CCCLXXI.
69
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 8.
70
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 419; v. şi Ion Neculce, Opere, p. 217–218.
71
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 268–269, nr. CCCLXXV.
72
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 8; v. şi ibidem, p. 17.
73
N. Iorga, Inscripţii…, I, p. 13, nr. 32 (cu data eronată de 17 septembrie).
74
Ibidem, II, p. 132, nr. 367.
75
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane
din Iaşi, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. XLVII.
76
Ion Neculce, Opere, p. 231.
77
N. Iorga, Despre Cantacuzini. Studii istorice bazate în parte pe documentele inedite din arhiva
d-lui G. Gr. Cantacuzino, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. CX.

52
prezentă numai la Del Chiaro”78 nu corespunde realităţii. Sunt surse care vorbesc
despre ea de-a dreptul şi sunt surse care o fac în manieră aluzivă. Ginerele lui
Şerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, o afirmă tranşant în Scurtă povestire
despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor: „Şerban, spurcând
(cum umblă vorba nu puţin la munteni) patul domnului Duca…”79. În biografia
părintelui său, acelaşi autor strecoară doar o frază, construită însă în aşa fel încât
referirea este cât se poate de transparentă: „Între domnul Ţării Româneşti, Şerban,
şi cel al Moldovei, Duca, se iscase către această vreme, din anume pricini mai de
taină (al căror loc nu este aici), un de nestins pojar de vrăjmăşie…”80.
Recunoştinţa lui Şerban Cantacuzino, averea lui Gheorghe Duca şi
participarea ineficientă a lui Grigore Ghica la campania turcească din Polonia,
sfârşită cu dezastrul de la Hotin, au atras schimbarea domnului din Ţara
Românească şi desemnarea lui Duca drept înlocuitor al lui Ghica vodă. În
decembrie 1673, în ziua Sfântului Nicolae, Gheorghe Duca, familia şi susţinătorii
lui ajungeau la Bucureşti81. Altă ţară, alţi oameni, alte obiceiuri. Solidarităţile de
altădată începeau a se zdruncina, lovite de realităţi neaşteptate şi copleşitoare. Duca
vodă, prins în urzeala strânsă a conflictelor dintre puternicele familii de boieri
munteni şi fiind el însuşi „iubitor de argint şi prea lacom de bani”82, s-a îndepărtat
treptat de Cantacuzini, ajungând în cele din urmă să-i persecute şi să-i închidă, aşa
cum făcuse şi înaintaşul lui la tron. Acum însă Cantacuzinii aveau sprijinitori chiar
în familia domnească: „Dabijoaia, soacra Ducăi vodă”, şi doamna Anastasia „au
stătut tare pentru dânşâi şi i-au slobozit”83; alteori, „numai să pune doamna şi cu
frateli doamnei, Lupaşco spătarul”84. Poziţia lui Lupaşco Buhuş se explică prin
aceea că, în urma căsătoriei cu Safta, fiica marelui vistiernic Iordache Cantacuzino,
el devenise rudă prin alianţă a acestui neam. Dar în cazul doamnei Anastasia, va fi
fost vorba despre o implicare directă în viaţa politică sau despre manifestarea
publică a unor sentimente ? Răspunsul va ieşi curând la lumină.
Gheorghe Duca n-a avut parte de o şedere tihnită în scaunul de la Bucureşti.
Într-un an, a trebuit să se alăture campaniei sultanale din Ţara Căzăcească, apoi, în
două rânduri, să meargă împreună cu turcii asupra polonilor; în sfârşit, într-un alt
an, a fost convocat la asediul neizbutit al cetăţii Cehrin, de pe Nipru85. Potrivit
aluziilor lui Anton Maria Del Chiaro, în tot acest timp, Şerban Cantacuzino, ajuns

78
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a
Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare (1717 şi 1718), cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea,
ediţie critică, cu studiu introductiv, note şi comentarii de Paul Cernovodeanu, în colaborare cu Alvina
Lazea, Emil Lazea şi Mihai Carataşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 106, nota 5.
79
Ibidem, p. 77.
80
Idem, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 99.
81
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 201.
82
Ibidem, p. 202.
83
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 435.
84
Ion Neculce, Opere, p. 251.
85
Pentru evenimentele din aceşti ani, cu implicarea lui Duca vodă, care nu era însă, cum crede
autorul, domn al Moldovei: Dariusz Kołodziejczyk, Ottoman Podillja: The Eyalet of Kam’’janec’,
1672–1699, în HUS, XVI, 1992, 1–2, p. 94.

53
logofăt, s-a străduit să alunge singurătatea doamnei86, mai ales că aceasta şi mama
ei fuseseră lovite de o nenorocire. Sora dinspre mamă a Anastasiei, Maria, de
puţină vreme măritată cu postelnicul Iordache Ruset, a murit în 1677 şi a fost
înmormântată în Moldova, unde domnea Antonie vodă Ruset, nimeni altul decât
unchiul lui Iordache. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, câteva luni mai
târziu, a închis ochii şi fratele bun al doamnei, spătarul Lupaşco Buhuş.
În vara lui 1678, lui Gheorghe Duca i s-a cerut să participe la un nou asediu
al cetăţii Cehrin. Plecând din ţară, vodă a lăsat ispravnici de scaun o seamă de
boieri, între care şi pe Şerban Cantacuzino87, însărcinat să se ocupe şi de terminarea
curţilor domneşti din Bucureşti88. Se pare că, în lipsa domnului, logofătul Şerban ar
fi fost chemat de marele vizir, pentru a i se încredinţa domnia Ţării Româneşti,
lucru pe care el îl aştepta de mai multă vreme. Alte surse spun însă că acesta ar fi
fost doar un zvon răuvoitor, născocit de adversari. În tot cazul, Duca a fost
înştiinţat asupra situaţiei şi, din tabăra unde se afla, a poruncit ca logofătul să fie
arestat. Nu prevăzuse însă că Anastasia, împărţită între un soţ care era domn şi un
iubit care râvnea la tron, era în stare să-şi lase deoparte datoriile de soţie şi de
doamnă, pentru a-şi salva ibovnicul. Porunca de pedepsire a ajuns la Bucureşti în
ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe când Şerban Cantacuzino se afla la
masă cu o seamă de boieri, pe care-i invitase să ia prânzul împreună. Avertizat
asupra primejdiei de doamna Anastasia, cu care „întreţinea legături de dragoste”89,
logofătul a luat 12 servitori credincioşi şi, călări, s-au refugiat în pădurea
Cotrocenilor, de unde au apucat drumul Adrianopolului90. Sunt şi izvoare care dau
un scenariu uşor diferit, din care rolul doamnei Anastasia lipseşte cu desăvârşire91.
Este însă lucru sigur că logofătul a văzut, în salvarea sa de urgia Ducăi vodă, un
semn de la Dumnezeu şi, în chip de mulţumire pentru această minune, a zidit
Mănăstirea Cotroceni, cu hramul Adormirea Maicii Domnului92. În ceea ce priveşte
atitudinea doamnei Anastasia, „ibovnică a lui Şerban Cantacuzino”93, ea a fost
dezaprobată de boierii munteni, inclusiv de membri ai familiei Cantacuzino.

86
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
87
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 204–205; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti,
p. 442.
88
Ion Neculce, Opere, p. 251; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 17.
89
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
90
Ibidem, p. 85–86.
91
Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 205–206; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti,
p. 445; Ion Neculce, Opere, p. 251–252; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 18.
92
Istoria Cotrocenilor în documente (secolele XVII–XX), coordonatori Carmen Păsculescu-
Florian, Marian Constantin, Editura Sigma, Bucureşti, 2001, p. 35; Mariana Lazăr, „Spre folosul
acestei sfinte case”. Constituirea şi evoluţia domeniului Mănăstirii Cotroceni (secolele XVII–XIX),
Editura Istros, Brăila, 2012, p. 21–22. Alegerea celuilalt hram al aşezământului, Sfinţii Serghie şi
Vah, a fost pusă pe seama evlaviei speciale a lui Şerban Cantacuzino faţă de cei doi sfinţi, datorată tot
salvării sale miraculoase, aşezată, de această dată, la 7 octombrie, în chiar ziua lor de prăznuire
(Elisabeta Negrău, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O perspectivă
artistică, Lumen, Iaşi, 2011, p. 138).
93
Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, publicată şi adnotată de N. Iorga,
Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1902, p. 211.

54
Banul Mihai Cantacuzino, de pildă, avea să-l citeze în această privinţă pe Dimitrie
Cantemir, fără să conteste în vreun fel asprele-i cuvinte: „Şerban Cantacuzino,
iubindu-se cu doamna Duchii voievod (care această faptă la Valahia nu puţină
necinste este), această paranomie, după ce s-a descoperit aievea, temându-se el de
pedeapsă, a fugit la Constantinopol”94.
Izvoarele istorice nu povestesc nimic despre felul în care Gheorghe Duca şi
Anastasia au rezolvat această problemă delicată, care încetase a mai fi una strict
casnică. S-ar zice totuşi că, de atunci înainte, Şerban Cantacuzino, „dublul rival”95,
n-a mai făcut parte din viaţa doamnei. În ceea ce-l priveşte pe Duca, la momentul
respectiv, el pare să fi fost mult mai interesat de domnia Moldovei. Încă de la
Cehrin îi iscodise pe boierii moldoveni, cu întrebări precum aceasta: „Antonie vodă
este mazâl, ce pe cine vor pofti, ca să siléscă ca să-l scoaţă la domniă ?”96. Şi,
într-adevăr, peste puţină vreme, Antonie Ruset a fost mazilit, iar cu ţinerea scaunului
au fost însărcinaţi doi boieri, Alexandru Buhuş şi Ghenghea vornicul, dintre care
primul era chiar fratele dinspre tată al doamnei Anastasia.
Odată cu desemnarea lui Şerban Cantacuzino ca domn al Ţării Româneşti şi
cu scoaterea lui Antonie Ruset din Moldova, Gheorghe Duca a fost mutat la Iaşi,
unde a sosit la 6 decembrie 1678, în ziua Sfântului Nicolae97. Ocupa pentru a treia
şi ultima oară tronul moldovenesc98. Relaţiile dintre cei doi domni n-au fost dintre
cele mai prietenoase. La întoarcerea de la Nipru, unde participaseră, alături de turci
şi tătari, la construirea a două cetăţi, Duca vodă l-a poftit pe Şerban Cantacuzino la
un ospăţ, la Iaşi. Iniţial, acesta din urmă a acceptat invitaţia, însă, în ziua stabilită, a
pornit spre ţara lui şi n-a mai venit la masă. Pricina pare să fi fost refuzul Ducăi de
a preda nişte boieri munteni care-şi aflaseră refugiul în Moldova. Cum pregătirile
toate erau făcute, ospăţul a avut totuşi loc, chiar şi în absenţa oaspetelui: „Duca
vodă încă ş-au strânsu boiarii lui, de s-au ospătat în toată zioa acéia, cu zicături, cu
tunuri”99.
Cronicarul ne informează că, în 1679, „fiind biserica cea Albă de lângă
feredee, în Iaşi, bătrănă şi vechiă, de demult şi răsipită, a stricat-o Duca vodă de tot
şi a zidit-o din pajişte, cum este acum, cu de toate împodobită, cum se vede; însă
mai vărtos o făcu doamna Ducăi vodă, Anastasia, punându-i hramul Stratenia
Domnului nostru Iisus Christos, la care întâi era hramul Nascerei Sfântului Ioan
Botezătorul; şi au fost ispravnic Pătraşcu jicnicerul”100. Rolul important al doamnei
Anastasia în refacerea Bisericii Albe de la Iaşi este confirmat şi de alte surse101. Un

94
Ibidem, p. 252.
95
Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, p. 85.
96
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 15.
97
Ibidem, p. 18.
98
Pentru această ultimă domnie a lui Gheorghe Duca: Demetrius Dvoichenko-Markov,
Gheorghe Duca Hospodar of Moldavia and Hetman of the Ukraine, 1678–1684, în BS, 31, 1990, 1,
p. 73–86.
99
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 448.
100
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 20.
101
Pentru alte trimiteri bibliografice referitoare la acest edificiu, v. Nicolae Stoicescu, Repertoriul
bibliografic…, p. 456–460.

55
document din 1682 povesteşte cum Biserica Albă, „stându pustie şi năruită den
temelii câţiva ani, Mărie Sa, doamna Anastasiia a luminatului domnului nostru, Io
Duca voievoda, cu mare osârdie şi cu mare cheltuială a Mării Sale, n-au lăsat acéea
svântă şi vestită rugă aice, în oraş în Iaşi, să stea pustie şi cădzută, ce cu mare
cheltuială a Mării Sale, răsâpind zidurile céle vechi, cădzute şi năruite, până în
temelié şi de iznoavă începută, din temeliia-i zidului cu maare cheltuială şi cu
osârdiia a Mării Sale, s-au zidit acéea svântă besérică cu multu mai întemeiată şi cu
podoabă atocma cu mănăstirile céle de frunte în oraş, cum să şi véde, adăugând
osirdiia cătră osirdie Mării Sale spre svântă besérică acéea, pentru ţintirimul acei
svinte rugi să fie mai largu şi mai deşchis”102. Anastasia însăşi avea să-şi descrie
actul de ctitorire astfel: „… svânta Mitropolie cea bătrână a ţărăi, din târgu din Iaşi
[…], fiind mică, socotit-am pentru un ţintirim de o besérecă stricată ce s-au numit
Beséreca Albă, unde au fost hramul Svântului Ioan […], aproape de Mitropoliia
cea veche, să facem pre acel ţintirim de beserecă stricată altă svântă Mitropolie
ţărăi, mai mare şi mai deschisă […], suptu hramul Stréteniia Domnului. Şi după
mila putérnicului şi înduratului Dumnedzău cârmuindu-ne şi agiutându-ne de o am
şi obârşitu, şi o-mpodobitu, şi o am îndzăstratu […] cu veşminte de odoare…”103.
Noua zidire a primit, ca danii de la doamna Anastasia, sate moştenite de ea, dar şi
locuri de casă pe Uliţa Mare, obţinute prin cumpărare sau prin schimb, astfel încât
noul aşezământ a avut şi un cimitir pe măsură104. În 1683, se arată că doamna a
făcut Biserica Albă mitropolie105.
Poate că iniţiativa ctitoricească va fi avut, între altele, şi raţiuni personale.
Vistiernicul Dumitru Buhuş deţinuse case în Iaşi, chiar lângă Biserica Albă106. În
plus, el dăruise Mitropoliei un loc de moară în gârla Jijiei, urmând „să să
pomenească dumnealui şi giupâneasa dumisale şi părinţii dumisale la svântulu
jărtăvnicu cu ctitorii cei mai denainte”107. În virtutea dreptului ctitoricesc, unii
dintre fiii vistiernicului – fraţi dinspre tată ai doamnei Anastasia – s-au îngropat la
Biserica Albă: stolnicul Miron Bucioc, cu jupâneasa sa, Tudosca, şi coconii lor,
logofătul Neculai Buhuş, cu fiica lui, Ileana cămănăroaia, şi copiii ei, Irina
vorniceasa şi Ursu Buhuş108. Pentru sufletele tuturor acestora, doamna a dăruit
Mitropoliei un loc de case moştenit de la tatăl ei109. Buhuşeştii au continuat să se
înmormânteze şi după aceea în necropola uneia dintre cele două biserici vecine
(Naşterea Sfântului Ioan şi Întâmpinarea Domnului). Câteva dintre pietrele lor de
mormânt au ajuns, în cele din urmă, în biserica Sfântul Gheorghe, zidită în cea de-a

102
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 509, nr. 574 (în continuare, Documente…, II).
103
Ibidem, III, p. 75–76, nr. 97.
104
Ibidem, II, p. 509–510, nr. 574; p. 512, nr. 576; p. 512–513, nr. 577; p. 514–515, nr. 578;
p. 522–523, nr. 587; p. 591, nr. 672; ibidem, III, p. 67–68, nr. 85; p. 75–78, nr. 97; p. 102, nr. 120.
105
Ibidem, II, p. 522, nr. 587.
106
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 250, nr. 185; p. 360, nr. 278 (în continuare,
Documente…, I).
107
Ibidem, p. 362, nr. 282.
108
Ibidem, III, p. 77, nr. 97, v. şi Ştefan Meteş, Contribuţii nouă…, p. 310 şi nota 6.
109
Documente…, III, p. 77, nr. 97.

56
doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de mitropolitul Gavril Calimachi, spre a
servi drept catedrală mitropolitană110.
Pomelnicul Mitropoliei, aşa cum a fost el alcătuit la 1681–1682, începe cu
numele lui Eustratie vodă Dabija şi cel al soţiei sale, doamna Ecaterina, urmate, în
ordine, de Duca, doamna Anastasia şi copiii lor. În secţiunea consacrată morţilor,
sunt menţionaţi: Cărstea şi Nastasia (Buhuş, bunicii paterni ai doamnei), Dumitru
(Buhuş, tatăl ei), împreună probabil cu doi fii (Andrei şi Iacov), Maria (fiica lui
Dabija vodă), Ştefan şi Maria (copiii lui Duca vodă), Ionaşco şi Simina (Jora,
bunicii materni ai doamnei Anastasia), Nicula şi Alexandra (unchiul şi mătuşa ei
dinspre mamă), precum şi alte persoane, aparţinând mai cu seamă neamului
Costin111 (Fig. 7). Demn de remarcat este faptul că aceleaşi nume, în exact aceeaşi
ordine, se regăsesc şi în pomelnicul Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust; excepţie fac
doar numele bunicilor materni şi ale unchiului şi mătuşii dinspre mamă112. Este
dovada că aceste două pomelnice au fost întocmite, cam la aceeaşi vreme, chiar de
doamna Anastasia, care-şi cunoştea bine înaintaşii şi rudele, vădind astfel o
conştiinţă genealogică nu foarte obişnuită în epocă.
Din biserica doamnei Anastasia, „toată zidită de piatră, cu puţină artă şi nu
tocmai încăpătoare”113 nu s-a mai păstrat nimic. Afectată de cutremure, cu bolţile
şubrezite, a încetat a mai fi lăcaş de cult şi, din 1821, a fost transformată în
depozit114. Pe locul ei, în 1833, a început construcţia celei de-a doua catedrale, care
a distrus-o complet. Lucrări efectuate de-a lungul timpului au scos la lumină, ici şi
colo, rămăşiţe din vechile fundaţii115. Din păcate, în cursul cercetărilor arheologice,
întreprinse cu câţiva ani în urmă, nu s-au putut obţine date planimetrice,
stratigrafice sau de altă natură, care să contureze o imagine a ceea ce trebuie să fi
fost biserica doamnei. Cele câteva fragmente de fundaţii care au fost identificate, ar
putea fi atribuite, cu oarecare probabilitate, acestui edificiu116.
Chemat la Poartă pentru reînnoirea domniei, în vara lui 1681, Gheorghe Duca
a primit şi demnitatea de hatman al Ucrainei117, fiind însărcinat de turci cu

110
Este vorba despre lespezile funerare aparţinând vistiernicesei Zamfira († 1687), Mariei,
soţia logofătului Constantin Buhuş († 1703) şi copiilor acesteia, Catrina şi Andrei († 1686–1687):
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 172–173, nr. 463; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf.
Gheorghe, „Mitropolia Veche” din Iaşi, în „Monumentul”, XIII, partea 1, Lucrările Simpozionului
Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”, ediţia a XIII-a, Iaşi, 2011, volum coordonat de Mircea
Ciubotaru, Aurica Ichim şi Sorin Iftimi, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 329.
111
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei…, p. XLVII.
112
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
113
Constantin Erbiceanu, op. cit., p. XLVI.
114
Ibidem, p. L; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, Biserica Sf. Gheorghe…, p. 329,
nota 39.
115
Constantin Erbiceanu, op. cit., p. XLVI; Nicolae N. Puşcaşu, Voica Maria Puşcaşu, op. cit.,
p. 329–330.
116
Datorez aceste informaţii d-lui dr. Cătălin Hriban, membru al echipei de cercetare, căruia îi
mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi le-a pus la dispoziţie, în condiţiile în care rezultatele
săpăturilor nu sunt încă publicate.
117
Pentru această călătorie a lui Gheorghe Duca şi pentru ceremonia de învestitură la Poartă:
Hurmuzaki, Documente…, V/2, p. 160–161, nr. CCXLVIII; N. Iorga, Călători, ambasadori şi misionari în
ţările noastre şi asupra ţărilor noastre, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, Bucureşti, 1899, p. 15–20.

57
administrarea teritoriilor dintre Nistru şi Nipru, pe care le dobândiseră recent118. De
la Stambul, Duca s-a întors nu numai cu firman şi cu un tui în plus, ci şi cu soţ
pentru fiica sa cea mare. Ştefan, fiul fostului domn muntean Radu Leon Tomşa, era
logodit cu Ecaterina încă din vremea celei de-a doua domnii moldoveneşti a lui
Duca. Logodna fusese atunci prilej de serbări fastuoase în Ţara Românească: „au
făcut multe ospéţe şi jocuri, care să potriviia cu o nuntă domnească, iar nu logodnă.
Strâns-au toată boierimea ţărâi, cu toate jupânésile şi au întinsu corturile în deal
dăspre Mihai-vodă, în drumul Cotrăcenilor: acolo făcea ospeţe în toate zilele.
Adus-au pehlivani de cei ce joacă pă funii, şi de alte lucruri”119. Dat fiind că relatări
similare, privitoare la celebrarea logodnei la Iaşi nu există, nu pot decât să subscriu
la cuvintele cronicarului Radu Popescu: „în Moldova nu ştim ce va fi făcut Duca
vodă”120. Ştim, în schimb, că, între timp, acesta îşi schimbase gândurile şi alesese
să-şi dea fata după Iordache Muselim, un grec bogat de la Ţarigrad. Se spune că
Ştefan nu mai era pe placul lui Duca fiindcă, îmbolnăvindu-se, „lipsise şi din
minte, eară mai pre urmă se îndreptase”121. Totuşi, chiar dacă „umbletul lui nu-l
arăta a fi deplin înţălept”122, Ştefan nu era dispus să cedeze prea uşor: a făcut jalbă
la divanul împărătesc şi a cerut să i se facă dreptate, iar vizirul, în urma judecăţii, a
poruncit Ducăi vodă să-şi respecte cuvântul dat odinioară123. Astfel, cu toată
mâhnirea, Duca a trebuit să-şi mărite fata124.
Ecaterina a avut parte de o nuntă domnească, a cărei pregătire începuse încă
înainte de 14 septembrie125 şi care a fost celebrată în ziua de 9 octombrie126. Tatăl
miresei l-a poftit şi pe principele Ardealului, Mihail Apaffy, care n-a venit în
persoană, dar a trimis o delegaţie, condusă de nobilul Francisc Gyulay, purtătoare
şi de daruri127. Pentru toate, Duca vodă avea să mulţumească într-o scrisoare din 31
octombrie128.

118
N. Iorga, Ucraina moldovenească, în ARMSI, s. II, tom. XXXV, 1913, p. 354; Ion Eremia,
Hătmănia domnilor Moldovei la est de Nistru (1681–1703), în RIM, 1994, 1, p. 20–29; Daniel Flaut,
Gheorghe Duca – hatman al Ucrainei, în vol. Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu
istoricului Tahsin Gemil, coordonatori Daniel Flaut, Iolanda Ţighiliu, Ovidius University Press,
Constanţa, 2003, p. 313–318.
119
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 400.
120
Ibidem, p. 401.
121
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 21.
122
Ibidem.
123
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 51.
124
Cristian Luca, Documentary Notes Relative to the Kinships of Levantines and Venetians
with the Princely Families from Wallachia and Moldavia (16th–17th Centuries), în vol. Românii în
Europa medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor
Spinei, volum îngrijit de Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea, Editura Istros, Brăila, 2008, p. 664–665.
125
Szilágyi Sándor, Monumenta Comitialia regni Transylvaniae. Erdélyi országgyűlési
emlékek történeti bevezetésekkel, XVII, A. M. Tud. Akadémia Könyvkiadó-Hivatala, Budapesta, 1894,
p. 230–231, nr. LVIII a (invitaţia la nuntă adresată de Gheorghe Duca principelui Ardealului, la 14
septembrie 1681); v. şi Hurmuzaki-Bogdan, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II/3,
Bucureşti, 1900, p. 140–141, nr. LXXIII (scrisoarea din 20 septembrie 1681, trimisă de Alexe Balaban
regelui Poloniei, în care se vorbeşte, printre altele, despre pregătirile de nuntă de la curtea Moldovei).
126
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 191, nr. 133, nota editorului.
127
Ibidem, p. 189–191, nr. 133.
128
Szilágyi Sándor, Monumenta Comitialia…, XVII, p. 231–232, nr. LVIII b.

58
 Nu se poate şti cât de nătâng va fi fost în realitate acest ginere al Duculeştilor.
Este drept că semnătura îi era ciudată – amestec de litere slavone şi greceşti129.
Totuşi, izvoarele îl arată legat de familia soţiei sale, căreia i-a transmis dreptul de
ctitorire asupra Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi, vechea zidire, cu temelie
înaltă, de piatră, a Tomşii vodă. La 1683, Ştefan Radul voievod, cum îşi spunea el
însuşi, mărturisea: „fiindu eu de moşie, n-am lăsat pomana strămoşu-mieu să se
pustiiască, fiind şi eu în ţară, ce-am rugat pre părintele mieu, pre Măriia Sa, Duca
vodă, de au făcut această sfântă besérică pre acest loc, carea-i iaste hramul
Svântului Ioan Zlataust, cu toată cheltuiala Mării Sale”130. După alte surse, biserica
ar fi fost construită din temelii chiar de Ştefan beizadea, ginerele Ducăi vodă131. În
realitate, banii trebuie să fi fost ai domnului Moldovei132, ca şi iniţiativa de a
închina aşezământul la Adriano de la Arghirocastro, în Rumelia, în schimbul
Mănăstirii Hlincea, pe care domnul o dăduse Mănăstirii Cetăţuia, „mai mult pentru
moşiile ce are pin pregiur”133. În pomelnicul grecesc al Mănăstirii Sfântul Ioan
Zlataust – care începe, ca şi cel de la Mitropolie, cu Eustratie vodă Dabija şi
doamna Ecaterina –, figurează cu toţii: „Io Duca voievod, Anastasia doamna,
Constantin voievod, fiul lui Duca voievod, Io Ştefan voievod, fiul lui Radu
voievod, Ecaterina doamna, fiica lui Duca voievod” şi restul copiilor134.
La puţină vreme după nunta Ecaterinei, Gheorghe Duca şi doamna, ginerele
lor, boieri, jupânese, copii şi „multe gloate” au plecat în Ucraina, la Nemirov135.
Acolo, vodă a numit un hatman al cazacilor şi a rânduit administrarea teritoriului.
Mai mult chiar, a pornit şi construirea a două case domneşti cu beciuri de piatră,
unele la Peştere, lângă Nemirov, şi altele la Ţiganovca, pe malul Nistrului136. A
început, de asemenea, să adune stupi, vaci, oi, pluguri de boi, să-şi facă velniţă de
horilcă şi de bere, căci avea, se pare, gând ascuns să se mute cândva, cu toată casa
lui, în Ucraina, de unde ar fi fost mai uşor să se tragă spre Moscova137. Întoarsă în
Moldova, familia domnească n-a zăbovit mult la Iaşi, pentru că a plecat într-o nouă
călătorie. De această dată, Gheorghe Duca, însoţit de asemenea de „toată casa lui,

129
ANR, M-rea Sf. Ioan Gură de Aur, XVI/3; v. şi Documente…, II, p. 525, nr. 589, nota 1.
130
Documente…, II, p. 525, nr. 589; v. şi ibidem, p. 525–526, nr. 590; ibidem, III, p. 392, nr. 445.
131
Ibidem, II, p. 534, nr. 604; p. 535, nr. 605; p. 541, nr. 614; v şi Petronel Zahariuc, Date noi
despre două vechi mănăstiri ieşene: Clatia şi Dancu, în AIIX, XLIII–XLIV, 2006–2007, p. 676,
reluat în idem, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 57.
132
Cătălina Chelcu, O biserică din secolul al XVII-lea: Sfântul Ioan Zlataust din Iaşi, în
„Monumentul”, VIII, Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”, ediţia a
VIII-a, Iaşi, 2006, volum coordonat de Silviu Văcaru, Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu Lefter, Editura
Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2007, p. 33. Pentru alte referinţe bibliografice, v. şi Nicolae Stoicescu,
Repertoriul bibliografic…, p. 465–466.
133
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 24.
134
Melchisedec, Notiţe…, p. 259; N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 131–132, nr. 367.
135
Nicolae Costin, op. cit., p. 21; v. şi Cronica anonimă a Moldovei…, p. 52; Ion Neculce,
Opere, p. 263.
136
Nicolae Costin, op. cit., p. 21; v. şi N. Iorga, Ucraina moldovenească, p. 356–357; idem,
Legăturile românilor cu ruşii apuseni şi cu teritoriul zis „ucrainian”, în ARMSI, s. II, tom.
XXXVIII, 1916, p. 770.
137
Nicolae Costin, op. cit., p. 21.

59
cu ginerei şi cu ficiorei lui”, cu boieri şi curte, au mers la Prăjeşti, în ţinutul
Neamţului, unde au rămas două sau trei săptămâni, „înblându pe la vânaturi şi pe la
alte sate a lui”138. De la Prăjeşti, alaiul domnesc a plecat la Selişte, unde fusese
poftit de postelnicul Constantin Ciobanu. A rămas şi aici două zile, după care s-a
întors „la Iaşii, la scaon”139.
A fi domn la Moldova nu însemna însă doar a organiza nunţi, a face călătorii
şi a merge la vânători, mai ales într-o epocă în care Imperiul Otoman era mai
mereu în stare de război. Aşa că, în 1683, atât Duca vodă, cât şi Şerban
Cantacuzino au fost chemaţi de turci să participe la asediul Vienei. La 24 aprilie,
domnul Moldovei părăsea Iaşii, luând-o cu sine pe doamna Anastasia, de care s-a
despărţit la Focşani. Sub zidurile cetăţii Beciului, animozităţile dintre domnii
Ţărilor Române au răbufnit, iar „pacea şi dragostea cea mincinoasă ce o ţinea
într-ascunsu”, au ieşit la iveală140. Şerban vodă l-a chemat pe Duca la judecata
vizirului, acuzându-l că ar fi luat din Ţara Românească, pe când fusese domn acolo,
mai multe pungi cu bani. Duca a fost lăsat să plece de la Belgrad doar după ce s-a
angajat ca, în termen de 100 de zile, să verse respectiva sumă în vistieria
împărătească141.
În ţară, doamna Anastasia, rămasă la Iaşi, scria, la 26 iunie 1683, Anei
Bornemisza, soţia principelui Mihail Apaffy, pe care o numea domina ac soror
charissima. Ruga să i se trimită, prin credinciosul său, căpitanul Boros, ştiri despre
oastea turcească şi despre soţul său, despre care nu mai ştia nimic de multă vreme,
din pricina distanţei mari care-i separa. Scrisoarea se încheia cu obişnuitele formule
de politeţe şi cu titlul doamnei: Addictissima soror et vicina benevola, Anastasia
palatina ac principissa Terrarum Moldaviae et Ukrainae, urmate de semnătura
manu propria, în limba română: „Nastasia, doamna Ţarii Moldovei şi a
Ocraniei”142. Epistola a fost întărită cu o pecete octogonală, în care se mai
desluşesc încă stemele reunite ale celor două Ţări Române: capul de bour, flancat
de lună şi de soare, şi pasărea cruciată. Legenda a fost citită şi reîntregită după cum
urmează: Gospo(j)d(a) Nastasie Z(emli) M(o)l(do)vla(hiskoi) („doamna
Nastasia a Ţării Moldovlahiei”)143 (Fig. 8). Peste ani, Anastasia va folosi aceeaşi pecete,
cu care va întări, de pildă, un document din 1695, în domnia fiului ei, Constantin144.
Între timp, în Moldova intraseră tătarii, care jefuiseră ţara cumplit. Unul
dintre boierii care-l însoţise pe Duca, viitorul domn Constantin Cantemir, a cerut
îngăduinţă să se întoarcă acasă, să-şi caute familia bejenită şi să-şi recupereze
măcar o parte din averea prădată. S-a întors şi, pe când se străduia să dreagă
dărâmăturile casei şi să-i scoată din păduri pe oamenii care fugiseră din faţa

138
Ion Neculce, Opere, p. 264.
139
Ibidem.
140
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 457.
141
Ion Neculce, op. cit., p. 271; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 26–27;
Radu Popescu, op. cit., p. 457.
142
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 193, nr. 135.
143
Sorin Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2,
p. 297 şi fig. 10 de la p. 303; v. şi N. Iorga, Studii şi documente…, V, p. 620.
144
Documente…, III, p. 78, nr. 97.

60
tătarilor, doamna Anastasia a poruncit caimacamilor să-l prindă şi să-l întemniţeze
„până la fericita întoarcere a lui vodă”145. Nu interesează aici rosturile şi resorturile
unei atari hotărâri şi nici felul în care povestea s-a desfăşurat mai departe, ci doar
faptul că, în lipsa soţului ei, doamna dădea porunci, aşa cum făcuse şi mama ei, pe
când Eustratie vodă Dabija era plecat la asediul cetăţii Újvár.
Într-un sfârşit, turcii au fost înfrânţi sub zidurile Vienei, iar domnii români au
început pregătirile pentru întoarcerea acasă. Gheorghe Duca a apucat spre Ardeal,
cu gând de a trece munţii în Moldova, însă, cum spune Radu Popescu, „ţara nu o au
găsit precum o au lăsat”146. În absenţa lui, Ştefan Petriceicu, sprijinit de poloni şi
cazaci, intrase în ţară. Pe la 13 sau 14 noiembrie147, doamna Anastasia, această
femeie mult prea obişnuită cu pribegiile, îşi luase toată casa şi, „încărcându-se cu
tot ce au avut”, părăsise Iaşii148. Înainte de plecare, ea a încredinţat egumenului
Macarie de la Cetăţuia nişte şifturi de postav, pe care acesta avea să le vândă, iar cu
banii obţinuţi, să cumpere o pivniţă cu dughene pentru Mănăstirea Sfântul Ioan
Zlataust149. Datorită acestui egumen ştim că doamna voia să se ducă „în gios” şi că
era însoţită de vameşul Cârstea şi de cămăraşul Proca150. Soţia intrigantului boier
muntean Staico Bucşanu paharnicul151, refugiată la Breţc, îl informa, la 15
noiembrie 1683, pe căpitanul Sigismund Boier: „soţia lui Duca vodă a plecat din
scaun la Galaţi şi soţul meu încă este cu Măria Sa”152. Păzitorii scaunului – care
ştiau că locuitorii Moldovei, sătui de Duca vodă, treceau rând pe rând de partea lui
Ştefan Petriceicu – o însoţiseră pe doamnă până la Vaslui, de unde s-au tras apoi
spre Ardeal, pentru a se pune şi ei la adăpost. Dintre toţi boierii a rămas cu ea doar
marele spătar Toader Palade, întâmplător sau nu, cumnat cu Miron Băcioc, fratele
dinspre tată al doamnei Anastasia153. Împreună au ajuns până la Bârlad, unde se
gândiseră să rămână. I-a ajuns însă din urmă postelnicul al doilea Ioan Costin, pe
care-l lăsaseră de strajă la Iaşi, şi cu toţii au hotărât să coboare de la Bârlad mai
spre sud, întrebându-se dacă ar fi mai prudent să meargă spre Galaţi sau spre
Focşani. În cele din urmă, s-au decis pentru Focşani şi au trecut Siretul pe la
Mărceşti. Într-o scrisoare către marele logofăt al Patriarhiei, Ioan Cariofil, din
16 decembrie 1683, mitropolitul Neofit al Adrianopolului amintea în treacăt şi fuga
doamnei lui Duca vodă la Focşani154. Însă pribegii „n-au făcut zăbavă” aici, ci au
purces mai departe, spre Brăila, unde s-au şi aşezat155.

145
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 209.
146
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 457.
147
Const. A. Stoide, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683–1684,
în AIIAI, XIII, 1976, p. 77.
148
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 27.
149
Documente…, II, p. 530, nr. 599.
150
Ibidem.
151
Marius Păduraru, Un intrigant politic: marele paharnic Staico Bucşanu (Merişanu), în vol.
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, coordonator şi coautor Mihai Dim. Sturdza, II, Simetria, Bucureşti, 2011, p. 532–549.
152
Andrei Veress, Documente…, XI, p. 200, nr. 139.
153
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XVI, Atelierele Grafice Socec
& Comp., Societate Anonimă, Bucureşti, 1909, p. 193, nr. 41.
154
Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, II, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, p. 80, nr. 974 (36).
155
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 27.

61
 Despre noua stare de lucruri Duca aflase din vreme. Înainte de despărţire,
Şerban Cantacuzino i-ar fi spus: „«Ia, că în Ţara Moldovii să aude că au eşit léşi.
Blem pe la mine, că îţi iaste şi doamna la Brăila, şi-i şidea câtăva vréme acolo, şi te
voi griji de conace, şi până vii videa cum a mai fi. Şi de acolo te vii putea
chivernisi şi vei merge cu temei»”156. La Alba Iulia, unde a făcut popas şi unde a
fost primit cu cinste de principele Mihail Apaffy, Duca a fost de asemenea sfătuit
să nu treacă degrabă în Moldova, ci să mai aştepte şi să meargă apoi cu o oaste de
câteva mii de cătane, care să-l ducă până la scaun157. Şi unii dintre boierii care
fuseseră la Viena, precum vornicul Gavriliţă Costachi, erau de părere că este mai
cuminte ca vodă să intre cu oaste în Moldova, pentru a-i goni pe leşi, sau, de nu, să
treacă pentru o vreme în Ţara Românească, „unde era şi doamnă-sa”158. În ciuda
tuturor sfaturilor şi avertismentelor, dar şi „pentru scumpătatea lui, ca să nu
cheltuiască bani cu acia oaste”159, Gheorghe Duca s-a pornit totuşi spre Moldova,
dimpreună cu logofătul Miron Costin, cu hatmanul Alexandru Buhuş şi cu
postelnicul Constantin Ciobanul. După ce au trecut munţii pe la Oituz, Duca şi-a
continuat drumul prin Moldova, în timp ce doamna Anastasia a rămas la Focşani,
fără ca cei doi soţi să se întâlnească160. Ajungând la Domneşti, în ţinutul Putnei, la
moşia doamnei Dafina, Duca s-a instalat „în casăle ciale boereşti”, iar însoţitorii săi
„pe la casăle sătianilor”161. Acolo i-au aflat oamenii trimişi împotriva lor de Ştefan
Petriceicu, în ziua de Crăciun, „în vrémea ce-au şedzut Duca vodă la masă”162.
Hatmanul Buhuş apucase să-şi salveze jupâneasa şi trei copii, pe care i-a dus la
Focşani. Acolo, întâlnindu-se cu sora sa, i-ar fi spus: „Dă, Măria Ta, bani, să facem
slujitori, să mergem să scoatem pe Măria Sa vodă din mâna neprietenilor”163. Însă
doamna Anastasia, cu un spirit practic neştirbit de gravitatea împrejurărilor, l-ar fi
îndemnat să „meargă întâi să-l scoaţă, şi apoi va da”164. Aşa că, de la Focşani, lui
Gheorghe Duca i-a venit într-ajutor doar propriul său ginere, Ştefan, însoţit de
câţiva seimeni şi de slugi ale boierilor care se găseau în prejma doamnei Anastasia.
Dar nici credinţa lui Ştefan, nici înţelepciunea şi vitejia hatmanului Buhuş n-au mai
ajutat la nimic. Luptători erau puţini, iar curţile, deşi îngrădite cu „bolovani
groşi”165, erau deja înconjurate de leşi, de moldoveni şi de cazaci. După tratative
care în final n-au dus la nimic, Duca s-a predat166.

156
Ion Neculce, Opere, p. 272.
157
Ibidem, p. 273.
158
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53, v. şi Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…,
p. 28.
159
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53.
160
Ion Neculce, op. cit., p. 271.
161
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 53.
162
Ibidem, p. 54.
163
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 31.
164
Ibidem.
165
Ibidem.
166
Pentru evenimentele care au premers şi au determinat căderea Ducăi vodă: Const. A. Stoide,
Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze…, p. 71–85.

62
 Fostul domn a fost dus spre nordul Moldovei şi, după un popas la Mănăstirea
Dragomirna, a fost trimis „în Ţeara Leşească, la robie”, în târgul Liovului167. Între
timp, Anastasia plecase în Ţara Românească168. Sperase poate că va găsi sprijin în
ibovnicul de odinioară, căruia şi ea îi salvase pielea în câteva rânduri. Ion Neculce
ştia că doamna „au înblat mult pentru Duca vodă, ca să-l răscumperé de la leşi”169
şi că, în cele din urmă, s-a ajuns la o înţelegere. Duca urma să fie eliberat de poloni
în schimbul unei sume de bani, care diferă de la o sursă la alta: 70 de pungi170, 100
de pungi şi ceva „scule”171, 180 de pungi172. Faţă de acestea, Dimitrie Cantemir
avea şi alte informaţii, primite poate de la tatăl său, bătrânul Constantin Cantemir.
Potrivit acestuia, „doamna Ducăi vodă, cum se afla cu fiii ei la Brăila […], auzind
de soarta soţului, îl încunoştiinţează pe sultan despre nenorocirea şi ursita domnului
şi, făgăduind o mare sumă de bani, îl cere domn pe fiul ei mai mare”173. Şi, adaugă
principele, „ar fi făcut turcii aceasta (fiindcă Duca era ţinut la ei drept un om
credincios), dacă nu ar fi aflat că fiul era prea tânăr şi n-ar fi ştiut că tulburările
acelei vremi cereau un bărbat în putere şi priceput la treburile domniei”174.
Acestea au fost circumstanţele în care Anastasia şi copiii au plecat în capitala
împărăţiei turceşti. Duca i-a trimis la soţia sa pe Anastasie vistiernicul şi pe
Spandoni cămăraşul de rafturi, care trebuiau s-o anunţe despre nevoia lui de bani.
Se spune că vistiernicul ar fi fost oprit din drum de Şerban Cantacuzino, care voia
să pună mâna pe scrisoarea Ducăi. Purtătorul ei ar fi făcut însă în aşa fel încât s-o
încredinţeze cămăraşului, care ar fi trecut Dunărea pe la Giurgiu şi ar fi ajuns la
Stambul, unde a înmânat cartea doamnei Anastasia. Vistiernicul, asupra căruia nu
se găsise nici un fel de document, ar fi fost în cele din urmă eliberat de domnul
Ţării Româneşti şi ar fi luat şi el drumul Ţarigradului. Acolo, doamna Anastasia a
reuşit să strângă banii, „tot galbeni de aur”175, numai că „au umblat can’cet (den ce
pricină, ia va şti)”176. A cusut banii în veşmintele purtate de oamenii trimişi de
soţul său, care au apucat calea de întoarcere, împreună şi cu vistiernicul. La
Bistriţa, Anastasie şi vameşul Apor István, sfătuindu-se şi cu alţi „domni”, au decis
ca, pentru mai mare siguranţă, să ţină banii pe loc şi să trimită la Liov nişte „boieri
ungureşti”, care să rămână în gaj, în locul lui Duca. După eliberarea acestuia, banii
urmau să fie trimişi în Polonia, iar ungurii să fie lăsaţi şi ei să plece. Dar Duca n-a
mai apucat să vadă făcându-se schimbul. Lovit, în noaptea de 24 spre 25 martie
1685, de un atac de apoplexie, el s-a stins o săptămână mai târziu, în seara zilei de
31 martie. Nici unul dintre cei nouă copii şi nici doamna Anastasia nu i-au fost

167
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 31; v. şi raportul ambasadorului Domenigo
Contarini, din 13 februarie 1684 (Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 311, nr. CCCCXXXV).
168
Nicolae Costin, op. cit., p. 223.
169
Ion Neculce, Opere, p. 284.
170
Ibidem.
171
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.
172
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 32.
173
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 101–103.
174
Ibidem, p. 103.
175
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 32.
176
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.

63
alături177. Doar negustorul Alexe Balaban, grec din Rumelia, „heamşeră cu Duca
vodă, de la un loc”178, fusese rânduit de regele Poloniei să rămână lângă el. La
autopsie, medicii i-au găsit 27 de calculi la vezica biliară, doi calculi la rinichiul
stâng, plămânii „arşi de sete” şi inima mărită179. A fost îngropat în biserica
Adormirii din Liov, „în sclipul gropniţei lui Alexe Balaban”180. Banii trimişi de
doamna Anastasia au rămas la Bistriţa, de unde au fost luaţi de unguri, care „i-au
mâncat toţi”181.
Desigur că gurile rele n-au lipsit şi moartea Ducăi vodă a fost pusă pe seama
lui Şerban Cantacuzino, care l-ar fi otrăvit prin mijlocirea unor poloni182. Metoda
nu era nici nouă, nici neobişnuită, dar la ce i-ar mai fi folosit acum domnului
muntean eliminarea omologului său din Moldova ? Scrisoarea trimisă
ierodiaconului Hrisant Notara, la 27 iulie 1685, îl arată mai degrabă impresionat de
moartea rapidă şi neaşteptată a fostului său adversar şi preocupat de soarta doamnei
Anastasia, ajunsă la Ţarigrad: „Aţi aflat, credem, şi de moartea bietului Duca
voievod, care a murit de dambla, şi nici n-a avut vreme să se spoveduiască: cum a
căzut, i s-a şi închis gura, nici împărtăşania n-a putut-o lua cu simţ în el; şi ne-a
părut rău de dânsul, săracul, şi mai ales pentru această moarte năprasnică, care şi pe
duşmanul nostru să-l ferească Dumnezeu de o osândă ca aceea. Şi s-o aibă în ochi
aceia care m-au zăbovit în afacerea scoaterii lui din robie ! Poate, de eram la mijloc
noi, cu multe zile înainte ar fi fost slobod şi, de-l aştepta moartea, să fi murit la casa
lui ! Dar sărmana doamna lui, cum a petrecut ? Nu cumva a fost supărată de
împărăţie ori de împrumutători ? Oare aceia cărora le-a făcut bine se vor gândi la
dânsa câtuşi de puţin şi-i vor sta la îndemână, ori numai pentru fericire trăieşte
prietenia şi în nenorocire piere ? De dânsa ne e jale mai mult. De-ar lucra pronia lui
Dumnezeu în inimile celor puternici, să aibă milă de dânsa şi s-o apere de cursele
uneltitorilor ! Să avem scrisoare de la Învăţătura Ta, ca să aflăm de sănătatea
ei…”183. Nu se poate şti cât de reale erau regretele lui Şerban vodă şi nici dacă el
fusese într-adevăr împiedicat să se implice în eliberarea lui Gheorghe Duca. Un
lucru este însă cert: bărbatul acesta o iubea pe Anastasia, la care se gândea cu
afectuoasă grijă şi pe care voia s-o ştie sănătoasă şi în siguranţă.
Dar ea ? „Mai mult bătrână decât tânără” şi urmărită de creditori, văduva
Ducăi vodă intra în etapa de „osândă şi ocară” a vieţii sale184. Traiul la Stambul al
familiei pribege este dificil de urmărit. Ion Neculce spune că doamna avea alături
doi feciori şi patru fete185, însă numărul copiilor trebuie să fi fost ceva mai mare.
Căsătorită era doar Ecaterina. Despre soţul acesteia, Ştefan, se ştie că a locuit o
177
Nicolae Costin, op. cit., p. 33.
178
Ibidem.
179
Ibidem, p. 32–33.
180
Ibidem, p. 33.
181
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 460.
182
Ibidem; Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire…, p. 91 şi nota 108 de la p. 134–135.
183
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XIV/1, Bucureşti, 1915,
p. 258–259, nr. CCCXXV.
184
Ion Neculce, Opere, p. 285.
185
Ibidem.

64
vreme – dimpreună şi cu ea, desigur –, într-o casă a lui Şerban Cantacuzino,
moştenită de Constantin vodă Brâncoveanu. S-ar zice că avem aici dovada
sprijinului direct pe care domnul Ţării Româneşti l-a dat fostei sale ibovnice, însă
nu se poate preciza dacă ginerele doamnei Anastasia a ocupat respectiva locuinţă
încă de la începutul refugiului sau abia mai târziu, când Şerban vodă era deja mort,
iar casa intrase în stăpânirea Brâncoveanului. Oricum, în 1692, acesta din urmă
avea să-i ceară lui Ştefan să părăsească locuinţa, căreia îi pricinuia pagube şi pe
care el voia să o repare. Promitea ca această decizie să nu afecteze relaţiile dintre
ei, fiul lui Radu Leon Tomşa având a se bucura şi în continuare de sprijinul lui
Constantin vodă186. În jurul mamei lor rămăseseră ceilalţi copii, necăsătoriţi:
Constantin, Matei, Ştefan, Ileana, Alexandra, Maria, Safta şi Anastasia, pe care
pomelnicul Mitropoliei îi înregistra printre cei vii, la 1681–1682187.
Anul naşterii lui Constantin nu este cert. Dimitrie Cantemir spune că, în
1683, el ar fi avut 12 ani188, ceea ce înseamnă că se născuse în 1671189, în timpul
celei de-a doua domnii în Moldova a părintelui său. După Ion Neculce, la urcarea
pe tron (care pentru el însemna anul 1691), Constantin ar fi fost un „om tânăr, ca
de” 16–17 ani190. S-ar fi născut deci pe la 1674–1675, în vreme ce Duca vodă
domnea în Ţara Românească. Indiferent care din cele două aprecieri se va vădi
justă, la moartea tatălui său, Constantin era un copilandru, aflat la vârsta învăţăturii.
Iar învăţătura lui a fost cu adevărat temeinică. Dascăli i-a avut pe Ioan Comnen, pe
ieromonahul Azarie Cigala şi pe Spandonis, profesor la şcoala din Fanar191. Încă de
foarte tânăr, Constantin era „om cărturar şi învăţat”192. Ajunsese să aibă o
bibliotecă, în care se găseau opere ale unor autori greci şi bizantini193. Stăpânea mai
multe limbi – elină, latină, neogreacă şi italiană –, în care mai târziu va redacta
scrisori şi va compune opere teologico-filosofice194. Era, se pare, şi un bun

186
Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, II, p. 86, nr. 974 (59); Constantin
Brâncoveanu. Documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2014, p. 66–67.
187
N. Iorga, Inscripţii…, II, p. 172, nr. 461.
188
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 103.
189
Ibidem, p. 230, nota 105.
190
Ion Neculce, Opere, p. 348.
191
D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, publicate sub îngrijirea lui
Constantin C. Giurescu, de Ariadna Camariano şi Nestor Camariano, II, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, p. 423 şi urm., nota 1.
192
Cronica anonimă a Moldovei…, p. 58. Potrivit caracterizării lui Ion Neculce, Constantin
Duca „era domnu cu înţelepciuné, şi la mânie lui grăia tot cu cinsté şi cu îngăduială, nu cu răstituri,
prostatic. Şi era un om foarte învăţat biné la carte” (Ion Neculce, op. cit., p. 358). Ceea ce corespunde
cu portretul schiţat de autorul cronicii atribuite lui Nicolae Costin: „domn de carte preaînvăţat”,
„foarte înţelept şi preaînvăţat la cartea elinească, negrabnic la mănie, nerstitor” (Nicolae Costin,
Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 41).
193
Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, p. 9.
194
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XIV/1, p. 259–261, nr. CCCXXVII; Nestor Camariano,
Catalogul manuscriselor greceşti, II, p. 198, nr. 974 (163); Paul Cernovodeanu, Din legăturile lui
Constantin Duca, domnul Moldovei, cu lordul William Paget, între 1693 şi 1695, în AIIAI, XVI,
1979, p. 517–518, nr. 2, 3, şi p. 515, nota 13; Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 9; D. Russo,
Studii istorice greco-române, II, p. 420–423.

65
vorbitor, de vreme ce, în Istoria ieroglifică, apare sub înfăţişarea Vidrei
oratorice195. De altfel, dincolo de rivalităţi, Dimitrie Cantemir a recunoscut vasta
cultură a acestui om, care „nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti”196 şi
care se vădise „mai bun ştiutor al limbii vechi greceşti decât oricine altul, şi
învăţăcel al lui Spandonios în filosofie”197. Desigur că, în orientarea lui Constantin
spre studiu, un rol decisiv l-a avut mama sa, care trebuie să fi suportat şi
cheltuielile – nu mici – pe care le presupunea şcoala la Ţarigrad.
Pe acest erudit fiu de domn, înzestrat cu atâtea podoabe spirituale, Constantin
vodă Brâncoveanu şi-l dorea ginere. S-au purtat discuţii şi, în cele din urmă, s-a
ajuns la logodnă, celebrată în prezenţa reprezentantului lui Brâncoveanu, spătarul
Mihai Cantacuzino, şi a unor boieri pribegi care se aflau atunci la Poartă. S-a făcut
„maré cheltuială ţărâi – avea să comenteze Ion Neculce –, cu multe podoabe, can şi
fără treabă, precum era ţara atunce, slabă: cai, rafturi, corturi, 200 de siimeni cu
hainé şi cu leafă şi alteli multe cheltuele, fără treabă şi fără ispravă”198.
În timpul aceleiaşi pribegii, prin mijlocirea patriarhilor Calinic al
Constantinopolului şi Dositei al Ierusalimului199 – cunoştinţe vechi ale familiei lui
Duca –, avea să fie logodită şi Maria, o fiică botezată astfel în amintirea fetiţei
moarte la 1672. Logodnicul era Antioh Cantemir200, care pe atunci se afla la
Stambul, trimis la Poartă de tatăl său, Constantin Cantemir, domnul Moldovei201.
Cele două alianţe matrimoniale angajate dezvăluie lumea în care se mişcau doamna
Anastasia şi copiii ei. Legăturile dintre familia Ducăi vodă şi cârmuitorii Bisericii
Ortodoxe, pe de o parte, şi cei care ocupau tronurile Ţărilor Române, pe de altă
parte, nu erau rupte, ci dimpotrivă. S-ar zice chiar că domnii din Ţara Românească
şi Moldova cultivau cu bună ştiinţă aceste relaţii, cinstind cum se cuvine pe văduva
şi orfanii unuia dintre predecesorii lor. Este cu atât mai greu de înţeles decizia pe
care doamna Anastasia a luat-o în privinţa propriei sale vieţi.
Prin mijlocirea patriarhului de Constantinopol, se pare, ea s-a căsătorit cu
Liberaki Gherakari, descendent al clanului Iatraki, un aventurier grec care slujise
mai multor stăpâni şi care obţinuse din partea turcilor titlul de „bei la Mani”, într-un
moment în care aceştia nădăjduiau că fostul pirat îi va ajuta să recucerească
Peloponezul de la veneţieni202. Amăgită că Gherakari avea să-şi constituie un
principat al său, aşa cum de altfel el însuşi visa, Anastasia l-a sprijinit cu bani. Nu
este sigur că ea ar fi ajuns vreodată în Peloponez, unde locuitorii o socoteau
195
Pentru valoarea simbolică a acestui animal: Bogdan Creţu, Inorogul la Porţile Orientului.
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Studiu comparativ, II. Bestiae Diaboli, Institutul European, Iaşi,
2013, p. 440–447.
196
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu şi I. Verdeş, studiu
introductiv de Adriana Babeţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 42.
197
Idem, Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii othmanice…, p. 226.
198
Ion Neculce, Opere, p. 349.
199
Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii…, p. 173.
200
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 42.
201
Ion Neculce, Opere, p. 381.
202
Pentru acest personaj şi incredibila lui biografie: Mihai Dim. Sturdza, Dictionnaire historique et
généalogique des grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 227–228;
idem, Anastasia Buhuş, în vol. Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească…, II, p. 577–578.

66
prinţesă „ungară”. Nestatornic cum fusese toată viaţa lui, grecul a părăsit-o, după
ce „ş-au făcut cheful”203, şi şi-a continuat seria de aventuri, înşelându-i când pe
veneţieni, când pe turci. Şi-a aflat sfârşitul la Brescia, pe la 1695. „Iar ia, la
bătrâneţé, au rămas şi săracă, şi ocărâtă de voroava oamenilor, şi cu o casă plină de
copii”204.
Soarta aceasta avea însă să se schimbe. După zece ani petrecuţi în pământ
străin, Anastasia a reuşit să se întoarcă în Moldova. S-a întâmplat aceasta în 1693,
la urcarea pe tron a fiului ei, Constantin, de multă vreme dorită şi urzită de fosta
doamnă205. În numirea lui Constantin Duca, un rol important l-a jucat domnul Ţării
Româneşti, Constantin Brâncoveanu, care făgăduise să acopere el toate cheltuielile
domniei206. La puţină vreme după învestirea lui Constantin, Ileana, sora domnului,
s-a căsătorit cu Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin. Cu acest prilej, mirele a
devenit hatman. Însoţirea aceasta fusese pusă la cale cu câţiva ani mai înainte207,
încă de pe când doamna Anastasia şi copiii se aflau la Stambul, iar Miron Costin
mai era în viaţă. El îşi trimisese fiul la Ţarigrad, însă acesta apucase să ajungă doar
până la Bârlad208. Acolo l-au prins oamenii lui Constantin vodă Cantemir care,
după ce l-a tăiat pe cronicar, i-a băgat fiii la închisoare. Povestea a avut totuşi un
final fericit. Constantin i-a făcut surorii sale o nuntă „frumoasă, domnească”, la
care a luat parte şi doamna Anastasia, „cu alte fete mai mici”209. Aceste fete trebuie
să fi fost Alexandra, Maria (logodnica lui Antioh Cantemir), Safta şi Anastasia.
În acest timp, la curţile de la Iaşi şi Bucureşti se făceau pregătiri pentru încă o
nuntă: aceea a lui Constantin cu Maria, fiica lui Constantin Brâncoveanu210.
Petrecută de părinţi până la Afumaţi, „cu jale de despărţire”211, mireasa a fost
trimisă în Moldova cu bunica sa paternă, cu boieri, jupânese „şi cu multe gloate”212.
La Iaşi, alaiul nupţial a fost primit „cu cinste şi cu pompe mari”213. Oaspeţii au fost
găzduiţi pe la curţile boiereşti şi negustoreşti, iar mireasa, în casele vornicului
Vasile Costachi. Au petrecut timp de trei săptămâni, „cu mare pofăli şi podoabé şi

203
Ion Neculce, op. cit., p. 285.
204
Ibidem.
205
Paul Cernovodeanu, Arhiva diplomatică a lordului William Paget (1637–1713), în RA, LII,
1975, vol. XXXVII, nr. 1, p. 83; idem, Din legăturile lui Constantin Duca…, p. 514 şi nota 6.
206
Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă
despre Brâncoveanu), în vol. Cronicari munteni, II, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 304 (în continuare, Cronica anonimă despre Brâncoveanu).
207
Paul Păltănea, Ştiri inedite despre familia domnitorului Antioh Cantemir, în AIIAI, XXVI,
1989, p. 706.
208
Ion Neculce, Opere, p. 336–337.
209
Ibidem, p. 351.
210
Pentru semnificaţia acestei căsătorii, din perspectiva structurilor de înrudire: Ştefan S.
Gorovei, Mihai Sorin Rădulescu, Constantin Basarab Brâncoveanu. Strămoşii, înrudirile şi calea
spre tron, în AIIX, XXVII, 1990, p. 232 şi anexa 5.
211
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 306.
212
Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării
Rumâneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au
încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta în zilele Mării Sale s-au întâmplat, în
vol. Cronicari munteni, II, p. 65.
213
Ibidem.

67
cu feluri dé feluri de muzice şi de pelivănii, de miraré în târgu în Iaşi”214. Nunta
domnească, „după obicéiu”, s-a celebrat în ziua de 5 noiembrie a anului 1693215, la
Mănăstirea Golia216, iar veselia care a însoţit-o „cu anevoie este a să povesti”217.
Ion Neculce avea să-şi amintească: „pe aceia vréme […], eram tânăr postelnic şi
mergem cu alţii postelnici înpréună, cu toegeli a mână, pe gios, înainte
domnului”218.
În afara nunţilor domneşti, erau însă şi alte ceremonii de organizat şi alte
datorii de îndeplinit. Neuitându-le nici pe acestea, Constantin Duca l-a trimis la
Liov pe serdarul Ion Costin pentru a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale lui
Gheorghe Duca. Aduse în ţară, oasele au fost purtate de la Iaşi la Mănăstirea
Cetăţuia, cu slujbă arhierească, la care a participat şi sfatul domnesc219, şi au fost
înhumate în cripta de pe latura sudică a pronaosului bisericii, pe care vodă şi-o
pregătise din vreme şi care fusese decorată cu scena Deisis220. Din păcate, pe piatra
care a pecetluit mormântul „nu s-a putut indica nici anul înmormântării, necum
vreo altă inscripţie amintitoare”221. La 24 februarie 1694, când lucrarea era
împlinită, Constantin Duca a trimis o scrisoare membrilor Stavropighiei din Liov,
prin care le mulţumea, împreună cu mama sa, pentru tot ajutorul pe care li-l
dăduseră222.
Mormântul de la Cetăţuia al Ducăi vodă a fost violat din vechime. Săpăturile
arheologice, întreprinse în perioada interbelică, n-au mai scos la iveală decât puţine
oase, un fragment de stofă cu fir şi resturile unui pumnal cu lamă de fier, mâncat de
rugină223.
În primăvara anului 1694, la câteva luni după nuntă, soţiei lui Constantin
Duca i s-a făcut dor de părinţi şi de casă şi a poftit să plece în Ţara Românească. În
această călătorie, doamna Maria a fost însoţită de soacra sa, de boieri mari cu
jupânesele lor, de boieri mai mici şi de slujitori. La sosire, în ziua de 13 mai, au
fost întâmpinaţi de doamna Marica a lui Constantin Brâncoveanu, de coconii
domneşti, de boieri, de jupânese şi slujitorime, care le-au ieşit înainte la Colentina
şi care i-au dus „cu cinste şi mare pompă până la curtea domnească”224. Doamna
Anastasia şi nora ei au rămas la Bucureşti vreme de două săptămâni, „ospătându-să
şi veselindu-să unii cu alţii”225. Apoi, petrecute din nou până la Colentina, s-au
întors cu tot alaiul în Moldova226.

214
Ion Neculce, Opere, p. 354.
215
Radu Greceanu, op. cit., p. 65.
216
Ion Neculce, op. cit., p. 355.
217
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 306.
218
Ion Neculce, op. cit., p. 355.
219
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 40.
220
Irineu Crăciunaş, Pictura bisericii de la Mănăstirea Cetăţuia, în MMS, XLVIII, 1972, 7–8,
p. 510.
221
Virgil Drăghiceanu, Studiu arheologic, p. 151.
222
Hurmuzaki-Bogdan, Documente…, supl. II/3, p. 232–233, nr. CV.
223
O. Tafrali, Mormintele familiei voievodului Gheorghe Duca de la Mănăstirea Cetăţuia, în
AA, 9–10, 1933–1934, p. 39.
224
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 65–66.
225
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, p. 474.
226
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 307.

68
 Cât timp fiul ei s-a aflat pe tron, doamna Anastasia a continuat să se
îngrijească de ctitoria sa, Biserica Albă, sediul Mitropoliei Moldovei, căreia i-a
făcut danii227. Mănăstirilor Sfântul Ioan Zlataust228 şi Cetăţuia229 le-a dat câte ceva
din stăpânirile moştenite de la mătuşa sa dinspre mamă, Alexandra, moartă fără
copii. Alexandra şi soţul ei, Necula vistiernicul, ceruseră, pe patul de moarte, să fie
înmormântaţi la Cetăţuia, dar, neputându-se face aceasta din pricina vremii rele,
doamna a lăsat sarcina în seama egumenului. Mănăstirii Bârnova i-a închinat nişte
ţigani230 şi, pentru acelaşi aşezământ, a dat mărturie că o parte a satului Rădeşti,
dăruită de răposatul Dabija vodă, fusese vândută de egumen cu învoirea „maicii
meli, răpăosatii doamnii Dahinii”, pentru a se putea cumpăra nişte dugheni în Iaşi.
În documentul de mărturie se intitulează „doamna Anastasâia, a răpăosatului domn
Ducăi vodă, ce au fost domn Ţărâi Moldovii şi Ucrainii”231.
Gândul doamnei nu stătea însă doar la ctitoriile sale. Se pare că ea intervenea
şi în treburile ţării, ceea ce l-a făcut pe Ion Neculce să însemneze că „să amesteca
şi ea la răutăţi”232. Profitând de poziţia pe care o avea („fiindu-i în putinţă, căci era
fiiu-său domnu”233), Anastasia a revendicat moşii care aparţinuseră lui Eustratie
Dabija şi mamei sale, moşii care ajunseseră de drept la comisul Ilie Catargi, soţul
Saftei, fiica răposatei ei surori, Maria. Pentru aceasta, a trebuit să tăinuiască
existenţa testamentului lui Dabija vodă, despre care nu putea să nu aibă ştiinţă.
Explicaţia dată ulterior de Antioh vodă Cantemir („… că şi dumneaei doamna
Anastasiia de-ar hi vădzut acea diiată ce-au fost făcut răpoasatul Dabijea vodă de
aşedzari, nici dumneaei nu s-ar hi încutedzat să se mai amésteci a mai tragi ceva
peste acea diiată”234) pare mai degrabă o încercare de a găsi justificări unui gest de
neconceput. Anastasia a obţinut astfel satul Răcăciuni de la ţinutul Putnei235,
precum şi alte ocini, pentru care Ilie Catargi nu avea acte, „fiind căsătorit de
curând”, iar uricele moşiilor fiind păstrate de socrul său, vornicul Iordache Ruset,
care se afla în pribegie, în Ţara Leşească236.
În situaţii diferite şi în momente la fel de diferite, izvoarele o prezintă pe
doamna Anastasia sub înfăţişarea unei femei zgârcite şi hrăpăreţe sau, cum ar fi
spus cronicarul, lacome la avuţie237. Nu-i mai puţin adevărat însă că şi nevoile
familiei domneşti erau mari. Despre Gheorghe Duca se arată că avea „casă grea, cu

227
Documente…, III, p. 75–78, nr. 97.
228
Ibidem, p. 72–73, nr. 92; v. şi ibidem, p. 279, nr. 306.
229
Teodor Balan, Documente bucovinene, III, Editura Consiliului Eparhial al Mitropoliei
Bucovinei, Cernăuţi, 1937, p. 84–85, nr. 67.
230
Documente…, III, p. 73, nr. 93.
231
Pr. Ioan Antonovici, Documente bârlădene, III, Tipografia şi Legătoria de Cărţi Const. D.
Lupaşcu, Bârlad, 1915, p. 181–182, nr. CXCVII; la p. 182–183, nr. CXCVIII: mărturia ierarhilor şi a
boierilor privitoare la aceeaşi vânzare. V. şi idem, Documente bârlădene, IV, Tipografia şi Legătoria
de Cărţi Const. D. Lupaşcu, Bârlad, 1924, p. 151–153, nr. XCII; Documente…, III, p. 80, nr. 99.
232
Ion Neculce, Opere, p. 375–376.
233
Documente…, III, p. 264, nr. 295.
234
Ibidem, p. 264–265, nr. 295.
235
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 110, nr. I.
236
Documente…, III, p. 264, nr. 295.
237
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 18.

69
maré cheltuială, şi nu cheltuia ca un domnu, după putinţa ţărâi, şi vrea să cheltuiască ca
un craiu”238. Nici în vremea fiului lucrurile nu se vor schimba: şi Constantin „ave
casă grea şi îmă-sa, Nastasâia, cu atâte feté au încărcat mulţimé dé datorie”239.
Cu toate calităţile lui intelectuale, cu toate legăturile, sprijinitorii şi banii pe
care-i avea, Constantin Duca va fi mazilit după doi ani şi jumătate de domnie. Şi-a
luat „doamna sa şi toată casa sa”, deci şi pe propria mamă, şi s-a aşezat „la casa lui
cu pace în Ţarigrad”240. Pacea n-a durat mult. Mai întâi, i-a murit sora, Maria,
logodnica lui Antioh Cantemir. Acesta, ajuns domn în locul lui Constantin Duca, a
trimis să-i fie adusă de la Ţarigrad, „să-i fie doamnă. Ce-i şi vini vesştea pecum au
murit; şi avu maré păreri de rău dé acea vesşté”241. Astfel, mai rămâneau nemăritate
trei fiice: Alexandra, Safta şi Anastasia. Safta se va căsători cu Iordache
Hrisoscoleu, devenind înaintaşa bogatului neam de boieri cu acest nume din
Moldova şi Ţara Românească242. Nu ştiu ce soartă au avut celelalte două fete.
Alexandra va fi murit înainte de 20 iunie 1700, dată la care ea nu apare alături de
mama şi fraţii săi243. În schimb, Anastasia mai era în viaţă încă şi la 15 martie
1711244. Tot la fel, îmi este necunoscut destinul băieţilor, Matei şi Ştefan. Primul
pare să fi închis şi el ochii înainte de 20 iunie 1700245. Cel din urmă, „beizadea
Ştefăniţă”, a fost revendicat ca înaintaş al familiei Leon246, dar n-am reuşit încă să
stabilesc autenticitatea acestei filiaţii. În timpul celei de-a doua domnii a lui
Constantin Duca, Ştefan va stăpâni, împreună cu fratele său, satul Răcăciuni, luat
de la vornicul Iordache Ruset247. Trăia încă la 15 martie 1711248.
În 1697, soaţa lui Constantin, lovită de ciumă, s-a prăpădit în plină tinereţe,
lăsând în urmă un cocon, pe Şerban249. O fiică a lor, născută în 1695, murise de
mică250. La insistenţele lui Constantin Brâncoveanu, Şerban a fost trimis în Ţara

238
Ion Neculce, Opere, p. 264.
239
Ibidem, p. 350.
240
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 83.
241
Ion Neculce, op. cit., p. 381.
242
Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită
de Corneliu Istrati, II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 681–682, nr. 1504;
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Editura Ministerului de Instrucţie,
Bucureşti, 1904, p. 277–279, nr. 11, 12; AIR, I, 1864, 11, p. 84; Mihai Dim. Sturdza, Dictionnaire
historique et généalogique…, p. 267.
243
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
244
BAR, Documente Istorice, DCXCV/94.
245
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
246
AIR, I, 1864, 11, p. 84; Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru,
I, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1940, p. 273; v. şi p. 89, nr. 28; ibidem, II, Bucureşti, 1943,
p. 48, nr. 149.
247
C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 1112, nr. I.
248
BAR, Documente Istorice, DCXCV/94.
249
Radu Greceanu, Începătura istoriii…, p. 89; Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 325.
250
Dan Berindei, Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu şi locul lor în societatea românească.
Genealogie şi istorie, în vol. Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu,
Florin Constantiniu, secretar de redacţie: Andrei Busuioceanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989,
p. 281 şi tabelul I, reluat în idem, Genealogie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013, p. 29
şi tabelul I.

70
Românească, spre a fi crescut de bunicii săi251. În 1742, acest Şerban va fi atestat ca
biv vtori paharnic252 şi apoi ca medelnicer253. S-a stins fără copii. După moartea
Mariei, Constantin Duca s-a recăsătorit cu o Eufrosina254, fără a-şi uita însă fiul.
Adresându-se, în 1710, patriarhului Hrisant, aflat pe atunci în Muntenia, Constantin
îi mulţumea pentru toate veştile şi „mai ales pentru cele despre fiul nostru, Şerban,
pe care Domnul Dumnezeu, prin dumnezeieştile-ţi rugăciuni, să-l ţină sănătos,
înaintând în tot binele, şi să ne învrednicească şi pe noi, cu învoirea şi socotinţa şi a
părintelui nostru şi bunicului său, să-l vedem cât de curând”255. Cu Eufrosina,
Constantin a avut doi fii supravieţuitori. Primul s-a născut pe când el era din nou
domn al Moldovei şi a fost botezat în 1701, de cneazul Dimitrie Goliţân, sol
moschicesc, întors de la Ţarigrad256. S-a spus că Duca ar fi plătit cu tronul această
legătură, căreia adversarii i-au atribuit un sens politic, pe care probabil că nu-l
avusese257. Acesta trebuie să fie băiatul despre care Ion Neculce scria că se dusese
„la muscali”258. Al doilea fiu a văzut lumina zilei în 1703, la Măcin, pe când
părinţii lui se îndreptau spre Adrianopol, de unde aveau să fie trimişi în surghiun, la
Cavala259. Cred că acest băiat este identic cu acela care va trăi mai târziu „la
Ţarigrad, cu mari lipsă”260. Constantin Duca, el însuşi, a murit la Stambul, în sărăcie261.
În vara anului 1700, doamna Anastasia se găsea la Ţarigrad, de unde,
împreună cu trei dintre copiii ei, îi scriau împăratului Leopold I, cerându-i să
dispună ca ardelenii să le înapoieze banii („dieciotto milla cechini”) pe care ea îi
trimisese ca răscumpărare pentru Duca vodă. Jalba este semnată de „umilissima,
diuotissima, osservandissima serva, Anastasia, vedoua del quondam Gio. Duca,
prencipe di Moldovia, insieme coi miei orfani”, Constantin, Safta şi Ştefan262.
Probabil că în urma acestei cereri, în Transilvania s-a efectuat o anchetă, vizând
atât stabilirea felului în care dispăruseră banii, cât şi identificarea celui vinovat263.
Nu cred că rezultatele ei au mai ajuns la petiţionară.
Doamna Anastasia a răposat la o dată necunoscută264, la capătul unei vieţi
pline, marcată de ascensiuni spectaculoase şi de căderi bruşte. Ca şi în cazul mamei

251
Cronica anonimă despre Brâncoveanu, p. 325–326.
252
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, p. 200, nr. 633 (i se întăreşte o parte din satul
Zlătari, „cumpărătură moşu-său, Ducăi vodă”); p. 201, nr. 634; p. 435–436, nr. 1195; Ioan C. Filitti,
Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1919, p. 261.
253
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, p. 728, nr. 1549.
254
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XIV/1, p. 424, nr. CCCCXLIX.
255
Ibidem.
256
Ion Neculce, Opere, p. 433; v. şi ibidem, p. 437; Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei
Moldovei…, p. 47.
257
N. Iorga, Histoire des relations russo-roumaines, Editura Ziarului „Neamul Românesc”,
Iaşi, 1917, p. 108; v. şi idem, Istoria relaţiilor române, antologie, ediţie îngrijită şi note de Florin
Rotaru, traducere de Anca Verjinschi, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 200.
258
Ion Neculce, op. cit., p. 446.
259
Nicolae Costin, op. cit., p. 50.
260
Ion Neculce, op. cit., p. 446.
261
Ibidem.
262
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 360, nr. DXII.
263
Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/2, p. 1492–1494, nr. MMDCCCXXV, MMDCCCXXVI.
264
La 15 martie 1704, era deja răposată (C. Gane, Identitatea Mariei Iordachi Ruset, p. 110, nr. I).

71
ei, mormântul nu i se ştie. Acela care o aştepta în biserica Mănăstirii Cetăţuia, în
nişa de pe latura de nord a pronaosului, sub scena Izvorul vieţii265, a fost descoperit
gol, cu bolta criptei intactă şi fără semne că ar fi fost folosit vreodată266. Este la
îndemână a presupune că doamna va fi fost îngropată în ctitoria sa, Mitropolia cea
veche, însă nu există nici o dovadă că moartea ar fi ajuns-o în Moldova. De altfel,
urmele paşilor săi dispar după 1700. Dacă în prima domnie a fiului său, prezenţa ei
se făcuse îndeajuns de simţită în ţară, nici un izvor nu o atestă aici în timpul celei
de-a doua domnii a lui Constantin. Nu este exclus deci ca doamna Anastasia să-şi fi
aflat sfârşitul la Ţarigrad267, întocmai ca şi fiica şi nora sa. Poate că şi ea va fi murit
de ciumă, epidemie care în toamna lui 1700 lovise din nou Constantinopolul268.
Risipirea neamului şi averii lui Duca vodă îşi are cauzele şi explicaţiile sale
logice. Dar, dincolo de ele, este dificil a îndepărta gândul că blestemul zguduitor cu
care se încheie diata lui Eustratie Dabija269, document ignorat cu bună ştiinţă de
doamna Anastasia, ca şi acelea aruncate de atâţia năpăstuiţi asupra lui Gheorghe
Duca270, nu vor fi căzut pe copaci. Despărţiţi pentru totdeauna într-o zi de
primăvară a anului 1683, Duca vodă şi soţia lui „nu s-au mai adunat – cum spune
cronicarul –, nici se vor mai aduna până la a doua venire a lui Christos”271. Ei vor
rămâne însă de-a pururi împreună, pomeniţi în ctitoriile lor, în ale căror ziduri şi-au
înveşnicit numele. Iar chipurile lor vor privi, veacuri de-a rândul, din fresca
Mănăstirii Cetăţuia. El, aşa cum îl descrisese Ion Neculce, „om nu prea nalt şi gros,
burduhos şi bătrân. Numai îş cernea barba”272. Ea, înaltă, mlădie şi frumoasă, aşa
cum o va fi văzut şi Şerban Cantacuzino, când îi căzuse dragă.

265
Irineu Crăciunaş, Pictura…, p. 511.
266
O. Tafrali, Mormintele…, p. 40.
267
C. Gane era şi el de părere că Anastasia a murit la Constantinopol (C. Gane, Identitatea
Mariei Iordachi Ruset, p. 109).
268
Hurmuzaki, Documente…, IX/1, p. 363, nr. DXVII.
269
Iulian Marinescu, Documente relative la Maria Ruset, fata lui Evstratie Dabija voevod, în
ArhGen, II, 1913, aprilie–iunie, p. 61.
270
Ion Neculce, Opere, p. 267.
271
Nicolae Costin, Leatopiseţul Ţerei Moldovei…, p. 25.
272
Ion Neculce, op. cit., p. 282.

72
 PORTRET DE GRUP.
FEMEI CU MESERII ÎN IAŞII VEACULUI AL XVII-LEA

Zapisul datat 14 iunie 1658, întocmit cu prilejul vânzării unor case din Iaşi,
este, la prima vedere, unul cât se poate de obişnuit: în el se indică obiectul
tranzacţiei, se precizează suma plătită şi se citează numele martorilor; la locul
cuvenit, aceştia îşi pun peceţile şi semnăturile ori numai amprentele digitale1. Un
amănunt atrage totuşi atenţia, făcând actul în cauză deosebit faţă de altele similare.
Vânzătoarea – Aniţa, pităriţă domnească – declara că-şi vinde casa, cu tot locul ei,
lui Statie schimbătorul2 şi jupânesei acestuia, „de mi-am cumpărat altă casă, că ce
ne era strâmtu, şi dumisale şi mie”. Această a doua locuinţă se afla, pare-se, în
locul numit Măji (piaţa de peşte), după cum reiese dintr-un izvor de mai târziu, în
care Aniţa figurează ea însăşi ca martor şi în care sunt menţionate nişte case „din
Măje”, „între Ionaşcu Untul şi Aniţa pităriţa”3. Femeia avea doi fii, pe care, în
documentul amintit, îi denumeşte în chip diferit, fără îndoială pentru a scoate în
evidenţă deosebirea de vârstă dintre ei: cel dintâi, Ionaşco, era „ficiorul miu”, iar
cel de-al doilea, Constantin, „cuconul miu”. Constantin era, aşadar, un copil mic,
dar nu un prunc, în vreme ce Ionaşco atingea sau poate chiar depăşea anii
adolescenţei4. Mama şi aceşti doi băieţi, de vârste diferite, nu mai încăpeau sub
acoperişul casei lor din Târgul Vechi, având nevoie de un altul, mai cuprinzător,
care să le îngăduie o vieţuire comodă. Este drept că nu ştim cum va fi arătat casa
scoasă la vânzare, dar chiar şi aşa rămâne foarte interesantă invocarea, la mijlocul
veacului al XVII-lea, a ideii de confort ca motiv al unei tranzacţii imobiliare. În
societatea tradiţională, coabitarea unui număr mare de persoane într-un spaţiu
restrâns, în condiţii cel mai adesea promiscue, era o realitate care nu deranja pe
nimeni5. Să surprindă, oare, zapisul semnalat zorii unei schimbări de mentalitate în

Studiul acesta utilizează o parte din informaţiile şi concluziile cuprinse în comunicarea Femeia
în spaţiul public. Studiu de caz: Iaşii până la 1700, prezentată la şedinţa Comisiei de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie – Filiala Iaşi (12 martie 2008).
1
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408–1660), editate de Ioan
Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 507, nr. 450 (în continuare,
Documente…, I). În acelaşi an, la 22 septembrie, Statie schimbătorul avea să vândă această casă
postelnicului Iane Hadâmbul (ibidem, p. 509, nr. 453; întărirea domnească la 6 mai 1676: Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 408, nr. 450; în continuare, Documente…, II).
2
Statie era unul dintre zarafii greci din Iaşi. Avea ştiinţă de carte şi semna greceşte „Σταθην
Γηεοργηο” (Documente…, I, p. 509, nr. 453).
3
Ibidem, II, p. 366, nr. 398 (17 martie 1673).
4
Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1966,
p. 79, 87.
5
V., spre comparaţie, situaţia locuinţelor, aspectul caselor şi condiţiile de trai ale femeilor din
Sussex, din Londra medievală şi din Veneţia secolului al XVI-lea: Mavis E. Mate, Daughters, Wives,
and Widows After the Black Death: Women in Sussex, 1350–1535, Boydell Press, Woodbridge, 1998,

73
această privinţă ? Şi să fie o întâmplare că această nouă concepţie despre modul de
trai era afirmată de către o femeie ?
Dar, la urma urmei, cine era această Aniţa ? În afară de faptul că era pităriţă
domnească şi că avea doi fii, nu se mai ştie nimic despre ea. Numele unui eventual
soţ ori al tatălui copiilor săi nu apare niciodată, de aceea nu mi se pare întru totul
hazardată ipoteza că pităriţa era văduvă. Oricum, ea nu era sau nu fusese soţia unui
pitar, pentru că, într-un atare caz, ar fi fost numită „pităreasă”, iar atributul
„domnească” nu şi-ar mai fi avut rostul6. Nici rude de sânge sau prin alianţă ale
Aniţei nu sunt pomenite de documente. Casa pe care o scosese la vânzare îi
aparţinea („casă a mea”), dar nu ca bun moştenit, ci pentru că o cumpărase ea
însăşi mai înainte („cari casă o am cumpăratu eu”). Femeia lucra, desigur, la pităria
domnească7, aflată pe Uliţa Mare, mai jos de Mitropolie8. Probabil că în felul
acesta îşi câştiga existenţa pentru sine şi copiii săi, descurcându-se singură, fără
ajutorul aparent al vreunui apropiat, şi trăind doar împreună cu fiii ei9. Nu se ştie în
ce consta răsplata pentru ceea ce făcea, dar este lucru sigur că la producerea pâinii
pentru necesităţile curţii domneşti participau, încă mai din vechime, şi femeile10. În

p. 135–153; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives. Women, Law, and Economy in Late
Medieval London, Oxford University Press, New York, 2007, p. 137–140; Paola Pavanini, Abitazioni
popolari e borghesi nella Venezia cinquecentesca, în SV, V, 1981, p. 63–126.
6
Aniţa, pităriţa domnească, nu trebuie confundată cu o omonimă, atestată, la 12 martie 1663,
împreună cu soţul său, Ştefan pitarul, şi cu cei trei fii ai lor, Solomon, Toderaşcu şi Alexandru
(Arcadie M. Bodale, Noi documente moldoveneşti din arhiva Metohului Sfântului Mormânt din
Constantinopol (1618–1857), în AŞUI, Istorie, LII–LIII, 2006–2007, p. 54–55, nr. 14).
7
Din acest motiv, nu poate fi întâmplător că, între martorii zapisului din 1658, figurează şi
„Ţopa ce-au fostu pitar” (Documente…, I, p. 507, nr. 450).
8
Ibidem, II, p. 261, nr. 285; p. 407, nr. 450. Acest loc nu trebuie confundat cu mahalaua din
apropierea Mănăstirii Golia, unde aveau să se aşeze producătorii de pâine şi care, în izvoare din
veacul al XVIII-lea, începe a fi numit Chităria: Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, V, Acte
interne (1741–1755), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 404, nr. 633 (în
continuare, Documente…, V); v. şi Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Fundaţia Regele
Carol I, Bucureşti, 1939, p. 276; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara
Românească şi Moldova în Evul Mediu, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 186; Istoria oraşului
Iaşi, redactori responsabili Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, I, Editura Junimea, Iaşi, 1980,
p. 124–125 (cap. redactat de V. Neamţu).
9
Pentru împrejurări similare, întâlnite la Veneţia, la începutul epocii moderne: Monica
Chojnacka, Women, Men, and Residential Patterns in Early Modern Venice, în JFH, 25, 2000, 1,
p. 13–18; eadem, Working Women of Early Modern Venice, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore-Londra, 2001, p. 12–21.
10
Şi mai târziu, în secolul al XVIII-lea, existau la Iaşi pităriţe, precum: Anuţa (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, Acte interne (1691–1725), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2000, p. 530, nr. 603; în continuare, Documente…, III); Măricuţa şi Antonia
(Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, IV, Acte interne (1726–1740), editate de Ioan
Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2001, p. 6, nr. 9; în continuare, Documente…, IV); Mărica (ibidem,
V, p. 332, nr. 551); Vasâlca (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, VI, Acte interne (1756–1770),
editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 2004, p. 372, nr. 406; în continuare, Documente…,
VI), dar şi Nazaria, „ce era domnească, de jitniţă” (ibidem, IV, p. 6, nr. 9; p. 114, nr. 159). Potrivit
condicii de orânduieli a lui Grigore vodă Ghica (1775), dările plătite de pităriţe îi reveneau
cămănarului (N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXII, Editura Ministerului
de Instrucţie Publică, Bucureşti, 1913, p. 23).

74
Istoria industriilor la români, N. Iorga semnala o menţiune din 1559, privind
trimiterea la Braşov, de către Alexandru Lăpuşneanu, a două femei, care trebuiau
să deprindă meşteşugul frământării pâinii (Venit Pythayr, familiaris Alexandri
Wayvode, adducens duas mulieres que pinsere similos addiscere habebant)11.
„Aceasta e cea dintâi dovadă – adăuga istoricul – de ucenicie a noastră în acest
domeniu la saşi, deprinşi cu o hrană mai puţin îmbielşugată poate, dar mai
îngrijită”12. În 1564, Alexandru Lăpuşneanu avea să scrie din nou braşovenilor,
rugând să nu i se mai trimită pitarii ceruţi anterior, pentru că, între timp, găsise în
ţară o pităriţă, de a cărei pricepere se arăta pe moment mulţumit (cuius arte hoc
tempore contenti sumus)13.
Documentele oraşului Iaşi înregistrează, din cea de-a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi apoi în tot veacul al XVII-lea, un număr tot mai mare de
femei, ale căror nume sunt însoţite de un substantiv desemnând o meserie. S-ar
părea că asistăm la o pătrundere accentuată a femeilor în activităţile meşteşugăreşti
şi comerciale ale târgului, ceea ce n-ar fi deloc surprinzător. În Europa apuseană,
încă de pe la începutul veacului al XIV-lea se manifestase – timid, e adevărat –
„profesionalismul feminin”14, vizibil mai ales în domeniul comerţului şi, parţial, în
acela al meşteşugurilor. Totuşi, până spre mijlocul respectivului secol, între
ocupaţiile caracteristice bărbaţilor şi cele rezervate femeilor a existat o separaţie
netă: cele dintâi corespundeau sferei publice, cele din urmă – sferei private15.

11
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XI, Bucureşti, 1900, p. 801; N. Iorga,
Istoria industriilor la români, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 176.
12
N. Iorga, op. cit., p. 176.
13
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XV/1, Bucureşti, 1911, p. 604,
nr. MCXXVII.
14
Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, I, traducere,
prefaţă şi note de Maria Carpov, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 401.
15
Aspecte privitoare la diviziunea muncii în funcţie de sex, precum şi la constituirea unui
domeniu de activitate eminamente feminin, au fost tratate într-un număr impresionant de lucrări, cu
puncte de vedere nu o dată divergente. Pentru perioada avută aici în vedere, util s-a vădit apelul la:
Eileen Power, Medieval Women, edited by M. M. Postan, Cambridge University Press, Cambridge,
1995, p. 45–67; Elise Boulding, Familial Constraints on Women’s Work Roles, în „Signs”, 1, 1976, 3,
p. 95–117; Michael Roberts, Sickles and Scythes: Women’s Work and Men’s Work at Harvest Time,
în HWJ, VII, 1979, 1, p. 3–28; Diane Hutton, Women in Fourteenth Century Shrewsbury, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, edited by Lindsey Charles and Lorna Duffin, Croom
Helm, Beckenham, 1985, p. 83–99; Michael Roberts, “Words They Are Women, and Deeds They Are
Men”: Images of Work and Gender in Early Modern England, în ibidem, p. 122–180; John Guillory,
Dalila’s House: Samson Agonistes and the Sexual Division of Labor, în vol. Rewriting the
Renaissance. The Discourses of Sexual Difference in Early Modern Europe, edited by Margaret W.
Ferguson, Maureen Quilligan, and Nancy J. Vickers, The University of Chicago Press, Chicago,
1986, p. 106–122; Judith C. Brown, A Woman’s Place Was in the Home: Women’s Work in
Renaissance Tuscany, în ibidem, p. 206–224; Chris Middleton, The Familiar Fate of the Famulae:
Gender Divisions in the History of Wage Labour, în vol. On Work. Historical, Comparative and
Theoretical Approaches, edited by R. E. Pahl, Basil Blackwell, Oxford-New York, 1988, p. 21–46;
Women at Work in Spain: From the Middle Ages to Early Modern Times, edited by Marilyn Stone,
Carmen Benito-Vessels, Peter Lang, New York, 1998; Merry E. Wiesner, Women and Gender in
Early Modern Europe, second edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2000, p. 102–142;
Marjorie Keniston McIntosh, Working Women in English Society, 1300–1620, Cambridge University
Press, Cambridge, 2005.

75
 Veacuri de-a rândul, dincolo de graniţe politice şi confesionale, femeia a fost
definită doar prin raportare la familie, mai exact la bărbaţii din cadrul ei (tată, fraţi,
soţ, fii). Cu sânge nobil sau de condiţie umilă, ea îşi împlinea rostul doar în
interiorul familiei, prin căsătorie şi prin maternitate, cu toate implicaţiile acesteia
din urmă16. Singurele îndeletniciri care îi erau îngăduite, în afara celor legate de
creşterea şi educarea copiilor, se circumscriau casei şi gospodăriei, al căror ritm
trebuia să îl stabilească şi să îl respecte ea cea dintâi. „Idealul masculin nedesluşit”
era de „a păzi şi a ţine femeile ocupate în interiorul caselor”17, de a nu le lăsa să
stea degeaba, astfel încât, prinse de dimineaţa până seara, ele să nu mai aibă vreme
pentru a visa, a râde sau a cleveti. Munca femeilor avea două caracteristici
fundamentale: nu se termina niciodată şi era menită să satisfacă întotdeauna
nevoile celorlalţi18. Femeile de condiţie modestă îndeplineau obligaţiile casnice fie
singure, fie ajutate de fiicele ori nurorile lor. În plus, în funcţie de vârstă şi de
starea de sănătate, participau şi la cultivarea pământului, la treburile gospodăreşti
de pe domeniul seniorului şi, în cazul soţiilor de meşteşugari, la lucrările din
atelier. La nivelul elitei, femeile organizau, coordonau şi supravegheau activităţile
de la curte, făcând ele însele unele lucruri care nu presupuneau un efort fizic prea
mare. Le revenea tot ceea ce ţinea de „administrarea cotidiană a proviziilor” şi de
„circulaţia internă a fluxurilor de bunuri dirijate de bărbat dinspre exterior spre casă”19.
În concluzie, femeia medievală nu se putea plânge de plictiseală. Dacă isprăvea de
trebăluit prin casă, se mai găsea întotdeauna ceva de tors, de ţesut, de cusut.
Dar, cu toate că îi ocupa mai tot timpul, pe parcursul întregii sale vieţi active,
munca femeii nu era percepută ca o necesitate economică şi socială, ci, mai
degrabă, ca o datorie care îi revenea în calitate de urmaşă a Evei. Ca atare, munca
ei nu se bucura de nici o apreciere, ci, dimpotrivă, era tratată cu mai puţin respect şi
cu mai puţină preţuire decât aceea a bărbaţilor20. Nici măcar femeile care lucrau în
ateliere de prelucrare a textilelor, organizate pe unele domenii, nu erau privite ca
muncitoare, pentru că lucrul nu se desfăşura continuu, după un program, ci
răspunzând necesităţilor, iar producţia nu era destinată comercializării, ci
consumului local. Arareori, în cazul unui surplus, stăpânul recurgea la schimb şi în
situaţii cu totul excepţionale marfa se vindea pe bani. Aşa s-a ajuns să se conchidă
că „societatea medievală nu preţuieşte munca unei femei”21.

16
Clarissa W. Atkinson, The Oldest Vocation. Christian Motherhood in the Middle Ages,
Cornell University Press, Ithaca-Londra, 1991.
17
Christiane Klapisch-Zuber, Femeile şi familia, în vol. Omul medieval, coordonator Jacques
Le Goff, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Polirom,
Iaşi, 1999, p. 281.
18
Shulamith Shahar, The Fourth Estate. A History of Women in the Middle Ages, revised
edition, translated by Chaya Galai, Routledge, Londra-New York, 2003, p. 189–190.
19
Christiane Klapisch-Zuber, op. cit., p. 281.
20
Judith M. Bennett, Medieval Women, Modern Women: Across the Great Divide, în vol.
Culture and History, 1350–1600. Essays on English Communities, Identities and Writing, edited by
David Aers, Harvester Wheatsheaf, Londra, 1992, p. 152 şi nota 24 de la p. 169.
21
Cécile Béghin, Entre ombre et lumière: quelques aspects du travail des femmes à Montpellier
(1293–1408), în „Médiévales”, 30, 1996, p. 51.

76
 Singurul beneficiu al femeii de pe urma unui lung şir de ani de muncă era de
ordin moral şi venea odată cu bătrâneţea. „În interiorul casei – scria Emmanuel Le
Roy Ladurie –, femeia munceşte din greu, cu siguranţă. Însă, fiind cea care are
grijă de foc, de apă, de lemne, de fân, de coacerea pâinii şi de torsul lânii, ea
dispune, datorită acestui fapt, de o parcelă de putere intimistă şi casnică. Când
îmbătrâneşte, are, lăsând soţul de o parte, compensaţii sigure în celelalte persoane
ale familiei”22.
Cu timpul, văduvele23 şi fetele provenite din familii sărace au început a-şi
face loc într-un spaţiu în care, până atunci, monopolul fusese deţinut de bărbaţi,
devenind cârciumărese, hangiţe, precupeţe. Ele erau cele care duceau la târg
legume, ouă, lapte, unt sau brânză, produse în propria gospodărie, tot prin grija lor.
În domeniul textilelor, munca femeilor şi-a schimbat şi ea caracterul, mai cu seamă
după ce atelierele senioriale au fost înlocuite de manufacturi casnice. S-a constatat
că, în Franţa, în Anglia, în oraşele italiene şi în cele germane, femeile erau primite
în unele corporaţii (de regulă, mai puţin prestigioase) şi că, treptat, activităţile lor
s-au diversificat24. Cum atelierele şi prăvăliile se aflau în vecinătatea imediată a
casei, femeile puteau să-şi îndeplinească şi datoriile domestice, de care nu erau
scutite25. În acest fel, familii întregi au fost angrenate într-un sistem de producţie
care funcţiona concomitent şi paralel cu economia urbană. Într-o majoritate
covârşitoare, femeile lucrau alături de soţi şi de copii, lor revenindu-le de obicei şi
sarcina de a vinde produsele obţinute. Totuşi, chiar şi în cadrul economiei familiale,
munca bărbatului era aceea „recunoscută şi definitorie” pentru gospodărie26.
Confruntaţi cu dezvoltarea micilor manufacturi casnice, care nu se supuneau
regulamentelor de breaslă şi care erau văzute ca structuri de producţie rivale,
meseriaşii din oraşe, organizaţi în corporaţii, au căutat să-şi impună controlul

22
Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou…, I, p. 401.
23
Antonia Fraser, Vasul mai slab. Destinul femeii în Anglia secolului al XVII-lea, traducere
din limba engleză de Raphael Cristian Cîrlig, Curtea Veche, Bucureşti, 2012, p. 92–109; Derek
Keene, Tanners’ Widows, 1300–1350, în vol. Medieval London Widows, 1300–1500, edited by
Caroline M. Barron and Anne F. Sutton, Hambledon Press, Londra, 1994, p. 1–27; Mavis E. Mate,
Daughters, Wives, and Widows…, p. 94–134; Cécile Béghin-Le Gourriérec, La tentation du veuvage.
Patrimoine, gestion et travail des veuves dans les villes du Bas-Languedoc aux XIVe et XVe siècle, în
vol. La famille, les femmes et le quotidien (XIVe–XVIIIe siècle), textes offerts à Christiane Klapisch-
Zuber et rassemblés par Isabelle Chabot, Jerome Hayez et Didier Lett, Publications de la Sorbonne,
Paris, 2006, p. 163–180 (aici, p. 177–179). Pentru văduvele din Transilvania: Enikő Rüsz-Fogarasi,
Statutul juridic al femeii în familiile burgheze din Clujul secolului al XVI-lea, în CAI, II, 2003, 1 (3),
p. 7–16; eadem, Câteva aspecte privind statutul văduvelor în Cluj în perioada premodernă, în vol.
Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate,
editor Laurenţiu Rădvan, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 53–66. Cartea
lui Dan-Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Polirom, Iaşi, 2008, urmează direcţii
care nu interesează cercetarea de faţă.
24
Kay E. Lacey, Women and Work in Fourteenth and Fifteenth Century London, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, p. 24–82; David Herlihy, Opera muliebria. Women and
Work in Medieval Europe, Temple University Press, Philadelphia, 1990.
25
Claudia Opitz, Contraintes et libertés (1250–1500), în vol. Histoire des femmes en Occident,
II. Le Moyen Âge, sous la direction de Christiane Klapisch-Zuber, Perrin, Paris, 2002, p. 385.
26
Judith M. Bennett, Medieval Women, Modern Women…, p. 152.

77
asupra lor. Chiar şi aşa însă, din punct de vedere practic, liniile de demarcaţie
dintre producţia gospodărească şi aceea de piaţă au rămas vagi27. Pentru a
contrabalansa importanţa crescândă a gospodăriilor angrenate în activităţi
meşteşugăreşti, în care femeile aveau un rol însemnat, s-a ajuns la sprijinirea şi
promovarea muncii organizate şi calificate, mai bine plătită şi rezervată bărbaţilor.
Pe această cale, femeile şi-au pierdut până şi domeniile tradiţionale în care se
manifestaseră până atunci şi au rămas să îndeplinească munci auxiliare, mai puţin
apreciate, care nu necesitau calificare şi care erau, în consecinţă, mai prost
remunerate28.
Procesul acesta, care a dus la limitarea libertăţii de mişcare a femeilor şi a
accesului lor în bresle29, mergând până la excluderea din corporaţii, în secolul al
XVI-lea, are rădăcini mult mai profunde. Ele trebuie căutate în trecut, în chiar acel
Ev Mediu30 pe care unii cercetători îl consideră „vârsta de aur” a femeii31. Este
drept că, pe atunci, femeia avea capacitatea de a-şi controla şi administra singură
averea sau de a conduce afaceri32, însă, în fond, ea era socotită o fiinţă slabă şi
vulnerabilă. Rolurile sociale şi economice erau şi ele diferite: bărbatul era menit să
muncească în afara casei, pentru a-şi întreţine familia, în vreme ce femeia avea
responsabilităţi în cadrul gospodăriei. Sau, folosind o remarcă a lui Georges Duby,
„bărbaţilor le revenea acţiunea exterioară şi publică; femeile se aflau în mod
normal instalate în interior”33. Pe măsură ce discursul juridic şi cel teologic, mai
întâi catolic, apoi şi protestant – care subliniau, în egală măsură, diferenţa dintre
sexe şi inferioritatea femeii –, s-au structurat, devenind mai coerente, femeia a
început să-şi piardă capacitatea de a dispune de propria sa avere, ceea ce a dus
implicit şi la restrângerea posibilităţilor ei de a conduce o afacere sau de a face
negoţ. Restrângerea accesului femeii la unele ocupaţii, diviziunile şi inegalităţile au
fost puse de unii specialişti în legătură cu urbanizarea şi cu dezvoltarea economiei

27
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work in Manufacturing: Guilds, Households,
and the State in Central Europe, 1648–1870, în AHR, 90, 1985, 5, p. 1123.
28
Diane Hutton, Women in Fourteenth Century Shrewsbury, p. 83–99.
29
Martha C. Howell, Women, Production, and Patriarchy in Late Medieval Cities, University
of Chicago Press, Chicago, 1986, p. 9–46, 124–184. Pentru situaţia diferită înregistrată în cadrul
breslelor din Anglia: Judith M. Bennett, op. cit., p. 159–160.
30
Chris Middleton, Women’s Labour and the Transition to Pre-industrial Capitalism, în vol.
Women and Work in Pre-industrial England, p. 181–206; James B. Collins, The Economic Role of
Women in Seventeenth-Century France, în FHS, 16, 1989, 2, p. 436–440; Jacqueline Eales, Women in
Early Modern England, 1500–1700, UCL Press, Londra-Bristol, 1998, p. 70–81.
31
Caroline M. Barron, ‘The Golden Age’ of Women in Medieval London, în RMS, XV, 1989,
p. 35–58.
32
Judith C. Brown and Jordan Goodman, Women and Industry in Florence, în JEH, 40, 1980,
1, p. 73–80; Kathryn L. Reyerson, Women in Business in Medieval Montpellier, în vol. Women and
Work in Preindustrial Europe, edited by Barbara A. Hanawalt, Indiana University Press,
Bloomington, 1986, p. 117–144; Lise Collange, Deux femmes d’affaires du Quattrocento: Alessandra
Macinghi Strozzi et Caterina Sforza, în MA, CIX, 2003, 2, p. 295–311; Barbara A. Hanawalt, The
Wealth of Wives…, p. 160–184.
33
Georges Duby, Pentru o istorie a femeilor în Franţa şi în Spania. Concluziile unui colocviu,
în idem, Evul Mediu masculin. Despre dragoste şi alte eseuri, traducere de Constanţa şi Stelian
Oancea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 129.

78
orăşeneşti de tip capitalist, în vreme ce alţii au explicat-o prin factori de cu totul
altă natură, precum, de pildă, ciclul de viaţă feminin34, morala religioasă35, valoarea
simbolică a muncii femeii36 şi, mai presus de toate, concepţia patriarhală despre
organizarea societăţii37. În concluzie, deşi declinul poziţiei economice a femeii în
veacul al XVI-lea este vizibil şi de netăgăduit, despre o „vârstă de aur” a femeii,
specifică Evului Mediu, nu se poate vorbi38. Transformarea atitudinilor şi a
practicilor faţă de munca feminină trebuie văzută nu ca un salt brusc, ci ca un
proces neîntrerupt şi gradual. Specificul acestei munci şi condiţiile în care ea s-a
desfăşurat au fost în linii generale aceleaşi, ele caracterizându-se, pe durata lungă,
prin continuitate şi nu prin schimbare39. Astfel, rolul economic al femeii în general
şi acela al femeii din oraşe în special40, la sfârşitul medievalităţii şi începutul
modernităţii, trebuie privit din perspective multiple, cu atenţie sporită la nuanţe şi
la aspectele particulare.
Cercetarea de pionierat întreprinsă de Alice Clark – publicată într-o carte
devenită clasică41, deşi evident influenţată de ideile socialiste şi de teoriile

34
P. J. P. Goldberg, Women, Work and Life Cycle in a Medieval Economy: Women in York
and Yorkshire, c. 1300–1520, Clarendon Press, Oxford, 1992.
35
Merry E. Wiesner, Working Women in Renaissance Germany, Rutgers University Press,
New Brunswick, 1986.
36
Ibidem.
37
Martha C. Howell, Women, Production, and Patriarchy…, p. 178–184; Judith M. Bennett,
Medieval Women, Modern Women…, p. 164–165.
38
Chris Middleton, Women’s Labour…, p. 181–206; Diane Hutton, Women in Fourteenth
Century Shrewsbury, p. 83–99; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a Market Town: Exeter in
the Late Fourteenth Century, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe, p. 145–164.
39
Judith M. Bennett, op. cit., p. 150–165; eadem, Ale, Beer, and Brewsters in England.
Women’s Work in a Changing World, 1300–1600, Oxford University Press, New York-Oxford, 1996,
p. 147.
40
În legătură cu rolul economic al femeilor în oraşe: Margret Wensky, Die Stellung der Frau
in der stadtkölnischen Wirtschaft im Spätmittelalter, Böhlau Verlag, Köln-Viena, 1980; Natalie
Zemon Davis, Women in the Crafts in Sixteenth-Century Lyon, în FS, 8, 1982, 1, p. 46–80; Grethe
Jacobsen, Women’s Work and Women’s Role: Ideology and Reality in Danish Urban Society, 1300–1550,
în SEHR, 31, 1983, 1, p. 3–20; Mary Prior, Women and the Urban Economy: Oxford, 1500–1800, în
vol. Women in English Society, 1500–1800, edited by Mary Prior, Methuen, Londra, 1985, p. 93–117;
Diane Hutton, op. cit., p. 83–99; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a Market Town…, p. 145–164;
Martha C. Howell, Women, the Family Economy, and the Structures of Market Production in Cities of
Northern Europe during the Late Middle Ages, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe,
p. 198–222; P. J. P. Goldberg, Female Labour, Service and Marriage in the Late Medieval Urban
North, în NH, 22, 1986, 1, p. 18–38; Merry E. Wiesner, Women’s Work in the Changing City
Economy, 1500–1650, în vol. Connecting Spheres. Women in the Western World, 1500 to the Present,
edited by Marilyn J. Boxer and Jean H. Quataert, Oxford University Press, New York, 1987, p. 64–74;
Diane Willen, Women in the Public Sphere in Early Modern England: The Case of the Urban
Working Poor, în SCJ, XIX, 1988, 4, p. 559–575; Liliane Mottu-Weber, L’évolution des activités
professionnelles des femmes à Genève du XVIe au XVIIIe siècle, în vol. La donna nell’economia, secc.
XIII–XVIII, a cura di Simonetta Cavaciocchi, Le Monnier, Florenţa 1990, p. 345–357; Isabelle
Chabot, La reconnaissance du travail des femmes dans la Florence du bas Moyen Âge. Contexte
idéologique et réalité, în ibidem, p. 562–576; Sandy Bardsley, Women’s Roles in the Middle Ages,
Greenwood Press, Westport, 2007, p. 68–79.
41
Alice Clark, Working Life of Women in the Seventeenth Century, new edition, with a new
introduction by Amy Louise Erickson, Routledge, Londra-New York, 2006.

79
economice de aceeaşi sorginte, la modă în epocă42 – a dovedit că, în veacul al
XVII-lea, ocupaţiile femeii erau departe de a mai fi strict casnice, limitate la
industria domestică, ceea ce a atras, după părerea autoarei, şi devalorizarea acestei
munci. Două sunt ramurile principale în care munca femeii a devenit acum
necesară din punct de vedere economic şi social: industria textilă, în care se
afirmase şi în secolele anterioare, şi agricultura (în special creşterea animalelor şi
grădinăritul), în vederea obţinerii de mărfuri pentru târg. Prin excepţie, femeia
putea fi întâlnită şi în alte sectoare, precum comerţul la mari distanţe, industria grea
sau marea finanţă43. Implicarea ei în producerea de bunuri şi în domeniul serviciilor
a dat naştere unui anume simţ al independenţei. Banul nu mai stătea doar în punga
bărbatului, de unde ieşea cel mai adesea cu zgârcenie, ci se aduna, în sume mici, şi
în sipetul femeii. Deşi în orice ramură se găsea ceva de lucru pentru femei, despre
egalitate nu putea fi vorba: la acelaşi volum de muncă şi la aceeaşi calitate a
muncii, ele erau întotdeauna plătite mai prost decât bărbaţii44. În plus, aveau ca
întotdeauna obligaţii de soţii şi de mame. Nevestele de meşteşugari, chiar dacă nu
mai puteau să ajute la bunul mers al atelierului, trebuiau să-şi îndeplinească
obligaţiile gospodăreşti, pentru că doar cele cu dare de mână erau în stare să
angajeze alte femei, mai sărace, ca slujnice. În acelaşi timp, pe măsură ce soţii lor
şi-au sporit averea, femeile din clasele de mijloc şi superioare au renunţat la poziţia
lor economică şi s-au retras în interiorul propriilor gospodării. Bărbaţii au rămas să
domine piaţa muncii, în vreme ce femeile au încetat a mai fi productive, chiar şi în
industria casnică. Doar văduvele45 au continuat să se manifeste mai activ, întrucât,
cel mai adesea, banii câştigaţi de ele constituiau principalul, dacă nu singurul venit
cu care se puteau întreţine casa şi copiii orfani.
Decalajul dintre Ţările Române şi Europa occidentală, manifestat pe mai
toate planurile, a făcut ca, în lumea noastră, antrenarea femeilor în activităţi
economice din afara propriei gospodării să înceapă ceva mai târziu. Documentele
oraşului Iaşi – o categorie bine definită de surse – oferă desluşiri în această
privinţă, însă informaţiile trebuie analizate cu extremă minuţie şi prudenţă. În
acelaşi timp, tentaţia generalizării, riscantă şi adesea dăunătoare, trebuie înlăturată.

42
Barbara A. Hanawalt, Women and the Household Economy in the Preindustrial Period: An
Assessment of Women, Work, and Family, în JWH, 11, 1999, 3, p. 11.
43
Pamela Sharpe, Gender in the Economy: Female Merchants and Family Businesses in the
British Isles, 1600–1850, în „Social History/Histoire Sociale”, 34, 2001, 68, p. 283–306; eadem,
Gender at Sea. Women and the East India Company in Seventeenth-Century London, în vol. Women,
Work and Wages in England, 1600–1850, edited by Penelope Lane, Neil Raven and K. D. M. Snell,
The Boydell Press, Woodbridge-Rochester, 2004, p. 64–66.
44
Carole Shammas, The World Women Knew: Women Workers in the North of England
during the Late Seventeenth Century, în vol. The World of William Penn, edited by Richard S. Dunn
and Mary Maples Dunn, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1986, p. 110–111; Judith M.
Bennett, Medieval Women, Modern Women…, p. 161–162.
45
Pentru veacul al XVIII-lea: Olwen Hufton, Women without Men. Widows and Spinsters in
Britain and France in the Eighteenth Century, în vol. Between Poverty and the Pyre. Moments in the
History of Widowhood, edited by Jan Bremmer and Lourens van den Bosch, Routledge, Londra-New
York, 1995, p. 122–151.

80
 Exploatând modelul apusean, femeile cu meserii de la noi ar trebui căutate
precumpănitor în rândul văduvelor şi mai ales în atelierele ori dughenele din
vecinătatea propriilor case. Acolo le vom găsi de altfel şi ulterior, în veacul al
XVIII-lea46, şi tot acolo le văzuse şi arhidiaconul Paul de Alep, care consemnase:
„în toate aceste ţări femeile vând cu amănuntul toate alimentele”47 şi sarea48.
Femeile din satele învecinate veneau la târg cu „lucruri de mâncare”, pe care, fără
îndoială, tot ele le produceau, dar atestarea acestui obicei depăşeşte, din păcate,
limita superioară a secolului al XVII-lea49. În schimb, existenţa la Iaşi, în Târgul de
Jos, a unui loc „unde simtu precupéţele”50 dovedeşte nu numai că femeile făceau
comerţ, ci şi că ele dispuneau de un spaţiu propriu acestei îndeletniciri. Pentru
perioada care ne interesează, Evlia Celebi nota că, la Iaşi, „în dughene stau femeile
şi fetele lor şi îşi oferă mărfurile spre cumpărare, după placul şi socotelile lor”51.
Cu acest mănunchi de observaţii preliminare, să ne întoarcem la documentele
ieşene şi la lumea lor de cârciumărese şi precupeţe. Cârciumăritul era o ocupaţie
relativ frecventă în rândul femeilor52, atestată ca atare şi în surse din Europa

46
Documente…, VI, p. 145, nr. 165. Zapise din deceniile trei şi patru ale secolului al XVIII-lea
îl atestă pe un Ene (Iani), fiul lui Mârzea, neguţător, ginere al Mariei Sănduleasa neguţătoriţa (ibidem,
IV, p. 51, nr. 63; p. 55, nr. 69; p. 86, nr. 118). Tatăl neguţătoriţei se numea Miha, ceea ce ar putea indica
originea grecească a familiei. Soţul Mariei, Sandul Mani (Manea), fusese negustor – de unde, probabil, şi
atributul ei – şi murise înainte de 16 februarie 1722; fiul lui, Păntelei, fusese botezat de mitropolitul
Ghedeon al Moldovei (ibidem, III, p. 537, nr. 615). O Zamfira precupeaţă, care locuia în mahalaua
Muntenimii şi îşi vindea casa cu locul ei, era soţia unui Vasile cojocarul: Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, IX, Acte interne (1791–1795), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi, 20007,
p. 47, nr. 45 (în continuare, Documente…, IX); ibidem, V, p. 449, nr. 699. În schimb, Tomuleasa
neguţătoriţa, care, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, deţinea dughene pe Uliţa Podului
Hagioaiei (ibidem, p. 497–498, nr. 763), se numea Alexandra (Sanda) şi era soţia unui negustor – Toma
Alevra (ibidem, IV, p. 99, nr. 136). Tatăl ei, Ştefan Slănină, care o înzestrase cu o pivniţă de piatră pe
Podul Hagioaiei, cu dugheană de cârciumă (ibidem, p. 99, nr. 136), pare să fi murit înainte de 15
decembrie 1691, când jupâneasa lui trebuia să primească 500 de lei în contul unor „blane ce s-au luat în
dzilile Ducăi vodă şi a lui Dumitraşco vodă, pentru treaba domniei” (ibidem, III, p. 21–22, nr. 25). În
ceea ce-l priveşte pe Toma Alevra, el era fiul negustorului Gheorghe Alevra şi al Zoiţei (ibidem, p. 43,
nr. 52; p. 86, nr. 105; p. 115, nr. 134; p. 148–149, nr. 176; p. 287, nr. 316; p. 372, nr. 423). Despre
Neculăiasa neguţătoriţa, care deţinea un loc în apropierea bisericii Sfântul Nicolae (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, X, Acte interne (1796–1800), editate de Ioan Caproşu, Editura
Dosoftei, Iaşi, 2007, p. 109, nr. 109; p. 316, nr. 339; în continuare, Documente…, X) şi despre
neguţătoriţa din Târgul de Sus, care primea milă de la Mănăstirea Sfântul Spiridon (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, VII, Acte interne (1771–1780), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei,
Iaşi, 2005, p. 148, nr. 131; în continuare, Documente…, VII), nu am reuşit să găsesc alte informaţii.
47
Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 57.
48
Ibidem, p. 141.
49
Documente…, VII, p. 244, nr. 221; p. 337, nr. 266.
50
Ibidem, II, p. 242, nr. 270.
51
Călători străini…, VI, p. 484.
52
În catastiful Iaşilor din 1755 sunt înregistrate mai multe crâşmăriţe (cârciumăriţe): Safta,
Tudosca, „cârciumăriţa lui Buzilă”, şi Maria Botezătoaia din mahalaua Hagioaiei; Sanda, „crâşmăriţă
lui Neculai Cogălnicean”, din mahalaua Strâmba; Maria din mahalaua Frecău; Aniţa, Ioana, Irina,
Maria, altă Irina, arătată şi ca „precupaţă”, Paraschiva şi o altă Paraschiva, toate din mahalaua
Rusească (Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, editate de Ioan Caproşu şi Mihai-Răzvan
Ungureanu, I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 25–27, 32, 39, 46, 48, 50,
51; în continuare, Documente statistice…, I). Acestora li se adaugă mai târziu crâşmăriţă Ilinca

81
apuseană53. Cea mai veche menţiune a unei asemenea femei datează din ultimii ani
ai veacului al XVI-lea, când, pentru o datorie neachitată, Todosca, văduva
hatmanului Andrei, vindea vornicului Ilea Băcioc casele Ozanei, „cârciumăriţa
din Iaşi”54. La câteva decenii distanţă de Ozana a trăit Marula crâşmăriţa, soţia unui
Bilaşco, moartă înainte de 23 decembrie 1665. Cârciuma îi asigura probabil un
venit îndestulător, de vreme ce Marula putea chiar să dea bani cu împrumut celor
aflaţi la nevoie. Lipsită de copii, ea s-a lăsat în grija unei nepoate, Soltana Mare
Boiereasă55, căsătorită întâi cu Mare Boier şi apoi cu Iani Papalaci56. Contextul
onomastic pare să sugereze originea străină, probabil grecească, a acestor persoane.
Contemporană cu Marula, Tecla crâşmăriţa vindea, împreună cu Aniţa cea
şchioapă, jitnicerului Hristodor nu mai puţin de 20 de dughene, cu tot cu locul lor,
pe Uliţa Sârbească, lângă meserniţe, dughene care aveau să fie vândute apoi de
fratele lui Hristodor cu o sumă importantă: 500 de lei57.
Că femeile din Iaşi, ca şi cele din occidentul Europei, se îndeletniceau cu
vânzarea şi poate chiar cu producerea băuturilor58 se vede şi din alte mărturii59.
Este îndeajuns de cunoscut cazul Arhipoaiei, rachieriţa de pe Podul Vechi, a cărei
fată, Aniţa, fusese luată de bătrânul Dumitraşco vodă Cantacuzino „ţiitoaré, de o
purta în vedeală între toată boerimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta. Şi o purta cu
sălbi de galbeni şi cu hainé dé şahmarand, cu şlic dé sobol şi cu multe odoară
înpodobită. Şi – adăuga Ion Neculce, neuitând să sublinieze apăsat şi ironic
originea Aniţei – era tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de
rachieriţă”60. La rândul lor, documentele oraşului Iaşi o atestă pe Antimia
vinărsăriţa, proprietară a unei case pe Uliţa Hagioaiei, chemată ca martor,
împreună cu fiul ei, Ganea, la vânzarea unei case din vecinătate61. Editând
documentul, Gh. Ghibănescu a adăugat acest comentariu: „Vinars ne arată că
negustorii cari cumpără şi acei cari slujesc drept marturi ca vecini erau ardeleni,
căci şi azi în Transilvania se zice la rachiu vinars”62.

(Documente…, VII, p. 272, nr. 222) şi „baba Zoiţa, fiind crâşmăriţă lui Costandin, fămei fiindu
trecută de ani”, martor la o cercetare în apropierea Mănăstirii Bărboiului (Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, VIII, Acte interne (1781–1790), editate de Ioan Caproşu, Editura Dosoftei, Iaşi,
2006, p. 471, nr. 376; în continuare, Documente…, VIII).
53
Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 387; James B. Collins, The Economic Role of
Women…, p. 461–462.
54
Documente…, I, p. 64, nr. 41.
55
Ibidem, II, p. 97, nr. 99; p. 97–98, nr. 101.
56
Ibidem, p. 467, nr. 522; p. 518, nr. 582.
57
Ibidem, p. 198, nr. 226; p. 318, nr. 343; p. 408, nr. 450.
58
Judith M. Bennett, Ale, Beer, and Brewsters in England…, mai ales p. 14–36.
59
La Dochiţa rachieriţa, soţia unui Enache, face referire un document cu bogate ştiri
genealogice (Documente…, V, p. 111–112, nr. 197). Rachieriţele Ghiniţa, din mahalaua Hagioaiei, şi
Lupa, din mahalaua Trapezănească, sunt înregistrate în catastiful Iaşilor din 1755 (Documente
statistice…, I, p. 28, 41). Ilinca rachieriţa avea casă pe Uliţa Hagioaiei (Documente…, VII, p. 648,
nr. 500). Sanda rachieriţa figurează ca martor în hotarnica unei case din Muntenimea de Jos; alături de
amprenta digitală, numele său este însoţit de substantivul „olăriţa” (ibidem, VIII, p. 225–226, nr. 175).
60
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 291.
61
Documente…, II, p. 389–390, nr. 428.
62
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, V, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi,
1908, p. 91.

82
 Tot în calitate de martor, într-un zapis privind casa preotului de la biserica
Sfântul Nicolae de pe Uliţa din Afară, numită şi Sfântul Nicolae cel Sărac, apare o
„Măricuţa bărăriţa”63.
Cu ocazia unei pricini legate de nişte dughene de pe Uliţa Tărbujenească, era
invocat un zapis din zilele lui Vasile Lupu, în care, printre martori, figura şi
„Ihnătoaie săbieriţa”64. S-ar putea crede că aceasta era o făuritoare de săbii şi că
deci Iaşii nu erau cu nimic mai prejos decât un mare oraş din Apus, Strasbourg de
pildă, unde, încă de la jumătatea secolului al XV-lea, existau femei cu meserii,
unele dintre ele eminamente masculine, care necesitau şi pricepere, dar şi forţă
fizică: fierar, orfevru, vizitiu, negustor de grâu, grădinar, croitor, dogar65. Ideea ar
prinde mai mult contur dacă se ţine seama şi că, pentru aceeaşi pricină, făcându-se
o cercetare la „bătrânii uliţii”, a fost chestionată şi „Mărica Ihnătoie sebiiriţa cea
bătrână, care iaste şi în zapisul cel bătrân”66. Dar adevărata identitate67 a acestei
femei o stabileşte un uric de la Radu vodă Mihnea, din 1626, care îl înregistrează,
ca martor la o vânzare, pe „Ignat săbier din Iaşi”68. Cum Mărica Ihnătoaia trăia în
vremea lui Vasile Lupu, iar în 1666 era deja „bătrână”, mi se pare mai presus de
îndoială că ea era, în realitate, soţia săbierului Ignat69.
Informaţiile despre Bejeneasa şelăriţa, martor la vânzarea unui loc de casă în
Podul Vechi70, trebuie puse în legătură cu cele culese dintr-un zapis, în care este
amintit un loc de casă cu pivniţă, „care loc iaste după casa lui Bejan şelar pre Podul
Vechiu”. Între martorii actului acestuia apar şi Bejeneasa „cu ficiorul ei, Vasilie”71,
ceea ce indică, fără putinţă de tăgadă, că femeia era, de fapt, căsătorită cu şelarul
Bejan, personaj cunoscut altminteri72. Se mai poate spune că el avea cu adevărat
case în Podul Vechi73, că prenumele şelăriţei era unul rar – Simdziana74 – şi că fiul
său, Vasilie, era dezmierdat Vasiliţă75.

63
Documente…, II, p. 586, nr. 665.
64
Ibidem, p. 126, nr. 141.
65
Margaret L. King, Femeia Renaşterii, în vol. Omul Renaşterii, coordonat de Eugenio Garin,
traducere de Dragoş Cojocaru, prefaţă de Maria Carpov, Polirom, Iaşi, 2000, p. 254; v. şi Claudia
Opitz, Contraintes et libertés…, p. 391–392.
66
Documente…, II, p. 128, nr. 144.
67
Pentru o altă Mărica Ihnătoaia, soţia negustorului Ignat (Ihnat) Manoleţ, donatoare, în 1628,
a unui Tetraevanghel la biserica Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi: Maria Magdalena Székely, Ctitori
mari şi ctitori mici la biserica Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi, în vol. Contribuţii privitoare la istoria
relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV–XV, editat de Petronel
Zahariuc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 83–90.
68
Documente…, I, p. 211, nr. 159.
69
Văduvă a unui săbier trebuie să fi fost şi Tofana săbieriţa, care, împreuna cu fiica sa şi cei
doi nepoţi, vindea propriului ginere o dugheană în Târgul de Jos (ibidem, VII, p. 656, nr. A).
70
Ibidem, II, p. 5, nr. 4.
71
Ibidem, I, p. 518, nr. 464.
72
Ibidem, p. 496, nr. 436; p. 501, nr. 442.
73
În legătură cu o altă Bejeneasa, care a trăit la Iaşi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
şi care a avut o fiică, Ileana, şi, probabil, un fiu, pe popa Ştefan: Maria Magdalena Székely, Structuri
de înrudire în Iaşii secolului XVII, comunicare la Al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică,
Iaşi, 16 mai 2008.
74
Documente…, II, p. 6, nr. 6; p. 407, nr. 450.
75
Ibidem, p. 6, nr. 6.

83
 Un exemplu relativ bine documentat de meserie practicată la modul real de o
femeie vine din direcţia meşteşugurilor textile. Legătura dintre femei şi
confecţionarea de veşminte trebuie să fi fost foarte veche76, dar atestarea sa în
documentele Iaşilor este târzie77. Un act o pomeneşte pe Parasca, fiica prisăcarului
Baciul, ale cărei fete fuseseră „cosătoare în casă la doamna lui Vasilie vodă”, fără
a preciza însă la care dintre cele două doamne ale lui Vasile Lupu. Una dintre fetele
„cosătoare” pare să fi devenit soţia vornicului de târg Gheorghe78. O Maria
(Marica) croitoriţa, cumpărătoare şi apoi vânzătoare a unei case79, se număra
printre martori în zapise din anii ’70 şi ’80 ai veacului al XVII-lea80 şi chiar şi într-un
testament, acela al vornicului de poartă Andrei Săpoteanul81. Dintre rudele Maricăi
este cunoscut doar un ginere, Gligoraşco82.
Într-o mărturie a vornicilor de poartă, cu privire la alegerea unor locuri de
casă de pe Uliţa Mare, aparţinând Mănăstirii Dealul Mare din Codrii Iaşilor, se
preciza: „acélea locuri să alégem den gios, despre Iorga ţârcovnicul, şi den sus,
despre Podul Vechiu, despre locul ii Ghiorghease băcăliţei”83. Între martori se afla
„Măricuţa Gheorghiiasa”, care, neştiutoare de carte, îşi adeverea semnătura cu
amprenta digitală. Casele acestea, de la răscrucea Uliţei Mari cu Podul Vechi84,
aparţinuseră unui Gheorghie bacalul, călăraş de Ţarigrad la 164785, care le
cumpărase, împreună cu soţia sa, cu un an înainte, pentru 160 de lei86. Gheorghie,
un grec din Arghirocastro, avea să dăruiască înaintea morţii, Mănăstirii Adormirea
Maicii Domnului din locul baştinei sale, două dughene lipite de casa lui din Iaşi87.

76
Pentru practicarea acestei meserii în Europa de apus: Merry E. Wiesner, Spinsters and
Seamstresses: Women in Cloth and Clothing Production, în vol. Rewriting the Renaissance…,
p. 191–205.
77
Din veacul al XVIII-lea ne parvin informaţii despre: Safta Istrătoaia croitoriţa, văduva lui
Istratie croitorul (Documente…, IV, p. 2, nr. 3; p. 124–125, nr. 176; p. 228, nr. 314); o „cusătoare”
anonimă, care a făcut o „cămeşă femeiască” surorii lui Ion Neculce (ibidem, p. 43, nr. 56); Maria
Costăndăchioaia, croitoriţa din mahalaua Muntenimii, văduva lui Costandachi croitorul (ibidem,
p. 72, nr. 94; p. 80, nr. 109; ibidem, VIII, p. 436, nr. 342; p. 449, nr. 358); Paraschiva „cusătoari”
(ibidem, V, p. 315, nr. 529; ibidem, VI, p. 4, nr. 5); Maria croitoriţa, văduva lui Neculai croitorul
(ibidem, V, p. 490, nr. 753); Aniţa croitoriţa, care plătea bezmen bisericii Sfântul Nicolae (ibidem,
p. 509, nr. 778); Stana, „ţiganca cusătoare” (ibidem, VI, p. 381–382, nr. 419); Măriuţa croitoriţa,
văduva lui Chiriac croitorul, de pe Uliţa Hagioaiei (ibidem, VII, p. 57, nr. 62) şi o altă Maria
croitoriţa, din mahalaua Fânăriei (ibidem, VIII, p. 489–491, nr. 392).
78
Documente…, II, p. 132, nr. 149.
79
Ibidem, IV, p. 232, nr. 322.
80
Ibidem, II, p. 413, nr. 456; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, VIII, Tipografia „Dacia” P. &
D. Iliescu, Iaşi, 1913, p. 126, nr. XCVII.
81
Documente…, II, p. 470–471, nr. 526.
82
Ibidem, p. 589, nr. 669; ibidem, III, p. 39, nr. 45; p. 164, nr. 194; p. 166, nr. 196.
83
Ibidem, II, p. 236, nr. 265; v. şi ibidem, V, p. 559–560, nr. 835; ibidem, VI, p. 13–14, nr. 16;
p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221.
84
Ibidem, II, p. 254–255, nr. 279; p. 407, nr. 450; p. 485, nr. 543.
85
Ibidem, I, p. 412, nr. 337; p. 419–420, nr. 348 (ca martor la acest zapis, Gheorghe foloseşte
un sigiliu inelar, conţinând un scut heraldic timbrat de o cască cu lambrechini şi o coroană cu trei
fleuroni); p. 481, nr. 420.
86
Ibidem, p. 407, nr. 333.
87
Ibidem, p. 495, nr. 436; p. 500–501, nr. 442. La aceste acte de danie, printre martori se
numără şi naşul lui Gheorghie şi al soţiei sale – Necula, bacal şi el, şi tot grec (semnează Νηκολας,
respectiv Νηκολας μπακαλοις).

84
A murit după 17 aprilie 1658, data ultimei sale atestări88. N-a avut copii cu soţia sa,
Mărica, fata lui Precop din Bârlad89. Jupâneasa i-a supravieţuit destui ani şi, după
moartea lui Gheorghie, a început a fi numită ea însăşi Gheorghiasa băcăliţa90. La o dată
necunoscută, văduva a dăruit Mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust, un loc „alăturea cu Uliţa
Podului Vechi”91. Un document târziu, din 1760, aminteşte viile de la Şorogari ale
„Gheorghiesei neguţitoriţii”, dar cred că aici este vorba despre un alt personaj92.
O femeie implicată în treburile târgului a fost şi priscorniţa Anghelina,
martor la o danie, alături de fiii ei, „Ion, sân priscorniţi” şi „Silion, sân priscorniţei”93.
Nu se ştie dacă termenul priscorniţă defineşte o meserie propriu-zisă sau, mai
degrabă, o ocupaţie neremunerată, un fel de ajutor dat bisericii, în schimbul
pomenirii94. Cum actul care o atestă pe Anghelina priveşte o danie către preotul de
la Sfântul Ioan Zlataust, este de bănuit că ea era priscorniţă la această biserică95.
Ipoteza este sprijinită de documente ulterioare, care scot în evidenţă legătura
strânsă dintre o priscorniţă şi biserica pe lângă care aceasta slujea, legătură
concretizată şi în schimburi de stăpâniri, înţelegeri sau chiar danii reciproce. Aşa,
de pildă, în 1786, Ioana Moviloaia, priscorniţă la biserica Sfinţii Athanasie şi
Chiril, hotăra ca, la moartea sa, casa şi toate câte se vor afla împrejurul ei să revină
lăcaşului, pentru că preoţii şi ctitorii lui îi dăduseră o bucăţică din locul bisericii, ca
să-şi facă o casă „cu patru despărţituri într-însa, cu hoară prin mijloc şi cu
pivnişoară de lemnu pe didesuptul casilor şi cu locuşor denainte casilor”96.

88
Ibidem, p. 503, nr. 444 (semnează greceşte, Γηωργις, în calitate de martor).
89
Ibidem, p. 407, nr. 333. Mărica a avut un nepot, Cârstea (ibidem, II, p. 236, nr. 265; v. şi
p. 164, nr. 184; ibidem, V, p. 559, nr. 835; ibidem, VI, p. 14, nr. 16; p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221).
90
Pentru comparaţie, s-ar putea utiliza exemplul de mai târziu al Soltanei băcăliţa, care vindea,
împreună cu fiii săi, egumenului Mănăstirii Barnovschi, lemnul unei dughene; ea era soţia (poate
văduva) lui Enea bacalul (ibidem, IV, p. 105, nr. 146). Tot la fel, o Parascheva băcăliţa, răposată
înainte de 26 aprilie 1781, fusese soţia lui Andrei băcalbaşa (ibidem, VIII, p. 35, nr. 17). Că prin
termenul „băcăliţă” se înţelegea în mod curent soţia unui bacal, se remarcă şi din cele consemnate de
paharnicul Costandin Sion despre Călin sân Chirilă (Kirilovici), „croitor, bacal”, care, cumpărându-şi
un decret de serdărie, „s-au făcut şi cucon, nu numai el, ce încă şi copiii, şi băcăliţa lui se numeşte
cuconiţa Mărcuţa” (Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, text ales şi stabilit, glosar şi
indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S.
Gorovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 141).
91
Documente…, V, p. 550, nr. 829; v. şi ibidem, p. 560, nr. 835; ibidem, VI, p. 14, nr. 16;
p. 99, nr. 114; p. 190, nr. 221.
92
Ibidem, VI, p. 249, nr. 287.
93
Ibidem, II, p. 385, nr. 421.
94
Ioan-Augustin Guriţă, Personalul auxiliar al bisericilor ieşene în secolul al XVII-lea, în vol.
Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene…, p. 185.
În secolul al XVIII-lea, Luţa priscorniţa este martor într-un zapis de vânzare (Documente…,
III, p. 366, nr. 414). O alta, priscorniţa Sanda, cumpăra o casă pe Uliţa Sârbească (ibidem, V, p. 523,
nr. 798). Fiul ei, Niculai, era arătat ca „sân lui Gavrilu vorniculu din Larga” (ibidem, VI, p. 216, nr.
252), ceea ce înseamnă că priscorniţa fusese soţia acestuia din urmă. La recensământul din 1774, o
priscorniţa Marica era văduvă şi locuia în mahalaua Frecău şi Trapezănească (Documente statistice…,
I, p. 111), iar Nastasia, femeie săracă, trăia în mahalaua Muntenimii de Mijloc (ibidem, p. 125). În
fine, o Maria priscorniţa este citată între martori la o vânzare în mahalaua Muntenimii de Sus
(Documente…, VII, p. 329, nr. 265).
95
Ioan-Augustin Guriţă, op. cit., p. 185–186.
96
Documente…, VIII, p. 420, nr. 333.

85
 Dacă despre familia Anghelinei datele lipsesc, nefiindu-ne cunoscute decât
numele băieţilor săi, în cazul unei alte priscorniţe se poate reconstitui chiar o mică
structură de înrudire. Un act din 1693 priveşte vânzarea către Cârstea căpitan de
darabani, a două dugheni, a unei pivniţe de piatră şi a unui loc de dugheană „despre
casa Alexandrii prescorniţăi”, cu tot locul lor, pe Uliţa Podului Vechi, între locul
lui Iane Hadâmbul şi „între locul Alexandrii prescorniţăi”. Între martorii zapisului
era citat şi „Neacşul, ginerele prescorniţii”97. După patru ani, în legătură cu aceeaşi
vânzare, Neacşul apare din nou ca martor, dar, de data aceasta, fără raportare la
soacra sa98. Lămuririle genealogice ni le aduce un zapis din 1702, prin care Neacşul
şi soţia lui, Despa, fata Alexandrei, femeia lui Bejan săhăidăcariul de pe Podul
Vechi, au vândut un loc de dugheană, „den păretile casăi nostre, de patru palme în
laturi pân-în dughenile dumnealui nănaşului Cârstii vornicului”, chiar acestuia din
urmă şi jupânesei sale, Maria99. Aşadar, Alexandra priscorniţa era soţia lui Bejan
săhăidăcarul şi mama Despei, căsătorită cu Neacşul. Cârstea vornicul era naşul lor.
Documentele oraşului Iaşi au păstrat informaţii şi despre Bejan săhăidăcarul şi
neamul său: el era fiu al lui Ştefan Ciuciulii şi frate al lui Mihăilachi100. Aşa cum o
atestă izvoarele până în cel de-al XVIII-lea veac, familia lui Bejan avea casă pe
Uliţa Podului Vechi. Era, probabil, moştenirea lui, pentru că şi părintele său apare
în acte referitoare la persoane sau stăpâniri din aceeaşi zonă101. Un asemenea act –
o diată – dezvăluie şi meseria lui Ştefan Ciuciulea: aceea de croitor102. Nu se ştie cu
ce se îndeletnicise tatăl lui, însă, după cum par să o indice sursele, şi acesta locuise
în Iaşi, pentru că, pe la mijlocul veacului al XVII-lea, când marii boieri au făcut o
cercetare pentru o pricină legată de un loc de pe Podul Vechi, printre „oamenii
buni, uliceani şi neguţitori şi egumeni” chestionaţi s-a numărat şi „Ştefan, feciorul
Ciuciului”103. Identificarea martorului prin părintele său poate constitui o dovadă că
şi acesta din urmă era sau fusese o persoană cunoscută în mediul în care se făcea
ancheta. Informaţiile de care dispunem nu ne îngăduie să aflăm la ce biserică era
priscorniţă Alexandra; în schimb, ele dovedesc faptul că această femeie intrase,
prin căsătorie, într-o familie de meşteşugari, atestaţi direct sau indirect ca locuitori
ai târgului măcar de la finele secolului al XVI-lea.
Apariţia, într-un alt document, a unei zugrăviţe, Alexandra pe numele ei104, a
fost considerată o dovadă că femeile „unelteau şi negoţul şi meşteşugurile”105. În
fapt, Alexandra era soţia lui Neculai, zugrav domnesc106, un meşter priceput, însă

97
Ibidem, III, p. 53, nr. 62 („Neacşul zăt Alexandrii prescorniţii”, în locul unde ar fi trebuit să
se afle amprenta digitală).
98
Ibidem, p. 112, nr. 130.
99
Ibidem, p. 168, nr. 199.
100
Ibidem, II, p. 559, nr. 636.
101
Ibidem, p. 455, nr. 508; p. 460, nr. 516; p. 473, nr. 530.
102
Ibidem, p. 473, nr. 530.
103
Ibidem, I, p. 455, nr. 394.
104
Ibidem, II, p. 503, nr. 567; ibidem, III, p. 3, nr. 4; p. 83, nr. 102.
105
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 127.
106
Documente…, II, p. 404, nr. 446.

86
necunoscător de carte107. Alexandra avusese o casă în mahalaua Curelari, pe care o
vânduse unui tovarăş de meşteşug al soţului ei – Ştefan zugravul108. În 1685, ajunsă
la vârsta bătrâneţilor, zugrăviţa avea să vândă „o casă ce-au fostu mai bătrână şi cu
altă căşciorî ce iasté făcută în locul grajdului, amândoao alăture”. La acea dată,
Alexandra pare să fi fost văduvă şi lipsită de copii, întrucât cumpărătoarea casei se
obliga să o lase „să şaadză în casă” şi să o „socotească” până la moarte109.
Când un oarecare Enachie şi soţia sa, Măria, fiica Sandei, vindeau o vie în
fundătura Copoului, tocmeala se făcea în faţa unor martori, între care „a dumisale
mătuşii mele Saftei bănăriţii”. S-ar putea crede că Safta se ocupa ea însăşi cu
bănăritul, dacă o însemnare de pe spatele filei a doua a documentului n-ar aduce
precizarea lămuritoare: „De vii, ot Enachi şi Sanda, nepoata banariului”110. Safta
era deci soţie a unui bănar.
Într-un zapis de vânzare – redactat cu multe greşeli de limbă – sunt citaţi între
martori: Ştefan tălpălariul, Pavăl „siimanul, talpălari” şi „Gligoraşco talpalariţă”.
Mai jos, în dreptul amprentei digitale, ultimul nume apare complet şi în forma lui
corectă: „Măria Gligoraşceasă”111. De aici s-ar putea trage concluzia că femeia era
tălpălar, mai ales dacă avem în vedere şi un alt act, în care, hotărnicindu-se locul
deţinut de breasla mişeilor în Târgul de Sus, este menţionată „casa Gligorăşoaie
opincăriţii”112. În plus, în catastiful Iaşilor din 1755, apare şi o altă femeie cu
această îndeletnicire, Aniţa tălpălăriţa de pe Uliţa Feredeielor113. Dar în situaţia de
mai înainte adevărul era altul şi despre el ne vorbeşte un document referitor la o
casă din Mahalaua Tălpălărească, vândută „dinnaintea dumisale lui Gligoraşco
starostelui de tălpălari, ficiorul lui Nicoară”114. Ca şi alteori, Maria tălpălăriţa115
era, în realitate, căsătorită cu tălpălarul Gligoraşco, ajuns la un moment dat chiar
staroste al acestei bresle116.
Documentele explorate până acum nu susţin, cel puţin pentru Iaşi, ipoteza că
o femeie putea deveni staroste de breaslă. Exemplul adus cândva în discuţie de
Eugen Pavlescu nu este, din păcate, ilustrativ în acest sens117. Este drept că o
Agahiţa Păscăloaie spunea despre sine că a „fostu stărăstoaie de neguţători de târg

107
În zapisele în care apare ca martor, numele său este însoţit de amprenta digitală (ibidem,
p. 175, nr. 199; p. 404, nr. 446). Despre el: C. A. Stoide, Ştiri despre câţiva zugravi moldoveni din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în MMS, XXXV, 1959, 7–8, p. 422–423.
108
Documente…, II, p. 503, nr. 567; C. A. Stoide, op. cit., p. 424.
109
Documente…, II, p. 544, nr. 617.
110
Ibidem, p. 580–581, nr. 659.
111
Ibidem, III, p. 42–43, nr. 51.
112
Ibidem, p. 137, nr. 159. Despre o altă opincăriţă, Paraschiva, martor la o diată, nu pot spune
dacă era soţia unui opincar sau dacă practica ea însăşi acest meşteşug (ibidem, p. 501, nr. 575).
113
Documente statistice…, I, p. 65.
114
Documente…, II, p. 506, nr. 570.
115
Ea nu trebuie confundată cu o altă Maria tălpălăriţa, „mahalagiţă”, martor la un zapis din
1780 (ibidem, VII, p. 575, nr. 445).
116
V. şi Şt. Olteanu, Un aspect al producţiei meşteşugăreşti în oraşele din Moldova în secolul
al XVII-lea (prelucrarea pieilor), în „Studii. Revista de Istorie”, X, 1957, 3, p. 94; idem şi Constantin
Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova…, p. 177.
117
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 216–217.

87
de Iaşi”118, dar această formulă trebuie pusă numaidecât alături de aceea cuprinsă în
alte documente: „giupâneasa lui Pascal, ce-au fostu staroste de neguţători” sau
„giupânéasă, anume Agafiia, ce-au fostu a răposatului Passcal, starosté de
neguţători”119. Comparaţia vădeşte că „stărăstoaia” nu fusese ea însăşi conducător
al breslei negustorilor, ci doar soţia starostelui. Acesta se numea Pascal şi era
negustor grec120, cunoscător de carte, atestat ca staroste la 1659121 şi ca fost staroste
începând din 1664122. A murit înainte de 12 iunie 1669, lăsându-şi soţia văduvă şi
fără copii, însă dându-i învăţătură, „la datul sufletului său şi cu limbă de moarte”,
să dăruiască din moşiile pe care le agonisiseră împreună şi din cele moştenite123.
Jupâneasa avea să facă întocmai, dăruind lui Iane neguţătorul, „om strein”, pe care
ea-l „încăsătorise”, o pivniţă de piatră şi trei dughene, situate pe Uliţa Târgului
Vechi, moştenite de la părinţii săi124. Din păcate, nici actele acestei donaţii şi nici
altele nu trădează identitatea părinţilor Agahiţei. Chiar dacă familia ei va fi fost
străină, este cert că înaintaşii săi se stabiliseră la Iaşi măcar de o generaţie, dacă
apucaseră să devină stăpâni de dughene. Există, totuşi, un element care ar putea
contribui cândva la descoperirea neamului Agahiţei: sigiliul acesteia, mobilat cu un
vultur bicefal şi având legenda „& Agahita. 1655”125. Cum multe dintre
persoanele care, în Moldova, au utilizat ca însemn pasărea imperială au fost deja
studiate126, o investigaţie în această direcţie ar putea eventual aduce o lumină şi în
privinţa strămoşilor jupânesei.
Astfel, prin mici incursiuni genealogice, de pe lista de meserii asociate, la o
primă şi superficială vedere, cu numele unor femei, dispar acelea de săbier, şelar,
zugrav, bănar, tălpălar sau opincar. Este o dovadă că doar cercetările speciale ar
putea stabili, în viitor, cu mai multă precizie, statutul unor femei din Iaşi, legate de
meserii specifice bărbaţilor, precum: Măria bărbieriţa127, o potcovăriţă, al cărei
118
Documente…, II, p. 423, nr. 466.
119
Ibidem, p. 228, nr. 259; p. 250, nr. 276.
120
Ibidem, I, p. 411, nr. 336; ibidem, II, p. 402, nr. 444.
121
Ibidem, I, p. 510, nr. 455.
122
Ibidem, II, p. 63, nr. 61; p. 85, nr. 89; v. şi ibidem, I, p. 404, nr. 328; p. 405, nr. 329; p. 425,
nr. 355; p. 427, nr. 358; ibidem, II, p. 181, nr. 206; p. 376, nr. 410.
123
Ibidem, II, p. 228–229, nr. 259.
124
Ibidem, p. 229, nr. 259; p. 250, nr. 276.
125
Ibidem, p. 230, nr. 259.
126
Petronel Zahariuc, Observaţii asupra unor sigilii medievale moldoveneşti, I, în ArhGen, IV
(IX), 1997, 1–2, p. 264–266; Maria Magdalena Székely, Paleologii din Moldova, în vol. De potestate.
Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2006, p. 525–536; Sorin Iftimi, Animalele în heraldica boierească din Moldova (secolele XIV–XVIII),
în Lumea animalelor. Realităţi, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria Magdalena Székely,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 414–416.
127
Măria bărbieriţa avea case la începutul Uliţei Făinei, „înpotriva Picioragăi”, şi un loc pe
Uliţa Nouă, alături de Mălanca (Documente…, I, p. 402, nr. 325; p. 403, nr. 326; p. 405, nr. 330;
p. 436–437, nr. 368 şi nota 1; DRH, A, XXVIII, volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 196, nr. 249;
p. 220, nr. 279; p. 366, nr. 426). Poate că tot ea stăpânise şi vii la Iaşi, menţionate abia la 1793
(Documente…, IX, p. 199, nr. 222). Faptul că, pe la 1638–1639, un bărbier din Suceava primea, în
schimbul serviciilor sale, o fotă şi o năframă (Suceava. File de istorie. Documente privitoare la
istoria oraşului, 1388–1918, I, ediţie de documente întocmită de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ştefan
Ceauşu, Ioan Caproşu, Gavril Irimescu, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989,

88
nume nu este cunoscut, dar care avea un fiu, Efrim128, Irina băieşiţa129, Ştefana
căldărăriţa130, Aniţa săponăriţa131, Profira cizmăriţa132 ori o abăgeriţă anonimă133.

p. 273, nr. 143), nu constituie, aşa cum crezuse N. Iorga, „cea dintăi pomenire a bărbiereselor în
izvoarele istoriei” (N. Iorga, Medici şi medicină în trecutul românesc. Conferinţă ţinută la Societatea
Studenţilor în Medicină, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 30; v. şi
ibidem, ediţie îngrijită, adnotată şi indice general de Irina Croitoru, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2013, p. 44, nota 93).
Cel dintâi bărbier atestat la Iaşi este Tudor, în primii ani ai veacului al XVII-lea
(Documente…, I, p. 88–89, nr. 62). Lui îi urmează, până la 1645: Albul (ibidem, p. 191, nr. 140); Ilia,
Voico şi Enachie (ibidem, p. 308, nr. 230; p. 351, nr. 267, 268), precum şi Vasilie Gânscă, ajuns şi
staroste de bărbieri (ibidem, p. 351, nr. 267, 268).
În primii ani ai secolului al XVIII-lea, se vorbeşte despre o Ileana bărbieriţa, proprietară a unei
dughene (ibidem, III, p. 290, nr. 320), şi despre Costina bărbieriţa, soţie a unui Matei şi soră a
Angheluşei, proprietară a unei case construite chiar de ea (ibidem, p. 320, nr. 356; p. 539–540,
nr. 619; p. 541, nr. 622). La 1755, catastiful Iaşilor o înregistrează pe Sanda bărbieriţa din mahalaua
Hagioaiei, femeie săracă (Documente statistice…, I, p. 21), iar un zapis aproape contemporan, pe
Măranda bărbieriţa (Documente…, VIII, p. 369, nr. 288; v. şi p. 667–668, nr. 536, cu informaţia că
Măranda era fiica Ioanei Chelboaia). O structură de înrudire interesantă, care şi-ar putea vădi utilitatea
într-o cercetare viitoare a statutului Măriei bărbieriţa, se găseşte într-o mărturie din 1741: Angheluşa,
fata unei bărbieriţe nenumite, este arătată ca nepoată de soră a Mutei, fata lui Gligoraş bărbierul
(ibidem, V, p. 61, nr. 112). Or, despre Gligoraş bărbierul se ştie că a avut un fiu, Neculai, şi două
fiice, Irina Muta şi Catrina (ibidem, IV, p. 1–2, nr. 3), ceea ce înseamnă că mama Angheluşei se
numea Catrina. Ar fi de văzut dacă ea moştenise meseria părintelui său ori a fost căsătorită cu un bărbier.
128
Acest Efrim avea casă pe Uliţa Strâmbă (Documente…, I, p. 426, nr. 356).
Numărul potcovarilor din Iaşi, înregistrat în documente până la 1649, este relativ mare,
începând cu Ursu (ibidem, p. 81–82, nr. 56) şi continuând cu Ambrohie (ibidem, p. 351, nr. 267);
Ionaşco Sucevan (ibidem, p. 370, nr. 289; p. 407, nr. 332, 333); Ştefan, a cărui fată, Irina, apare la
1648 (ibidem, p. 419, nr. 347), sau Gligorie (ibidem, p. 419, nr. 347; p. 427, nr. 358). În 1640, este
menţionat şi Gligorie, potcovarul domnesc (ibidem, p. 375, nr. 293).
129
Documente…, II, p. 64, nr. 62. Irina avea un fiu, Arpentie, şi deţinuse un loc de casă în
Uliţa Nouă, „pân-în Uliţa den Afară”.
Pentru secolul al XVII-lea, îmi sunt cunoscuţi doar Petrea băiaşul (ibidem, I, p. 292, nr. 214) şi
Ivan feredeuşul, „meşterul Măriei Sale, Ion vodă”, rob al lui Vasile Lupu, care s-a dus „la Ţarigrad la
Vasilie vodă şi acolo s-au săvârşit” (ibidem, p. 514, nr. 459; ibidem, II, p. 281, nr. 302).
Chiar dacă izvoarele nu o afirmă în chip explicit, este mai presus de orice îndoială că serviciile
din ferdeiele destinate femeilor – precum cel frecventat, de pildă, de ţiitoarea lui Dumitraşco vodă
Cantacuzino (Ion Neculce, Opere, p. 291) – erau asigurate de persoane de sex feminin.
130
Documente…, II, p. 134, nr. 151.
Un Vasilie căldărariul este menţionat ca martor în 1640 (ibidem, I, p. 364, nr. 285).
În secolul al XVIII-lea, trăiau Andrei abăgeriul şi soţia lui, Sanda, fata Chelsiei căldărăriţa
(ibidem, IV, p. 130, nr. 185; v. şi ibidem, V, p. 227, nr. 416; ibidem, X, p. 404, nr. 48). Interesant este
cazul înfăţişat într-un document în care sunt citate două zapise: în primul, din 1768, o casă din
mahalaua Căcainei era cumpărată de un Toader mesărciul şi soţia sa, Vasilca; în cel de-al doilea, casa
din Căcaina era vândută de Vasilca căldărăriţa (ibidem, VIII, p. 225, nr. 175), ceea ce ar însemna că
soţia meserciului era căldărăriţă.
131
Documente…, II, p. 389, nr. 428.
Cel dintâi săpunar din Iaşi atestat în acte este Gligorie Sorăci (ibidem, I, p. 401, nr. 322),
urmat, în ordine cronologică, până la 1675, de Ştefan (ibidem, p. 456, nr. 395) şi de Gligorie, al cărui
ginere, Costachi croitorul, trăia la 1675 (ibidem, II, p. 389, nr. 428).
O săpunăriţă cu nume necunoscut stăpânise cândva un loc de casă în mahalaua Tălpălărie, loc
care avea să fie din nou vândut la 1721 (ibidem, III, p. 530, nr. 603). O alta, Catrina, avusese casă în
mahalaua Feredeielor şi o vânduse lui Pavăl bărbierul, despre care se spunea, la 1776, că „au murit şi
casa din vrémea moscalilor s-au strâcat” (ibidem, VII, p. 236, nr. 220). Mai târziu, este atestată o

89
 Sondajul întreprins acum asupra documentelor oraşului Iaşi, în căutarea
femeilor cu meserii, impune metoda de urmat într-o asemenea examinare. Sub
raport terminologic, sufixul –iţă poate să indice atât o femeie angrenată în
producţia de bunuri sau în comerţul târgului (pităriţă, cârciumăriţă, vinărsăriţă,
bărăriţă, croitoriţă, priscorniţă), cât şi pe soţia unui meseriaş, slujbaş sau neguţător
(săbieriţă, şelăriţă, băcăliţă, zugrăviţă, bănăriţă, tălpălăriţă, după modelele mai
evidente: armăşiţă, călărăşiţă, căpităniţă, cupăriţă, diaconiţă, fustăşiţă, iconomiţă,

Maria săpunăriţa, dimpreună cu fiul ei, Ioniţă (ibidem, VIII, p. 225, nr. 175; v. şi p. 636, nr. 503).
Pentru desluşiri, ar fi, poate, utilă o paralelă cu informaţiile cuprinse într-un document din 1757:
Văsăica soponăriţa vindea o casă în Ţigănime, lângă Bahlui, nepotului său, Dragomir. Văsăica era
văduva lui Moisă soponarul (pentru el, v. şi ibidem, IV, p. 229, nr. 315) şi avea cumnat pe Lazăr
soponarul (ibidem, VI, p. 75, nr. 87; v. şi p. 292, nr. 339). La rândul său, nepotul Dragomir era tot
soponar (ibidem, p. 119, nr. 135; p. 168, nr. 193; p. 215, nr. 251). În acest caz, se vede că producerea
săpunului era o „afacere de familie”, întinsă pe cel puţin două generaţii. La fel stăteau lucrurile şi în
familia unei Maria, soţia lui Ioan călăraş de Ţarigrad, care se declara fiică a lui Ioniţă săponariul şi
nepoată a lui Ioan săponariul; mama sa, Ioana, era şi ea numită „săponăriţă” (ibidem, IX, p. 166–168,
nr. 183; ibidem, X, p. 74, nr. 73).
132
Documente…, II, p. 464, nr. 520.
Începând din 1631, când sunt înregistraţi ca martori Bejean starostele de cizmari şi Focşea
cizmarul (ibidem, I, p. 294, nr. 216), şi până în 1679, documentele îi mai amintesc pe: Ionaşco Babici
(ibidem, p. 527, nr. 476); grecul Toader (ibidem, p. 390, nr. 310; p. 433, nr. 364: semnează „Θεοδορος
τζησμαρις”); Oprea (ibidem, p. 399, nr. 321; p. 407, nr. 332, 333; p. 412, nr. 337; ibidem, II, p. 179,
nr. 204; p. 180, nr. 205; p. 319, nr. 343); Dănăilă, fiul Maricăi Pârloaia (ibidem, I, p. 411, nr. 336);
Ghiorghie (ibidem, p. 449, nr. 386; ibidem, II, p. 178, nr. 203); Iacob, fiul Oprei – poate acelaşi cu cel
de mai sus (ibidem, I, p. 481, nr. 420; p. 487, nr. 428; p. 494, nr. 435; ibidem, II, p. 407, nr. 450);
Tănasie (ibidem, I, p. 509, nr. 453; ibidem, II, p. 408, nr. 450); Hilip, Stan şi Apostol (ibidem, II, p.
66, nr. 64; p. 67, nr. 66); Neniul şi Ionaşco, ginerele lui Toader cizmarul – poate grecul de mai sus
(ibidem, p. 76, nr. 79; p. 96–98, nr. 99, 101; p. 117, nr. 128; p. 195, nr. 223); Ion, staroste de cizmari
(ibidem, p. 147, nr. 163); Ifrim (ibidem, p. 154, nr. 173); Nenov (ibidem, p. 196, nr. 224); Sâmbotin
(ibidem, p. 407, nr. 450); Sava (ibidem, p. 441, nr. 490); Vasilie şi Leondar (ibidem, p. 460, nr. 517;
p. 464, nr. 520). În acelaşi interval, ca cizmari domneşti sunt atestaţi: Gheorghie (ibidem, I, p. 426, nr. 356);
Neaniul şi Stan (ibidem, p. 449, nr. 386), precum şi Ion (ibidem, p. 514, nr. 459).
Nu-mi este cunoscut statutul Sandei Ivăneasa cizmăriţa (ibidem, VIII, p. 217, nr. 167). În
schimb, o Aniţa cizmăriţa era cu certitudine soţia lui Vasile cizmarul (ibidem, VII, p. 231, nr. 213).
133
Documente…, II, p. 465, nr. 520.
Prima atestare documentară a unui abăger din Iaşi, Brezda, datează din 1648 (ibidem, I, p. 422,
nr. 351). Apoi, până în 1679, mai sunt menţionaţi: Hriste (ibidem, II, p. 9, nr. 9); Ivan (ibidem, p. 47,
nr. 45); Ursul (ibidem, p. 282, nr. 302); Leondari (ibidem, p. 300, nr. 327; p. 402, nr. 444); Vasilie,
Dima şi Istratie (ibidem, p. 385, nr. 421); Stan (ibidem, p. 403, nr. 445); Andrieş, Pătraşco,
Dumitraşco şi Iordachi (ibidem, p. 465, nr. 520).
O Măria Toderiasa, care vânduse, împreună cu fiii săi, două dughene în Târgul de Jos, este
numită în însemnările de pe zapisul de vânzare, „Măriuţa abăgeriţa” sau, pur şi simplu, „abăgeriţa”
(ibidem, III, p. 421–422, nr. 476; v. şi p. 454–455, nr. 520; ibidem, IV, p. 11, nr. 17). Ea era soţia lui
Toader abăgeriul (ibidem, III, p. 422, nr. 476; ibidem, IV, p. 52, nr. 64). În două zapise ulterioare,
figurează, printre martori, o Fana abăgeriţa (ibidem, V, p. 243, nr. 435) şi o Ilinca abăgeriţa (ibidem,
p. 446, nr. 695). Aceasta din urmă, fiică a unei Aniţa şi nepoată a lui Gheorghe cupeţul, stăpânea o
seamă de dughene în Iaşi (ibidem, VI, p. 451–452, nr. 510), avea casă în apropierea bisericii Sfinţii
Theodori şi era văduva unui abăger (ibidem, V, p. 452–453, nr. 702), mai exact a lui Ilie (ibidem, VI,
p. 451, nr. 510). Ilinca abăgeriţa trebuie să fie una şi aceeaşi cu Iliiasa abăgeriţa, vânzătoarea unor vii
la Miroslava (ibidem, p. 429, nr. 475; pentru viile de la Miroslava ale abăgerului Ilie: ibidem, IV,
p. 167–168, nr. 233; ibidem, V, p. 276, nr. 482). Numele unei alte abăgeriţe, Safta, răsare dintr-o listă
de cheltuieli întocmită la 1765 (ibidem, VI, p. 544, nr. 624).

90
isprăvniciţă, polcovniciţă, seimeniţă, stegăriţă, trâmbiceriţă, tufecciţă, uşeriţă, vătăjiţă,
vătămăniţă).
Ca elemente de control şi termeni de comparaţie s-ar putea utiliza cazuri mai
noi şi mai bine documentate, din secolul al XVIII-lea, când în acte se strecoară şi
câte o zlătăriţă134, olăriţă135, ierbăriţă136, lăcătuşiţă137, făclieriţă138, butnăriţă139,
bucătăriţă140, nălbăriţă141, ceaprăgăriţă142, sacagiţă143, brăhăriţă144, doftoriţă145,
butnăriţă146, teslăriţă147, borşăriţă148, grădinăriţă149, pâslăriţă150, măturăriţă
sau măturătoare151, chingăriţă152, telaliţă153, lemnăriţă154, doftoroaie155,
târsănăriţă156, cofetăriţă157, mătăsăriţă158, işlicăriţă159, pescăriţă160, olăriţă161,
pietrăriţă162, blănăriţă163, sau fierăriţă164. Pentru unele dintre acestea există probe
că erau soţii sau văduve ale unor meşteri ori negustori165. Din păcate, sărăcia
134
Documente…, III, p. 282–283, nr. 310.
135
Ibidem, p. 292, nr. 324.
136
Ibidem, p. 298, nr. 330.
137
Ibidem, p. 341, nr. 384.
138
Ibidem, IV, p. 85, nr. 117; ibidem, VI, p. 234, nr. 270.
139
Ibidem, X, p. 401, nr. 41.
140
Ibidem, V, p. 212, nr. 395; p. 490, nr. 754; Documente statistice…, I, p. 62, 70.
141
Documente…, VII, p. 658, nr. D.
142
Ibidem, V, p. 438, nr. 683; p. 582–583, nr. 858; ibidem, VI, p. 153, nr. 176; ibidem, VII,
p. 92, nr. 101.
143
Ibidem, V, p. 518, nr. 791.
144
Ibidem, p. 591, nr. 865.
145
Documente statistice…, I, p. 38.
146
Ibidem, p. 53.
147
Ibidem, p. 56; Documente…, VI, p. 478, nr. 547.
148
Documente…, VI, p. 259, nr. 300.
149
Ibidem, p. 309, nr. 359.
150
Ibidem, X, p. 471, nr. 131; ibidem, VIII, p. 480, nr. 383.
151
Ibidem, VI, p. 522, nr. 602; ibidem, VII, p. 270, nr. 221; p. 364, nr. 266; ibidem, IX, p. 339, nr. 350.
152
Ibidem, VI, p. 736, nr. 835.
153
Ibidem, p. 757, nr. 865; ibidem, VII, p. 226, nr. 206.
154
Ibidem, X, p. 171, nr. 186.
155
Documente statistice…, I, p. 105.
156
Ibidem, p. 100; Documente…, VIII, p. 471, nr. 376.
157
Documente statistice…, I, p. 108, 110.
158
Ibidem, p. 118; Documente…, VIII, p. 319, nr. 251.
159
Documente…, VII, p. 169, nr. 154; ibidem, X, p. 12, nr. 6.
160
Ibidem, VII, p. 393, nr. 296; ibidem, IX, p. 58, nr. 58.
161
Ibidem, VIII, p. 224, nr. 174; p. 226, nr. 175; ibidem, IX, p. 238, nr. 252; p. 283, nr. 298.
162
Ibidem, VIII, p. 546, nr. 432.
163
Ibidem, p. 701, nr. 571.
164
Ibidem, X, p. 66, nr. 70.
165
Ibidem, III, p. 265, nr. 296; p. 371, nr. 422; p. 140, nr. 163; p. 319, nr. 355 (Andreiasa
făclieriţa); ibidem, p. 286, nr. 314; p. 301, nr. 334; p. 141, nr. 164; p. 148, nr. 175 (Dimoaia blănăriţa);
ibidem, IV, p. 13, nr. 19 (Maria zlătăriţa); ibidem, p. 15, nr. 22; p. 105, nr. 146 (Irinuţa făclieriţa);
ibidem, V, p. 163, nr. 300; p. 163–164, nr. 301; p. 168, nr. 306; p. 246–247, nr. 441 (Mierla olăriţa);
ibidem, VIII, p. 278, nr. 206; p. 639–641, nr. 506; p. 674, nr. 548 (Maria solonăriţa); ibidem, p. 550,
nr. 435 (Zmaragda blănăriţa); ibidem, p. 633, nr. 499 (Elena cofetăriţa); ibidem, IX, p. 233, nr. 248
(Catrina ceasornicăriţa); ibidem, X, p. 92, nr. 86; p. 217, nr. 234 (Ilinca butnăriţa); ibidem, p. 174–175,
nr. 191; p. 239–240, nr. 264; p. 276–277, nr. 294 (Maria ciubotăriţa); ibidem, p. 332–333, nr. 362
(Ioana butnăriţa).

91
izvoarelor din secolul al XVII-lea împiedică adesea investigaţia genealogică. În
aceste situaţii, stabilirea uliţei sau mahalalei în care se găseau casele şi dughenele
respectivelor femei, succesiunea stăpânirilor şi vecinătăţile ar fi folositoare în
încercarea de recompunere a structurilor de înrudire şi de solidaritate.
Femeile de moravuri uşoare – care n-au făcut obiectul acestei reconstituiri –
aveau şi ele meseria lor, din care câştigau bani166. Fiinţele acestea, care bântuiau
prin crâşmele Iaşilor, cu capul descoperit şi părul despletit, îmbrăcate în rochii
pestriţe din atlaz, din stofă de mătase şi de catifea, încălţate în papuci cu tocurile
înalte şi bătute cu cuie prevăzute cu capete mari, aurite167, îşi aşteaptă în continuare
cercetătorul interesat168.
Izvoarele examinate pun în lumină asemănările mărunte, dar şi diferenţele
majore dintre Moldova veacului al XVII-lea şi alte ţări contemporane ei, în ceea ce
priveşte munca femeilor. La noi, femeile au ieşit pe piaţa muncii foarte târziu, la o
vreme când în Occident se înregistra deja o restrângere a activităţilor lor lucrative.
Etapa manufacturilor casnice, de pildă, lipseşte cu totul din izvoarele ieşene, deşi
realitatea ca atare trebuie să fi existat. Este mai presus de îndoială că şi aici au
funcţionat ateliere, în care bărbaţii din familie lucrau împreună cu soţiile, fiicele
sau surorile lor. Însă confruntări între aceşti meseriaşi şi aceia organizaţi în
corporaţii nu pot fi imaginate, din simplul motiv că breslele din Moldova au apărut
într-o altă etapă. În egală măsură, nu putem vorbi nici despre un declin al poziţiei
economice a femeilor în veacul al XVI-lea sau despre o limitare a accesului lor la
unele ocupaţii, pentru că însăşi menţionarea participării lor la viaţa economică a
Iaşilor datează de-abia din cea de-a doua jumătate a respectivului secol.

166
Ruth Mazo Karras, Women’s Labors: Reproduction and Sex Work in Medieval Europe, în
JWH, 15, 2004, 4, p. 153–158.
167
Călători străini…, VI, p. 485; v. şi ibidem, p. 423, 735.
168
Prostituţia în oraşe este un subiect de cercetare bogat reprezentat în istoriografia
occidentală: Bronislaw Geremek, Les marginaux parisiens aux XIVe et XVe siècles, traduit du polonais
par Daniel Beauvois, Flammarion, Paris, 1976, p. 253–290; Jacques Rossiaud, Prostitution, jeunesse
et société dans les villes du sud-est au XVe siècle, în „Annales. ESC”, 31, 1976, 2, p. 289–325;
Richard C. Trexler, La prostitution florentine au XVe siècle: patronages et clientèles, în „Annales.
ESC”, 36, 1981, 6, p. 983–1015; Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 416–423; Jacques Rossiaud, La
prostitution médiévale, Flammarion, Paris, 1988; Elizabeth S. Cohen, “Courtesans” and “Whores”:
Words and Behavior in Roman Streets, în WS, 19, 1991, p. 201–208; Ruth Mazo Karras, Common
Women. Prostitution and Sexuality in Medieval England, Oxford University Press, New York-Oxford,
1996; Elizabeth S. Cohen, Seen and Known: Prostitutes in the Cityscape of Late-Sixteenth-Century
Rome, în RS, 12, 1998, 3, p. 392–409; Ruth Mazo Karras, Sex and the Singlewoman, în vol.
Singlewomen in the European Past, 1250–1800, edited by Judith M. Bennett and Amy M. Froide,
University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1998, p. 127–145; eadem, Prostitution and the
Question of Sexual Identity in Medieval Europe, în JWH, 11, 1999, 2, p. 159–177; Joëlle Rollo-
Koster, From Prostitutes to Brides of Christ: The Avignonese Repenties in the Late Middle Ages, în
JMEMS, 32, 2002, 1, p. 109–144; Lotte van de Pol, Der Bürger und die Hure. Das sündige Gewerbe
im Amsterdam der Frühen Neuzeit, Campus Verlag, Frankfurt am Main, 2006; Dagmar M. H. Hemmie,
Ungeordnete Unzucht. Prostitution im Hanseraum (12.–16. Jahrhundert): Lübeck – Bergen –
Helsingør, Böhlau Verlag, Köln, 2007; Leah Lydia Otis, Prostitution in Medieval Society: The
History of an Urban Institution in Languedoc, University of Chicago Press, Chicago, 2009. Pentru
modalităţile prin care societatea a căutat să ajute femeile sărace, astfel încât acestea să nu ajungă a se
prostitua: Monica Chojnacka, Women, Charity, and Community in Early Modern Venice: The Casa
delle Zitelle, în RQ, 51, 1998, 1, p. 68–91; eadem, Working Women of Early Modern Venice, p. 124–127.

92
 Nivelul simbriei169, aspect fundamental în încercarea de a determina
importanţa socială a muncii femeilor, nu poate fi estimat, din pricina lipsei de surse
specifice. În cazul crâşmăriţelor, de pildă, nu se ştie dacă ele erau angajate de un
boier sau de o mănăstire pentru a vinde băuturi ori dacă dughenele în care lucrau le
aparţineau lor sau familiilor lor. În accepţiunea generală, „muncă” înseamnă
implicit „muncă plătită”170, însă mă întreb dacă pentru spaţiul nostru n-ar fi
operantă o extindere a noţiunii, aşa încât ea să cuprindă toate îndeletnicirile
femeilor, nu numai cele remunerate, ci şi, de pildă, cele care aduceau scutiri de
dări, pentru că şi acestea aveau un semnificativ rol social.
Acceptarea femeilor în bresle171, chestiune extrem de complicată, nu numai
pentru istoriografia română172, care atinge, în egală măsură, domeniul istoriei sociale,
al istoriei economice şi pe cel al mentalităţilor, rămâne pe mai departe o problemă
deschisă. Un lucru este însă cert: principalii producători şi vânzători de bunuri din
Iaşi au fost, în tot secolul al XVII-lea şi în cel următor, bărbaţii, poate şi pentru că
principiul diviziunii muncii în funcţie de sex va fi fost mult prea bine statornicit.
Eşantionului supus acum analizei îi sunt proprii activităţi potrivite unei
femei, măcar din punctul de vedere al efortului fizic pe care îl presupuneau:
frământarea pâinii, comerţul, vânzarea şi (poate şi) fabricarea băuturilor, coaserea
veşmintelor, prepararea prescurilor. De altfel, în fundamentala sa lucrare,
Economia breslelor în Moldova, Eugen Pavlescu a observat că „negustoria şi
meşteşugurile erau accesibile femeilor”173. Cu timpul, spectrul acestor ocupaţii s-a
lărgit. După mijlocul secolului al XVIII-lea, încep a fi menţionate femeile în casă174
(a căror existenţă trebuie să fi fost însă mult anterioară, după cum o dovedesc
măcar referinţele la „slujnice” din letopiseţul lui Ion Neculce175, dar şi paralela cu
Occidentul176) şi mai ales lucrătoarele de la spitalul Sfântul Spiridon, angajate ca

169
Sandy Bardsley, Women’s Work Reconsidered: Gender and Wage Differentiation in Late
Medieval England, în PP, 165, 1999, p. 3–29.
170
Louise A. Tilly, Joan W. Scott, Les femmes, le travail et la famille, traduit de l’américain
par Monique Lebailly, Éditions Payot & Rivages, Paris, 2002, p. 11; v. şi Jean H. Quataert, The
Shaping of Women’s Work…, p. 1123–1124 şi nota 4.
171
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 127–130.
172
Maryanne Kowaleski and Judith M. Bennett, Crafts, Gilds, and Women in the Middle Ages:
Fifty Years after Marian K. Dale, în „Signs”, 14, 1989, 2, p. 474–488.
173
Eugen Pavlescu, op. cit., p. 127.
174
Documente…, V, p. 457, nr. 708.
175
Ion Neculce, Opere, p. 352, 373.
176
Jean Pierre Gutton, Domestiques et serviteurs dans la France de l’Ancien Régime, Aubier,
Paris, 1981; Antonia Fraser, Vasul mai slab…, p. 157–162 (cu observaţia că, în Anglia secolului al
XVII-lea, o treime din familii aveau servitori); Susan Mosher Stuard, To Town to Serve: Urban
Domestic Slavery in Medieval Ragusa, în vol. Women and Work in Preindustrial Europe, p. 39–55;
Christiane Klapisch-Zuber, Women Servants in Florence during the Fourteenth and Fifteenth
Centuries, în ibidem, p. 56–80; Dennis Romano, The Regulation of Domestic Service in Renaissance
Venice, în SCJ, 22, 1991, 4, p. 661–677; Madonna J. Hettinger, Defining the Servant: Legal and
Extra-Legal Terms of Employment in Fifteenth-Century England, în vol. The Work of Work:
Servitude, Slavery, and Labor in Medieval England, edited by Allen J. Frantzen and Douglas Moffat,
Cruithne Press, Glasgow, 1994, p. 206–228; Olwen Hufton, Le travail et la famille, în vol. Histoire
des femmes en Occident, III. XVIe–XVIIIe siècle, sous la direction de Natalie Zemon Davis et Arlette
Farge, Perrin, Paris, 2002, p. 29–32; Domestic Service and the Formation of European Identity.

93
femei în casă, pentru a face pâine, a spăla177, a îngriji bolnavii178 ori a prepara
bucate179. Dar acestea aparţineau lumii sărace a târgului180. Lipsite de mijloace
materiale, singure, bătrâne, ele erau silite să facă anumite treburi în schimbul unei
simbrii, a unei perechi de ciubote sau a unei scutiri de dări. Transformaseră, cu alte
cuvinte, „munca pentru folosul personal” în „muncă pe bani”181. Spre deosebire de
acestea, semenele lor din veacul al XVII-lea erau femei cu ceva stare. Stăpâneau
dughene ori case, cu care făceau diverse tranzacţii, şi s-a putut proba că una dintre
ele dădea bani cu împrumut.
În ciuda faptului că nu ştiau carte, ele constituiau o prezenţă activă în spaţiul
public. Erau socotite persoane respectabile şi cu autoritate, care puteau fi citate ca
martori, fie singure, fie însoţite de fiii lor. Pe scurt, faptul că erau producătoare sau
vânzătoare de bunuri nu le plasa într-o categorie socială inferioară, demnă de tot
dispreţul, ci, dimpotrivă, le aşeza între membrii de cinste ai comunităţii, aşa cum se
întâmpla, de exemplu, cu femeile întreprinzătoare din Europa apuseană182.
Şi la noi, ca şi aiurea183, acceptarea de către societate a femeilor care-şi
câştigau singure existenţa a presupus, desigur, depăşirea unor bariere mentale şi
chiar a unor restricţii de natură religioasă, mai ales că, în această privinţă, Biserica
ortodoxă era mai puţin concesivă în comparaţie cu Biserica catolică şi, mai ales, cu
diversele culte şi secte protestante184.
Unele, dacă nu toate femeile cu meserii din Iaşii secolului al XVII-lea, par să
fi fost văduve la momentul atestării lor185. Chiar dacă numele soţilor sunt cunoscute
arareori, este puţin probabil ca ele să fi fost celibatare, de vreme ce aveau copii şi
chiar gineri. Or, a crede că, în totalitatea lor, copiii lucrătoarelor erau bastarzi, ar fi
desigur exagerat ! Nu se poate stabili însă dacă respectivele femei desfăşuraseră
activităţi aducătoare de bani şi în răstimpul când soţii lor trăiseră şi nici dacă
începuseră prin a-i ajuta pe ei să-şi exercite meseria, ca „parteneri indispensabili”186,
sau dacă se orientaseră spre muncile extracasnice silite de împrejurări, după moartea
bărbaţilor.

Understanding the Globalization of Domestic Work, 16th–21st Centuries, Antoinette Fauve-Chamoux

ed., PeterLang, Berna, 2004; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives…, p. 186–198. Pentru
profesiunea de menajeră, specifică societăţii britanice moderne: Gilly Lehmann, The Birth of a New
Profession: The Housekeeper and her Status in the Seventeenth and Eighteenth Centuries, în vol. The
Invisible Woman. Aspects of Women’s Work in Eighteenth-Century Britain, edited by Isabelle
Baudino, Jacques Carré, Cécile Révauger, Ashgate, Aldershot-Burlington, 2005, p. 9–25.
177
Documente…, VI, p. 316, nr. 368.
178
Ibidem, p. 549, nr. 626; p. 717, nr. 810; ibidem, VII, p. 282, nr. 233; ibidem, VIII, p. 389,
nr. 302.
179
Ibidem, VII, p. 49, nr. 59; p. 83, nr. 95.
180
Pentru Anglia secolului al XVII-lea, s-a constatat că surorile medicale erau recrutate de
asemenea din clasele defavorizate, salariile lor fiind „jenant de mici” (Antonia Fraser, Vasul mai
slab…, p. 211).
181
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work…, p. 1123.
182
Antonia Fraser, op. cit., p. 384.
183
Claudia Opitz, Contraintes et libertés…, p. 395–398.
184
Antonia Fraser, op. cit., p. 384–386.
185
În ceea ce priveşte situaţia similară din Anglia: ibidem, p. 386–388.
186
Louise A. Tilly, Joan W. Scott, Les femmes, le travail et la famille, p. 95.

94
 Din sursele ieşene ale veacului al XVIII-lea se observă că, printre femeile cu
slujbe, se găseau şi unele care nu erau autohtone sau care nu erau creştine. O
işlicăriţă şi o telaliţă evreice187, ori o cusătoare şi o telaliţă ţigănci188 constituie
repere de la care s-ar putea porni în căutarea originii etnice sau a religiei femeilor
cu meserii din secolul anterior, mai ales că, în unele cazuri, există deja indicii că
acestea proveneau din familii alogene ori că erau căsătorite cu străini. Autohtone
sau nu, ele se mişcau oricum într-o lume din ce în ce mai împânzită de greci,
specializaţi în negoţ, dar şi în unele meşteşuguri, şi care acţionau nu numai în
virtutea solidarităţii de breaslă, ci şi a celei etnice189.
Comparaţia cu secolul al XVIII-lea, pentru care documentele atestă un număr
crescând de femei cu meserii, sugerează că, în veacul anterior, în Moldova nu se
înregistrase, precum în Occident, o devalorizare a muncii acestora, ci dimpotrivă.
Chiar acceptând ideea că istoria femeii şi mai ales aceea a muncii femeii ar trebui
reconstituită mai mult în termeni de continuitate decât de transformare, nu se poate
nega faptul că orientarea femeilor din Iaşi spre îndeletniciri lucrative corespunde,
pe de o parte, cu o tot mai pronunţată specializare a muncii, cu înmulţirea şi
diversificarea meşteşugurilor, cu organizarea breslelor190 şi, pe de altă parte, cu
dezvoltarea târgului, ca centru de producţie şi de consum191. Societatea se schimba
şi avea nevoie să folosească din plin capacităţile de producţie ale tuturor membrilor
săi192. Cum fenomenul este mult anterior eliberării robilor ţigani, el nu se poate
explica simplist, doar prin necesitatea înlocuirii unei forţe de muncă anulate cu o
alta. Îmi pare că nici căutarea unei mâini de lucru mai ieftine şi mai puţin
pretenţioase nu este o motivaţie suficientă. De altfel, este de remarcat că ocupaţiile
femeilor studiate aici nu erau dintre acelea care presupuneau forţă fizică şi muncă
brută, ci pricepere şi meşteşug. Sectoarele în care îşi desfăşurau ele activitatea erau
identice cu cele în care se ilustrau şi femeile din Apus193, adică alimentaţia şi micul
comerţ194. Lipsa unor industrii – precum cea a mătăsii sau a dantelei din Occident195 –
187
Documente…, VII, p. 169, nr. 154; p. 226, nr. 206; ibidem, X, p. 12, nr. 6.
188
Ibidem, VI, p. 381–382, nr. 419; p. 757, nr. 865.
189
Maria Magdalena Székely, Ctitori mari şi ctitori mici…, p. 86–87.
190
Eugen Pavlescu, Economia breslelor…, p. 89; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban,
Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova…, p. 235–236; Istoria oraşului Iaşi, p. 141–145.
191
Pentru procesul de urbanizare în Moldova şi pentru structurile urbane până în secolul al
XVI-lea: Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu (sfârşitul sec. al XIII-lea –
începutul sec. al XVI-lea), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 323–467;
despre Iaşi, în acelaşi răstimp: ibidem, p. 535–543.
192
Jean H. Quataert, The Shaping of Women’s Work…, p. 1133.
193
Peter Earle, The Female Labour Market in London in the Late Seventeenth and Early
Eighteenth Centuries, în EcHR, 2nd ser., XLII, 1989, p. 328–353; Judith M. Bennett, Medieval
Women, Modern Women…, p. 156–157 şi nota 45 de la p. 171.
194
Referitor la angrenarea femeilor din Occident în activităţi comerciale, v. Sue Wright,
‘Churmaids, Huswyfes and Hucksters’: The Employment of Women in Tudor and Stuart Salisbury, în
vol. Women and Work in Pre-industrial England, p. 100–121; Rodney Hilton, Women Traders in
Medieval England, în idem, Class Conflict and the Crisis of Feudalism. Essays in Medieval Social
History, The Hambledon Press, Londra, 1985, p. 205–215; Maryanne Kowaleski, Women’s Work in a
Market Town…, p. 145–164; Cécile Béghin, Entre ombre et lumière…, p. 46–47; Claudia Opitz,
Contraintes et libertés…, p. 380–381, 383–386; Barbara A. Hanawalt, The Wealth of Wives…,
p. 198–207.
195
Marian K. Dale, The London Silkwomen of the Fifteenth Century, în EcHR, 1st ser., IV,
1933, 3, p. 324–335; Kay Lacey, The Production of ‘Narrow Ware’ by Silkwomen in Fourteenth and

95
a întârziat însă angrenarea femeilor de la noi în munci specifice celui de-al treilea
domeniu caracteristic, astfel că, în sectorul textil, au rămas să se manifeste doar
croitoriţele.
Pentru Iaşii celui de-al XVII-lea veac, deplasarea treburilor feminine din sfera
privată în cea publică suprapune trecerea de la structurile economice şi mentale de tip
feudal la acelea de tip capitalist. Angrenarea femeilor în viaţa economică a târgului,
chiar limitată ori difuză, individualizarea muncii lor şi recunoaşterea valorii ei sociale
reprezintă un indicator al modernităţii. Identificarea acestui reper îmi pare importantă şi
cred că verificarea relevanţei lui pentru spaţiul românesc, prin examinarea situaţiei din
alte târguri moldoveneşti şi, într-o etapă ulterioară, şi munteneşti, ar putea constitui un
punct de pornire pentru o nouă abordare a chestiunii începutului epocii noastre
moderne. S-ar putea proba în acest fel dacă şi în ce măsură antrenarea femeilor în
producţia domestică de mărfuri şi în micul comerţ a contribuit la apariţia şi dezvoltarea
fenomenului de protoindustrializare, văzut ca o formă premergătoare sau iniţială a
industrializării196. În ciuda dificultăţilor pe care o asemenea întreprindere le presupune,
cred că o viitoare cercetare a femeilor care, trecând dincolo de gardul propriei
gospodării, s-au implicat în activităţi din sfera publică – domeniu eminamente
masculin în epoca medievală – ar putea aduce contribuţii noi la istoria burgheziei
româneşti şi ar putea data cu mai multă acurateţe apariţia ei197.
În Iaşii veacului al XVII-lea, cu uliţele prăfoase şi murdare, aflate într-o
neorânduială desăvârşită, cu dughene, acareturi şi case sărăcăcioase din lemn,
aşezate în coasta unor impunătoare biserici de zid, în târgul acesta cu iz vechi, pe
care Mihail Sadoveanu îl vedea ca pe un „amestec de chinovii, de curţi, de căsuţe,
de dugheni, gloduri, toloace şi medeanuri”, femeile de la tejghele, din spatele
tarabelor ori din ateliere, cu părul împletit şi răsucit pe cap198, strâns sub năframe
albe199, cu fustele lor din mătase colorată şi şorţ albastru pe deasupra200,
reprezentau, în mod paradoxal, lumea care începea să se mişte şi să se schimbe, în
căutare nu numai de bani şi bunuri, ci şi de un standard de viaţă mai înalt, de un trai
confortabil, în locuinţe mai largi şi mai potrivite cu nevoile unei femei moderne şi
ale familiei sale.

Fifteenth Century England, în TH, 18, 1987, 2, p. 187–204; Maryanne Kowaleski and Judith M. Bennett,
Crafts, Gilds, and Women…, p. 480–488; Cécile Béghin, op. cit., p. 48; Pamela Sharpe, Dealing with
Love: The Ambiguous Independence of the Single Woman in Early Modern England, în GH, 11, 1999, 2,
p. 209–232; Olwen Hufton, Le travail et la famille, p. 34–36.
196
Franklin F. Mendels, Proto-industrialization: The First Phase of the Industrialization
Process, în JEH, 32, 1972, 1, p. 241–261.
197
În această privinţă, pentru multe observaţii de fineţe şi substanţă, rămâne de neocolit cartea
lui Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Humanitas, Bucureşti, 2006.
O abordare nouă, din perspectivă genealogică, punând accent mai ales pe neamurile de mari vameşi şi
de negustori: Petronel Zahariuc, Sugestii genealogice pentru o cercetare a începuturilor burgheziei
româneşti, în RIS, IV–VII, 1999–2002, p. 26–36. Referitor la situaţia din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului următor: Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în
Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea).
Preliminariile unei istorii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 264–344.
198
Călători străini…, VI, p. 27.
199
Călători străini despre Ţările Române, V, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 595.
200
Ibidem, VI, p. 485.

96
 II. ŢARA ROMÂNEASCĂ, SEC. XVII–XVIII

(Violeta Barbu)

ELINA CANTACUZINO:
DOAMNA „PREAFRUMOASĂ LA SUFLET ŞI ÎN TRUP”

Schiţarea unei biografii, atunci când informaţiile provin doar din sfera
judiciar-administrativă şi genealogică, este o misiune practic imposibilă1. Când un
personaj nu se exprimă direct în documente private, dacă nu i se cunosc firea şi
obiceiurile, nu i se înţeleg simţămintele sau deciziile, când cei din jur, înzestraţi cu
o curiozitate cronicărească, nu se apleacă asupra lui decât pentru a nota un fapt
ciudat sau ieşit din comun, portretul nu se desprinde din ceaţă. Dar năzuinţa de a
înjgheba o biografie, oricât de ştearsă, se poate muta în albia generoasă a unei vieţi.
Atunci când mărturiile directe lipsesc, viaţa unei femei poate fi vrednică sau nu de
o biografie, în măsura în care accesul ei la putere sau la alte feluri de resurse
simbolice sau reale a presupus un anume tip de autoritate recunoscută ca legitimă,
menită, în chip demonstrabil, să-i confere ascendent asupra bărbaţilor puternici ai
vremii sale. Elina Cantacuzino a fost o astfel de femeie.

O încercare neizbutită şi o tristă istorie de fugă

Începutul zbuciumat al unei vieţi este uneori doar preludiul valurilor ce vor
lovi un destin, parcă înadins făcut să lupte până la ultima suflare. Elina se născuse
în vremi de nesiguranţă şi de nenorocire, la Suceava, în toamna târzie a anului
1611, în timpul campaniei militare a tatălui ei, voievodul Radu Şerban2, în

1
Françoise Thébaud, Ecrire l’histoire des femmes et du genre, ENS Edition, Lyon, 2007.
2
Oştile lui Radu Şerban, însoţite de un contingent polonez condus de Ştefan Kendi, s-au
înfruntat cu cele ale principelui Ardealului, Gabriel Báthory, de-a lungul primelor şapte luni ale
1611, într-o campanie de hărţuire reciprocă, la care au participat şi contingente de turci şi de tătari, în
sprijinul lui Radu Mihnea, domnul dorit de Poartă: în februarie, domnul Radu Şerban se adăpostise cu
oştirea în Moldova, la curtea aliatului său, Constantin Movilă, aşteptând promisul sprijin polonez. La
Roman, în 20 februarie, cei doi voievozi semnară un tratat de frăţietate şi de alianţă, în prezenţa
trimisului arhiducelui Matthias, rege al Ungariei, italianul Cesare Gallo. În iunie, Radu Şerban
reuşeşte să ocupe pentru foarte scurt timp scaunul de la Târgovişte; după mai multe incursiuni în Ţara
Bârsei şi victoria de la Braşov din ziua de Sfântul Petru asupra oştilor lui Bathory, în luna octombrie
era din nou la Suceava, de unde a pornit spre Maramureş, cu intenţia de a ajunge la curtea regelui
Ungariei, Matthias, susţinătorul campaniei sale de redobândire a tronului; v. Andrei Veress,
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi a Ţării Româneşti, Cartea românească,
Bucureşti, 1937, vol. VIII, p. 143, 150, 161, 167, 179, 194, 201; Nicolae Iorga, Histoire des Roumains
et de la Romanité Orientale, vol. V, sine editore, Bucarest, 1940, p. 485.

97
încercarea disperată de a mai prelua domnia Ţării Româneşti, pe care o dobândise,
fapt fără precedent „cu voia cinstitului împărat al Romei”3. Refugiat la curtea
sprijinitorului său, Constantin Movilă, domnul muntean era urmat de familia sa,
soţia, doamna Elina şi fiica Anca, după ce oştile lui Gabriel Báthory ocupaseră, în
toiul sărbătorilor de iarnă, Ţara Românească, răscolind şi jefuind mănăstirile şi
bisericile, siluind femeile, chinuind locuitorii să-şi mărturisească bogăţiile ascunse.
Ieşirea din ţară a domnului fusese „cu mare obidă şi fără de veste”4, în plină iarnă,
urmărit de oşti în fruntea cărora comanda Bethlen Gábor, trimis de principele
Báthory să-l captureze viu pe voievodul muntean. Pe drumurile înzăpezite, Radu
Şerban apucă în mare grabă să treacă graniţa în Moldova cu familia, boierii
credincioşi şi oştenii săi, dar cronicarii maghiari pomenesc că, în tulburările
retragerii, mama domnului, doamna Maria, căzu în mâinile căpitanului Bethlen,
împreună cu o parte din sculele scumpe pe care le luase după ea5. În refugiul
moldovean care dură până în septembrie, doamna Elina născu „o cocoană,
botezând-o părintele vlădica Crimca, numind-o Elena”6. Micuţa Elina a fost un
copil neaşteptat şi „carea în vreme de bătrâneţe ne-au dăruit Dumnezeu den
cununie dereaptă”, va recunoaşte tatăl ei, voievodul Radu Şerban, în diata lui scrisă
Viena7, preschimbată pentru a-i face parte dreaptă şi acestei copile, venită pe lume
în zbuciumul înfrângerilor, al pribegiei şi la vreme de bătrâneţe8. Fusese, pesemne,
o încercare neizbutită de a avea un fiu moştenitor din căsătorie legiuită, căci acela
dintr-o legătură nelegitimă, care va ajunge pe tronul tatălui său, venise deja pe
lume şi primise din botez numele de Constantin.
În toate peripeţiile unor operaţiuni militare în care hărţuirile erau mai dese
decât confruntările regulate cu principele Transilvaniei, Báthory, familia domnului
se aflase alături de el, dar naşterea Elinei făcuse prea primejdioasă călătoria în
pribegie. Domnul îşi puse la adăpost familia9, în timp ce el însuşi şi puţinii boieri şi
slujitori rămaşi credincioşi s-au aşternut la drum lung şi primejdios, silindu-se să
răzbată, prin Polonia, la Viena, la împărat. Acolo trebuiau să ajungă de abia de
Rusalii, căci regele Matthias, ocrotitorul lui Radu Şerban, se pregătea de nuntă şi

3
Petre V. Năsturel, Luptele de la Ogretin şi Teişani, în ARMSI, 1910, p. 851.
4
Letopiseţul cantacuzinesc, în Cronicari munteni, ed. de Mihail Gregorian, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1961, vol. I, p. 142.
5
Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Editura Ministerului de
Instrucţie, Bucureşti, 1902, vol. IV, p. LXXXVI; Vasile Motogna, Războaiele lui Radu Şerban (1602–
1611), în ARMSI, Seria III, Tom VI, Mem. II”, 1926, p. 307.
6
Ibidem, p. 143.
7
DIR, B, XVII/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1951, p. 484–485; Violeta Barbu, Cronică de
familie. Eseu asupra familiei patrimoniale în secolul al XVII-lea în Ţara Românească, în RIS, 1916,
I, p. 37.
8
Prima menţiune a viitorului domn apare în 1572, cu titlul de postelnic, ceea ce poate fixa cu
probabilitate naşterea lui în jurul anului 1555; aşadar în momentul când a devenit tatăl Elinei, Radu
Şerban se apropia sau împlinise deja 55 de ani, v. DRH, B, vol. VII, ed. de Ştefan Ştefănescu şi
Olimpia Diaconescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 153, danie a satului Bezdead către
mănăstirea Vieroşi; într-o scrisoare din 1612, adresată regelui Matthias, domnul este numit „der alte
Radu”, A. Veress, Documente, vol. VIII, p. 267.
9
Cf. Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. XCVIII, unde se afirmă că familia a plecat
cu domnul în Polonia.

98
poruncise ca sosirea domnului valah să fie întârziată cu acest pretext, iar suita să-i
fie ţinută pe loc la Turnau10. Chiar şi cu aceste tergiversări, bani pentru întreţinerea
refugiaţilor fură alocaţi totuşi de la cămara regală, iar drept hrană (victualia), în
locul boilor şi al viţeilor, li se oferi peşte, căci românii, scrie însuşi regele Matthias,
nu mâncau carne în postul Crăciunului. La Turnau, voievodul se plângea că
locuitorii nu sunt ospitalieri faţă de curtea sa modestă şi nu le vând fân, pâine şi
grâu la preţuri convenabile. Petiţii şi oameni trimişi în chip stăruitor de domnul
Şerban trebuiau să amintească autorităţilor că slugile sale erau îndreptăţite prin
dispoziţie regală să primească haine, hrană şi nutreţ pentru cai, iar lui i se cuvenea
o pensie lunară din venitul prepoziturii de Turocz, mai mereu restantă. În
decembrie 1612, când domniţa Elina împlinea un an, domnescul ei tată scrie că se
muta cu tot calabalâcul într-o altă casă mai bună din oraşul Turnau (Stiria)11 şi
nutrea nădejdea că persoana lui va fi din nou în atenţia regelui. Cu febrilitate,
trimitea oameni de încredere în Ţara Românească, urzind nădejdi şi planuri cu
căpitanii, boierii şi iuzbaşii cărora le tot promitea că în patru-cinci luni, îi va scăpa
de omul turcilor, domnul Radu Mihnea, chiar de-ar fi să-şi zălogească familia,
rămasă în ţară12. Regele se gândea oarecum la el în încercarea de a da o soluţie de
stabilitate în principatul Transilvaniei, unde turcii îl aşezaseră vremelnic principe
pe Andrei Goetzi, dar nu ca să-l facă pe bătrânul domn să ajungă la cârmuirea
norocului de odinioară, tronul Ţării Româneşti.
Punându-şi nădejdea poate în asemenea promisiuni, domnul pribeag îşi
chemă soţia şi copiii la Turnau în februarie 1613, când crai al Ardealului deveni, cu
sabia, fostul căpitan războinic Bethlen Gábor. În aşteptarea familiei, scrie iarăşi la
Viena, rugându-se regelui Ungariei şi Boemiei pentru o casă mai bună (maggior
commodità di luoggiamento) şi mărirea tainului de grâu şi vin pe care îl primea de
la Camera Ungară. Deşi condiţiile se îmbunătăţesc, banii sosesc de-abia după
repetate intervenţii, din pricina încasărilor foarte proaste ce puseseră în pericol
chiar leafa funcţionarilor regali. La începutul toamnei, situaţia familiei se
degradase, căci pensia nu mai fusese plătită de patru luni şi a fost nevoie de o
intervenţie a arhiducelui Ferdinand pe lângă împărat. Arhiducele îl chemă pe
domnul pribeag la Viena să discute despre posibilitatea de a participa la o nouă
campanie de data aceasta de partea lui Báthory13, asaltat de trupele turceşti ale lui
Şahin Ghirai, sprijinit de Radu Mihnea şi de Ştefan Tomşa. Pretenţiile băneşti ale
lui Radu Şerban şi cererea de 600 de trabanţi nemţi părură arhiducelui cu totul
exagerate, dat fiind că imperialii nu erau pe deplin decişi de a deschide un nou
front direct împotriva turcilor.
Chiar şi după instalarea pe tronul Ardealului a unui domn puternic precum
Bethlen Gábor, la dieta din 23 octombrie 1613, pribeagul Radu Şerban nu părăsi
visul de a se întoarce îndărăt în ţara sa, îmboldit fiind şi de un alt refugiat, domnul
Ţării Româneşti Gavrilaş Movilă, instalat în Ardeal, căruia i se promisese ajutor

10
Andrei Veress, Documente, vol. VIII, p. 231–232.
11
Ibidem, p. 279–281.
12
Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. C.
13
Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. CXII.

99
polonez şi căzăcesc, de la rudele sale aflate în Polonia. În anii ce-au urmat, familia
domnului muntean rămase captivă în pribegie în acest zbucium al datoriilor,
incertitudinii, al amânărilor şi nădejdilor grabnic risipite. În toamna lui 1614,
imperialii aşteptau la Lipova joncţiunea trupelor lui Bethlen cu cele ale domnilor
ţărilor române, încurajând şovăielnic atât pe Nicolae Pătraşco voievod, fiul lui
Mihai Viteazul, cât şi pe bătrânul domn Şerban într-o confruntare pe care altfel o
dezavuau diplomatic. Bătrânul voievod oştean încă „îşi mai hrănea gândul obosit”14
cu nădejdea la o întoarcere grabnică în ţara demult pierdută15, în 1616, cu ajutorul
pretendentului George Drugeth de Homonnay, a ginerelui său, Nicolae Pătraşcu şi
a unei oşti de strânsură pe care palatinul imperial ba o încuraja, ba o ţinea în loc. În
iunie 1615 îşi vesteşte sosirea la Viena, lăsându-şi familia, soţia şi copilele, în
oraşul regal Modor (Moravia)16. Dar aventura militară a principelui Bethlen în
Boemia şi Ungaria va provoca atâtea tulburări, încât alte planuri solide nu se mai
ţesură, în ciuda unui subsidiu important acordat lui Radu Şerban de împăratul
Matthias al II-lea în februarie 161617. În acest context, alianţele politice trebuiau
întărite de alianţie matrimoniale, cel mai sigur instrument de construire a unor
grupuri legate printr-o reţea de solidarităţi de tip defensiv sau combativ.
Când la 10 iulie 1618, la Viena18, cu binecuvântarea regelui Ungariei şi al
Boemiei, Matthias al II-lea, se celebra căsătoria dintre sora mai mare a Elinei,
domniţa Anca, şi voievodul Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, mariajul nu
pecetluia numai continuarea proiectului politic al voievodului unificator19, ci şi
configurarea unui nucleu familial nou, ieşit din unirea a două neamuri domneşti
aflate în exil. În mod semnificativ, abătându-se de la normele matrimoniale
obişnuielnice în ţările române, soţul era integrat familiei-matrice a soţiei, fiind
numit de către Radu Şerban „fiu preaiubit” (filium nostrum dilectum)20, locuind
împreună cu părinţii şi cu sora Ancăi, Elina, cu rudele, boierii „pribegi cu domnul
în Ţara Nemţească” şi oamenii de casă. Cu toţii alcătuiesc rămăşiţele unei curţi
domneşti aflate în exil (cum genero suo, totaque aula et familia), pe care domnul
pribeag este somat s-o diminueze, căci ajunsese o povară pentru cetăţenii oraşelor
Turnau şi Modor21. Copilăria Elinei s-a scurs aşadar în mijlocul unei familii lărgite,
din care tatăl lipsea adesea. Purtând probabil portul „nemţesc”, crescuse între
zidurile unor oraşe din Moravia, în sânul unei mici curţi ce se străduia cu greu să-şi

14
Andrei Veress, Documente, vol. IX, p. 32.
15
Nicolae Iorga, op. cit., p. CXXIII.
16
Andrei Veress, op. cit., vol. IX, p. 45–46.
17
Ibidem, p. 71–72.
18
Mirii au primit ca dar regal de nuntă un pocal de argint în valoare de 200 de taleri, ibidem,
vol. IX, p. 168; Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 33.
19
Ştefan Andreescu, Moştenirea politică a lui Mihai Viteazul la mijlocul secolului al XVII-lea,
în AIIAI, XXII, 1985, nr. 2, p. 425–426, reluat în Restitutio Daciae. Relaţiile politice dintre Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601–1659, Albatros, Bucureşti, 1989, p. 225-281.
20
Scrisoare a lui Radu Şerban către baronul Ioan Molard din 22 mai 1616 (A. Veress, op. cit.,
vol. IX, p. 88), ceea ce înseamnă că la data aceea fiica lui, Anca, era deja logodită cu Nicolae Pătraşcu.
21
Violeta Barbu, op. cit., p. 33.

100
menţină rangul, căci destinele exilaţilor domneşti se cheltuiesc în lungi memorii de
recunoaştere a poziţiei lor sociale (statum et conditionem), cum scria Radu
Şerban22. În 1619, cu puţin timp înainte de moartea soţului ei, aflat încă la Viena,
doamna Elina împreună cu cele două fiice, Anca şi Elina şi ginerele Nicolae
Pătraşcu se aflau încă la Modor, de unde solicită ajutorul autorităţilor din
Eisenstadt, ca să se mute temporar într-o locuinţă cu chirie, din cauza apropierii
trupelor principelui Bethlen, aflat în campanie militară de dobândire a tronului
Ungariei. Domnul muri la scurt timp după redactarea testamentului său, în martie
162023 şi fu îngropat chiar în biserica Sf. Ştefan din Viena, ca un domn şi luptător
pentru alungarea turcilor din Europa, după cum o dovedea ordinul Mântuitorului,
de care se învrednicise24. La numai o lună de la îngropăciune, cernita văduvă
„Helena Raduliana”, cere în 18 aprilie 1620 împăratului Ferdinand al II-lea, pentru
meritele soţului ei, achitarea banilor pe care autorităţile i le datorau, sprijin de drum
şi paşaport ca să plece prin Ungaria înspre Valahia, locul în care s-a născut şi a
crescut (in ium locum, ubi nata et egressa sunt)25. Împăratul îi acordă imediat cei
1 200 de florini pentru drum, dar banii datoraţi, 4 000 de florini, vor fi plătiţi
ginerelui Nicolae Pătraşcu, ce urma să rămână încă la Viena cu soţia lui. Lui îi va
lăsa şi pensia imperială lunară de văduvă, pe care apoi o va primi ulterior nepotul
ei, Mihai, fiul rezultat din căsătoria fiicei Anca.
Hotărâte să ajungă cât mai repede în ţară, Elina şi mama ei, într-o suită mare
de slujitori şi boieri de încredere26, de nouă trăsuri, porniră prin Turnau spre
Transilvania. La începutul lunii octombrie a anului 1620, alaiul poposea la Cluj,
iar oraşul le punea la dispoziţie hrană, nutreţ pentru cai, lemne şi vin27. După
peregrinări atât de lungi şi dureroase, domniţa Elina şi mama ei ajunseră în vremea
culesului viilor la conacul părintesc de la Mărgineni. Despre această perioadă din
copilăria Elinei, Nicolae Iorga avea să aştearnă aceste rânduri vibrante: „Jupâneasa
Elina îşi va fi adus aminte toată viaţa de lunga frământare zadarnică a lui Radu
Vodă, părintele ei, alergând, spre ruina şi pieirea sa, după scaunul său domnesc,
ce se depărta de dânsul, cu cât i se părea că mai uşor, mai iute îi va fi dat să şi-l
câştige iarăşi”28.

22
A. Veress, op. cit., vol. IX, p. 197.
23
V. scrisoare a lui L. Crach către arhiducele Leopold din 18 martie 1620, ibidem, p. CXLII.
24
Ibidem, p. CXLIII.
25
Ibidem, p. 220.
26
Între aceştia, Ivan paharnic şi Albul comis, Papa Greceanu vistiernic (viitor mare logofăt),
Stanciu sluger, Oprea căpitan de iuzbaşale, Oancea logofăt, Iacov logofăt de limbă latină, Pribeag
Mihai şi Buzinca comis, viitor mare comis, căruia, drept mulţumită pentru slujirea credincioasă în
pribegie, Elina doamna îi va dărui în 1623 moşia Maia, v. DRH, B, vol. XXXVII, p. 135–138; Andrei
Veress, Documente, vol. VIII, p. 146, Radu Şerban îl numeşte într-o scrisoare din 27 februarie 1611
praefectus stabuli (mare comis).
27
Ştefan Meteş, Domni şi boieri din Ţările Române în oraşul Cluj, Cluj, 1935, p. XIV–XV;
Georgeta Fodor, Destine comune: viaţa femeilor între public şi privat, Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania. Secolele XV–XVII, Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, p. 62–63.
28
Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini, Institutul grafic Minerva, Bucureşti, 1902, p. LXXI.

101
 Clironoamă „de bună viţă”

„De bună viţă şi blagorodnică, alta în lume nu se află înaintea dumneaei”.

Astfel o va aminti, peste ani, autorul anonim al poemului epic Poveste de jale şi
pre scurt asupra nedreptei morţi a prea-cinstitului Costandin Cantacuzino, marelui
postelnic al Ţării Rumâneşti29. Fără îndoială, jupâneasa Elina scobora din neamuri
înalte şi blagorodnice30 şi avea conştiinţa propriei genealogii, clar exprimate în
diata din 18 septmebrie 166731: „Eu, Elena, carea am fost jupâneasa răposatului
Costandin Cantacuzino biv vel postelnic, fata răposatului Io Şerban vodă, nepoată
jupânesei Mariii, strănepoată jupânesei Ancăi din Coiani, aşijderea şi despre
maica mea, răposata doamna Elena, nepoată lui Udrişte vistiiar, strănepoată lui
Drăghici dvornic din Mărgineni”. Părinţii, bunicii şi străbunicii menţionaţi pe linie
paternă şi maternă erau, fireşte, în primul rând, cei cărora le era moştenitoare,
genealogia patrimonială pe care o aşează în fruntea testamentului slujind în
principal ca temei juridic al moştenirii pe care urmează să o transmită fiilor ei. În al
doilea rând, descendenţa pe care o invocă Elina Cantacuzino este şi una simbolică,
de pretenţie. Un lucru uimitor trebuie remarcat încă de la început: în cele două
ramuri ale genealogiei patrimoniale, moştenirea se transmite pe linie femeiască, în
ramura paternă şi pe linie bărbătească, în ramura maternă. Explicaţia simplă, găsită
de cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei particularităţi a fost aceea că femeile
au fost cele care au asigurat continuitatea transmiterii patrimoniului de familie (în
acest caz Craioveştii).
Cele două femei importante, jupâniţele Anca şi Maria din Coiani, din
ascendenţa genealogică a domnului Radu Şerban au lăsat diate, nu numai orale,
potrivit practicii răspândite în epocă, ci şi scrise. Cel puţin una, cu siguranţă, a
făcut o astfel de diată in articulo mortis: jupaniţa Maria din Coiani, căci o evocă
chiar tatăl Elinei, Radu Şerban vodă, în testamentul lui din 28 februarie 1620:
„mărturisesc şi las cum la vremea de apoi şi mâine-mea, Dumnezeu să o ierte,
doamnii Marii au lăsat cu gura dumneaei toate moşiile câte sunt despre partea
dumneaiei şi despre a părinţilor dumneaei32”. Prin aceste două femei, spiţa urcă la
unul din cei patru fraţi Craioveşti33, Radu. Marele postelnic Radu Craiovescu
căsătorit cu Velica din Şitoaia, fata marelui logofăt Vintilă Florescu, a avut o fiică,

29
Traducere din limba greacă, făcută de logofătul Radu Greceanu, publicată de Dan Simonescu,
Cronici şi povestiri româneşti versificate (Sec. XVII–XVIII), Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 39.
30
Violeta Barbu, Concepţia asupra blagorodiei în Vechiul Regim Românesc, în ArhGen, II,
1994, p. 145–156.
31
Documente privitoare la familia Cantacuzino, scoase în cea mai mare parte din arhiva
D-lui George Gr. Cantacuzino, publicate şi adnotate de Nicolaei Iorga, Institutul de artă grafică
Minerva, Bucureşti, 1902, p. 42; George D. Florescu, Neamul boierilor din Mărgineni din secolele al
XV-lea şi al XVI-lea, în BCI, IX, 1930, p. 7.
32
DIR, B, XVI-5, p. 485; diata Mariei este văzută de domnul Matei Basarab, ca mărturie într-un
proces desfăşurat în 1634, v. DRH, B, vol. XXIV, ed. de Damaschin Mioc, Constantin Bălan, Saşa
Caracaş, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, doc. nr. 387, p. 513–514, v. şi C. Rezachevici,
Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în „Studii”, XXIII, 1970, nr. 3, p. 483.
33
Fiii lui Neagoe din Strehaia: Pârvu, Barbu, Radu şi Danciu.

102
pe Maria, măritată cu Şerban mare ban din Izvorani34. Băneasa Maria a fost mama
Ancăi din Coiani, nepoata lui Radu postelnic Craiovescu şi soţia lui Neagoe mare
ban al Craiovei, despre care nu există alte informaţii. Anca din Coiani a avut-o pe
Maria din Coiani, măritată de două ori, prima dată cu Radu postelnic şi mai apoi cu
Nica mare armaş35. Maria din Coiani a fost mama domnului Radu Şerban, bunica
domniţelor Anca şi Elina, cărora le-a lăsat prin diată întreaga ei moştenire
părintească, compusă din 71 de sate şi părţi de sate36, concentrate în trei zone
principale: în vestul ţării, regiunea Dolj-Mehedinţi, în Ilfov, pe malurile Argeşului
până la Dunăre. Domeniul lui Radu Şerban a rămas intact după moartea acestuia,
fiului din flori, viitorul domn Constantin Şerban, dăruindu-i-se doar un singur sat,
Vărăşti, de către sora lui vitregă37. Prin domniţa Elina, ca şi prin cele două mari
jupânese, Maria şi Anca din Coiani, o parte consistentă a vechiului domeniu al
Craioveştilor s-a transmis pe linie feminină, ca şi zestre, fără ca el să fie divizat
prin împărţiri între urmaşi sau prin înstrăinări (vânzări sau danii). Dimpotrivă, de-a
lungul vieţii şi împreună cu soţul ei, Elina a păzit cu consecvenţă şi tărie
integralitatea acestui domeniu, transmiţându-l ca atare fiilor ei de parte bărbătească38.
Pe linia de ascendenţă maternă, aşa cum s-a observat, termenul de strănepoată
nu poate fi luat în sensul strict literal, ci doar de „urmaşă directă”, de vreme ce
vornicul Drăghici din Mărgineni, fiul lui Stoica al lui Vintilă, invocat ca străbunic,
a trăit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, deţinând rangul de vornic în sfatul
domnesc în anii 1482 şi 1493–149539. Referinţa la vornicul din Mărgineni, ca la
întemeietor al familiei, alături de strămoşii Cantacuzino, apare nu odată sub pana
stolnicului Constantin Cantacuzino, fiul cărturar al Elinei. Drăghici este unul din
boierii descălecători de ţară, „gran cavalerizzo”40, cum îi scrie stolnicul Constantin
Cantacuzino contelui Fernando Marsili, adică boier descălecător al legendarului
domn Radu Negru, împreună cu care a coborât din Ţara Ardealului şi „a alungat

34
Pentru acest boier v. Ştefan Andreescu, Perspective medievale, Nemira, Bucureşti, 2002,
p. 67; despre înrudirile lui Radu Şerban cu neamul Craioveştilor, v. Elie Nicolescu, Din descendenţa
Craioveştilor, în RIAF, V, 1903, IX, p. 200–206; despre înrudirea aceluiaşi domn cu alte neamuri
importante boiereşti, reunite în jurul lui Mihai Viteazul, Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae. Studii
cu privire la Mihai Viteazul, vol. III, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 370.
35
A rămas până astăzi un mister identitatea tatălui viitorului domn, Radu Şerban; cât despre
Nica mare armaş (18 iulie 1586-ante iunie 1588), se ştie doar că a fost sol al domnului Mihnea
Turcitul în Transilvania în anul 1589, Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 76.
36
C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 474; cercetătorul a numărat 43 de
sate întregi, 25 de părţi de sate şi 3 vii; în 1602, când ajunge domn, Radu Şerban mai avea
61 de sate şi părţi de sate, 10 dintre acestea fiind vândute sub domnia lui Mihai Viteazul, pentru a face
rost de lichidităţi, ibidem, p. 481.
37
DRH, B, vol. XXIII, ed. de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 280–281,
doc. din 10 octombrie 1630.
38
Mariana Lazăr, Domeniul feudal cantacuzin în opţiunile testamentare ale Elinei Cantacuzino,
în Studii şi materiale. Muzeul Cotroceni, p. 39–49, în special anexa cu cele 67 de sate şi părţi de sate,
p. 47–49.
39
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 20–21.
40
Nicolae Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1891, p. 55–56; Violeta
Barbu, Cronică de familie. Eseu asupra familiei patrimoniale în Ţara Românească în secolul al XVII-lea,
în RIS, I, 1996, p. 47.

103
barbarii din Ţara Românească”. Din fiul său Stoican, se trăgeau marele ban
Drăghici din Mărgineni şi fratele lui, Udrişte mare vistier, străbunicul Elinei, ucis
de domnul Mircea Ciobanul în 154741. Din căsătoria acestuia cu jupaniţa Anca,
fiica domnului Radu de la Afumaţi42, s-au născut doi băieţi, Udrişte banul şi
Drăghici. Elina doamna lui Radu Şerban era fiica lui Udrişte ban din Mărgineni43 şi
a Oprişei, o necunoscută. Aşa cum observase deja în studiul său asupra înaintaşilor
Elinei Cantacuzino, George D. Florescu a arătat că pe linie maternă, Elina însăşi a
omis pe propriul ei bunic44, Udrişte banul şi postelnicul din Mărgineni, referindu-se
doar la doi boieri mari de divan, unul din veacul al XV-lea şi altul din veacul al
XVI-lea, acesta din urmă considerat a fi de către George D. Florescu ginere al lui
Radu de la Afumaţi.
Averea pe care a moştenit-o dinspre cele două neamuri, cel matern şi cel
patern a fost uriaşă, reunind o parte considerabilă din „averile Craioveştilor”45 şi
din domeniul Mărginenilor, ambele moştenite în indiviziune cu sora ei, doamna
Anca, nora voievodului Mihai Viteazul, potrivit voinţei testamentare a părintelui
lor, domnul Radu Şerban. Venite dinspre bunica Anca din Coiani, nepoata lui Radu
postelnic Craiovescu, potrivit întăririi lui Radu Leon din 166846, satele
Craioveştilor care se aflau în posesia acestei familii „de la descălecate ţării” şi a
căror unică moştenitoare era jupâneasa Elina, văduva marelui postelnic Constantin
Cantacuzino, erau următoarele: Bezdead, Coiani-Mironeşti, Prundul, Izvoarele,
Radovanul Căscioarele pe Cătălui, Dobreni, Vărăşti Vladimireşti, Floreşti, Risipiţi,
Ştirbei, Răstoaca, Căcănău, Viişoara, Fântinele, Runcu de la Jaleş, Predeşti, Sopot,
Bâcleş, Punghina, Meri şi Gruia. Mai mult de jumătate din aceste 23 de sate apar
în actul de împărţire a domeniului Craioveştilor din 17 mai 158947, celelalte fiind
dobândite fie prin zestrea intrată în familie, fie prin alte moşteniri tot din neam48.
Actul de împărţire arată că Nica postelnic împreună cu jupaniţa lui, Maria şi fiul
lor, Şerban paharnic erau urmaşii lui Radu postelnic Craiovescu, care a pierit la
Tinoasa în oastea lui Radu voievod cel Bun. Asupra acestui document esenţial
pentru înţelegerea evoluţiei domeniului funciar boieresc în Ţara Românească s-au
oprit pe larg Ion Donat şi Constantin Rezachevici. Cel dintâi a analizat etapele
juridice şi procedura stabilită de domnul Mihnea Turcitul49, cel de-al doilea a
insistat asupra lipsei de relevanţă a aportului dotal masculin din partea banului

41
Pomeniţi în pomelnicul mănăstirii Argeş ca „boierii cei mari ai lui Radu de la Afumaţi”, v.
Ştefan Andreescu, Perspective medievale, p. 49.
42
George D. Florescu, Genealogia boierilor din Mărgineni din secolul al XV-lea şi al XVI-lea,
în BCI, IX, 1930, p. 70-72, pe baza hrisovului lui Mihnea Turcitul din 5 iulie 1588.
43
Doc. din 17 mai 1610, DIR, B, XVII–1, Editura Academiei, Bucureşti, 1951, p. 467–468.
44
George D. Florescu, op. cit., p. 90.
45
Expresia se referă la domeniul deţinut de cei patru fraţi Craiovescu (Radu postelnic, Danciu
vornic, Pârvu vornic, Barbu ban) de la tatăl lor, Neagoe ban din Strehaia, v. Ion Donat, Domeniul
domnesc în Ţara Românească (sec. XIV–XVI), ed. îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996, p. 156.
46
Ştefan D. Grecianu, Genealogiile familiilor boiereşti, vol. II, p. 298.
47
DIR, sec. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, vol. V, 1952, p. 402–407; v. de asemenea, în
aceeaşi privinţă, doc. din 18 iulie 1585, p. 255–256, septembrie 1587, p. 323–324, 13 iunie 1588,
p. 364–365, 15 iunie 1589, p. 417–419, doc. din 8 aprilie 1590, p. 434–436
48
I. Donat, op. cit., p. 159.
49
Ibid., p. 157–158.

104
Şerban din Izvorani şi, respectiv, a lui Neagoe ban al Craiovei, soţii jupaniţelor din
familia Craiovescu, şi în special asupra obscurităţii celor doi soţi ai Mariei din
Coiani50: Nica al doilea postelnic şi Radu postelnic. Partea ce revenise lui Radu
postelnic Craiovescu din acest domeniu, conform împărţirii din 1589, se afla în trei
zone: pe Cătălui (Radovanul, jumătate din Căscioarele, Prundul, Coiani-Mironeşti
şi Izvoarele-Ilfov), la izvoarele Călmăţuiului (Căcănău-Vânători, Viişoara, Ducna-
Suhaia, Fântânelele) şi peste Jiu, în zonele Mehedinţi-Gorj-Dolj-Romanaţi
(Hălmaj, Dragomireşti, Grădovţi, Drănic, Vianul, Segarcea, Măceşul-Măriuţa,
Giurmeni, Sopotul, Paia, Ocolna, Runcu de Gorj şi Strehaia).
Prin ascendenţa maternă, zestrea Elinei se întregeşte cu domeniul mai mic din
judeţul Prahova al neamului boierilor Mărgineni, din care se trăgea mama Elinei,
doamna lui Radu Şerban. Domeniul boierilor din Mărgineni, situat în judeţele
istorice Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Ialomiţa şi Vlaşca, despre a cărui configuraţie
iniţială ştim din hrisovul de întărire acordat de Radu Paisie la 16 iulie 153851 celor
doi fraţi Mărgineni, Drăghici spătar şi ban şi Udrişte mare vistier, împreună cu
vărul lor primar, Vintilă comis, fusese compus din 25 de sate, părţi de sate şi munţi:
Mărgineni, cu muntele Bucegi, Sărata, Filipeştii cu muntele Floreiul, Băneşti,
Mislea cu ocna de sare, Breaza, Comarnic, Secăria, Teşila, Luciani; Creţeştii de pe
Argeş, jumătate din Sărata, jumătate din Ruşeţul, Drăghiceşti, Muşeţel, Berteşti,
Căscioarele, Pricop, Corneni, Cetăţile, Tătarul, jumătate din Viişoara şi din Tiha. O
riguroasă strategie de protecţie a unităţii domeniului se observă în cele două clauze
restrictive, puse de cei trei boieri, nepoţii lui Drăghici vornic din Mărgineni,
nemaiîntâlnite în epocă. În primul rând, cu acordul domnului care renunţă la
prădalica, moştenirea mărgineană să treacă în neam, în caz de desherenţă a
vreunuia dintre cei trei boieri. În al doilea rând, nici unul dintre urmaşii celor trei să
nu poată să doneze sau să aşeze „oameni străini” pe acele moşii, sate, ţigani,
branişti, mori, vii. Astfel se explică invocarea acestui model de protejare a unităţii
patrimoniului funciar de către Elina Cantacuzino, în testamentele ei. Domeniul
boierilor Mărgineni a fost moştenit de mama Elinei de la bunicul ei, Udrişte vistier
şi de la fratele acestuia, Drăghici ban, a fost stăpânit pe din două, de Elina
împreună cu sora ei, Anca, în înfrăţire cu urmaşii jupânesei Maria din Bucov şi ai
boierilor Filipeşti52. Din acest domeniu, Elina fiica Ancăi şi a lui Nicolae Pătraşcu
vodă, nepoată a domnului Mihai Viteazul şi a Elinei, nu primeşte nici o zestre.
Pretenţiilor ei de moştenitoare li se va răspunde cu un amplu porces de restitutio a
satelor dobândite de bunicul ei înainte de a deveni domn53. Autorizată de domnul
Matei Basarab şi de sfatul ţării, restituirea a vizat 24 de sate din domeniul lui Mihai
Viteazul, pe care jupâneasa Elina le-a stăpânit sau le-a vândut împreună cu soţul ei,

50
Constantin Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 471; satul Bezdead a fost
dăruit în 1573 de Anca şi fiul ei, Şerban postelnic din Coiani, mănăstirii Vieroşi, ctitorie a boierilor
din Goleşti; DRH, B, vol, XXXIX, ed. de Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Florina Manuela
Constantin, Constanţa Vintilă Ghiţulescu, Oana Mădălina Popescu, Editura Academiei, Bucureşti,
2010, p. 441–443.
51
DRH, B, vol. IV, ed. de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 87.
52
Ibidem, p. 480.
53
Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 38–45.

105
vistierul Eustratie Leurdeanu. Dintre acestea, şapte sate au intrat în domeniul
cantacuzinesc, încă din timpul vieţii Elinei Leurdeanca. După moartea soţului ei şi
a mamei ei, Anca, Elina a fost din nou primită în clanul Cantacuzino, ca
moştenitoare în indiviziune cu mătuşa ei, Elina postelniceasa şi ca stăpână a unui
număr de cinci sate (Măgurele, Stejarul, Ţigăneştii de Teleorman, Salcia şi
Luciani), restul bunurilor ei fiind confiscate abuziv, prin prădalica, de domnul
Radul Leon54. În documentul din 7 februarie 166855, domnul recunoaşte că se
cuvenea ca Elina Cantacuzino să moştenească pe nepoata ei, cu toate acestea,
încălcând dispoziţiile dreptului scris (Îndreptarea Legii 1652, gl. 272), confiscă
„scule, haine, chelcig, dobitoace” precum şi moşiile „ce s-au tras” dinspre partea
lui Eustratie Leurdeanu şi a doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul, bunica Elinei
Leurdeanu. În 1668, după moartea Ancăi şi a fiicei ei, Elina, care nu a avut copii,
cele două patrimonii de zestre, al Craioveştilor şi al Mărginenilor vor fi consolidate
astfel cu o parte din satele lui Mihai Viteazul recuperate, totul intrând în stăpânirea
legitimă a Elinei Cantacuzino şi familiei ei, potrivit întăririi domnului Radu Leon
din 7 februarie 1668, acordată „jupânesei Elinei postelniceasa, nepoata răposatului
Udrişte vistierul, feciorul bătrânului Drăghici vornicul ot Mărgineni, nepoata
jupânesei Mariei, fata jupânesei Anchei ot Coiani”.
Ca membră a unui grup de rudenie, Elina este amintită pentru prima dată,
chiar dacă nu şi cu numele, într-o întărire a domnului Alexandru Coconul către
mănăstirea Cozia din 13 mai 162656, căreia jupaniţa Maria Floreasca, mama
„răposatului” clucer Radu Florescul, îi lăsase satele Cuşmir şi Pristol, pentru
sufletele fraţilor şi surorilor ei. Prin urmare, Elina doamna lui Radu Şerban,
împreună cu fiica ei, domniţa Elina, Necula paharnic din Cornăţeni şi unchiul său,
Socol Cornăţeanu paharnicul, ca şi coborâtori din marele vornic Vintilă din
Cornăţeni şi din Voica57, sora Mariei, amândouă fiice ale lui Drăghici Vintilescu
din Floreşti58, întăresc dania mătuşii lor, „ca unii ce se trag din sângele lui Radu
Florescu”59. Procesul de preluare a unei părţi din averea lui Radu Florescu, mort
fără urmaşi, începuse în septembrie 1624, când doamna Elina, Necula şi Socol din
Cornăţeni revendică satele Dobreni, Vărăşti, Floreşti şi Vladimireşti, urmate de satele
Bezdead, Răstoaca pe Dâmboviţa, Gruia, Risipiţi, Ştirbei şi Merii de Ilfov60. Împărţirea
averii acestui mare boier era încheiată în aprilie 1628, cu împărţirea ţiganilor.
Odată terminată această fază de întregire, zestrea domniţei Elina era
completă. Fiică legitimă a unui domn legitim, educată în străinătate, posesoarea
celei mai mari zestre din Ţara Românească compusă din moştenirile Craioveştilor,

54
Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 45.
55
N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 72–74.
56
DRH, B, vol. XXI, ed. de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 117–119.
57
Voica a fost soţia marelui vornic Vintilă din Cornăţeni.
58
George D. Florescu, Vintilă I din Cornăţeni (1480/1490–1553), cu note asupra boierilor şi
dregătorilor din prima jumătate a veacului al XVI-lea în Ţara Românească, în În amintirea lui
Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 201–248.
59
Despre împărţirea averilor lui Radu Florescu în trei părţi v. şi DRH, B, vol. XXII, p. 29–34,
doc. din 23 februarie 1628.
60
C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 478–479.

106
Mărginenilor şi Floreştilor61, Elina devenise în 1628, fără cea mai mică umbră de
îndoială, partida cea mai râvnită, ceea ce în Franţa şi Marea Britanie se numea „o
moştenitoare”62, femei denumite ca atare în titulatură sau în inscripţiile funerare.
Moştenitoarele erau fiice fără fraţi, având dreptul la succesiunea întregului
patrimoniu. Cele mai bogate familii au devenit acelea care au practicat strategia
căsătoriei cu „moştenitoare” pe parcursul mai multor generaţii. În cazul domniţei
Elina, în familia ei, prioritară a fost transmiterea continuă a statutului de
„moştenitoare” dobândit, o dată cu averea, de la cele două înaintaşe, jupaniţele
Maria şi Anca din Coiani.

O postelniceasă care rămâne doamnă

Petrecută în 1625, potrivit mărturiei soţului ei în data din 166363, căsătoria

domniţei Elinei cu marele postelnic Constantin Cantacuzino a rămas, în tradiţia
familiei, ca o iniţiativă a lui Matei Basarab, odată cu căftănirea în divan a boierului
grec64. În acest chip, marele ban Mihai Cantacuzino acreditează legătura
genealogică dintre neamul întemeietor al Basarabilor, din ale cărui femei „fetele
Basarabilor”, se trag trei neamuri importante ale Ţării Româneşti: Cantacuzinii,
prin fiica lui Radu Şerban, Filipeştii, printr-o fiică a lui Drăghici mare vistier din
Mărgineni65, şi Brâncovenii, prin mama lui Preda Brâncoveanu, vară primară cu
domnul Matei Basarab66.
În fapt, în 162567, domniţa în vârstă de 14 ani, se căsătorea cu postelnicul
Constantin Cantacuzino, frate cu Mihai, Dumitrachi68, Toma69 şi Iordache, fiii lui
61
Elina Cantacuzino a fost unica moştenitoare a jupaniţei Nedelea, nepoata lui Pârvu logofăt
din Coteşti, care fusese vărul primar al mamei Elinei, doamna Elina. Este vorba de moşia Ştefăneşti
cu pogoane de vii, lăsate ei de jupâneasa Nedelea, care se stinge fără urmaşi, DRH, B, vol. XXX, ed.
de Violeta Barbu, Marieta Chiper şi Gheorghe Lazăr, Editura Academiei, Bucureşti, 1998, p. 349–350, doc.
din 24 octombrie 1645.
62
Acesta este un mecanism care era menit să creeze disparităţi. Aşa-zişii urmaşi prin femei nu
sunt importanţi decât dacă aceste fete erau unice, adică moştenitoare, Jean-Louis Flandrin, Parenté,
maison, sexualité dans l’ancienne société, Hachette, Paris, 1984, p. 196.
63
Violeta Barbu, Câteva diate munteneşti din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în RIS, 1996,
p. 502–503.
64
Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, publicată şi adnotată de Nicolae
Iorga, Institutul de Artă grafică Minerva, Bucureşti, 1902, p. 53.
65
Dumitraşco stolnic din Filipeşti, de la care purcede neamul Filipeştilor, era nepotul de fiică
al Elinei din Sărata, în a cărei zestre se regăseau a patra parte din 6 sate ale lui Udrişte din Mărgineni,
mare vistier, v. George D. Florescu, op. cit., p. 86–87.
66
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 77.
67
În 1629, Elina apare deja ca fiind căsătorită, v. DRH, B, XXII, p. 525.
68
După ce a fost primit cu mare cinste de voievodul Radu Mihnea şi de fiul acestuia, Alexandru
Coconul, care l-au numit vlastelin, Dumitrachi Cantacuzino a primit dregătoria de mare postelnic, deţinută
din mai 1624 până în aprilie 1625, când dregătoria a fost preluată de Constantin, venit din Moldova, v.
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 134–135; Dumitrachi a deţinut rangul de mare
postelnic vreme de aproape un an, nu doar trei săptămâni, cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 134.
69
După părerea lui Nicolae Iorga, fiii lui Andronic au fost şase; ei au venit în ţările române
aduşi de Radu Mihnea, v. Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini, Institutul grafic Minerva, Bucureşti,
1902, p. XLVII; despre alţi Cantacuzini (Tudoraki Şaitanul, Manoil Cantacuzino) şi înrudirea lor cu
Mihai Viteazul, v. Ştefan Andreescu, Mihai Cantacuzino, Cantacuzinii şi Marea bănie de Craiova, în

107
Andronic Cantacuzino, ucis de turci la Constantinopol în 1601 şi ai Irinei Ralli70.
Elina era fiică de domn şi „moştenitoare” unică a unui vast domeniu, neamul
Cantacuzinesc încă nu dobândise prestigiul „bizantin” de mai târziu, ceea ce face
ca însoţirea ei să fie un caz clar de „hipergamie”, aşa cum s-a observat deja71.
Constantin postelnicul Cantacuzino, „tatăl Cantacuzinilor din Valahia”, cum
îl numeşte Dimitrie Cantemir72, era nepot al vestitului Mihai Cantacuzino Şeitan-
oglu, arhonte şi guvernator al salinelor, „primul şi cel mai stimat dintre toţi grecii
şi chiar dintre toţi frâncii, omul de afaceri al sultanului”, cum avea să scrie bailul
veneţian Nicolo Barberigo la 18 martie 1578, la câteva zile doar după execuţia
acestuia la Anchialos73. Vechil al lacului Achelos, unde îşi clădise o somptuoasă
reşedinţă cu o fabuloasă bibliotecă, mare vameş şi furnizor al sultanului, Mihai
Cantacuzino era o persoană extrem de influentă în sfera numirii domnilor din ţările
române şi a patriarhilor de pe scaunul ecumenic74. După informaţiile istorice
riguroase, la data căsătoriei, soţul Elinei era deja mare postelnic de cel puţin trei
ani75, succedând în rang rudei sale Dumitraşco Cantacuzino, dar nu apare în surse
în acest interval ca achiziţionând sau primind vreo proprietate, în afara zestrei
soţiei. Nici chiar când cumnatul său, Constantin postelnic, viitorul domn, îl invită

AIIAI, XXV, 1988, nr. 2, p. 187–198; v. şi Matei Cazacu, Cantacuzinii din epoca turcocraţiei şi
instalarea lor în ţările române (Secolele XVI–XVII), în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească, vol. III, ed. de Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, Simetria, 2014, p. 55.
70
Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 118.
71
Neamul şi poziţia socială a femeii sunt superioare bărbatului, v. Michel Nassiet, Parenté,
noblesse et états dynastiques XV–XVIe siècle, EHESS, Paris, 2000, p. 114, 138–139, 142, 167; Dan
Horia Mazilu, Voievodul în spatele tronului, Polirom, Iaşi, 2003, p. 108; idem, Văduvele sau despre
istorie la feminin, Polirom, Iaşi, 2008, p. 281.
72
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor,
ed. de Paul Cernovodeanu, Alvina Lazea, Emil Lazea şi Mihai Carataşu, Editura Academiei, Bucureşti,
1996, p. 77.
73
Petre V. Năsturel, Neamul boierilor Canctacuzino, în „Literatura şi arta română”, 1908, XII,
p. 64; Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p. 122; v. şi ultima încercare de a demonstra
descendenţa familiei din împăraţii bizantini, prin identificarea certă a străbunicului lui Mihail
Cantacuzino Şeitan, în persoana marelui domestic Andronic Paleologul Cantacuzino, mort la asediul
Constantinopolului, v. Jean Michel Cantacuzène, Matei Cazacu, Généalogie et empire. Les
Cantacuzène de l’époque byzantine à l’époque ottomane, în L’empereur hagiographe. Culte des
saints et monarchie byzantine et post-byzantine, textes réunis et présentés par Petre Guran, NEC,
Bucureşti, 2001, p. 303–308.
74
Emile Legrand, Recueil des poèmes historiques en grec vulgaire relatifs à la Turquie et aux
Principautés Danubiennes, Leroux, Paris, 1877, p. 1–13; Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini,
p. XXV–XXXIX.
75
Dacă fraţii Toma şi Iordache îşi fac apariţia în documentele moldoveneşti la 1618, deşi în
Moldova se aflau deja din 1616, venind odată cu domnul Radu Mihnea, despre Constantin nu ştim
nimic înainte de 1624, v. şi Ion Tanoviceanu, Începuturile Cantacuzineştilor în Ţările Româneşti şi
înrudirea lor cu Vasile Lupu, în „Arhiva”, III, 1892, p. 41–43; Mihai-Bogdan Atanasiu, Activitatea
politică a marelui vistiernic Iordache Cantacuzino, în CI, 2002–2004, XXI–XXIII, p. 185; sub
domnia lui Alexandru Coconul, Constantin Cantacuzino deţine dregătoria de mare postelnic (aprilie
20, 1625-noiembrie 19, 1627), iar Alexandru Iliaş îl numeşte pentru o scurtă perioadă de timp mare
paharnic (ianuarie-septembrie 1629), v. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 135; cf.
Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Carol Göbl, Bucureşti, 1919, p. XXVII.

108
să-şi exercite dreptul de protimis şi să cumpere de la el la 18 mai 162976 moşia
Vărăşti, de lângă Dobreni, pentru plata unor datorii la cămătari, nu se grăbeşte să
cumpere acea moşie.
Soţul grec77 de care îşi va lega destinul domniţa Elina nu pare să fie un om
ambiţios nici în domnia lungă a lui Matei Basarab, care îl căftăneşte mare
postelnic, dregătorie pe care o va ocupa vreme de 22 de ani, până la moartea
voievodului. O viaţă lină, aşezată, binecuvântată cu mulţi copii, s-a aşternut în faţa
Elinei şi a lui Constantin Cantacuzino în vremea domniei lui Matei Basarab. În
casa din Târgovişte, postelniceasa Elina a adus pe lume şase băieţi şi cinci fete78,
care au ajuns cu toţii la maturitate. Numele alese pentru fiii şi fiicele cuplului
Cantacuzino pun în valoare ascendenţa maternă79, ceea ce denotă o strategie de
înculturare şi de împământenire a postelnicului Constantin Cantacuzino, care
îmbrăţişează, în această prima fază din existenţa nucleului familial, patrimoniul
material şi simbolic al soţiei sale, Elina. Alegerea numelor de botez80 corespunde
unui cod intern de valori morale, construit cu ajutorul genealogiei şi al filiaţiei. În
cazul copiilor postelnicului Constantin şi ai jupânesei Elina, prin alegerea numelor
de botez se transmite şi un mesaj în exteriorul familiei, purtător al unor aspiraţii
deopotrivă întemeiate pe moştenirea de neam şi proiectate către un glorios destin
viitor. În acest fel se înţelege de ce primul născut din familia Cantacuzino a căpătat
numele întemeietorului neamului boierilor din Mărgineni, Drăghici, de ce viitorul
domn Şerban poartă numele bunicului încoronat Radu Şerban, de ce mezinul
Iordache preia numele fratelui postelnicului stabilit în Moldova, de ce alţi doi copii,
Stanca şi Mihai au căpătat numele unui cuplu domnesc cu ai cărui urmaşi
Cantacuzinii se înrudiseră, prin căsătoria sorei Elinei cu fiul domnului Mihai
Viteazul81, de ce fetele Maria şi Anca vor primi numele celor două strămoaşe
ilustre, jupânesele Maria şi Anca din Coiani82, de ce fiii Constantin şi Matei poartă
două nume imperiale bizantine83 (Fig. 1).

76
DRH, B, vol. XXII, p. 524–526.
77
Semnătura postelnicului Constantin Cantacuzino, în calitate de martor, va fi întotdeauna
aceeaşi, cu caractere greceşti, dar fără să omită numele de familie, caz oarecum excepţional în primele
decenii ale veacului al XVII-lea, v. Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 47.
78
Potrivit banului Mihai Cantacuzino, copiii au fost 12, op. cit., p. 79: Drăghici, Şerban,
Matei, Mihai, Constantin, Iordache, Anca, Maria, Stanca, Ilinca, Bălaşa şi Florica; Ioan C. Filitti,
Arhiva Grigore Gh. Cantacuzino, p. XXIX, atrage atenţia că în fresca de la Hurezi nu apar decât cinci
fete: Anca, Maria, Stanca, Ilinca şi Bălaşa.
79
Ibidem.
80
Ştefan Gorovei, Note de antroponimie medievală, în ArhGen, nr. 1–2, 1994, p. 163–170;
Paul H. Stahl, Les noms des princes roumains, în „Revue d’Etudes Roumaines”, XVII–XVIII, 1993,
p. 129–154, studiu în care se prefigurează un model de transmitere a numelui de botez de tipul bunic-nepot,
unchi-nepot; Constanţa Ghiţulescu, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în
SMIM, XX, 2002, p. 102–105; Violeta Barbu, De bono conjugali. O istorie a familiei din Ţara
Românească în secolul al XVII-lea, Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 37–39; pentru spaţiul occidental, v.
Christiane Klapisch-Zuber, La maison et le nom. Stratégies et rituels dans l’Italie de la Renaissance, Seuil,
Paris, 1990, p. 12–18.
81
Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 47; Mariana Lazăr, Cantacuzinii în societatea munteană
a secolului al XVII-lea, în Colocviul Naţional de Istorie, Istoria Artei Decorative şi Conservare
Restaurare, Muzeul Cotroceni, Bucureşti, 2011, p. 27.
82
C. Ghiţulescu, op. cit., p. 104.
83
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 39.

109
 Marca exterioară a unui grup social este căsătoria membrilor între ei84,
circuitul matrimonial realizându-se în raport de relaţiile de rudenie preexistente
(neamul) şi generând reţele noi de rudenie85. Pentru lumea boierească, este valabilă
observaţia că alianţa familiilor nu punea împreună doar un patrimoniu sau alte
bunuri materiale, ci şi „un ansamblu de relaţii şi de oportunităţi”, securitate,
amiciţie şi putere86, construirea unei relaţii de prietenie şi de încredere, pe care
Giovanni Levi le-a numit moştenirea imaterială87.
Care este rolul Elinei în transformarea nucleului ei de familie în cel mai
puternic clan boieresc muntean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea? Fapt
suprinzător, nu toţi ginerii şi nurorile ei din a doua generaţie au provenit din
neamuri pământene vechi, bogate şi cunoscute, cum se va întâmpla în generaţiile
următoare. Pentru ascensiunea familiei, zestrea şi prestigiul de neam al domniţei
Elina au avut un rol mai însemnat decât strategia alianţelor prin care cei unsprezece
copii ai postelnicului au adus în jurul puternicei familii Cantacuzino o reţea de
rudenie („îngrădire”), fără ca aceasta să fi fost, cum credea banul Mihai
Cantacuzino, răspunzătoare de ascensiunea în deceniile următoare a celui mai
puternic clan boieresc al Ţării Româneşti: „Numitul Constantin postelnicul de o
parte cu clironomia de la socrul său şi de la cumnatul său Basarab voievod, s-a
îmbogăţit de altă parte s-a mărit a lui ipolipsis, nu numai căci că era Cantacuzino
şi ginere de Basarab, ci mai mult cu îngrădirea ce se încuscrise cu douăsprezece
familii din cele mai în stare ale Valahiei, prin mijlocirea însurării fiilor săi şi a
mărătişului fetelor sale”88. În chip evident, urmaşul din secolul al XVIII-lea al
familiei Cantacuzino, chiar dacă ştia bine datele genealogice ale primei generaţii,
extrapola asupra acestui început comportamentul familiei sale din generaţiile
următoare, când alianţele au devenit cu adevărat o resursă importantă, atât
patrimonială cât şi de prestigiu, iar numele Cantacuzino a făcut saltul de la
„postelniceşti” şi „şeităneşti” la imperiala „dungă blagorodnică”, aducătoare de
bună reputaţie (ipolipsis)89.
Căsătoria este cea care întăreşte neamul, fiindcă ea nu este, în această epocă,
unirea a două persoane într-un cuplu, ci a două neamuri. Această aserţiune a lui
Pierre Chenu este valabilă însă doar în parte pentru primii Cantacuzini. Chiar dacă
există tentaţia de a crede că numai capul familiei hotăra90 cu care neam anume şi pe
ce considerente se va face o încuscrire, în cazul cuplului Constantin-Elina pare că
şi jupâneasa Elina a avut un cuvânt de spus în alegerea cel puţin a unora dintre
ginerii ei. În cazul Mariei, măritată cu marele spătar Pană Filipescu iar mai apoi cu
84
R. Mousnier, La plume, la faucille, le marteau. Institutions et société en France du Moyen
Âge à la Revolution, PUF, Paris, 1970, p. 13.
85
Klaus Hamberger şi Isabelle Daillant, L’analyse des réseaux de parenté: concepts et outils,
în „Annales de Démographie Historique”, CXVI, 2008, nr. 2, p. 13–20.
86
Regine le Jan, Famille et pouvoir dans le monde franc, Paris, 1995,
87
Giovanni Levi, L’eredità immateriale. La carriera di un esorcista nel Piemonte del seicento,
Einaudi, Torino, 1985.
88
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 82.
89
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 38.
90
Violeta Barbu, Ordo amoris. Instituţia căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea,
Bucureşti, Editura Academiei, 2012, p. 146–161.

110
marele logofăt Radu Creţulescu şi al Stancăi, dată în căsătorie lui Papa
Brâncoveanu, alianţele strângeau legături de rudenie existente deja cu cele două
neamuri mari din care descindea Elina, boierii Mărgineni şi boierii Craioveşti.
Alte raţiuni care au stat la baza celorlalte căsătorii contractate de fiii şi fiicele
cuplului Cantacuzino sunt mai greu de descifrat, acestea oscilând între prestigiu şi
motive pur economice. Faptul că marele spătar Diicu Buicescu o căsătoreşte pe
fiica sa cea mare, Păuna91 cu marele paharnic Drăghici Cantacuzino, fiul cel mare
al familiei Cantacuzino, dându-i ca zestre un singur sat, Crângenii, în judeţul Olt,
ne lasă să credem că apropierea de neamul Buicescu se datora mai degrabă
planurilor de succesiune pe care voievodul Matei Basarab le avea cu ruda sa,
marele spătar Diicu, decât vreunui vis de bogăţie: „când au vrut Dumnezeu de ş-au
căsătorit Diicul pe fiie-sa, jupâneasa Păuna, după boiarul domni<i>i méle,
Drăghici vel paharnic, atuncea el au dat fie-sa zéstre acest sat Crângenii cu toţi
rumânii şi cu tot hotarul”92. Despre prima căsătorie a lui Şerban, viitorul domn, se
ştie că fusese o alianţă cu marele vistiernic Stroe Leurdeanul, a cărui fiică, Elina,
fusese soţia lui Şerban vreme de câţiva ani, până în 166393. Dimpotrivă, cea de-a
doua căsătorie cu Marica, fiica unui obscur Gheorghe Gheţea, „de neam prost”,
ajuns, în domnia lui Mihnea al III-lea, mare paharnic şi mare clucer, pare să fi avut
ca miză o zestre mare în bani, Gheţea fiind la origine negustor de abale din
Târnovo. O origine la fel de obscură pare să aibă a doua soţie a spătarului Mihai
Cantacuzino, Teodora, „sora Frangului”94, iar Bălaşa, soţia lui Matei Cantacuzino
se trăgea din neamul modest al boierilor din Drugăneşti, din care Gheorghe, tatăl
Bălaşei, s-a învrednicit primul de treapta de mare boier în divanul lui Antonie
Vodă95. Despre unele soţii nu se ştie deloc familia de origine, cum este cazul cu a
doua soţie a stolnicului Constantin Cantacuzino, însurat mai întâi cu o
moldoveancă, Safta Buhuş, cu prima soţie a lui Iordache, probabil şi ea o
moldoveancă după numele de Ileana sau a treia soţie a spătarului Mihai, Maria. În
sfârşit, doi moldoveni au fost aleşi pentru alte două fiice: Ianache Catargiu
postelnic pentru Ancuţa, o stranie alianţă cu o familie care a fost acuzată de trădare
de domnul Matei Basarab şi marele căpitan de margine Constantin Neniul96 pentru
91
Păuna Buicescu, căsătorită Cantacuzino, rămâne văduvă în 1667; împreună cu fiii ei, Pârvu,
Constantin, Şerban şi Grigoraşcu, ctitoreşte paraclisul curţilor familiei de la Măgureni, unde se află
zugrăvite şi portretele părinţilor ei, Virgil Drăghiceanu, Casa Cantacuzinilor din Măgureni, în BCMI,
XVII, 1924, nr. 39, p. 17–18.
92
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, Institutul de Arte grafice
Minerva, Bucureşti, 1902, p. 13–14; Ion Ionaşcu, Biserici şi chipuri şi documente din Olt, Ramuri,
Craiova, 1934, p. 17 plasează această căsătorie în intervalul 1647–1650.
93
Informaţia apare în catastiful averii lui Şerban Cantacuzino, redactat de Stoica Ludescu în
1680, BAR A 3192, v. Mariana Lazăr, Domeniul lui Şerban Cantacuzino, în SMIM, XV, 1997, p. 24, 207.
94
Un negustor (jupan) Frangulea din Târgul de Floci apare în Ţara Românească la jumătatea
domniei lui Matei Basarab, începând cu 1645 v. şi doc. din 1659, Documente privitoare la negustorii
din Ţara Românească. Vol. I: 1656–1688, ed. de Gheorghe Lazăr, Editura Universităţii Alexandru
Ioan Cuza, Iaşi, 2013, p. 36.
95
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al dregătorilor, p. 140, 142.
96
O informaţie vehiculată de banul Mihai Cantacuzino în a sa Genealogia Cantacuzinilor,
p. 81, pretinde că mama viitorului soţ al contesei Maria Mamucca della Torre, Constantin Costin
Neniul, ar fi fost o fiică, nenumită, a marelui postelnic Constantin Cantacuzino, căsătorită cu Costin
Neniul, mare căpitan de margine la Focşani „de Ţara Românească”, pe care îl aminteşte Ion Neculce,
ca protagonist, în fruntea unui contingent de cazaci, la lupta dintre oştile lui Constantin Brâncoveanu

111
Bălaşa. Despre această fiică, probabil mezina, ştim că nu era căsătorită în
momentul morţii postelnicului Constantin Cantacuzino (20 decembrie 1663), Elinei
revenindu-i datoria de a o mărita şi de a-i face zestrea, în acord cu dorinţa tatălui
lăsată prin diată: „Pre fie-mea, Bălaşa, sora voastră, de nu voi apuca să o mărit, să
scoaţă zéstrele ei den bucatele méle, ca şi pre alalte fete ale méle, sororile voastre. Şi
încă şi mai bine şi are osebi ai ei galbeni de aur o mie, care sunt la Drăghici. Fără
acéştea, să i să de zestrele deplin, atât hainele, cât şi sculele şi moşie şi dobitoace şi
să o miluiască Dumnezeu cu noroc, să cază pre mână de bărbat bun”97 (Fig. 2).
În chip oarecum surprinzător, în această primă etapă de construire a clanului
care va deveni peste câteva decenii Cantacuzena domus98, două individualităţi
puternice, purtătoare a unei conştiinţe identitare importante şi posesoare a unui
domeniu extins, dar lipsite de suportul numeros al rudeniei, contractează pentru fiii şi
fiicele lor alianţe, ce nu par guvernate de o strategie unitară. Dintre componentele
acestei strategii, cea mai importantă rămâne aceea, tradiţională, a înrudirii în
neamul de origine al postelnicesei Elina cu familii ai căror reprezentanţi se aflau în
sfatul domnului Matei Basarab99 sau se vor regăsi în divanele domnilor succesivi:
Brâncoveanu, Leurdeanu, Filipescu, Buicescu, Corbeanu. Alte opţiuni au mers
către familii de origine obscură, fără un trecut cert în societatea românească sau
către spaţiul moldovenesc, în care au fost contractate trei mariaje, aparent în logica
strategiei întregului clan Cantacuzino, aşezat în ambele ţări române. Din punct de
vedere etnic, se întrezăreşte, în acelaşi spirit al originii şi dinamicii acestei vechi
familii, o dimensiune balcanică a încuscririlor cu familii de origine greacă şi bulgară.
Acelaşi joc între tradiţia aducătoare de stimă, întruchipată de Elina şi
noutatea inspiratoare a succesului, înscrisă în diversitatea culturală a soţului ei, îl
vedem şi în conacele Cantacuzinilor, nou-construite sau refăcute pe temeiuri
strămoşeşti, în perimetrul locuit de înaintaşii Mărgineni sau Craioveşti. Ca orice
familie boierească al cărei cap deţinea o dregătorie publică, Constantin şi Elina
Cantacuzino şi-au ridicat case strălucite în cele două capitale ale ţării, la
Bucureşti100 şi Târgovişte, fiind singurul clan din epocă, ce stăpânea deopotrivă
reşedinţe urbane şi în mediul rural. Cele de care Elina pare să fi fost mai ataşată

şi imperialii comandaţi de generalul Heissler, în 1690, v. Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Moldovei şi
O samă de cuvinte, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 326; ca fost mare căpitan de margine, Costin
judecă pricini de moştenire şi zestre, la porunca domnului Constantin Brâncoveanu, v. Condica Marii
Logofeţii 1692–1714, ed. de Melentina Bâzgan, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2009, doc. din 2 decembrie
1698, p. 178, doc. din 1700, p. 265–266.
97
Violeta Barbu, Câteva diate munteneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în RIS,
1996, p. 503.
98
Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 46; Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Âge,
PUF, Paris, 1974, p. 105–135.
99
Nicolae Stoicescu, Legături de rudenie dintre domni şi marea boierime şi importanţa lor
pentru istoria politică a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolul XV-începutul secolului XVIII), p. 126–127.
100
Locul de casă de la Bucureşti va fi achiziţionat în 1635; se afla pe strada Apolodor, în
mahalaua Arhimandritului; săpăturile arheologice efectuate de arheologul Gheorghe Cantacuzino în
anii ’60 au scos la lumină beciurile unei imense locuinţe orăşeneşti; cunoscută ulterior sub numele de
„casa Dudescu”, locuinţa de la Bucureşti a revenit stolnicului Constantin, care a dat-o de zestre fiicei
Maria, măritată cu marele logofăt Radu Dudescu, v. Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din
Ţara Românească în secolele XIV–XVIII, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, p. 308–311.

112
sunt casele noi din capitala ţării, Târgovişte101, conacul vechi al familiei Elinei de
la Coiani-Mironeşti şi cel nou-construit de tânărul cuplu, începând cu 1635, la
Filipeştii de Târg (Fig. 3). Vizitate de acelaşi Paul de Alep, ambele reşedinţe de
ţară, deşi asemuite de acesta cu palatele-serai de la Istanbul102, par să fi fost mai
apropiate, potrivit părerii unor istorici de artă, de stilul vilelor din regiunea nord-
estică a Italiei, din Creta, de pe ţărmul adriatic sau chiar din Transilvania103. Către
ele se îndreaptă gândul când este vorba de loggia pe două niveluri, încadrarea în
peisajul natural, elementele de ornamentică din piatră sculptată. Privirea unui om al
orientului, precum Paul din Alep, era familiarizată doar cu elementele arhitecturale
ale spaţiului de unde provenea: băile de marmură, aducţia apei pe un sistem de
olane, „bazine cu joc de ape”, grădinile de zarzavaturi şi livezile. Cea a
postelnicului fusese modelată de arhitectura cretană, unde îşi petrecuse prima parte
din viaţă, în timp ce peisajul urban occidental din Europa Centrală făcea parte din
memoria copilăriei soţiei sale, Elina104. „Scaunul mărginesc”, primul reper simbolic
al obârşiei Elinei, va fi moştenit de fiii mai mici, Constantin, Mihai, Matei şi
Iordache, iar casele revin fiului mai mare Drăghici, numit şi Mărgineanul105. Aici a
locuit doamna Elina împreună cu soţul ei, după căsătorie, până la construirea
palatului de la Filipeştii de Târg106 şi a casei din Bucureşti, de pe malul stâng
al râului Dâmboviţa107, fără să nedreptăţească în nici un fel celelalte cămine
importante, Dobreni108 şi Coiani, moştenite de la neamul tatălui ei, voievodul

101
Aşa-zisa casă din „mahalaua Gorgotii”, în apropierea mănăstirii Gorgota, identificată astăzi
cu casa care adăposteşte Muzeul tiparului, Cristian Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de
artă, Bucureşti, 1976, p.68; neconvingătoare este părerea că aici ar fi fost adăpostită prima bibliotecă
a familiei, Gabriel Mihăiescu, Eugen Früchter, Localul primei biblioteci a Cantacuzinilor munteni, în
„Revista bibliotecilor”, 1973, nr. 2, p. 107–108.
102
Descrierea conacului de la Filipeştii de Târg: „Ieşind din biserică, ne-am coborât în palatul
acelui postelnic. Sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe.
Acolo se află o baie elegantă a cărui marmură este minunată; apa care o alimentează este adusă de
roţi cu găleţi aşezate pe râu; aceste roţi stropesc şi grădinile de zarzavat şi livezile frumoase; ele pun
în mişcare şi multe mori”; v. Călători străini despre ţările române, vol. VI, p. 149.
103
Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid, p. 283–298.
104
Ibidem, p. 304.
105
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 43, testamentul Elinei din
18 septembrie 1681 în favoarea fiului ei, stolnicului Constantin, p. 43: satul Mărgineni era împărţit în
două, Mărginenii de Sus şi de Jos; potrivit obiceiului muntenesc al privilegiului mezinului, Iordache
primeşte casa părintească, fără ca să se precizeze locul: „pimniţa, cu casele, cu grădina pe Prahova, să
fie numai ale lui Iordache, căci este prâsle”; fratelui cel mare, Drăghici, numit de domnul Radu Leon
„Mărgineanul”, îi revine patrimoniul simbolic al numelui, v. Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 47.
106
Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid, p. 283–307 pledează pentru o influenţă a
arhitecturii venete asupra stilului acestei locuinţe boiereşti, ceea ce nu concordă cu viziunea lui Paul
de Alep, al cărui termen de comparaţie pentru eleganţă nu poate fi decât Istanbul; Tereza Sinigalia
presupune chiar o influenţă de gust eteroclit occidental în arhitectura şi decorarea caselor din partea
jupânesei Elina, care copilărise în Modor şi Turnau, ibidem, p. 307.
107
Ibidem, p. 308–309; locul a fost achiziţionat de postelnic imediat după căsătorie, în vremea
lui Alexandru Iliaş, dar în 1635 casa nu era încă ridicată, v. Tereza Sinigalia, op. cit., p. 309–311.
108
Când se pregătea să plece în pelerinajul spre Locurile Sfinte, doamna Elina se afla la
conacul de la Dobreni, potrivi mărturiei patriarhului Dionisie al Constantinopolului din luna iulie
[1682], Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 160.

113
Radu Şerban. Casele de la Mărgineni fuseseră ridicate la sfârşitul secolului al XVI-lea,
refăcute şi împodobite cu sculpturi în piatră de către spătarul Mihai Cantacuzino,
care locuia aici uneori109. În al doilea cămin al neamului, satul Coiani-Mironeşti
ajuns prin diata doamnei Elina din 1667 în stăpânirea stolnicului Constantin
Cantacuzino, se aflau „casile, cu pimniţă de piatră şi mori”110. Stolnicul Constantin
Cantacuzino adaugă probabil un corp nou, separat de casele vechi ale neamului,
locuite de vestitele jupânese din Coieni, Anca şi Maria111. Sub înfăţişarea lor
falnică din deceniul al cincilea al secolului al XVII-lea le vede Paul de Alep,
admirator al mândrelor clădiri, care îi evocă palatele de la Constantinopol: două
corpuri care stau faţă în faţă, prevăzute cu turnuri, zugrăvite asemenea marmurei,
lemnărie sculptată şi ancadramente de ferestre „minunate”. Spaţiul locuit nu
dobândeşte, în ansamblu, caracterul privat pe care îl au locuinţele occidentale ale
epocii, clar delimitat de spaţiul public112. Doar iatacurile, după moda otomană,
umbroase şi întunecate, căptuşite cu divane, covoare, perne şi draperii, rămân
complet desprinse, în spaţiul intim, de forfota cotidiană. Deschisă către „priveală”,
casa comunică cu grădina, cu fântânile şi livada prin loggii şi foişoare, sacnasiuri şi
ferestre largi. La oraş ca şi la ţară, clădirile sunt înconjurate de verdeaţă. Tradiţie de
familie, căci şi Mihai Şeitanoglu era pasionat colecţionar de cărţi şi manuscrise,
mândria postelnicului este biblioteca din conacul de la Mărgineni 113, pe care o va
moşteni şi îmbogăţi cu pasiune eroică, învăţatul său fiu, stolnicul Constantin.
Înăuntrul casei, nu există un spaţiu de reprezentare, sufragerie sau salon spaţios,
oaspeţii sunt primiţi şi ospătaţi pe verandă, acolo unde vara se aştern de obicei şi
mesele stăpânilor, cuhnia este separată de casă, ca în orient, la fel şi celelalte anexe
ale gospodăriei. Familia trăia într-o lume a ei, deschisă către exterior, în cercuri
mici de sociabilitate, făcute din rubedenii şi vecini. Contururile palide ale acestor
cercuri se desluşesc din timidele însemnări ale cronicii de familie, Letopiseţul
cantacuzinesc.
Traiul împreună al Elinei cu soţul şi copiii ei, „trai desfătat” până la vremea
căsătoriei acestora s-a dus între aceste ziduri, în aceste încăperi, acum complet
dispărute sau iremediabil ruinate, pe care ni le putem închipui mai uşor, în lipsa
unor mărturii de epocă, cu ajutorul descrierilor din amintirile savuroase ale unui alt
descendent al unei mari familii, Ion Ghica: „ziduri tari ca de cetate, în patru şi şase

109
Alexandru Zagoritz, Biserica şi casele de la Mărgineni, în BCMI, 1926, p. 108–119; Călin
Hoinărescu, Ctitoriile cantacuzine din Prahova- premisă fundamentală a arhitecturii brâncoveneşti
în RMMMIA, XVI, nr. 1, p. 62–63; Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România.
Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Simetria, Bucureşti, 1997, p. 78; Tereza Sinigalia, op.
cit., p. 173–175; Cristian Nicolae Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în
secolele XIV-–XVI, Istros, Brăila, 2009, p. 112–113.
110
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 48.
111
V. cercetările întreprinse de Gheorghe Cantacuzino şi Gheorghe Sion, Ruinele curţii feudale
de la Coiani-Mironeşti-judeţul Giurgiu. Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, Serie nouă, 1990,
nr. 1–2, p. 62–69.
112
Philippe Ariès, George Duby, Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, vol.
VI, p. 138–142.
113
Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteci umaniste româneşti, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Bucureşti,
1974, p. 40–42.

114
cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu pod din streaşină
până-n streaşină, grinzile erau ca urşii de pod de groase. La cheresteaua unei
camere mergea un parchet întreg de pădure seculară; pardoseala sălilor şi a
tinzilor era din cărămidă pusă pe muchii, învelitoarea din şindrilă bătută pe şapte
şi pe nouă, înaltă aproape de două ori cât casa, ca să nu ţie zăpada şi să se poată
scurge apa mai lesne”. Înăuntrul casei, care comunica printr-o galerie deschisă cu
capela din curte, se puteau vedea „o sală mare, de acolo până acolo, cu odăi în
dreapta şi stânga, cu tinzi în cruci, prin care se comunica cu celelalte părţi ale
edificiului, case cu scosuri în toate părţile şi un sacnasiu, fiecare odaie cu ferestre
spre trei părţi ale lumii, tavanul era de stejar, streaşina scosă de o jumătate de
stânjen, s-o apere primăvara şi toamna de ploi şi iarna de viscol şi zăpadă…”114
Locuind împreună cu fiicele în iatacele „fetelor”, întocmai ca în Ardeal, dar
stăpână peste tot universul domestic al gospodăriei acestor conace şi case
orăşeneşti, doamna Elina crescuse şi educase puzderia de copii, împărţise porunci
slugilor, doicilor şi roabelor ţigănci, se îngrijise de sănătatea tuturor cu leacuri
preparate din plante, acompaniase muribunzii către lumea de dincolo şi le rostuise
pomenile, primise musafiri de vază feţe bisericeşti şi ospătase pe săraci la zilele de
sărbătoare creştinească, când unii dintre fii se întorceau în casa părintească. În mare
orânduială ţinuse socotelile gospodăriilor şi ale veniturilor de pe moşii, cumpărase
cele de trebuinţă casei, supraveghease cu ochi straşnici slugile şi rumânii pe care se
bizuia pentru muncile câmpului pe cuprinsul vastului domeniu, veghease
cusătoresele ţigănci, puse să brodeze trusoul de măritiş al fetelor şi să ţeasă cele de
trebuinţă ale caselor, le cununase şi le botezase pruncii, cu un cuvânt, împlinise
îndatoririle unei jupânese mari din Ţara Românească, stăpână a casei, a gospodăriei
şi responsabilă de hrana şi sănătatea tuturor acelora care locuiau sub acoperişul ei,
precum şi de educaţia copiilor minori. Fără doar şi poate, acesta era un rol de
autoritate, de chivernisită împărţire a îndatoririlor între soţ şi soţie, care îşi împart
două planuri diferite de vizibilitate. Al Elinei este cel domestic, al casei, câtă vreme
este soţie şi mamă, dar atunci când va deveni văduvă, va păşi, cu aceeaşi siguranţă,
în sfera publică. În ambele ipostaze, preocuparea de căpetenie a postelnicesei va fi
aceea a onorabilităţii şi a reputaţiei, a cumpătării şi fidelităţii faţă de ai săi, a
respectării limitelor impuse sexului ei.
Aşa cum o vedem în frescele care i-au conservat memoria, toate după ce nu a
mai fost în viaţă: Filipeştii de Pădure (1692)115, Măgureni (1694)116, Hurezi (1692–
1694)117, Sinaia (1695–1696)118, Râmnicu Sărat (1697)119, opere ale zugravului

114
Ion Ghica, Opere, ESPLA, Bucureşti, 1956, vol. II, p. 304; Corina Nicolescu, Case, conace
şi palate vechi româneşti, Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 52.
115
Alexandru Tzigara Samurcaş, Gheorghe Balş, Nicolae Ghica, Biserica din Filipeştii de
Pădure, Socec, Bucureşti, 1908, p. 28; Theodora Voinescu, Pârvu Mutu zugravul, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1969, tabloul votiv de la Filipeştii de Pădure din pronaos, peretele de vest;
116
Virgil Drăghiceanu, Casa Cantacuzinilor din Măgureni, în BCMI, XVII, 1924, p. 20.
117
Alexandru Lapedatu, Mănăstirea Hurezi, note istorice, în Alexandru Lapedatu. Scrieri
istorice, ed. de Camil Mureşan, Editura Academiei, Bucureşti, 2008, p. 451.
118
Victor Brătulescu, Elemente de artă picturală şi sculpturală la biserica mănăstirii Sinaia, în
GlB, 1962, nr. 1-2, p. 47–73; Constantin Buşe, Mănăstirea Sinaia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 20.
119
Toma G. Bulat, O ctitorie brâncovenească închinată Sfântului Munte Sinai (Râmnicu Sărat
1700), în GlB, XXII, 1963, nr. 11–12, p. 1031–1032.

115
familiei, Pârvu Mutu, cu excepţia frescelor de la Hurezi, pictate de Constantinos,
chipul Elinei, aproape120 întotdeauna alăturat soţului şi copiiilor ei, nu se detaşează
de grupul familial cantacuzinesc, căruia îi este începătoare. În concepţia figurativă
a zugravilor de curte ai familiilor Cantacuzino şi Brâncoveanu, Elina apare aşadar
ca parte a cuplului „arhetipal”, din care se trag celelalte nuclee, măsură a forţei şi a
solidarităţii de clan121. Cu toate că numai ea reprezintă veriga genealogică de
continuitate dinastică dintre cei doi descendenţi ai ei deveniţi domni, fiul Şerban
Cantacuzino şi nepotul de fiică Constantin Brâncoveanu şi domnul Radu Şerban,
doar în portretele votive din catholiconul din Hurezi se afirmă o relaţie de filiaţie
între ea şi tatăl ei122, fără ca acesteia să-i corespundă în chip necesar şi o relaţie
topologică, domnul Radu Şerban fiind zugrăvit în capătul şirului copiilor ei.
Sub penelul lui Pârvu Mutu, zugravul de curte en titre al familiei, despre care
se poate presupune că a cunoscut-o bine, trăsăturile postelnicesei Elina îndreptăţesc
părerea autorului anonim al Cântecului de jale despre uciderea postelnicului
Constantin Cantacuzino: „preafrumoasă la suflet şi la trup”. Cu adevărat, ochii
migdalaţi, gura senzuală, nasul acvilin, bărbia fermă, ovalul delicat al feţei,
urechile fine, părul negru, toate compun o frumuseţe balcanică, pe cât de
majestoasă, pe atât de hotărâtă. O vedem înveşmântată elegant, dar cu măsură, cu
un conteş de catifea verde123, garnisit cu blană de jder, peste o rochie albă. Capul îl
poartă acoperit de o coafă (pălărie în formă de turban)124 de mătase neagră, învelită
într-o năframă albă de mătase de borangic subţire, prinsă pe sub bărbie şi răsfirată
pe piept, după moda ardelenească125. Şi mai preţios este costumul în care a fost
înfăţişată de zugravul Pârvu Mutu pe peretele pronaosului de la mănăstirea
Râmnicu Sărat: un conteş din mătase serasir, de culoare roşu-ocru deschis126, cu
120
Cu excepţia portretelor din biserica mănăstirii Râmnicu Sărat, unde apare pe peretele
pronaosului, în partea stângă, încadrată aparte împreună cu soţul ei, marele postelnic Constantin Cantacuzino.
121
Daniel Barbu, L’art du portrait en Valachie à l’époque de Constantin Brâncoveanu, în
RRH, XXVII, 1988, nr. 4, p. 285–300; idem, Arta brâncovenească: semnele timpului şi structurile
spaţiului, în Constantin Brâncoveanu, coord. de Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 247.
122
Inscripţia care însoţeşte portretul Elinei conţine precizarea „fata lui Şerban vodă”, v.
Răzvan Theodorescu, „Dunga blagorodnică a rodului şi neamului său’. Note istorice în arta
brâncovenească, în vol. Constantin Brâncoveanu, p. 181–183; în chip semnificativ, la biserica
mănăstirii Râmnicu Sărat, ctitorită de spătarul Mihai Cantacuzino împreună cu nepotul său,
Constantin Brâncoveanu, Elina şi soţul ei sunt înfăţişaţi alături de rudele Brâncoveneşti; marele
vornic Preda Brâncoveanu, cuscrul Elinei, este identificat de pictorul Pârvu Mutu ca un Cantacuzino:
„Preda Cantacuzino vel vornic”, alături de fiul Papa şi de jupaniţa Calea, sora domnului Matei
Basarab, v. Virgil Drăghiceanu, Casa Cantacuzinilor din Măgureni, p. 20.
123
În fresca catholiconului de la Hurezi; Corina Nicolescu, Costumul de curte în ţările române
(sec. XIV–XVIII), Muzeul de Artă al RSR, Bucureşti, 1970, p. 17.
124
Ibidem, p. 55.
125
Oborni Terez, Tompos Lilla, Bencsik Gabor, A régy Erdély népeinek képeskönyve, Magyar
Mercurius, Budapest, 2009, pl. XI, XXIII.
126
Despre însemnătatea culorii roşii în vestimentaţia de curte din ţările române, v. Maria
Magdalena Szekely, Colour Garments: Tradition, Fashion or Social Mark? The Romanian
Principalities in the 16th–17th Centuries, în vol. From Traditional Attire to Modern Dress. Modes of
Identification, Modes of Recognition in the Balkans (XVIth–XXth Centuries), ed. de Constanţa Vintilă
Ghiţulescu, Cambridge Scholars Publishing, Cambridge, 2011, p. 15–16.

116
motive florale albe ogivale orientale, de tip „hatayi”, îmblănit şi bordisit127.
Conteşul are buzunare laterale, iar pe dedesubt lasă să se vadă mânecile brodate sau
decorate cu galon de fir ale cămăşii şi faldurile unei rochii albe. O pălărie albă
acoperită de o năframă de borangic străveziu, tivită, brodată, întregesc costumul
Elinei, de la care lipsesc, în chip surprinzător, bijuteriile. Fie din smerenie, fie din
dorinţa zugravilor de a distinge bogăţia cuplurilor domneşti faţă de celelalte rude,
Elina nu poartă nici una din giuvaerurile obişnuite în zestrea şi garderoba unei fiice
de domn128 sau de soţii de boier mare: cercei, colane de perle, brăţări. În nici unul
din portretele care ni s-au păstrat, urmând pilda femeilor sfinte recomandate de
sfinţii părinţi129, aidoma Sarei, postelniceasa Elina nu îşi afişa luxul şi strălucirea ca
marcă a statusului social.

Crimă şi Pedeapsă: protagonistă a unui proces politic

După acalmia domniei lui Matei Basarab, netulburată de contestaţii ale

facţiunilor boiereşti, a urmat o perioadă de mare turbulenţă politică, în mijlocul
căreia familia Cantacuzino s-a aflat antrenată, cu momente dramatice de prigoană,
arestări, fugă, refugiu, conspiraţii, execuţii şi procese. În această a doua fază a
existenţei sale, familia Cantacuzino experimentează consolidarea130 agregării
familiilor cu care se aliase prin căsătorii şi extinderea orizontală a clientelei sale
politice la slujitori şi oameni de casă. Dacă în prima etapă contaseră semnele
exterioare ale solidarităţii de familie (rasa, moştenirea şi numele), în faza a doua
legăturile de rudenie, alianţă şi clientelă consolidează solidaritatea clanului,
apropiindu-l, desigur, într-o măsură redusă de structurile similare pe care Europa
Occidentală le experimentase în Evul Mediu: albergo, paraige, consorteria,
mahona, Sippe131. Cronicile pământene marchează această poziţie nouă de putere
politică prin utilizarea termenului de „neamul Cantacuzineştilor”132, semn, laolaltă
cu folosirea pluralului, că familia era pe cale să devină clan133 şi să se poziţioneze
pe scena publică în raporturile specifice acestei forme federative de asociere a

127
Corina Nicolescu, Costumul de curte în ţările române (sec. XIV–XVIII), p. 44.
128
Cf. seria de portrete poloneze ale fiicelor domnului Vasile Lupu, Maria şi Ruxandra, la
Anca Brătuleanu, Portrete domneşti în colecţii străine. Portraits of Romanian Princes in Foreign
Collections, Institutul Cultural Român, Bucureşti, passim.
129
Violeta Barbu, Ordo amoris, p. 25–26.
130
Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 45.
131
Francis W. Kent, Household and Lineage in Renaissance Florence. The Family Life of the
Capponi, Ginori and Rucellai, Princeton University Press, Princeton, 1977, p. 18–39; Robert Fossier,
Les Structures de la famille en Occident au Moyen Age, în Le XVe Congrès des Sciences Historiques:
Rapports 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 115–132.
132
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 23.
133
Despre folosirea numelui de familie la plural pentru a indica un clan, v. Jacques Heers, op.
cit., p. 60; asupra accepţiei termenului de clan în lunga perioadă medievală românească v. Paul
Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, sec. XV–XVIII) şi Ştefan
Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, sec. XV–XVIII), ambele studii în ArhGen, I
(serie nouă), 1994, p. 77–86, respectiv 87–94.

117
familiilor: conflicte, vendete, concordii134. Totodată, personalitatea postelnicului
Constantin Cantacuzino, ca şi cap al familiei şi stâlp al ţării, se profilează cu o
putere ce avea să stânjenească alte neamuri, între care cel vechi pământean al
Bălenilor, numit însă, în încleştările care vor urma „grecii”. Oricât de exagerat din
punct de vedere retoric ar putea apărea portretul făcut de diaconului sirian Paul de
Alep, reputaţia de înţelepciune, onorabilitate, devotament pentru binele public şi
dezinteres faţă de beneficiile personale era deja consolidată în ochii lui de străin
pasager, dar şi al curţii domnului Constantin Şerban, cumnatul postelnicului.
Oamenii ţării, căci ar fi exagerat să vorbim de vreo opinie publică în vremea
aceasta135, îl văzuseră slujind neîntrerupt, cu credinţă, două decenii, în divanul
domnului Matei Basarab şi erau gata să accepte cu dragă inimă zvonul despre
originea lui imperială: „Se spune că este scoborâtor din dinastia Cantacuzinilor,
împăraţi greci, iubind binefacerile şi milosteniile […] el şi-a părăsit dregătoria şi
s-a retras acasă, aceasta din pricina marei sale înţelepciuni, pentru că postelnicul
este un fost mare dregător. El a ajuns administratorul principatului, rânduindu-i
toate treburile; toţi boierii veneau la casa lui pentru a-i cere sfaturi. El se ducea la
domn în fiecare dimineaţă şi nu se petrecea nimic fără sfatul lui. Îi plăcea foarte
mult să facă bine […]”136.
Alături de el, jupâneasa Elina va juca, într-un moment tragic al vieţii ei, un
rol de prim rang în bătălia născută din rivalităţile politice. Nu va fi singură. Lângă
ea, secondând-o fără să preia iniţiativa, se vor găsi fiii ei, al căror ascendent asupra
altor boieri din generaţia lor, nu va întârzia să se manifeste şi să dea roade. În mod
excepţional, nu numai bogăţia, altfel, şi aceasta, fără egal, a deschis drumul către
cariera lor politică, până la tronul ţării, ci şi educaţia. Instruirea şi educaţia copiilor
a fost un subiect de discuţie în casa postelnicului, o alegere dictată de alinierea la
modelul occidental şi, nu în ultimul rând, o investiţie în viitor. În casa Elinei de la
Târgovişte, fusese adus ca preceptor privat teologul Paisie Ligaridis, fost alumn al
colegiului unit Sfântul Athanasie de la Roma, venit probabil să înlocuiască vreun
dascăl luteran, trimis din Transilvania de prietenul postelnicului, sasul Martin
Albrich137. Mai apoi, fiii postelnicului s-au aflat cu siguranţă între cei 12 şcolari
„dai primi del paese”, care au frecventat şcoala greco-latină („elina grecilor”) de la
Târgovişte, deschisă pe la 1647 cu profesorii Ligaridis şi Ignatie Petritsis, alt cleric

134
J. Heers, op. cit., p. 113–135.
135
Despre această origine imperială, cronicarul sas Georg Krauss (Cronica Transilvaniei
1608–1665, ed. de Eva Reus-Mârza şi Constantin Duzinchevici, Editura Academiei, Bucureşti, 1961,
p. 571) scrie că postelnicul ar fi fost, nici mai mult nici mai puţin decât urmaşul împăratului
Constantin Cel Mare, v. Andrei Pippidi, Hommes et idées du Sud-Est Européen à l’aube de l’âge
moderne, CNRS-Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 284.
136
Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Matilda Alexandrescu Dersca Bulgaru
şi Mustafa Ali Mehmet, vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 147; despre retragerea din
funcţie a marelui postelnic, v. Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. 32.
137
Episcopul catolic Petru Deodatus Baksić observase că boierimea ţării îşi lăsa copiii să fie
educaţi de profesori luterani, dar aluzia nu poate fi decât la copiii Cantacuzino, al căror tată făcea
schimb de cărţi cu Martin Albrich, rectorul Colegiului Reformat din Braşov, v. Violeta Barbu,
Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în secolul al XVII-lea, Editura Academiei,
Bucureşti, 2008, p. 697.

118
unit. Nu este de mirare că tinerii deprindeau „o ştiinţă pe de-a-ntregul iezuită”,
după părerea monahului rus Arsenie Suhanov138. De teama domnului Mihnea al III-lea,
Elina şi Constantin Cantacuzino pleacă în refugiu în 1655 la Braşov, „cu toată casa
lor şi cu averea lor”, aşa că, din nou, fraţii Constantin şi Mihai se adăpară de la
învăţătura luterană şi din manualele lui Albrich139. Peste zece ani, ajunsă văduvă,
Elina nu va pregeta să cheltuiască bani mulţi, ca fiul ei Constantin, lucru de mare
mirare în Ţara Românească, să meargă la studii la Constantinopol. A purces „leat
1665, measeţa martie 12 zi, joi”, dar nu avea să se oprească acolo decât puţin timp,
pornind mai departe, pe mare, spre Padova, către colegiile unde studiaseră mulţi
tineri greci din familiile de vază.
În anii de grea cumpănă ai domniilor lui Mihnea al III-lea, Gheorghe Ghica
şi mai ales în momentul mazilirii acestuia, postelnicul Cantacuzino apare ca
salvator al ţării, al cărei statut fu pus în cumpănă de întârzierea haraciului.
Intervenţia lui oportună la marele vizir Küprülü a împiedicat transformarea ţării în
paşalâc şi a dus la numirea domnului Grigoraşco Ghica. Fu apogeul carierei sale
politice şi al reputaţiei de „stâlp mare care au sprijinit la toate nevoile ţării”, dar şi
cauza unei dizgraţii rapide, care pe fondul unor intrigi, se va sfârşi în moarte. O
nouă pagină din istoria clanului, care o va marca definitiv, va fi execuţia capului
familiei, la 20 decembrie 1663, din porunca domnului Grigore Ghica. În miez de
noapte, postelniceasa Elina a privit îngrozită şi neputincioasă cum slujitorii lui
vodă îi arestează soţul, din casa de la Mărgineni şi îl duc în taină la mănăstirea
Snagov140, ca să-l sugrume, fără nici o explicaţie sau judecată. În anul acela,
sărbătoarea Crăciunului a fost însângerată de această crimă oribilă, îndreptată
împotriva unui slujitor credincios al tuturor domnilor, „lăcuitor şi pătimaş şi
neapărat la nevoile ţării”141. Că a fost plâns de toată ţara, cum scrie cronicarul
Stoica Ludescu142 nu mai pare o exagerare a unui slujitor credincios al familiei,
căci chiar la un secol depărtare de acest eveniment revoltător, el continua să
dăinuie, adânc înrădăcinat în memoria colectivă, aşa cum constată istoricul Franz
Josef Sulzer, trăitor în Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Despre moartea postelnicului, o formă de manifestare simptomatică a unui regim
politic despotic (despotische Regierung Form) avea să se vorbească mult timp

138
Ibidem, p. 698: DANIC, Rola 18, c. 130–132, scrisoare a lui Paisie Ligaridis din 16 octombrie
1647 către Sacra Congregatio de Propaganda Fide, solicitând Controversele cardinalului Bellarmin şi
Summa Theologiae a Sf. Toma d’Aquino, ca manuale de şcoală; despre însemnările în latină pe cărţi
de şcoală ale unuia dintre fii, Constantin, v. Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele stolnicului Constantin
Cantacuzino, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 61.
139
V. însemnările celor doi tineri pe Logica (Braşov 1655) lui Albrich, Corneliu Dima-Drăgan,
Biblioteca unui umanist român. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Consiliul de Cultură şi Educaţie
Socialistă, Bucureşti, 1967, nr. 41.
140
Niculae Şerbănescu, Mănăstirea Snagov, Institutul de Istorie Naţională, Bucureşti, 1944,
p. 62–64; după ce stabileşte corect anul morţii postelnicului ca fiind 1663, Niculae Şerbănescu
reproduce inscripţia de danie de pe o cruce de botez, dăruită de doamna Maria Ghica mănăstirii
Snagov, în semn de pocăinţă pentru uciderea săvârşită din porunca soţului ei: inscripţia poartă data de
4 februarie 1663 (p. 64), prin urmare nu are vreo legătură cu moartea lui Constantin Cantacuzino.
141
Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, p. 282–284.
142
Istoria Ţării Româneşti 1290–1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 150.

119
(noch zu dieser Stunde in der Wallachey so viel davon gesprochen wird) şi cu
consecinţe pentru domniile care au urmat143. Cum se putea consolida oare mai bine
memoria postelnicului decât printr-o tradiţie populară (mündlische Űberlieferung)
care a dat viaţă deopotrivă Povestirii în versuri despre uciderea lui, dar şi legendei
că ar fi fost îngropat la mănăstirea Snagov? De ce călugării lăcaşului prezentau
vizitatorului străin144 în trecere prin acest lăcaş la un secol după evenimente o
piatră a unui aşa-zis mormânt, dacă nu ca să acrediteze locul supliciului infam ca
pe un loc al memoriei reconciliate? În realitate, Elina şi fiii ei ridicaseră trupul
bătrânului boier în vârstă de 65 de ani şi îl astrucaseră cu jale multă în mănăstirea
familiei Elinei, la Mărgineni, refăcută de el şi de soţia lui. În jurul acestui loc,
familia ar fi vrut într-adevăr să se înjghebe un cult al memoriei celui ucis în chip
atât de nedrept şi de crud. În acest scop, pe drumurile peregrinărilor de studii în
Italia, piosul lui fiu, ce îi purta numele, îi alcătui în nobila limbă grecească un
meşteşugit epitaf145, encomiastic în gust umanist, care, însă, nu avea să fie
niciodată dăltuit în piatră. Astfel, pelerinul prin acel lăcaş ar fi aflat că neamul
ilustru, „stirpea odinioară încoronată a Cantacuzinilor”, evlavia, înţelepciunea,
dreptatea şi virtuţile, copiii mulţi, averea îl făcuseră pe postelnic „cel mai bun
dintre nobilii ţării”. Posterităţii i-ar fi fost adus la cunoştinţă, în acelaşi epitaf, şi
felul revoltător în care sfârşise un om înzestrat cu atâtea virtuţi, răpus de invidie şi
ar fi plâns laolaltă cu cei care îl preţuiseră, dar şi cu „ucigaşii”, aluzie la căinţa
târzie a domnului Grigoraşcu Ghica.
Despre ucigaşi, acelaşi fiu Constantin, înarmat cu priceperea juridică a
studiilor de la Padova146, pare să fi început o anchetă insistentă la Viena, unde
destinul îl dusese pe Grigoraşco Ghica, exilat cu familia şi proaspăt convertit la
catolicism147. În jurul acestui episod al convertirii, pe care Ion Neculce îl pune pe
seama constrângerii de a scăpa de o condamnare, cronicarul moldovean a brodat o
poveste greu de verificat. La curtea împăratului Leopold, care-i botezase un prunc
născut în pribegie în Ungaria, fostul domn fu tras la judecată de fiul celui răpus, cu
sprijinul unui martor, o slugă din divanul lui Ghica. Ştiind că o justiţie adevărată nu
se face decât cu probe, după procedura apuseană, stolnicul Constantin Cantacuzino
„în părţile Apusului, la nemţi şi la Vineţiea, şi printr-alte locuri, zicea să se fi
împreunat cu Gligore vodă şi având vorbă despre moartea tătâne-său”148. Domnul

143
BAR, Ms. Germ., vol. II, p. 1375.
144
Vizitatorul era Franz Josef Sulzer, ibidem, p. 1378.
145
BAR, Ms. Rom. 1498, f. 134v; a fost publicat de Nicolae Iorga, Operele lui Constantin
Cantacuzino, Bucureşti, 1901, p. 11; reluat cu traducere, Al. Elian, Epigrame funerare greceşti în
epoca fanariotă, în SMIM, I, 1956, p. 336; altă traducere la Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteci
umaniste româneşti, p. 40.
146
A se vedea cărţile juridice din biblioteca sa de la Mărgineni, Corneliu Dima Drăgan,
Biblioteca unui umanist român. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Consiliul de Cultură şi Educaţie
Socialistă, Bucureşti, 1967, catalog nr. 120–138.
147
Andrei Veress, Pribegia lui Gligoraşco vodă prin Ungaria şi aiurea (1664-1672), în AAR,
Mem. Secţ. Ist., Seria III, Tom II, Mem 7, 1924, p. 271–336.
148
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 140; Mihai Cantacuzino, Genealogia
Cantacuzinilor, p. 91: „În acea vreme, aflându-se pentru învăţătură stolnicul Constantin
Cantacuzino, ce este al treilea fiu al bătrânului Cantacuzino, gonia el alergând prin toată Italia după
Ghica Vodă, trăgându-l pe la judecăţi pentru acea fără vină ucidere a tată-său”.

120
exilat poposise într-adevăr cu suita, vremelnic, la Padova şi mai apoi la Veneţia149,
dar că i-ar fi încredinţat tânărului Constantin, la presiunile acestuia, acele răvaşe,
prin care boierii complotişti urziseră pieirea bătrânului său tată, rămâne doar o
aserţiune pe care cei din ţară o auziră în divan, cu atât mai greu de crezut cu cât la
data procesului în care au fost invocate răvaşele, iunie 1669, stolnicul se mai afla
încă la Veneţia150. Întors acasă, ca o cloşcă, îşi strânsese familia, mama şi fraţii,
„care dupre unde am fost izgoniţi”151, şi încercase să repună ordine în gospodăriile
părăsite şi jefuite de oamenii domniei. Mai departe, cineva trebuia să plătească nu
numai pentru moartea capului familiei, ci şi pentru pagubele suferite. Pentru
aceasta, văduva Elina şi fiii ei rămaşi în ţară vor porni o bătălie judiciară care a
durat patru ani şi care a îmbrăcat două aspecte: unul politic şi altul penal.
Astfel, la 14 aprilie 1666152, o adunare a stărilor, prezidată de mitropolitul
Ştefan, încredinţează ceea ce a deliberat unui hrisov sinodal, unde se declară
solemn că uciderea cu acuzaţia de hiclenie a marelui postelnic Constantin
Cantacuzino din porunca domnului Grigore Ghica s-a petrecut „fără de nici o
judecată şi nici o întrebare”153. Beneficiarii acestei declaraţii de reabilitare, care nu
dezvăluie însă numele vinovaţilor de sângele vărsat, sunt toţi fiii postelnicului
Constantin, pentru ca memoria lui să rămână neîntinată şi, odată cu ea, a întregii
familii. Sub pecetea tainei spovezii, mitropolitul Ştefan dă mărturie despre căinţa
„cu lacrimi la icoane” a domnului Grigoraşco Ghica, din a cărui poruncă se
săvârşise acea nelegiuire. Nici văduva Elina, nici domnul în scaun la acea dată nu
au participat la adunarea stărilor154, reprezentată de clerul înalt, egumenii, boierii
mari şi mici. În chip ironic, prima semnătură aşternută din partea divanului este
chiar a marelui vornic Stroe Leurdeanu, principalul suspect.
Odată făcut acest pas, procesul a urmat mai multe etape, fiindcă familia nu
s-a mulţumit doar cu reabilitarea memoriei, restituirea nevinovăţiei victimei şi
stabilirea unei culpe morale a domnului Grigoraşco Ghica. Se consumase doar faza
politică a acestui proces, în care instituţia domniei, şi nu persoana domnului, se
făcuse vinovată de abuz. În viziunea stărilor ţării, ca orice act eminamente politic,
comandarea uciderii lui Cantacuzino revenea ca responsabilitate „corpului politic”

149
Grigoraşco Ghica împreună cu soţia şi copilul Leopold se afla la Padova în luna august a
anului 1671, închinându-se la moaştele Sfântului Anton; în septembrie, scria deja din Veneţia o
scrisoare datată 14 septembrie, v. Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
vol. I-II, Editura Ministerului Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1902, p. 428–429 şi Andrei Veress,
op. cit., p. 304.
150
Potrivit jurnalului de călătorie din Caietul de însemnări, la 23 iulie 1669, Constantin pleca
de la Veneţia şi ajungea la Viena în 6 august, v. Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele stolnicului, p. 104.
151
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 106.
152
BAR, Doc. ist., CCI/24, editat de N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino,
p. 65–69.
153
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 67.
154
Funcţia judiciară a adunării stărilor nu mai este dominată de puterea princiară, v. Valentin
Al. Georgescu, L’assemblée d’État comme organe judiciaire en Valachie et en Moldavie (XVII–
XVIIIe siècle), în „Anciens Pays et assemblées d’Etats”, XLVIII, 1969, p. 175.

121
al domnului155, pe când corpului său pământesc nu i se putea imputa decât o vină
morală, aceea de a fi plecat urechea la comploturi duşmănoase.
Trei ani mai târziu, cu un domn nou, Antonie vodă din Popeşti, favorabil
Cantacuzinilor, pe 21 aprilie 1669, o altă adunare a stărilor, soborul ţării, de data
aceasta avându-l în frunte pe mitropolitul Theodosie se reuneşte din nou spre a
adeveri dacă execuţia postelnicului Cantacuzino fusese legală sau nu. Mitropolitul
adresează adunării o declaraţie care este identică cu cea din 14 aprilie 1666,
adeverind condamnarea fără judecată. Este semnul că procesul penal urma să aibă
cu adevărat loc, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi zi, mitropolitul Teodosie dăduse
o carte de blestem pentru ca depoziţiile martorilor să fie în conformitate cu
adevărul. Temeiul în baza căruia se cere judecarea vinovaţilor este acela al datoriei
sfinte, poruncite de Biserică, ca fiii să ceară judecarea şi pedepsirea ucigaşilor
părintelui lor: „Dumneavoastră tuturor boiarilor marii şi micii, fieştecarele după a
lui vârstă dămu-vă tu<tu>ror în ştire pentru nedereapta moarte ce s-au făcut
fericitului Costandin postelnic în zilele lui Gligorie vodă, care moarte încă den
urma aceea avea datorie feciorii lui să-ş caute vânzătoriul şi ucigaşul părintelui
lor precum porunceaşte sfânta şi dumnezeiasca Bisearică. Iar tâmplându-se tot
biruitori ţărâi domni striini, nu putură descoperi sângele părintelui lor de vreme ce
unii ca aceia mai multe strâmbătăţi făcea decât dereptăţi.
Acum dară Dumnezeu miluindu-ne cu stăpân şi domnu pământean şi cu
cunoscătoriu direptăţii, după buna făgăduinţă a dereptului judeţ, Măriia sa, Io
Antonie voievod, iată că veniră feciorii răposatului Costandin postelnic stându
înaintea măriii sale, domnu nostru, în divanul cel mare, cerşându direaptă şi
nefăţarnica asupra acelui ce ar fi vânzătoriul sângelui părintelui lor, care
înfricoşat lucru easte a acoperi neştine sângele dereptului, de vreme ce la Judecata
de Apoi de la judecători judecata va cere Hristos, de vreme ce sângele nevinovat
strigă naintea lui Dumnezeu neîncetat cerşându judecată. Derept aceea, feţii
mie<i>, carii dentra acea vreme să va afla la acest divan, după ştiinţa ce ar şti să
mărturisească după cum va şti. Deci care va mărturisi derept să fie blagoslovit de
Vlădica Hristos şi de smereniia noastră. Iar care va tăgădui a se astupa sângele să
fie afurisit şi blestemat de Vlădica Hristos şi de smereniia noastră”156. În miezul
acestei motivări de ordin moral, se situează exigenţa sacră ca o moarte violentă să
fie pedepsită. Dar în zadar vom căuta în învăţătura Bisericii vreun loc în care fiii să
fie obligaţi să caute pedepsirea ucigaşilor părintelui lor, precum afirma mitropolitul
Theodosie. În schimb, vendetta era o instituţie particulară de drept specific
clanurilor medievale occidentale157. Din fericire, în acest caz, moartea postelnicului
nu dă naştere la un război privat, cu toate că, doar câţiva ani mai târziu, rivalitatea

155
Într-un document din a doua domnie a lui Grigoraşcu Ghica se spune astfel: „Deci Gligorie
vodă au mărturisit în tot divanul cum că nu i-au pârât la dânsul... nici i-au prădat pre pâra lui, ci ca
un domn au făcut cum au vrut”, v. Ion Ionaşcu, Din politica internă şi externă a Ţării Româneşti în
domnia lui Antonie vodă din Popeşti (1669–1672), în vol. Pagini din trecutul istoric al judeţului
Prahova, ed. de Nicolae Simache, Muzeul judeţean Prahova, Ploieşti, 1971, p. 16–17.
156
BAR, Doc. ist. CCI/29; editat de N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino,
p. 75–76; Valentin Al. Georgescu, op. cit., p. 174.
157
Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Âge, p. 116–117.

122
dintre clanurile Cantacuzinilor şi al Leurdenilor-Bălenilor avea să ia deja
proporţiile solidarităţii de grup şi ale responsabilităţilor colective. Dacă s-ar pune la
socoteală şi răscoala numită „împotriva boierilor greci” din timpul domniei lui
Radu Leon, condusă tot de facţiunea Cantacuzinilor, atunci modelul originii clanice
a revoltelor urbane, pe care Jacques Heers le vede în Italia în secolul al XV-lea,
corespunde rolului pe care clanul Cantacuzino l-a avut în manipularea masei de
răsculaţi în Bucureşti, având de partea lor pe mitropolitul ţării şi pe slujitorii de
curte, în ziua de 3 decembrie 1668158.
Pe cât de evident apare caracterul politic al execuţiei postelnicului Cantacuzino,
acuzat de uneltire împotriva domnului (împiedicarea strângerii birului, pâri la
autorităţile otomane de la Dunăre, lipsă de respect faţă de doamna voievodului)159,
pe atât de obscur rămâne scopul politic al acestui complot bazat pe intrigi şi denunţ
calomnios. În ciuda publicităţii procesului, soldat cu mai multe rezoluţii redactate
în scris, contemporanii nu par să fi înţeles clar miza acestor acţiuni care duseseră la
execuţia postelnicului. Dar dacă obiectivele complotiştilor rămân greu de precizat,
semnificaţia procesului, în ansamblul lui, se descifrează relativ uşor. Stăruinţa
Elinei şi a fiilor ei ca vinovaţii să fie aduşi la judecata publică face loc unei
mentalităţi noi, căci niciodată o familie boierească care pierduse un membru al său
pe motiv de hiclenie nu îndrăznise să pună la îndoială autoritatea domnului într-un
asemenea caz. Nu numai că se rupe lanţul tăcerii şi al abuzurilor discreţionare cu
care erau loviţi mulţi boieri pretinşi haini şi executaţi de domni, fără judecată,
tiranie împotriva căreia se semnase acordul constituţional al tuturor stărilor, în
1631, Carta de libertăţi a lui Leon Tomşa160. Descrierea explicită, în primul hrisov
din 14 aprilie 1666, a modus operandi al domniei: arestare abuzivă, violarea
domiciliului, execuţia fără judecată, ţintea repunerea autorităţii contractuale a
acestui acord constituţional, angajat de domnie cu orice supus al său. În fapt,
acţiunea dispusă de Grigoraşco Ghica violase nu numai acest contract
constituţional, ci şi jurământul personal, pe Evanghelie, pe care domnul însuşi îl
depusese faţă de postelnicul Constantin Cantacuzino, atunci când primise domnia.
Să fi fost oare tocmai această învoială personală pricina prigonirii şi execuţiei
credinciosului sfetnic, în condiţiile în care, potrivit mărturiilor culese mai târziu de
Franz Josef Sulzer, clanurile (Häuser) greceşti din Constantinopol îşi doreau
onoarea de a domni în Ţara Românească161? Istoria de familie a Cantacuzinilor şi
alte surse afirmă că numirea în scaunul Ţării Româneşti, Grigore Ghica i-o datora
pe de-a-ntregul susţinerii marelui postelnic şi fusese întărită cu angajamentul
solemn al domnului de a-l asculta şi de a-l cinsti ca pe un tată pe Cantacuzino, de
a-i ocroti averea şi bunurile, acordându-i imunităţi fără precedent, ceea ce îl

158
Ibidem, p. 120–128; Istoria Ţării Româneşti (1290–1690), p. 159.
159
Istoria Ţării Româneşti (1290–1690), p. 149.
160
Articolul IX: Nici un om fără judecată să nu să omoară, v. Daniel Barbu, O arheologie
constituţională românească. Studii şi documente, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2000,
p. 86; despre acest legământ, v. Valentin Al. Georgescu, Le chrysobulle valaque du 15 juillet 1631 et
sa place parmi les types de „chartae libertatum”, în „Actes de la session de la C.I.H.A.E.”, Alba
Regia, 1972, Budapest, 1973.
161
BAR, Ms. germ., vol. II, p. 1366.

123
trasforma într-un arbitru al domniei162. La rândul său, în acest pact de neagresiune,
postelnicul se arăta mulţumit să nu deţină nici o demnitate în divan, preferând
retragerea la ţară, cum glăsuişte Povestea de jale asupra uciderii postelnicului
Constantin Cantacuzino: „El încă s-au tras înapoi, la ţară să dusese/La satele-ş
preumbla, cu lunile el şădea/Aşa pustiul iubiia, ca şi o turturea”163.
A doua etapă a acestei căutări a dreptăţii a constat într-un proces penal,
deschis de rudele postelnicului, în domnia lui Antonie vodă, domn favorabil şi rudă
a lor. În calitate de parte vătămată, Elina Cantacuzino împreună cu fiii ei, Şerban,
Constantin164, Mihai, Matei şi Iordache şi cu nepoţii din partea fiului Drăghici, care
murise la Constantinopol, se prezintă în divanul ţării, în ziua de Paşti a anului 1669
chemându-l la judecată pe marele vornic Stroe Leurdeanul. Deşi judecata a început
pe 20 aprilie165, în ziua de Paşti, iar pe 21 aprilie mitropolitul a dat cartea de
blestem pentru cele două părţi ce se aflau în judecată, hrisovul care încheie
procesul poartă data 18 iunie 1669166. Ca văduvă, Elina este prima beneficiară a
hotărârii divanului, fapt fără precedent în istoria ţărilor române. Spre edificarea
publică, hrisovul care consemnează derularea judecăţii purcede din nou la
reabilitarea memoriei lui Constantin Cantacuzino. În jurul figurii celui ucis,
aproape că se ţese o aură divină, supraomenească. Este numit „fericit”, calificativ
rezervat numai sfinţilor, iar întâmplările cărora le-a căzut victimă un om încununat
numai de virtuţi (fidelitate, dragoste de ţară, generozitate, bunătate) sunt
interpretate în ordinea nefirească a miracolului: „să se ştie pentru o minune şi
slăvită ciudă ce-au făcut preaputernicul Dumnezeu cu acel fericit Constantin
Cantacuzino”167. Totuşi, elemente noi ies la iveală, în lumina faptelor cunoscute
deja din hrisoavele anterioare, din 14 aprilie 1666 şi 21 aprilie 1669. De această
dată, vinovăţia este individualizată şi atribuită, ca şi culpă penală, unei singure
persoane, Stroe Leurdeanu, deşi sursele istoriografice ale epocii arată apăsat că
„mozaviria” fusese plănuită şi înfăptuită de Leurdeanu împreună cu alţi doi boieri,

162
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 84–85; C. Rezachevici, Fenomene de
criză social-politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea (II). A doua jumătate a secolului al
XVII-lea, în SMIM, XIV, 1996, p. 109; idem, Luptele dintre grupările boiereşti ale Cantacuzinilor şi
Leurdenilor din deceniile VI–VII ale sec. al XVII, în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească, vol. III, p. 69–79.
163
Cronici versificate, p. 42.
164
Potrivit jurnalului său de călătorie, la acea dată Constantin Cantacuzino se mai afla încă la
Viena, v. supra.
165
„Şi numaidecât l-au tras la divan înaintea domniei mele şi a fiului domniei mele, Io Neagul
voievod, în Divanul cel Mare, fiind cu noi împreună cinstitul prea-sfinţitul părinte Teodosie
mitropolitul şi amândoi episcopii şi toţi egumenii şi toţi boierii ţării, din mare şi până la cel mic şi
fiind şi strânsoare de norod mult, în sărbătoarea sfintelor Paşti, meseţa aprilie 20 zile, leat 7177”,
N. Iorga, Documente privitoare la Cantacuzini, p. 79.
166
BAR, Doc. Ist., CCI/30, N. Iorga, Documente privitoare la Cantacuzini, p. 77–82.
167
O formulare asemănătoare se regăseşte în Letopiseţul Cantacuzinesc: „Avut-a săraca ţară
noroc de acel om bun, carele sta în toată vremea pentru binele ei, şi-l durea inima de creştinătate şi
de pământul ţării, ca să nu-l piiarză. Că şi el era moşnean într-însa, cu case şi olate, ca şi alţi boiari.
O mare ciudă făcu Dumnezeu cu Ţara Rumânească, că o scoase din mâinile păgânilor şi bisericile le
mântui de legea lui Mehmet şi-i trimise mare bucurie”; Istoria Ţării Româneşti. 1290–1690.
Letopiseţul cantacuzinesc, ed. critică de Constantin Grecescu şi Dan Simonescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1960, p. 146.

124
Radu Vărzaru şi marele vistier Dumitraşco Cantacuzino. În mijlocul divanului, în
văzul tuturor, vinovăţia marelui visitier fu dată în vileag, cu ajutorul a două tipuri
de probe. Prima probă este mărturia acuzatoare, obţinută în scris, a domnului
Ghica, prin care acesta îl indică pe Stroe Leurdeanu ca instigator. Cel de-al doilea
tip de probe sunt corpurile delicte, vestitele răvaşe pe care participanţii la complot,
Stroe Leurdeanul şi Constantin Vărzaru, şi le-ar fi scris unul altuia. Deşi nu vrea să
le recunoască, Stroe este condamnat potrivit pravilei citite de înaltele feţe
bisericeşti, la pedeapsa cu moartea, făcându-se vinovat de sângele vărsat, asemenea
lui Cain. Publicitatea procesului, ca şi a degradării publice la care a fost supus
ulterior condamnatul, creează un contrast minuţios gândit şi pus în scenă de
mitropolitul ţării, Theodosie şi de familia Cantacuzino între maniera ascunsă,
hoţească, („de năprasn㔄fără veste, din aşternut”) în care fusese răpită şi executată
victima şi caracterul public şi exemplar al judecăţii celui găsit vinovat168. În
alegerea acestei tehnici publice de reprezentare a justiţiei penale, se descifrează
voinţa de a investi aspectul penal cu o valenţă politică, cu atât mai mult cu cât în
Occident, şi cu atât mai vârtos în ţările române, procedura de anchetă a
criminalilor, până la pronunţarea sentinţei, rămânea secretă, în sensul că inculpatul
nu avea acces la dovezi, la mărturiile martorilor, la examinarea denunţurilor etc169.
Or, judecata publică din 18 iunie 1669 a implicat confruntarea acuzatului cu
probele, cu acuzatorii, posibilitatea de a se apăra, de a nega faptele („a prinde
bâha”), ceea ce marele vistier Leurdeanu a şi făcut până la un punct. Confruntat cu
probe olografe, se vede silit să recunoască că el însuşi scrisese, „ca un Iuda”, acele
scrisori, pe baza cărora se urzise complotul. În aceeaşi succesiune de practici
comune europene, dar inedite în societatea românească a Vechiului Regim,
urmează o procesiune publică infamantă. Pedeapsa-spectacol face parte
constitutivă din caracterul represiv, dar şi pedagogic al justiţiei, atât în Bizanţ, cât
şi în Occidentul Latin170. La fel şi ataşarea corpurilor delicte, expunerea la
deriziunea publică sau la stâlpul infamiei. Plimbarea în căruţă „cu pompă”, a
condamnatului, despuiat de veşmintele boiereşti şi însoţit de corpurile delicte,
răvaşele spânzurate în prăjini, îl expune oprobiului mulţimii adunate să privească,
fără deosebire de condiţie socială, vârstă, sex sau religie: „şi-l pedepsea şi mari şi
mici, şi-l batjocura şi muieri şi copii şi-l suduia păgânii şi creştinii”171.
Punctul în care procesul lui Stroe Leurdeanu se încadrează, cu deosebiri
notabile, în omologarea europeană pomenită mai sus, este intervenţia iertării. Aşa
cum s-a observat deja, iertarea, ca şi graţierea acordată de domn pentru cele mai
felurite fărădelegi, de la hiclenie la delapidare, reprezenta o regulă politică
fundamentală a societăţii româneşti a Vechiului Regim, menită să asigure „echilibrul

168
Gheorghe Lazăr, Funcţia divanului ca instituţie administrativ-judecătorească în Ţara
Românească şi componenţa acestuia (1654–1688), în Historia manet. Volum omagial Demény Lajos
emlékköniv, ed. de Violeta Barbu şi Tűdős S. Kinga, Kriterion, Bucureşti-Cluj, 2001, p. 384.
169
Michel Foucault, Surveiller et punir, Gallimard, Paris, 1975, p. 39.
170
Michel Foucault, op. cit., p. 106–107, Ovidiu Cristea, „Cu acest feliu de pompă i-au dus”:
un „spectacol” pentru un caz de hiclenie în veacul al XVII-lea, în vol. Spectacolul public între
tradiţie şi modernitate, ed. de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi Maria Pakucs Willcocks, Institutul
Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 171–172.
171
Istoria Ţării Româneşti (1290–1690), p. 162,

125
raporturilor personale dintre ţara constituţională şi domn”172. Manipularea de către
domn a practicii iertării, ca amnistie care suspendă sabia legii, a fost explicată prin
laxismul normelor şi al valorilor, prin traficul de influenţă la domnie, ca şi prin
voinţa acestuia de a crea o legătură personală de dependenţă cu persoana graţiată,
mai ales când era vorba de un boier de rang înalt.
Iertarea acordată de Elina doamna vistierului Stroe Leurdeanu, ca gest privat,
fără legătură cu intervenţia domniei, nu este un gest spontan, izvorât din pură
compasiune şi nici nu face parte dintr-un ritual al echilibrului etic dintre dreptate şi
caritate, cum lasă să se înţeleagă cronica de casă a familiei173 şi despre care unii
observatori străini au lăsat mărturii mai vechi174. În hrisovul din 18 iunie 1669, care
a păstrat derularea procesului, se poate citi cu claritate că Stroe Leurdeanul a fost
cel care s-a rugat pentru viaţa lui, implorând iertarea din partea Elinei şi a fiilor
aflaţi de faţă175 („Doamna Elina şi feciorii ei, ca nişte creştini buni şi temători de
Dumnezeu”). Privind la modul în care Leurdeanu şi-a negociat viaţa, angajându-se,
în scris, cu zapis la mâna doamnei Elina „de iertăciune şi de plată”, este aproape
neîndoielnic că doamna Elina şi feciorii ei nu ar fi renunţat la satisfacţia unei
justiţii riguroase de talion, legitimate de pravilă, dacă nu ar fi existat angajamentul
ferm că vor fi despăgubiţi de toate jafurile pricinuite, estimate la suma uriaşă de
6 500 taleri176. În realitate, din punct de vedere juridic, Stroe Leurdeanu cere
comutarea pedepsei capitale în „iertarea capului” şi în „plata pagubei”. Nu însemna
oare întoarcerea la procedura veche a răscumpărării dreptului de răzbunare a
sângelui printr-o plată în bani, practică numită în toate societăţile tradiţionale
europene compositio sau plata sângelui177? S-a observat deja, de către Valentin Al.
Georgescu, faptul că, în ciuda unor elemente moderne introduse în procedura de
judecată de doamna Elina şi de fiii ei, raportul penal nu îşi pierduse încă acel
caracter domestic pe care îl avea în obştile tradiţionale, statul, ca şi terţ, fiind doar
un martor şi un garant al acordului agenţilor sociali, presupus de practica „plăţii
capului”178.
172
Daniel Barbu, Iertarea şi dreptatea sau despre economia socială a darului, în vol. Idem,
O arheologie constituţională românească, p. 51.
173
„Căutând la Sfânta Pravilă, aflară să-l omoare şi pre Stroe, ca să ia plată precum au făcut.
Şi să deade cu judecată dreaptă pre mâna armaşilor. Iar jupâneasa Elina şi cu feciorii ei n-au vrut, ci
s-au rugat la Antonie vodă să-l iarte de moarte şi să ia cinul călugăresc, că va da el seamă înaintea
înfricoşatului judeţ”, Istoria Ţării Româneşti (1290–1690), p. 162.
174
Iertarea vinovatului de către victimă este consemnată pentru prima dată ca o manieră de
judecată a voievodului Mihnea Turcitul: „Le prince Mihnea est si charitable que, parfois, à cause du
devoir de justice, il ne peut faire autrement que condamner à mort; mais, d’un autre côté par
compassion, il invite les dénonciateurs du condamné à lui pardonner”, Nicolae Iorga, Ospiti romeni
in Venezia, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1932, p. 97; idem, Histoire des Roumains, vol. V, p. 297.
175
Nicolae Iorga, Documente privitoare la Cantacuzini, p. 80: „Vornicul fiind asupra morţii,
căzut-au cu multă rugăciune la jupâneasa Elina postelniceasa şi la feciorii ei, ca să-i ierte capul şi
să-i dea zile de la dânşii, şi să le plătească paguba ce li s-au făcut pe limba lui”.
176
Nicolae Iorga, Documente privitoare la Cantacuzini, p. 81; nu este clar cine plătea banii pe
care domnul Ghica îi storsese de la familia Cantacuzino, un total de 32 de pungi, adică aproape
20 000 de taleri, la care face referinţă documentul.
177
Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, coord. de Ovid Sachelarie şi Nicolae
Stoicescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 117–118.
178
Valentin Al. Georgescu, L’assemblée d’État comme organe judiciare en Valachie et en
Moldavie (XVII–XVIIIe siècle), p. 175.

126
 Din perspectiva evoluţiei dreptului penal în ţările române şi a competenţei
actorilor sociali (Stroe Leurdeanu şi doamna Elina) de a inova în raport cu normele,
speţa din 1669 se deschide către o problematică mai complexă, pe care, până acum,
specialiştii în istoria dreptului nu s-au încumetat să o abordeze. Negocierea dintre
vistierul Stroe Leurdeanu şi Elina Cantacuzino, în calitate de şef al clanului,
prezintă toate elementele justiţiei reparatorii179, care persistă din Evul Mediu până
la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Europa Occidentală180. Aici, elementul pur
economic prezent în plata capului din perioada dreptului cutumiar medieval181, ca
şi elementul de răzbunare manifest în războaiele private dintre clanuri sunt
înlocuite cu reconcilierea. Aceasta nu apare decât ca o formă de justiţie negociată şi
reparatorie, diferită de justiţia reparatorie pecuniară medievală, printr-un factor-
cheie, numit responsabilitate. Justiţia negociată a cunoscut o mare răspândire în
secolul al XVII-lea, când prerogativele regale devin determinante în actul de
justiţie. Tocmai pentru a impune arbitrajul terţului, obligatoriu în dreptul pozitiv,
regalitatea a admis, în înfăptuirea justiţiei reparatorii, practica scrisorilor de iertare
şi de plată (lettre de remission)182. Până la actul iertării şi al reparării, câteva
condiţii preliminare obligatorii marchează mai bine diferenţa faţă de perioada
medievală: existenţa unui proces, stabilirea unei responsabilităţi morale,
mărturisirea şi recunoaşterea delictului. Toate acestea sunt elemente care se pot
discerne cu relativă uşurinţă în procesul lui Stroe Leurdeanu. Nu numai
administrarea unor probe, ci şi înfăţişarea unor circumstanţe agravante au condus la
verdictul impus de pravilă. În definitiv, rostul evocării elogioase a personalităţii
publice a postelnicului Constantin Cantacuzino (slujirea credincioasă a ţării şi a
domnilor, corectitudine), precum şi a generozităţii acestuia faţă de vistierul
Leurdeanu pe „care l-au ţinut ca pe un frate” nu este altul decât acela de a
amplifica, cu aceste circumstanţe agravante, culpa morală a vinovatului. Nu lipsesc
nici recunoaşterea răului făcut, mărturisirea publică şi cererea iertării familiei
victimei. Doar că, în loc ca domnul să uzeze de prerogativa regaliană a iertării şi să
impună şi o plată reparatorie, cum s-ar fi întâmplat în Occident, la Bucureşti, în
divan sau poate doar între cele două părţi, are loc o negociere directă, soldată cu o
scrisoare de iertare şi plată, pentru care domnul şi tot sfatul ţării sunt garanţi.
Chipul în care doamna Elina şi ai ei au impus mitropolitului şi domnului propriile

179
Marie Sylvie Dupont-Bauchat, Le crime pardonné. La justice réparatrice sous l’Ancien
Regime (XVI–XVIIIe siecle), în „Criminologie”, XXXII, 1999, p. 31–56, http://id.erudit.org/iderudit/004719ar.
180
Xavier Rousseaux, Ordre moral, justice et violence: l’homicide dans les sociétés européennes,
XIIIe–XVIIIe siècles, în Ordre moral et délinquance de l’Antiquité au XXe siècle, sub dir. lui Benoit
Garnot, Publications de l’Université de Bourgogne, Dijon, 1994, nr. LXXVIII, p. 65–82; Benoit Garnot,
Normes juridiques et pratiques judiciaires du Moyen Âge à l’époque contemporaine, EUD, Dijon, 2007.
181
Benoit Garnot, Justice et argent. Les crimes et les peines pécuniaires du XIIIe au XXIe siècle,
EUD, Dijon, 2005, p. 23–29.
182
Nicolas Davis, Pour sauver sa vie. Les récits de pardon au XVIe siècle, Seuil, Paris, 1987;
F. Tulkens şi Michel Van de Kerchove, La justice pénale: justice imposée, justice participative,
justice consensuelle ou justice négociée?, în Droit négocié, droit imposé?, sub dir. Philippe Gerard,
Francois Ost şi Michel Van de Kerchove, Publications des Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles,
1996, p. 529–579; Xavier Rousseau, De la négociation au procès pénal: la gestion de la violence dans
la société médiévale et moderne (500–1800), în vol. Droit négocié, droit imposé?, p. 273–312.

127
lor soluţii juridice arată că autoritatea familiei era, în acel moment, mai mare decât
a celor două instituţii ale statului, domnia şi Biserica. Alte două dovezi pun în
lumină intenţia familiei Cantacuzino de a recupera, prin acelaşi tip de influenţă, o
privilegiată poziţie politică pentru descendenţii victimei. Odată cu pedepsirea
penală, acordarea iertării şi plata despăgubirilor, doamna Elina obţine în plus
excluderea politică a adversarului şi a urmaşilor acestuia, prin alungarea din sfatul
ţării a „neamului cel rău al lui Stroe Leurdeanul” şi prin surghiunirea acestuia la
mănăstire. Dimpotrivă, pentru fiii ei şi urmaşii acestora, adică pentru întreg clanul,
doamna Elina dobândeşte cea mai înaltă recomandare şi un certificat de
onorabilitate la domnii viitori: „semenţiia postelnicului să fie primită în cinste şi în
credinţă, ca un neam bun”. Astfel, cu aceste măsuri de natură politică luate la
finalul procesului, adevărata miză a încleştării rivale transpare mai bine. Scopul
judecăţii cerute şi pregătite cu atâta răbdare şi competenţă juridică de familia
Cantacuzino nu era numai repararea ofensei şi restaurarea dreptăţii, ca act de
respect şi de onorare a memoriei postelnicului, ci extinderea colectivă, în neam
(clan) şi în viitor (ad futuram) a reputaţiei morale neam bun/neam rău. Avem de-a
face cu o operaţie eminamente politică, de construire a identităţii unui grup social
de elită183, reprezentat de o mare familie, potrivit criteriilor enunţate de însuşi acest
clan şi întrupate de postelnicul Cantacuzino: fidelitatea şi integritatea în serviciul
public, slujirea valorilor moral-creştine, ireproşabilă reputaţie.
Opoziţia antitetică a împărţirii pedepselor şi beneficiilor finale desăvârşeşte
simetria în care a fost construit şi condus procesul de către familia Cantacuzino. De
la punerea lui în scenă la sărbătoarea Paştilor, ca răspuns la crima comisă în ajunul
Crăciunului, de la călugărirea lui Stroe la mănăstirea Snagov, unde postelnicul
fusese sugrumat, la umilirea, sărăcirea şi mazilirea politică a unui clan faţă de
reabilitarea, redresarea şi promovarea clanului rival, acţiunea reparatorie compensa
nu numai suferinţele trecute, ci tindea să asigure viitorul.
Victoria repurtată de familia Cantacuzino va fi de scurtă durată. În a doua
domnie a lui Grigoraşcu Ghica, în 1672, răzbunarea pentru procesul desfăşurat sub
domnul predecesor şi pentru necazurile pricinuite de stolnicul Constantin în vremea
pribegiei lui în Europa, nu s-a lăsat aşteptată. Aţâţate şi de Stroe Leurdeanu, ieşit
din călugărie şi revenit în dregătorie publică, aşa cum procedase şi după
condamnarea de furtişag din vistieria ţării în 1654, persecuţiile ţinteau de data
aceasta moartea tuturor feciorilor postelnicului şi ruina întregii familii, în condiţiile
violenţei discreţionare a unei tiranii dezlănţuite. Abia numit în scaun, la 20 martie
1672, Grigoraşco Ghica a pus să se aresteze la Constantinopol delegaţia de boieri
veniţi cu jalbă la Poartă, cu gândul să le ia viaţa, dar Şerban Cantacuzino, ca
membru al acesteia, s-a salvat fugind în Moldova, la mănăstirea Hangu. Spre casa
mamei lui, Elina, au pornit doi curieri, scrie Franz Josef Sulzer, urmând probabil o
tradiţie orală de familie, încă vie după un secol184: unul trebuia să-i vestească

183
V. studiul lui Cristiane Klapisch-Zuber, La construction de l’identité sociale. Les magnats
dans la Florence de la fin du Moyen Âge, în vol. Les formes de l’expérience. Une autre histoire
sociale, sub dir. lui Bernard Lepetit, Albin Michel, Paris, 1995, p. 154–158.
184
Franz Josef Sulzer, op. cit., p. 1412.

128
moartea lui Şerban la Constantinopol, celălalt fuga salvatoare în Moldova. Norocul
a făcut ca al doilea să ajungă înaintea primului. La Bucureşti însă, între timp, se
acutizase conflictul dintre clanul Cantacuzino şi „ceata” de boieri condusă de Stroe
Leurdeanu şi de marele ban Gheorghe Băleanu185, din care mai făceau parte
vistierul Hrizea Karydi, ginerele lui Gheorghe Băleanu, vistierul Radu Ştirbei,
marele paharnic Staico Bucşanul, marele ban Radu Năsturel, căsătorit cu fiica lui
Grigoraşco Băleanu, Necula Sofialâul, Ivaşco Cepariu, mare medelnicer, Neagoe
Săcuianul mare vornic şi alţii. În această nouă fază din viaţa clanului Cantacuzino,
acesta trebuie să facă faţă nu numai conflictului cu domnia, ci şi cu clanul rival, a
cărui putere şi coerenţă nu venea numai din legăturile de alianţă, ci şi din controlul
asupra finanţelor ţării186.
Decapitată prin moartea postelnicului, familia Cantacuzino va rezista, în chip
spectaculos, cu o femeie în frunte, doamna Elina. S-a aflat în centrul deciziilor, a
suferit la fel abuzurile, a condus familia de la întunericul temniţei pe drumul greu
al surghiunului. Ea a fost aceea care, cu decizii rapide şi hotărâte, cu om de
încredere trimis pe ascuns la Adrianopole, salvă viaţa fiului ei, Şerban, chemat cu
amăgire în ţară, ca să fie prins şi ucis împreună cu fraţii săi, la începutul celei de-a
doua domnii a lui Grigoraşco Ghica187. Tot ea s-a aflat în centrul acţiunii de
eliberare a întregului clan, cu gineri şi cuscrii, aruncaţi în ocnă, popriţi în turnul
clopotniţei, schingiuţi zilnic de către duşmani, boierii „tirani” din clanul Bălenilor,
care profitau de absenţa din scaun a domnului, purces cu oştile în campania
militară de la asediul Cameniţei. De această dată, a fost cerut sprijin de la marele
stăpân de la Constantinopol, împotriva persecuţiei dezlănuţuite în vara lui 1672 de
gruparea ostilă „boierilor pământeni” din Ţara Românească. Aflat la
Constantinopol, logofătul Şerban Cantacuzino a pus în mişcare reţeaua de protecţie
pe care o avea în administraţia imperială, pentru „toate patemile şi nevoile ce au
făcut Gligorie cu boierii lui, maică-sa, doamnei Elinei şi fraţilor lui”188 şi pentru
eliberarea fraţilor şi rudelor închise. Ion Neculce adaugă şi plângerile soţiilor
fraţilor Cantacuzino la divanul împărătesc de la Constantinopol, pentru umilinţele
la care le supusese semeţul domn Ghica: „Şi mai vârtos giupânesele lor îl pârâia
înaintea Divanului împărătesc, că le-au fost puindu pe giupânese de au fost cărând
var şi piiatră, împreună cu ţiganii cei de dârvală, la curţile domneşti”189. Cu
autoritatea militară a paşei Cara Mustafa, Cantacuzinii fură rapid puşi în libertate
de un capigibaşa, înarmat cu un firman de aducere, peste voinţa domnului Ghica.
Este singurul caz pe care îl cunoaştem, în secolul al XVII-lea, când Poarta încalcă

185
Ştefan Andreescu, Familia boierilor Băleni, în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, coord. şi coautor Mihai Dim.
Sturdza, Simetria, Bucureşti, 2004, p. 228–229.
186
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 44–45; despre efectele în plan general al acestei crize
politice cronicizate pe parcursul a trei decenii, care au dus la slăbirea autorităţii domneşti şi la
creşterea aservirii ţării faţă de Poartă, v. Constantin Rezachevici, Fenomene de criză social-politică în
Ţara Românească în veacul al XVII-lea (II), p. 98–117.
187
Istoria Ţării Româneşti (1290–1690). Letopiseţul cantacuzinesc, p. 165.
188
Ibidem, p. 168.
189
Ion Neculce, Opere, p. 231.

129
principiul autocraţiei puterii domneşti în ceea ce priveşte judecarea şi pedepsirea
supuşilor190. Asupra acestui episod dramatic, ne-au parvenit două mărturii, cea a
cronicarului Radu Popescu şi cealaltă a banului Mihai Cantacuzino. Dacă Radu
Popescu insistă pe impunerea autorităţii imperiale otomane asupra celei a
voievodului Ţării Româneşti, chiar când este vorba de viaţa şi libertatea unor
supuşi din Ţara Românească asupra cărora domnul avea puteri depline191, banul
Cantacuzino se apleacă asupra rolului jucat de doamna Elina şi asupra situaţiei, cu
totul excepţionale, în care familia ei ajunsese să fie apărată de ofiţeri otomani de
apucăturile tiranice ale domnului. Capigibaşa merse direct la casa doamnei Elina
din Bucureşti, o luă pe aceasta, purceseră împreună la închisoare pentru
identificarea fiilor ei, iar mai apoi îi escortă pe toţi înapoi la casa mamei lor, unde
au venit soţiile şi copiii: „Şerban Cantacuzino fiind la Constantinopol şi găsind
prilej prin ajutorul prietenilor după jalba ce a da la Poartă, s-a orânduit un
capigibaşa cu ferman ca să scoată pe Cantacuzini de la închisoare. Care, mergând
drept la casa doamnii Elinii, a mumii numiţilor Cantacuzini, s-a dus cu dânsa unde
erau boierii închişi şi, arătându-i pe fiii săi, i-a scos capigibaşa şi i-a dus la casa
mumii lor, unde acolo le-au venti soţiile şi copiii lor”192. În numai două zile din
luna mai a anului 1673, se pusese capăt unor luni întregi de chinuri, în care cu toţii
stătuseră cu moartea în suflet. În numai două zile, se făcură pregătirile pentru o
călătorie lungă şi doamna Elina împărţi porunci slugilor în grija cărora rămâneau
conacele şi gospodăriile abandonate, a câta oară, de stăpânii lor. Convoiul cu fiii şi
fetele Cantacuzinilor, cu soţii acestora, copiii şi celelalte rude luă drumul capitalei
Imperiului, de unde pornise odinioară postelnicul Constantin Cantacuzino. Capul
familiei, Elina, avea acum 62 de ani şi începea astfel o nouă perioadă de pribegie la
Constantinopol, unde îi fusese poruncit de către vizir să rămână cu fiii mai mici,
Mihai, Matei şi Iordache, în timp ce Şerban şi Constantin, împreună cu cumnatul
lor, logofătul Radu Creţulescu luară drumul sughiunului pe insula Creta193, unde
trăiau rudele lor, scoborâtoare din Andronic Cantacuzino. Aveau să se întoarcă în
iarna anului 1674, sub domnia lui Gheorghe Duca, urcat în scaun în ziua de Sfântul
Nicolae, cu sprijinul boierilor Cantacuzini: „Şi porunci viziriul de slobozi şi pre cei
trei boiari de la Crit. Sosind la Ţarigrad, venit-au aici în ţară, la casele lor, cu
maica lor şi cu jupânesele lor şi cu toată cimetiia lor întreagă”194.

190
O formulare expresivă a acestui principiu a dat-o Dimitrie Cantemir în Descriptio
Moldaviae: „Viaţa şi moartea acestora sunt în mâinile lui. Dacă l-a declarat pe cineva vinovat să fie
pedepsit cu moartea, cu bătăi cu vergile, cu exilul, cu confiscarea averilor, chiar dacă aceasta se va
fi făcut pe nedrept şi în chip tiranic, aceia care sânt în cauză pot să-l roage şi să-i trimită plângeri de
iertare, dar nimeni nu poate să zică ceva împotrivă sau să se opună ca hotărârea domnului să fie
dusă la îndeplinire”, v. Descriptio Moldaviae, ed. de Gh. Guţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973,
p. 127; v. şi Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 128.
191
Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul, ed. de Constantin Grecescu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 153.
192
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 209.
193
Eugène Stanesco, La Crète dans l’historiographie médiévale roumaine, „Φιλολογικος συλλογος
«Ο Ηρισοστομος» εν Χανιοις”, Athinai, 1968, p. 232.
194
Istoria Ţării Româneşti (1290–1690). Letopiseţul cantacuzinesc, p. 170.

130
 Ca un personaj de tragedie antică, tot doamna Elina avea să ajungă cu sila în
inima unei crâncene prigoane ce îi va fi dat s-o trăiască împreună cu fiii ei, cea din
ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae a anului 1674, în vremea lui Gheorghe Duca.
Sub pana bătrânului logofăt Stoica Ludescu, cascada de arestări în plină noapte,
urmăriri, evadări spectaculoase puse la cale de infamia unui domn ingrat şi corupt,
Gheorghe Duca, contrastează dramatic cu seninătatea unei sărbători creştineşti pe
care Cantacuzinii se pregăteau să o cinstească cu praznice, reuniuni de familie şi
pomeni pentru săraci. La conacul de la Mărgineni, spătarul Mihai, fratele lui,
Iordache şi cumnatul Barbu Fărcăşanu găteau bucate pentru săraci, aşteptându-l pe
stolnicul Constantin, care trebuia să sosească de la Cocorăşti a doua zi, duminica.
La conacul de la Drăgăneşti, spătarul Şerban se gătea şi el de praznic, neuitând să-l
invite pe fratele său mai mic, aga Matei. Unii dintre cei prinşi de gărzile lui Duca,
instalat el însuşi la Cocorăşti, să fie mai aproape de conacele cantacuzineşti, fură
arestaţi, alţii, precum norocoşii Şerban, Mihai şi Iordache se considerară miraculaţi
de Sfântul Nicolae, căci numai datorită unei minuni reuşiră să treacă munţii spre
Braşov. În mijlocul acestui tumult, mânia şi frustrarea boierilor din jurul lui Duca
se varsă asupra doamnei Elina, luată pe sus de la casa ei şi adusă în faţa domnului:
„Iar alţii pedepsea pre ticăloasa maica lor şi o mustra în tot chipul, iar ea nimica
nu răspundea, fără cât numai ce ofta şi lăcrăma”195.
Abia scăpată cu viaţă din această cumplită cursă întinsă de domnul Duca,
liniştea Elinei nu avea să dureze decât trei ani. Printre rândurile puţine şi zgârcite în
detalii ale cronicii de familie a clanului Cantacuzino, se mai zăreşte o ultimă
încercare de a lovi în inima acestei familii mari, în al treilea an al domniei lui Duca.
Prevenit de fratele său, Constantin, că domnul pusese la cale să-l omoare, Şerban
îşi luă familia din casa din Bucureşti şi se duse la vechiul conac de la Coiani, unde
îl aştepta mama lui şi fratele lui, Matei aga. Împreună cu bătrâna doamnă, trecură în
grabă Dunărea, pe la Ruse şi „se curteniră” pe lângă vizirul Mehmet paşa la
Adrianopole, de unde aveau să se întoarcă toţi acasă, de data aceasta cu steag de
domnie.
Astfel, din momentul morţii soţului ei, doamna Elina nu a fost cruţată de
niciuna din loviturile pe care duşmanii le abăteau asupra capului copiilor ei, fie că
era vorba de unul singur, fie că victimele erau toţi fraţii. Ca şi cum până şi
duşmanii ar fi recunoscut, aşa cum o făcea însăşi familia, că adevăratul cap al
acestui clan atât de puternic şi de bogat, cu mulţi bărbaţi îndrăzneţi, ambiţioşi şi
învăţaţi, era o uimitoare femeie, dârză şi stoică. Din acest punct de vedere, se poate
afirma că puterea Elinei Cantacuzino nu s-a manifestat ca o strategie individuală,
nici ca o reflectare în dinamica conjugală a poziţiei de putere a soţului ei, ci prin
intermediul familiei-clan care i-a recunoscut autoritatea şi a impus-o în faţa restului
societăţii196.

195
Ibidem, p. 173.
196
Jo Ann McNamara şi Suzanne Wemple, The Power of Women Through the Family in
Medieval Europe: 500–1100, în Clio’s Consciousness Raised: New Perspectives on the History of
Women, ed. de Mary S. Hartman şi Lois Banner, Harper, New York, 1974, p. 103–118.

131
 „Înţelepciune ce avea şi multă cunoştinţă”.
Afacerea testamentelor

Văduvă în urma asasinării postelnicului Constantin Cantacuzino197, jupâneasa

Elina luă locul defunctului ei soţ în tot ceea ce priveşte prerogativele presupuse de
pater potestas: cap de familie, administrarea averii, tutela copiilor minori,
beneficiul uzufruitar al averii etc198. Întocmai ca în oricare altă societate europeană
a secolului al XVII-lea199, moartea soţului investind-o cu calitatea de cap al
familiei, văduva înstărită şi mai vârtos aceea angajată într-o văduvie definitivă
deţinea responsabilitatea deplină a gestionării averii şi a educării copiilor. În
această postură, văduva Cantacuzino porunci slugii bătrâne din casa ei, Stoica
Ludescu, să aştearnă pe hârtie prima diată, la 1 septembrie 1667200, o întărire, mai
precisă şi mai amănunţită a voinţei exprimate de soţul ei în ajunul morţii201.
Întreaga avere a neamului, (moşii, sate, vii, rumâni, ţigani, mori, case), cea mai
mare din ţară la vremea aceea, urma să fie împărţită, într-o manieră echitabilă între
cei şase fii: Şerban, Drăghici, Constantin, Mihai, Matei et Iordache. Testamentul se
prezintă sub forma unui discurs plin de sfaturi parenetice şi de lăsăminte
eminamente civile. Expresie a grijii de a păstra unitatea patrimoniului,
particularitatea esenţială a acestui testament rezidă în maniera în care fiii urmau să
stăpânească bunurile imobile: indiviziunea202. Resuscitarea acestei modalităţi de
stăpânire şi de exploatarea a bunurilor funciare (sate, moşii şi părţi de moşii,
păduri, heleştee, mori, vii) a forţei de muncă (rumâni, ţigani) şi a drepturilor de
dijmă la care majoritatea marilor familii din Ţara Românească renunţase încă din
prima jumătate a secolului al XVI-lea, când fusese împărţit pe fraţi chiar domeniul
Craioveştilor, apare ca un factor conservator, împotriva tendinţei de evoluţie spre
familia celulară, în care societatea românească se afla angajată în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea203. Indiviziunea impusă de mamă avea o raţiune morală şi una
pragmatică. Posesia şi administrarea comună a bunurilor întărea solidaritatea,
coeziunea şi înţelegerea în interiorul grupului familial. Pe lângă obstacolele

197
Constantin Cantacuzino a fost executat din porunca domnului Grigoraşco Ghica, la 20
decembrie 1663.
198
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 79–81.
199
Pierre Chaunu, La mort à Paris, 16e, 17e, 18e siècle, Paris, 1978, p. 168–370.
200
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino p. 86–95; v. de asemenea,
anexa inedită a acestui testament care poartă data 15 septembre 1667, BAR A 1391, Violeta Barbu, De
bono conjugali, p. 80.
201
Diata postelnicului Constantin Cantacuzino a fost publicată de Violeta Barbu, Câteva diate
munteneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în RIS, 1996, p. 502–503; reeditat, fără
menţionarea acestei ediţii de Constantin Rezachevici, Contribuţie la istoria Cantacuzinilor:
testamentul inedit al postelnicului Constantin Cantacuzino, în SMIM, XV, 1997, p. 119–154, articol
reluat în vol. Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. III, p. 89–101; Dan Horia
Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, p. 294–295.
202
J. Heers, op. cit., p. 227–230; Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 80–81.
203
Violeta Barbu, De la comunitatea patrimonială la comuniunea de destin: zestrea în Ţara
Românească în secolul al XVII-lea, în De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din
Ţara Românească sub Vechiul Regim, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 22.

132
evidente pe care le ridica în faţa fărâmiţării şi înstrăinării domeniului, indiviziunea
era instrumentul cel mai adecvat şi eficient de a menţine sub o singură autoritate
întreaga avere. Cât timp era în viaţă, acestă autoritate, sub forma de uzufruct, îi
aparţinea doamnei Elina, prin voinţa testamentară a soţului ei.
Urmare a urcării în scaun a fiului Şerban (1679) şi înainte de a porni în
lungul pelerinaj la Locurile sfinte (primăvara anului 1682)204, Elina Cantacuzino se
răzgândi şi se apucă de schimbat diata făcută cu mulţi ani înainte. Noul testament,
redactat în conacul de la Mărgineni la 1 septembrie 1681, impunea o reîmpărţire a
moştenirii205, iar principala modificare privea excluderea din indiviziune a fiului
ajuns domn şi a urmaşilor fiului cei mare, Drăghici, mort în 1667. Cât despre
motivele invocate de mamă, două erau cele menţionate expressis verbis. Mai întâi,
teama că averea familiei va fi pusă în pericol, dacă Şerban ar fi fost mazilit, prin
confiscarea averii personale, conform procedurii domnilor depuşi. Fiică de domn şi
mamă de domn, Elina era conştientă că «obiceiul rău al ţării » îi dădea drept
succesorului în scaun să intre în stăpânirea averii domnului predecesor, atâta vreme
cât precaritatea regimului politic al ţării nu făcea diferenţa dintre persoana privată
şi persoana publică a domnului. Totuşi, grija pentru tratamentul echitabil al tuturor
fiilor ei nu o părăseşte pe această mamă, care devenise şi bunică. Pentru a
compensa scoaterea domnului Şerban din stăpânirea înfrăţită, Elina prevede un
număr de sate pentru nepoatele ei, fetele lui Şerban: Casandra, Maria, Smaranda şi
Bălaşa206. În al doilea rând, Elina se îngrijea de tratamentul egal al celor cinci fii
rămaşi în viaţă, moştenitori ai unei averi diminuate de abuzurile şi presiunile
exercitate de domniile ostile. În urma numeroaselor persecuţii, şicane, arestări,
extorcări, torturi şi teroare deslănţuite de cei doi domni duşmani ai influentului clan
Cantacuzino, Grigoraşco Ghica şi Gheorghe Duca, viaţa şi libertatea membrilor
familiei fuseseră scăpate cu fuga şi subterfugiul, în Moldova207, în Transilvania, la
Constantinopol şi în insula Creta, dar cel mai adesea plătite cu sume mari de bani,
de pe urma vânzării unor moşii208. Prin urmare, patrimoniul se diminuase aproape

204
Nicolae Iorga, Documente greceşti privitoare la istoria românilor, vol. XIV–1, Librăriile
Socec-Sfetea-Suru, Leipzig Bucureşti, 1915, p. 248; Istoria Ţării Româneşti 1290–1690. Letopiseţul
Cantacuzinesc, p. 180–181.
205
Nicoale Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 104–110; Mariana Lazăr,
Domeniul feudal cantacuzin în opţiunile testamentare ale Elinei Cantacuzino, p. 43.
206
V. Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 108, p. 135.
207
Franz Iosef Sulzer, op. cit., vol. II, p. 1339–1340.
208
Istoria Ţării Româneşti 1290–1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 164–169, 171–174: „Şi
după ce veni la Bucureşti, scoaseră dăjdi grele în ţară. Şi dederă acestor boiari mare strânsoare,
fiind unii închişi în turnul dă pre poarta de jos, alţii în temniţă, poruncindu-le să le dea bani sute de
pungi, ca să scoată cheltuiala ce au făcut pentru dânşii la turci. Deci ei, de mare frică şi groază,
vândutu-ş-au satele, rumânii, ţiganii şi tot câştigul lor, cine cât au avut, de au dat lui Gligorie vodă,
şi au rămas satele lor pustii”; unii dintre boierii persecutori ai familiei Cantacuzino au profitat de
situaţia grea a familiei şi au cumpărat ei înşişi satele Cantacuzinilor. Un exemplu este Radu-Toma
Năsturel, partizan al lui Gheorghe Băleanu, care îl trimite în martie 1672 să-i prindă pe Cantacuzini:
fugit la munte la venirea domnului Gheorghe Duca în decembrie 1673, Radu-Toma Năsturel i se
închină acestuia şi primeşte dregătoria de mare logofăt: odată cu această schimbare a taberei politice,
Năsturel acceptă ca Şerban Cantacuzino să răscumpere de la el satul Pietrele, vândut de acesta în
timpul prigoanei, v. doc. din 17 mai 1679, Ioan C. Filitti, Arhiva Grigore Gh. Cantacuzino, p. 56–57.

133
de ruină, punând în primejdie mai ales moştenirea fraţilor mai mici (Constantin,
Mihai, Matei et Iordache), faţă de înzestrarea primită de cei doi mai mari, Şerban şi
Drăghici, în momentul emancipării lor din casa părintească prin căsătorie. Epopeea
familiei din 1663 până în 1679 este narată cu accente dramatice într-un hrisov al
domnului Constantin Brâncoveanu din 25 noiembrie 1688, reliefându-se rolul de
cap al familiei şi deplin stăpână, asumat de curajoasa doamnă Elina: „După
moartea lui Constantin postelnicul, toate acestea le-a stăpânit doamna Elina. În
zilele lui Radu vodă Leon, fiind răposaţii unchii dumnealui, Drăghici spătar şi
Şerban vodă, fraţi mai mari, cu case şi însuraţi de multă vreme şi ieşiţi din casa
părinţilor, şi fiind Drăghici spătar mare, iar Şerban vodă postelnic mare, iar
ceilalţi patru fraţi fiind coconi mici, mai vârtos Constantin stolnicul fiind dus la
Veneţia pentru învăţătura cărţii, iar fraţii lui, Mihai aga şi Iordache spătar, ca
nişte coconi mai mici şezând tot în casa părinţilor la un loc cu maica lor, Drăghici
spătar şi Şerban vodă au împărţit satele şi moşiile şi ţiganii şi de moşie şi de
cumpărătoare, afară de cele lăsate numai fraţilor mai mici. Şi s-au făcut catastişe
trecându-se toate la un loc, care s-au dat la mâna doamnei Elinca să le
stăpânească până la moarte. Deci fiind toate acestea pe seama dumneaiei, după ce
a venit Grigore vodă în a doua domnie domn, fiind el cu mare vrăjmăşie asupra
casei dumneaiei să o sărăcească şi încăpând feciorii dumneaiei la închisoare şi la
mare nevoie şi prăpădindu-i casa cu multă sumă de bani, şi fiind doamna Elina
stăpână a toată casa, a vândut din sate din moşii şi din ţigani şi a răscumpărat
mulţi rumâni de a dat la acea pradă. Deci împărţeala fraţilor cea dintâi a rămas să
fie întru nimica, râmâind toată casa asupra doamnei Elincăi să plătească datoriile
şi ce ar rămâne să stăpânească până la moarte şi precum va socoti să aşeze
împărţeala fraţilor” 209.
Punând la socoteală circumstanţele diferite în care se găsea familia ei la
începutul deceniului al optulea, în înţelepciunea ei de mamă, Elina socoti că o a
doua împărţire, mai dreaptă decât prima, ar fi necesară. Prin urmare, o nouă diată
fu întocmită la 1 septembrie 1681210, înainte de plecarea în pelerinaj la Locurile
Sfinte, in articulo mortis. Inspirată de testamentul postelnicului Constantin
Cantacuzino, sfătuită probabil de inspiratorul acestui pelerinaj, patriarhul Dositei al
Ierusalimului, Elina îşi cheamă fiii, cu autoritatea cu care o făcuse odinioară tatăl
lor, la desăvârşită unitate, armonie şi ascultare: „Derept aceea, fiii miei, să lăcuiţi
toţi împreună, ca cum aţi fi într-un suflet, să nu să dăsparţă unul de altul nicicât,
ce să-l cinstească cel mai mic pre cel mai mare, cum să cade. Aşijderea, şi cel mai
mare să-l iubească pre cel mai mic, după cum easte zis”211. Oricât de dorită şi de
clamată, unitatea nu putea fi menţinută fără două principii-cheie ale societăţii
medievale, cel al ierarhiei şi al autorităţii, care guvernau deopotrivă şi raporturile

209
Ioan C. Filitti, op. cit., p. 58–62.
210
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 104–110.
211
Ibidem, p. 105; cf. testamentul postelnicului Constantin Cantacuzino: „Numai să vă iubiţ
unul pre altul, şi să vă aflaţ cu pace, pentru că unde easte dragoste, acolo easte şi Dumnezeu, iar
unde easte vrajbă, acolo easte şi diavolul, ca să vază alţii şi să să minuneze, să vază că sunteţi feciori
de un părinte”, v. Violeta Barbu, Câteva diate munteneşti, p. 503.

134
domestice212. În consecinţă, aşa cum tatăl desemnase peste toţi fiii ca purtător de
grijă „epitrop” pe întâiul născut, Drăghici, tot la fel, Elina întărise cu blestem
această alegere, după moartea soţului ei, în singura scrisoare adresată fiilor,
reprodusă de banul Mihai Cantacuzino: „Iară pre tine, Drăghici, te las să le fii tată
în locul tatălui vostru, după cum dumnealui te-a ales să le fii tată, aşa şi eu te aleg.
Deci toţi să aibă a te cunoaşte ca pe un părinte. Ştiu că tu nu pofteşti rău vreunuia.
Şi, care nu se va pricepe, tu-l învaţă şi-l indireptează, după cum şi se cuvine”213.
Dar Drăghici mai trăi doar patru ani, până în 1667. În locul lui, Elina va numi, în
diata pe care o discutăm, pe Constantin ca administrator (ispravnic) al întregii
averi, câtă vreme ea avea să lipsească din ţară, întărindu-i autoritatea faţă de fraţii
mai mici, chiar dacă nu cu tăria de pater potestas, cum fusese cazul cu Drăghici. În
eventualitatea că ar fi pierit pe drum, orânduiala împărţirii averii este lăsată în
seama unei epitropii de două persoane, prieteni sau oameni de casă. Pentru a putea
face operantă excluderea domnului Şerban, indiviziunea este anulată, în favoarea
unei împărţiri pe cinci fraţi. Patrimoniul de care se lega identitatea familiei, adică
scaunul familiei de la Mărgineni şi de la Filipeşti, alături de moşiile şi viile de la
Bălţaţi, Călineşti şi Cucleş, era exceptat de la împărţire, urmând a fi stăpânit, ca şi
până atunci, în indiviziune.
In articulo mortis, pe patul de moarte, şase ani mai târziu214, în prezenţa
fetelor ei, Stanca, mama lui Constantin Brâncoveanu, Maria logofeteasa, văduva lui
Radu Creţulescu şi Ilinca băneasa, jupâneasa marelui ban Vintilă Corbeanu, a
nepotului Constantin Brâncoveanu, a popei Ştefan, duhovnicul ei şi a mitropolitului
Teodosie, Elina Cantacuzino întări pentru ultima dată lăsământul din 1681, care îl
îndepărta pe domnul Şerban de la indiviziune.
Toată afacerea avea să se transforme într-o dramă iscată chiar imediat după
plecarea doamnei Elina în pelerinaj, iar ecourile ei nu se vor stinge decât după trei
decenii. Protagoniştii vor fi nu numai mama Cantacuzinilor şi familia ei, ci şi
instituţia domniei, precum şi numeroşi înalţi prelaţi ortodocşi, de la mitropolitul
ţării la diverşi patriarhi ai Orientului. În această a treia fază a destinului clanului
Cantacuzino, conflictul dezlănţuit între fiul „dezmoştenit” şi mama lui va zgudui
solidaritatea familiei, punând-o din nou în primejdie. De această dată, nu mai era
cu putinţă ca o procedură acuzatoare să ajungă la divan, căci domnul era el însuşi
parte din litigiu. În aceste condiţii, pentru a schimba decizia mamei, domnului
Şerban nu îi mai rămâneau la îndemână decât două mijloace: presiunea psihologică
şi anularea juridică a noului testament. Întrebuinţarea lor s-a articulat într-o
strategie de asediu, pe care Şerban l-a declanşat împotriva voinţei mamei şi în lupta

212
David Herlihy, Medieval Housholds, Harvard University Press, Cambridge-London, 1985,
p. 112–130.
213
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 94–95.
214
Elina Cantacuzino a murit pe 2 martie 1687, Istoria Ţării Româneşti 1290–1690. Letopiseţul
Cantacuzinesc, p. 181; despre această ultimă întărire a voinţei ei exprimate în testamentul din 1
septembrie 1681, v. Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini, p. CXXXV; idem, Documente privitoare la
familia Cantacuzino, p. 129; Violeta Barbu, La conscience et la loi. Notes concernant la compétence
juridique du patriarche de Jérusalem dans les pays roumains, în RRH, XLIV, 2005, nr. 1–4, p. 19–27;
Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, p. 295.

135
cu ceilalţi fraţi. Prima fază a războiului a fost mediată de patriarhul Dositei al
Ierusalimului, nevoit să mărturisească mai târziu, în 1693, după moartea Elinei şi a
domnescului ei fiu, cum a servit de comunicator şi de reconciliator între cele două
părţi, mamă şi fiu, încleştaţi în refuzul de a discuta direct. Cu toate strădaniile
patriarhului, voievodul refuză toate posibilităţile unui acord legitim într-un proces
public. Un astfel de acord215, justificat prin referirea la un principiu ce depăşea
situaţia contingentă, pentru că pretindea să fie valabil în orice circumstanţă
analogă, ar fi avut şansa să restabilească pacea în sânul familiei. Către domnul
Şerban, Dositei al Ierusalimului purta mesajul irenic al mamei de acceptare a
voinţei ei suverane, pe cât de răbdătoare, pe atât de neclintită în hotărârea ei de a nu
preda nici un act şi a nu se dezice de ultima ei diată. Către Elina, patriarhul
transmitea drept răspuns presiunile şi ameninţările ce veneau de la curte, împinse
până la confiscarea tuturor actelor, diate şi a catastife, ce se găseau în păstrarea
Elinei şi a celorlalţi fii: „Numai domnul Şerban voievod, voind să fie statornică
întâia împărţeală şi neînvoindu-se la acestă îngrijire şi chiverniseală a mamei lui,
a cerut de la noi adesea acea răposată să vorbim cu acela ce domnia atunci, ca
acea împărţire ce s-a spus, care se făcuse pentru cele ce atunci erau ale casei lor,
să rămâie în toate neatinsă în celelalte, numai moşiile să se împartă din nou. Apoi,
ca Şerban voievod să nu ia parte din moşii, la care să fie la un loc cu vreunii dintre
fraţii săi, ci să ia pre unele dintre moşii, să le aibă el singur cu totul, şi să le dea de
zestre fetelor lui, care să fie de atâta preţ, cât ar fi şi partea ce ar fi fost s-o aibă în
moşiile cele împreună cu fraţii şi alfel în tot chipul să rămâie casa lor de obşte
netulburată de domnii de pe vremuri şi vreunul din fiii ei să nu fie nedreptăţiţi
pentru moşiile ce s-au vândut la nevoile de obşte ale casei ei. Aşadar, rugându-mi-se
ea adesea să spunem aceluia, răposatului şi spuindu-i noi adesea şi cu îngrijire să
se învoiască cu dreptatea şi cu cererea mamei lui şi cu voia ei, el nici nu s-a
înduplecat, nici n-a voit, ci mai vârtos călcând făţiş îngrijirea şi hotărârea ei, ca
unul ce stăpânea şi era puternic, ne-a trimis îndărăt la dânsa, ca să cerem şi să
luăm toate catastişele şi de faţă toate hârtiile împărţelii de atunci, ca să le aibă el
spre întemeierea şi statornicirea acelei împărţeli”216.
Urmând o cale care îi era familiară domnului217, după moartea doamnei
Elina, cel de-al doilea pas al strategiei însemna recurgerea la intimidare şi violenţă
împotriva martorilor testamentului, a scribului (Stoica Ludescu) şi asupra rudelor,
ameninţate cu închisoarea, moartea în chinuri etc. Împotriva acestei versiuni
prezentate de izvoarele istorice ale vremii, stau mărturie unele documente
referitoare la sate ale lui Şerban Cantacuzino, dobândite prin cumpărătoare sau
moştenite, dar vândute, fără acordul lui, de doamna Elina, pentru acoperirea

215
Asupra chestiunii acordului, v. Jürgen Habermas, Théorie de l’agir communicationnel, trad.
fr. de J.-M Ferry şi J.-L Schlegel, Seuil, Paris, 1987, vol. I, p. 17–69; Arlette Lebigre, La justice du
Roi. La vie judiciaire dans l’ancienne France, Albin Michel, Paris, 1988, p. 28–29; Luc Boltanski,
L’amour et la Justice comme compétences, Flammarion, Paris, 1990, p. 74–75.
216
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 139–140.
217
Domnul Şerban avea o reputaţie de tiran sângeros, care îşi chinuia adversarii, pe responsabilii cu
finanţele ţării etc. v. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 172–175.

136
datoriilor casei estimate, cum se vede din documentul din 18 iunie 1669, la peste
15 000 de taleri. Unele sate au fost mai apoi răscumpărate cu multă trudă, din
voinţa disperată de a nu ştirbi moştenirea de familie. De exemplu, Radu Toma
Năsturel a vândut satul Pietrile postelnicului Constantin Cantacuzino, drept
mulţumită că acesta intervenise la cumnatul lui, Constantin Şerban, ca lui Radu
Toma Năsturel să-i fie restituite satele mătuşii lui, Elina, doamna lui Matei
Basarab. În a doua domnie a lui Grigora vodă Ghica, „atunci întâmplându-să de au
căzut casa dumnealor la nevoie şi fraţii măriii sale fără nici o vină”, la „acea
nevoie”, Radu Năsturel a răscumpărat satul de la doamna Elina, care aveau nevoie
de bani. După întoarcerea lui Şerban din insula Creta, satul a fost cerut înapoi, dar
boierul Năsturel nu a cedat la început insistenţelor: „Atunci într-acea vreme, măria
sa fiind pribeag într-ale ţări, iar după ce au venit din pribegie de la Crit aici în
ţară, în domnia Ducăi vodă, a vrut să răscumpere satul, dar neprietenii şi
pizmuitorii care nu poftesc binele şi dragostea nimănui au stătut împotrivă”218.
Satul Bărbăteşti al unui adversar politic, Neagoe Săcuianul, fusese cumpărat de
marele spătar Şerban. În lipsa acestuia din ţară, Negoe Săcuianul face presiuni
asupra soţiei lui Şerban, jupâneasa Maria, să-i lepede banii pe sat. Cum aceasta
refuză, boierul se adresează doamnei Elina, care se învoieşte să primească banii de
răscumpărare a satului, pentru a face faţă extorcărilor comise de Grigoraşcu vodă
împotriva familiei. Ajuns domn, Şerban îşi va redobândi satul, deorece mama lui
nu avusese dreptul să-l vândă, fiind dobândit „cu bani din casa lui şi din agonisita
lui”219. O estimare corectă a numărului de sate care au fost înstrăinate de Elina
doamna şi apoi răscumpărate de fiul ei fiind imposibil de realizat fără o cercetare
exhaustivă a arhivelor220, ne mărginim să semnalăm aici un posibil conflict trecut
sub tăcere de celelalte izvoare.
În sfârşit, ultima etapă a strategiei domnului viza anularea diatei, prin
atacarea subtilă a formei ei juridice, fără să se recurgă la un proces public şi fără să
se comită mari abuzuri făţişe. Singurul abuz notabil fu acela că mitropolitul
Theodosie, martor-cheie în arbitrajul afacerii, fu suspendat («fiind Vlădiciia mea la
opreală”)221. Pentru a face să triumfe voinţa despotică a domnului, era nevoie de

218
Doc. din 17 mai 1679, Ioan C. Filitti, Arhiva Grigore Gh. Cantacuzino, p. 56–57.
219
Mariana Lazăr, Domeniul lui Şerban Cantacuzino, p. 206.
220
Ceea ce s-a putut stabili cu mai multă precizie pe baza inventarului proprietăţilor lui Şerban
Cantacuzino din 1680 este lista celor 37 de sate achiziţionate prin cumpărare sau prin zestre din cele
două căsătorii (5 sate) şi lista celor 43 de părţi de sate (inclusiv heleştee, mori, vii, loc de casă) din
domeniul familiei, care îi reveneau prin diata mamei sale din 1 septembrie 1667, v. Mariana Lazăr,
op. cit., p. 212–213.
221
«Exil» (surghiun), potrivit altor izvoare; că nu este vorba de o depunere a mitropolitului, ci
doar de o interdicţie temporară în exercitarea atribuţiilor ne-o arată deosebirea faţă de procedura
căreia vlădica îi căzuse deja victimă în 1672, în vremea domniei lui Grigorie Ghica: asupra procesului
şi reinstalării mitropolitului Theodosie, v. Nicolae Iorga. Câteva ştiri nouă relative la legăturile
noastre cu Biserica Constantinopolului în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în AAR, Mem.
Secţ. Ist., Seria a II-a, tom XXXVIII (1915–1916), p. 6–8; Alexandru Elian, Bizanţul, Biserica şi
cultura românească, Editura Trinitas, Iaşi, 2003 p. 167–168.

137
concursul abil al unui prelat prestigios, precum patriarhul Dosithei al Ierusalimului.
Lui şi nepotului său, Hrisant Nottaras, li se datorează procedura de contestare a
validităţii testamentului Elinei: depoziţii false din partea duhovnicilor doamnei
Elina, contestarea autenticităţii pecetluirii testamentului. În numele a tot ceea ce
patriarhul datora generozităţii voievodului Ţării Româneşti în toiul disputei cu
latinii pentru custodia asupra Locurilor Sfinte222, patriarhul Ierusalimului furniză
formularele de mărturie falsă pe care cei doi oameni ai Bisericii, popa Ştefan şi
vlădica Theodosie, cum avea să mărturisească mai târziu mitropolitul însuşi223,
aveau să le depună în sprijinul contestării testamentului. Astfel, se înscenează nişte
circumstanţe obscure în care ar fi fost dictată diata de către bătrâna doamnă aflată
pe patul de moarte şi foarte slăbită. Ca persoană care aşternuse pe hârtie spusele
fiicei sale sufleteşti, popa Ştefan mărturiseşte sub presiune că nu doamna Elina îi
dictase diata, ci nepotul ei, Constantin Brâncoveanu, care se apleca asupra ei,
pentru a-i înţelege graiul slăbit de boală, iar mai apoi îi desluşea ce să scrie popei
Ştefan, un om simplu şi neînvăţat (prost)224. De asemenea, popa Ştefan mărturiseşte
că sigilarea diatei nu a făcut-o doamna Elina personal, ci tot spătarul Constantin
Brâncoveanu, căruia aceasta îi dăduse pecetea. Aceste însinuări ce afectau
validitatea testamentului225 urmau să fie întărite de trei patriarhi, Iacov şi Chiril ai
Constantinopolului şi Dositei al Ierusalimului. Toate autorităţile ecleziastice care
i-au dat concurs domnului Şerban aveau să retracteze mai târziu (1693, 1702) cele
declarate sub imperiul fricii sau al interesului226, nu fără să-şi creeze complicaţii în
planul conştiinţei, dar şi în plan juridic, de vreme ce se comisese sperjur.
Cu diata din 1681, Elina stârnise o mare tulburare în sânul familiei, iar
mobilizarea unor resurse uriaşe pentru a o desfiinţa nu probează nimic altceva
decât puterea şi hotărârea mamei de afirmare a voinţei şi a autorităţii ei. Ciocnirea
autorităţii materne cu cea a autorităţii politice a fiului ei a sfâşiat, de bună seamă,
sufletul ei de mamă încercată, obligată să treacă examenul echităţii în faţa
propriilor ei fii. A trecut acest examen, cu toate riscurile, în numele legitimităţii
unei ordini morale al cărei exponent era ea însăşi. Această ordine era bazată pe
suveranitatea voinţei liber-exprimate, pe principiul echităţii şi al autorităţii materne.

222
Asupra rolului patriarhului Dositei în disputa asupra Locurilor Sfinte (1681–1686), v.
Nouvelle Histoire de l’Eglise. III, Réforme et Contre-Réforme, ed. de Hermann Tuchlé, C. A. Bouman
şi Jacques Le Brun, Paris, 1968, p. 457–458; D. Stăniloaie, Viaţa şi activitatea patriarhului Dosofteiu
al Ierusalimului, p. 31–32; Nestor Camariano, Alexandre Maurocordato. Son activité diplomatique
(1673–1709), Thessaloniki, 1970, p. 62–63; Odad Peri, Christianity under Islam in Jerusalem. The
Questions of the Holy Sites in Early Ottoman Times, Leiden-Boston-Köln, 2001, p. 100–110.
223
N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 130.
224
Calificativele fac parte din mărturia prin care popa Ştefan se dezice de propria lui depoziţie
ibidem, p. 112–113.
225
În chip evident, diatele Elinei îndeplineau condiţiile cerute de normele bisericeşti pentru a fi
valide, v. Violeta Barbu, «Sic moriemur». Discourse upon Death in Wallachia during the Ancient
Regime, în RRH, XXXVIII, 1994, p. 115.
226
N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 123–137, 141–146, 144–153;
Violeta Barbu, La conscience et la loi, p. 24–27.

138
 „La priimire de striini, cu mare cuviinţă”

În lumea veche, primirea străinilor era considerată o mare virtute creştină,

mai ales pentru o femeie227. Aidoma Sarei, modelul ospitalităţii biblice, Elina s-a
distins în epoca ei prin această calitate, cu adevărat unică într-o societate pe care
am putea-o descrie ca închisă şi temătoare. Casa lui Constantin Cantacuzino şi a
soţiei sale, Elina, a fost un cămin primitor şi un loc de protecţie pentru rude orfane
şi pentru străini. Potrivit înţelesul curent dat în epocă cuvântului „casă”, familia
postelnicului era modelul unui adevărat clan228, alcătuit din rudele de sânge, rudele
prin alianţă şi cei familiari, legaţi prin interese felurite de marele postelnic şi de
soţia acestuia. Fiii şi fiicele, soţii şi soţiile acestora, nepoţii, slujitorii, apropiaţii,
copiii orfani ai unor rude luaţi de suflet, cu toţii locuiau sub acelaşi acoperiş
generos sau se puneau sub oblăduirea aceleiaşi autorităţi, capul familiei, iar mai
târziu, văduva acestuia. Faptul că postelnicul era chiar capul acelei glorioase case
cantacuzine (Cantacuzena domus) era deja vestit lumii de portretul gravat de
veneţianul Antonius Bosius. Că soţia lui, Elina, l-a acompaniat şi susţinut în acest
efort de a construi şi a menţine coeziunea familiei lărgite este mai presus de orice
îndoială şi dovedit de voinţa exprimată în diatele ei. Tocmai ascendenţa ei
domnească şi averea familiei ei au făcut ca, pe drumul dobândirii şi conservării
puterii, această domus să devină, dintr-o casă seniorială depăşind cu mult
frontierele înrudirii, o grupare politică partizană numită peiorativ de adversari
Şeităneştii, iar în cele din urmă o casă dinastică, din care s-au desprins doi domni.
În această casă, Elina şi soţul ei au primit, cu mare cuviinţă, cel puţin cinci
persoane, dintre care patru rude orfane. Două dintre aceste rude aveau să joace un
rol însemnat, dacă nu chiar nefast, în viaţa familiei care îi adoptase vremelnic.
Împodobită cu virtuţile carităţii şi ale ospitalităţii, cum glăsuieşte Cântecul despre
uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino, Elina se arată a fi o doamnă
puternică şi milostivă, capabilă să protejeze, cu infinită tenacitate şi curaj, nu
numai pe fiii ei, ci şi pe pruncii lipsiţi de sprijinul părinţilor: „Căci la blagorodnie
şi bunătatea ei/Alta în lume nu să află înnaintea dumneai/La înţelepciunea ce avea
şi multă cunoştinţă/La priimire de striini cu mare cuviinţă”229.
În practica obişnuită a timpului, orfanii erau ocrotiţi de rude care preluau
atribuţii de tutorat, până la majorat, când tânărul intra în posesia averii părinteşti,
dacă se născuse într-o familie avută230. Legislaţia bizantină231 (Novela 28 a lui

227
Olivia R. Constable, Housing a Stranger in the Mediterranean World: Lodging, Trade and
Travel in late Antiquity a Middle Ages, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 8–9.
228
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 21; Claude Carozzi, Familia-domus; étude sémantique et
historique, în Famille et parenté dans la vie religieuse du Midi, Privat, Toulouse, 2008, p. 24–30.
229
Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 40.
230
Despre adopţia temporară a orfanilor minori, fără drepturi patrimoniale în sânul familiei
Cantacuzino v. Violeta Barbu, Punerea de feciori: practica socială a adopţiei în Ţara Românească în
secolul al XVII-lea, în SMIM, XXXI, 2013, p. 195–197.
231
Karsten Fledelius, Women position and possibilities in Byzantine Society with particular
reference to the Novels of Leo VI, în „Jahrbuch der Ősterreichischer Byzantinistik”, 1982, XXXII, 2,
p. 430.

139
Leon al VI-lea) proteja mai mult pe fata orfană care putea să intre în posesia averii
de la părinţi deîndată ce împlinea vârsta de 18 ani, iar băieţii de abia de la 20 de
ani. Chiar dacă acest fel de adopţie era curentă în epocă, nici un alt cuplu, cu
excepţia Elinei şi a lui Constantin Cantacuzino, nu a ridicat această practică la
rangul unei virtuţi creştine.
Un orfan celebru a fost domnul Constantin Brâncoveanu, crescut de unchiul
lui, Constantin Cantacuzino, după ce tatăl său fusese asasinat de seimenii răsculaţi,
la 15 martie 1655. Crescut în familia marelui postelnic232, micul Constantin a fost
ocrotit de la vârsta de un an, împreună cu mama lui, Stanca, de către bunica Elina,
dar şi de unchii săi, Constantin, viitorul mare stolnic şi Mihai, viitorul mare spătar.
În această familie a deprins gustul pentru frumos, un stil de viaţă ales, a fost educat
şi familiarizat cu cititul şi adunatul cărţilor. Mărturia cea mai emoţionantă o dă
domnul Brâncoveanu însuşi, sub pana memorialiştilor care s-au aplecat asupra
domniei lui: „eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic fără tată, cât pe
dumnealui tata Constantin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu”233. În ceasul
morţii Elinei, nepotul se afla la căpătâiul bunicii sale, ca martor privilegiat la
întocmirea diatei.
Elina şi soţul ei mai adoptaseră un alt nepot orfan, căruia i-au purtat de grijă
„în casa lor”: nepotul Dimitrie-Dumitraşco, fiul fratelui Mihai, rămas la
Constantinopol „sărac de părinţi”. Adus de la Constantinopol, educat şi ocrotit,
alături de ceilalţi fii ai postelnicului, Dumitraşco fusese crescut de mătuşa sa, Elina
cu tot devotamentul şi cu toată afecţiunea:
„Din Ţarigrad era născut, a neamului stâlpare,
Din mahala dă la Fener, tocma dă lângă mare,
Şi rămâind el acolo sărac, făr’dă părinte,
Nepedepsit şi neînvăţat era, şi fără minte,
Sărac, lipsit, nenorocit, fără dă nici un bine,
El era şi desfrânat şi fără dă ruşine.
Iar neamul lui nu l-au lăsat a fi într-acea ruşine,
Ci l-au trimis la unchiu-său, ca să-ş găsească bine,
Ca să slujască mult-puţin, să dobândească minte.
Şi unchiu-său l-au priimit cu bine şi cu cinste,
Şi între coconii lui îl avea, la mare socotinţă,
Ca pre un fiiu îl iubiia, cu bună cuviinţă,
Cu totul nevoindu-să ca să să pedepsească,
Şi de rele ce avea el să se pedepsească.
Iar încăş şi mătuşă-sa, acia dă bună viţă
A domnului Şărban vodă fiică era iubită,
Tocmai ca ochii îl ţinia, cu multă căutare,

232
Radu-Ştefan Ciobanu, Aspecte ale vieţii sipirituale în epoca lui Constantin Brâncoveanu
prin prisma relaţiilor cu Cantacuzinii, în vol. Constantin Brâncoveanu, ed. de Florin Constantiniu şi
Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 219–221.
233
Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. întocmită de
Constantin Grecescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 p. 113, 120–121.

140
 Şi cu coconii să afla la multă dăzmierdare…
Iar şi coconii dumnealor, tocmai ca pre un frate,
Aşa întru dinşii îl avea neosebit la toate”234.
Prin intervenţia unchiului său protector, Dimitrie Cantacuzino primi de la
vodă Grigore Ghica dregătoria de mare cămăraş, dar, locuind încă în casa
generosului său unchi, stând încă sub acoperişul lui şi mâncându-i pâinea235,
Dimitrie începu să uneltească alături de marele vistiernic Stroe Leurdeanul şi de
căpitanul Radu Vărzaru, pieirea binefăcătorului său.
Al treilea copil pripăşit în casa postelnicului a fost Maria, nu ştim în ce raport
de rudenie cu binefăcătorul ei adoptiv, probabil o orfană crescută, înzestrată şi dată
de soţie logofătului Mareş Băjescu236, probabil în 1649, când postelnicul se
învoieşte cu Băjescu asupra zestrei Mariei: viile şi o jumătate de delniţă la
Ştefăneşti şi o fată de ţigan237. Jupaniţa Maria apare identificată ca făcând parte din
„casa” postelnicului Constantin Cantacuzino.
A patra persoană minoră orfană plasată şi ea sub protecţia marelui postelnic
Constantin Cantacuzino a fost nepoata sa, Elina, fiica doamnei Anca, nepoata
domnilor Mihai Viteazul şi Radu Şerban. După un exil prelungit, cele două doamne
pornesc spre ţară în anul 1640, ducând cu ele, cu mare trudă şi cheluială, rămăşiţele
pământeşti ale lui Radu Şerban şi ale lui Nicolae Pătraşco, de la Viena şi respectiv
Raab238, spre a fi astrucate în necropola familiei, la mănăstirea Comana. Cele două
rude sărace au tras la casa Elinei, unde au fost primite cu toată dragostea şi
ospitalitatea239. Ca jupâneasă măritată, la 25 iunie 1644240, domniţa Elina
mărturiseşte alături de mama şi de soţul ei, Eustratie Lurdeanu al doilea vistier că,
după întoarcerea acesteia din pribegie, de la Viena, fusese primită „adoptată” de
unchiul ei în casa lui, unde fusese bine tratată. Totodată, domniţa Elina atestă
bunacredinţă şi cinstea tutorelui ei, care nu se amestecase în felul în care fuseseră
cheltuiţi banii dobândiţi de pe satele din moştenirea bunicului Mihai Viteazul şi ale
doamnei Stanca, fie prin vânzare, fie prin răscumpărarea rumânilor. Prin urmare,
soţul domniţei Elina nu putea să emită pretenţii de zestre mai mare, căci Elina şi
doamna Anca cheltuiseră acei „bani, nu mulţi, pentru achitarea datoriilor făcute în
pribegie: şi am trimis pe la acele sate şi am luat câte cevaş bani, de ne-am plătit
datoriile şi cheltuielile ce le-am făcut în acele ţări străine şi am făcut ce am putut
pe trebile şi lucrurile noastre”. Câtă vreme locuiseră împreună, doi-trei ani,
unchiul îşi tratase corect nepoata: „Deci până ce-am fost şezând la o casă cu
dumnealui unchiu-meu, pan Constantin vel postelnic, doi-trei ani, nu mi-au zis

234
Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 39–40.
235
Genealogia Cantacuzinilor, p. 38.
236
Spiridon Cârstocea, Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareş Băjescu,
Istros, Brăila, 2005, p. 22–25.
237
George Potra, Tezaur documentar al judeţului Dâmboviţa (1418–1800), Muzeul judeţean
Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, p. 252–254.
238
V. Barbu, Cronică de familie, p. 34.
239
Petre V. Năsturel, Neamul boierilor Cantacuzini din ramura Şerban voievod, în „Literatura
şi arta română”, XII, 1908, nr. 4, p. 68–69, doc. din 16 ianuarie 1643.
240
Genealogia Cantacuzinilor, p. 54–56; V. Barbu, Cronică de familie, p. 39.

141
dumnealui nimic”241. Chiar dacă tânăra domniţă declară că unchiul şi mătuşa nu se
amestecaseră nici la bani, nici la „vreun lucru al casei noastre măcar cât un păr
din cap”, câtă vreme o adăpostiseră pe ea şi pe mama ei, motivele pentru care
dăruieşte unchiului său moşia de la Obidiţi sunt cât se poate de transparente, în
ceea ce priveşte tutela şi epitropia pe care marele postelnic o exercitase asupra
nepoatei sale, înainte de căsătorie: „pentru purtarea de grijă şi la bine şi la rău şi
cât am fost în pribegie şi aici în ţară, arătându-ne multă nevoinţă curată şi
dumnezeiască de tot folosul şi binele nostru, care cinste şi bine nu suntem noi
vrednici în toată viaţa a plăti dumnealui”242.
Astfel de plasament al unor rude, de regulă minori orfan, sunt o formă
curentă de adopţie temporară, fără implicaţii juridice, ci doar ca gesturi de caritate
creştină şi solidaritate de neam. Reglementarea juridică sub forma epitropiei se va
petrece de abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea243.
Într-o formă de ospitalitate şi ocrotire de scurtă durată, s-a petrecut primirea
unei persoane ce nu era rudă cu familia, doamna Maria, soţia lui Grigoraşco Ghica.
Elina o cunoscuse pe doamna Maria, în timpul refugiului în Moldova, în vremea
domniei zbuciumate şi „pline de nebunie” a lui Mihnea al III-lea. A doua zi după
marea sărbătoare a Maicii Domnului, pe 16 august 1658, în mare taină, domnul
poruncise căpitanului Odor, târgoviştenilor şi plăieşilor ialomiţeni să-l aresteze pe
postelnicul cel bătrân şi pe ginerele acestuia, Pană Filpescu, lovindu-i fără veste. În
mare grabă, ca odinioară, în copilăria ei, Elina a fugit atunci cu soţul ei, cu toată
casa, cu ginerele, nurorile şi coconii. Două zile şi două nopţi a durat “goana prin
toţi munţii Praovei”, cum scrie sluga credincioasă, Stoica Ludescu244, până ce, cu
ajutor dumnezeiesc, au avut cale deschisă către Moldova, unde s-au curtenit la
Gheorghe Ghica vodă. Postelnicului cel “drag şi bunişor” şi doamnei Elina, pe care
o numeşte „maică”, beizadeaua îi încredinţează pe tânăra lui soţie, Maria, sosită din
Moldova la Bucureşti, în aşteptarea numirii soţului ei ca domn în Ţara
Românească245. Nepoată a domnului Gheorghe Ştefan, fiică a marelui vistier Matei
Sturza, doamna Maria-Mariica246 este recomandată postelnicului de către tânărul
domn. Acesta roagă să o primească şi să o trateze ca pe o fiică şi insistă ca familia
lui să se îngrijească să i se procure slugi potrivite şi credincioase: „Te poftesc pre
dumneata că ţi-am şi mai scris pentru femeae, cum ţi-o am dat dumitale de să-ţi fii
fată şi să-ţi fii milă de dânsa şi să grăieşti cu nenea de să caute o jupâneasă
bătrână, înţeleaptă să fii în casă şi un om iarăşi de folos, bătrân, de să fie în casă
pri lângă femeae, că ştii dumneata că tânărul fără bătrân rău petrece. Ce să

241
Genealogia Cantacuzinilor, p. 55.
242
Petre V. Năsturel, Boierii Cantacuzini, p. 68-69; Violeta Barbu, Cronică de familie, p. 39.
243
Violeta Barbu, Punerea de feciori: practica socială a adopţiei în Ţara Românească în
secolul al XVII-lea, p. 195–198.
244
Istoria Ţării Româneşti. 1290–1690, p. 135.
245
Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini, p. LXXII.
246
Folosind memoriile lui Bethlen Ianos, cancelarul Ardealului, Rerum Transylvanicarum libri
quatuor, continentes res gestas principum ejusdem ab anno 1629 usque ad annum 1663, Cibinii,
1664, scriitorul romantic Jókai Mor a făcut din tribulaţiile exilului doamnei Maria şi ale soţului ei în
Ardeal subiectul unui roman foarte popular, apărut în 1852, A. Veress, op. cit., p. 309.

142
nevoieşti dumneata să faci această treabă”247. În lumina acestor rânduri şi a tot
ceea ce se ştia despre felul în care familia postelnicului îşi deschisese cu
generozitate braţele primirii rudelor orfane, acuzaţiile aruncate de boierii
complotişti asupra capului familiei, printre care figura şi aceea că doamna lui
Ghica vodă nu fusese tratată cu respect, apar ca nejustificate şi nedrepte.

O doamnă pelerină la locurile sfinte

Pe harta pelerinajelor din întreaga lume, exista un punct central, către care
duceau toate drumurile: Locurile Sfinte. Ca şi pentru Muntele Athos, propaganda
pentru pelerinajul la Locurile Sfinte s-a făcut tot prin mijlocirea tipăriturilor, a
Proschinitarelor. Unul dintre acestea, Proschinitariul Locurilor Sfinte şi a Sfintei
Cetăţi a Ierusalimului, apărut la Veneţia în 1661, în tipografia lui Andrea Giuliani,
are pentru noi o importanţă particulară. Autorul lui, monahul Arsenie Kaloudis,
dedică această carte domnului Moldovei, Istratie Dabija248. Ediţia a doua a cărţii
ieşite la tipografia veneţiană a lui Nicolae Glykis este din 1680, prefaţată cu aceeaşi
epistolă dedicatoare către un domn „moldovlah” nenumit şi împodobită cu gravuri
de lemn249. Acum domnul este Şerban Cantacuzino, a cărui mamă şi al cărui frate
aveau să pornească ei înşişi în pelerinaj la Sfântul Mormânt250.
Un alt mod de a călăuzi pelerinii veniţi din teritoriile unde se vorbea greceşte
erau hărţile. Muntele Sinai, la care au ajuns Elina şi cei doi copii ai ei, era făcut
cunoscut prin intermediul hărţilor publicate de editurile veneţiene, în 1688 şi
1693251. Planul gravat pe foi 50×59 mai conţinea textul celor zece porunci din
tablele lui Moise şi pasaje din Scripturi referitoare la Sfântul Munte Sinai. Ce
reprezintă Locurile Sfinte pentru români în acest veac? Spaţiul real al revelaţiei din
vremea Vechiului Testament şi până la patimile şi învierea lui Cristos, dar şi
cetatea celestă unde lumea va fi chemată la Judecata de Apoi, cu alte cuvinte,
începutul şi sfârşitul lumii. Aşa şi-l închipuie mitropolitul Dosoftei, într-o pagină
vibrantă: „…Sfântului Mormântului lui Dumnedzău, unde izvoreşte viaţa şi lumina
preste toată lumea. Că acolo-i locul cel svânt şi mai svânt decât toată lumea. Acolo
sânt începăturile spăsanii rodului. Acolo este Sionul muntele, şi cine nu iubeşte
Sionul, aşe dzâce Duhul Sfânt: «Să să ruşinedze şi să să vârtejască înapoi toţ cea
ce nu iubăsc Sionul, că acolo-i sfânta cetate a Marelui Împărat Hristos». Acolo
s-au pugorât din ceri, şi din Duhul Svânt şi din Fecioara preasvântă Maria s-au
întrupat. Acolo-i Vitleemul, unde s-au născut şi Nazaretul, unde au lăcuit şi acolo-i
247
Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini, p. LXXII.
248
Emile Legrand, Bibliographie hellénique, XVIIe siècle, vol. II, p, 139–141, Nicolae Iorga,
Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, ed. îngrijită de Barbu Theodorescu, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, vol. I, p. 28 ; acelaşi editor, Andreea Giuliani reia ediţia din 1661
în anul 1683, ibidem, p. 418.
249
Ibidem, p. 356.
250
Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor, Contrareforma în Ţările Române în secolul al
XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 2008, p. 527–528.
251
Emile Legrand, Bibliographie hellénique, XVIIe siècle, vol. II, p. 449 şi vol. III, p. 26–27.

143
ţara Palestina şi Galileea, pre unde au umblat de-au luminat. Acolo-i Iordanul,
apa unde s-au botedzat şi muntele Taborul, unde şi-au arătat slava şi din ceri s-au
mărturisit de la Părintele Fiiu iubit şi să-l ascultăm. Acolo i Golgota unde s-au
răstignit şi mormântul unde s-au îngropat, rovind cu apostolii. Acolo-i Eleonul
muntele, unde s-au suit domnul Hristos cu apostolii tot şi mare nărod de ucenici,
adică de creştini şi cu Preacista Sa Maică şi de dinaintea lor s-au suit în ceri la
Părintele. Acolo-i în Sion şi casa unde s-au Pogorât Duhul Sfânt ucenicilor. Acolo-s
şi casele lui David, unde vor şedea şi scaunele la judeţ”252.
Cu aceste tipărituri şi hărţi apărute în tipografiile greceşti de la Veneţia în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea şi răspândite apoi atât în Occidentul cât şi în
Orientul Europei, Locurile Sfinte şi Muntele Athos sunt propuse insistent ca locuri
de pelerinaj peste tot acolo unde vieţuiau ortodocşi liberi. Cât de pline de primejdii
erau aceste drumuri către Locurile Sfinte şi care era atitudinea autorităţilor
otomane faţă de pelerinii creştini în această epocă? Desigur, faimosul pelerinaj la
Locurile Sfinte al unor membri ai familiei domnitoare a Cantacuzinilor străluceşte
prin calitatea aristocratică a pelerinilor, bogăţia darurilor lăsate diverselor
aşezăminte, dimensiunea suitei însoţitoare, dar şi prin singularitatea sa.
Deşi aşternute la intervale diferite de timp, cele câteva mărturii ale
cronicarilor nu destăinuie decât un ritual convenţional, epurat de amănunte, câte
vor fi fost povestite de protagoniştii înşişi. Nici chiar un om de casă, „sluga
credincioasă” a familiei, Stoica Ludescu nu pare să ştie mai multe sau în orice caz
nu trece cu pana şi cu imaginaţia dincolo de importanţa religioasă a gestului.
Surprinzător este şi faptul că ştiri semnificative, cum ar fi data şi durata
pelerinajului, itinerariul parcurs lipsesc din Letopiseţul cantacuzinesc, cronica
oficială a familiei. Relatarea lui Stoica Ludescu este ritmată de ritualul tradiţional
al pelerinajului: impulsul de credinţă care determină hotărârea, drumul, daniile şi
pomenile faţă de săraci, întoarcerea, primirea triumfală în cetate. Iniţiativa şi
dorinţa de a pleca în pelerinaj au aparţinut, potrivit rândurilor aşternute de
cronicarul Stoica Ludescu253, bătrânei doamne Elina, la care s-au asociat, fiul Mihai
şi fiica Stanca, mama viitorului domn Constantin Brâncoveanu. De această hotărâre
curajoasă, ţinând seama de primejdia călătoriei şi de vârsta înaintată a doamnei
Elina nu pare să fie străin nici patriarhul Dosithei al Ierusalimului, mare promotor
al Locurilor Sfinte şi influent duhovnic al acestei femei evlavioase, după cum s-a
văzut din afacerea testamentelor.
În preambulul testamentului dictat în toamna anului 1681, înaintea plecării la
drumul cel lung şi plin de primejdii, doamna Elina arată familiei sale cele două
scopuri ale pelerinajului: închinarea la Sfântul Mormânt şi plângerea păcatelor:
„cugetat-am la inima mea către bunul Dumnezeu ca să călătoresc cătră Ierusalim,
să mă închin acolo sfântului loc unde s-au îngropat preacuratul trup al Sfinţi<i>i

252
Actul de închinare al mânăstirii Pobrata bisericii Sfântului Mormânt, Melchisedec
Ştefănescu, Notiţe istorice şi arheologice de la 48 de mănăstiri şi biserici antice din Moldova,
Bucureşti, 1885, p. 162–168.
253
Cronicari munteni, ed. de Mihai Gregorian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, vol. I,
p. 210.

144
Sale, să plâng mulţimea păcatelor mele”254. Din relaţia spirituală privilegiată pe
care jupâneasa Elina Cantacuzino a avut-o cu patriarhul Dosithei al Ierusalimului,
acesta nu pare prea străin de dorinţa pelerinajului de care fu cuprinsă bătrâna
doamnă255. Învăluit în mister ne rămâne itinerariul ales spre a ajunge în Orientul
Mijlociu, dar cel mai probabil că grupul de pelerini valahi a urmat calea pe care o
făceau adesea ierarhii sau călugării tafioţi, drum presărat cu escale la Adrianopol şi
Constantinopol. Pelerinii au ajuns la cetatea Ierusalimului şi s-au închinat Sfântului
Mormânt, iar marele spătar Mihai şi-a continuat drumul până la Muntele Sinai, la
mănăstirea Sf. Ecaterina, unde se aflau relicvele acesteia (mâna şi capul), dar şi
locul unde se presupune că Dumnezeu se revelase sub forma rugului aprins. Cu
multe daruri „aur, argint” şi icoane256 au fost răsplătiţi călugării greci de la Sfântul
Mormânt, dar nici săracii nu au fost uitaţi. „Pomposul pelerinaj”, cum îl numea
Nicolae Iorga s-a terminat cu două ceremonii publice: plecarea din Ierusalim
„petrecându-i toţi părinţii ai Bisericii cei Mari a Ierusalimului şi toţi cetăţenii” şi
intrarea în ţară: „Ieşit-au înainte fie-său Şărban voievod cu toţi boiarii lui şi cu
toată curtea lui, împreunându-se cu maică-sa, sărutatu-i-au cinstita mână cu mare
liubov şi o au dus cu mare cinste pân-au întrat în casele domneşti, în Bucureşti”257.
Fără amănunte semnificative, dar cu toată solemnitatea ce se cădea pomenirii
unui astfel de eveniment major, Gheorghe Brancovici consemnează sub anul 1681,
pentru posteritate, în Cronica sa, Călătoriia măriei sale doamnii la sfântul
Ierusalim: „Măriia sa, doamna Elena, dulce maică a prealuminatului măriei sale
domnului Io Şărban Cantacuzino, dupre ce au ajuns la învrednicitele bătrâneţéle
măriei sale, luând cu sine pre al patrulea fiiu şi prea a treia fată a măriei sale, pre
jupan Mihaiu Cantacuzino şi pre jupâneasa Stanca Cantacuzino, şi aşa cu fericire
s-au dus la cercetarea sfintelor locuri, închinându-se acolo sfântului şi de viiaţă
primitoriului Mormânt al Mântuitoriului nostru Iisus Hrisos şi altor locuri sfinte în
Ierusalim, dăruind pre sfinte locuri cu multe şi scumpe daruri. Şi iarăşi, cu
fericire, întorcându-se înapoi, au mers între iubiţii patriii măriei sale”258.
O a treia însemnare despre călătoria familiei Cantacuzino la Locurile Sfinte a
fost semnalată de Nicolae Papadopol-Kerameus pe unul din manuscrisele din
biblioteca Sfântului Mormânt259. Ulterior, codicele cu pricina a ajuns în Rusia,
însemnarea fiind reprodusă, în timpuri recente, cu locuri albe, şi de Demény
Lajos260 după catalogul lui M. N. Tihomirov, cuprinzând Însemnările sud-slave şi

254
Hurmuzaki-Iorga, Documente greceşti privitoare la istoria românilor, vol. XIV–1, Bucureşti,
1915, p. 244.
255
Violeta Barbu, La conscience et la loi, p. 26
256
Nicolae Iorga notează că a citit această informaţie „undeva”, fără să-şi poată aminti însă
sursa exactă, Ceva din legăturile domnilor româneşti cu Ierusalimul, în AARMSI, Seria III, Tom
XIII, nr. 4, p. 112.
257
Cronicari munteni, loc. cit.
258
Gheorghe Brancovici, Cronica românească, ed. critică de Damaschin Mioc şi Marieta
Adam Chiper, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 74.
259
N. Iorga, Documente greceşti, p. 248.
260
Demény Lajos, Demény Lida, Carte, tipar şi societate la români în secolul al XVI-lea,
Kriterion, Bucureşti, 1986, p. 250.

145
valahe de pe manuscrisele de la Muzeul Istoric de Stat din Moscova. Pe coperta
unui Tetraevanghel de la sfârşitul secolului al XVI-lea, un anonim a consemnat în
limba slavonă evenimentul pelerinajului familiei Cantacuzino însoţită de o
adevărată suită: „Anul 7190, luna lui aprilie, ziua 26, a venit doamna Ilinca, mama
beiului muntean în cetatea Ierusalimului, cu fiul său, Mihail spătarul şi cu fiica sa,
Stanca. Şi cu ei au venit Iancu bulucbaşa cu o sută de seimeni, şi cu doamna au
venit 40 de oameni şi cu seimeni zece cu tot cinul. Şi am scris eu, Gavriil
Hmelniţki, iazagiul de seimeni din Ţara Leşască, din cetatea Liovului”261. Cu
această menţiune a pelerinajului, se lămureşte data exactă când suita boierilor
munteni a ajuns în oraşul sfânt: 26 aprilie 1682262, dar şi amploarea suitei cu care
călătoriseră, din motive de siguranţă. Este tot atât de evident că, în afara darurilor
lăsate la Locurilor Sfinte, pelerinajul trebuie să fi fost destul de costisitor, luând în
calcul deplasarea unui asemenea grup de persoane, un adevărat corp expediţionar,
pe o distanţă atât de mare.
În ambianţa de la curtea Ţării Româneşti, pelerinajul Cantacuzinilor,
excepţional şi de aceea greu de imitat, a parcurs itinerariul secular al elitelor
occidentale: pregătirea sufletească pentru pornire (testamentul), călătoria, daniile la
Locurile Sfinte, întoarcerea în patrie, fundaţiile dedicate Locurilor Sfinte
(mănăstirile Râmnicu Sărat şi Sinaia). Nici între boierii valahi, nici între cei
moldoveni, pilda Elinei şi a copiilor ei, Mihai şi Stanca, nu pare molipsitoare. Cele
câteva ştiri întâmplătoare despre hagii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea
nu susţin forţa unui curent popular, dar sunt mult mai numeroase decât cele din
prima jumătate a aceluiaşi veac. Dacă în intenţia patriarhului Dositei se va fi regăsit
dorinţa de a propune un model demn de urmat pentru elitele valahe, scopul nu a
fost atins. Rămâne însă demnă de admirat evlavia profundă a Elinei Cantacuzino şi
mai ales dorinţa de ispăşire a păcatelor, în pragul marii treceri spre lumea de
dincolo.
Dacă pelerinajul la Locurile Sfinte apare ca un gest excepţional al acestei
femei, alte dovezi ale devotamentului ei către Biserică nu depăşesc practicile
obişnuite ale vremii sale. Bisericile ctitorite de părinţii şi strămoşii ei, Radu Şerban,
Anca din Coiani şi boierii Mărgineni, au fost moştenite ca şi patrimoniul funciar.
Faţă de ele, trebuia avută aceaşi grijă ca şi faţă de conace, sate şi moşiii. Potrivit
unei învoiri acordate de patriarhul Partenie al Alexandriei din 3 iunie 1680263, în

261
Cf. cu textul reprodus de Démény Lajos: unde se spune „aici în cetate”, ca şi cum autorul
însemnării ar fi făcut parte din suită.
262
Data este confirmată de un alt document publicat de Nicolae Iorga, Documente greceşti,
p. 248; scrisoarea negustorului Mihail Dimo, expediată la 26 martie 1682 din Veneţia către
Constantin Cantacuzino; negustorul Dimo îl numeşte pe spătarul Mihai „hagi”; dacă luăm în calcul
intervalul de o lună necesar unei scrisori să ajungă din ţările române în Italia, rezultă că boierul
muntean i-a scris prietenului său la începutul lunii februarie, când rudele sale se aşternuseră la drum;
v. şi Adrian Marinescu, Câteva momente din istoria turismului religios: pelerini români la Muntele
Sinai (sec. X–XX). Reiterarea unei spiritualităţi de tip patristic, în „Revista Ecumenică”, I, 2009,
nr. 1, p. 117–118.
263
N. Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV. Documente greceşti, partea a
III-a, Bucureşti, 1936, p. 39–41.

146
temeiul unui hrisov domnesc al lui Şerban Cantacuzino, jupâneasa Elina
Cantacuzino transferă dreptul său de ctitorie al mănăstirii Cobia din judeţul
Dâmboviţa264, asupra nepotului Pârvu Cantacuzino, fiul marelui spătar Drăghici
Cantacuzino. La rândul ei, jupâneasa Elina deţinea acest drept, potrivit actului
patriarhal, în virtutea faptului că era fiica domnului Radu Şerban, care apare
acreditat cu titlul de fondator al mănăstirii Cobia, pe care nu a mai apucat însă să o
termine. În fapt, mănăstirea Cobia apare în documente ca şi ctitorie a marelui
stolnic Badea Boloşin (1571–1572)265, de unde şi numele sub care este cunoscută
în secolul al XVII-lea, înainte de 1680.
Tot urmaşii lui Drăghici Cantacuzino preiau şi mănăstirea Comana, rectitorită
de viitorul domn Radu Şerban, în 1588–1589, adică în vremea când era paharnic
(1585–1590)266. În 1609, Radu Şerban zugrăveşte şi repară mănăstirea Comana,
ctitorie a lui Vlad Ţepeş, punând să se intervină în pictura tabloului votiv care îl
reprezenta prin adăugarea însemnelor domneşti. În 1640, Anca, nora lui Mihai
Viteazul împreună cu fiica ei, Elina aduc în ţară rămăşiţele lui Radu Şerban mort în
1620 şi ale lui Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, ginerele lui şi le vor
îngropa împreună, sub „una piatră care aceste trei ţărâne acopere”, pusă mai târziu
peste oasele marelui spătar Drăghici Cantacuzino, mort la Constantinopol în 1667
şi adus în ţară de fiul său, Şerban267. În această perioadă se fac diferite reparaţii şi
se înlocuieşte pardoseala, aşa cum o arată rezultatele săpăturilor arheologice. Alţi
fii ai lui Drăghici Cantacuzino aveau să fie înmormântaţi aici: Constantin mort în
1669 şi Şerban, mare vornic, care începe în 1699 restaurarea268, mort şi îngropat
aici în 1709, luna august.
Biserica Sf. Nicolae din Coiani-Mironeşti fusese ridicată în incinta caselor,
ca şi capelă de curte. Doamna Elina Cantacuzino, ca fiică a lui Radu Şerban,
împreună cu fiii ei, Constantin, Mihai, Matei şi Iordache, repară biserica din
Coiani-Mironeşti de la 3 mai până la 18 septembrie 1669269. În noua pisanie, Elina
aminteşte posterităţii că biserica fusese făcută de tatăl ei, domnul Radu Şerban, dar
era într-o stare jalnică, „rău crăpându-se zidirea”. De fapt, potrivit unei însemnări
pe o Evanghelie de la Athos270, biserica Sf. Nicolae din Coiani a fost înălţată de
banul Neagoe Craiovescu şi de jupaniţa lui, Anca băneasa din Coiani.
Cel mai însemnat lăcaş, ales de Elina şi de soţul ei ca să le servească drept
necropolă a familiei, era mănăstirea lui Drăghici vornicul de la Mărgineni,
construită în ultimele decenii ale secolului al XV-lea. În 1646, Constantin marele
postelnic împreună cu ginerele său, spătarul Pană Filipescu o repară şi o

264
George Potra, Mănăstirea Cobia (Dâmboviţa). Studii şi documente, Bucureşti, 1937.
265
Ştefan Andreescu, Perspective medievale, p. 27.
266
Lia şi Adrian Bătrâna, Comana, p. 23.
267
Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Institutul grafic Minerva, Bucureşti,
1905, p. 87.
268
Adaugă un pridvor, pune pisania, se pune o nouă pardoseală, se etajează corpul chiliilor,
casa egumenească este legată de turn, v. pisania la Nicolae Iorga, op. cit., p. 84–85.
269
Cf. pisania reprodusă de Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, fascicula I, p. 88,
nr. 177.
270
Marcu Beza, Urme româneşti la Muntele Athos, în „Boabe de Grâu”, IV, 1933, nr. 10, p. 587.

147
împodobesc cu o pictură acoperită cu foiţă aurită, care îi ia ochii diaconului sirian
Paul din Alep271. În „mănăstirea postelnicului”, cum o numeşte acelaşi ecleziastic,
avea să-şi doarmă somnul de veci doamna Elina, alături de soţul ei. Funeraliile au
fost pe măsura faimei şi reputaţiei publice de femeie sfântă şi înţeleaptă: „După
aceea, nu multă vreme trecând, când au fost leatul 7195, martie 2 dni, prestăvitu-s-au
Io doamna Elena cătră Dumnezeu. Atunce, Şărban vodă cu fraţii lui şi cu toate
surorile lui şi cu tot neamul lor, luându-şi fieştecarele iertăciune de la maica lor,
rădicatu-i-au sfintele moaşte şi o au petrecut până în marginea oraşului împreună
cu părintele vlădica Theodosie şi cu mulţime de părinţi călugări şi popi şi toată
boierimea şi cu toate gloatele curţii, cu cântări dumnezeieşti şi cu mare cinste.
Învârtejindu-să Şărban vodă iar la scaunul lui, iar pre maică-sa o duseră fraţii lui
şi surorile cu tot neamul lor până la sfânta mănăstire Mărgineni, hramul ei marii
arhistratizi Mihail şi Gavril, carea easte de dânşii făcută, făcându-se pogrebaniia
şi alte sfinte slujbe dumnezieşti, până să deaderă moaştele ei în gropniţa ce easte
în tinda bisericii den-a-dreapta, alături cu gropniţa a soţului ei, fericitul răposatul
Costandin Cantacuzino biv vel postelnicul, carea gropniţă au fost zidită de dânsa
încă mai denainte vreme. Vecinoe pameat”272.

271
Călători străini despre ţările române, vol. VI, p. 147–148.
272
Istoria Ţării Româneşti, 1290–1690. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 181–182.

148
 MARIA MAMUCCA DELLA TORRE KÁLNOKY: CONTESA
DE LA FRUNTARIILE IMPERIILOR

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul veacului următor, curtea de

la Bucureşti a domnului Constantin Brâncoveanu era un amestec pestriţ şi dinamic
de pământeni şi străini în căutarea norocului, care se aşezau, pentru că şi-l găsiseră,
fiecare potrivit cu darurile cu care era înzestrat, cu abilităţile de inserţie sociale ori
cu interesele personale1. Loc de tranziţie către alte orizonturi ori împlinirea unui vis
al pământului promis, refugiu şi adăpost pentru persecutaţii politici, colportorii,
negustorii, oameni ai Bisericii acuzaţi de erezie ori în căutare de pomeni, capitala
Valahiei ne apare ca firesc ospitalieră, prin tradiţie şi virtute. Domnul însuşi
hrăneşte şi promovează acest spirit, iar resursele pe care le investeşte în susţinerea
politicii de atragere a străinilor sunt compensate rapid prin foloasele ce răsplătesc
pe deplin eforturile de mecenat. În toate privinţele, beneficiile de ordin pragmatic
sunt mai însemnate decât cele simbolice. Dincolo de consolidarea unei imagini a
autorităţii domniei şi a prestigiului său în afara fruntariilor ţării, rostul acestei
strategii este de a conecta domnia la o reţea diplomatică, în chipul cel mai discret
cu putinţă.
La Bucureşti şi în vechea capitală a ţării, la Târgovişte, destinele se
încrucişează, venind din Orient, din Occident şi din ţările vecine, Transilvania şi
Moldova, iar uneori din ţinuturile Balcanilor. Se cunosc destul de bine personajele
venite din Imperiul Otoman: savanţi greci şi levantini, profesori la Academia
grecească de la Bucureşti2, purtători ai elenimsului umanist3 şi adesea victime ale
1
Paul Cernovodeanu, Bucureşti, important centre politique et Sud-Est Européen à la fin du
XVII siècle et au commencement du XVIIIe, RESEE, IV, 1966, nr. 1–2, p. 154–164 ; Andrei Pippidi,
e

Pouvoir et culture en Valachie sous Constantin Brancovan, RESEE, XXVI, 1988, nr. 4, p. 290–293,
studiu în care se vorbeşte de o veritabilă revoluţie culturală burgheză.
2
O bogată bibliografie despre prezenţa intelectualilor greci în ţările române s-a acumulat în a
doua jumătate a secolului trecut, v. bilanţul acesteia la Anna Tabaki, La diaspora grecque en
Roumanie. État actuel de la recherche et ses perspectives, RRH, XXXIV, 1995, nr. 1–2, p. 3–10; aici
trimitem doar la câteva studii de sinteză: Virgil Cândea, Les intellectuels du Sud-est européen au
XVIIe siècle, RESEE, VIII, 1970, nr. 2, p. 181–230, nr. 4, p. 623–688; Ariadna Camariano Cioran,
Les Académies princières de Bucureşti et de Yassy et leurs professeurs, Institute for Balkan Studies,
Thessaloniki, 1974, p. 19–39; Maria Nistazopoulou–Pelekidou, Οι Βαλκανικές Σπουδές στην Ελλάδα,
„Δωδώνη”, V, 1976, p. 209–222; Olga Cicanci, La formation de l’intellectualité grecque dans les
Pays Roumains au XVIIe siècle et pendant la première moitié du siècle suivant, RESEE, XIV, 1978,
nr. 4, p. 774–778; Athanassios Karathanassis, Οι ΄Ελληνες λόγιοι στη Βλαχία (1670–1714), Συμβολή
στη μελέτη της ελληνικής πνευματικής κίνησης στις παραδουνάβιες ηγεμονίες κατά την προφαναριωτική
περίοδο, Kyriakidy Afoi, Thessaloniki, 1982; Olga Cicanci, Cărturari greci în ţările române (sec.
XVII–1750), în vol. Intelectuali din Balcani din România (sec. XVII–XIX), coord. Alexandru Duţu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 14–20; Michel Bruneau, Hellénisme et diaspora grecque. De
la Mediterranée Orientale à la dimension mondiale, „Cahiers d’Etudes sur la Mediterranée Orientale
et la Monde Turco-Iranien”, XXX, 2000, p. 35–56; Maria Marinescu-Himu, Ελληνορουμανικές

149
intoleranţei teologice a Marii Biserici a Constantinopolului (Ioan Caryophil,
Sevastos Kyminitis, Ieremia Cacavelas, Ioan Comnen Molyvdos, Gheorghe
Maiota, Marcos Porphyropoulos, Ioan Avramios etc.). La sfârşitul secolului al
XVII-lea, mai mult decât oricând, patriarhii itineranţi ai Bisericilor Orientale sunt
sprijiniţi în misiunea grea pe care o au de a păstori comunităţile creştine sărace şi
asuprite4 : Calinic al II-lea, patriarh de Constantinopol, Dionisie al IV-lea
Mousselimis, patriarh de Constantinopol, Gherasim Palladas, patriarh de
Alexandria, Athanasie Dabbas, patriarh de Antiohia, Dosithei, patriarh de
Ierusalim, Hrysanth Nottaras, patriarh de Ierusalim, Ghermanos Locros,
arhiepiscop de Nyssa, Clement, mitropolit de Andrianopol, Neophyt Filaretos,
mitropolit de Adrianopol, Euthymie, mitropolit de Pogoniana, Meletie, mitropolit
de Ohrida etc.). O prezenţă importantă au fost, de asemenea, doctorii curţii
(iatrofilosofi)5 (Panteleon Calliarchi, Iacob Pylarinos, Ioan-Ierotei Comnen
Molyvdos, nepotul patriarhului Hrisant Nottaras, Dimitrios Georgoulis Nottaras,
Stavros şi Ioanis Moulaimis), sfetnicii şi agenţi diplomatici6 (Nicolae Comnen
Papadopoulos, George Castriota, Janakis Porphyrita, George Clironomos). După
părerea lui Athanassios Karathanassios, diaspora elitei greceşti din Ţara
Românească la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul veacului următor ar fi

Πνευματικές Σχέσεις, εκδόσεις Τροχαλίας, Athene, 1995; Anna Tabaki, Οι Έλληνες στην Ρουμανία,
17ος–19 οςαι., Ένθετο Περιοδικό „Ιστορικά” της εφημερίδας, „Ελευθεροτυπία”, 2001, V, p. 8–49;
Stelian Brezeanu, Constantin Iordan, Horia C. Matei, Tudor Teoteoi, Gheorghe Zbuchea, Relaţiile
româno-elene. O istorie cronologică, Omonia, Bucureşti, 2003; Anna Tabaki şi Paschalis
Kitromilides, Greek Romanian Relations. Interculturalism and National Identity, KNE/EIE, Athena,
2004; Ariadna Camariano-Cioran, Les relations roumano-crétoises, in eadem, Relaţii româno-elene.
Studii istorice şi filologice (Secolele XIV–XIX), ed. de Leonidas Rados, Omonia, Bucureşti, 2008,
p. 579–590.
3
Despre elenism v. Leandro Vranousssis, L’hellénisme post-byzantin et l’Europe. Manuscrits,
livres, imprimeries, XVIe Congrès International d’études byzantines, Wien, 1981; Athanassios
Karathanassis, La Renaissance culturelle hellénique dans les Pays Roumains et surtout en Valachie,
pendant la période préphanariote (1670–1714), „Balkan Studies”, 1986, XXII, p. 29–59.
4
Nicolae Iorga, Bzyance après Byzance, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186–205, 219–223;
Athanassios Karathanassis, Οι ΄Ελληνες λόγιοι στη Βλαχία (1670–1714), p. 123–177; Giorgio Fedalto,
Le Chiese d’Oriente. Dal’600 ad oggi, Jaka Book, Milano, 1995, p. 123–167; Matei Cazacu, L’Eglise
Roumaine entre le renouveau et la tradition: phanariotes et antiphanariotes, în Christophor Hannick
(ed.), Sprachen und Nationen im Balkanraum, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 1987, p. 43–64.
5
Nicolae Vătămanu, De la începuturile medicinei româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 166–184; Athanassios Karathanassios, Des Grecs à la cour de Constantin Brancovan
voiévode de Valachie 1688–1711, „Balkan Studies”, 1975, XVI, p. 60–63; Donald M. Nicol, The
doctor philosopher John Comnen of Bucarest and his biography of the Emperor John Kantakouzenos,
RESEE, IX, 1971, p. 511–526; Olga Cicanci, Médecins grecs participants à la vie
politique et culturelle des Pays Roumains aux XVIIe et XVIIIe siècle, în
„Δελτ%ο Κ ντρου Μικρασιατικ◊ν Σπουδων”, X, 1993–1994, p. 37–90.
6
Despre agentul Ianakis Porphirita v. Vasilis Sphyroueras, Οι δραγουμ‡νοι το† στóλου
θεσμ∈ς κα℘ ο℘ ϕορεÚς, Athene, 1965, p. 86–93; Viorel Panaite, Reprezentanţa diplomatică a Ţării
Româneşti la Poarta Otomană în epoca lui Constantin Brâncoveanu, RI, XLI, 1988, nr. 9, p. 877–
894; Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de
Constantin Brâncoveanu (1688–1714), Silex, Bucureşti, 1997, p. 5–36.

150
numărat circa 70 de persoane, dintre care mai bine de 50 sunt feţe bisericeşti7. Cu
toţii alcătuiau reţele, caracterizate prin raporturi de tip precapitalist, colportaj şi
mobilitate8.
De asemenea, posedăm o imagine satisfăcătoare de ansamblu asupra micii
colonii de rezidenţi occidentali din cele două capitale ale Ţării Româneşti9, din care
italienii şi italo-levantinii formau majoritatea. Graţie studiilor recente asupra
relaţiilor italo-române şi asupra influenţei italiene, în bună parte bazate pe
cercetările noi în arhive, din ce în ce mai numeroase în ultimii ani10, s-a izbutit o
mai bună definire a cadrului general al relaţiilor politice, economice şi religioase şi
chiar adăugarea câtorva tuşe luminoase la cele câteva portrete ale unor personaje
deja familiare, cum ar fi de pildă misionarii catolici sau medicii domneşti din cele
două ţări române.
Aceste pagini sunt dedicate unei femei, contesa Maria Mamucca della Torre,
care a trăit cea mai mare parte a vieţii în Ţara Românească, unde a şi sfârşit. Nu a
atras atenţia nici unui istoric, cu excepţia istoricului elveţian Franz Joseph Sulzer,
autorul scrierii Geschichte des Transalpinischen Daziens (Viena, 1781), rezident
pentru un timp în Ţara Romînească. Sulzer ştia despre Maria-Antonia Mamucca
della Torre că era ruda unui dragoman veneţian, măritată întâia oară cu contele
Kálnoky, cu care a avut mai mulţi copii, între care un fiu Iosif. Pe când Iosif şi
fraţii săi erau copii mici, mama lor a venit în Ţara Românească, pe vremea lui
Nicolae Mavrocordat şi luă în căsătorie a doua oară pe boierul moldovean
Constantin de Neniul, pe care Sulzer îl crede din familia cronicarului Miron Costin:
„von derjenigen Familie, welche die moldavische Chronik geschrieben haben und
welcher sich aber seither in der Wallachey niedergelassen hatten”11. Acestea sunt
singurele rânduri ce i-au fost consacrate de un istoric străin, pripăşit la curtea lui

7
Athanassios Karathanassis, Des Grecs à la cour de Brancovan, voiévode de Valachie (1688–
1714), p. 69.
8
Athanassios Karathanassis, La renaissance culturelle, p. 57.
9
În aceeaşi categorie pot fi incluşi grecii rezidenţi în colonia de la Veneţia: Gheorghe Maiota,
Ioan Avramios, Marc (Maxim) Maras, v. Athanassios Karathanassis, Οι ΄Ελληνες λόγιοι στη Βλαχία
(1670–1714), p. 103–150.
10
De la studiul de pionierat al lui Mario Ruffini, L’influsso italiano nel’epoca di Constantino-
Vodă Brâncoveanu 1688–1714, Societatea Academică Română, München, 1974, trebuie amintite aici
alte contribuţii recente, chiar dacă ele acoperă o perioadă de timp mai amplă: Cristian Luca, Note
documentare privitoare la rezidenţii străini din oraşele din Ţările Române în secolele XVI–XVII, în
„Historia Urbana”, XI, 2003, nr. 1–2, p. 95–102; L’Italia e l’Europa Centro-Orientale attraverso i
secoli, sub direcţia lui Cristian Luca, Gianluca Masi şi Andrea Piccardi, Istros, Brăila-Veneţia, 2004;
L’Europa Centro-Orientale e la Penisola Italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra
Stati e civiltà, coord. de Cristian Luca şi Gianluca Masi, Istros, Brăila-Veneţia, 2007; Cristian Luca,
Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007; Cristian
Luca, Dacoromano-Italica. Studi e ricerche sui rapporti italo-romeni nei secoli XVI–XVIII, Centrul
de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008; La storia di un riconoscimento: i rapporti tra l’Europa
Centro-Orientale e la Penisola Italiana dal Rinascimento all’Eta dei Lumi, coord. de Cristian Luca şi
Gianluca Masi, Istros Editrice-Camanotto Editore, Brăila-Udine, 2011.
11
Apud Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. Tabla numelor,
observaţii, adaosuri, îndreptări şi dovezi documentare, Minerva, Bucureşti, 1901, p. 49; referinţa lui
Iorga este la copia manuscrisă păstrată la BAR, Ms. germ. 35.

151
Alexandru Ipsilanti, care va fi cules astfel ecoul trecerii acestei doamne prin Ţara
Românească.
Reconstruirea biografiei ei a fost posibilă datorită corespondenţei pe care a
purtat-o în ultimii ani de viaţă cu fiii ei, fapt unic în ţările române în prima jumătate
a secolului al XVIII-lea12. În multe privinţe, biografia contesei della Torre este
revelatoare pentru un anume tip de mediere culturală13 între imperii, şi mai cu
seamă între lumea levantinilor de origine italiană14, Transilvania (Ţinutul Secuiesc)
şi ţările române. Raţiunile care au guvernat această alegere ţin aşadar mai puţin de
originalitatea acestei femei, cu tot ceea ce ar putea apărea ca insolit sau unic.
Dimpotrivă, interesul stârnit de acest destin rezidă în locul privilegiat pe care l-a
ocupat într-o reţea de schimburi care traversa deja de aproape un secol Imperiul
Otoman şi Imperiul Habsburgic, la răspântia cărora Transilvania şi ţările române
jucau rolul unor periferii coloniale15. Potrivit tipologiei şi varietăţii subiecţilor care
le alcătuiau, aceste reţele economice, politice, culturale, diplomatice facilitau
încrucişarea diferitelor identităţi etnice, lingvistice, culturale, religioase, sociale.
Un loc privilegiat al acestei dinamici complexe a fost reşedinţa de familie a
alogenilor, plasată la întretăierea spaţiului public cu cel privat. Casele familiilor
„venetice”, întocmai precum reşedinţele ambasadorilor, îndeplineau concomitent
mai multe funcţii: nod de informaţii de natură politică sau chiar cu caracter secret16,
accesorii indispensabile ale puterii, găzduire pentru călătorii străini în trecere prin
ţările române (spioni, emisari, misionari), creuzet al amestecurilor culturale, leagăn
al practicilor inovatoare, vectori antrenând deschiderea societăţilor închise.
Reconstruirea acestor reţele de schimb şi de transfer cultural, cu ajutorul istoriei
încrucişate a unei lumi din ce în ce mai amestecate găseşte în biografiile
individuale şi de familie17 un rezervor preţios de deprinderi şi practici. Chiar în

12
Mulţumiri pline de gratitudine contelui Boris Kálnoky, care a permis utilizarea corespondenţei
contesei Maria Mamucca della Torre Kálnoky şi a altor documente din arhiva familiei; trimiterile
corespund numerotării din arhiva numerizată: Arhiva Boris Kálnoky, citată în continuare ABK.
13
Despre medierea culturală v. Ella Nathalie Rothman, Brokering Empire: Between Venice
and Istanbul: Transimperial Subjects and Cultural Mediation in the Early Modern Mediterranean,
University of Cornell, Cornell, 2012, p. 12–38.
14
Asupra schimbării echilibrului de puteri în Europa Centrală în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, v. Keneth M. Setton, Venice, Austria and the Turks in the Seventeenth Century,
Philadephia, 1991; Ekkehard Eickhoff, Venedig, Wien und die Osmanen Umbruch in Südosteuropa
1645–17003, Klett-Cotta Verlag, Stuttgart, 2008.
15
Alexandru Duţu, Das Bild der Õsterreicher und der Tűrken in der rumänischen Kultur am
Ende des 17 Jahrhundert, în vol. Das Osmanische Reich und Europa 1683 bis 1789: Konflikt,
Entspannung und Austausch, Wien, 1983, p. 44–53; Violeta Barbu, Les sentiments antihabsbourgs en
Valachie à la fin du XVIIe siècle, în vol. II. Rákoczi Ferenc Erdely fejedelme, în „Studia Caroliensia”,
2004, nr. 3–4, p. 339–347.
16
Paolo Preto, I servizi segreti di Venezia. Spionaggio e controspionaggio al tempo della
Serenissima: cifrari, intercettazioni, delazioni, tra mito e realtà, EST, Milano, 1999; N. H. Biegman,
Ragusan Spying for the Ottoman Empire, „Belleten”, XXVII, 1963, p. 237–255.
17
Istoria încrucişată, metodă a istoriei culturale comparate a fost postulată de Benedict
Zimermann şi Michael Werner, Penser l’histoire croisée. Entre empire et réflexivité, în „Annales
HSS”, LVIII, 2003, p. 7–36; idem, (coord.), De la comparaison à l’histoire croisée, Seuil, Paris,
2004, p. 15–49.

152
bogăţia încă tainică a acestor poveşti de viaţă se pot descoperi răspunsuri la
probleme importante, cum ar fi statutul subiecţilor transimperiali18 sau remodelarea
identităţilor de grup sau colective. În inima acestei remodelări zace adesea o
alteritate dihotomică, responsabilă de fascinanta şi controversata multiculturalitate
a imperiilor.
Luând ca punct de plecare studiul de caz al unei familii de diplomaţi levantini
de origine genoveză, vom urma traiectoriile sinuoase ale mobilităţii fizice şi ale
ambiguităţii sociologice ale supuşilor originari din Italia, înrădăcinaţi de timpuriu
în coloniile genoveze ale Levantului19 şi în Balcani (Istria), supuşi ai Porţii,
diplomaţi în slujba puterilor occidentale, stabiliţi mai apoi la Bucureşti, Viena şi
Trieste. Vreme de două generaţii, parcursul lor a trecut frontierele politice ale
imperiilor, negociind fidelităţi şi privilegii, potrivit cu interesele personale şi
asumând multiple roluri specifice societăţilor premoderne20. De-a lungul acestei
istorii, ne vor însoţi câteva întrebări. Oare deschiderea şi dezînchistarea ce se pot
observa în toată Europa Modernă, la răscrucea secolelor XVII–XVIII21 rămân cu
totul străine societăţii otomane şi celei din ţările aflate în regim de vasalitate? Oare
imaginea imobilităţii, a izolării şi a rigidităţii structurilor de putere propusă de
istoriografia clasică este reală sau are la origine o abordare simplistă?

De pe malurile Bosforului, la Curtea de la Viena

Contesa Maria Mamucca della Torre se născuse într-o familie levantină,

înrudită cu un grup „profesional”, cel al dragomanilor (tc. tatlisu frengi)22. A fost
fiica lui Marc’Antonio Mamucca della Tore şi a Giustinei, fiica dragomanului
Veneţiei la Poartă, contele Cristoforo Tarsia. Tatăl Mariei, Marc’Antonio Mamucca
della Tore (2 aprilie 1635–10 aprilie 1712) ar fi coborât, potrivit unei biografii în
bună parte fanteziste, confecţionată ad-hoc, din familia unui amiral genovez al
împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, ceea ce duce originea familiei tocmai în
secolul al XIV-lea23. Într-un moment greu de precizat al istoriei ei, familia
Mamucca ar fi contractat o alianţă matrimonială, prin nimic probată până acum, cu
familia Della Torre, binecunoscută ca parte a aristocraţiei genoveze, transferată
ulterior la Milano. În realitate, ceea ce poate fi probat cu exactitate este faptul că
acela care avea să devină dragoman imperial şi consilier de război, Marc’Antonio

18
Ella Nathalie Rothman, Brokering Empire, p. 11–15.
19
Donald M. Nicol, Symbiosis and Integration. Some Greco-Latin Families in Byzantium in
the 11th to 13th Centuries, în „Byzantinische Forschungen”, VII, 1979, p. 113–135.
20
Colin Imber, The Ottoman Empire, 1300–1650. The Structure of Power, MacMillan, New York,
2002, p. 318–325; Kerekes Dóra, Diplomatak és kémek Konstantinápolyban, Harmattan, Paris, 2010.
21
Daniel Roche, Les circulations dans l’Europe moderne, XVIIe–XVIIIe siècle, Pluriel, Paris,
2010, p. 9–13.
22
Bernard Lewis, From Babel to Dragomans. Interpreting the Middle East, Oxford University
Press, Oxford, 2004, p. 18–32.
23
Mihail Dimitrie Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de
Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 584–585.

153
Mamucca della Torre a fost fiul lui Pantaleone Mamucca della Torre, familie ieşită
din burghezia genoveză24, stabilită, alături de alte neamuri de aceeaşi factură, în
insula Chios25 şi emigrate apoi, după cucerirea de către otomani a insulei în 1566,
în cartierul catolic Pera din Constantinopol26. Totuşi, nobleţea nu a lipsit cu totul
familiei din care se trăgea contesa Maria Mamucca della Torre. Mama ei, Cecilia
Borisi di Fontane, cobora dintr-o familie veneţiană aşezată în Antivari, care se
ilustrase prin serviciile diplomatice aduse Republicii Serenissime27 şi prin
legăturile mai vechi cu ţările române28, ceea ce i-a adus, la jumătatea secolului al
XVII-lea, dobândirea titlului de conţi. Dinspre partea tatălui, Maria Mamucca della
Torre era nepoata Geronimei Giustiniani, descendenta ilustrei familii genoveze
Giustiniani, guvernatori (podestà) ai Chiosului, din 1367 şi până la căderea
Constantinopolului şi a lui Michele Mamucca, un alt membru al familiei Mamucca
della Torre. Căsătoria celor doi părinţi ai lui Marc’Antonio consfinţea legături
strânse şi mult mai vechi ale celor două familii. La începutul secolului al XVI-lea,
familia Mamucca della Torre s-a agregat, alăturându-se unui grup numeros de
familii chiote de origine genoveză (Grilli, Longo, Franchi de Paolo, Sauli, Ciceri,
Ferrari, Domoculta, Merano, Navone, Fornari etc.) la Maona („albergo”)
Giustiniani29, o asociaţie de familii înrudite între ele, care au dat viaţă primei
societăţi pe acţiuni cunoscute în Europa, o companie colonială. O soră a lui
Marc’Antonio Mamucca della Torre era căsătorită cu nobilul genovez Bartolomeo

24
Familia Mamucca della Torre nu se regăseşte în lista alcătuită de abatele di Burgo a
familiilor vechi de origine genoveză din Chios, publicată în jurnalul său de călătorie Viaggio di
cinque anni, Agnelli Editore, Milano, 1686.
25
Kerekes Dóra, A császári tolmácsok a Magyarországi visszafoglaló háborúk idején, în
„Századok”, CXXXVIII, 2004, nr. 5, p. 1203.
26
Geo Pistarino, Chio dei Genovesi, în „Studi medievali”, X, 1969, p. 3–68; idem, The
Genoese in Pera-Turkish Galata, în „Mediterranean Historical Review”, I, 1986, nr. 1, p. 63–85.
27
Tatăl Ceciliei, Marc Antonio Borisi, a fost dragoman al Veneţiei la Înalta Poartă (1600–
1620); Francesco Borisi, unul din unchii paterni ai Ceciliei Borisi di Fontane, a primit în 1648, din
partea Senatului veneţian, confirmarea signoriei di Fontane, moştenită în 1595, v. şi Andrei Pippidi,
Hommes et idées du Sud-Est Européen à l’aube de l’âge moderne, Edition de l’Académie-CNRS,
Bucureşti-Paris, 1980, 147–148; alte ştiri despre Marc’Antonio Borisi şi familia lui compusă din cinci
fete, v. Cristian Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea, p. 64, 72–74, 76–78, 80–83 etc.;
idem, Il bailaggio veneto di Constantinopoli nel Cinque–Seicento; i dragomani provenienti dalle
famiglie. Brutti, Borisi e Grillo, în idem, Dacoromano–Italica. Studi e ricerche sui rapporti italo–romeni
nei secoli XVI–XVIII, Accademia Romena. Centro di studi transilvani, Cluj–Napoca, 2008,
p. 105–158.
28
Cecilia era de asemenea nepoata lui Bernardo Borisi, căpitan de Raspo, fondatorul familiei,
tălmaci domnesc al lui Petru Şchiopul, mare postelnic şi sol în slujba domnului Radu Mihnea
(1613–1618), v. Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1902, vol. IV, p. CVII, CX, împreună cu fratele său,
Marc’Antonio, care, potrivit mărturiei bailului veneţian Vincenzio Gradenigo, ar fi învăţat româneşte,
Andrei Pippidi, op. cit., p. 147, v. şi Cristian Luca, Dacoromano–Italica, p. 53, 76, 116–117.
29
Charles Hopf, Les Giustiniani, dynastes de Chios: étude historique, trad. de Etienne Vlasto,
Ernest Leroux, Paris, 1888, p. 170; despre Maona, v. Geo Pistarino, Chio dei Genovesi nel tempo di
Cristoforo Colombo, în „Nuova Raccolta Colombiana”, XII, 1996, p. 79–146, cu bibliografie: graţie
tipului de organizare al maonei, familiile nobile genoveze s-au putut instala în Chios începând cu
1362 şi vor izbuti să domine economic insulele Sporade; despre clanurile genoveze numite alberghi şi
despre Maona din Chio numită Giustiniani după 1346, v. Jacques Heers, Le clan familial au Moyen
Âge, PUF, Paris, 1974, p. 94–95.

154
Patrigo30, iar genealogia şi arborii familiei31 din fondul de manuscrise al lui
Christoforo Mamucca, fiul lui Marc’Antonio, prezintă înrudirile familiei într-un
grup ce include, dinspre partea paternă, familiile: Giustiniani, Spinola, Del Faro,
Borisi, Perrone şi Grillo, iar dinspre partea maternă, familiile: Petronio, Bruti,
Castrioto, Di Negro, Grillo (Fig. 4).
Potrivit unei alte biografii de pretenţie, dacă nu chiar de impostură, compilată
de franciscanul Vincenzio Lodi32, în scopul asigurării ascensiunii lui Marc’Antonio
Mamucca della Torre la curtea vieneză, originea familiei ar fi fost siciliană
mesineză, urcând tocmai în secolul al VI-lea33. L’immortalità del cavalier
Marc’Antonio Mamucca della Torre, apărută la Viena în 1701, este presărată cu un
număr considerabil de scrisori de recomandare şi de gratitudine, semnate de
diplomaţi, ecleziaşti, înalţi funcţionari şi personaje notorii din mai multe ţări ale
Europei, rezidenţi şi negustori genovezi şi veneţieni din Constantinopol34. În
termenii laudativi şi în spiritul moravurilor curtenitoare ale veacului al XVII-lea,
fiecare dintre aceştia atestă un serviciu făcut de cavalerul Mamucca della Torre, o
faptă virtuoasă, o negociere diplomatică izbutită. Originea şi genealogia familiei se
continuă în monografia lui Lodi cu serviciul imperial ca dragoman pe lângă
împăratul Ferdinand al III-lea, cu misiunea diplomatică pe lângă ambasadorii
Poloniei la Poartă, Radziovski şi palatinul de Helm, Gninski, cu asistenţa oferită
ambasadorilor unor puteri occidentale la Înalta Poartă: Anglia, Olanda şi Spania.
Sunt amintiţi astfel lordul Winchelsea, Walter of Leslie şi Jacob Colyers, marchizii
Durazzo şi Spinola, consulii englezi de la Smirna şi Atena. Părţile a doua şi a treia
ale cărţii sunt consacrate altor tratative diplomatice la care a participat, în special
cele legate de rebeliunea lui Téleki Mihály şi de misiunea pe lângă trimisul
imperial, contele Alberto Caprara35, la Înalta Poartă în preajma asediului Vienei şi
30
L’Immortalità del cavalier Marc Antonio Mamuca della Torre, conte del Sacro Romano
Impero, consigliere attuale di guerra di Sua Majestà Cesearea etc. Descritta e consecrata alla Sacra
Cesarea e Real Maestà di Leopoldo I, Augustissimo Imperadore de’Romani etc. etc., da Don Vincenzio
Giulio Lodi, I–III, Vienna d’Austria, App. Andrea Heyinger, Stamp. Accad., 1701 (Numerotarea paginilor
în litere şi pe fascicole), p. 28.
31
Institut fűr Personengeschichte Bensheim, Fond Italica, Ms. 7.
32
Vezi supra n. 30.
33
Atestatul a fost semnat de mesinezul Francesco Maria Giunta, v. V. Lodi, L’Immortalità,
p. B3–B5; v. Avram Andea, Genealogie şi diplomaţie: Marc Antonio Mamucca della Torre şi Ţările
Române în sec. al XVII-lea, în Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, ed. de
Susana Andea şi Ioan-Aurel Pop, Centrul de Studii transilvane, Cluj, 2009, p. 312; informaţia este
extrasă din cronicile Messinei, în care este menţionat un condotier pe nume Mamucca, care i-ar fi
condus pe sarazini în asaltul cetăţii Messina din 541, în vremea împăratului Justinian v. Placido
Arena-Primo, Storia civile de Messina colle relazioni della storia generale di Sicilia, Editore Lorenzo
Dato, Palermo, 1841, vol. I, partea I, p. 47: numele acestui condotier apare şi în hagiografia Sfântului
Placido, redactată în secolul al XVI-lea, martir creştin în timpul acestui asediu.
34
Avram Andea, op. cit., p. 314–315; atestatele, împreună cu alte hârtii de familie se află la
Institut fűr Personengeschichte Bensheim, Fond Italica, Ms. 8; aceeaşi instituţie conservă 9
manuscrise care au aparţinut lui Christophoro Mamucca della Torre, fiul lui Marc’Antonio; cele mai
multe conţin arbori genealogici şi o prezentare a celor 46 de familii, care, potrivit tradiţiei de familie,
s-ar fi înrudit cu neamul Mamucca della Torre.
35
Giovanni Benaglia, Relatione del viaggio fatto a Constantinopoli e ritorno in Germania
dell’illustrissimo signor conte Alberto Caprara, Leone Editore, Bologna, 1684, p. 137–138: alături de
interpretul Marc’Antonio Mamucca della Torre apare şi Ianaki Porfirita; v. şi Andrew Wheatcroft,

155
la tratativele ce au urmat. Rezultatul de ansamblu este un amestec greu de
descâlcit, ţesut din lucruri închipuite şi fapte reale, alcătuit cu scopul precis de a
promova originea nobilă a familiei Mamucca della Torre, condiţie indispensabilă
pentru ca imperialii să-i acorde un titlu de nobleţe. De altfel, biograful insistă să
exalte, împreună cu nobleţea de sânge, calităţile de curtean şi de diplomat ale
personajului, serviciile indispensabile aduse nu numai curţii de la Viena, ci întregii
creştinătăţi. Tonul encomiastic, alăturat pieselor justificative, care seamănă între
ele în chip izbitor, nu ar trebui să ne mire. Ele fac parte din această istorie paralelă
şi pe alocuri închipuită a personajele aventuroase aflate la graniţele imperiilor,
care, de la căderea Constantinopolului, se împodobesc cu genealogii fabuloase,
frizând adesea impostura36. Printre crâmpeiele de informaţii cu pretenţia de a li se
da crezare, în cartea lui Vincenzio Lodi se pot întâlni aluziile la înrudiri ilustre cu
trei familii de sorginte bizantină: Giustiniani, ceea ce este cât se poate de adevărat,
Cantacuzino şi Mavrocordat37. Cu familia imperială a Cantacuzinilo care
„domneşte acum în Ţara Românească”, cum subliniază don Vincenzio Lodi,
Mamucca s-ar fi înrudit prin alianţă (conauginitate). Drept dovadă, se reproduce o
mărturie de onoare, întocmită la Viena în luna ianuarie a anului 169038, de către
marele spătar Iordache (Gheorghe) şi Şerban Cantacuzino, doi nobili (boieri) valahi
aflaţi la Viena. Prezenţa celor doi membri ai familiei Cantacuzino se confirmă, ştiut
fiind că ei făceau parte din solia trimisă de domnul Şerban Cantacuzino, în
octombrie 1688, pentru semnarea tratatului de supunere faţă de împăratul Leopold I
şi oprită cu forţa, ca ostatici39. Cei doi dau mărturie că nepoţii lor, trăitori la
Constantinopol, Ioan şi Maria, copiii lui Cantacuzinaki Vlasto40, sunt verii primari

The Enemy at the Gate: Habsburgs, Ottomans and the Battle for Europe, The Bodley Head, Random
House, 2008, p. 128–129.
36
Potrivit unor cercetări recente, Constantinopol „méritait le rang de la capitale de
l’imposture”, Gilles Lecuppre, L’imposture politique au Moyen Âge. La seconde vie des rois, PUF,
Paris, 2005, p. 5; alte exemple de „fables bagatelles et impertinences” sunt analizate de Andrei
Pippidi, op. cit., p. 253–294 şi de Matei Cazacu, Un faux prince ottoman, imposteur moldo-valaque à
la cour de Louis XIV: Jean-Michel Cigala (1625-après 1683), în „Buletinul Bibliotecii Române de la
Freiburg”, X, 1983, p. 327–356.
37
Vincenzio Lodi, L’immortalità del Marc’Antonio Mamucca della Torre, Viena, 1701,
p. B8r: „Fra le altre riguardevoli case a lei strette di sangue sono la vera Giustiniani di Scio e la
Cantacuzena [...] La Cantacuzena e assai celebre, per aver calcato il soglio imperiale di
Costantinopoli e negli ultimi anni dal caduto secolo il celsissimo della Valachia”.
38
Vincenzio Lodi, op. cit., p. B7v; Avram Andea, op. cit., p. 314.
39
Delegaţia, cu o componenţă numeroasă (130 persoane) a fost condusă de fratele domnului
Şerban Cantacuzino, spătarul Iordache, de nepotul domnului, căpitanul Şerban Cantacuzino, de
Constantin Bălăceanu şi de Şerban Vlădescu, v. Letopiseţul Cantacuzinesc 1260–1690, ed. de
Constantin Grecescu şi de Dan Simonescu, ESPLA,Bucureşti, 1960, p. 188; Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, important centre politique, p. 152; idem, În vâltoarea primejdiilor, p. 11.
40
Mama lor era Bălaşa Cantacuzino, fiică a marelui vistiernic Andronic Cantacuzino şi a Irinei
Ralli, soră a fraţilor Constantin, Iordache şi Toma; soţul Bălaşei, Grigorios Vlasto, îşi luase numele de
familie, mai ilustru, al soţiei (Cantacuzinaki, diminutiv de la Cantacuzino) v. Ion Mihai Cantacuzino,
O mie de ani în Balcani, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, tabel genealogic, tabla V; este posibil ca
Ion Vlasto să fie una şi aceeaşi persoană cu marele postelnic al lui Constantin Duca în Moldova,
pomenit de Ion Neculce după 1691, v. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române. Istorie şi
genealogie, ed. a doua, Libra, Bucureşti, fără an, p. 660.

156
ai cavalerului della Torre, dinspre partea mamei sale. În chip asemănător, cu
marele dragoman al Porţii, Alexandru Mavrocordat, cavalerul Mamucca della
Torre s-ar fi înrudit prin unchiul patern al acestuia, Mihail, căsătorit cu mătuşa
paternă a lui Marc’Antonio, pe nume Veronica41.
Presărată cu documente de acest tip, mărturii şi scrisori de recomandare,
biografia encomiastică aşternută de Vincenzio Lodi este menită să făurească
imaginea unui gentilom de viţă, diplomat capabil, complet devotat cauzei creştine
şi stăpânilor săi vienezi, cărora le-ar fi adus numeroase şi inestimabile servicii în
timpul războiului Candiei, al disputelor legate de Locurile Sfinte42 şi al negocierilor
diplomatice dintre Casa de Habsburg şi Polonia, Olanda şi Anglia43, în intervalul
1679–1683, cunoscut sub numele de „perioada păcii cu orice preţ”44.
În schimb, în corespondenţa rezidenţilor imperiali la Constantinopol se pot
regăsi informaţii mai desluşite despre debutul carierei lui Marc’Antonio Mamucca
della Torre. Pe când mărturia lui Lodi conduce către numele baronului
Schwarzenhorn, trimisul imperial (internunţiu) la Constantinopol al împăratului
Ferdinand al III-lea, care l-ar fi angajat pe tânărul Mamucca în preajma anului
165045, din corespondenţa diplomaţiei imperiale aflăm că „tânărul promiţător din
Galata, educat în credinţa catolică şi stăpânind perfect greaca, veneta şi turca”46 a
fost de fapt introdus pe lângă rezidentul imperial Simon Reniger von Reninger de
către influentul dragoman Panaiotis Nikoussios. Vreme de zece ani, începând cu
1654 şi până la pacea de compromis de la Vasvár (1664), Marc’Antonio Mamucca
della Torre a slujit ambasadei imperiale mai întâi ca „Sprachknabe”, iar mai apoi ca
şi interpret (dragoman), participant la tratativele diplomatice de după bătălia de la
Sankt Gotthard47. O altă atribuţie importantă era aceea de a intra în contact cu
personajele cele mai bine plasate din capitala imperiului otoman, pentru a culege
informaţii cu caracter secret48. Prin manevre subtile şi dibace, Mamucca della Torre

41
V. Lodi, op. cit., p. B8r; Avram Andea, op. cit., p. 314.
42
V. mărturille contemporane asupra sprijinului acordat de Mamucca della Tore fraţilor
franciscani din Custodia Francescana della Terra Santa, reunite în culegerea Pietro Antonio di
Venezia, Giardino Serafico Istorico, vol. II, Domenico Lovisa Editore, Venezia, 1710, p. 220.
43
Aparent, Marc’Antonio Mamucca della Torre s-ar fi aflat în relaţii cu medicul englez
Edward Brown, călător în Grecia în anii ’70 ai secolului al XVII-lea, Matei Cazacu, op. cit., p. 343.
44
Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitul
secolului al XVII-lea, Editura Cartea Românească, Cluj, 1933, p. 119–180.
45
V. Lodi, op. cit., C3r; A. Andea, op. cit., p. 315.
46
Scrisoare din 2 mai 1654, trimisă de Reniger împăratului Ferdinand al III-lea, v. Gunnar
Hering, Panagiotis Nikoussios als Dragoman in Konstantinople, în „Jahrbuch fur österreichisches
Bizantinistik”, XLIV, 1994, p. 155; într-o altă scrisoare din 16 septembrie 1658, propune creşterea lefii lui
Mamucca della Torre, Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. 1650–1699,
Ministerul Instrucţiei Publice, Bucureşti, 1885, vol. V/1, p. 54; despre misiunile primite de la Simon
Reniger von Reninger v. Kerekes Dora, A császári tolmácsok, p. 1204.
47
A. Avram, op. cit., p. 316.
48
Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban; a Habsburg információszerszes szervezete és
müködése a magyarországi visszafoglaló háborúk idején (1683–1699), în „Századok”, CXLI, 2007,
nr. 5, 1217–1259; Antoine Galland povesteşte în jurnalul său de la Constantinopol că seigneur
Marc’Antonio i-a adus de la Viena, la sfârşitul lunii ianuarie 1672, mai multe cărţi, printre care relaţia
ambasadorului englez, contele Walter of Leslie, apărută în 1668, pe care ţinea să o aibă ambasadorul

157
reuşi să-l înlocuiască în funcţia de interpret oficial pe Ianakis Porphyrita, favoritul
lui Panaiotis Nikoussios. Cu toate că recomandările rezidentului imperial Giovanni
Battista Casanova către împăratul Lepold I sunt mai degrabă critice în 166749 şi i se
interzice chiar să mai meargă la Viena pentru o scurtă perioadă de timp,
Marc’Antonio Mamucca della Torre îşi reluă funcţia şi recâştigă imediat încrederea
pe lângă următorii rezidenţi imperiali, conţii Könisberg şi Kinsky. Acesta din urmă
îl recomandă pe Mamucca della Tore şi reuşeşte să-l impună ca participant la
negocierile cu turcii la începutul anului 1689, insistând asupra lungii experienţe pe
care o avea cu otomanii, ale căror slăbiciuni le cunoaşte şi despre care poate oferi
informaţii utile50. Se mai adaugă, ca şi garanţii de încredere, faptul că are un
cumnat, pe Tarsia, în serviciu diplomatic la Veneţia, este cunoscut ambasadorului
Poloniei şi, mai ales, faptul că riscă foarte mult, având soţia şi copiii la Constantinopol.
Timp de 33 de ani, Mamucca della Torre a îndeplinit funcţia de dragoman
sub 8 ambasadori, legaţi, internunţii sau rezidenţi imperiali la Constantinopol51.
Aflat în călătorie diplomatică în Imperiul Otoman în 1672, Cornelio Magni făcu
cunoştinţă cu Marc’Antonio Mamucca della Torre, ajuns la acea vreme secretar al
ambasadei imperiale de la Constantinopol, iar impresia fu mai mult decât
favorabilă. Îl descrie drept „om de un rar talent”52, ce se străduia, potrivit lui
Magni, să evite un nou război, poziţie în deplin acord cu demersurile angajate de
Casa de Austria pentru a menţine cu orice preţ53 pacea cu Imperiul Otoman, până la
descurajarea rebeliunii conduse de Emerich Thököly din Transilvania. În 1678,
cavalerul della Torre urmă expediţia sultanului Mehmed al IV-lea la asediul
Cehrinului, în calitatea dublă de interpret imperial şi de ataşat-interpret al Porţii54.

francez, marchizul Charles Henri Olier de Nointel, v. Journal d’Antoine Galland pendant son séjour
à Constantinople (1672–1673), ed. de Charles Schefer, vol. II, Ernest Leroux, Paris, 1881, p. 16,
A. Pippidi, op. cit., p. 153; pe de altă parte, biblioteca imperială din Viena îi datorează mai multe
manuscrise orientale preţioase, care îi fuseseră cerute de Mesgnien de Meninsky, v. Louis Gabriel
Michaud, Bibliographie universelle ancienne et moderne, Editeur Michaud frères, Paris-Leipzig,
1811, vol. XVI, p. 694.
49
Scrisoare a lui Casanova către Leopold I, din 21 noiembrie 1666: reproşurile lui Casanova
ţintesc mediocritatea capacităţii de înţelegere diplomatică a lui Mamucca della Tore şi lipsa lui de
modestie, v. G. Hering, op. cit., p. 171.
50
Scrisoare a lui Kinsky către împăratul Leopold, 3 ianuarie 1689, Hurmuzaki, Documente,
vol. V/1, p. 174–179.
51
Louis Gabriel Michaud, Bibliographie universelle ancienne et moderne, vol. XVI, p. 694;
autorul vocii dedicate lui Marc’Antonio Mamucca della Torre îl eroizează, scoţând în evidenţă că
serviciul său nu a fost lipsit de riscuri mari, viaţa dragomanului a fost pusă în primejdie, din cauza
supravegherii stricte a diplomaţilor străini şi a informatorilor acestora; ar fi fost scăpat de la moarte,
în timp ce mergea spre locul de execuţie, de defterdar-başa, care, prieten fiind, l-ar fi smuls din
mâinile celor care îl păzeau.
52
Nicolae Iorga, Un călător italian în Turcia şi Moldova în timpul războiului cu Polonia, în
AAR, Seria II, tom. XXXIII, Mem. Secţ. Ist., Carol Göbl, Bucureşti, 1910, p. 39.
53
Jean Bérenger, La politique de l’Empereur Léopold Ier face à l’Empire ottoman (1679–1699) în
La politica, la scienza, le armi. Luigi Marsili e la costruzione della frontiera dell’Impero e
dell’Europa, coord. de Raffaella Gherardi, CLUEB, Bologna, 2010, p. 22–23.
54
Joseph von Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours,
Bellizard-Dufour-Lowell, Paris, 1837, vol. XII, p. 22; solda lui Mamucca era de 500 de aspri;

158
 În gestionarea raporturilor dintre imperiali şi nemulţumiţii transilvăneni din
partida filo-otomană condusă de cancelarul Transilvaniei, Mihály Teleky,
Marc’Antonio Mamucca della Torre a jucat un rol de prim-rang. Două episoade
dau seama despre abilitatea şi loialitatea lui faţă de cauza imperială. În primul55,
profitând de familiaritatea sa cu personalul diplomatic al legaţiei franceze56, a
contribuit decisiv la demascarea implicării franceze în misiunea întreprinsă de
Emerich Thököly şi de grupul de nobili insurgenţi veniţi la curtea sultanului, pentru
a cere sprijin împotriva imperialilor57. Printre ei, se afla ascuns, cu toate că era
inima şi creierul acestei misiuni, iezuitul francez, Pierre Besnier58, exponent al
intereselor regelui Ludovic al XIV-lea. Dându-se drept un principe grec, Mamucca
della Torre ar fi reuşit să-l demasce pe Besnier, atrăgându-şi cu aceasta ostilitatea
ordinului iezuit, chiar dacă un alt membru al companiei, părintele Lango, fusese
răscumpărat cu banii lui din robia turcească, alături de mulţi alţi creştini.
Tot în această perioadă, cavalerul della Torre trimitea regulat corespondenţă
diplomatică sub formă de ştiri („avvisi”) ambasadorului Republicii Venete la
Viena, Alvise Loredan, în perioada premergătoare aderării Veneţiei la Sfânta
Ligă59 şi lua parte la negocierile secrete de pace între imperiali şi otomani în fazele
ce au urmat ridicării asediului Vienei60. În aceaste împrejurări, Marc Antonio
Mamucca della Torre se făcu remarcat în timpul conferinţei secrete61 din 22
octobre 1683, conferinţă patronată de împăratul Leopold, la care cavalerul Della
Torre îndeplini oficiul de interpret pe lângă emisarul Angliei, Edward Montagu, al
doilea lord of Sandwich62.

Hammer pomeneşte de un jurnal al lui Mamucca della Torre, din care citează însemnări zilnice legate
de această campanie.
55
Episodul este relatat în Bibliographie universelle ancienne et moderne, vol. XVI, p. 694.
56
Andrei Pippidi, Hommes et idées du Sud-Est Européen, p. 153.
57
Jean Bérenger, Les gravamina. Rémontrances des diètes de Hongrie de 1655 à 1668, PUF,
Paris, 1973, p. 269–272.
58
Pr. Pierre Besnier (1618–1705) a fost o sursă de informaţii pentru contele Fernando Luigi
Marsili în timpul voiajului său din 1679–1680 la Constantinopol, v. Stefano Magnani, Il giovane
Marsili tra scienza e politica: le lettere inedite da Costantinopoli, în vol. La politica, le scienze, le
armi, p. 231; lui i se datorează transferul la Paris al unor manuscrise greceşti extrem de vechi şi de
preţioase aparţinând bibliotecii sultanului Mehmet al IV-lea, v. Scelta di lettere edificanti scritte dalle
missioni straniere, Ranieri Fanfani, Milano, 1827, vol. VII, p. 61.
59
Corespondenţa se păstrează la Archivio di Stato di Venezia; v. Fausto Niccolini, Benedetto
Niccolini, Scritti di archivistica e di ricerca storica, vol. LXXV, Pubblicazioni degli archive di Stato,
Venezia, 1971, p. 161; v. şi E. Eikhoff, Venedig, Wien und die Osmanen. Umbruch in Sűdosteuropa
1645–1700, p. 190–207.
60
Această parte a corespondenţei diplomatice a contelui Mamucca della Torre a fost publicată
de Victor von Renner, Tűrkische Urkunden der Krieg des Jahres 1683 betreffend nach den
Aufzeichnungen des Marc’ Antonio Mamucca della Torre, A. Hölder, Wien, 1888; ediţia de documente
cuprinde 31 de scrisori.
61
Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. XX, p. 61; numele de
„Conferinţa secretă” (Geheime Konferenz) s-a dat unei instituţii de care s-a servit Leopold I pentru a
conduce politica generală a monarhiei după 1665, când a suprimat funcţia de prim-ministru,
înlocuind-o cu o comisie de 4–5 membri ai consiliului său privat, v. Jean Bérenger, La conférence
secrète de l’Empereur Léopold I, în „Il Pensiero Politico” XIII, 1980, nr. 2, p. 233–239.
62
Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban, p. 1228.

159
 Stabilit la curtea imperială după înfrângerea otomană din 1683, ca şi consilier
de război, ceea ce îi aduse în 1701, titlul de conte al Imperiului şi cel de magnat al
Ungariei, Mamucca della Torre jucă un rol de prim-plan în punerea în funcţiune a
reţelelor de colectare şi transmitere a informaţiilor secrete în Sud-Estul Europei,
expertiza sa asupra lumii politice şi militare turceşti fiind apreciată în timpul
campaniilor militare ce au precedat pacea de la Karlowicz. În tot acest timp, soţia şi
copiii săi au rămas la Constantinopol63. Între 1684 şi 1698, aproape toată
corespondenţa secretă imperială şi cea inamică interceptată, privitoare la
chestiunea otomană, îi trecu prin mână, datorită funcţiei sale de coordonator al
biroului de interpreţi ai Consiliului de Război din capitala Imperiului. La capătul
firului se aflau, la Constantinopol sau la Bucureşti, alţi agenţi secreţi apropiaţi lui
Marc’Antonio Mamucca della Torre, care lucraseră deja în biroul de la Viena:
Giorgios Cleronomos, Janaki Prophyrita, amândoi în calitate de capuchehaie ale
domnului Constantin Brâncoveanu, cei doi fii ai lui Marc’Antonio, Cristoforo şi
Leonardo şi soţiile acestora64. O preţioasă ştire despre canalele de difuzare a
corespondenţei secrete dinspre Constantinopol spre Veneţia o avem dintr-o
scrisoare a lui Alvise Loredan, datată 7 martie 1693, perioadă în care, datorită
războaielor turco-venete din Peloponez, Veneţia îşi retrăsese bailul din capitala
otomană. Potrivit lui, curierul diplomatic trecea prin Valahia, datorită înrudirii
principelui acestei ţări cu soţia interpretului Marc’Antonio della Torre, Cecilia
Tarsia65. Tot prin cancelaria Ţării Româneşti era preluată şi transmisă
corespondenţa ambasadorilor englezi, Sir William Trumbull şi apoi William Paget
de la Constantinopol spre Viena, unde se afla rezidentul englez, Sir Robert Sutton.
Într-o scrisoare adresată în 10 februarie 1694 lui Mamuca della Torre, lordul Paget
îi încredinţează acestuia faptul că nu există o soluţie mai bună ca misivele sale să
ajungă cu bine în cancelaria de la Viena, decât ca acestea să treacă pe la
Bucureşti66. În toată această reţea care lega capitala Imperiului Otoman de Viena şi
Veneţia, ca puteri aliate în Liga Sfântă, pe de-o parte şi Anglia şi Olanda67, a căror
diplomaţie se afla angajată în mijlocirea unei păci între Imperiali şi otomani, ca
membre ale Ligii de la Augsburg, Marc’Antonio Mamucca della Torre, cu ajutorul
serviciilor tainice aduse de stolnicul Constantin Cantacuzino la Bucureşti, deţinea o
poziţie-cheie.
Printre domnii care au beneficiat de sprijinul şi influenţa acestui veritabil
curtean, galant şi întotdeauna gata să se facă util, se află, potrivit mărturiilor culese

63
Joseph de Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman, vol. XII, p. 285; în timpul negocierilor
de pace, când o ambasadă otomană a ajuns la Viena (8 februarie 1689), Mamucca della Torre a fost
înlocuit, din această pricină, ca interpret imperial, cu Lachewitz.
64
Ibidem, p. 19; Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban, p. 1236; Paul Cernovodeanu,
În vâltoarea primejdiilor, p. 18.
65
Hurmuzaki, Documente, vol. V/1, p. 243.
66
Paul Cernovodeanu, Legăturile stolnicului Constantin Cantacuzino cu lumea engleză, în
Muzeul Naţional Cotroceni. Studii şi articole de istorie şi istoria artei, coord. Diana Fotescu, Marian
Constantin, Sigma, Bucureşti, 2001, p. 17; tot prin Bucureşti trecea, potrivit spuselor lordului Paget
din aceeaşi scrisoare, şi corespondenţa cu imperialii a ambasadorului olandez la Poartă, Jacob Colyer.
67
A. Pippidi, Hommes et idées du Sud–Est Européen, p. 153.

160
de Vincenzio Lodi68, Antonie Roset (Rosetti), Grigore Ghica, Şerban Cantacuzino69, ca
şi o sumedenie de negustori moldoveni şi valahi.
Marc’Antonio Mamucca della Tore se căsătorise în 1673 cu Giustiniana
Tarsia, sora dragomanului Tomasso Tarsia şi fiica lui Cristoforo Tarsia70, primul
dragoman al Veneţiei la Poartă. Mama Giustinianei era şi ea o descendentă a
nobilimii italiene istriotă, întruchipată de Battista Guinetti. Aşa cum s-a observat71,
grupul profesional al dragomanilor cuprindea un cerc de familii catolice dintre
supuşii otomani de origine italiană, levantină şi istriotă, legate prin alianţe
matrimoniale. Cunoscători ai limbii şi mentalităţii stăpânilor otomani, ei au plătit
scump, adesea, chiar cu viaţa, fidelitatea faţă de Casa de Austria, aşa cum aflăm din
mărturia negustorului armean, Ianis Diodato, locuitor al Constantinopolului şi
membru al reţelei de informatori-spioni, dirijată de la Viena de Mamucca della
Torre72. Diodato se osteneşte să omagieze sacrificiile unor interpreţi care au
preferat să moară decât să trădeze. Între aceştia, se aflau unchiul patern omonim al
cavalerului Marc’Antonio Mamucca della Tore, dragoman al Serenissimei şi apoi
al imperialilor la Înalta Poartă, precum şi socrul Cristoforo Tarsia, cu cei doi fii,
toţi în serviciul Veneţiei: „Hanno levato il primario interprete detto Antonio Grilli,
cattolico Constantinopolitanae, l’hanno strangolato. Questi sono i suditi del Turco,
di questi suditi interpreti solo due o tre rimasti qqui hogidi, che l’uno doppo l’altro
ha dovuto morire, che dalle torture erano rimasti stropiati, se bene due vol per
ordine del gran vesiro…Chi e curioso lega la storia del sagredo che trovera la
morte di quel fedelissimo sopremo interprete Marc’Antonio, avo del Marc’Antonio,
interprete servitore della Sacra Cesarea Maesta Vostra, quale ha dovuto
sacrificare la vita fedelmente nel servitio della Serenissima Repubblica Venetiana
con tutto che gli si oferiva come buone di farlo pascia. Questo non solo ha
disprezzato la vanita del mondo per salvar la sua anima, ma ha dovuto bagnar la
terra con il suo sangue da vero martire e fedele a Dio et al suo principe…S’e visto
hogi che persecutioni, carceri e minacie hanno patito gli due fratelli Tarsii nel

68
V. Lodi, op. cit., p. D3.
69
Despre sprijinul acordat domnilor români Antonie Ruset, Grigore Ghica şi Şerban Cantacuzino,
v. J. von Hammer, op. cit., p. 41; Avram Andea, op. cit., p. 318–319.
70
Familia Tarsia era originară din Capodistria; despre biografia lui Cristoforo Tarsia (1609–1679),
dragoman vreme de o jumătate de secol al baililor veneţieni la Constantinopol, a fraţilor săi, Marco şi
Ruggiero, a fiilor Tomaso şi Giacomo, toţi în acelaşi serviciu v. G. Radossi, Monumenta Heraldica
justinopolitana, în „Collana degli Atti”, nr. 21, 2003, 384–389; Maria Pia Pedani, I „documenti
turchi” dell’Archivio di Stato di Venezia. Inventario della miscellanea, Istituto Poligrafico Zecca
dello Stato, Roma, 1994, p. 444; Eric Dursteler, Venetians in Constantinople: Nation, Identity and
Coexistence in the Early modern Mediterranean, Paperback, Baltimore, 2006, p. 24–45; Cristian
Luca, Notes on the family, wealth and career progression of Cristoforo Tarsia, in „Acta Historiae”,
XXI, 2013, nr. 1–2, p. 39–56.
71
Andrei Pippidi, op. cit., p. 133–159; idem, Tre antiche casate dell’Istria, caratteri e sviluppo
di un gruppo professionale: i dragomanni di Venezia a Costantinopoli, in „Quaderni della Casa
Romena di Venezia”, IV, 2006, p. 69.
72
Karl Teply, Johannes Diodato, der Begrűnder des Wiener Kaffeehauses, în „Handes Amsorya”,
LXXXVIII, 1974, p. 87–106, 233–248, 534–544; raport trimis în 1687 împăratului Leopold de către
Ianis Diodato, negustor de blănuri, care, în călătoriile sale de afaceri, a trecut prin ţările române
însoţindu-şi tatăl, cu care era partener, p. 171.

161
servitio dei Veneziani, che tutto fedelmente hanno dovuto sofrire, come ancor il
loro padre, quondam Christofero Tarsia, quale ha patito cosi gran torture che li
erano rotti l’ossi…”73.
Nunta lui Marc’Antonio Mamucca della Tore şi a Giustinei Tarsia fu
celebrată la 23 aprilie 1673 de către Monsignor Ridolfi, vicar patriarhal al
Patriarhiei de Constantinopol şi episcop de Calamina74. Cel care avea să transmită
posterităţii amintirea acestui eveniment, vrednic de O mie şi una de nopţi, a fost
chiar autorul lor, Antoine Galland75, faimos erudit orientalist, care a lăsat o
descriere detaliată a zestrei fabuloase a miresei şi a ceremonialului practicat de
comunitatea notabililor catolici din Galata şi Pera, ale căror familii continuau să
contracteze alianţe în interiorul grupului etnic şi religios, menite să le consolideze
poziţia socială76. Ca şi în ţările române, nunta dura mai multe zile şi începea cu
expunerea publică a zestrei, potrivit obiceiului ţării, pe care Antoine Galland îl
consideră destul de vanitos77. Dota era compusă din trusoul miresei şi din diverse
mobile de lux, toate transportate cu alai la casa mirelui pe spinarea unor măgari. La
acestea se adăugă suma de 1 200 de scuzi, oferită de socrul Tarsia ginerelui său,
împreună cu o sabie splendid împodobită. Lucru însă mai puţin obişnuit, mirele
Marc’Antoion Mamucca della Torre făcu şi el parada publică a bogăţiei agonisite
de familia sa vreme de mai multe generaţii şi pe care oricine o putea vedea cu
ocazia nunţii, în seraiul său din Pera: „des couvertures de brocard avec des draps
garnis de dentelle tout à l’entour, des garnitures de coussins de brocard d’or pour
les sofas, de la vaisselle d’argent qui consistait en plusieurs cuillers, fourchettes et
autres choses, avec un cabinet d’Allemagne orné de moulures d’argent”78. La
banchetul nupţial au fost invitate să participe 90 de familii frânceşti şi greceşti,
naşul tânărului cuplu fiind însuşi domnul muntean, Grigore Ghica, reprezentat la

73
Kerekes Dora, A császári tolmácsok, p. 1226–1229.
74
V. notele lui Antoine Galland, Journal, vol. II, p. 63–64.
75
Raia Zaimova, L’espace culturel de Constantinople d’après les témoignages des
ambassadeurs français, în „Etudes Balkaniques”, I, 2002, p. 86–95; eadem, Voyager vers l’«autre»
Europe. Images françaises des Balkans Ottomans, XVIe–XVIIIe siècle, Isis, Istanbul, 2007, p. 116–127.
76
Jean-Claude Bologne, Histoire du mariage en Occident, J. Clattès, Paris, 1995, p. 252.
77
Antoine Galland, op. cit., 60–61: „Pour commencer par les choses les plus éclatantes, il y
avait une ceinture d’or garnie toute de diamants, laquelle était considérable. Il y en avait une autre,
plus petite, garnis de rubis”… „les rubis des pendants d’oreilles et les bracelets de perles…les vestes
de brocard d’or et d’argent avec les jupes en nombre de vingt tout au moins, avec leurs boutons, les
uns garnis de perles, les autres d’émail, d’autres de filigranes d’or, d’autres de cristal travaillé, les
caftans doublés de samour et d’hermine au nombre de dix ou douze, les chemises, les caleçons, les
mouchoirs et d’autres pièces brodées de fleurs de soye meslées avec de l’or ou de l’argent de
l’ouvrage du pays, estoient des choses toutes de prix. L’ameublement d’un sopha qui estoit de
brocard d’or, le lict, c'est-à-dire les matelas avec les couvertures, parmi lesquelles il y a en avoit
quelques unes de brocard, avec les coussins de plusieurs sortes de façons, les bonnets de nuict de
l’époux et l’épousée estaient aussi placées par ordre”.
78
Andrei Pippidi, Hommes et idées, p. 152.

162
Constantinopol de un neguţător grec foarte bogat, Manolaki din Castoria, care
depuse în coşul miresei, din partea domnului 100 de scuzi79.
În serailul din Pera, cuplul avu cinci copii: Maria Francesca, născută la 18
decembrie 1678, eroina istoriei noastre, Christoforo, născut la 8 februarie 1681,
Leonardo, Vittoria şi Lucia. Cei doi fraţi, conţii Christoforo şi Leonardo Mamucca
della Torre au mers pe urmele părinteşti şi au intrat în diplomaţie. Îi vedem în anii
de tinereţe ca agenţi diplomatici ai Habsburgilor la Constantinopol, unde locuiau
alături de soţiile lor. O bogată corespondenţă de familie face parte din aceste
schimburi, din care aflăm, de pildă, că soţiile celor doi fraţi, împreună cu o tânără
înrudită cu familia, fiica marelui dragoman Alexandru Mavrocordat pe nume
Ruxandra, se aflau în iunie 1692 în Ţara Românească80. Desigur, între cele 213
scrisori81 cifrate ale celor doi fii ai lui Mamucca della Torre expediate din
Constantinopol la Viena, unele conţineau şi informaţii politice privitoare la
Moldova şi Ţara Românească. Mai binecunoscută este cariera contelui Christoforo
Mamucca della Torre, ataşat al ambasadei imperiale de la Constantinopol, calitate
în care a organizat şi dirijat un adevărat serviciu de informaţii militare şi politice,
prin intermediul unor curieri valahi, al căror drum dinspre şi înspre Viena trecea
prin Braşov82. A fost numit apoi consul al naţiunii greceşti la Trieste, aflat atunci în
teritoriul Imperiului Habsburgic. În această calitate a reuşit să înfiinţeze în acest
port o companie de comerţ. A fost căsătorit cu Judith-Marie von Khuen von
Bellasy83, descendentă a unei familii din nobleţea tiroleză. Fascinat de pitorescul şi
bogăţia coloristică a veşmintelor otomane, Christoforo Mamucca della Torre a lăsat
numeroase crochiuri, fie că este vorba de veşminte femeieşti, fie de uniforme ale
funcţionarilor publici: Figure colorite che rapresentano tutti quanti i abiti dell’uno
e dell’altro sesso, tutte quante le cariche politiche e militari e tutti quanti li
esercizzi e professioni della Corte Ottomana84.
Fiica cea mică a lui Marc’Antonio della Torre, Lucia, îl însoţi pe tatăl ei la
curtea de la Viena, unde a fost domnişoară de onoare. S-a căsătorit cu consilierul

79
Antoine Galland, op. cit., p. 63; Andrei Pippidi, op. cit., p. 152; Cristian Luca, Notes on the
family, wealth and career progression of Cristoforo Tarsia, p. 45.
80
Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban, p. 1236–1237. Cele trei au venit, din câte se
pare, împreună cu marele dragoman Alexandru Mavrocordat, a cărui vizită la Bucureşti a avut ca
pretext o mai veche datorie a răposatului domn Şerban Cantacuzino; cu această ocazie, au participat la
nunta domniţei Stanca cu Radu Iliaş; în fapt, se pregăteau două alianţe importante ale domnilor ţărilor
române cu puternicul diplomat: fiul Scarlat o va lua în căsătorie pe domniţa Ilinca, fiica lui Constantin
Brâncoveanu, iar fiica Ruxandra va fi măritată după Matei, fiul domnului Grigore Ghica, ceea ce-l va
face pe bailul Veneţiei de la Constantinopol să aprecieze că acest lanţ de înrudire s-a făcut din raţiuni
politice „questa catena si è fata per la politica”, Hurmuzaki, Documente, vol. V/1, p. 246.
81
Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban, p. 1236–1237.
82
Giovanni Stefani, I Greci a Trieste, Trieste, 1960, p. 31–40, Andrei Pippidi, op. cit., p. 156.
83
Ernst Heinrich Kneschke, Deutsche Grafen-Häuser der Gegenwart: in heraldische, historische
und genealogischer Beziehung, ed. a treia, Leipzig, 1952, vol. I, s. v. von Kuen.
84
Manuscrisul original în trei volume se află la Bayerische Staatsbibliothek din Műnchen,
nr. 1013, (1723), Catalogul Codicus manu scriptorum Bibliothecae Regiae Monacensis, ed. anastatică,
Otto Harassowicz, Wiesbaden, 1971, p. 276.

163
imperial al Tyrolului, contele Sbardelatti şi va coresponda cu sora ei mai mare,
Maria, care locuia la Bucureşti85.

O căsătorie neobişnuită la Bucureşti

Cât despre fiica cea mare, Maria, ea a avut un destin curios, care avea să o
conducă la Bucureşti. Se căsători cu contele secui Kálnoky Ádám şi a trăit cea mai
mare parte a vieţii în cele două capitale ale ţărilor române, fără să-şi mai revadă
vreodată rudele din Constantinopol, Viena sau Transilvania. Raţiunile şi
circumstanţele acestei alianţe rămân acoperite de taină, dar nu sunt dificil de
lămurit, pe cale de deducţie. Se cunosc deja raporturile pe care Marc’Antonio
Mamucca della Tore le întreţinea cu pretendenţii la tronul ţărilor române şi relaţiile
de rudenie cu familia Cantacuzino, cu care îi plăcea să se fălească. Cu domnul
Constantin Brâncoveanu, Marc’Antonio Mamucca della Torre întreţinea relaţii
multiple, potrivit izvoarelor vremii. De la creditarea cu bani, atestată în Condica
vistieriei de la Bucureşti86, la mijlocirea corespondenţei cu reprezentanţii intereselor
domnului român la Zecca veneţiană87, până la transmiterea misivelor secrete dintre
Constantinopol şi Viena, prin intermediul capuchehaielor Matteos Cleronomos şi
Ianakis Porphyrita88. În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea protecţia şi ajutorul
acordat de Marc’Antonio Mamucca della Torre nobililor secui din partida
imperială. Potrivit biografului Vincenzio Lodi, dragomanul Mamucca a făcut tot ce
i-a stat în putinţă, uzând de bani şi de conexiunile sale politice, pentru a elibera pe
cei şapte delegaţi maghiari şi secui din gruparea condusă de Beldi Pál, refugiaţi în
Ţara Românească la curtea lui Şerban Cantacuzino şi arestaţi mai apoi la Istanbul,
unde se duseseră, potrivit părerii lor, pro bono publica89, în fapt să se plângă
împotriva principelui Apaffy Mihaly90, adversarul şi persecutorul lor. Printre cei
85
Lucia s-a stins din viaţă la Rovereto în 1767, Notizie antiche e moderne della Valle Legarina
e degli uomini illustri della medesima in supplimento alle memorie antiche di Rovereto del
chiarissimo Tartarotti, Merlo Della Stella, Verona, 1787, p. 116; v. scrisoarea în limba greacă a
Mariei Mamucca della Torre către Lucia Sbardelatti, din 27 august 1747, ABK, foto 571–573.
86
Numele lui Mamucca della Torre apare pe lista creditorilor domnului cu 500 de taleri şi a
agenţilor străini cu care Constantin Brâncoveanu colabora frecvent, v. Irina Gavrilă, Bogdan
Murgescu, Credit şi creditori în timpul lui Constantin Brâncoveanu, în RI, 1988, XLI, nr. 9, p. 872.
87
Scrisoare din 16 octombrie 1697, prin care Marc’Antonio Mamucca della Torre adevereşte
că a primit de curând o scrisoare de la Constantin Brâncoveanu, autografă şi sigilată cu sigiliul său
personal (di proprio pugno e sigilio), prin care îl solicită să transmită de aici înainte scrisorile sale
destinate bancherului voievodului, negustorul Nicola Caraiani, v. Constantin Giurescu şi Nicolae
Dobrescu, Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, culese, adnotate şi publicate,
Carol Göbl, Bucureşti, 1907, p. 89; scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu către generalul Rabutin
din 24 aprilie 1702, în care pomeneşte despre scrisorile expediate lui Mamucca della Torre şi despre
situaţia transmiterii corespondenţei cu imperialii prin oamenii săi de încredere de la Braşov şi Sibiu,
ibidem, p. 123–124; răspunsul din 27 aprilie 1702 al lui Rabutin privitor la transmiterea la Viena,
către Mamucca della Torre a scrisorilor domnului, ibidem, p. 126–127.
88
Kerekes Dóra, Kémek Konstantinopolyban, p. 1236–1237.
89
V. Kerekes Dóra, A császári tolmácsok, p. 1206.
90
Susana Andea, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Legăturile politice (1656–
1688), Cluj-Napoca, 1996, p. 242–251; v. şi Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. de
Constantin Grecescu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1963, p. 164–165, care pune acţiunea lui
Beldi pe seama unei rivalităţi cu Bánfi Denes, cumnatul principelui.

164
şapte: Beldi Pál, contele Csáki Lászlo, Csáki István, Páskó Cristophor, capuchehaia
principelui Apaffy, Lázár Apor, Domokos Tamás, îl vedem şi pe Bálint Kálnoky,
fratele lui Kálnoky Sámuel şi unchiul lui Kálnoky Adám, viitorul soţ al Mariei
Mamucca della Torre. Odată eliberaţi din Edikule, prin mijlocirea lui Mamucca
della Torre, care ar fi acţionat sub mandat imperial91, Kálnoky Bálint a rămas la
Constantinopol, acoperit de onoruri de turci, ca bun cunoscător al limbii latine. De
asemenea, chiar dacă nu sunt documentate direct, legăturile lui Marc’Antonio
Mamucca della Torre cu Sámuel Kálnoky, ambii rezidenţi la curtea de la Viena,
primul–consilier de război după 1683, celălalt–vicecancelar al Transilvaniei,
instalat la Viena, împreună cu soţia, începând din 169592, nu sunt greu de presupus.
Vreme de trei decenii, implicarea susţinută a lui Marc’Antonio Mamucca della
Torre în instabilitatea politică din Transilvania, începând cu perioada 1678–1683,
cu criza provocată de revolta partidei antihabsburgice conduse de Teleki Mihály93,
apoi cu pregătirea păcii de la Karlowicz nu avea cum să ocolească deciziile
vicecancelarului Transilvaniei, instalat şi el la Viena.
Un artizan interesat sau cel puţin un binevoitor al alianţei matrimoniale dintre
Mamucca della Torre şi Kálnoky va fi fost chiar domnul Ţării Româneşti.
Constantin Brâncoveanu a profitat de situaţia foarte tulbure din Transilvania, după
încercarea neizbutită a instalării pe tron a principelui Appafy Mihály cel tânăr
(1690), în timpul revoltei curuţilor conduşi de Emerich Thököly, care au pătruns şi
în Ţara Românească şi mai apoi, în vremea revoltei antihabsburgice a principelui
Rákóczi Ferenc. În răstimpul care a marcat negocierile pentru pacea de la
Karlowicz (1693–1699) şi în anii următori, la curtea lui Brâncoveanu îşi găsiră
adăpost numeroşi nobili exilaţi, unii cu familiile, alţii cu familii ostatice pentru care
domnul intervine să fie eliberate94. Chit că erau adversari politici, la Bucureşti se
refugiaseră atât secui din partida filohabsurgică (lobonţi), cât şi insurgenţi
antihabsburgi (curuţi). Politica faţă de aceştia nu făcea decât să oglindească în fond

91
Această informaţie reiese din atestatele unora dintre cei şapte membri ai delegaţiei,
reproduse în biografia lui Lodi, v. Avram Andea, op. cit., p. 318.
92
Tűdös S. Kinga, Székely föemberek a XVII. Század alkonyán. Kálnoky Sámuel a vicekancellár, în
„Studia Caroliensia”, 2004, nr. 3–4, p. 215–224.
93
V. misiunea din septembrie 1678 la Silistra, pe lângă sultan, pentru a-l convinge pe marele
vizir Cara Mustafa să accepte intervenţia bănească a imperialilor, care oferiseră 30 000 de taleri în
scopul înăbuşirii insurgenţei conduse de Teleki v. Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria
românilor, Socec, Bucureşti, 1900, vol. III, p. 398.
94
Scrisoare a lui Constantin Brancoveanu către Francisc Rákóczi din 14 decembrie 1708, în
care cere eliberarea familiei lui Teleki Pál, reprodusă de Paul Cernovodeanu, În vâltoarea
primejdiilor, p. 125; v. solia din 1705 a lui Isvtán Dániel, nobil secui filoimperial, iar mai apoi
simpatizant al răsculaţilor conduşi de principele Rákóczi Francisc: „…fruntaşii Transilvaniei,
alungaţi din pământul patriei au încercat să se mute pe meleagurile Moldovei şi ale Ţării Româneşti
ca mai vecine de Transilvania, cu speranţa că înapoierea lor în patrie va fi mai uşoară din acele
părţi. Şi chiar în aceste părţi s-a adunat cea mai mare parte a exilaţilor transilvăneni. Printre acestea
am emigrat şi eu ca tânăr căsătorit cu familia mea…”, v. Călători străini despre ţările române, ed.
de Maria Hoban, Maria Alexandrescu Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, vol. VIII, p. 228; v. de asemenea, descrierea exilului dificil al fruntaşilor
transilvăneni şi tratativele cu contele Mikes Mihály, refugiat la curtea lui Constantin Brâncoveanu,
pentru întoarcerea în Transilvania, în lucrarea autobiografică Descriptio Vitae Stephani Liberi
Baronis de Daniel et Vargyas, sine editore, sine loco, 1764, p. 29–32.

165
strategia duplicitară faţă de Viena a principelui Brâncoveanu, de unde primise în
1695, titlul de principe al Imperiului, dar faţă de care nu intenţiona să facă vreodată
un pas hotărâtor95. Înlesnirea corespondenţei secrete dinspre Viena spre
Constantinopol şi retur, difuzarea de informaţii cu caracter politic şi militar spre
Transilvania, primirea discretă la Bucureşti a contelui Fernando Luigi Marsili şi a
contelui Franz Ulrich von Kinsky au fost principalele merite pe care domnul
muntean le-a dobândit în ochii imperialilor96. Altfel, cu aceeaşi abilitate, mijlocea
trecerea corespondenţei cifrate dintre Constantinopol, Paris sau Londra97,
asigurându-se în acest chip de bunăvoinţa reprezentanţilor acestor două ţări la
Poartă. În ceea ce-i priveşte pe refugiaţii ardeleni, domnul îi trata pe toţi cu egală
bunăvoinţă, le făcea daruri generoase, credita pe cei datornici, pe scurt, îi proteja pe
toţi cu o egală curtoazie, intervenind chiar pe lângă principele Rákóczi ca familiile
sechestrate de acesta în Transilvania să fie slobozite să se reunească în Ţara
Românească cu capii lor98. În spatele acestor încrengături de familii aflate în
mişcare, stăruia un scop simplu al aceluia care părea să aibă perspectiva de
ansamblu a încrucişării acestor destine, prinse în vârtejul unor vremuri tulburi: cu
cât reţeaua de relaţii era mai extinsă şi mai diversă, cu atât informaţiile erau mai
corecte şi circulau fără mari pericole. În vâltoarea evenimentelor şi profitând de
interesul manifestat, în chip discret, de voievodul ţării pentru instabilitatea politică
din Transilvania, refugiaţii ardeleni şi secui descoperiră în Ţara Românească alţi
emigraţi care împărtăşeau aceleaşi simpatii filohabsburgice. Între aceştia, se
detaşau prin simpatia făţişă pe care le-o arăta domnul Constantin Brâncoveanu,
doctorii Bartolomeo Feratti99 şi di Fontane, din aceeaşi familie Borisi di Fontane cu
care se înrudea familia Mamucca della Torre. Dacă îl mai socotim şi pe secretarul
florentin Anton Maria del Chiaro, s-ar fi părut că ambiţiosul domn al unei mici ţări
supuse de la marginea a două imperii ţintea să aibă în imediata sa apropiere, după
modelul de la Viena, unde se strânseseră o seamă de militari, diplomaţi şi interpreţi

95
Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor, p. 14–15.
96
Paul Cernovodeanu, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu. Vedere
de ansamblu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coord. de Florin Constantiniu şi Paul Cernovodeanu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 124–127.
97
V. de pildă scrisorile lordului William Paget, în Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu,
Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, p. 79–80; Ludovic Demény, Paul
Cernovodeanu, Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în
secolele XVI–XVIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 186–192.
98
Ibidem, p. 125, scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu adresată principelui Transilvaniei, cu
rugămintea de a elibera familia contelui Teleky Pál, ţinută ostatică de doi ani în mâinile curuţilor;
voievodul adaugă că în ţara lui se află refugiaţi mulţi alţi nobili ai Transilvaniei.
99
Nicolae Iorga, Medicul lui Constantin vodă Brâncoveanu: Bartolomeo Ferrati, în RI,
XXVIII, nr. 1–2, 1942, p. 12–13; Nicolae Vătămanu, De la începuturile medicinei româneşti, Editura
Medicală, Bucureşti, 1966, p. 188–192; Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p. 398–403;
Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati şi epoca sa. Documente, Editura Supergraf,
Cluj-Napoca, 2005, p. 29–34; Cristian Luca, Contributi alla biografia dei medici Jacopo Pylarino
(1659–1718) e Bartolomeo Ferrati (?–1738), în Prinos profesorului Şerban Papacostea, p. 645–652;
despre familia lui, fondată de Vito Ferrati, episcop de Motola, v. Mihai Carataşu, Documents
concernant les relations roumano-italiennes à l’époque de Brâncoveanu, în RESEE, XXVI, 1988,
nr. 4, p. 306–309.

166
de origine italiană, printre care şi Mamucca della Torre, o curte în ton cu tendinţele
diplomaţiei imperiale100. Aparent, cei doi medici se găseau în serviciul voievodului
pentru a-l îngriji, dar în realitate, nu competenţele medicale le erau apreciate, ci
cunoştinţele de limba latină şi italiană şi conexiunile pe care le aveau în reţeaua
diplomatică ce lega lumea politică de la Poartă de cabinetele şi diversele partide de
influenţă ale curţii imperiale la Viena.
De altfel, doctorul Ferrati, instalat la Bucureşti începând cu 1707101, luă locul
stolnicului Constantin Cantacuzino în fruntea cancelariei externe, după căderea
acestuia în dizgraţie şi izbucnirea conflictului dintre domn şi clanul Cantacuzinilor.
În mod oficial, prin mâinile lui trecea corespondenţa domnească cu imperialii, în
secret, Ferrati spiona pentru imperialii instalaţi în Transilvania, pentru regele
Suediei, pentru cardinalii Romei. De la Bucureşti sau Târgovişte, trimitea
generalului von Tige rapoarte secrete privitoare la manevrele diplomatice ale
domnului Ţării Româneşti şi mai ales la zvonurile şi ştirile de la Poartă, acţiuni
care îi aduc dizgraţia domnului începând cu 1713102.
Zăbovind încă asupra căsătoriei dintre Ádam Kálnoky şi Maria Mamucca
della Torre, încheiate la 15 noiembrie 1703, ale cărei raţiuni şi mize încercăm să le
desluşim, vom spune că Ádám Kálnoky era singurul fiu-moştenitor al contelui
Sámuel Kálnoky şi al lui Lázár Erzsébet103, ambii scoborâtori din două vechi
familii de nobili secui, a căror istorie, în special a familiei Kálnoky, a beneficiat de
o binemeritată atenţie în vremea din urmă104. Ádám se aflase şi el vremelnic în
refugiu la Bucureşti, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, pe care o vizita adesea.
Căsătoria lui cu fiica lui Marc’Antonio Mamucca della Torre nu avea numai rostul
întăririi reţelei de relaţii a familiei Kálnoky cu lumea diplomaţiei imperiale la
Poarta Otomană. Un factor decisiv în finalizarea acestei alianţe trebuie să fi fost
domnul Constantin Brâncoveanu şi sfetnicii săi, cu care familia Kálnoky,
vicecancelarul, soţia şi fiul lor erau conectaţi prin diverse fire. Cu Sámuel Kálnoky
coresponda stolnicul Constantin Cantacuzino105, iar în jurnalul de taină al lui

100
Jean Michel Thiriet, Les Italiens aux services de Leopold I, în vol. Le baroque autrichien
au XVIIe siècle, coord. de Gertrude Stolwitzer, Presse Universitaire de Rouen et du Hâvre, Rouen,
vol. I, 1989, p. 43–61; v. pentru aşa-numitul „partid militar”, v. Fabio Martelli, Generali italiani a
Viena tra scienza nuova, empirismo e ideali assolutistici, în vol. La politica, la scienza e le armi,
p. 45–100.
101
Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p. 398; cf. C. Luca, op. cit., p. 635 propune
1708.
102
Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p. 398.
103
Despre soţia lui Sámuel Kálnoky v. Tűdös S. Kinga, Egy székely nemesasszony élete és
személyisége Apafi korában. Lázár Erzsébet Kálnoky Sámuelné în vol. Erdély és Patak fejedelemasszonza
Lorántffy Zsuzsanna, coord. Tamás Edit, Sárospatak, 2000, vol. I, p. 93–101; cei doi s-au căsătorit în 1667.
104
Despre familia Kálnoky de Valea Crişului (Köröspáták) v. Kinga Tűdös, Székely fönemesi
életmód a XVII század alkonyán, Kriterion, Bucureşti, 1998: Boris Kálnoky, Ahnenland oder die
Suche nach der Seele meiner Familie, Drömer Knaur Verlag, München, 2011.
105
Sunt dificil de caracterizat relaţiile dintre cei doi, din perspectiva politicii duse de
Brâncovenau faţă de imperiali şi mai ales în împrejurările înfrângerii de la Zărneşti (1693): contele
Kálnoky purta corespondenţă cu stolnicul Constantin Cantacuzino încă din 1689, v. relaţia secretă a
misionarului Antonio Giorgini, în Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p. 91.

167
Brâncoveanu, acesta notează că la 16 septembrie 1709106 a primit vizita văduvei lui
Kálnoky Sámuel, Erzsébet, care i-a adus o caretă plocon. Domnul o răsplăteşte cu
500 de taleri. În 8 ianuarie 1710, tânărul conte Adám Kálnoky îşi prezintă omagiile
voievodului, care îl dăruieşte şi pe el cu 250 de taleri. Tot din acelaşi an, 10 martie
şi respectiv 1 octombrie, datează trei poliţe, păstrate în arhiva familiei Kálnoky.
Într-un extras autograf din registrele de cheltuieli ale voievodului muntean107, două
mărturii ale fiului cel mare al voievodului, Ştefan Brâncoveanu, adeveresc că a
împrumutat contelui Àdám Kálnoky suma de 400 de florini, echivalentul a 1 000
de taleri, contra unei livezi de lângă Braşov, pusă gaj pentru acest împrumut. A
doua însemnare atestă un împrumut de 500 de taleri, al cărui garant este doctorul
Bartolomeo Ferrati. A treia însemnare aparţine însuşi domnului ţării, certificând că
Ferrati a plătit datoria şi a primit poliţa lui Adám Kálnoky. Registrul lămureşte mai
bine relaţia lui Kálnoky cu familia Brâncoveanu şi explică în bună măsură motivele
pentru care un al doilea membru al familiei Kálnoky, Agnes, sora lui Àdám, va lua
în căsătorie la 10 august 1710, în persoana doctorului Bartolomeo Ferrati, tot un
emigrat levantin de origine italiană, apropiat de curtea voievodală de la Bucureşti.
Datoria contractată de Àdám Kálnoky la numai câteva luni de la căsătoria sorei
sale cu creditorul său, Ferrati, părea să aibă ca scop asigurarea unei părţi din dota
lui Agnes, cea prevăzută de obicei în bani şi să împlinească banii de zestre,
prevăzuţi de tatăl ei aflat la Viena. Datoria către Ferrati va fi reclamată mai târziu
văduvei sale, contesa Mamucca della Torre, prilej cu care se arată că, după moartea
lui Sámuel Kálnoky, soţia acestuia, Erzsébet, nu a putut să se întoarcă la timp în
Transilvania şi să aducă banii, fapt infirmat de socotelile lui Brâncoveanu care
indică vizita la Târgovişte a „jupâneasei lui Kálnoky” în toamna lui 1709. Graba cu
care Àdám a încercat să o convingă prin scrisori pe sora lui că Ferrati este o partidă
onorabilă, se bucură de mare trecere la domn, posedă un titlu real de conte şi îi va
asigura un trai îmbelşugat la Bucureşti pentru care merita să-şi părăsească ţara şi
rudele poate avea, desigur, multiple justificări de ordin material, politic şi
sentimental. O soră orfană de tată, a cărei mamă se afla la Viena şi despre care
spunea într-o scrisoare că şi-a crescut fetele cu „grea şi adâncă asprime”108 pare
numai bună de modelat, ocrotit, cu atât mai mult cu cât experienţa ei de viaţă este

106
Ion Radu Mircea, Constantin Brâncoveanu. Însemnări de taină, în „Manuscriptum”, XVI,
1985, nr. 4, p. 18.
107
ABK, foto 556–557: Pe f. 1r, este scris de două ori, în maniera aproape identică: „Izvod
după cum scrie catastiful lui vodă Constantin Brâncoveanu care easte scrisu cu slova lui şi cu slova
fiiului lui, Ştefan”; însemnările se află pe f. 1v.; registrul făcea parte, probabil, dintre cele amintite în
inventarul făcut de generalul von Tige, din poruncă imperială la 3 octombrie 1715 lucrurilor şi
hârtiilor lui Constantin Brâncoveanu rămase la Braşov, după moartea lui; „nr. 10. Fascicul Quittungen
über praestirtes Geld”, Constantin Giurescu şi Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 294–296; documentul
sfârşeşte cu formula obişnuită de mărturie din actele româneşti, urmată de sigiliul şi semnătura manu
propria a şase boieri din divanul ţării, alături de care semnează doi apropiaţi ai contelui Ádam:
Ladislau Gyulai şi Samuel Boer, care adeveresc că izvodul a fost semnat şi pecetluit de cei şase
martori în prezenţa lor.
108
Scrisoare din 27 octombrie 1723 a lui Agnes adresată surorii mai mari, Borbala, editată de
Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati şi epoca sa, p. 104.

168
redusă, iar admiraţia pentru frate, imensă109. Un inel scump cu diamant şi o stofă de
brocart de aur bogat brodat au pecetluit această a doua alianţă din familia Kálnoky
cu persoane de origine italiană, supuşi ai Porţii. După câteva ezitări, Agnes sfârşi
prin a accepta însoţirea pentru care pleda cu atâta căldură fratele şi tutorele ei, iar
cuplul avu într-adevăr binecuvântarea domnului Brâncoveanu, care o ocrotea pe
tânăra orfană „ca pe propria-i fiică”. Generosul patron achită, în chip graţios,
cheltuielile unei nunţi fastuoase, celebrate, potrivit mărturiilor contemporane la
Braşov, la 10 august 1710, în prezenţa generalului austriac Rabutin, cu focuri de
artificii, cum nimeni nu mai pomenise până atunci.
Şi aşa se face că două persoane din familia Kálnoky, frate şi soră, luară în
căsătorie doi nobili levantini de origine italiană, iar destinele celor patru au trecut
prin Bucureşti, la răspântia a două imperii. Îi legau desigur originea socială, religia
catolică, simpatiile filohabsburgice. Dar dacă ne întrebăm în chip serios cine s-a
aflat îndărătul acestor alianţe, cine le-a orchestrat şi cine ocupa locul central în
aceste urzeli politice, nu se poate să nu descoperim numele domnului Ţării
Româneşti, a cărui protecţie şi prietenie, în momente de cumpănă şi de indecizie,
deveniseră indispensabile.
Cele două cupluri înrudite, Ádám şi Maria, Bartolomeo şi Agnes, îşi încep
viaţa de familie în condiţii diferite. Sosită de la Constantinopol, din strălucirea
casei părinteşti din Pera unde fusese crescută, trecând prin Bucureşti, contesa
Maria Mamucca della Tore se instală în conacul de la Köröspatak, alături de soţul
ei, Ádám, care tocmai primise funcţia de span şi jude regal pentru scaunele Ciuc şi
Ghiorghieni. Tânăra contesă Kálnoky încerca să se adapteze la noile circumstanţe,
într-o ţară necunoscută, ale cărei obiceiuri şi limbă îi erau cu desăvârşire străine.
Fără doar şi poate, întocmai ca şi celelalte doamne din nobilimea secuiască a
timpului său, îşi îndeplinea îndatorirea de a lua în mână frâiele unei mari
gospodării domeniale: supraveghea educaţia copiilor, dădea dispoziţii slugilor,
conducea treburile moşiilor, scria corespondenţă către rudele aflate departe etc.
(Fig. 5). Adusese probabil cu ea din „seraiul” de la Pera, descris de Antoine
Galland, mai multe rude, oameni de încredere şi personal de casă, dintre care se
remarcă o cameristă, devenită acum intendentă (oeconoma) şi guvernantă a
copiilor. Numele ei era Elisabetha, „cubicularia dominae comitissae Mamucca de
Turri et oeconoma dominae comitissae Mariae Kalnokianae ejusdemque filiorum
comitissae educatrix”110. Chiar dacă nu dură decât 16 ani, căsnicia Mariei Mamucca
della Tore cu contele Ádám Kálnoky fu binecuvântată cu zece copii: şase băieţi
Dominic/Denes, Antonio/Antál, Samuele/Sámuel, Tomaso/Tamas, Francisco-Ferencz
şi Giuseppe/Iosif) şi patru fete (Jusztina, botezată aparent după bunica Mariei,
Giustiniana Mamucca, Tereza/Terez, Agnese/Agnes şi Catarina/Katalin). Copiii fură
crescuţi de guvernanta italiană, prin urmare stăpâneau bine această limbă ca limbă
maternă, de care se vor sluji mai târziu, în corespondenţa cu mama lor. Negreşit că

109
Philippe Ariès şi George Duby, Istoria vieţii cotidiene, vol. VIII, trad. rom. de Narcis
Zărnescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 162–163.
110
Eudoxiu Hurmuzaki, Epitafe luate din Biserica de la Bucureşti a franciscanilor, Bucureşti,
1929, vol. IX/1, p. 609.

169
toţi, cu excepţia mezinului Iosif, învăţară la fel de bine ungureşte, limba tatălui şi a
ţării. Îşi petrecură copilăria la moşiile părinteşti, în compania verilor Apor, copiii
surorii lui Ádám, Borbala şi a altor persoane aflate în slujba familiei Kálnoky, pe
care le vor pomeni mai târziu în corespondenţa lor de familie (Fig. 6).
În acest timp, cumnata Mariei, Agnes Kálnoky Ferrati se instală într-o casă
frumoasă cu grădină pe malul stâng al Dâmboviţei, cadou oferit de voievod
doctorului său favorit şi plătit din banii săi personali111. Nici Agnes nu plecase de
acasă singură. Potrivit sfatului fratelui ei, Agnes era acompaniată de câteva fiice
de nobili ca dame de companie şi de o servitoare bătrână şi pricepută, în care să
aibă încredere. Şi ea şi soţul ei se bucurau de vază la curtea domnului, fie la
Târgovişte, fie la Bucureşti, doctorul fiind obligat să-şi urmeze domnul peste tot.
Se deosebeau de ceilalţi boieri prin maniere şi mai ales prin port. Pe contele Ferrati
îl puteai recunoaşte după contăşul lung de blană, după moda poloneză, încins cu o
legătură de mătase multicoloră, după cizmuliţele galbene cu potcoave, dar
îndeosebi după peruca şi pălăria nemţească ornată cu galon aurit112. Contesa Agnes
Kálnoky, care va semna toată viaţa cu numele ei de fată, îşi va fi păstrat probabil
portul şi conciul ardelenesc, ca şi alte nobile din Transilvania măritate în Ţara
Românească113. Abia căsătoriţi, cei doi soţi îngropară „patri moerorem, matri
lacrimas reliquensis”, la 10 septembrie 1711, în biserica Santa Maria Gratiarum din
Târgovişte pe primul născut care a văzut lumina zilei doar 52 de zile114, iar în 1723,
pe micuţa Maria-Anna. Alţi doi fii, Matias şi Mihály/Michele aveau să le aducă nu
numai bucurii, dar şi destule griji115.
Mazilirea şi sfârşitul năpraznic al domnului Constantin Brâncoveanu şi al
contelui Kálnoky, mort de ciumă la numai 36 de ani116, se abătură ca un trăsnet
asupra fericirii acestor familii. La Köröspatak, moartea lui Ádám Kálnoky în 1719
lăsa în urmă nu numai o văduvă neconsolată şi 10 orfani de vârstă fragedă, ci şi un
şir de datorii, pe care, fără zăbavă, rudele cele mai apropiate, încercară să le
recupereze fără milă, chemând-o în judecată pe contesa Maria Mamucca della
Torre. Cele două cumnate, baroana Borbala Apor şi Agnes Kálnoky, surorile lui
Ádám, împreună cu doctorul Ferrati revendicau fie zestrea promisă lui Agnes,

111
G. Negulescu-Batişte, Nicolae Vătămanu, Casa din Bucureşti a doctorului Bartolomeo
Ferrati, protomedic al lui Brâncoveanu, sine editore, Bucureşti, 1940.
112
Fragment din amintirile valetului său german, apud Călători străini despre ţările române,
vol. VIII, p. 400.
113
V. scrisoarea lui Türi Márgit către fiica ei, Anna Szalánczi, măritată cu Preda Buicescu,
Susana Andea, Avram Andea, Familia Buicescu-Szalánczi (sec. al XVII-lea), în „Analele Institutului
de Istorie şi Arheologie Cluj”, XXVII, 1998, p. 54–57.
114
Epitaful în stil baroc a fost publicat în Arhiva Istorică a României, 1865, vol. I, partea a II-a,
p. 50.
115
Susana Andea, op. cit., p. 183, 204, 206, 211, 212, 216–218, scrisori de familie ale celor
doi fii; v. de asemenea scrisoarea lui Agnes din 18 august 1746, prin care intervine pe lângă fratele ei
mai mic, Ferenz, ca să obţină eliberarea şi rezonarea fiului ei, Matias, închis şi acuzat de sfatul
oraşului Braşov de rele purtări; Matias a părăsit regimentul în care era ofiţer, acoperindu-se de
dezonoare, iar disperarea mamei era provocată şi de o logodnă extrem de nepotrivită cu o foarte
tânără domnişoară „o soţie ţărancă”din Moldova, pentru care nu avea încuviinţarea părintească şi nici
permisiunea de a o aduce în casă ABK, foto 608.
116
Kinga Tűdös, op. cit., p. 50; anul morţii este 1719.

170
pentru care mama acesteia pusese în gaj unele moşii, fie poliţa de împrumut pe care
Ferrati o girase faţă de domnul Constantin Brâncoveanu117. Maria Mamucca della
Torre Kálnoky devenise tutoarea copiilor şi administrator al averii rămase de pe
urma lui Ádám, singurul descendent masculin al contelui Sámuel Kálnoky, şi din
împărţirea tuturor celorlalte bunuri ale familiei, argintărie, bijuterii, ceasuri, rozarii,
stofe. Oare pretenţiile debitorilor deveniseră prea presante? Oara povara
administrării averii lui Ádám Kálnoky118, cu tot cu datoriile ce o grevau, era prea
grea? Să fi fost oare atât de dificilă viaţa Mariei în Ţinutul Secuiesc, înconjurată de
rude care, în mod manifest, nu o simpatizau119? Încercarea ei de a da, la rându-i în
judecată, pe sora lui Ádám, Borbala Apor să fi fost o decizie regretabilă, care a
agravat situaţia ei? Nici corespondenţa purtată cu copiii mai târziu, nici o altă sursă
nu lămureşte decizia tulburătoare şi dramatică de a părăsi pentru totdeauna copiii şi
moşia de la Köröspatak, când anul de doliu nici nu se terminase. În 1719, cu un
prunc în braţe, ultimul născut Iosif, Maria Mamucca della Tore se refugiază la
Bucureşti120. Aici o aşteptau cumnatul Bartolomeo Ferrati şi soţia lui, Agnes. După
arestarea lui Nicolae Mavrocordat de către austrieci, la 25 noiembrie 1716, Agnes
Kálnoky şi soţul ei se refugiară în „Ţara Ungurească”121, probabil la Braşov, dar se
întoarseră la Bucureşti, după semnarea păcii de la Passarowitz (21 iulie 1718),
odată cu alţi boieri pribegi şi împreună cu rudele apropiate ale domnului decapitat
la Ţarigrad. În memoria lui, văduva domnului Constantin Brâncoveanu, doamna
Marica, avu generozitatea să le reînnoiască donaţia caselor şi a proprietăţii de pe
malul Dâmboviţei122. Contele Ferrati avea să doneze casa şi grădina din Bucureşti
nepotului lor, Iosif Kálnoky, căci toată familia Ferrati părăsi oraşul, ca să se mute
în capitala Moldovei. Începând cu 1719, Bartolomeo Ferrati deveni medicul de
curte al domnului Mihai Racoviţă, cu care a avut relaţii foarte bune123, soţia lui,
Agnes fiind şi ea în graţiile doamnei.
Aşadar, la Bucureşti, au rămas în continuare doar contesa della Torre şi fiul
ei, Iosif Kálnoky. Tribulaţii şi circumstanţele crude care au obligat-o pe tânăra
văduvă să plece din Transilvania, abandonându-şi copiii, vor fi evocate de contesă

117
Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati, p. 54–61.
118
Castelele de la Miclăuşoara şi Valea Crişurilor, curiile de la Ghidfalău, Sânzieni, Miercurea
Ciuc, Cozmaş, împreună cu moşiile şi iobagii: alte diverse bunuri: arme, bijuterii, haine etc. v. Tüdös
S. Kinga, Székely fönemesi életmód a XVII század alkonyán, p. 194–236.
119
Într-o scrisoare adresată surorii sale, Borbala, Agnes Kálnoky deplânge nepriceperea
cumnatei sale, Maria, „femeia Mamucca”, în alegerea unui administrator potrivit pentru gestionarea
moştenirii de la Constantinopol şi a celor rămase de pe urma morţii lui Adam, Susana Andea, Medicul
domnesc Bartolomeo Ferrati, p. 107.
120
ABK, Foto ms. Note de jurnal ale generalului Antál Kálnoky; originalul manuscrisului
nedatat, actualmente se află la Arhivele Naţionale din Brno: „Mama s-a căsătorit cu un magnat
(boier) cu permisiunea Majestăţii sale, răposatul împărat, în vremea când era comandat al
Transilvaniei şi al Olteniei generalul Königsegg (numit în 1722 comandant al trupelor imperiale în
Transilvania până în 1727). L-a luat cu ea şi pe Josif, care pe vremea aceea era mic. Acolo a crescut.
Tatăl meu vitreg i-a făcut mult bine şi chiar a moştenit de la el un bun”. Generalul Königsegg a fost
numit comandant al trupelor imperiale din Transilvania în 1722 şi a deţinut această funcţie până în 1727.
121
Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati, p. 53, doc. din 27 septembrie 1718.
122
G. Negulescu-Batişte, Nicolae Vătămanu, Casa din Bucureşti, p. 13.
123
Diplomatarium Italicum, Accademia di Romania in Roma, Roma, 1925, vol. I, p. 149.

171
în testamentul ei, redactat la Iaşi în 1742124: „in magnis miseriis una cum meis filiis
orphanis manssisem, coacta sum Valachia Transalpina petere ubi dum divina
favente clementia Serenissimorum Prinicipum erga me Gratia et Munificentia”
(Fig. 7). Potrivit testamentului, Maria se pusese sub protecţia domnului ţării,
Constantin Mavrocordat, dispus să o ocrotească pe văduvă, aşa cum făcuse şi
Constantin Brâncoveanu cu răposatul ei soţ. În paginile triste ale scrisorilor pe care
le va aşterne la bătrâneţe, încercând să recupereze afecţiunea pierdută a copiilor pe
care îi părăsise, Maria le aminteşte că în acei ani grei din viaţa lor, atât ea, cât şi
fratele ei, Christoforo Mamucca della Torre, îi ajutaseră cu sume de bani trimise125.

O nouă căsnicie şi o aventură politică

După câţiva ani de văduvie, înainte de 1727, Maria Mamucca della Torre se
căsători cu Constantin Neniul archipincernis (mare paharnic)126, căruia îi putem
bănui îndepărtate origini greco-levantine. Apropierea celor doi nu fu dificilă, mai
ales că, aşa cum mărturiseşte văduva în testamentul său, domnul ţării mijlocise
această unire. Pe cei doi îi lega mai întâi vecinătatea: proprietatea lui Costin din
Bucureşti se afla chiar lângă casa pe care contele Ferrati a donat-o nepotului Iosif,
la 8 august 1732127. În chip obişnuit, vecinătatea presupunea deja legături de
sociabilitate şi posibilitatea de a reuni două proprietăţi într-una singură. Pe tatăl lui
Constantin (Costin) Neniul, Costin Neniul, mare căpitan de margine la Focşani „de
Ţara Românească”, îl aminteşte Ion Neculce, ca protagonist, în fruntea unui
contingent de cazaci, în lupta dintre oştile lui Constantin Brâncoveanu şi imperialii
comandaţi de generalul Heissler, în 1690. Datorită acestui „moldovan, dzic să fie
fostu mai mult izbânda despre partea căzacilor Brâncoveanului”128. În tradiţia
istorică orală, o baladă populară închinată agăi Constantin Bălăceanu chiar îi
atribuie marelui căpitan Costin Neniul uciderea acestuia în bătălia din august 1690
de la Zărneşti, punând-o pe seama unui conflict mai vechi, Neniul fiind fin al lui
Bălăceanu129. Al doilea motiv al acestei alianţe ar putea fi cel confesional, căci îl
regăsim pe marele paharnic Costin Neniul ca binefăcător al iezuiţilor din Iaşi,

124
ABK, foto 579–580.
125
ABK, foto 589–591, scrisoare din 12 aprilie 1744, adresată lui Antál.
126
Costin Neniul îşi începe cariera în domnia lui Nicolae Alexandru Mavrocordat ca logofăt al
doilea, ispravnic de documente (1723, 1724), v. Ioan C. Filitti, Arhiva lui Grigore Gheorghe Cantacuzino,
Carol Göbl, Bucureşti, p. 41–42, 62.
127
N. Vătămanu, op. cit., p. 7; Susana Andea, op. cit., p. 194–195.
128
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Moldovei şi O samă de cuvinte, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 326; ca fost mare căpitan de margine, Costin judecă pricini de moştenire şi zestre,
la porunca domnului Constantin Brâncoveanu, v. Condica Marii Logofeţii 1692–1714, ed. de
Melentina Bâzgan, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2009: doc. din 2 decembrie 1698, p. 178, doc. din
1700, p. 265–266; despre dregătoria militară de mare căpitan de margine v. Constantin Rezachevici,
Elemente noi în oastea lui Constantin Brâncoveanu, în vol. Constantin Brâncoveanu, p. 109–110.
129
Balade istorice, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 148–153; Constantin Rezachevici,
Constantin Brâncoveanu. Zărneşti 1690, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 205.

172
cărora le dăruieşte un teren de casă pe Uliţa Mare130, gest ce face loc bănuielii că
Neniul ar fi avut simpatii catolice. Dintre boierii apropiaţi domnului Constantin
Mavrocordat, istoricul elveţian Franz Josef Sulzer remarcă un singur catolic, pe
Costin Neniul: „ein gewissen Costi Neniul, welcher eine Katholikin, nämlich die
verwittibte Gräfin Kalnocki zur Gemahlin hatte”131.
Nu în ultimul rând, o informaţie din Genealogia Cantacuzinilor a banului
Mihai Cantacuzino pretinde că mama viitorului soţ al contesei della Torre ar fi fost
o fiică, nenumită132 a marelui postelnic Constantin Cantacuzino, soră aşadar a
domnului Şerban Cantacuzino şi mătuşă a domnilor Constantin Brâncoveanu şi
Ştefan Cantacuzino. În memoria familiei, s-a păstrat ştirea că această Cantacuzină
“s-a măritat după unul, ce după familie se numea Costin; de la carele a rămas
păharnicul Constantin Costin, care s-a însurat cu văduva contesa lui Calnuchi, cu
care el copii n-a făcut, iar contesa avea patru fii din cel dintâi soţ al ei, contele
Calnuchi, dintre cari trei fii sunt ghenerali în slujba Imperiului, iar cel mai mic
anume Iosif a crescut în Valahia, care în urmă, mergând la Viena, l-a făcut
împărăteasa Maria-Terezia camerier”133.
Frânturi de ştiri despre viaţa dusă la Bucureşti de contesa Maria Mamucca
della Torre după 1719 se pot culege cu mare dificultate din câteva izvoare răzleţe.
La Bucureşti, a adus-o cu ea pe credincioasa ei (domui semper fidelis) cameristă şi
intendentă, Elisabeta, dar în casa ei se mai aflau şi alte persoane, cum ar fi acel
domn de Bachics, nepotul doctorului de Fontana, rudă cu bunica contesei, Cecilia
Borisi di Fontana. Epitaful lui Bachics134 atestă că fusese primit cu bunăvoinţă de
contesă în casa ei, după moartea unchiului lui şi că fusese foarte bine văzut şi
preţuit datorită devotamentului şi râvnei sale. Încă din 1714, doctorul de Fontana
fusese denunţat de Cantacuzini la Poartă că facea parte dintr-un complot
filoimperial, la care era părtaş şi domnul Constantin Brâncoveanu, cu amestecul lui
Ferrati, despre care agentul suedez Bosy spunea că a căzut în dizgraţie în acelaşi
an. În casa contesei Mamucca della Torre, unde găsise adăpost şi ocrotire nepotul
doctorului de Fontana, au continuat să se desfăşoare probabil astfel de convorbiri
secrete. În orice caz, atât contesa, cât şi ruda ei, Ferrati, facilitau şi, în cazul

130
Doc. ante 1718, v. Ioan Caproşu, Documente privitoare la oraşul Iaşi, ed. de Ion Caproşu,
Casa Dosoftei, Iaşi, 2001, vol. III, p. 495.
131
BAR, Ms. Germ. 35, vol. II, f. 375–376.
132
Probabil Bălaşa, aşa cum apare în portretele de familie la Hurezi; Ioan C. Filitti adaugă la
informaţiile genealogice furnizate de banul Mihai Cantacuzino, că dintr-una din fiicele postelnicului
cobora soţia lui Marc’Antonio Mamucca della Torre, dragoman imperial la Poartă; fiica acestuia,
Maria-Antonia căsătorindu-se cu contele Kálnoky şi mai apoi cu Costin Neniul, v. Arhiva lui Grigore
Gheorghe Cantacuzino, p. XXIX; o Safta apare ca văduvă a marelui căpitan Costin Neniul într-un act
de la 12 august 1720, emis de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, v. Nicolae Iorga, Studii şi documente,
vol. V, p. 226.
133
Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, ed. de Nicolae Iorga, Bucureşti,
1902, p. 81.
134
Epitaful era săpat pe piatra de mormânt, astăzi dispărută, de la biserica catolică Bărăţia
(Santa Maria Gratiarum) v. Alexandru Elian (redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie
Chircă, Olimpia Diaconescu, Inscripţii medievale ale României. Oraşul Bucureşti, Editura Academiei,
Bucureşti, 1963, p. 217.

173
acestuia, coordonau chiar, reţele de informaţii. Acestea veneau dinspre
Constantinopol, unde se afla fratele ei, Christoforo Mamucca della Torre, în
calitate de ataşat imperial.
Despre el, se ştie că, începând cu 1738, a organizat un veritabil serviciu
permanent de transmitere a corespondenţei secrete militare şi politice spre Viena
prin „valahi”, scrisorile ajungând la Braşov135. Într-o scrisoare din 12 aprilie
1744136, Maria se adresează fiului ei cel mare, Antál Kálnoky, general în armata
imperială, cu rugămintea să rămână în contact cu unchiul lui, contele Christoforo
Mamucca della Torre, care a manifestat multă bunăvoinţă faţă de orfanii lui Ádam
Kálnoky. Într-o altă scrisoare, din 24 aprilie 1747, confirmă fiului ei că a transmis
fratelui Christoforo, o scrisoare pe care generalul Antál Kálnoky i-o expediase137.
Scrisoarea a parvenit prin intermediul sorei ei, Vittoria (Ritsa)138, cu care
corespondează în limba greacă.
Cât despre Ferrati, chiar şi după moartea lui, serviciul de informaţii pus la
punct de el la Bucureşti şi Iaşi era atât de eficient încât domnul de Villeneuve,
trimisul ambasadorului Franţei la Constantinopol se arată sincer preocupat de
reţeaua de emisari şi informatori a imperialilor girată de doctorul italian la
Bucureşti, şi apoi la Iaşi139. Prin casa lui din Iaşi şi prin rezidenţa prefectului
misiunii franciscane, Romualdo Cardi, trecea, în mare taină, toată corespondenţa
diplomatică din deceniul al treilea, provenind din Istanbul şi destinată generalului
imperial Walis, instalat cu cartierul general la Braşov.
Astfel se scurseră douăzeci de ani, până când un alt eveniment avea să
tulbure şederea contesei Mamucca della Torre şi a fiului ei la Bucureşti. În vara
anului 1737, mai precis în noaptea dinspre 11 spre 12 iulie, trupele imperiale, în
efectiv de circa 6000-7000140, sub comanda generalului Gillany, trecură munţii pe
la Turnu Roşu şi ocupară Ţara Românească. Potrivit izvoarelor interne ale
vremii141, confirmate şi de jurnalul fiului cel mare al contesei Mamucca della
Torre, Antál, general în armata imperială care a participat la această campanie, fiii
contelui Nicolae Rosetti142, ginerele lui Constantin Brâncoveanu, marele
medelnicer Costin Neniul şi Iosif Kálnoky au făcut o primire entuziastă trupelor
imperiale, punându-şi sabia în slujba Casei de Habsburg. Relatarea generalului

135
Giovanni Stefani, I greci a Trieste nel Seicento, p. 33, Andrei Pippidi, Hommes et idées,
p. 156.
136
ABK, foto 589–591.
137
ABK, foto 603–604.
138
Vittoria a fost măritată cu generalul Karl Christoph von Wassdorf, v. Kerekes Dora, A
császári tolmácsok, p. 1205.
139
Eudoxiu de Hurmuzaki, Al. Odobescu, Al Tocilescu, Documente privitoare la istoria
românilor, Supl. I–1 (1518–1680), Documente culese din diferite publicaţiuni şi din Biblioteca
Naţională din Paris..., Socec, Bucureşti, 1886, p. 480.
140
După aprecierea lui Ioan Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte,
p. 780.
141
Franz Josef Sulzer, Geschichte des Transalpinisches Daziens, BAR, Ms. Germ. 35, vol. II,
f. 326–328.
142
Contele Nicolae Rosetti trăia la Sibiu, se convertise la catolicism şi primise titlul de conte al
Imperiului Roman, v. Ştefan D. Grecianu, Contele Nicolae Rosetti, sine editore, Bucureşti, 1903.

174
Antál Kálnoky descrie astfel campania din 1737, la care a luat parte: „În 1739143,
în timpul domniei principelui Mavrocordat, a izbucnit un război cu turcii,
generalul Gyllany a pătruns cu corpul lui de armată în Valahia în iunie, iar tatăl
meu vitreg şi fratele meu mai mic, Josef, ne-au ieşit în întâmpinare şi împreună cu
şase districte şi capitalele lor, împreună cu Bucureştiul ne-au prestat omagiu şi ne-au
jurat credinţă. Toată vara şi până la 8 octombrie, întregul corp a fost ţinut cu
pâine, carne şi furaje degeaba, cum pot să dea mărturie ofiţerii care mai trăiesc.
Până la nenoricita pace de la Belgrad, fratele meu a fost jefuit de toate bunurile
din Valahia şi a trebuit să trăiască foarte amărât în Transilvania. După pacea de
la Belgrad, cu îngăduinţa Maiestăţii Sale şi prin mijlocirea unui pasaport eliberat
de generalul comandant Lobkowitz, fratele meu s-a putut întoarce la averea lui din
Valahia, la scurt timp după aceasta, tatăl nostru vitreg a murit. Fratele meu a
rămas acolo cu averile lui şi a trăit nestingherit sub voievodul Mavrocordat. Când
acesta a fost mazilit, i-a urmat la domnie Grigore Ghica, care l-a prigonit, aşa că
şederea lui acolo nu mai era posibilă. El s-a pus sub protecţia rezidentului
(imperial) de la Constantinopol, care îi ocroteşte şi bunurile…Încearcă acum să
vândă bunurile de acolo şi să vină în Transilvania, căci nu mai are acolo pe
nimeni”144. Însoţită de fiii contelui Nicolae145, avangarda imperială îşi făcu intrarea
în capitală, prin Cotroceni, condusă de generalul Gillany, care fu primit de
populaţia capitalei şi de boierii ţării ca un eliberator146. „De voie, de nevoie”,
boierii îl urmară la Târgovişte, ca prizonieri, cum scrie Chesarie Daponte în cronica
lui. Ion Neculce înfăţişează acest episod dintr-o perspectivă asemănătoare,
adăugând că boierii şi familiile lor au fost duşi, unii cu voia lor, iar alţii mai puţin
de bunăvoie în Ţara Ungurească: „Şi nemţii, viind la Bucureşti, au luat pre boieri
pre toţi şi i-au trecut cu casă cu tot în Ţara Ungurească, pre unii cu voie, pre alţii
şi can fără de voie”147.
Domnul Constantin Mavrocordat rămăsese complet singur, în timp ce şase
judeţe (districte) se predaseră imperialilor şi depuseseră jurământ de credinţă.
Ocupaţia s-a prelungit până la 8 octombrie, fără vreun scop bine determinat, după
cum apreciază generalul Antál Kálnoky, protagonist al evenimentelor, care nu se
poate împiedica să nu deplângă timpul pierdut şi cheltuiala fără folos, făcută cu
aprovizionarea trupelor de ocupaţie şi cu hărţuielile neconcludente. În mici ciocniri
cu garnizoane turceşti au fost implicate miliţiile germane şi maghiare, pedestrime şi
călărime. Cele conduse de contele Bárkoczy au dat piept cu otomanii la Târgul de
Floci, iar regimentele contelui Csáky se luptară în punctele de rezistenţă organizate
de turci la Câmpina, Târgovişte, Piteşti şi mănăstirea Mărgineni. Însuşi generalul

143
Inadvertenţă în jurnalul generalului Antál Kálnoky: mulţumesc contelui Boris Kálnoky
pentru aceste informaţii extrase din jurnal.
144
ABK, Foto ms. Note de jurnal ale generalului Antál Kálnoky.
145
Sora lui Nicolae Rosetti, Ecaterina, fiica marelui vornic al Moldovei Constantin Ruset, era
doamna Ţării Româneşti, a doua soţie a lui Constantin Mavrocordat, v. Mihai Ţipău, Domni fanarioţi
în ţările române, 1711–1821. Mică enciclopedie, Omonia, Bucureşti, 2004, p. 110.
146
Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale, vol. VII, sine editore,
Bucurşti, 1940, p. 129.
147
Ion Neculce, op. cit., p. 783.

175
Walis porni spre Vidin cu trei batalioane şi un regiment călare, dar la 2 septembrie,
baronul von Hagenbach se ciocneşte la Caracal, cu contingente otomane dislocate
din sudul Dunării şi este pus pe fugă. Peste o lună, la 8 octombrie, contele
Bárkoczy pierde bătălia de la Piteşti, copleşit numeric de trupele otomane, alături
de care se afla şi domnul ţării, Constantin Mavrocordat148. Campania se sfârşeşte
astfel lamentabil, iar ţara rămâne, ca teatru de război, răvăşită de jafuri, incendii şi
abuzuri.
Acţiunile lui Rákoczy Jósef în Ardeal, despre care se zvonea că vroia să ia
tronul cu sprijin turcesc, zădărniciră şi ele acţiunea militară din Ţara Românească,
care fusese concordată cu pătrunderea generalului Gnadagni în Moldova, la 26
martie 1737. Rezistenţa obstinată a imperiului ţarist, care ocupase Moldova şi a
otomanilor care reuşiră să recupereze nu numai Ţara Românească, ci şi Oltenia, a
dus la „Pacea cea ruşinoasă” de la Belgrad, semnată la 18 septembrie 1739, între
Habsburgi şi Imperiul Otoman, prin care Mica Valahie (Oltenia) se întoarce sub
suzeranitatea otomană. La scurt timp, pe 3 octombrie, prin tratatul de la Nyssa, Imperiul
ţarist pune capăt războiului cu Poarta, retrăgându-şi prezenţa din Marea Neagră.
Tot din jurnalul lui Antál Kálnoky aflăm că rudele sale, Iosif şi tatăl adoptiv,
Neniul, s-au refugiat în Transilvania, la Braşov, după retragerea regimentelor
imperiale din ţară. Ca urmare a tulburărilor din acel an, bunurile lor aflate în ţară au
fost jefuite. De acest lucru se plânge adesea contesa della Torre în scrisorile
expediate către Antál, în Transilvania. Sub pana lui, au fost aşternute ştiri despre
soarta lui Iosif, ca urmare a aventurii militare la care luase parte şi care se soldase
cu un eşec. Ulterior, în urma amnistiei date de domnul Constantin Mavrocordat
celor refugiaţi în Transilvania149, înarmat cu un paşaport eliberat de comandantul
militar, prinţul von Lobkowitz, Iosif Kálnoky împreună cu mama lui, probabil, se
întoarse în ţară, fără să sufere vreo persecuţie. Acestea sunt faptele zugrăvite din
perspectiva generalului Antál Kálnoky.
De cealaltă parte, lipseşte posibilitatea de a evalua, pe baza surselor interne,
ponderea şi semnificaţia partitei prohabsburgice, „naţionale”, cum o numeşte
Nicolae Iorga150, şi a rolului jucat de Iosif Kálnoky. În schimb, izvoarele ţării
păstrează memoria acestei campanii în termeni mai puţin favorabili, deşi nu
lipseşte sugestia că boierii ar fi fost de partea trupelor imperiale, gata să-şi trădeze
domnul trimis de Poartă. Potrivit acestor surse, trupele imperiale, care intraseră
deja în iunie 1737 în Moldova sub conducerea generalilor Walis şi Vadany, au
ocupat întâi capitala Bucureşti, în timp ce domnul ţării, Constantin Mavrocordat,
fiind „tânăr şi nepriceput, pe lângă aceasta neavând încredere în boieri”151, a trecut

148
Informaţiile despre aceste confruntări apar în istoria lui Franz Josef Sulzer, BAR, Ms. Germ.
35, vol. II, f. 327–336.
149
Puncta Pacis cum Porta Ottomanica die decima octava mensis septembris anno 1739,
Typis Haeredum Rozeranorum, Bratislava, 1742; Tratatul de pace din 18 septembrie 1739 de la
Belgrad prevedea, la punctele 4 şi 5 amnistia boierilor munteni şi moldoveni care vreme de 22 de ani
slujiseră intereselor Casei de Austria.
150
Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale, vol. VII, p. 130.
151
Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695–1754, ed. îngrijită de Nestor şi
Ariadna Camariano, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 401.

176
Dunărea pe la Turtucaia, temându-se să nu fie predat de boieri imperialilor, cum i
se întâmplase tatălui său, Nicolae. De fapt, generalul Walis îl avertizase că avea să
ocupe ţara152. Cronica Ghiculeştilor relatează că boierii s-au risipit, majoritatea au
trecut munţii în Ardealul vecin. Văzând ţara lăsată de izbelişte, trupele imperiale au
ocupat Târgovişte, pentru a se putea apăra în eventualitatea unui atac turcesc şi
tătărăsc. Fără să mai existe nici un fel de confruntare a oştilor, pe urmele lor, turcii
din garnizoanele de la Giurgiu, Nicopole, Rusciuc şi Brăila, la porunca sultanului
Mahmud I de a se pune la dispoziţia paşei aflate la Bucureşti şi a domnului
Constantin Mavrocordat153, s-au dedat la jafuri cumplite, atacând şi mănăstirile
unde populaţia îşi pusese la adăpost avutul, devastând tainiţele mitropoliei, unde
boierii ascunseseră lucrurile de preţ154. Un contingent condus de paşa de Vidin primi
poruncă să elibereze Craiova, a cărei garnizoană imperială suferi o mare înfrângere.
Ce s-a întâmplat în timpul exilului de la Braşov ? Scrisorile ulterioare ale
contesei della Torre se fac ecoul acestor evenimente, împreună cu alte surse.
Adesea, în ele, ea deplânge prăpădul care s-a făcut în averea lor, vite, stupi, cai.
Mai ales pentru pierderea acestora suferă, fiindcă îi rămăseseră numai caii bătrâni.
Chiar fiul ei fusese nevoit să cumpere un cal bun, de călărit, atât de mare fusese
jaful turcilor, în urma incursiunii militare imperiale. Acesta este răspunsul pe care
îl dă fiilor ei, Antál şi Ferencz amândoi interesaţi să achiziţioneze cai de rasă,
frumoşi, buni, din Ţara Românească. „Tutto e finito”, scrie Maria, iar soţul ei
preaiubit a suferit într-atât de pe urma acestor pierderi, încât de aici i s-a tras şi
moartea155. În plus, ca şi cum nu ar fi ajuns toate necazurile pricinuite de jafurile
turcilor, „mizerabilul” de Gillany l-a ţinut închis 20 de zile la Braşov. La 25 aprilie
1738, aflat probabil în închisoare, Neniul s-a împrumutat de bani la fiul său vitreg,
Antál, căruia îi eliberează o poliţă de 100 de florini într-o frumoasă limbă
italiană156, cea care o vorbea în casă cu soţia lui, contesa Mamucca della Torre.
Într-adevăr, pentru mai multă siguranţă şi spre a nu stârni bănuieli de înaltă trădare
din partea turcilor, boierii importanţi luaţi de imperiali în Transilvania au fost
întemniţaţi la Braşov. Unii, precum Neniul, marele ban, marele vornic fură eliberaţi
deja în aprilie, după o scurtă detenţie. Doar Constantin Brâncoveanu, nepotul domnului,
a rămas întemniţat mai multă vreme, imperialii voind să-l transfere la Buda157.
Cât despre dezvoltările ulterioare ocupaţiei din 1737, situaţia familiei
Kálnoky s-a complicat şi mai mult din cauza prezenţei în Ţara Românească a lui
Iosif Rákóczi, fiul principelui Francisc Rákóczi, care nutrea visul prinicipelui
Bethlen Gábor, acela de a se încorona „rege al Ungariei şi al Transilvaniei” cu
ajutor turcesc. Emisarii lui, conţii Mikes Kelemen şi Mariassy, au fost trimişi la
Bucureşti158 şi mai apoi la Poartă, încurajaţi de manevrele politice ale turcilor de a

152
Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale, vol. VII, p. 128.
153
Firman din 25 octombrie 1737, în Documente turceşti privind istoria României. Vol. I,
1455–1774, ed. de Mustafa Mehmed, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 232–233.
154
Cronica Ghiculeştilor, ibidem.
155
ABK, foto 589–591, Maria către Antál, 12 aprilie 1744.
156
ABK, foto VII.
157
Nicolae Iorga, op. cit., vol. VII, p. 130, citând ca referinţă cronica lui Chesarie Daponte.
158
V. scrisoarea din 5 martie 1738 a contelui Mikes, Călători străini, vol. VIII, p. 201.

177
reface o „Ungarie regală”, liberă de dominaţia habsburgică. În aceste condiţii,
poziţia micii partide filoaustriece, printre care se numărau Iosif Kálnoky şi tatăl său
vitreg, Costin Neniul, devenise şi mai vulnerabilă.

De la Bucureşti la Iaşi şi înapoi

În anul 1740, familia decise să se mute în Moldova, sub pretextul vânzării

unor moşii moştenite acolo de către boierul Costin Neniul. La 20 aprilie 1740159,
fostul mare paharnic Constantin Costin Neniul donează nepoţilor săi, Toader
Costache mare spătar şi soţiei acestuia, Maria, un grup de moşii şi părţi de moşii în
ţinutul Cârligătura: Popeşti, Mândreşti, Ciortani, Tomeşti şi Glodeni, cu condiţia să
i se facă pomeni lui, moşilor şi strămoşilor săi. Alte două moşii, Zastinca160 şi
Păpăuţi161, fură înstrăinate în 1740 şi respectiv 1742, iar un an mai târziu, la 25
octombrie 1743162, de la Bucureşti, măcar că „aflat la scăpătăciune”, Costin
dăruieşte mănăstirii Neamţ satul Preuteşti, jumătate donat lui de vornicul Vasilie
Cantacuzino, pentru motive pe care nu le dezvăluie, iar cealaltă jumătate cumpărat
de la tatăl său, pentru 1000 de taleri. O judecată purtată în 1752, sub domnia lui
Constantin Cehan Racoviţă pentru satul Preuteşti163 îngăduie să aflăm că fostul
mare logofăt Sandu Sturdza se opunea acestei danii, pretinzând că stăpâneşte satul
care i-a fost vândut lui. Făcând o cercetare în Ţara Românească, călugării nemţeni
află că „fiiastrul” paharnicului Constantin Costin Neniul, comisul Iosif a venit în
Moldova164 să lichideze proprietăţile tatălui său vitreg, şi, fără să ştie de această
danie a tatălui său vitreg către mănăstirea Neamţ, întărită şi cu o diată, s-a tocmit
cu logofătul Sturdza pentru vânzarea satului Preuteşti pentru 300 de lei.
Înştiinţându-se paharnicul Neniul despre eroare, acesta a înapoiat banii călugărilor,
care, la rândul lor, au despăgubit pe marele logofăt Sandu Sturdza.
În cei doi ani petrecuţi la Iaşi, 1740–1742, contesa Mamucca della Torre se
implică în bunul mers al misiunilor catolice în Moldova şi îşi face testamentul.
Numele ei şi al lui Iosif a fost aşternut, alături de al altor credincioşi catolici din
Iaşi (Matej Georg Mille, Photius Pantasi) pe o suplică expediată în 1740 de domnul
159
Alexandru Băleanu şi Constantin A. Stoide, Documente moldoveneşti privitoare la familia
de boieri Neaniul, Tipografia Alexandru Ţerec, Iaşi, 1938, p. 51–52.
160
Sat în ţinutul Sorocăi, a fost dăruit de paharnicul Constantin Costin Neniul mănăstirii Sfinţii
Arhangheli din Iaşi la 20 aprilie 1740, v. Ion Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi,
vol. IV, p. 285–287.
161
Sat aflat în ocolul Botoşanilor, cumpărat de tatăl lui, Costin Neniul în 1699 şi vândut de el
la 6 februarie 1742, v. Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. de Corneliu Istrati, Centrul de multiplicare
al Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, 1986, vol. II, nr. 1027, v. şi Daniel Botezatu, Sate din ocolul Botoşanilor
aflate în stăpânire particulară, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”, X, 2011, p. 78–79.
162
Al. Băleanu, C. A. Stoide, op. cit., p. 52–53.
163
Ibidem, p. 55–57.
164
La 24 octombrie 1741, Constantin Mavrocordat îngăduie ca Iosif Kálnoky să ridice dijma
de pe moşia de la Preuteşti, Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, p. 82, nr. 184.

178
Moldovei, principele Grigore al II-lea Ghica165 la Roma, cardinalilor Propagandei
Fide, în chestiunea numirii prefectului misiunilor în persoana franciscanului
conventual Francesco Antonio Mansi.
La 12 august, 1740, la Iaşi, Maria Mamucca della Torre, contesă Kálnoky,
căsătorită Neniul, îşi aşternu diata în limba latină: „Ego comitissa Maria Mamucca
de Thurri post decessum prioris mei mariti charissimi ilustrissimi quondam comitis
Ádami Kálnoki de Köröspatak, Constantini Kosztini de Nenul legitima consors,
memoriam facio omnibus et singulis quibus expedit universis, quod cum a praefato
meo marito pie defuncto in magnis miseriis una cum meis filiis Orphanis
mansissem, coacta sum Valachiam Transalpinam petere, ubi dum Divina favente
clementia Serenissimorum Principum erga me Gratia, et munificentia, ita et mariti
mei Constantini Kosztini de Nenul dexteritas in tantam excrevisset mensuram, ut
non modo meis necessitatibus, sed et orphanis meis filiis succurere potuerim,
considerando filiorum meorum multitudinem, eorum miserimum Statum quod si
Filiae meae et bonis paterno et materno aviticis parti, cipari vellent, vel
emaritationem pretenderent; grave nimis, et onerosum Filiis meis eveniret jugum.
Consequenter nimis pauca Filiis meis remanerent bona quare ego meis Filiabus
non tantum emaritationem exolvi, et vestes sufficientes, easquae honestissimas
curavi, sed insuper ter mille florenos hungaricales sigillatim eisdem per partes
dedi, consequenter expeditas reddidi, ea tamen sub conditione, ut a Filiis meis
Comitibus Dominico, Antonio, Thoma, Samuele, Francisco, et Josepho Kálnoky,
exposteritatibus eor nihil de bonis Paterno et Materno aviticis, nec pretextu
emaritationis praefatae meae Filiae praetendere possint et valiant, nec mei Filii
Filiam meam pretensionibus satisfacere teneantur. In cujus rei majorem fidei et
testimonium dedi preasentes meas literas manu propria subscriptas, sigilloquae
proprio robotatas fidae mea mediante signat in Moldavai a Iasi, die 12ma augusti
anno 1740. Comitissima Maria Kosztin de Nenul, nata comitissa Mamucca della
Torre”166.
După ce evocă tribulaţiile văduviei şi ale căsătoriei cu Costin Neniul, prin
bunăvoinţa domnului Ţării Româneşti, Maria rostuieşte zestrea celor patru fete.
Potrivit dorinţelor sale, o sumă de 3 000 de florini sunt puşi la dispoziţie pentru
înzestrarea lor, în aşa fel încât fiii ei să fie exoneraţi de cheltuirea moştenirii
părinteşti pentru a le căsători, potrivit obiceiului. În realitate, aceşti bani nu
reprezentau decât estimarea bunurilor pe care contesa le deţinea în Ţara
Românească. Generalul Antál Kálnoky arată în jurnalul său că a trebuit să
împrumute fratelui său mezin jumătate din această sumă (1496 de florini), până la
momentul în care bunurile urmau să fie vândute. Soarta averii a fost afectată chiar
de un proces, pe care fetele Kálnoky l-au intentat fraţilor. În hotărârea autorităţilor
care au efectuat împărţirea averii, testamentul Mariei Mamucca della Torre a jucat

165
Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1997, vol. IX, p. 296 şi
Diplomatarium Italicum, vol. I, p. 165–181.
166
ABK, foto 579–580.

179
un rol esenţial, întrucât fiicele au fost obligate să semneze o declaraţie potrivit
căreia nu vor mai emite nici o pretenţie suplimentară, odată împărţiţi banii lăsaţi de
mamă. Rescriptul acestui proces se află transcris în acelaşi document care conservă
diata contesei Mamucca della Torre. O adeverinţă separată, scrisă de una din
surori, Terezia Kálnoky, datată 1749167, atestă că a primit atât zestrea, trăsura cu
şase cai, prevăzută de obiceiul unguresc al vremii, cât şi trusoul, pe care fraţii ei
mai mari, Antál şi Sámuel, se îngrijiseră să-l aibă.
La curtea protectorului lor de la Iaşi, domnul Constantin Mavrocordat, Iosif a
primit dregătoria modestă de logofăt al doilea. În iarna anului 1741168, la
1 decembrie, Iosif pleacă la moşia părintească de la Miklosvár, pe care o
administra prin oameni de încredere, primind de la domnie 4 cai de căruţă, „doi cai
slobozi şi o călăuză”. În calitate de moştenitor al moşiei de la Miklosvár, Iosif o
pune în arendă, rugându-l pe fratele său, Ferencz, să se ocupe, prospectând
posibilitatea ca venitul obţinut să fie plasat cu dobândă în Transilvania169.
Şederea în Moldova a mamei şi a fiului se sfârşi curând, cei doi întorcându-se
la Bucureşti, unde îi găseşte în 1745, episcopul catolic de Nicopole, Anton
Becich170. Printre catolicii de vază pe care îi întâlneşte la Bucureşti171, episcopul a
remarcat doar două familii nobile: familia Kálnoky „din Viena”, şi fireşte, contele
Nicolae Rosetti172, care l-a introdus la domnul Constantin Mavrocordat.
La 25 august 1747, „comitesa Maria” şi fiul ei, marele comis „Iosif Calnoc”
puseră în vânzare casa din Bucureşti primită în dar de la ruda lor, doctorul Ferrati şi
încă o proprietate vecină, moştenită de la Costin Neniul, pentru suma considerabilă
de 2 250 de taleri. Zapisul este împodobit cu două frumoase peceţi în ceară neagră
şi cu două semnături autografe: Maria contesa şi Iosif Calnoc mare comis. Din
această vânzare, se poate deduce că cei doi se pregăteau să părăsească oraşul
Bucureşti. Mulţumită unei scrisori din 12 aprilie 1744173, trimisă de Maria fiului ei
Antál şi semnată, „vostra afflita e misera madre, comitessa Maria Kostin de
Nenul”, imediat după moartea celui de-al doilea soţ, putem afla cu aproximaţie data
decesului acestuia. Contesa scrie că este nebună de durere şi orfană şi îşi imploră
fiul ca să se roage pentru sufletul defunctului, care le-a fost un bun părinte adoptiv,

167
ABK, foto 577–578.
168
Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, p. 7; Ion Caproşu, Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, vol. V, p. 71.
169
ABK, foto 898–899.
170
Călători străini despre ţările române,vol. IX, p. 325.
171
Printre puţinii catolici învăţaţi ce se aflau la curtea lui Constantin Mavrocordat, istoricul
Franz Josef Sulzer remarcă pe cărturarul transilvănean Stefan Bergler, convertit de la credinţa
luterană la catolicism de către franciscanii rezidenţi la Bucureşti, pe grecul Lazaro şi pe Bettera, fost
preceptor al fiilor lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, Ioan şi Alexandru, BAR, Ms. Germ. 35, vol. IV,
p. 278, 280; v. şi Adolf Armbruster, Historiographische Beziehungen zwischen der Moldau und
Kronstadt zur Zeit des Fürsten Constantin Mavrocordatos (1742–1743) (I), în RESEE, XIII, 1975,
nr. 1, p. 56; despre prezenţa călugărilor piarişti la curtea domnului Constantin Mavrocordat v. Hans
Petri, O scrisoare necunoscută a domnitorului Constantin Mavrocordat din anul 1740, în AAR,
Mem. Secţ. Ist., Seria III, tom XXII, 1939–1940, p. 199–211.
172
Stefan Bergler a tradus în imba latină genealogia contelui Nicolae Rosetti, Maria C. Marinescu,
Umanistul Stefan Bergler (1680–1738). Viaţa şi activitatea sa, în RIR, XI–XII, 1941–1942, p. 207.
173
ABK, foto 589–591.

180
i-a ajutat şi le-a dat binecuvântarea in articulo mortis. Suferinţa trebuie să fi durat
mai mult, dacă judecăm după scrisul ezitant al unei scrisori din 25 august acelaşi
an174. Mai târziu175, spre a justifica dificultatea înapoierii unei datorii de 100 de
florini fiului ei Ferencz, Maria arată că, după moartea tatălui său vitreg, Iosif a
trebuit să achite datoria de 1200 de taleri a acestuia, întrucât a primit toate bunurile
lui în moştenire. Sacrificiul a fost mare, căci cea mai mare parte a averii a fost
pierdută în vremea războiului din 1737.

O mamă îndurerată şi scrisorile ei către fii

Pierderea celui de-al doilea soţ trebuie să fi produs o adevărată schimbare în

viaţa Mariei Mamucca della Torre. Scrisorile expediate până la moartea ei fiilor, pe
care nu i-a mai revăzut niciodată şi pe care îi părăsise odinioară, exprimă o tristeţe
nesfârşită, melancolie, depresie, remuşcări pentru păcatele comise etc., toate
alternând cu reproşuri că este uitată, abandonată, că fiii ei nu îi scriu.
Corespondenţa contesei ne dezvăluie o lume interioară frământată de angoase,
reproşuri, disperare şi consolare. În ţările române, în secolul al XVIII-lea, aceste
scrisori sunt unice în felul lor nu numai fiindcă sunt o mărturie singulară a
ipostazelor maternităţii, ci şi ale condiţiei bătrâneţii şi bolii. Spre sfârşitul vieţii,
rândurile sunt tremurate, literele lipsesc, redactarea devine confuză şi încâlcită, iar
reproşurile că toată lumea o uită, din ce în ce mai frecvente şi mai intense, iau locul
veştilor. Deşi scrie câte unui fiu, adesea se adresează tuturor, prin intermediul
unuia singur176. Scrisorile ajung în Ardeal la părintele Archangelo, superiorul
franciscanilor din Braşov şi la contesa Anca Rossetti177, soţia postelnicului Nicolae
Roset.
Această corespondenţă târzie cu fiii ei din Transilvania, care a supravieţuit ca
prin miracol, îşi hrăneşte savoarea din paginile impregnate de simţăminte şi
frământări, atingând adesea o densitate excepţională. Ies la iveală secrete de
familie, ritualuri, schimburi de daruri şi servicii, reţele de înrudire. Treptat, o
ierarhie familială se desenează şi poate fi reconstituită din dinamica schimbului
epistolar. Fratele cel mare, Antál, trebuie să-i ocrotească pe fraţii şi surorile mai
mici, să aleagă soţi pentru surori, să procure o slujbă, cu conexiunile sus-puse pe
care le are, pentru mezinul Iosif. Lui Antál, Maria îi recunoaşte această tutelă
asupra fraţilor, autoritatea ei maternă, de care face adesea caz, fiind una şubrezită
de distanţă şi de faptul că restul copiilor fuseseră abandonaţi şi crescuseră fără
supravegherea ei directă. Negreşit că nu poate renunţa, în nici o scrisoare, la
privilegiul de a da binecuvântarea părintească finală tuturor copiilor, nu se poate
174
ABK, foto 592–593.
175
ABK, foto 596–599, scrisoare a Mariei către Ferencz, datată 25 aprilie 1747.
176
ABK, foto 594–595; scrisoare a Mariei către Antál, datată circa 1747.
177
ABK, foto 596–599, scrisoare a Mariei către Ferencz, datată 25 aprilie 174; Anca era fiica
domnului Constantin Brâncoveanu căsătorită cu contele Nicolae Rossetti-Roset; Anca Roset locuia la
Braşov, unde a şi murit, fiind îngropată în biserica franciscanilor.

181
abţine să nu reproşeze încheierea unor logodne fără ca ea să-şi fi trimis
binecuvântarea, nu uită nici de nepoţii pe care nu avea să-i cunoască niciodată. De
aceea, se consideră pe sine a fi fost o mamă grijulie, şi chiar crede că a ţinut loc de
tată copiilor ei, care nu ar trebui să o neglijeze la bătrâneţe, când ei au ajuns
„signori grandi”. În virtutea acestei poziţii, Maria pretinde ca fiii ei să o înştiinţeze
atunci când se căsătoresc şi să-i ceară binecuvântarea178. Ea va fi permanent, până
la moarte, deşi exilată într-o altă ţară ocupată de o putere ostilă, punctul central de
unitate al familiei.
În tot acest amestec de slăbiciuni şi încredere în pronia cerească, Maria
încearcă, în chip pe cât de stângaci, pe atât de insistent, să se dezvinovăţească de
hotărârea de a-şi fi părăsit copiii, care o va bântui toată viaţa. Deşi niciodată nu
menţionează explicit această decizie luată într-un moment de cotitură din destinul
ei, gândul o frământă, iar scuzele sunt construite spre a diminua mustrările de
conştiinţă. Sunt greu de înţeles motivele pentru care a părăsit căminul de la
Miklosvár, cu un prunc în braţe: datoriile lăsate de Ádam, imediat revendicate în
justiţie de cumnaţi şi cumnate? Dificultatea de a se adapta la identitatea puternică a
unei familii mari cum era cea a neamului Kálnoky şi a rudelor lor prin alianţă?
Stilul de viaţă diferit de cel în care crescuse la Constantinopol? Lipsa ei de dibăcie
în a administra o avere, cum îi reproşează cumnatele ei, contesa Agnes Ferrati şi
baroneasa Borbala Apor179? Gândul că la Bucureşti trăiau destui levantini ca şi ea,
care îi vorbeau limba, ceea ce o făcea să fie mai puţin singură? Sprijinul domniei,
despre care pomeneşte adesea cu recunoştinţă?
În anii următori, din ce în ce mai slăbită, mai bolnavă şi deprimată, dar
consolată de speranţa în pronia divină căreia îi încredinţa toate grijile şi
amărăciunile, bătrâna contesă continuă să supravegheze afacerile familiei şi să
scrie epistole duioase, presărate de reproşuri, fiilor Antál şi Ferencz, fiicelor ei,
sorei sale, Lucia Sbardelatti şi sorei Vittoria, aflată la Constantinopol. În
corespondenţa privitoare la gospodăria conacelor, vechilii i se adresează cu
apelativul „signora comtessa». Mai mândră de titlul nobil dobândit prin naştere
decât de cel obţinut prin căsătorie, ca văduvă îşi semnează scrisorile cu numele de
domnişoară şi cere acest lucru şi de la fiii ei.
Citindu-i scrisorile, cineva poate avea impresia că singura bucurie a acestei
bătrâne doamne, în afară de rugăciuni şi practici pioase, este corespondenţa purtată
cu familia. O viaţă monotonă îşi deapănă încet zilele, în lipsa unei reţele sociale sau

178
Reproşul se adresează lui Tamás, care s-a căsătorit cu Anna Roden von Hirzenau în 1747,
fără să-i ceară binecuvântarea, ibidem.
179
Agnes Kálnoky către Borbala, scrisoare din 27 octombrie 1723, (trad. din lb. magh. de
Susana Andea): „Îmi închipui cât necaz a trebuit să înduri dumneata pentru că acea bună femeie
Mamucca vrea să meargă cu dumneata la judecată, dar ce să facem, este ştiut, scumpă soră mai
mare, că în această lume omul trebuie să sufere nu de la unul bun, ci de la unul rău. Într-adevăr este
ştiut că în Constantinopol nu a avut un astfel de administrator bun nici pentru sine, nici pentru vreun
neam al ei, nici nu va avea şi ştiu că în Transilvania nu va mai găsi unul ca acesta, mai ales că nici
nu merită”. Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati, p. 107.

182
a altor forme de sociabilitate180. Chiar dacă profund atinsă de „boala melancholiei”,
Maria recunoaşte uneori că se bucură de graţiile şi de favorurile domnului
Constantin Mavrocordat, care o onorează „ca pe propria sa mamă” şi îi trimite
salutări lui Antál181. Cu ambele soţii ale domnului Constantin Mavrocordat, dar mai
ales cu prima, doamna Smaragda Mavrocordat182 raporturile par să fi fost
excelente, aceasta îi dăruieşte sume de bani (200 de taleri), ceea ce ne dezvăluie o
lume feminină gravitând în preajma curţii domneşti, despre care altfel nu am avea
nici un fel de ştiri183. Iosif însuşi este preţuit la curte şi a primit rangul de mare
armaş184, adică şeful poliţiei, cum explică Maria, câştigă suficient încât să-i ofere
un trai onorabil mamei lui, în ciuda pierderilor suferite în războiul din 1737. De
acest fiu, Maria della Torre este foarte mulţumită, întrucât el îi arată mereu respect
filial şi grijă, fiindcă, de când a rămas văduvă pentru a doua oară, este tot timpul
întristată şi slăbită de boală şi de vârstă.
Cele mai mari griji i le provoacă însă fetele ei, Tereza, Agnes şi Justina. Pe
Tereza o consideră „nebună”, adică iresponsabilă. De aceea, ar trebui ca Tereza să
stârnească compasiunea fraţilor ei, fiindcă este atât de labilă. În mai multe
scrisori185 expediate către fiul cel mare, Antál, îşi exprimă îngrijorarea faţă de
starea mentală a Terezei, care se comportă straniu. Mama este convinsă că Tereza
doar se preface, fiind în fapt „neruşinată, obraznică, rea şi încăpăţânată”. Contesa
aflase de la sora ei mai mică, Lucia Sbardellatti, damă de onoare la curtea de la
Viena, că Tereza se instalase acolo, că umbla cu rochiile rupte, afişând mizeria, în
ciuda sumelor mari de bani pe care i le expediaseră rudele de acasă şi chiar a
veşmintelor pe care i le făcuse mama ei. La rândul său, fratele Mariei, Christoforo
Mamucca della Torre o informase că nefericita fiică se plângea peste tot că fusese
alungată de mama ei din Ţara Românească. În fapt, mama încercase să o convingă
să rămână la Bucureşti până la venirea primăverii, dar fiica neascultătoare ar fi

180
Spre comparaţie, pentru Anglia georgiană, v. Amanda Vickery, The Gentleman Daughter,
Yale University Press, New Heaven-London, 1998, p. 121–167.
181
ABK, foto 596–599.
182
Doamna Smaragda era fiica Stancăi şi a spătarului Răducanu Cantacuzino, nepoată de fiică
a stolnicului Constantin Cantacuzino, v. Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, sine
editore, Bucureşti, 1902, p. 324; posibil ca relaţiile bune pe care le-au avut Maria şi Ioseph Kálnoky
din Ţara Românească cu domnul Constantin Mavrocordat să se fi datorat înrudirii comune cu familia
Cantacuzino, pe care Marc’Antonio Mamucca della Torre o proclama încă din 1702.
183
Datorită corespondenţei contesei Agnes Kálnoky Ferrati, strămutată în capitala Moldovei,
aflăm că ea se afla în graţiile doamnei Moldovei, Ana, soţia lui Mihai Racoviţă; se vizitau, schimbau
daruri, cumpărături, reţete şi medicamente, chiar doamna Ana îi cerea un bucătar meşter şi un morar
să facă ţipăi, v. Susana Andea, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati, p. 71, 115.
184
ABK, foto 606–609, scrisoare din 25 iunie 1747; este într-adevăr un caz excepţional ca
Iosif, ca şi catolic filohabsburg, ai cărui fraţi erau generali în armata imperială, să primească mari
demnităţi în divan; marele armaş avea în subordine închisorile, executarea pedepselor şi supraveghea
de asemenea pe ţiganii domneşti; un alt caz al unui boier catolic din partita filohabsburgică este cel al
contelui Nicolae Rosetti, mare postelnic, căsătorit cu domniţa Anca Brâncoveanu, refugiat la Braşov
şi întors în Ţara Românească, când a rămas văduv, v. Ştefan D. Grecianu, Contele Nicolae Rosetti,
Bucureşti, 1903.
185
ABK, foto 606–609, scrisoare a Mariei către Antál, datată 25 iunie 1747; ibidem, foto 614–616,
scrisoare din 2 noiembrie 1747, către fiul Antál.

183
plecat, sub pretextul unei logodne suspecte. Făcând anchetă la preotul din
Miklosvár, lucrurile se lămuresc pe dată. Logodna, de care nici Tereza nu-şi
amintea, pur şi simplu fusese o născocire. Între timp, fugara se întorsese la curia de
la Miklosvár, bunurile şi hainele îi fuseseră puse în gaj, fiindcă îşi cheltuise în chip
nesăbuit toţi banii expediaţi de fraţii ei, Antál şi Iosif. De la Antál aşteaptă Maria
ajutorul în această situaţie, precum şi pentru măritarea celeilalte fiice, Agnes, căreia
ar prefera ca el să-i găsească un ofiţer.
Alte pagini din corespondenţă privesc cumpărături şi daruri reciproce pe care
ea le trimite sau le primeşte de la fiii ei. Astfel, Ferencz îi trimite 100 de zloţi ca să
i se procure o blană preţioasă. Spre Bucureşti, el şi-a trimis slugile cu brânză, ulei
şi ienupăr. La rândul ei, Maria a cumpărat pentru el şi a trimis la Braşov un lanţ de
aur foarte preţios, din cele mai rare, o mare cantitate de tutun, cafea şi dulceaţă de
lămâi, fără îndoială mărfuri aduse din Imperiul Otoman186. Pentru fiul cel mare187,
Maria ar trebui să procure un cal de rasă, „una meraviglia”, prilej cu care aflăm
cum erau aduşi în ţară, direct de la Constantinopol, aceşti cai valoroşi şi extrem de
scumpi. Contesa iubea caii de rasă şi se pricepea la ei. Într-o scrisoare către sora ei,
Vittoria (Ritsa), aflată la Constantinopol, deplânge faptul că în Moldova nu se
găsesc persoane capabile să îngrijească cum trebuie caii de rasă, fiinţe atât de
delicate şi de aceea atât de scumpe188.
Maria nu a părăsit niciodată speranţa că se va muta la Braşov, ca să-şi vadă
copiii şi nepoţii şi nepoatele, pe care le pomeneşte cu afecţiune în scrisori. Dar
planul lui Iosif era altul. În calitate de mezin şi moştenitor al curiei de la Miklosvár,
el înclina să părăsească Ţara Românească şi să se mute în Ţinutul Trei Scaune,
întorcându-se în leagănul familiei. Ultima scrisoare, datată 16 martie 1749189 (Fig. 8),
care a plecat din Bucureşti către Antál Kálnoky (Fig. 9), este scrisă, în numele
Mariei, de o altă mână, probabil de fiul ei, Iosif. Cu un licăr de speranţă în suflet,
Maria pare mulţumită de perspectiva de a părăsit ţara ei adoptivă şi de a se reuni în
sfârşit cu fiul cel mare, care proiecta să vină şi să o aştepte la Miklosvár. Momentul
revederii este pregătit cu grijă şi nerăbdare. Orice urmă din resemnarea ce copleşea
paginile epistolelor anterioare pare să dispară, sub razele dătătoare de speranţă ale
unei revederi apropiate cu restul fiilor. Maria promite că se va îngriji ca Antál să
aibă parte de o găzduire bună în sat, îi va aduce pipele promise, un răsfăţ pentru
întâiul ei născut, iar Iosif, în ceea ce-l priveşte, se pune şi el sub ocrotirea fratelui
mai mare, rugându-l să-i rostuiască o funcţie civilă în Ţinutul Secuiesc. Aspiră la
funcţia de judecător al Scaunelor, dar dacă va fi imposibil de obţinut o astfel de
numire, este gata să mijlocească cu bani ca să o obţină, în chipul în care fusese
obişnuit în Valahia. La această rugăminte, mama insistă foarte mult ca fratele mai

186
ABK, foto 596–599, scrisoare a Mariei către Ferencz, 25 aprilie 1747; v. de asemenea,
ibidem, foto 898–899, scrisoare a lui Iosif către Ferencz, în limba italiană, nedatată.
187
ABK, foto 609–611, scrisoare a Mariei către Antál, 25 septembrie 1747.
188
ABK, foto 573–574; preţul unui cal pur sânge arab atingea în această epocă chiar suma de
6 000 de taleri v. Violeta Barbu, Calul între utilitate şi distincţie, în vol. Lumea animalelor: realităţi,
reprezentări, simboluri, coord. de Maria Magdalena Székely, Editura Universităţii Alex. Ioan Cuza,
Iaşi, 2012, p. 107–123.
189
ABK, foto 617–618.

184
mare să-l ajute pe mezin să obţină numirea. Cu propria ei mână, adaugă cu litere
tremurate că noul ei cămin va fi la Miklosvár şi semnează, ca de obicei „Vostra
afflitissima madre”.
Marele plan de a se stabili la Miklosvár, unde nădăjduia să repare capela în
care odihneau oasele soţului ei, nu s-a mai realizat niciodată. O lună mai târziu,
Maria şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care îl venera cu o evlavie
vecină cu misticismul, aşa cum o arată invocările dese din scrisori. Fiul ei, Iosif, o
înmormântă cu cinste în biserica catolică din Bucureşit, Sancta Maria Gratiarum,
iar epitaful latin este un omagiu adus Mariei, născută contesă de Turri, prima soţie
a lui Ádam Kálnoky, judecător regal al Scaunului Secuiesc din Gheorghieni şi Ciuc
şi a doua soţie a „archipincernis” Constantin Neaniul. Epitaful latin s-a pus
„potrivit obiceiului”, prin grija fiului Iosif, la 22 mai 1749: „Monumentum
illustrissimae dominae Mariae comitissae natae de Turri consortis primum
illustrissimi domini Ádami Kalnoki Siculicae Sedis Csikiensis Gyorgyiensis,
supremi judicis regii, deinde illustrissimi principis Constantini de Nencu
archipincernae principis consors. Mortua anno reparatae salutis 174<9>, die 22,
mensis maji, 13 annorum vidua. Cui pro more parentavit Iosephus Kálnoky
filius”190. Iosif avea să părăsească pentru totdeauna oraşul Bucureşti, după trei
decenii de exil, pentru a se întoarce în leagănul strămoşilor săi. A refuzat postul de
funcţionar al Tablei regale (táblai űlnök) care i-a fost oferit, considerându-l
probabil prea puţin pentru el. Porecla Török (Turcul), ce avea să-l însoţească pentru
tot restul vieţii, păstra în amintire, în istoria familiei Kálnoky, tinereţea şi un trecut
plin de mistere şi legende petrecut în „Ţara Turcească”.
Astfel se sfârşi pelerinajul pe pământ, lungul şi anevoiosul exil, nenorocirile
şi grijile unei vieţi străbătute de plecări, abandon, războaie şi separări, al Mariei
Mamucca della Torre. Le-a aşternut cu mâna tremurândă pe hârtie, în limba ei
maternă şi le-a semnat cu grijă „contesa Mamucca della Torre”. Graţie lor, putem
înţelege reţelele de solidarităţi de familie, secretele vieţii private, capitalul de
onoare, experienţa conduitelor morale şi politice. În lumea aparent restrânsă a unui
grup familial de câteva persoane şi în memoria pe care au consemnat-o şi păstrat-o,
se reflectă însă marile evenimente ale epocii, ai căror protagonişti şi martori,
cunoscuţi sau necunoscuţi, au fost. Nici unul din izvoarele interne pe care le
posedăm pentru istoria Ţării Româneşti nu ne face atât de transparentă legătura
indestructibilă dintre aceste reţele de familie şi viaţa socială şi politică a ţărilor române.

190
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, p. 220–221; în text, anul apare 1745,
ceea ce este probabil o eroare de transcriere apărută în prima ediţie a inscripţiei, cea dată de Eudoxiu
Hurmuzaki, Epitafe luate din biserica de la Bucureşti a franciscanilor, în Hurmuzaki, Documente,
IX–1, p. 609; piatra este astăzi dispărută.

185
186
 FEMEI, JUPÂNESE ŞI DOAMNE ÎN CĂUTAREA DREPTĂŢII

Pentru Dumnezeu, dacă femeile ar fi scris istorii

Precum clericii în oratorii, multe dintre ele ar fi fost
Despre răutatea bărbaţilor,
Mai multe decât ar fi putut vreodată să le îndrepte
Toţi fiii lui Adam.

Geoffrey Chaucer, Povestirile din Canterbury

Pe agenda temelor mari de istorie socială, atât femeia, cât şi justiţia au fost
tratate în vremea înfloririi istoriei cantitative, în cadrele stabilite de parametrii
precum continuitate şi schimbare, iar mai apoi, începând cu anii ’90 ai secolului
trecut, în dinamica raportului dintre norme şi practici, consecinţă a intrării în scenă
a antropologiei juridice1. Orice analiză a reprezentărilor, discursurilor şi practicilor
legate de femeie şi de locul ei în societatea Vechiului Regim nu se poate dispensa
de o trecere în revistă rapidă a raportului dintre sexe (gender), aşa cum apare el
oglindit în: 1. statutul juridic al femeii 2. locul ocupat de femeie în spaţiul public
3. stereotipul misogin bazat pe corp, făurit în mediul bisericesc şi transferat apoi în
cultura populară. Cum literatura istorică legată de gender şi de statutul femeii este
extrem de complexă şi a acumulat o impresionantă2 şi adesea controversată
bibliografie3, ne mulţumim cu o scurtă punere în perspectiva istorică a
problematicii esenţiale, ţintind plasarea reprezentărilor pe care societatea bizantină,
în comparaţie cu cea apuseană, şi le-a făurit asupra femeii şi a capacităţii ei
juridice, în cadrul unui sistem ideologic.
În acest câmp de studiu, deschis doar în răstimpul ultimelor patru decenii,
coexistă, fără dispute teritoriale şi fără diferenţe metodologice net constituite, două
direcţii majore care şi-au însuşit reciproc rezultatele cercetărilor. În cea mai
frecventată dintre acestea, istoria socială a femeii bizantine (Angeliki Laiou,

1
Women, Crime and the Courts in Early Modern England, ed. de Jenny Kermode şi Garthine
Walker, UCL Press, Los Angeles, 1994, p. 2.
2
Bibliography on Gender in Byzantium (red. on line de Mary-Talbot Rice şi Thalia Gouma-
Peterson) însumează peste 1500 de tilturi.
3
V. aserţiunea unui grup important de cercetătoare franceze, Cécile Dauphin, Arlette Farge,
Geneviève Fraisse et al., potrivit căruia istoria femeilor rămâne în continuare o temă marginală atâta
vreme cât este făcută aproape exclusiv de către femei, Culture et pouvoir des femmes: Essai
d’historiographie, în „Annales” E.S.C., XLI, 1986, p. 271–294; de asemenea, despre „ghettoizarea”
studiilor de gen, v. Judith M. Bennett, Feminism and History, în „Gender & History” 1,1989, p. 252–253;
cf. Leena Mari Peltomaa, Gender and Byzantine Studies from the Viewpoint of Methodology, în
„Anzeiger der philosophisch-historischen Klasse”, CIL, 2005, p. 23–44.

187
Evelyn Patlagean, Alice-Mary Talbot4, Judith Herrin5), a câştigat şi a pierdut
pariuri cu perspectiva integratoare gender, s-a întovărăşit încrezătoare cu momentul
„linguistic turn”6, apoi cu teoriile sociale, cu antropologia religioasă şi cu
antropologia istorică a familiei şi nu a încetat să construiască în jurul biografiei, pe
ale cărei bătrâne urme păşeşte în continuare, cu instrumente şi perspective complet
reînnoite. Devine evidentă, mai cu seamă datorită studiilor din ultimele două
decenii, dincolo de varietatea acestor abordări metodologice, influenţa politică,
juridică şi religioasă a femeii într-o societate patriarhală, stăpânită de prejudecata
masculină şi oblăduită de Biserică, cum a fost cea bizantină.
Înnoirea metodologică produsă de antropologia juridică7 şi de triumful
interdisciplinarităţii s-a resimţit şi în studiile despre condiţia juridică a femeii
bizantine, raportul dintre norme şi practici juridice, reprezentările legate de poziţia
şi de statutul ei în societate. Joelle Beaucamp8 este reprezentanta cea mai de seamă
a acestei poziţii care privilegiază, în lumina analizei corpusurilor normative şi a
surselor primare, puţine şi lacunare9, statutul juridic al femeii în dreptul imperial şi
practicile sociale bizantine, care reflectă sau contestă acest drept.
În privinţa capacităţii juridice a femeii, moştenirea politică şi religioasă
transmisă societăţii româneşti a secolului al XVII-lea este multiplă şi de aceea, în
ultimă instanţă, echivocă. Mai întâi, se regăsesc, în cadrele sociale ale administrării
justiţiei, atât civile, cât şi religioase, temeiurile sistemului juridic roman, replăsmuit
în epoca bizantină de nevoile noii societăţi creştine şi teocratice. Fundamentelor
romane le datorăm capacitatea femeii de a deţine proprietăţi, capacitatea de a
moşteni, ca fiică sau soţie, capacitatea de a testa propria ei avere moştenită sau de
zestre, de a fi tutore deplin al copiilor ei, tot atâtea drepturi importante care acordau

4
O comparaţie între experienţa monasticismului feminin şi cel masculin în Bizanţ, la Alice-
Mary Talbot, Women and Religious Life in Byzantium, Variorum Reprints, Ashgate, 2001.
5
Herrin combină biografia tradiţională cu perspectiva istoriei sociale postmoderne, v.
Unrivalled Influence: Women and Empire of Byzantium, University of Princeton Press, Princeton,
2013, p. XVI–XVIII, 12–37.
6
Chiar dacă studiile sale privesc Antichitate târzie, Elisabeth Clark a adus o contribuţie majoră
la schimbarea perspectivei metodologice, integrând analiza reţelelor sociale şi a teoriilor lingvisticii
structurale în construcţia stereotipului feminin în primele secole ale creştinismului, a se vedea The
Lady Vanishes: Dilemmas of feminist Historians after the Lingvistic Turn, în „Church History”,
LXVII, 1998, nr. 1, p. 1–31.
7
V. cartea de pionierat a lui Thomas Kuehn, Law, Family and Women. Toward a Legal
Anthropology of Rennaissance Italy, University of Chicago Press, Chicago-London, ed. a doua, 1994,
p. 1–16.
8
Joelle Beaucamp, The Role of Women in Byzantine Society, în „Jahrbuch für Ősterreichischen
Byzantinistik”, XXXI, 1981, nr. 1, p. 233–260; eadem, Le statut de la femme. I Le droit impérial II.
Les pratiques sociales, Edition De Boccard, Paris, 1990; eadem, La christianisation du droit a
Byzance. L’exemple du statut des femmes, în „Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi
Sull’Alto Medioevo”, XLI, 2004, p. 917–957.
9
Recent, Alice-Mary Talbot a pus în valoare aportul surprinzător de semnificativ, în termeni
de informaţii şi iconografie privind statutul social şi juridic al femeii bizantine, tezaurului de
documente athonite editate în ultimii ani: Searching for Women on Mount Athos: Insights from
Archives of the Holy Mountain, în „Speculum”, LXXXVII, 2012, nr. 4, p. 995–1014.

188
femeii un statut de independenţă relativă şi un loc în spaţiul public10. Pe măsură ce
societatea a devenit din ce în ce mai mult tutelată de reprezentările asupra femeii
promovate în discursul teologic, aceste drepturi nu au fost retrase femeii de
legislaţia imperială a Bizanţului, ci convertite, în unele privinţe în chip radical, în
capacităţi sau incapacităţi de acţiune legală, a căror arie de cuprindere şi libertate
depăşeau totuşi cu mult pe acelea ale femeii occidentale.
În patristica timpurie a creştinătăţii comune, femeia este privită ca o fiinţă
slabă, fragilă, incapabilă, supusă greşelii, păcatului, tentaţiei. Se înţelege de ce
exigenţa cea mai de seamă faţă de femeie era aceea a pudorii şi a virtuţii, cu atât
mai mare cu cât urcăm mai sus pe scara socială. Taţii veghează aşadar vigilenţi la
fecioria fetelor, iar soţii sunt gardienii virtuţii soţiilor. Dintre figurile
recomandabile, societatea patriarhală elogiază cu adevărat doar fecioarele,
călugăriţele şi sfintele11, a căror experienţă mistică este adesea descrisă în chip
somatic. Virginitatea, iar nu maternitatea, se construieşte ca prima contribuţie a
femeii la ordinea socială a primelor secole de creştinism. Cercetările dedicate
istoriei femeii, cu precădere cele americane, au privilegiat experienţa feminină a
corpului12, în defavoarea unei subiectivităţi feminine.
Vocabularul slăbiciunii feminine, atât trupească cât şi sufletească (infirmitas,
imbecilitas, fragilitas) se regăseşte de altfel, ca stereotipuri, şi în principalele
coduri de legi ale imperiului roman bizantin, în Digeste de pildă, ca o circumstanţă
atenuantă pentru femeie. Slăbiciunii (infirmitas) ca trăsătură dominantă îi
corespunde din punct de vedere juridic o formulare a unor diverse incapacităţi
juridice13, dar şi o protecţie particulară dată femeii în Bizanţ. În condiţiile în care
capacitatea de iniţiativă juridică a femeii în calitate de fiică şi de soţie este
inferioară celei a fiului sau a soţului14, autoritatea de mamă şi mai ales de văduvă
atenuează mediocritatea puterii feminine.

10
Women and the Law in the Roman Empire: A Sourcebook on Marriage, Divorce and
Widowhood, ed. de Judith Evans Grubbs, Routledge, London-New York, 2002.
11
Peter Brown, The Notion of Virginity in the Early Church, în Christian Spirituality: Origins
to the Twelfth Century, eds. Bernard McGinn, John Meyendorff şi Jean Leclercq (World Spirituality
16), Crossroad, New York, 1986, p. 429, 430, 436; Mary Martin McLaughlin, Looking for Medieval
Women, in Monastic Studies: The Continuity of Tradition, ed. Judith Loades, Headstart History,
Bangor [Wales], 1991, p. 274; Jo Ann McNamara, The Need to Give: Suffering and Female Sanctity
in the Middle Ages, in Images of Sainthood in Medieval Europe, eds. Renate Blumenthal-Kosinski şi
Timea Szell, Cornell University Press, Ithaca, 1991, p. 199-221; Kate Cooper, The Virgin and the
Bride: Idealized Womanhood in Late Antiquity, Harvard University Press, Cambridge, 1996; Liz
James, Women, Men and Eunuchs: Gender in Byzantium, Routleage, New York, 1997, p. XII–XIV.
12
Caroline Walker Bynum, Fragmentation and Redemption: Essays on Gender and the
Human Body in Medieval Religion, Zone Books, New York, 1991; Peter Brown, The Body and
Society: Men, Women, and Sexual Renonciation in Early Christianity, Columbia University Press,
New York, 1988.
13
Joelle Beaucamp, op. cit., vol. I, p. 27; Helene Mendelovici-Saradi, A Contribution to the
Study of the byzantine notarial Formulas: The Infirmitas Sexus of Women and the Sc. Velleianum, în
„Byzantinische Zeitschrift”, LXXXIII, 1990, p. 72–90; Jane Evans-Grubbs, Women and Law in the Roman
Empire: a Sourcebook on Marriage, Divorce and Widowhood, Routleage, London-New York, 2002.
14
Angeliki Laiou, The Evolution of the Status of Women in Marriage and Family Law.
KANON XVI. Mother, Nun, Deaconess, în Images of Women According to Eastern Canon Law, ed. de
E. Synek, Egling an der Paar, 2000, p. 71–85.

189
 Dintre incapacităţile femeii, Digestele definesc pe aceea de a ocupa o funcţie
publică şi de a face afaceri cu bani (credit, camătă)15. De aici decurge şi
incapacitatea femeii de a reprezenta în justiţie interesele cuiva, cu excepţia posturii
de văduvă, care îi dă dreptul de a se exprima juridic în numele copiilor ei minori.
Pe cale de consecinţă, femeia nu poate da în judecată pe cineva decât dacă este
lezată personal. În familie, nu poate fi tutore decât al propriilor ei copii sau nepoţi.
De asemenea, Codul lui Justinian interzicea adopţia de către femei, considerând că
tipul de autoritate exercitat de adopţie, ca şi de tutelă de altfel, şi anume potestas,
este eminamente viril. Instituţiile lui Justinian formulează o soluţie juridică, prin
care, cu ajutorul unui artificiu de filiaţie artificială, femeia poate adopta, dar nu în
sensul juridic deplin în care o poate face bărbatul.
Femeia nu este inferioară numai din punct de vedere moral, ci şi intelectual,
adesea propriile ei judecăţi pot fi în defavoarea ei. De aceea, legislaţia bizantină a
gândit un sistem de prevederi care să protejeze femeia în justiţie. Jus ignorare
însemna dreptul de a se înşela sau de a nu cunoaşte legile. Fetele erau protejate
împotriva căsătoriilor silite, văduvele se bucurau de privilegii, iar două Constituţii
ale lui Constantin cel Mare (326 şi 334) îi dădeau femeii dreptul să nu se prezinte
la un proces dacă se temea de puterea cuiva16. Tutela exercitată asupra femeii,
obligatorie până în secolul al IV-lea, (tutela mulierum) dispare în Codicele lui
Justinian, probabil sub influenţa împărătesei Teodora, şi nu mai apare nici în
legislaţia împăratului Teodosie.
În dreptul familial bizantin, se făcea diferenţa între calitatea femeii de a fi
mamă şi celelalte condiţii, fiică, soţie. În condiţiile în care capacitatea de iniţiativă
juridică a femeii în calitate de fiică şi de soţie este mai scăzută decât aceea a fiului
sau a soţului, autoritatea de mamă şi mai ales de văduvă atenuează mediocritatea
puterii feminine17.
Dar care este cu adevărat raportul dintre aceste norme şi practica socială
bizantină? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă când femeia devine „agent” în plan
social? Ştim de pildă, în urma unor studii fundamentate nu pe surse juridice, ci pe
documente istorice, cum şi-a exercitat femeia bizantină rolul de ctitor al unor
lăcaşuri de cult şi aşezăminte religioase18. O astfel de activitate publică de relevanţă
socială şi culturală nu poate fi separată de provenienţa acestor femei din clasa
nobilă, puterea averii compensând „slăbiciunea sexului”. Găsim în aristocraţia
bizantină femei care sunt armatoare, fac afaceri cu grâne, crează fundaţii religioase
conform dreptului ctitoricesc, au dreptul să numească egumenii în conformitate cu

15
Joelle Beaucamp, op. cit., vol. I, p. 29.
16
Joelle Beaucamp, op. cit., vol. I, p. 58.
17
Joelle Beaucamp, La situation juridique de la femme à Byzance, în „Cahier de civilisation
médiévale”, XX, 1977, p. 145–176; Joelle Beaucamp, Le statut de la femme, 27.
18
Elizabeth A. Clark, Patrons, Not Priests: Women and Power in Late Ancient Christianity, în
GH, II, 1990, p. 253–273; Alice-Mary Talbot, Byzantine Women, Saint’s Lives and Social Welfare,
în Through the Eye of a Needel: Judeo-Christen Roots of Social Welfare, ed. de E. A. Hanawalt şi
C. Lindberg, Kirskville, Missouri, 1994, p. 105–122; eadem, Women and Religious Life in Byzantium
(Collected Studies), Ashgate Variorum, Aldershot, 2001.

190
dreptul fondaţional (drept asupra căruia se revoltă Sf. Ioan Hrisostom),
tranzacţionează liber bunuri, situaţie complet imposibilă în Occidentul european.
O ultimă distincţie folosită de cercetători în reconstituirea istoriei femeii este
aceea dintre public şi privat. În această privinţă, afirmaţia că sfera femeii este cea a
căminului, adică a domesticităţii a servit pentru a motiva lipsa de reprezentare în
spaţiul public19. Mai ales istoricii creştinismului timpuriu au îmbrăţişat această
teorie, în special pentru a susţine că în epoca primelor secole, femeile se bucurau
de acelaşi loc în Biserică, atâta vreme cât creştinii se adunau în case de rugăciuni
private, situate la încrucişarea dintre public şi privat. De la edictul împăratului
Constantin cel Mare, Biserica a intrat în spaţiul public, iar odată cu aceasta, femeile
au fost segregate. După secolul al X-lea, potrivit opiniei lui Angeliki Laiou20,
această segregare în spaţiul public bizantin se estompează, dar dominaţia Islamului
sub Turcocraţie a însemnat un regres în ceea ce priveşte egalitatea celor două sexe
în sfera publică21.
Cu Pragmatica Sancţiune din anul 554, codul lui Justinian a fost introdus în
Occident şi odată cu el, o tendinţă evidentă egalitaristă, subminată însă de sistemele
de drept ale populaţiilor germanice şi ale longobarzilor. Concepţia despre
capacitatea juridică a femeii oglindită în aceste sisteme corespundea unui model de
societate războinică: în căsătorie, femeia era cumpărată, iar cel care aducea dota nu
era femeia, ca în dreptul roman, ci bărbatul. Femeia trebuia să stea în chip
obligatoriu sub autoritatea bărbatului (mundio, Mundwalt). Potrivit Edictului Rotari
al cutumiarului lombard, între cele două sexe, inegalitatea era evidentă în ceea ce
priveşte pedeapsa prevăzută pentru acelaşi delict22. Tot lumii germanice, cum
observase deja Marc Bloch, i se datorează şi privilegiul masculinităţii şi al
primogeniturii, alte două caracteristici ale sistemului inegalitar.
La rândul ei, Biserica Apuseană a avut propria ei contribuţie la adâncirea
inegalităţii sexelor, conferindu-i un suport teologic sau disciplinar. În chip direct, în
Occident, reforma gregoriană a intenţionat să conducă la „curăţirea spaţiului sacru”
de prezenţa femeilor, printre altele utilizând ca metodă întărirea celibatului
preoţesc23. Momentul de referinţă este precis: Decretul lui Gratianus (circa 1140),

19
O critică a acestei perspective împărtăşite şi de George Duby în primul volum al cărţii sale
Histoire de la vie privée la Janet L. Nelson, The Problematic in the Private, în “Social History” XV,
1990, p. 355, 363–364.
20
Mariage, amour et parenté à Byzance aux XI–XIII siècle, Seuil, Paris, 1992, p. 125.
21
Leila Ahmed, Women and Gender in Islam: Historical Roots of a modern Debate, Yale
University Press, New Haven, 1992, p. 26–28; Judith Tucker, Gender and Islamic History, în Islamic
and European Expansion: The Forging of a Global Order, ed. Michael Adas, Temple University
Press, Philadelphia, 1993, p. 37–73.
22
Articolul 200 prevedea că, dacă soţul şi-a ucis soţia, să plătească 1500 de solizi familiei
acesteia: în schimb, articolul 203 stipula ca, dacă soţia şi-a ucis soţul, să i se ia viaţa, v. Thomas
Kuehn, op. cit., p. 212–237.
23
Janet L. Nelson, Women and the Word in the Earlier Middle Ages, in Women in the Church,
eds. W. J. Sheils şi Diana Woods, (Studies in Church History 27), Basil Blackwell, Oxford, 1990,
p. 70, 76–78; Jo Ann McNamara, The Herrenfrage: The Restructuring of the Gender System, 1050–
1150, in Medieval Masculinities: Regarding Men in the Middle Ages, ed. Clare A. Lees, Medieval
Cultures 7, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1994, p. 5, 7 seq.; McNamara consideră că

191
principala sursă oficioasă de drept canonic până în secolul al XIV-lea. În 1234,
Decretul lui Gratian va fi preluat in Corpus juris canonici. Şi în acest corpus de
drept canonic, ce va rămâne în vigoare până în 1917 în Biserica Romano-Catolică,
Biserica se supune hotărârilor dreptului civil: dacă femeia nu poate exersa un
serviciu public, atunci, potrivit dreptului canonic, nu poate deţine nici o funcţiune
sau slujbă de ordin spiritual. Unei astfel de poziţii de inferioritate socială i s-a găsit
şi un suport ideologic, materializat în diatribe teologice. Femeia este fragilă,
neputincioasă şi chiar „imbecilă” (incapabilă). „Imbecilitatea” femeii venea din
complicitatea ei cu diavolul în grădina Edenului. Dincolo de aceste păreri,
împărtăşite de unii teologi scolastici medievali (Pseudo-Sf. Bernard, Sf. Ambrozie
de Milano), astăzi apare ca sigur faptul că, în ciuda unei rezerve mari în ceea ce
priveşte capacitatea sexului feminin de a se împodobi cu virtuţi egale cu ale
bărbatului, clericii nu s-au îndoit vreodată în chip real că în pieptul femeiesc
sălăşuieşte cu adevărat un suflet, dezbatere cunoscută sub forma Legendei celui de-
al doilea conciliu de la Mâcon24 (585). Rezistenţa la acceptarea egalităţii
antropologice s-a reorganizat apoi pe un alt palier al discuţiei. Dacă sufletul
feminin există, totuşi, cea care îl poartă nu a fost făcută după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, căci doar Adam este creatura unică, izvor al tuturor descendenţilor.
Iată motivul pentru care Eva nu fost plămădită din pământ ca şi Adam. Dacă
bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu, femeia a fost creată pentru bărbat, şi,
prin urmare, este supusă acestuia (Corinteni, I, 1, 7–8)25.
Este neîndoielnic că atât legile bisericeşti, cât şi cele civile, cu precădere
statutele oraşelor, au reuşit să instituie în apusul Europei, pe parcursul Evului
Mediu, o tutelă asupra sexului feminin26. O mare cantitate de regulamente, norme
şi recomandări excludeau femeia din spaţiul public şi îi limitau capacităţile
juridice. Cea mai însemnată dintre aceste limitări era incapacitatea femeilor de a
apărea în persoană într-o sală de judecată, interesele ei fiind reprezentate exclusiv
de tutorele ei (tatăl, soţul, fratele mai mare etc.), care şi deţinea autoritatea asupra
ei27. Dar nici incapacitatea de a gestiona propria avere sau dreptul tutorelui la

reforma gregoriană a lăsat fără răspuns întrebarea despre cum ar putea bărbatul să îşi exercite
virilitatea în afara faptului că domină femeia.
24
Jean Leclercq, La figura della dona nel medioevo, Jaka Book, Milano, 1994, p. 26–28;
dezbaterea, relatată de Grigore de Tours era mai degrabă de ordin lingvistic: un episcop s-a întrebat
asupra sensului cuvântului homo, dacă acesta desemnează o fiinţă omenească, inclusiv o femeie, sau
doar o fiinţă de sex masculin (vir); legenda a avut o posteritate înfloritoare în perioada mai târzie a
Reformei şi Contrareformei, când reapare în disputaţiile anabaptiste din Polonia, v. Manfred
Fleischer, “Are Women Human”? – The Debate of 1595 between Valens Acidalius and Simon
Geddicus, în „The Sexteenth Century Joournal”, XII, 1981, nr. 2, p. 107.
25
Juan de Churruca, Egalité et inégalité des conjoints dans le mariage chrétien dans les
premiers siècles, în Le droit de la famille en Europe, Strasbourg, 1992, p. 241.
26
Claudia Opitz, Contraintes et libertés, în vol. Histoire des femmes en Occident. II. Le Moyen
Âge, coord. de Christiane Klapisch-Zuber, Mame Plon, Paris, 2002, p. 345–348.
27
Joelle Beaucamp, Assistance judiciaire aux femmes et rôle du mari d’après les Papyrus
byzantins, în Le rôle et le statut de la femme en Egypte hellénistique, Romaine et Byzantine. Actes du
Colloques internationale Bruxelles-Leuven 27–29 Novembre 1997, Peeters, Paris, 2002, p. 24–28.

192
corecţia femeii aflate sub puterea sa nu sunt mai puţin lipsite de consecinţe. În
numeroase manuale de comportament feminin (Francesco de Barberino, Del
reggimento e costumi della donna28, Le Ménagier de Paris29, ambele datând din
secolul al XIV-lea), se recomandă femeii onorabile să nu umble niciodată
neînsoţită la biserică sau în oraş, să nu privească în jur mai de parte de un metru, să
meargă cu privirea plecată, să nu se oprească să converseze pe stradă etc.
Pe măsură ce înaintăm în perioada medievală, o mare prăpastie pare să se
adâncească între două viziune diametral opuse. Cea dominantă ar fi viziunea
antifeminină, numită de istorici esenţialistă, potrivit căreia femeia este redusă la
esenţă, la funcţii anistorice, ca de pildă aceea a maternităţii, viziune bazată pe
vocabularul slăbiciunii şi pe antropologia genezei, împărtăşită de cele mai
însemnate minţi ale patristicii şi scolasticii: Sf. Irineu, Sf. Tertulian, Sf. Metodie al
Olimpului, Sfântul Augustin, Sf. pseudo-Ambrosie, Sf. Toma de Aquino. Viziunea
minoritară, numită a echivalenţei30 aspira la punerea în practica experienţei sociale
a învăţăturii evanghelice a unei egale demnităţi a femeii şi a bărbatului. Între cele
două concepţii, cu greu se putea imagina o reconciliere, dificil de acceptat după
secole de domnie a unei viziuni elaborate de clerici celibatari, într-o societate pe
care George Duby o va numi, inspirat, Evul Mediu masculin. O sinteză a opoziţiei
celor două stereotipuri masculin-feminin oferă Leon Battista Alberti, I libri della
famiglia (1433–1434)31, justificând-o prin invocarea nu a dreptului divin, ci a celui
natural. Sursele sunt scrierile Sfântului Irineu şi ale Sfântului Augustin, ambii
tributari dreptului natural, starea naturală fiind motiv principal al inferiorităţii:
„Aconsentisco che proprio sete della opinione degli antichi ove dicevano che gli
uomini hanno de natura l’animo rilevato e piu che le femine atto con arme e
consiglio a propulsare ogni avversità quale premese la patria, le cose sacre o
e’nati suoi. Ed e l’animo dell’uomo assai piu che quello della femmina robusto e
fermo a sostenere ogni impeto de’nemici, e sono piu forti alle fatiche, piu constanti
negli affanni e hanno gli uomini ancora piu onesta licenza uscire pe’paesi altrui
acquistando e coaudunando de’beni della fortuna. Contrario le femmine quasi
tutte si veggono timide da natura, molle, tarde e per questo piu utili sedendo a
custodire le cose, quasi come la natura cosi provedesse al vivere nostro, volendo
che l’uomo rechi la casa, la donna lo servi”32. Situaţia descrisă de Leon Battista
Alberti echivalează cu excluderea aproape integrală a femeii din viaţa politică,
juridică şi economică, cu tutelarea ei totală din punct de vedere juridic, dependenţă
prin care femeile din societatea Europei Apusene se văd înlăturate de la dreptul de

28
Reggimento e costumi della donna, edizione critica a cura di G. E. Sansone, Loescher-Chiantone,
Torino, 1957.
29
Gina L. Greco, Christine M. Rose, The Good Wife’s Guide: Le Menagier de Paris, A
Medieval Household Book, Cornel University Press, Ithaca, 2009.
30
Karen Börresen, Subordination et Equivalence: nature et rôle de la femme d’après Augustin
et Thomas d’Aquin, Universitetsforlaget, Malmö, 1968.
31
Leon Battista Alberti, I libri della famiglia, ed. de Ruggiero Romano, Alberto Tenenti şi
Francesco Furlan, Einaudi, Torino, 1994.
32
Leon Battista Alberti, I libri della famiglia, Libro III, p. 230–231; Thomas Kuehn, op. cit.,
p. 157.

193
a fi proprietare ale aportului dotal adus în căsnicie şi de la moştenirea paternă,
datoare să se mulţumească doar cu zestrea (exclusione propter dotam). Acest lucru
nu se întâmpla în Bizanţ, unde femeia are drept de moştenire la averea paternă, cu
condiţia să raporteze zestrea (colatio dotis, sinisfora). În dreptul bizantin, femeia
păstrează nuda proprietate a zestrei, iar bărbatul este doar uzufruitarul,
administrând-o cu obligaţia de a nu o diminua. Dacă un tribunal i-a restituit unei
femeii zestrea revendicată în justiţie, atunci ea devenea proprietara absolută a
zestrei, dobândind drepturile unui bărbat33. Mai mult de atât, Peira (VII 3v)
protimiseşte zestrea asupra oricărei datorii făcute de soţ şi chiar asupra pretenţiei
fiscului (Peira VI 2)34. În epoca Paleologilor, distincţia dintre regimul juridic al
restului patrimoniului şi zestre se estompează.
Deosebirile între cele două arii ale creştinătăţii în privinţa aspectelor abordate
aici se adâncesc însă în epoca Reformei şi a Contrareformei, adică în cele două
secole care au urmat după căderea Bizanţului. O revoluţie majoră s-a produs în
Europa Occidentală la toate nivelele societăţii, în comunităţile rurale, ca şi în cele
urbane, care devin unităţile fundamentale din punct de vedere politic ale Europei
civilizate. Consolidarea statului absolutist şi asumarea de către acesta a unui
rol fundamental în stabilitatea politică, ordinea şi disciplinarea socială,
confesionalizarea şi consecinţele ei pentru construirea identităţilor religioase,
reformele profunde în sprijinul unei vocaţii sociale a Bisericii, atât cea Romană,
prin Conciliul de la Trento, cât şi cele protestante, constituie vectorii principali ai
unor schimbări sociale pe care ne-am obşnuit să le numim zorii modernităţii. În
timp ce creştinătatea orientală intra, pentru patru secole sub Turcocraţie,
atribuindu-i Bisericii un rol esenţial de factor identitar, Occidentul descoperea
mercantilismul şi dinamica economică, găzduia apariţia şi afirmarea unor grupuri
sociale noi, stratificarea socială şi structurarea clasei de mijloc dospea germenii
secularizării şi ai individualismului, ai culturii private, ai republicii literelor şi ai
spaţiului public, reevalua rolul femeii în societate şi Biserică35. „La querelle de
femmes”, cum a fost numit în Franţa, un concept în bună parte literar apărut în
secolul al XVII-lea, aduce în spaţiul public neliniştea bărbaţilor de a-şi vedea
controlul uzurpat de afirmarea femeilor în câmpul social36. Creşterea vârstei
căsătoriei şi a celibatului feminin, modificarea atitudinii statului, Bisericii şi a
comunităţilor asupra căsătoriei şi a moravurilor feminine, recunoaşterea muncii
feminine în gestionarea gospodăriei şi în breslele meşteşugăreşti, rolul ei în
educarea familiei, încurajarea pastoralei respectului mutual sunt doar câteva din
mutaţiile importante petrecute într-o perioadă lungă de timp, dar într-o direcţie
ireversibilă. În cele mai multe ţări occidentale, reconsiderarea rolului afectat femeii
şi a statutului ei juridic nu s-a produs în cadrele unei reforme sociale sau ca rezultat

33
Angeliki Laiou, The Role of Women in Byzantine Society, p. 237.
34
Textul Peirei a fost editat de Panaiot Zepos, Jus Graecoromanum, partea a IV-a, Athena, 1931.
35
Martin King Whyte, The Status of Women in Preindustrial Societies, Princeton University
Press, Princeton, 1978, p. 178–183; Merry E. Wiesner, Women and Gender in Early Modern Europe,
Cambridge University Press, Cambridge, 1993, p. 86 sqv.
36
Olwen Hufton, The Prospect before Her: A History of Women in Western Europe, vol. I,
1500–1800, Chicago University Press, Chicago, 1997, p. 145.

194
al unei conştientizări de către femei a rolului pe care şi l-ar fi dorit să-l joace în
spaţiul privat şi în cel public, ci ca un rezultat dificil al revoluţiei valorilor
modernităţii care au purtat înscrise în ele şi contribuţia femeii: etica muncii37,
lumina educaţiei38, spiritul întreprinzător39, bunele maniere40. De cealaltă parte, în
Europa orientală, imobilismul social şi religios la care erau condamnate societăţile
ce alcătuiau creştinătatea balcanică, prea puţin permeabil la influenţe, a estompat
treptat avantajele juridice anterioare ale statutului feminin moştenit din Bizanţ,
transformându-le în instrumente ale tensiunilor interne, din ce în ce în ce mai acute,
pe măsură ce vechile sisteme patrimoniale care găzduiseră şi hrăniseră aceste
avantaje se subordonau treptat unui regim de exploatare colonială. Într-un astfel de
context, nici Biserica ecumenică, nici Bisericile locale, aflate în dependenţă
relativă faţă de ea, nu au scăpat din corsetul acestei încremeniri, preocupate fiind
de prezervarea economică şi de menţinerea nealterată a patrimoniului de credinţă
moştenit din Bizanţ, mai degrabă decât să găsească răspunsuri adecvate la
provocările prezentului social şi cu atât mai puţin să stârnească şi să suscite
libertăţi individuale, de gen ori colective.
Alături de această moştenire transferată în conţinutul ei normativ şi în
dinamica practicilor în ţările române, va fi convocată, pentru posibilitatea mai
rafinată de analiză pe care o permite, lumea otomană cu care societatea românească
a convieţuit într-un chip ce nu încetează să ne interpeleze şi pe care, până acum,
din păcate l-am înţeles adesea în chip denaturat şi superficial41. Din fericire, locul
femeii în cultura juridică islamică şi în practica juridică a curţilor de judecată în
secolele al XVII–XVIII-lea a făcut obiectul de cercetare al unor monografii şi
volume de studii ce depăşesc ca importanţă metodologică lucrările similare
dedicate creştinătăţii bizantine. Două sunt motivele principale ale acestei recolte
bogate. Cel dintâi este legat de practica juridică divers inculturată pe vastul
teritoriu al Imperiului Otoman în sânul populaţiilor musulmane şi creştine, care
poate fi urmărită coerent în surse organizate în chip serial, şi anume registrele de
judecată ale cadiilor. Din rezultatele studiilor întreprinse pe aceste izvoare, se
desprinde concluzia suprinzătoare că femeia câştigă adesea în defavoarea soţului
sau a rudelor ei masculine procese de divorţ, moştenire, proprietate (R. Jennings42,
Madeline C. Zilfi43, Suraya Farouqi44, Amira El Azhary Sonbol45, Svetlana

37
Martha C. Howell, Women, Productions and Patriarchy in Late Medieval Cities, University
of Chicago Press, Chicago-London, 1986; Olwen Hufton, Donne, lavoro e famiglia, in vol. Storia
delle done nel Occidente. Dal Rinascimento all’età moderna, ed. de Natalie Zemon Davis şi Arlette
Farge, Laterza, Roma, 1991, p. 15–52.
38
Martine Sonnet, L’educazione di una giovane, în Storia delle donne nel Occidente, p. 119–155.
39
V. studiile adunate de Simonetta Cavacciochi în vol. La donna nel’Economia sec. XIII–
XVIII, de Monier, Firenze, 1990, în special cele semnate de A. Karpinsky şi Maria Bogucka despre
femeile întreprinzătoare în societatea urbană din Polonia.
40
Helga Mobius, La femme à l’âge baroque, PUF, Paris, 1985, p. 2–10.
41
Bogdan Murgescu, Ţările române şi Imperiul Otoman, Polirom, Iaşi, 2012.
42
R. Jennings, Studies on Ottoman Social History in the Sixteenth and Seventeenth Century:
Women, Zimmis, and Sharia Courts in Kayseri, Cyprus and Trabzon, Issis, Istanbul, 1999.
43
Women in Ottoman Empire. Middle Eastern Women in the Early Modern Era, ed. de
Madeline C. Yilfi, Brill, 1997.

195
Ivanovna46). Cel de-al doilea motiv rezidă în interesul suscitat de deconstruirea
stereotipurile europene legate de femeia musulmană, exotică, depravată, indolentă,
supusă complet puterii masculine, lipsită de drepturi juridice, discriminată, absentă
din spaţiul public şi condamnată să trăiască în umbra haremului. Studiile
deschizătoare de drumuri în percepţia corectă a lipsei de relevanţă a segregării
sociale a femeilor în turcocraţie au schimbat viziunea de ansamblu asupra rolului
acestora nu numai în mediul dominat de islam (L. P. Peirce47, Asli Sancar48), ci şi
în spaţiul balcanic creştin, unde femeile au fost donatoare pioase şi ctitore ale unor
fundaţii religioase, organizatoare ale muncii domestice, consumatoare de bunuri de
lux, educatoare etc.49.
Ar fi însă complet reductiv dacă ne-am mărgini la această sumară trecere în
revistă a nivelului normativ şi nu ne-am apleca, cu mai multă atenţie, asupra
experienţei sociale în care normele sunt încorporate. O concluzie general acceptată
pentru societatea occidentală a Vechiului Regim este aceea că legislaţia, adică
apariţia dreptului pozitiv, a dus la creşterea numărului proceselor. Acest fenomen
apare ca un indiciu suficient de limpede că societatea începe să fie obişnuită cu
amestecul instituţional în viaţa privată, de unde şi apelul la curţile de judecată
pentru litigii sau dispute personale care înainte se soluţionau pe cale amiabilă, în
virtutea sistemelor de drept obişnuielnic şi a unor standarde de morală comună
transmise pe cale orală. Drept consecinţe ale acestei tendinţe şi la fel de marcate
istoric sunt şi stabilirea barierelor sociale şi construirea individului prin discursul
despre sine, pe care este obligat să îl rostească la judecată. Studiul arhivelor
judiciare seculare şi ecleziastice a adus dovezi semnificative pentru înţelegerea
varietăţii relaţiilor sociale şi politice, a normelor cutumiare locale, a standardelor
morale ale comunităţilor, a chipului în care societăţile definesc ordinea publică şi
legalitatea.
Din toate aceste obiective care au fost duse la îndeplinire în ani lungi de
cercetări fructuoase, chiar şi cea mai ambiţioasă şi răbdătoare cercetare în lumea
românească a secolului al XVII-lea nu poate duce la îndeplinire decât foarte puţin.
Chiar şi apariţia dreptului ecleziastic scris la mijlocul secolului al XVII-lea, spre
sfârşitul domniei lui Matei Basarab (Îndreptarea Legii 1652) nu a produs o
creştere semnificativă a proceselor şi prin urmare a hotărârilor de judecată, pentru
simplul motiv că organizarea tribunalelor bisericeşti (dicasteriilor)50 generatoare de
44
Crime, Women and Wealth in the Eighteenth Century Anatolian Countryside, in Women in
Ottoman Empire, p. 6–27.
45
Women, the Family and Divorce Laws in Islamic History, Syracuse University, 1996.
46
Judicial Treatment of the Matrimonial Problems of Christian Women in Rumeli during the
Seventeenth and Eighteenth Centuries, in Women in the Ottoman Balkans: Gender, Culture, History,
coord. Amila Buturovic, Irvin Cemil Schick, Tauris, 2007, p. 123–144.
47
L. P. Peirce, The Imperial Harem. Women and Sovereignity in the Ottoman Empire, New
York, 1993.
48
Ottoman Women: Myth and Reality, Light, 2007.
49
Women in the Ottoman Balkans: Gender, Culture, History, coord. Amila Buturovic, Irvin
Cemil Schick, Tauris, 2007.
50
Mircea Păcurariu, Dicasteria şi Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, LXXXVII,
1959, nr. 7–10, p. 961–979.

196
arhive ecleziastice nu s-a înfăptuit decât în ultimele decenii ale secolului următor,
sub domnia lui Alexandru Ipsilanti în 1776 şi sub păstorirea mitropolitului
Grigorie51. Odată cu această reformă a justiţiei bisericeşti, s-a deschis în sfârşit
calea şi către multiplicarea proceselor în care femeile sunt reclamante, se exprimă
individual, îşi apără şi promovează interesele în chip direct şi explicit. Material
istoric de primă mână pentru studierea capacităţii şi reacţiei în justiţie a femeilor,
discursul lor a fost înregistrat cu fidelitate în documentele de epocă aflate în
dosarele proceselor de divorţ: plângeri premergătoare deschiderii unei cauze,
depoziţii şi mărturii în propria apărare sau în scopul acuzării.
Cu totul altfel stau lucrurile în veacul anterior. Puţinul pe care îl putem afla
despre judecăţile care au avut drept reclamante, pârâte sau martore femei se
situează în planul întotdeauna mediat şi prin urmare indirect. Ne aflăm în starea de
„fază prejuridică” care ar caracteriza, după Henri H. Stahl, funcţionarea justiţiei în
Vechiul Regim52. După ce înseriază o serie de hotărâri domneşti în care arbitrariul
se hrăneşte din recursul subiectiv la proceduri obişnuielnice (proba jurătorilor) şi la
ameninţarea finală cu „urgia” domnească, căreia nu-i corespunde nici o pedeapsă
concretă pentru o faptă concretă, Henri H. Stahl conchide: „E cu neputinţă să
determini judecând cazuri izolate, dacă ai de-a face cu un obicei al pământului sau
cu o scornitură sadică a unui oarecare tiran al zilei. Documentele noastre ne arată
existenţa unor moravuri ciudate, lipsite de fundament juridic. Ele constituie un
material bun doar pentru o istorie a moravurilor de pe vremuri, pentru o analiză a
proceselor de formare a unor norme juridice, însă nicidecum un material pe baza
căruia să poţi reconstitui ce a fost vechiul nostru drept. Sânt mai multe documente
de psihologie juridică, nu texte juridice; faze prejuridice; nu încă forme legale”53.
Pledând apoi pentru arheologia dreptului „viu”, autorul denunţă ambiguitatea şi
contradicţiile din actele juridice private. Dacă s-ar ţine seama de aceste
caracteristici, ar fi o eroare să se refacă la fiecare caz în parte principiul juridic
generator, să se încerce reconstituirea exactă a speţelor sau a „jurisprudenţei”. Nici
analiza discursului, hermeneutica, nu este, după părerea aceluiaşi autor, cu mult

51
V. Orânduiala logofeţilor Mitropoliei, are ce treabă trebuie să facă a mitropolitului
Grigore al Ţării Româneşti, 1 noiembrie 1777, manuscris păstrat la Biblioteca Naţională „Chiril şi
Metodiu” de la Sofia, publicat de Paul Mihailovici, Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia,
Chişinău, 1933, p. 26–28; Violeta Barbu, Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă. Studiu
asupra divorţului în Ţara Românească în perioada l780–l850, în RI, III, 1992, nr. 11–12, p. 1143–
1155; Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi în işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara
Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 75–77; eadem, „Ordinea
domestică” şi „ordinea publică”, între Stat şi Biserică (1710–1834), în vol. Violeta Barbu, Florina
Manuela Constantin, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Andreea Iancu, Gheorghe Lazăr, De la
comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Institutul
Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 181.
52
Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Editura Politică, Bucureşti,
1969, p. 28; un alt punct de vedere la Valentin Al. Georgescu, Psychohistoire et Histoire des
mentalités sud-est européennes au niveau de l’histoire du droit, în RESEE, XVIII, 1980, nr. 4,
p. 575: «L’étude technique du droit, les concepts juridiques consacrés, les doctrines du droit, la
structure de l’histoire systématique des institutions restent en dehors de l’histoire de la mentalité
juridique».
53
Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, p. 28.

197
mai legitimă în cazul contractelor întemeiate pe reguli ale dreptului cutumiar,
renegociat de fiecare dată sub raportul normelor. Expresiile care au fost interpretate
de unii istorici ai dreptului ad litteram sau, dimpotrivă, au fost supuse unei exegeze
stricte n-ar fi decât aproximări stilistice, pleonastice şi „folclorice”54, tentative
fluctuante de a prinde într-un limbaj neformalizat juridic realităţi sociale variabile.
Demonstraţia se desăvârşeşte cu convocarea insistentă a interdisciplinarităţii,
singurul demers legitim adecvat cercetării faptelor sociale.
De bună seamă, ambiguitatea şi contradicţiile caracterizează o bună parte din
hotărârile de judecată ale domnilor sau ale înalţilor ierarhi, cu alte cuvinte dreptul
civil şi dreptul bisericesc din ţările române, sisteme judiciare în care femeile apar
relativ rar. Reluarea proceselor şi schimbarea rezoluţiei de la un domn la altul, de la
o instanţă ecleziastică la alta, potrivit principiului justiţiei viagere, nu fac decât să
accentueze impresia de instabilitate şi precaritate a actului de justiţie. Dincolo de
aceste caracteristici de sistem, ceea ce a adus nou cercetarea europeană din ultimele
decenii este evidenţierea aceloraşi fluctuaţii şi fluidităţi ale relaţiilor juridice,
negociabile atât înainte cât şi în timpul procesului. Dacă sistemul normativ avea o
mai mare claritate şi rigoare, limbajul juridic o precizie mai evidentă, iar
profesioniştii dreptului o competenţă autentică, faţă de situaţia cunoscută îndeobşte
în ţările române, considerate întotdeauna ţări ale cutumei, progresele înregistrate de
istoria socială a dreptului revelează noi perspective. Cea dintâi este aceea a
includerii actului de justiţie într-un larg context social de norme şi practici,
negociabile pe baza acordului dintre actorii sociali. Ceea ce îi apărea lui Henri H.
Stahl drept o fază prejuridică, afectată de un balast psihologic şi de arbitrariu, nu
este decât dinamica vie a negocierii normelor şi creativitatea actorilor sociali, ale
căror practici sunt adoptate adesea drept norme de către legiuitori. Ambiguitatea
denunţată de acelaşi sociolog nu este decât consecinţa sistemului hibrid al
societăţilor noastre, în care, aşa cum observase deja un alt sociolog, Max Weber55,
administraţia şi justiţia nu sunt despărţite, ele formând un conglomerat hibrid şi
inseparabil. În ceea ce priveşte statutul femeii în justiţie şi puţina cazuistică ce îi
este specifică, s-a observat că acestea pot fi înţelese doar dacă se pleacă de la
statutul „derivativ” al condiţiei femeii în Vechiul Regim: ea este întotdeauna fiica,
mama, soţia sau văduva lui X. Acest dat incontestabil determinat de statutul civil
nu trebuie să ne ducă la eroarea de a considera că femeia în justiţie a fost
întotdeauna discriminată, transformată în victimă sau folosită. Studiile de caz pe
care le-am ales, chiar dacă fac parte dintr-o cazuistică a excepţiei, pot fi la fel de
convingătoare în a arăta creativitatea şi competenţa juridică a femeilor, capacitatea
ei de a negocia în beneficiul propriu în faţa divanului de judecată, chipul în care
mobilizează resurse în apărarea cauzei, apelul pe care îl face, după caz, la dreptul
obişnuielnic sau la dreptul bizantin. Cel mai important obiectiv al acestei cercetări
a fost înţelegerea modului în care femeile valahe din veacul al XVII-lea, indiferent
de condiţia lor socială ştiu să uzeze de drepturile juridice neîngrădite de care se

54
Ibidem, p. 49–60; v. replica lui Valentin Al. Georgescu, Corelaţia dintre etnologia juridică
şi istoria dreptului, în Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 607–616.
55
Max Weber, La sociologie du droit, PUF, Paris, 1986, p. 124–131.

198
bucură, potrivit moştenirii legislaţiei bizantine şi în comparaţie cu cele din
Occident, supuse constrângerilor diverselor legislaţii naţionale, care nu au încetat
să facă concurenţă dreptului romano-bizantin receptat. Am urmărit aşadar
posibilitatea de a apărea în instanţa de judecată, de a introduce o cauză, de a se
apăra, de a fi martoră şi de a presta jurământ, de a fi discriminată sau dimpotrivă,
favorizată din perspectiva de gen. Pentru a înlesni desprinderea unor modele
comportamentale atât din partea femeilor ca justiţiable, cât şi a instanţelor de
judecată (civile şi ecleziastice), am apelat la o distincţie elementară a tipurilor de
procese şi a speţelor, acordând cazurilor evocate atenţia pe care ar putea-o deştepta
orice excepţie ori inovaţie venită din sfera practicilor juridice, raportată la tendinţa
generală a cadrului normativ. În această abordare a dinamicii dintre norme şi
practici56, am urmărit cu precădere capacitatea femeilor, ca parte activă a
procesului juridic, de a conturna normele şi de a inova în scopul maximalizării
şanselor la o decizie care să le fie favorabilă. Aceste studii de caz vor fi comparate,
acolo unde posedăm corpusuri de documente seriale (1600–1656 şi 1688–1714) cu
unele aspecte legate de tehnica judiciară studiată în speţa particulară a conflictelor
casnice şi a divorţurilor în secolul al XVIII-lea57.

A. PROCESE PENALE

1. Omucidere

Moartea de om, „faptă mare”, fie că victima era un rob sau de un ţigan, se
pedepsea la fel, conform Syntagmei lui Matei Vlastares. Acelaşi regim îl avea şi
făptaşul, indiferent de sex sau de stare socială: „Pedeapsa ucigătoriului nu este alta
fără numai moartea. De-ar fi neştine boiaren sau de-ar fi fămeaie, nemica nu să va
folosi cu aceea să poată scapa de pedeapsa uciderii, ce tot se va pedepsi boiarinul
şi muiarea de va face ucidere, ca şi fiecine den cei mai proşti oameni’58. Fiindcă
procesele penale nu au fost consemnate în scris, ecourile lor se mai aud, indirect în
documente privitoare la alte speţe juridice, în măsura în care au existat consecinţe
de ordin administrativ-patrimonial. Astfel aflăm despre un caz de ucidere a cărui
făptaşă a fost o jupâneasă, fiica unui homo novus, „de naştere obscură şi crescut în
lumea de rând’, cum scriau despre el istoricii habsburgi: marele ban Mihalcea
Caragea, ruda, sfetnicul, oşteanul şi diplomatul lui Mihai Viteazul59. Marica,

56
Bernard Lepetit, Histoire des pratiques, pratiques de l’histoire, în vol. Les formes de
l’expérience. Une autre histoire sociale, ed. de Bernard Lepetit, Albin Michel, Paris, 1995, p. 19–22.
57
Constanţa Ghiţulescu, Hommes et femmes devant la justice. L’exemple de la Valachie au
e
XVIII siècle, în N.E.C. Yearbook, 2001–2002, NEC, Bucureşti, 2005, pp. 97–163.
58
Îndreptarea Legii (1652), ed. de un colectiv condus de Andrei Rădulescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1962, p. 235.
59
Ioan D. Condurachi, Diplomaţi români în trecut (sec. XIV–XVII), Editura Politică, Bucureşti,
1937, p. 49–91; Victor Papacostea, Un colaborator al lui Mihai Viteazul: banul Mihalcea, în vol.
Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Editura Universităţii, Bucureşti, 1983, p. 242–245;
Ştefan Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul în vol. idem, Restitutio Daciae, vol. III, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997, p. 368–372.

199
viitoarea călugăriţă Magdalena de la mănăstirea Viforâta, una din cele trei fiice ale
banului Caragea şi ale soţiei sale, Marula din Cocorăşti60, a ucis doi copii de ţigani
„ce au murit de mâinile ei”61. Întâmplarea s-a petrecut în a doua domnie a lui Radu
Mihnea, care, aflând de incident, „au trimis de au adus-o la divan”. Domnul părea
determinat să aplice pravila, în spiritul şi litera ei: „şi au stătut să piară pentru
moartea acelor doi copii de ţigani”. Nici plata deplină a duşegubinei nu-l poate
îndupleca pe domn, „care a stat să facă Maricăi moarte”. În faţa urgiei domneşti,
Marica se apără în felul ei aprig. Întrucât se înţelege că fusese denunţată la domnie
pentru o faptă petrecută pe moşia ei de la Albeşti, „văzând atâta răutate”, jupâneasa
apelează la o stratagemă de apărare, pe cât de abilă, pe atât de eficientă: îl denunţă
la rândul ei pe denunţător, ca să deturneze atenţia de la faptele de care se făcea
vinovată şi ca să submineze credibilitatea celui care o denunţase. Cu un răvaş de
taină, aşa cum glăsuiesc documentele din 15 şi 20 iulie 163462, care remomorează
avatarurile acestui proces penal, Marica „l-a pârât din zavistie” pe logofătul Stanciu
Cepariul, acuzându-l că ascunde uriaşa sumă de 1000 de ughi de aur şi alte obiecte
de valoare („scule”), ce ar fi aparţinut doamnei Marghita, mama lui Gavrilă vodă
Moghilă63. Scopul ei, pe care îl putem deduce fără greutate, era să-şi răscumpere
capul de către Radul voievod şi să deturneze mânia şi lăcomia domnului către o
altă persoană. Intriga reuşeşte, căci se pare că Stanciu Cepariul fusese într-adevăr
omul de încredere al doamnei Marghita Movilă. O foarte ciudată carte de judecată
a acestei doamne, unica pe care o cunoaştem în care o doamnă din Ţara
Românească îndeplineşte rolul de judecător, probabil ca regentă în timpul domniei
fiului ei, Gavril Movilă64, judecă o pricină dintre mănăstirea Argeşului şi orăşeni.
Hotărârea pe care doamna Marghita o dă, împreună cu sfatul boierilor trebuia dusă
la îndeplinire de sluga ei, Stanciu vătaful, probabil acelaşi cu boierul din Cepari65,
reclamat de jupâneasa Marica.
Fiind „un domn năprasnic”, Radu vodă Mihnea l-a chemat pe marele armaş
Goga şi l-a trimis acasă la Stanciu Cepariul, şi „l-au legat şi l-au băgat în obezi şi
l-au închis în temniţă şi în sangir şi atâta urgie au tras că au stătut şi de pierzare
60
Celelalte două surori au fost: Mihna spătăreasa din Cârsteşti, măritată cu Drăghici spătarul
din Măneşti, soacra marelui vistier şi mai apoi logofăt Radu Cocorăscul şi Preda, a doua soţie a
clucerului Radu Buzescu, mama banului Radu Buzescu.
61
Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al
XVII-lea, Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 126–130.
62
DRH, Seria B, vol. XXIV, întocmit de Damaschin Mioc, Saşa Caracaş şi Constantin Bălan,
Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 436–439 şi 442–443.
63
Episodul pârii pare să fi avut loc înainte de moartea doamnei Marghita, petrecută în castelul
Solzomko, în anul 1622, luna rămânând necunoscută, v. Andrei Veress, Documente privitoare la
istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937, vol. IX,
p. 251–253, doc. 202; apropierea lui Stanciu Cepariu de familia Movileştilor nu făcea decât să
continue linia transmisă în familia lui de cei doi înaintaşi, Radu şi Ion, boieri mari în divanul lui
Mihnea voievod, opozanţi ai lui Mihai Viteazul şi pribegi în Moldova la curtea lui Ieremia Movilă,
Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, p. 407–408.
64
Documentul poartă data exprimată 30 iunie 1621, deşi editorii se îndoiesc de veridicitatea
acestei date, plasate în timpul domniei lui Radu Mihnea, DIR B, XVII/4, p. 47–48.
65
Satul Cepari de pe Valea Topologului, care conservă casele boiereşti ale familiei Ceparu, se
afla nu departe de Albeştii de Argeş, căminul jupaniţei Marica, zisă „din Albeşti”.

200
pe gura Maricăi”. Presat să restituie banii, Stanciu Cepariul s-a împrumutat la
cămătarii turcii şi a vândut două sate, Hocneşti şi Băneşti66, ca să facă rost de suma
de 1500 de galbeni, banii de care era acuzat că şi-i însuşise, la care se adăuga
dobânda cămătărească. În faţa răsturnării de situaţie, care făcuse din acuzată o
acuzatoare, ce se alesese şi cu cele două moşii pe care Cepariul i le vânduse tocmai
ei, după moartea lui Stanciu logofătul şi schimbarea domniei, fiii acestuia,
Dumitraşco şi Ivaşco67 redeschid judecata la divanul lui Matei Basarab. Scopul lor
lămurit era acela de a demonstra nevinovăţia tatălui lor şi de a recupera cele două
sate vândute cu japca. Despre această primă judecată în faţa noului domn, aflăm că,
fără nici un fel de sfială, Marica îşi proclamă nevinovăţia: „şi s-au plâns de
dreptate, cum nu easte vinovată cu cea pâră”. Mai mult chiar, în sprijinul acestor
afirmaţii, produce o carte de blestem (afurisanie) pe care şi-o luase în domnia lui
Alexandru Iliaş. Numai că domnul Matei Basarab are o viziune nouă, raţională,
despre dovezile ce trebuie produse în justiţie şi nu se lasă influenţat de cele
ordalice, medievale. În administrarea actului de dreptate, apelează la anchetă şi la
mărturia celor implicaţi direct. De aceea, nu cruţă nici bani, nici efort, când este
vorba de aflarea adevărului. Singurul care ar putea să aducă o lumină în acest
proces încurcat, în care o femeie este acuzată că a produs atâta nenorocire unei
familii, se dovedeşte a fi armaşul Goga, cel responsabil de arestarea şi anchetarea
lui Stanciu Cepariul. Dar Goga se afla atunci la Arnăut-Chioi. Un slujitor, Stan al
doilea sluger, este trimis degrabă cu jurământ şi cu cartea de afurisanie a
mitropolitului Grigorie, ca să ia o depoziţie de la armaşul Goga. La Arnăut-Chioi,
fostul armaş al lui Radu Mihnea îşi depune mărturia în prezenţa episcopului
locului, a altor boieri şi negustori despre porunca primită de la domnul lui şi, fapt
esenţial în probatoriul procesului, despre răvaşul de pâră al Maricăi, pe care numai
domnul i l-a arătat lui, fiind vorba de un denunţ tainic. Ceea ce a declarat în faţa
acelor martori, armaşul Goga va aşterne şi în scris. În posesia acestei mărturii fără
echivoc asupra răutăţii şi relei-credinţe a Maricăi, domnul mai are de stabilit un
singur lucru: dacă cele două sate au fost vândute înainte de prada pe care Radu
Mihnea voievod i-a făcut-o logofătului Cepariul sau după aceasta. Grija ca
dreptatea să fie stabilită este maximă: „Într-aceea domnu nostru nici aşa n-au vrut
să lase, ca să nu fie păcat”. Mitropolitul ţării, Grigorie al Ungrovlahiei, episcopii
de Râmnic şi Buzău, împreună cu o comisie alcătuită din cinci boieri mari (Hrizea
mare ban, Ivaşco Golescu mare vornic, Grigore mare logofăt, Dumitru Dudescu
mare vistier şi Vasile Paindur mare stolnic) anchetează asupra vânzării şi dau

66
Cele două sate erau de fapt un zălog pentru datoria de 220 de galbeni a boierilor Tudor
logofăt şi Dragomir postelnic din Vlădeni către Stanciu Cepariul. Această informaţie cuprinsă în doc.
din 23 noiembrie 1623, când logofătul Stanciu nu mai era în viaţă, ne arată că boierul poseda
lichidităţi importante şi se îndeletnicea cu împrumutul cu dobândă, DIR B, XVII/4, p. 354–355;
despre boierii din Cepari din secolul al XVI-lea, descendenţi ai jupaniţei Marga din Cepari, vlastelini
ai lui vodă Alexandru Mircea şi partizani ai Mihneştilor v. Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul,
p. 408–409.
67
Pe acest fiu al logofătului Stanciu din Cepari, domnul Matei Basarab avea să-l facă mare
armaş, pentru o scurtă perioadă de timp, în 1645; în perioada 1634–1639 semnează alături de marii
boieri în divan, cu rangul de postelnic al doilea.

201
adeverire că Marica este „rea şi mincinoasă”, căci din pricina pârii ei nedrepte,
Stanciu Cepariul a avut de suferit cumplit şi şi-a vândut tot avutul, sate, moşii şi
bucate. În procesul prezidat de mitropolit, desfăşurat la cinci zile după divanul
domnului, ceea ce pare o inadvertenţă a logofătului Dumitru Boldici, căci această
hotărâre este citată în actul domnesc din 15 iulie 163468, se adevereşte că Stanciu a
vândut satele şi a plătit banii din pricina pârii Maricăi, iar aceasta cade platnică
până la un ban faţă de fiii boierului persecutat. Ca un act de clemenţă, boierii
judecători şi înalţii ierarhi sugerează că reclamanţii ar putea să îi mai ierte ceva din
paguba pe care le-o produseseră. Faţă de judecata domnească, ce repară
administrativ nedreptatea, redând fiilor lui Stanciu Cepariu satele pierdute,
completul de judecată bisericesc dă şi o sentinţă morală, potrivit căreia reputaţia
jupânesei este complet compromisă. Astfel, Marica este declarată „muiere rea”, iar
eventuala ei apariţie, pe viitor, în faţa judecătorilor cu cărţi sau zapise de pâră va fi
considerată „de mare scandelă”. Prin urmare, este nevoită să vândă imediat, la
începutul lunii august69, satele moştenite de la tatăl ei, ocini şi ţigani, pentru a
răscumpăra vina unei pâri nedrepte. În termenii moderni de astăzi, jupâneasa din
Albeşti se făcuse vinovată de un denunţ calomnios.
În ciuda acestei reputaţii rele, jupâneasa Marica va mai compărea de două ori
în faţa divanului. Astfel, ea nu se va sfii să deschidă un proces împotriva nurorii ei,
jupâneasa Stanca Rudeanu70, căsătorită cu fiul Maricăi şi al lui Bădican din Greci,
pe nume Preda. Conform diatei acestuia, mort tânăr, o parte din averea lui (părţi
din satele Albeşti, Dobroţi şi Domireşti) urmau să revină soţiei sale, pentru motivul
întemeiat că aceste averi moştenite de el pe linia paternă a boierilor din Greci
fuseseră răscumpărate fie cu banii împrumutaţi de la socrul său, logofătul Pârvu
Rudeanul, fie din banii de zestre ai jupânesei sale. În faţa acestui fapt, Marica
contestă testamentul făcut chiar de către preotul care îl spovedise pe spătarul
Preda71 şi este supusă, fireşte, probei jurământului. Spre deosebire de primele
procese din cazul lui Stanciu Cepariul, de data aceasta jupâneasa Marica nu mai
comite sperjur, poate şi pentru că îmbrăcase haina monahală: „Deci aceşti şase
boieri ai lui Matei Basarab i-au fost dat călugăriţii, mama lui Preda spătar, să jure
cum nu easte acest zapis adevărat. Iar ea, văzând că i-au dat lege să jure, singură
cu gura ei au mărturisit cum easte adevărat cum scrie cartea celor şase boieri”72.

68
DRH, B, vol. XXIV, p. 436–439.
69
DRH, B, vol. XXIV, p. 464–467, doc. din 5 august 1634.
70
Jupâneasa Stanca Rudeanu, zisă „Albeasca”, va lupta multă vreme cu rudele primului său
soţ pentru averea rămasă de la acesta: la sfârşitul unei vieţi lungi, în 1683, s-a călugărit, luând numele
de Filofteia, la mănăstirea Argeş, unde era îngropat şi fiul ei, Constantin, mort tânăr, v. DANIC, Ms.
168, f. 63v.
71
DRH, B, vol. XXV, întocmit de Damaschin Mioc, Ruxandra Cămărăşescu, Coralia Fotino,
Maria Bălan, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 190–193, 16 decembrie 1635; diata lui Preda
spătar din Albeşti poartă data <1633> 16 mai, DRH, B, vol. XXIV, p. 105–106.
72
Ştefan D. Grecianu, Genealogiile familiilor boiereşti, vol. II, Tipografia Cooperativa,
Bucureşti, 1913, p. 298–300, doc. din 21 februarie 1666.

202
 A treia experienţă judiciară este la fel de amară, deşi în acest caz, rolul
Maricăi Caragea a fost unul de ordin secundar. Sub presiunea despăgubirilor mari
ce trebuiau plătite în procesul pierdut cu fiii lui Stanciul Cepariul, respinsă de toate
rudele apropiate, Marica se călugăreşte în iulie 1634, „după prada ce m-au prădat,
de mi-au luat tot, de am rămas săracă la bătrâneţe”73. Vânduse moşiile părinteşti
(Stoieneşti şi Cocorăşti), pe care le stăpânise altădată împreună cu sora ei, Preda,
iar cumpărătorul lor era marele vistier Radu Cocorăscu, ginerele Mihnei, căsătorit
cu fiica acesteia, Elina74. Către acesta se duc aproape toate proprietăţile agonisite
de banul Mihalcea Caragea, om venetic, dar cu ascensiune rapidă, şi cele de zestre
ale jupânesei sale, Marula, din neamul Cocorăştilor. Deîndată ce plăteşte banii şi
intră în posesia lor, marele vistier Radu Cocorăscu are grijă să ceară Maricăi
hrisoavele familiei, ca să scoată din ele, cu chinovar, cum prevedea obiceiul, satele
şi moşiile înstrăinate. Răspunsul venit din partea acesteia trădează din nou dorinţa
de a manipula, de a ascunde şi de a mărturisi strâmb, implicând de fiecare dată şi
alte persoane, care trebuie să îşi demonstreze nevinovăţia, din pricina acuzaţiilor ei.
De data aceasta, victima este nepotul Radu Buzescu, fiul surorii ei, Preda, pârât că
ar deţine hrisoavele moşiilor pe care cele două surori le stăpâniseră înfrăţite: „Iar
pentru rândul unui hrisov ce au avut Mihalcea banul şi jupâneasa lui, Marula
băneasa pre acéste sate, deaca au stătut a fi satul Cocorăştii i Stoineştii i Măneştii
de Jos i Piscanii de la Pod pre sama jupan Radului vistier, cumpărate cu ai lui
direpţi bani gata, cum scrie mai sus, iar el au cerşut hrisov la călugăriţa Marica,
ca să îşi scoaţă acéste sate ce scriu mai sus dentr-acel hrisov cu chinovar, cum
easte légea şi obicéiul ţărâi. Iar Marica călugăriţa au zis că easte hrisovul la
banul Radul Buzescu. Într-acéea şi Radul banul Buzescu, el încă se-au prinsu
dennaintea domni<i>i méle den divan, că nu easte la dinsul acel hrisov, nici-l ştie
unde easte. Şi încă au loat şi afurisanie asupra lui dennaintea părintelui vlădicăi
chir Teofit mitropolitul, cum nu-l ştie acel hrisov, nici easte la dinsul”75.
Reconstruirea experienţei trăite de jupâneasa Marica Caragea în instanţa de
judecată în cele trei procese în care a fost implicată este departe de a fi edificatoare.
Deşi lumina pe care documentele o aruncă asupra atitudinii şi a discursului acestei
femei este extrem de firavă, câteva elemente esenţiale pot fi recuperate totuşi
pentru înţelegerea comportamentului ei juridic şi a felului în care a fost tratată de
către cei îndrituiţi să aplice legea. Mai întâi, omorul de care este acuzată intră în
cadrele oarecum regulate ale criminalităţii feminine: casa, gospodăria şi atenanţele,
strada şi vecinătatea76. Că mânia acestei femei s-a revărsat asupra a doi copii de
ţigani nu apare, în acest context, drept un fapt ciudat. Pe moşiile Maricăi se aflau
multe sălaşe de ţigani, dintre care unii meseriaşi probabil de origine transilvăneană,
căci, în documentele care o privesc, îi găsim numiţi „gavaoni”, „covaci” sau
„fierari”. Faţă de aceştia, o stăpână aprigă şi iute la mânie se deda probabil la
73
DRH, B, vol. XXIV, p. 454.
74
Mulţumesc lui Gheorghe Lazăr pentru consultarea în manuscris a studiului Boierii din
Cocorăşti: începuturi şi descendenţi, în curs de apariţie.
75
BAR, A.N. CXII/8, doc. din 10 august 1639.
76
Nicole Castan, Criminale, in vol. Storia delle done nel Occidente. Dal Rinascimento all’età
moderna, ed. de Natalie Zemon Davis şi Arlette Farge, Laterza, Roma, 1991, p. 471.

203
obişnuitele excese dintr-o societate în care robii ţigani se aflau pe treapta cea mai
de jos77, dar nu se putea lipsi de serviciile lor nici în mănăstire, unde îşi păstrează
pentru uzul personal pe roabele ţigănci78. Rând pe rând, pe măsură ce primul proces
penal de omor se complică, apar mai multe acuzaţii: pâră din zavistie sau clevetire,
jurământ strâmb. Nici în această privinţă nu avem de-a face cu o situaţie atipică.
Potrivit unui model caracteristic Europei secolului al XVII-lea, crima este aproape
întotdeauna asociată cu alte delicte79. În cazul nostru, în chip evident, cele două
delicte de drept civil sunt comise de Marica pe parcursul judecării omuciderii de
către voievodul Radu Mihnea, din încercarea de a scăpa de pedeapsa cu moartea,
care o aştepta în primul proces. Jupâneasa îşi construieşte propria apărare, prin
manipularea normelor în folosul ei, cu o remarcabilă abilitate: din acuzată devine
acuzatoare, recurgând la denunţ defăimător şi la jurământ mincinos, pentru a-şi
recupera credibilitatea. Nu în ultimul rând, atunci când are interese patrimoniale,
contestă diata fiului ei şi minte în privinţa actelor de proprietate.
Pe parcursul acestor procese, atitudinea celor doi domni judecători este
sensibil diferită. Dacă Radu Mihnea se arată a fi un domn „năprasnic”, chiar în
ochii urmaşilor săi, gata în egală măsură să purceadă la executarea pedepsei cu
moartea a unei ucigaşe, dar şi dispus să plece apoi urechea la denunţul făcut de
aceasta, în schimb Matei Basarab voievod dovedeşte prudenţă şi înţelepciune
raţională în convocarea şi audierea martorilor, administrarea probelor şi conducerea
anchetei judiciare. Inovaţii importante de procedură apar pe parcursul acestei speţe,
a cărei acuzată este o jupâneasă văduvă: depoziţia unui martor aflat în afara
graniţelor ţării, deliberarea asupra unui aspect al anchetei de către o comisie
delegată de domn şi prezidată de mitropolit, introducerea certificării reputaţiei
pentru femei (femeie rea şi mincinoasă). Cât priveşte pronunţarea hotărârii în urma
procesului din vara anului 1634, aceasta are două aspecte: pedeapsa administrativă,
cu caracter compensatoriu faţă de urmaşii victimei care au fost clevetiţi, în speţă
fiii logofătului Stanciu Cepariu şi pedeapsa morală, concretizată în atestarea unei
proaste reputaţii, menită să afecteze grav credibilitatea în justiţie a jupânesei
Marica Caragea. Ambele sentinţe sunt conforme cu articolele de lege ale Pravilei
Îndreptarea Legii (1652), care fireşte, prevedea numai pedepse bisericeşti,
spirituale: Pentru clevetire, Pentru vânzătorul sau pârâşul (glava 373)80: Acela
care vinde sau pârăşte pre altul şi acela un an să nu se pricestuiască. Nici cel care
jură strâmb nu păţeşte mai rău, dar, dacă se dovedeşte, ca în cazul Maricăi, că a
făcut-o cu scopul de dobândi bunuri ale celui împotriva căruia jură strâmb,
pedeapsa este restituirea acelor bunuri (glava 372)81: „Iar cine va jura strâmb şi va
lua al cuiva ceva să fie al lui şi-l va asupri acela, de va lua canon, n-are nici o
vindecare în a se ierta, fără numai până nu va întoarce să dea acea asupreală de

77
Florina Manuela Constantin, Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea.
Îndreptarea Legii (1652), în RI, s. n., tom XX, nr. 1–2/2009, p. 73–100.
78
Violeta Barbu, De bono coniugali, p. 127.
79
Joan A. Sharpe, Crime in Early Modern England 1550–1750, Paperback, Yorkshire, 1984,
p. 156.
80
Îndreptarea Legii (1652), p. 349.
81
Ibidem.

204
unde au făcut jurământ strâmb şi o au luat”. În amestecul la jurământ mincinos,
femeia avea circumstanţe atenuante, faţă de bărbat, potrivit glavei 364, zaceala 282.
În cazul judecat, voievodul şi divanul său au hotărât nu numai pedeapsa
compensatorie, ci şi pe aceea etică, de discreditare a moralităţii jupânesei Marica
din Albeşti. Reputaţia sau creditul de care se bucura cineva în justiţie juca un rol
important în societăţile veacului al XVII-lea83, tot aşa cum onestitatea şi
onorabilitatea erau valori distinctive pentru anumite categorii sociale sau
socioprofesionale (negustorimea, boierimea); divanul prezidat de Matei Basarab
voievod certifică adesea o reputaţie proastă, acelora care redeschid judecăţi fără să
fie îndreptăţiţi sau sunt dovediţi că aduc probe mincinoase ori defăimătoare
(jurământ, acte doveditoare etc.). În cele peste trei decenii de domnie, un număr
destul de semnificativ de hotărâri pronunţate de divan sunt însoţite de formulele
„om rău şi hiclean”, „om rău şi mincinos”, „om rău şi înşelător”, „om rău şi pârâş”,
„oameni răi şi marghioli” etc.84, menite să stăvilească, dacă nu chiar să curme
accesul la justiţie al acestor persoane. Aplicarea aceleiaşi măsuri în privinţa
jupânesei Marica este unica pronunţată în cazul unei femei.
O vină mult mai mică, dar plătită cu preţul a două moşii, are de ispăşit
Stanca, fiica lui Dan din Micşani85. Aceasta a ucis un cal al lui Stoica iuzbaşa din
Buzău, iar pentru a-l despăgubi, este nevoită să vândă moştenirea părintească.

2. Furt

Spre deosebire de furtul din vistieria ţării, care a dat ocazia unui număr de
procese răsunătoare, fiind considerat un act grav de „hiclenie” faţă de domnie şi
ţară86, „furtişagul din avutul privat” nu apare amintit în izvoarele administrative de
care dispunem, încadrându-se în ceea ce se numeşte îndeobşte justiţia sumară. Cu

82
Îndreptarea Legii (1652), p. 343; Istoria dreptului românesc, ed. de un colectiv coord. de
Vladimir Hanga, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 445; Instituţii feudale din ţările
române, coord. Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 261–262.
83
S. Amussen, An ordered Society; gender and class in early modern England, Oxford
Unversity Press, Oxford, 1988, p. 98-104; nu există un studiu dedicat acestei teme pentru ţările
române în acest secol; pentru secolul următor v. Constanţa Vintilă Ghiţulescu, Vecini, reputaţii şi
control social în societatea românească (sec. XVIII), în RIS, nr. 8, 2003–-2004, (2006), pp. 144–174.
84
Ex. gr. DRH, B, vol. XXXV, întocmit de Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu,
Andreea Iancu, Editura Academiei, Bucureşti, 2003: doc. 24, 24, 103, 188, 233, 240; DRH, B, vol.
XXXVII, întocmit de Violeta Barbu, Constantin Bălan şi Florina Emanuela Constantin, Editura
Academiei, 2006, Bucureşti, doc. 25, 145, 153, 186, 262, 311–313, 339; DRH, B, vol. XXXVIII,
întocmit de Oana Rizescu, Marcel-Dumitru Ciucă, Florina Manuela Constantin, Andreea Iancu,
Editura Academiei, Bucureşti, 2009, doc. 6, 114, 148, 198, 212; DRH, B, vol. XL, întocmit de
Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Florina Manuela Constantin, Constanţa Ghiţulescu, Oana Mădălina
Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 2010: doc. 3, 115, 1191, 200, 261, 312.
85
Ion Ionaşcu, Un fost metoh al mănăstirii Pantelimon. Schitul Grăjdana (Buzău), Buzău,
1936, p. 12–13; DRH, B, vol. XXXIII, p. 213–214.
86
Violeta Barbu, „Furtişagul” din banii publici pe baza documentelor din prima jumătate a
secolului al XVII-lea: de la justiţia sumară la proces (I), în RI, 2004, XV, nr. 3–4, p. 73–88; (II),
XVI, 2005, nr. 1–2, p. 143–152; Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădele în lumea românească veche,
Polirom, Iaşi, 2006, p. 141–147.

205
atât mai greu de închipuit ar fi urmărirea acestui delict şi penalizarea lui, în cazul în
care făptaşul este o femeie. În fapt, singurul caz de care avem ştiinţă este acela al
unei jupânese, soţie de boier velit şi nepoată de domn, care se situează, prin fapta
ei, la graniţa dintre delapidare şi furt87. Elina, soţia lui Ivaşco mare vornic din
Goleşti, se trăgea din puternicul neam al boierilor din Mărgineni, era fiica marelui
vistier Udrişte din Mărgineni şi a Ancăi, fiica lui Radu de la Afumaţi88. Obişnuită
cu desele călătorii şi pribegii peste graniţă, din Transilvania, în Polonia, apoi în
Moldova, condiţie la care o condamnase însoţirea cu viteazul boier Ivaşco, după
moartea năpraznică a soţului ei, în pribegie în Moldova, jupâneasa văduvă a luat
1 000 de ughi de la voievodul Mihnea Turcitul, ca să-i schimbe în Transilvania şi
să-i transforme în galbeni de aur89. Încredinţarea banilor apărea ca firească între cei
doi, ştiut fiind că erau rude, iar Ivaşco Golescu fusese vlastelin şi prim sfetnic al
domnului. Un act domnesc de la Radu Mihnea voievod din 23 ianuarie 1609
lămureşte soarta banilor lui Mihnea Turcitul: „dar după ce a luat acei bani, ea nu
i-a schimbat şi n-a căutat să-i aducă iar la mâna lui Mihnea voievod, ci i-a cheltuit
la ce i-a fost ei nevoia şi la ce a voit”90. În varianta mai târzie, din 10 septembrie
162891, a unui alt proces din aceiaşi serie, se spune „că a cheltuit acei bani şi i-a
mâncat de n-a avut de unde să-i dea să plătească”. Probabil că jupâneasa Elina
avea de achitat datorii făcute în pribegia transilvăneană, în care toată familia
pornise, la numirea ca domn a lui Petru Cercel, care i-a cerut extrădarea şi
confiscarea averii, de repetate ori, fără succes, în 1583 şi 158492. Din
corespondenţa purtată de reprezentanţii stărilor Ardealului cu regele Ştefan
Báthory, se înţelege că solul lui Petru Cercel şi ceauşul trimis de Poartă pretindeau
că pribegii „erau cu multe datori Împăratului”. Recuperarea datoriei, care aducea
mai degrabă a furt, s-a făcut prin confiscarea bunurilor jupânesei Elina, averi şi
scule şi haine, odată cu satul Goleşti, sat despre care se ştia că era căminul de
baştină al vornicului Ivaşco. Odată confiscat de către domn, satul a fost dăruit
mănăstirii Sfânta Troiţă din Bucureşti. În 1609, călugării au de purtat un proces cu
singurul fiu în viaţă şi moştenitor al marelui vornic Ivaşco, Tudoran mare sluger,
care revendică satul Goleşti. Se cerea îndreptarea abuzului domnesc, care extinsese
confiscarea la un bun ce nu aparţinuse zestrei jupânesei Elina, aceasta fiind singura

87
Cronologic, delapidarea s-a înfăptuit după 1586, data morţii marelui vornic, Ivaşco, dar
consecinţele juridice au intervenit în veacul următor, pentru urmaşii jupaniţei Elina; v. Nicolae
Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 60–61.
88
Cf. George D. Florescu, Genealogia boierilor din Mărgineni din secolele al XV-lea şi al
XVI-lea, BCI, IX, 1930, p. 72–77.
89
În perioada 1584–1586, care corespunde celei de-a doua domnii a lui Mihnea Turcitul, în
care s-au petrecut faptele, s-a produs o depreciere masivă a asprilor otomani, ceea ce a dus şi la o
reevaluare a monedelor de aur ce circulau pe teritoriul Ţării Româneşti, respectiv ughii, v. Bogdan
Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996, p. 55.
90
DIR B, XVII–1, p. 358–360.
91
DRH, B, vol. XXII, ed. de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 666–669.
92
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
Cartea Românească, Bucureşti, 1930, vol. II, p. 255, 256, 264, 265, 279, 299, 300; despre confiscarea
averilor boierilor de către fiscul otoman, v. Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române
în secolul al XVI-lea, p. 215–217.

206
din care se putea despăgubi furtul celor 1 000 de ughi. O comisie de şase boieri,
numită de domn îşi aminteşte cu precizie că banii nu fuseseră încredinţaţi boierului
Ivaşco Golescu, cum pretindeau călugării de la Bucureşti, ci soţiei acestuia.
Totodată, ei mai atestă şi că bunurile ce fuseseră ridicate din casa Elinei din
porunca domnului Mihnea Turcitul erau suficiente ca să acopere suma cheltuită. În
faţa acestor dovezi, domnul Radu Mihnea judecă înapoierea moşiei părinteşti lui
Tudoran mare sluger.
Dar oare fusese cu adevărat abuzivă confiscarea satului Goleşti? De ce
voievodul Mihnea Turcitul nu făcuse de la bun început, conform dreptului
obişnuielnic, diferenţa dintre bunurile dotale şi restul masei succesorale, îngăduind
ca datoria să fie recuperată din moştenirea vornicului Ivaşco Golescu? Fiindcă,
după moartea eroică a fratelui vornicului Ionaşco, marelui clucer Albu Golescu,
căzut în lupta de la Râmna-Jilişte în apărarea domnului Alexandru Mircea, cei doi
soţi hotărâseră ca toată averea lor, bucate, sate, ţigani şi agoniseală de moştenire,
cumpărătură şi de zestre să fie stăpânită, în indiviziune, de fiii lor şi de nepotul,
Albu, fiul celui mort. Cu acest act din 30 ianuarie 1577, vestit prin accentele sale
epice93, Elina şi Ivaşco primesc confirmarea dreptului lor de a lăsa moştenire un
domeniu unic, în care, totuşi, se deosebeşte zestrea Elinei (moşiile Creţeşti, Sărata
şi Jigorani), cumpărate de părinţii ei, Udrişte din Mărgineni şi jupâneasa Anca.

3. Defăimarea

Sub denumirea în care apare în pravile, sudalma sau defăimarea şi insulta

(Îndreptarea Legii, glava 107) sunt delicte penale echivalente cu denunţarea
calomnioasă din dreptul modern94. Era considerată o infracţiune gravă (sudalmă
mare) atunci când atrăgea după sine consecinţe ce puneau în primejdie viaţa cuiva.
Între circumstanţele agravante, este enumerată şi aceea în care defăimarea se făcea
la adresa unei femei: „Când va sudui neştine pe vreo muiare şi cu acea sudalmă
înmicşorează cinstea aceii fămei, acela face sudalmă mare” (zaceala 16)95. Într-o
lucrare unică în istoria dreptului şi a instituţiilor din ţărilor române96, Valentin Al.
Georgescu exemplifica influenţa contextului bizantin asupra administrării dreptului
penal în Ţara Românească cu un caz multdiscutat, datorită caracterului său de
excepţie: procesul cu jurători-femei al jupânesei Maria Băleanca, fiica marelui
vornic Ivaşco Băleanu. Este un caz vestit de divorţ, al lui Vasilie spătar, fiul lui
Muşat mare sluger şi vistier, împotriva soţiei lui, Maria. Istoricul Valentin Al.
Georgescu îl asemuieşte, prin judecarea lui în ziua de Bobotează, cu obiceiul

93
DRH, B, vol. VIII, ed. de Damaschin Mioc şi Ioana Constantinescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1996, p. 74–78: „Şi dacă nu s-ar fi întors ei atunci înapoi, cu lăncile în oastea
moldovenilor, de au apărat capul domniei mele, iar capul domniei mele ar fi căzut”.
94
Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 443.
95
Îndreptarea Legii, p. 134; la mijlocul secolului al XVII-lea, în Regatul Angliei, procesele de
defăimare şi cele de defăimare sexuală erau mai numeroase decât procesele legate de căsătorie, v.
Lawrence Stone, Road to Divorce. England 1530–1987, Oxford University Press, Oxford, 1990, p. 34.
96
Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 237.

207
bizantin ca împăraţii să împartă dreptatea într-o zi de sărbătoare creştină şi îl
tratează în speţa numită defăimarea soţiei de către soţ.
Cu această particularitate, procesul a intrat în atenţia istoricilor dreptului, fără
a fi sesizate implicaţiile patrimoniale iscate de situaţia zestrei şi fără să se ştie că nu
este un caz unic în secolul al XVII-lea în ţările române. O recapitulare a întregii
pricini este făcută în hrisovul lui Matei Basarab din 10 ianuarie 163597, prin care
Mariei şi fiicelor ei, Neacşa, Ioana şi Vilaia li se întăresc toate „bucatele” lui
Vasilie spătar, sate, moşii, ţigani, rumâni. Acuzaţia pe care soţul o adusese soţiei
era vagă şi lipsită de temei: „că easte muiere rea şi neînţeleaptă”. Din nici una din
sursele legate de acest proces, nu ar reieşi că motivul despărţirii ar fi fost adulterul
soţiei. Mai mult de atât, se dovedise că Vasilie spătar obţinuse hotărârea
bisericească de despărţire prin buna înţelegere a părţilor „cum se-au lăsat de
bunăvoia loru”, de fapt cu mite şi înşelăciune. Vinovat de această decizie era
Macarie, exarhul de Târnovo, emitentul cărţii de despărţire98, dar şi domnul Leon
Tomşa, sub domnia căruia se judecase procesul şi care refuzase să accepte ca Maria
să aducă martori „să ia legea ţării”, „ca să se direpteze şi să-şi scoaţă capul den
nevoie şi de-ntr-această năpaste mare”. Ineditul acuzaţiei a adus cu sine şi
blocarea accesului unei femei la apărare, discriminare pe care voievodul Matei
Basarab nu numai că o denunţă, ci o şi repară. Văzând că toţi cei de la care sperase
dreptate se lăsau cumpăraţi cu mită de Vasilie spătar, jupâneasa Maria, fiică de
boier mare, a scris tocmai patriarhului de Constantinopol, Chiril Lukaris al
Constantinopolului, de la care a obţinut o carte de blestem, semnată şi de patriarhul
de Ierusalim, Teofan, precum şi de exarhul Macarie al Târnovei. Rostul cărţii de
blestem era să determine un jurământ corect, adică dezvinovăţirea totală a soţiei
acuzate şi pedepsirea calomniatorului99: „Într-aceea, jupâneasa Mariia, fiindu
într-atâta năpaste, nu se-au putut răbda. Deci, cându a fost acum, în zilele domnii
mele, iar jupâneasa Mariia au trimis la părintele Chiril patriiarhul den Ţarigrad şi
se-au întâmplat de-au fost în Ţarigrad şi părintele Theofan patriarhul de la
Ierusalim şi părintele Macarie, exarhul de la Târnova, de-au făcut carte cu
blăstem şi cu mare afuresanie pre capul jupâneasei Mariei, iar de va fi fost
direaptă, să fie blestemul şi afurisaniia pre capul celui ce o au năpăstuit”. Deşi
unul din cei trei ierarhi, Macarie al Târnovei, fusese autorul cărţii de despărţire prin
care Mariei i se aduseseră prejudicii, acesta îşi schimbă depoziţia şi mărturiseşte în

97
DRH, B XXV, p. 7–8; Gheorghe Cronţ, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie.
Jurătorii, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 163.
98
Documentul din 10 ianuarie 1635 menţionează prezenţa mitropolitului Macarie al Târnovei
în Ţara Românească în vremea domnului Leon Tomşa; data exactă a vizitei sale în Ţara Românească
poate fi fixată după datele păstrate din documentele interne; la sărbătoarea Sf. Gheorghe 1630
(23 aprilie), domnul Leon Tomşa şezuse la masă cu acest ierarh, DRH, B XXIII, p. 166–168; Paul
Mihailovici, Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia, în „Revista societăţii istorico-arheologice
bisericeşti din Chişinău”, XXIII, 1933, p. 19.
99
Despre rolul juridic al cărţilor de blestem, v. Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului,
Polirom, Iaşi, 2001; Cristina Codarcea, Société et pouvoir en Valachie (1601–1654), entre la coutume
et la loi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 319–339; Matei Cazacu, Minuni, vedenii şi vise
premonitorii în trecutul românesc, Sigma, Bucureşti, 2003, p. 180–184; Dan Horia Mazilu, Lege şi
fărădelege, p. 470.

208
faţa superiorilor săi „cum au năpăstuit Vasilie spătarul pre jupâneasa Mariia fără
dreptate”.
Înarmată cu această carte de blestem patriarhală, când toţi boierii ţării,
episcopii, egumenii, mitropolitul şi domnul erau adunaţi la curte în ziua de
Bobotează a anului 1635, jupâneasa Maria s-a înfăţişat din nou, cu o îndrăzneală
cum nimeni nu mai pomenise, ca să i se facă dreptate. Iar domnul „nu a putut-o
opri” să nu aducă pe cele 12 jupânese cojurătoare adeveritoare100, luate pe răvaşe
domneşti, care au mărturisit că pârâta nu fusese deloc vinovată de învinuirile aduse.
Îndărătul expresiei consemnate în hotărârea divanului trebuie să vedem iniţiativa
părţii vătămate de a cere insistent permisiunea de a i se „da legea”, adică de a jura
împreună cu alte 12 jupânese, care să certifice onorabilitatea şi bunele ei purtări. În
faţa insistenţelor jupânesei Maria Băleanca, domnul a trebuit să cedeze şi să admită
această mărturie, nemaiîntâlnită, a unor femei, în privinţa reputaţiei altei femei,
după ce a consultat sfânta pravilă101, aşa cum se adevereşte în actul întocmit la 10
ianuarie 1635. Soborul de boieri şi cler hotărăşte că soţul care aduce astfel de
acuzaţii şi umblă să înşele şi pe judecători ar trebui să plătească cu capul. Ca de
obicei, boierii cer îndurare pentru Vasilie spătarul102, astfel încât acestuia i se
confiscă averea, care este dată Mariei şi copilelor ei, în contul zestrei cheltuite de
nesăbuinţa soţului şi ca o compensaţie pentru „năpaste şi asupriciune”.
Numai că istoria acestui divorţ este încă şi mai complicată103. Marele proces
din 1635 pare să fie punctul culminant al unei succesiuni de negocieri eşuate. O
învoială din 10 septembrie 1630, între cuscrii, Ivaşco fost mare vornic, tatăl Mariei
şi Muşat vistier, tatăl lui Vasile, seamănă cu un adevărat partaj de bunuri. În faţa
domnului, cei doi boieri cad de acord ca zestrea Mariei să se întoarcă toată la ea,
probabil în baza hotărârii semnate de Macarie de Târnovo, prin care se constatase
că cei doi soţi „se lasă de bunăvoia lor”. O jumătate din toate câte vor fi fost
dobândite în vremea traiului comun urmau să îi revină de asemenea Mariei, iar
cealaltă jumătate celor trei fiice. Acestea rămâneau în grija tatălui: „cucoanili să
rămâie pe seama lui Vasilie spătarul”. Aranjamentul dintre cei doi boieri arată o
relaţie de bună înţelegere, chiar de „frăţie”. Într-o scrisoare din 1632104 din care
rezultă că procesul de restituire şi de partaj se desfăşura cât se poate de lin pentru
ambele părţi implicate, Ivaşco Băleanul i se adresează cuscrului cu cuvintele
„cinstite şi iubite frate Muşate”, iar salutarea finală este tot atât de afectuoasă:
„neîndoit fratele dumnetale”.
100
Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova
1611–1831. I. Organizarea judecătorească, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 73–78.
101
Desigur că au fost consultate pravilele manuscrise, existente în ţară, înaintea publicării
Pravilei de la Govora (1640) şi a Îndreptării Legii, v. lista manuscriselor diverselor culegeri şi compilaţii
ale pravilelor la Valentin Al. Georgescu, op. cit., p. 106–118; într-un act mai târziu, din 22 ianuarie
1639, voievodul Matei Basarab declară că el „a dat legea ţării 6 jupânese”, DANIC, Ms. 361, f. 10.
102
Daniel Barbu, Iertarea şi dreptatea sau despre economia socială a darului, în idem,
O arheologie constituţională românească. Studii şi documente, Editura Universităţii Bucureşti, 2000,
p. 49–62.
103
Violeta Barbu, De la comunitatea patrimonială la comunitatea de destin: zestrea în Ţara
Românească în secolul al XVII-lea, în vol. De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei în
Ţara Românească sub Vechiul Regim, p. 87–91.
104
DRH, B XXIII, p. 550.

209
 Dar toată această tocmeală civilizată, un adevărat partaj modern, fu tulburată
de o serie de întâmplări. Vistierul Muşat muri la puţin timp după 24 aprilie 1632,
când îşi întocmeşte diata, iar fiul său rupse înţelegerea cu familia Băleanu. Din alte
documente, îl aflăm însurat cu o Ancuţă, fetele se găseau în grija mamei, iar
zestrea, în loc să fie returnată, este vândută pe ascuns105. Acestea par să fie
motivele care au îndemnat-o pe Maria să redeschidă pricina divorţului ei la 10
ianuarie 1635. Hotărârea divanului, favorabilă ei, este modificată în luna
septembrie a aceluiaşi an106, în urma unui alt proces, de data aceasta între socru şi
ginere. Ivaşco Băleanu pretindea ca fiica lui „să aibă parte şi de moşiile lui Muşat
vistierul”, drept compensaţie pentru defăimarea nedreaptă, dar domnul nu este de
acord ca domeniul patern să fie subiectul confiscării, astfel încât reduce
despăgubirea pe care ar fi trebui să o primească Maria de la fostul ei soţ doar la
partea de moştenire ce i se cuvenea lui Vasilie spătar din satele, moşiile ţiganii,
rumânii şi viile mamei sale, Samfira. De asemenea, Mariei nu i se recunoaşte vreun
drept la câştigul obţinut din vânzările anterioare pe care Vasilie le făcuse: „Iar ce
s-au vândut până acum să fie vândut, vare rumân, vare ţigan, vare vie, vare ce
moşie vor fi vândut, tot să n-aibă nici o treabă”. În chip inexplicabil, această a
doua decizie este modificată, în sens total contrar, adică în beneficiul jupânesei
Maria şi al fiicelor ei, tot printr-o hotărâre domnească, trei zile mai târziu, pe 8
septembrie107. Cu această carte domnească, Maria şi fetele ei sunt împuternicite să
caute toate bucatele vândute de fostul ei bărbat, după ce s-au despărţit şi să pună
stăpânire pe ele. Cum este posibilă o astfel de contradicţie între cele două acte
domneşti succesive şi care este temeiul celui de-al doilea? Paragraful care justifică
revenirea la drepturile Mariei conţine un neadevăr: „căci se-au sculat Vasilie
spătarul de o au lăsat fără lege, fără judecată, cu aceste cucoane”. Ştim bine că o
judecată fusese făcută şi încă de mari ierarhi. Elementul de noutate îl constituie
însă susţinerea celor trei fete, care potrivit primei decizii din 1630, căzuse în
sarcina tatălui. Acum mama trebuia să le crească şi să le asigure zestrea şi pentru
aceasta avea nevoie de recuperarea propriei sale zestre, ca şi de ceea ce ar fi trebui
să fie partea fetelor. Numai astfel se poate înţelege de ce, din moşiile moştenite de
Vasilie vistierul şi nevândute, Maria şi copilele ei nu pot avea pretenţie decât la
cele ce veneau dinspre mama lui Vasilie vistier, jupâneasa Samfira. Cu toate
acestea, Maria şi tatăl ei nu se resemnează cu această hotărâre şi se judecă din nou
cu Vasilie spătarul şi cu cea de-a doua soţie a lui Muşat vistierul, pentru moştenirea
acestuia108. Numai că averea rămasă de pe urma boierului Muşat era grevată de
datorii, iar cei şase boieri judecători hotărăsc, în baza obiceiului pământului, ca
succesorul care va prelua moştenirea să îndestuleze creditorii. Bălenii se văd
nevoiţi să renunţe de data aceasta de bună voie şi „să se lepede în divan”, căci nu
acceptă să preia şi datoriile răposatului vistier. Mai rămâneau aşadar moşiile mamei
lui Vasilie spătar şi cele pe care le cumpărase el însuşi, numai că boierul nu se

105
DRH, B XXIV, doc. nr. 31, 81, 159, 195, 346.
106
DRH, B XXV, doc. din 5 septembrie 1635, p. 137–138.
107
Ibidem, p. 140.
108
DANIC, M-rea Câmpulung, LX–9.

210
supune deloc hotărârii domneşti şi celei a mitropolitului, „şi-a luat altă femeie,
începând să risipească toate moşiile şi ţiganii, tot cu beţiile”109, astfel încât Maria
şi fetele ei au nevoie de un nou act executor domnesc, care le este acordat la
35 aprilie 1636110, spre a împiedica risipirea acestor averi. Pe măsură ce anii trec,
situaţia restituirii nu se îmbunătăţeşte. La începutul anului 1640111, două dintre
fetele Mariei Băleanca, Ioana şi Vilaia, caută sălaşele de ţigani vândute de tatăl lor
care le părăsise, ca să-şi facă singure zestrea. Domnul Matei Basarab le dă om
domnesc care să le ajute, iar ţiganii „să le fie zestre când se vor mărita şi-şi vor face
case”. Ni s-a păstrat foaia de zestre a mezinei, Vilaia, căsătorită cu Stroe, fiul lui
Necula mare pitar. Vilaia a primit de la mama ei: un creştet de argint cu
mărgăritare şi pietre, 40 de ace, un ghiordan de aur cu pietre şi mărgăritare,
3 perechi de cercei de aur, o pereche de cercei „făcuţi în mangale”, un inel de aur,
6 peşchire, 8 ii, 3 „chinteşe”, 2 „nemteale”, una cu paceale (căptuşită cu blană), alta
de tafta, o roche de „giulgi”, 4 cai, 4 boi, 4 iepe, 4 vaci, 2 sălaşe de ţigani şi moşiile.
Rogozul, Stăneştii, Bălaciul şi Urâţii112. Dintre acestea, despre Stăneşti ştim că
aparţinuse cu siguranţă lui Vasilie spătar, fiind dăruită lui de părinţii săi, după ce se
despărţise de soţia lui, Maria113. Pentru acest sat se va lupta Necula mare pitar cu
fraţii Băleni ai jupaniţei Maria, când nora lui, Vilaia, moare, lăsându-l pe Stroe
văduv, cu un cocon, Matei114.
Care este în fond valoarea acestui caz în termenii unor schimbări de natură
legală sau procedurală în Ţara Românească? În primul rând, procesul Maria
Băleanca-Vasile spătarul revelează o idee deja familiară, aceea că agenţii sociali
recurg la justiţie şi propun proceduri noi, atunci când intervine un dezacord asupra
intereselor patrimoniale. Acestui dezacord nu îi corespund idei raţionale noi sau noi
principii de drept durabile în timp, ci acomodări succesive, la care iau parte,
deopotrivă, justiţiabilii şi judecătorii. În al doilea rând, părţile implicate, de data
aceasta un cuplu, antrenează în procese în chip solidar familia fiecăruia dintre cei
doi soţi. Astfel, în prima fază a despărţirii, cei doi cuscrii, Ivaşco Băleanu şi Muşat
vistierul conveniseră asupra unui partaj convenabil pentru ambele părţi, pe baza
hotărârii de divorţ prin care cei doi soţi se lăsau de bunăvoia lor. Schimbarea
majoră a intervenit atunci când acordul dintre cele două părţi dispare, încălcat de
una dintre ele, soţul. În faza a doua, cea cunoscută prin procesul din 1635,
jupâneasa Maria şi tatăl ei, marele vornic Băleanu recurg la posibilităţile pe care li
le dădea pravila bizantină, de a recupera zestrea şi de a obţine şi despăgubiri uriaşe
pentru vina de defăimare. Aceasta dovedeşte fără tăgadă că marele vornic Ivaşco
Băleanu cunoştea bine nomocanonul, iar fiica lui, la rândul ei, este determinată să

109
DANIC, M-rea Câmpulung, LXI–10, doc. din 30 ianuarie 1640; lista cu moşiile şi ţiganii pe
care Vasilie vistierul i-a vândut din partea moştenită de la mama lui, Catalogul documentelor Ţării
Româneşti din Arhivele Statului (1640–1644), vol. V, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Silvia
Vătafu Găitan, Doina Duca Tinculescu, Editura Arhivelor Naţionale, Bucureşti, 1985, doc. nr. 62.
110
DANIC, M-rea Câmpulung, LX–10.
111
DANIC, M-rea Câmpulung, LXI–9, doc. din 11 ianuarie 1640.
112
DANIC, M-rea Câmpulung, LX–18.
113
DRH, B XXIII, p. 245, doc. din 12 august 1630.
114
DRH, B XXXV, p. 296, doc. din 11 septembrie 1650.

211
întoarcă lucrurile în favoarea ei, cu ajutorul cojurătoarelor femei şi a cărţilor
patriarhale, pe care le cere în scris.
Se poate afirma că această presiune asupra sistemului procedural vechi a
produs o schimbare, căci jurământul celor 12 jupânese va mai avea posteritate,
chiar la puţin timp de la procesul jupaniţei Maria Băleanu115. Acesta este al doilea
element important de noutate ce merită îndeajuns să fie subliniat.
În fond, întreaga istorie relatată mai sus a plecat doar de la faptul că, în chip
excepţional, un soţ a dorit să recurgă la procedura prevăzută de pravilă, a cărţii de
despărţire. Găsim însă în acest caz un indicator solid al capacităţii societăţii de a
autoregla cazurile de despărţire, prin consensul părţilor, după vechile obiceiuri116,
adică fără intervenţia Bisericii şi fără act de despărţire scris, aşa cum recomandau
pravilele bizantine117 şi Îndreptarea Legii (1652), pentru permisiunea recăsătoririi.
Potrivit obiceiului, ca şi în alte ţări europene118, soţii, în special cei lipsiţi de
mijloace, care nu posedau avere, divorţau prin „separare privată”, adică de comun
acord sau prin părăsire şi fuga de acasă pentru a locui în altă parte, eventual într-o
legătură de concubinaj. Nici când pravila scrisă a intrat în vigoare, ca drept pozitiv,
societatea nu a urmat-o, iar Biserica locală nu a avut capacitatea de a o implementa
decât după mai bine de un secol. Atunci când, din iniţiativa părţii interesate (soţul,
în cazul nostru), este cerută o astfel de carte de despărţire, juridizarea desfacerii
căsătoriei de către Biserică (patriarhul Macarie de Târnovo) atrage după sine o
pătrundere a dreptului pozitiv în teritoriul familiei, acolo unde conflictele se
reglaseră până atunci pe baza dreptului obişnuielnic. Ca răspuns, soţia se va apăra,
uzând şi ea de judecata patriarhală, dar şi de alte mijloace ordalice, cum ar fi proba
cu jurători. La rândul lor, domnii Leon Tomşa şi Matei Basarab, aduşi în scenă pe
neaşteptate, alături de patriarhi, mitropolit şi episcopi, ezită pe acest teritoriu
necunoscut al dreptului matrimonial. Fie că refuză în chip arbitrar ca partea

115
V. Infra Mărturia femeilor.
116
Deşi nu avem dovezi peremptorii reperabile în documentele epocii că despărţirile cuplurilor
aveau loc fără nici un fel de formalitate în secolele XVI–XVII, prin părăsire şi fugă de acasă,
creşterea exponenţială a divorţurilor în secolul al XVIII-lea face probabilă presupunerea că în secolele
anterioare despărţirile cuplurilor se făceau în chip tacit şi complet dereglementat, aşa cum o spun, este
drept, foarte rar, unele surse externe: printre schimbările ce i-au fost imputate domnului Despot în
Moldova a fost şi încercarea de a reglementa divorţul şi de a lua măsuri împotriva lui, căci „oamenii
trăiau fără ordine şi judecată, după vechile obiceiuri” v. Mathias Miles, Siebenburgischer Wűrg-Engel
oder Chronicalischer Anhang des 15 Seculi nach Christi Geburth, Hermannstadt, 1670, ed. anastatică
de Adolf Armbruster, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 1984, p. 90.
117
V. de pildă Codicele Mitropoliei Castoriei din perioada 1578-1580, în care se regăsesc acte
de căsătorie şi cărţi de despărţire emise de acest for ecleziastic v. Kriton Chrysoidis, Manuscript
Sources for Ecclesiastic History in the Gennadios Library, în vol. Exploring Greek Manuscripts in
the Gennadios Library, ed. de Maria Politi şi Eleni Pappa, The American School of Classical Studies
of Athens, Atena, 2011, p. 59–60.
118
Între cele cinci moduri distincte de a divorţa în Anglia premodernă (sec. XVII), figurează
separarea privată, părăsirea domiciliului sau fuga de acasă, dar şi vinderea nevestei de către soţ,
Lawrence Stone, Road to divorce. England 1530–1987, Oxford University Press, Oxford, 1990,
p. 141–152; separaţia se practica şi în Scoţia, Leah Leneman, Alienated Affections. The Scottish
Exprience of Divorce and Separation, 1684–1830, Edinburgh University Press, Edinburgh, 1998,
p. 265–281.

212
femeiască să jure (Leon Tomşa), fie emite decizii contradictorii de restituţie
patrimonială compensatorie, încercând să acomodeze obiceiul pământului la
rigorile pravilelor bizantine (Matei Basarab), domnia nu îşi asumă pe deplin
juridizarea conflictelor morale din interiorul familiei şi nici nu încearcă să preia
controlul pe care Biserica ar fi fost îndreptăţită să-l exercite, fără a fi însă pregătită
să şi-l asume. Aşa se explică opoziţia pe care domnul Matei Basarab o manifestă
faţă de pretenţia ca moştenirea paternă a lui Vasile spătarul să fie confiscată în
favoarea Mariei. Cazul Maria Băleanu-Vasile spătar va încerca, fără succes, să
deschidă şi un alt drum în desfăşurarea proceselor de divorţ: încredinţarea copiilor
minori. Acest aspect fundamental al gestionării juridice al proceselor de divorţ nu
va fi luat în consideraţie nici în Pravilele din secolul al XVII-lea şi nici în codurile
de legi premoderne de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În bună măsură, absenţa
totală a preocupării legiuitorilor pentru custodia copiilor minori este un semn
important că litigiile publice legate de divorţ sunt, cel mai adesea, chiar şi în veacul
următor, când acestea explodează numeric şi vor compărea în faţa dicasteriilor119,
un ecran de fum, în spatele căruia deja aranjamentele patrimoniale de compromis
avuseseră loc între părţi sau că procesele erau folosite ca mijloc de presiune şi de
şantaj de către una dintre părţi.
În prima fază a acestui proces, când asupra mamei plana vinovăţia de a fi o
femeie rea şi neînţelegătoare, cele trei fete rămân în grija tatălui lor, aşa cum
glăsuia şi Pravila. Când complicaţiile patrimoniale au survenit, tulburând
înţelegerea stabilită, iar divanul i-a dat câştig de cauză jupânesei Maria, cele trei
fiice au trecut în grija ei, ca factor major de presiune pentru revendicările
patrimoniale.

4. Falsificare de acte, înşelăciune

Pe măsură ce proba înscrisurilor capătă o greutate tot mai mare în procedura

de judecată în detrimentul jurământului ordalic120, se înmulţesc şi acuzaţiile şi
dovezile de falsificare a acestora121. Jupânesele nu se dau în lături de la acest delict
al măsluirii documentelor, vină amplificată de persistenţa în utilizarea lor, ca temei
în redeschiderea proceselor. De regulă, în afară de mustrarea verbală simbolică sau
de etichetarea de „femeie rea”, domnia nu aplică vreo altă corecţie şi nici nu este
preocupată să deosebească o culpă clară şi individuală a femeilor de o manipulare a
lor de către bărbaţii interesaţi în atingerea unui anumit scop.

119
Violeta Barbu, «Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă», p. 1143–1146; Constanţa
Ghiţulescu, În şalvari şi în işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a
secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004, Bucureşti, p. 252–397.
120
Violeta Barbu, Generalizarea folosirii limbii române în cancelaria Ţării Româneşti (1600–
1650), în „Limba Română”, XLI, 2001, nr. 6, p. 39–56.
121
Despre înscrisuri mincinoase sau falsificate, v. Emil Vârtosu, Paleografia româno-chirilică,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 60–64; Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova,
partea a II-a. Procedura de judecată, p. 45–47; despre falsuri cu rost politic, v. Dan Horia Mazilu,
Lege şi fărădelege, p. 153–161.

213
 Unele falsuri de epocă sunt atât de bine ticluite, încât numai ştiinţa modernă a
editorilor este în stare să le depisteze. O anume Voica, văduva lui Miclăuş din
Răteşti, vinde ocină în sat, la 14 martie 1609122. Cum se întâmplă adesea când
femeia este vânzătoare, semnătura Voicăi apare în josul actului, dar acesta, ne spun
editorii volumului de documente în care a fost publicat, era scris pe hârtie din
manufactura de la Govora, deschisă de Matei Basarab voievod.
Un proces răsunător de stabilire a drepturilor patrimoniale ale unui copil
născut dintr-o legătură nelegitimă a scos la iveală, prin iscusinţa divanului,
falsificarea unor acte de către pretendenta Marula, fiica din flori a voievodului
Mihai Viteazul şi a Tudorei din Târşor. Litigiul a fost examinat în detaliu de către
Aurelian Sacerdoţeanu123, de Ştefan Andreescu124 şi Petronel Zahariuc125, cu
concluzii opuse în ceea ce priveşte autorul falsificării. Aurelian Sacerdoţeanu nu
formulează o opinie clară, în afara aceleia, eronate, că Marula nu este fiica lui
Mihai Viteazul, Ştefan Andreescu crede că însuşi Mihai Viteazul a fost autorul
substituirii celor două nume, ceea ce ar scoate din discuţie însăşi delictul de
falsificare, iar Petronel Zahariuc avansează ipoteza că „modificarea” aparţine
Tudorei, mama Marulei, „poate chiar cu învoirea lui Mihai Viteazul”126. Potrivit
acestor doi cercetători, nici nu am mai avea, la urma urmei, de-a face cu o tentativă
de înşelăciune, cum a fost numit hrisovul de către doi domni ce au avut de-a face
cu el: „carte făcută cu amăgire” (Alexandru Iliaş, 23 decembrie 1616) „carte
stricată, răzuită” (Gavril Movilă, 9 <mai 1620>).
Motivul pentru care aducem din nou în discuţie această chestiune este strict
legat de tentativa de falsificare a unei porţiuni din documentul din 26 septembrie
1597127, emis de Mihai Viteazul, hrisov pe baza căruia Marula a reclamat în
divanul lui Alexandru Iliaş, la 23 decembrie 1616, moştenirea celor cinci satelor
lăsate de Mihai Viteazul bunicii ei, Teodora, în monahism Teofana, mama
voievodului. Se face vreo femeie vinovată de fals în acest caz şi care au fost
împrejurările în care acesta s-a putut înfăptui? Ce se afla scris iniţial în porţiunea
unde a apărut numele Marulei, ca moştenitoare a satelor, după moartea călugăriţei
Teodora-Teofana? În această privinţă, s-au formulat două opinii de expertiză
paleografică. Editorii colecţiei DRH sunt de părere că în documentul care a suferit
încercări de falsificare, numele Marulei a fost scris peste cel al Floricăi. Aceeaşi
părere a fost împărtăşită de istoricii care au adus ulterior în discuţie acest hrisov
controversat. O expertiză tehnică mai veche s-a produs însă în anii ’40, la Arhivele
Statului. Aşa cum o arată şi fotografia publicată de Aurelian Sacerdoţeanu, precum
şi rezultatul examinării cu raze ultraviolete şi cu filtrul Wood, făcute de Henri

122
DIR B, XVII/1, p. 511.
123
Aurelian Sacerdoţeanu, Marula nu e fiica lui Mihai Viteazul, în „Hrisovul”, I, 1941, p. 218–240.
124
Ştefan Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, p. 237–240.
125
Petronel Zahariuc, „Pentru că easte faptă din oasele lui, cum o ştie ţara toată”. Contribuţii
privitoare la descendenţa lui Mihai Viteazul, în SMIM, XXIX, 2011, p. 141–161; autorul editează şi
comentează patru documente legate de jupâneasa Marula şi de doamna Florica, păstrate în arhiva
mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos.
126
P. Zahariuc, op. cit., p. 145.
127
DRH, B, vol. IX, p. 345–347.

214
Stahl128, anexat la originalul documentului, pasajul modificat în dreptul cuvintelor
Marula dßwera este mai amplu şi nu comportă numai numele. Aurelian
Sacerdoţeanu a propus refacerea porţiunii răzuite astfel: „[după bună voia mamei]
domniei mele” (po dobroi voli matri)129.
Aşa cum se înfăţişează astăzi, hrisovul din 27 septembrie 1597, prezintă,
potrivit editorilor săi din 1975, nu una, ci mai multe intervenţii, marcate în notele
ce însoţesc transcrierea: două nume de sate încercuite cu o linie roşie, un pasaj
răzuit şi scris peste locul şters, unde se afla cuvântul Florica, numele Marulei,
cuvântul Craiovei ad interlinear lângă cuvântul ban130, numele ispravnicului
documentului, Preda postelnic din Cepturoaia, modificat şi el. Cea dintâi
modificare a documentului este un indiciu important în discuţia falsificării, fiind şi
singura justificabilă.
Excluderea din grupul de cinci sate lăsate de Mihai Viteazul mamei sale,
Teodora, a celor două, Frăsinetul şi Studeniţa Hameiului din judeţul Romanaţi,
donate de monahia Teofana (Teodora), la 8 noiembrie 1601 şi reînoite un an mai
târziu, în 1602 mănăstirii Cozia131 s-a făcut, potrivit obiceiului vremii, prin
înconjurare cu chinovar (expunctare)132. O astfel de intervenţie, curentă în epocă,
era perfect legitimă şi în acord cu realitatea. Oare când se va fi produs această
expunctare cu chinovar? În ce procese a fost adus la divan acest act, înainte de
1616 şi ce scria în el în porţiunea răzuită şi modificată? Răspunsul la aceste
întrebări ar ajuta la urmărirea traseului misterios al hrisovului lui Mihai Viteazul,
ajuns în 1616 în mâinile Marulei.
Câteva luni mai târziu după dania călugăriţei Teofana, la 22 aprilie 1603, în
divanul ţării, voievodul Radu Şerban întăreşte cele două sate, Studeniţa Hameiului
şi Frăsinetul, mănăstirii Cozia133, pe baza daniei Teofanei, invocată de domn ca
fiind văzută de el. În document, s-a lăsat loc punctat pentru un al treilea sat134, care
urma să fie menţionat ulterior. Amănuntul acesta dă totuşi de gândit. Aveau de
gând călugării cozieni să ceară mai mult de la moştenitorii domnului Mihai, căci,
aşa cum istoriseşte actul pecetluit de Radu Şerban, voievodul luase de la
mănăstirea Cozia 20 000 de aspri şi plumb, când se dusese în campania de la

128
V. Henri Stahl, Falşuri, fraude şi raze ultraviolete, Bucureşti, 1933.
129
A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 225.
130
Cu privire la ocuparea acestei dregătorii de către domnul Mihai Viteazul v. Ştefan Andreescu,
Restitutio Daciae, Studii cu privire la Mihai Viteazul, vol. III, Editura Albatros, Bucureşti, 1997,
p. 17–21.
131
DIR B, XVII–1, p. 65–66; cu un an înainte, la 8 noiembrie 1601 făcuse această donaţie,
care ni se păstrează într-o copie ibidem, p. 22; dincolo de coincidenţa lunii şi a zilei, explicabilă prin
faptul că ea ne trimite la sărbătoarea Sf. Arhanghel Mihail, în care mama îşi pomenea fiul mort, cele
două danii se deosebesc printr-un fapt important. Dania din 8 noiembrie 1602 este făcută cu voia
moştenitorilor legitimi, doamna Stanca, fiica ei, Florica, eliberate din detenţia de la Făgăraş (februarie
1601–1602; ele se aflau de faţă, în mănăstire, în celebra scenă înlăcrimată a revederii), şi a fiului
Nicolae vodă, în numele cărora cele două îşi exprimă consimţământul.
132
V. nota editorilor volumului IX din seria DRH, B, p. 347; despre „ocolirea cu chinovar” v.
Emil Vârtosu, op. cit., p. 91.
133
DIR B, XVII/1, p. 79–81
134
Precizare la Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., p. 227, confirmată de editorii DRH, op. cit., p. 81.

215
Nicopole? Nu făgăduise el atunci că va despăgubi lăcaşul cu două sate pentru
bunurile rechiziţionate? Dintre acestea, unul singur fusese dobândit, Vişina, întărit
de vodă Şerban odată cu celelalte două sate dăruite de doamna Teofana. Încercau
oare călugăriii cozieni să facă presiunii asupra bătrânei doamne să mai adaoge un
alt sat la dania ei anterioară?
După moartea acesteia, ce se va fi petrecut înainte de 10 martie 1605135,
acelaşi domn întăreşte de data aceasta doamnei Florica celelalte trei sate rămase din
dania lăsată de voievodul Mihai mamei sale: Studina de Jos, Studina de Sus şi
Cruşovul, cu tot venitul şi cu toţi vecinii. Introdusă recent în circuitul ştiinţific de
Petronel Zahariuc, această întărire, ce poartă data de 10 martie 1605, aduce
elemente noi în discuţie, chiar dacă ele nu lămuresc pe deplin, ci dimpotrivă,
stârnesc, la rândul lor, alte nedumeriri. Întărirea domnului Şerban are ca temei actul
din 1597, şi diata „veche” a Teofanei, „la moartea ei”, singura despre care domnul
afirmă clar că a văzut-o136. Rezumarea actului din 1597 este preţioasă, prin modul
în care apare redată porţiunea afectată de modificări, în care mai târziu avea să
apară numele Marulei: „să ţină ea şi să stăpânească şi să se hrănească cu aceste
mai sus-zise sate până la moartea ei şi cui le va da ea aceste mai sus-zise sate la
moartea ei, să fie date.
Apoi, iarăşi răposatul Mihai voievod le-a rânduit (ostal est) mai sus-zisei
fiice a lui, doamna Florica, nepoata doamnei Teodora, numită Teofana călugăriţa.
Apoi, la moartea ei, ea a dat aceste mai sus-numite sate doamnei Florica…” Din
rezumatul pe care îl conţine actul din 1605, ar reieşi că dania voievodului conţinea
două clauze: una obişnuită în epocă, numită de liberalitate, prin care Teofanei i se
îngăduia să lase cele cinci sate, la moartea ei, cui ar fi dorit. Fără să cunoască acest
document, tocmai această variantă a fost presupusă de Aurelian Sacerdoţeanu, când
a propus reconstituirea pasajului şters, printr-o formulă juridică obişnuită în actele
de danie ale vremii: „după bunăvoia mamei domniei mele”. A doua clauză, în
contradicţie cu prima, era o clauză de îngrădire faţă de cea dinainte, pe care o
contrazicea. Clauza care o indica pe Florica drept moştenitoare era şi una de dublă
succesiune, cum apreciază corect acelaşi Aurelian Sacerdoţeanu137, din moment ce
domnul Mihai însuşi ar fi dispus, printr-un act de voinţă, ca dania să treacă după
moartea Teofanei, în mod obligatoriu nepoatei ei, doamna Florica şi nu unui alt
beneficiar, cum ar fi fost, de pildă, mănăstirea Cozia în care mama voievodului se
călugărise. În mod cert, insistenţa asupra acestei succesiuni avea rostul de a apăra
moştenirea fiicei domnului de pretenţiile mănăstirii Cozia, evidente în hrisovul din
22 aprilie 1603. În rivalitatea cu mănăstirea Cozia, care primise deja de la Teofana
două din cele cinci sate, Florica nu avea de partea ei decât testamentul bunicii

135
Dania întărită de Radu Şerban, aflată la Mănăstirea Simonopetra, a fost publicată de
Petronel Zahariuc, „Pentru că easte faptă din oasele lui, cum o ştie ţara toată”. Contribuţii privitoare
la descendenţa lui Mihai Viteazul, p. 149–151; piatra de mormânt a Teofanei de la mănăstirea Cozia
poartă doar văleatul; documentul emis de Radu Şerban o pomeneşte pe monahia Teofana ca fiind răposată.
136
De altfel, în documentul din 10 martie 1605, se afirmă că Mihai Viteazul cumpărase aceste
sate în vremea când fusese agă, nu ban al Craiovei, cum apare în hrisovul din 1597, un motiv în plus
să credem că actul nu fusese adus în divan.
137
A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 239.

216
Teofana pentru cele trei sate, singurul pe care îl poseda şi l-a adus în divan. Dacă
admitem că în dania lui Mihai Viteazul, păstrată în acel moment în mâinile
călugărilor, se aflase înscrisă iniţial prima clauză, aceea ca Teofana să fie liberă să
testeze satele după voia ei „cui le va da ea aceste mai sus-zise sate la moartea ei,
să fie date”138, Florica şi soţul ei, Preda Floricoiul erau primii interesaţi ca numele
Floricăi să substituie expresia „după bunăvoia mamei domniei mele”. Altfel nu se
explică de ce la ultimul proces legat de succesiunea celor cinci sate, în domnia lui
Gavril Movilă, la 9 <mai> 1620, domnul hotărăşte ca Preda sluger din Greci, soţul
doamnei Florica să fie trimis în faţa patriarhului Chiril Lucaris, ca să jure pe
Evanghelie că nu el este falsificatorul şi că iniţial a fost scris numele doamnei
Florica, şi nu cel al Marulei. La prima vedere absurdă, o astfel de decizie plecase
de la suspiciunea de dublă falsificare, care, în lumina unei analize mai atente, ar
avea un mobil. În fapt, presupunerea noastră este că în actul din 1597 nu se afla
scris vreun nume, nici al Floricăi, nici al Marulei, ci era enunţată doar expresia
juridică a unei donaţii neîngrădite. Primii care au modificat hrisovul de danie din
1597 au fost, din câte se poate bănui, domniţa Florica şi soţul ei. Cu scopul de a
ocroti cele trei sate rămase în posesia Teofanei, dar râvnite de mănăstirea Cozia,
cei doi au introdus cuvintele „Florica fiica” în hrisovul din 1597, punându-l în
acord cu cele dorite de Teofana în testamentul ei, a cărei beneficiară era domniţa
Florica. Din punct de vedere juridic, această modificare nu era o falsificare, ci un
adaos retroactiv, menit să întărească drepturile Floricăi în raport cu cele ale
călugărilor Coziei.
Din câte se poate înţelege, actul din 1597 a fost lăsat de însăşi Teofana în
păstrarea mănăstirii Cozia, ca urmare a transferului celor două sate, eliminate din
document prin obiceiul expunctării. Un indiciu lămuritor îl găsim în cuprinsul unui
act de la Matei Basarab, din 1 aprilie 1635, când sătenii din Studeniţa se judecă cu
mănăstirea Cozia: „Şi a dăruit sfintei mănăstiri acel sat Studeniţa tot, cu toţi vecinii
şi a făcut şi zapis de la ea cu mulţi martori, pecetluit cu inelele lor şi a lăsat sfintei
mănăstiri şi cărţi de moştenire”139.
În posesia doamnei Florica şi a soţului ei, Preda sluger, se aflau testamentul
Teofanei şi întărirea lui Radu Şerban din 10 martie 1605, pe care le aduc la
procesul cu Marula din 23 decembrie 1616, în apărarea lor: „Şi am văzut domnia
mea şi cartea lui Radu vodă Şerban, făcută pentru această întocmire a ei şi cartea
bătrânei doamne Teodora, făcută cu mare blestem la moartea ei, că a dat şi a
miluit pe nepoata sa, doamna Florica, cu toate aceste sate mai sus-spuse, cum a
lăsat şi răposatul Mihai voievod”140. Cu alte cuvinte, hrisovul din 1597 nu a trecut

138
Expresia din hrisovul din 1605, în relaţie cu hrisovul din 1597 se mai regăseşte în trei acte
ulterioare: în actul din 1602 al Teofanei: „cum ţi le-au dat răposatul Mihai Vodă, volnică eşti”, în
întărirea lui Radu Mihnea către Cozia 18 aprilie 1612 (DIR B, XVII/2, p. 56–58): „la moartea ei să
fie volnică să dea aceste sate mai sus-zise unde va fi voia ei”; în hrisovul 1635 al domnului Matei
Basarab, care repetă pe cel din 1605: „iar după moartea ei să fie volnică a-l da cui va voi” (DRH, B,
XXV, p. 51–55); pe aceste trei documente, reproduse ca ample regeste, s-a bazat probabil Aurelian
Sacerdoţeanu pentru restituirea textului din locul răzuit.
139
DRH, B, XXV, p. 51–55; actul a fost rezumat şi de A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 229.
140
DIR B, XVII/3, p. 71.

217
la mâna doamnei Florica odată cu satele moştenite, potrivit obiceiului141 şi cum ar
fi fost firesc după moartea bunicii ei, Teofana, din simplul motiv că Florica avea
deja la dispoziţie titlurile de proprietate legală a moştenirii rămase de la tatăl ei,
prin filiera bunicii paterne: testamentul acesteia şi întărirea domnească a lui Radu
Şerban din 10 martie 1605.
Falsificarea daniei din 1597 s-a produs aşadar după moartea călugăriţei
Teofana, post 1605–1606, în împrejurări, fireşte, dificil de reconstituit, căci ea nu
mai este evocată în nici un alt litigiu sau întărire. În 1612, domnul Ţării
Româneşti, Radu Mihnea întăreşte din nou mănăstirii Cozia cele două sate dăruite
de Teofana, după ce a examinat actul ei de danie din 8 noiembrie 1602 şi hrisovul
de întărire al lui Radu Şerban din 22 aprilie 1603142. Se pomeneşte de jafurile la
care fuseseră supuşi locuitorii ţării şi mănăstirile, când, în iarna anului 1611, oştile
lui Báthory Gabor alungaseră din scaun pe Radu Şerban. Este posibil ca în acele
împrejurări, în care au pierit multe acte de propietate, să fi dispărut din mănăstirea
Cozia şi actul de danie al lui Mihai Viteazul, cu numele Floricăi trecut în locul
expresiei de liberalitate. Urma lui se pierde până în decembrie 1616, când Marula,
fiica lui din flori, aduce hrisovul cu numele ei în divan, la momentul căsătoriei
acesteia (1616) cu Socol Cornăţeanu, pe care îl putem suspecta că şi-a ales o soţie,
a cărei zestre părea promiţătoare. Pentru revendicarea acesteia, avea nevoie de
sprijinul soacrei sale, Teodora, împreună cu care se înfăşează în divan.
Menţionarea numelui lui Socol în finalul procesului judecat în 1616 în faţa
divanului domnului Alexandru Iliaş nu îl face străin de a doua falsificare, ipoteză
pe care o formulase de altfel şi Aurelian Sacerdoţeanu143, mai ales că, mai târziu îl
vedem familiarizat cu înscrisurile oficiale. De o importanţă majoră în economia
acestei discuţii este din nou analiza paleografică. În chip vizibil, nu este vorba doar
de substituirea unui nume cu un alt nume, cum s-a considerat de către majoritatea
cercetătorilor, ci şi de cuvântul dßwera, în mod clar modificat şi el. Aceeaşi mână
care a făcut substituirea numelui Floricăi a adăugat şi cuvântul Craiovei, lângă
rangul de ban al lui Mihai voievod, în intenţia ca în interiorul hrisovului, să apară
mai multe modificări, alături de care aceea cu adevărat semnificativă să nu dea de
bănuit. În concluzie, a doua modificare a survenit pe un pergament în care se
vedeau deja intervenţia asupra numelui celor două sate ajunse la Cozia expunctate
cu cerneală roşie, o porţiune răzuită peste care fusese scris numele Floricăi şi
cuvântul „fiică”, peste cuvântul „mamă”.
Publicarea recentă a unui nou document din 16 decembrie 1616 referitor la
procesul dintre Marula şi doamna Florica, act precedent hotărârii domneşti din

141
Orice preluare a unei proprietăţi prin moştenire sau tranzacţie se însoţea de preluarea
actelor de proprietate.
142
DIR B, XVII/2, p. 56–58.
143
A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 240; compararea pasajelor rectificate cu scrisul autograf al lui
Socol Cornăţeanu din jumătatea inferioară a doc. din 7 august 1639 (DANIC, M-rea Câmpulung,
LIII/2) este neconcludentă, întrucât falsificatorul s-a străduit să imite întocmai ductul scribului acelui
act, pe nume Dan din Zoreşti.

218
23 decembrie 1616, a părut să confirme părerea lui Ştefan Andreescu144, potrivit
căreia hrisovul din 1597 a fost modificat de Mihai vodă însuşi în favoarea Marulei,
prin urmare nu ar fi vorba de o falsificare de rea-credinţă. În cartea de judecată a
mitropolitului Luca, aflăm aparent toate răspunsurile la misterele încurcate ale
afacerii moştenirii Marulei: 1. cum a ajuns hrisovul de danie al lui Mihai Viteazul
pentru mama sa, Teodora, în mâinile fiicei sale nelegitime? 2. cum se face că
Marula primea, prin voinţa tatălui ei, satele hărăzite mamei lui, Teodora? 3. de ce
nu a revendicat această avere mai devreme? La prima întrebare, mitropolitul
adevereşte că hrisovul din 1597 a fost lăsat în mâna Tudorei, mama Marulei, de
însuşi voievodul Mihai când a trecut în Ţara Ungurească „de s-au dus şi n-au mai
venit”, iar un scurt calcul istoric arată că acea dată era anul 1600, intervalul
septembrie–octombrie, când domnul revine în Ţara Românească, îşi instalează
tabăra în munţii Buzăului, pe Valea Cricovului şi a Teleajenului.
La a doua întrebare, prin spusele aceluiaşi vlădică, înţelegem că fiica cea
mare, Florica, fusese înzestrată de tatăl ei la căsătoria cu Preda din Greci, în timp
ce Marula, fiind mică, a fost miluită cu aceste sate, ce trebuiau să-i ajungă drept
zestre mai târziu. Satele nu au fost revendicate, fiindcă vremurile au fost tulburi, iar
în toată neorânduiala, mulţi au încălcat moşiile altora, pe nedrept, ceea ce s-a
întâmplat cu aceste sate, despre care doamna Florica este acuzată că le-ar fi
împresurat. Explicaţiile par clare şi pertinente, dacă nu s-ar observa că toată
cercetarea sub care se află semnătura mitropolitului Luca se bizuia numai pe citirea
hrisovului de danie al lui Mihai Viteazul din 1597 şi pe ceea ce aflase opinia
publică, adică „toată ţara”. La cele două complete de judecată, una alcătuită din
ierarhi, alta din boieri, nu au fost audiaţi deloc Florica şi Preda spătar din Greci, în
schimb, probabil, a fost ascultată mărturia jupânesei Teodora, care urmărea nu
numai să lămurească cum de a ajuns în posesia actului, ci şi să convingă că
domnescul tată îşi văzuse şi recunoscuse fiica.
În acest proces patrimonial în care reclamanta este un copil din afara
căsătoriei, domnul Alexandru Iliaş a declinat competenţa divanului în faza primară
şi a deferit procesul unei instanţe mixte, alcătuită din: mitropolitul ţării, episcopul
Buzăului, Chiril, mitropolitul Matei al Mirelor, mai mulţi boieri mari ai divanului
şi doctorul Iacov, probabil un martor al naşterii Marulei. În această primă instanţă,
nu numai că se dă dreptate deplină pretenţiilor Marulei, dar i se recunoaşte calitatea
de fiică a domnului: „fata răposatului Mihai Voievod”, „căci au fost faptă145 den
trupul domniei lui”, „faptă din oasele lui, cum o ştie ţara toată”. Analizând relaţia
acestui document nou cu cel cunoscut deja, al domnului Alexandru Iliaş, purtând o
dată apropiată, 23 decembrie 1616, Petronel Zahariuc explică întoarcerea judecăţii
domneşti pe cu totul alt făgaş, în defavoarea Marulei, prin intervenţia revoltată a
părţii păgubite, Florica şi soţul ei, Preda Floricoiul146. De asemenea, editorul

144
Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, p. 239; Petronel Zahariuc împărtăşeşte aceeaşi
părere: hrisovul a fost lăsat lângă leagănul copilei Marula, care avea un an şi apoi a trecut în lada ei de
zestre când s-a căsătorit, P. Zahariuc, op. cit., p. 143.
145
Participiul de la verbul a face, formă veche = făcută: rezultă că sensul nu este de „ispravă”
(act comis în afara normelor), cf. P. Zahariuc, op. cit., p. 146.
146
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 145.

219
remarcă, în chip just, lipsa de precizie a Pravilei (Nomocanonul lui Manuil
Malaxos) în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale ale copilului nelegitim.
Cartea de judecată al mitropolitului Luca din 16 decembrie 1616 aflată în
prezent la Mănăstirea Simonopetra, reprezintă doar o cercetare preliminară,
efectuată la cererea domnului, prin delegaţie. În nici un caz, acest raport nu avea, în
procedura de judecată, un caracter executoriu, pentru care era nevoie de o întărire
domnească147. Expresiile „faptă den trupul domniei lui” şi „faptă den oasele lui” nu
indică naşterea în afara căsătoriei ci, potrivit chiar pasajului citat de Petronel
Zahariuc148 din Nomocanonul lui Malaxos, legitimitatea: când face omul fecior cu
muiarea sa cea cu lege, acela să chiamă fecior de trupul său. Expresia este de
altfel încetăţenită în formularele vremii, atunci când lipsa descendenţilor legitimi
este menţionată clar prin formula „feciori din trupul lui n-au avut”. Mai mult de-
atât, în linia referinţei cutumiare la descendenţa domnească, mitropolitul Luca şi
cei care l-au asistat ca şi membri ai comisiei de cercetare: mitropolitul Matei al
Mirelor, episcopul Buzăului Chiril şi alţi boieri veliţi, întăresc că Marula este „os”
de domn şi că are tot dreptul stipulat în hrisovul de danie al tatălui ei, adică
stăpânirea celor cinci sate dăruite doamnei Teodora-Teofana. Afacerea apare astfel
ca şi aranjată, iar modificările vizibile de pe pergament nu păreau să tulbure pe
nimeni. Dintr-un condei, Marula primea nu numai cele trei sate din stăpânirea sorei
ei vitrege, Florica, ci şi Studina Hămeiului şi Frăsinetul, satele dăruite de călugăriţa
Teofana mănăstirii Cozia în 1602. Cu alte cuvinte, toată istoria daniei lui Mihai
Viteazul se vădea anulată printr-un abuz.
Dacă ancheta din 16 decembrie 1623 era o fază preliminară, hotărârea
divanului din 23 decembrie 1623 avea să încline complet balanţa judecăţii, prin
administrarea a două probe: audierea martorului-expert, jupâneasa Teodora, mama
Marulei şi examinarea autenticităţii actului de danie din 1597. Mărturia Teodorei
asupra vârstei copilei Marula desfiinţează pretenţiile reclamanţilor, copilul fiind născut,
după spusele mamei, în 1599, după ce a fost emis hrisovul de către Mihai vodă.
Este oare acesta un proces de paternitate, cum a fost privit în istoriografia
noastră? Ca să putem da un răspuns satisfăcător la această întrebare, ar trebui să
ştim ce presupunea, în altă parte a Europei, un proces de legitimare a unui bastard,
căci legitimarea este o chestiune morală şi cu precădere legală, întrucât conferă
drepturi patrimoniale. Conform Codului lui Justinian, care a dat un caracter
definitiv legislaţiei temporare introduse de împăraţii Constantin şi Zenon, copiii
naturali puteau fi născuţi dintr-o legătură a doi oameni liberi sau erau rodul unui
adulter. În funcţie de această situaţie, recunoaşterea de către tată a unui copil
natural se putea petrece pe trei căi149. Prima modalitate era privilegiul domniei
(legitimatio per rescriptum principis)150, privilegiu preluat în Occident de puterea
papală, începând cu papa Inocenţiu al III-lea, prin decretul Per venerabilem.

147
Valentin Al. Georgescu şi Petre Strihan, Judecata domnească, Partea I, vol. I, p. 90–91.
148
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 146.
149
Vasile Gionea, Condiţia juridică a copilului natural, în idem, Studii de drept constituţional
şi istoria dreptului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, vol. III, p. 327–329.
150
Thomas Kuehn, op. cit., p. 185–190; P. Zahariuc, op. cit., p. 145.

220
A doua cale se numea subsequens matrimonium, prin luarea în căsătorie a mamei,
dacă copilul nu era rezultat dintr-o legătură adulterină a unuia dintre parteneri.
Copilul legitimat pe cele două căi pomenite intra sub puterea părintească a tatălui,
dobândea situaţia juridică a unui copil legitim, prin urmare vocaţia de a-şi moşteni
tatăl şi pe rudele acestuia. În sfârşit, legitimarea per oblationem curiae, admisă
numai dacă tatăl nu avea copii legitimi, presupunea introducerea copilului natural
într-o corporaţie a Consiliului municipal, ai cărui membri (decuriones sau curiales)
răspundeau cu bunurile lor de încasarea regulată a impozitelor. Până la Codul
Calimach, care prevedea legitimarea prin căsătoria subsecventă şi per rescriptum
principis, celelalte legiuiri ale Vechiului nostru Regim nu conţineau vreo altă
reglementare a legitimării, cu excepţia adopţiei151.
Câteva particularităţi fac din acest proces unul excepţional, din punct de
vedere juridic, pentru tot secolul al XVII-lea. Prima este anchetarea unui martor-
expert, în cazul de faţă, Teodora, mama Marulei. În al doilea rând, recursul la
pravilă pentru a stabili dreptul de moştenire al copiilor legitimi şi excluderea celor
făcuţi în afara căsătoriei. Miza litigiului nu era însă, cum s-a crezut de către unii
istorici, stabilirea paternităţii şi cu atât mai puţin legitimarea unei fiice naturale,
proces imposibil după moartea tatălui. Toată chestiunea juridică pe care o au de
soluţionat înalţii ierarhi, divanul şi domnul, în 23 decembrie 1616, este aceea a
dreptului de moştenire a unei fiice rezultate dintr-o legătură în afara căsătoriei,
după ce comisia de boieri şi ierarhii căzuseră de acord, cu o săptămână mai înainte,
că Marula era fiica naturală, după ştiinţa tuturor, a marelui voievod. Un pas
important se face în raţionalizarea dreptului, prin trecerea de la dreptul cutumiar,
rezemat pe mărturia orală „căci este faptă din oasele lui, cum ştie ţara toată”, la
dreptul pozitiv scris. Din glava 207152 a Syntagmei lui Matei Vlastares, mitropoliţii
Luca şi Matei al Mirelor rostesc în divan definiţia copilului legitim şi pe aceea a
bastardului, numit în limbajul epocii „copil”153, potrivit pravilelor bizantine.
Copilul legitim are drept deplin de moştenire din două motive: este născut dintr-o
căsătorie legitimă (cununie) şi îşi împlineşte datoria de fiu, achitându-se de sarcina
pomenirilor. Nici una dintre aceste două condiţii nu este îndeplinită de Marula, pe
când Florica corespunde ambelor criterii: „precum au şi făcut toate pomenirile
părinţilor până acum”154. Mai mult, dania hărăzită de bunica Teofana nepoatei
sale, Florica, avusese această ultimă menire: „ca să aibă de grijă şi să facă toate
pomenile părinţilor ei, ce va trebui cum se cade”155. Recomandată de Biserică, ca şi
normă, îndeplinirea pomenirilor, specifică testamentului donatio, căpătase, în
secolul al XVII-lea, relevanţă juridică patrimonială, fiind o condiţie a recunoaşterii
în practica socială, a dreptului de moştenire156.
151
Cazul marelui logofăt Alexandru Filipescu ne arată că foarte târziu, în 1825, adopţia
funcţiona ca singura cale de legitimare a unui fiu natural: Emil Vârtosu, Sclitada Filipeştilor (sec. XIX), în
„Arhivele Olteniei”, 1928, nr. 39–40, p. 394–396; Andreea-Roxana Iancu, Moştenirea prin testament:
între voinţa individuală şi solidaritatea de familie (Bucureşti, sfârşit de secol XVIII–început de sec. XIX),
în De la comunitate la societate, p. 284–288.
152
Îndreptarea Legii, p. 215.
153
În limba română, s-a format derivatul „a copili”= a tunde vlăstarele crescute în plus.
154
Aurelian Sacerdoţeanu, op. cit., p. 238.
155
DIR B, XVII/3, p. 71.
156
Violeta Barbu, De bono conjugali, p. 158–160.

221
 Insistenţa asupra acestei condiţii nu este întâmplătoare, ci are un rost bine
determinat. Motivul este acela că Biserica îşi arogă, în cazul discutat aici, rolul de
singură instanţă juridică a legitimării, în temeiul autorităţii ei de a administra,
singură, sacramentul cununiei şi slujbele de pomenire ale defuncţilor. Procedând
astfel, Biserica, reprezentată în divan de doi mitropoliţi de origine greacă, Luca al
Ciprului şi Matei al Mirelor, inovează juridic în dezacord cu forul imperial stabilit
de legislaţia bizantină, dar şi contrar dreptului pământului. Chiar dacă în
documente bastarzii îşi fac apariţia foarte rar, cu excepţia celor domneşti, obiceiul
pământului nu îi îndepărta de la moştenire, dacă voinţa tatălui fusese exprimată în
scris, recunoscând paternitatea printr-o diată şi dacă fiii legitimi erau de acord.
Dovada mai târzie o avem în împărţirea moştenirii lăsate de postelnicul Ianache
Catargi, fiul lui Apostol Catargi, mare paharnic şi mare postelnic în Moldova157. Cu
această ocazie, se face public faptul că Apostol mai avusese doi copii, făcuţi cu
nişte roabe şi că le lăsase o parte din chelciug (avere), potrivit zapiselor aşternute
de tatăl şi de Ianache postelnic, fratele acestor doi bastarzi. Unul dintre aceşti copii
nelegitimi, pe nume Dumitraşco, este luat în Moldova de Gheorghe Catargi, vărul
lui Ianache postelnic, în calitate de epitrop al moştenirii şi al fiilor din flori.
Desigur, în acest caz, nu a avut loc o legitimare publică, conform procedurii
recomandate de pravilă, ci s-a aplicat principiul consimţământului tatălui şi al
moştenitorilor legitimi158, ceea ce era considerat suficient, şi în alte părţi ale
Europei, pentru a crea accesul bastarzilor la averea paternă.
În cazul Marula versus Florica, legitimarea patrimonială capătă o relevanţă
juridică, este asumată nu de domnie şi de legile civile, ci de un for ecleziastic,
singurul care se consideră în drept să se pronunţe în materie (rationae materiae)159.
Biserica enunţă ca şi criterii ale legitimării categorii conceptuale aflate exclusiv sub
jurisdicţia ei canonică: existenţa unei căsătorii legitime şi achitarea de obligaţii faţă
de memoria părintelui defunct (pomenirile). Chiar dacă se pronunţaseră limpede în
recunoaşterea paternităţii în actul de judecată din 16 decembrie 1616, cei doi
mitropoliţi resping hotărât pretenţiile de moştenire ale Marulei ca ilegitime. Cât
despre criteriul moral, instanţa divanului lui Alexandru Iliaş revine în final cu o
precizare importantă asupra lui, pentru a arăta că nu se pot emite nici un fel de
pretenţii de compensaţii morale din partea acelora cărora nu li s-au recunoscut
drepturi juridice. De aceea, Teodorei, mama Marulei, i se aminteşte răspicat că a

157
Violeta Barbu, Câteva diate munteneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în RIS,
I, 1996, p. 495–506.
158
Thomas Kuehn, op. cit., p. 185; Peter Laslett, Introduction: Camparing Illegitimacy over
Time and between Cultures, în Bastardy and its Comparative History, ed. de Peter Laslett, Karla
Oosterven şi Richard M. Smith, Oxford University Press, Oxford, 1980, p. 7–14.
159
Gheorghe Cronţ, Clericii în serviciul justiţiei, Bucureşti, 1938, p. 21; Idem, Justiţia
bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV–XVIII, în MMS, LI, 1975, nr. 3–4, p.
264–267; idem, Instanţele de judecată ale Bisericii din Ţările Române în secolele XIV–XVIII, în
MMS, LII, 1976, nr. 5–6, p. 345–347, despre atribuţiile judecătoreşti ale protopopilor; Ştefan
Berechet, Dreptul vechilor noştri ierarhi în judecarea mirenilor, BOR, 1938, nr. 11–12, p. 745;
Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească, 1611–1831, Partea
I, vol. I, p. 120–121.

222
primit deajuns de mult din partea voievodului căreia îi fusese ţiitoare: „cu alte sate
şi dedine şi cu chelciug şi cu scule şi cu haine, încă multă miluire a avut de la
răposatul Mihail voievod”. Cu alte cuvinte, tatăl natural îşi îndeplinise datoria,
prevăzută de dreptul roman şi de dreptul natural, de a asigura traiul (hrană,
îmbrăcăminte, adăpost) pentru copilul natural şi pentru mama acestuia160.
Resorturile acestui proces de paternitate şi de autenticitate se lămuresc mai
bine datorită unui hrisov al lui Gavril Movilă din 9 <mai> 1620, cunoscut lui
Aurelian Sacerdoţeanu doar prin regestul publicat de Stoica Nicolaescu161.
Conţinutul acestei ultime piese din afacerea hrisovului falsificat pune în lumină
chipul în care contemporanii au înţeles rostul procesului dintre Marula şi Florica şi
felul în care s-a produs falsificarea actului de danie al lui Mihai Viteazul. Mai întâi,
domnul Gavril Movilă face precizarea că jupaniţa Marula nu a primit nici un drept
asupra satelor reclamate, fiindcă a fost fiică „copilă”, adică nelegitimă. În al doilea
rând, redeschiderea procesului, la doar patru ani diferenţă de cele două judecăţi din
luna decembrie 1616, se datorează lui Socol Cornăţeanu paharnic, soţul Marulei.
Dacă în 1616, jupâneasa Marula fusese aceea care purtase procesul împotriva sorei
ei vitrege, Florica, fiind doar secundată de soţ şi de mamă, de data aceasta
paharnicul Socol din Cornăţel este cel care pârăşte, secundat de soţia lui. El este cel
care aduce în divan, din nou, hrisovul, pe care Alexandru Iliaş îl declarase „cu
amăgire162, „cu o pecete rea”. Expresia cu amăgire indică prudenţa judecătorilor şi
încercarea de a acredita ideea că, în ciuda faptului că hrisovul nu era pe de-a-ntregul
măsluit, era modificat astfel încât să inducă în eroare. De altfel, atunci când
mitropolitul Luca a făcut ancheta asupra vârstei Marulei, pentru a proba falsitatea
pretenţiilor acesteia, hrisovul a fost considerat ca autentic în toate datele lui, cu
excepţia numelui substituit. Dovada este că nu s-a poruncit confiscarea şi
distrugerea lui, cum se întâmpla de obicei când un act era dovedit drept
„mincinos”, ci doar a fost „spart”, cu alte cuvinte i s-a spart şi i-a fost îndepărtată
pecetea. Actul a fost înapoiat tot jupânesei Marula şi soţului ei, care l-au înfăţişat
din nou la divan, în 1620, ca sprijin al pretenţiilor lor. Numai că domnul Gavril
Movilă este mai precis în exprimarea juridică. El nu pregetă să descrie falsificarea:
am văzut domnia mea acea carte a lui Mihai vodă stricată şi răzuit numele
jupaniţei Florica, de a scris numele jupaniţei Marula. În ciuda acestei evidenţe, se
hotărăşte ca Preda sluger din Greci, soţul doamnei Florica, să fie trimis în faţa
patriarhului Chiril Lucaris al Constantinopolului, ca să jure pe Evanghelie „că nu a
stricat el acea carte, că a fost scris numele jupaniţei Florica, nu a fost scris numele

160
Vasile Gionea, op. cit., p. 328.
161
Este vorba de o întărire domnească, a lui Gavril Movilă, DIR B, XVII/3, p. 520–522,
publicată de Stoica Nicolaescu sub data de 6 iunie 1620, prin care stăpânirea lui Preda sluger şi a
soţiei sale Florica este recunoscută peste toate satele din hrisovul lui Mihai Viteazul, distingându-se
cele două, donate de Teofana mănăstirii Cozia, Stoica Nicoalescu, Documente slavo-române cu
privire la relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV–XVI, Bucureşti, 1905, p. 306;
v. şi A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 233.
162
Sub cuvântul amăgire, Aurelian Sacerdoţeanu a văzut scris cuvântul minciună, ulterior
şters, A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 238.

223
Marulei”163. Faţă de argumentele înşirate în hotărârea din 23 decembrie 1616,
domnul Gavril Movilă doreşte să înlăture şi suspiciunea sau poate chiar acuzaţia
venită dinspre Marula că slugerul Preda ar fi modificat numele ei. Boierul din
Greci se încumetă să jure, dar vina măsluirii hrisovului rămâne neclară. Cât despre
Marula, aceasta a scăpat din nou fără a fi măcar mustrată pentru încercarea de a
falsifica un hrisov şi de a înşela divanul şi pe cei doi mitropoliţi prezenţi la
judecată, Luca şi Matei al Mirelor.
Este de remarcat faptul că Marula, fiică bastardă dar totuşi „os domnesc”, nu
este pedepsită pentru tentativa de a uzurpa o moştenire şi de a falsifica un hrisov,
procurat în condiţii dubioase. Prezentă de trei ori în faţa divanului şi a feţelor
bisericeşti, în calitate de reclamantă, în chip inexplicabil nici unul dintre domni sau
mitropoliţi nu o supun probei jurământului, nici nu i se dă „lege”, adică boieri cojurători.
Se pare că norma epocii era aceea a unei relative toleranţe faţă de aceste
slăbiciuni ale firii femeieşti, probabil din aceleaşi raţiuni pentru care legislatorii
bizantini căutau să le treacă cu vederea, dată fiind puţinătatea discernământului
femeilor şi supunerea lor faţă de influenţa dăunătoare a unor bărbaţi cu autoritate
asupra lor, soţi sau fii. Aşa se va fi considerat şi încercarea unei femei din Oraşul
de Floci, pe nume Vlada, de a ajuta pe tatăl şi respectiv unchiul ei să dobândească o
parte de ocină, pe căi nedrepte164. Instigată „învăţată” de aceştia, Vlada fură actul
de proprietate al unui anume Pascalie din Sufleni, fiind prietenă (fată de seama ei)
cu sora acestuia. Vlada şi fraţii ei alcătuiesc o ceată de indiviziune şi sunt judecaţi,
la porunca domnului Matei Basarab, de căpitanul oraşului. Vlada nu poate jura,
împreună cu rudele ei, că sunt în posesia unui titlu de proprietate, în schimb dă
această declaraţie, prin care mărturiseşte furtul actului şi cine a îndemnat-o să-l
facă, semnând cu numele ei această declaraţie. Singura pedeapsă care i se aplică
este aceea de a achita cheltuielile de eliberare a unui act nou, în locul celui sustras
din casa lui Pascalie.
În familia boierilor Băleni, o jupâneasă este dovedită ca falsificatoare de
documente, în vremea domniei lui Gavril Movilă. Prilejul cu care iese la iveală
această faptă este moştenirea moşiei de la Băcani din judeţul Dâmboviţa,
cumpărată în vremea lui Petru Cercel de Pătru, mare logofăt din Băleni, rudă
apropiată a domnului Pătraşcu cel Bun. O hotărâre a divanului, pecetluită de
domnul Gavril Movilă la 10 octombrie 1618165, rememorează, în cuvinte puţine,
istoria începuturilor puternicului neam al Bălenilor, mai bine decât ar fi făcut-o
Letopiseţul familiei. Ocina de la Băcani fusese lăsată de marele logofăt Pătru
Băleanu166 moştenire celor doi copii mai mici, Pătru şi Ivaşco. După moartea
163
DIR B, XVII/3, p. 522.
164
DRH, B, vol. XXXVII, vol. întocmit de Violeta Barbu, Constantin Bălan, Florina Manuela
Constantin, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p. 267–268, doc. <post 20 septembrie 1652>.
165
DIR B, XVII/3, p. 250–251.
166
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 78, numărul fiilor marelui logofăt
Pătru din Băleni a fost de patru, aşa cum se spune în documentul din 10 octombrie 1618, nu cinci,
cum crede Nicolae Stoicescu; v. şi Ştefan Andreescu, Familia boierilor Băleni, în Familiile boiereşti
din Moldova şi Ţara Românească, Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, coord. de Mihai
Dimitrie Sturdza, Simetria, Bucureşti, 2004, p. 224–230.

224
tatălui, unul din ceilalţi doi fraţi mai mari, Radu postelnic, fără copii, a cerut voie
de la fratele său, Ivaşco, să-şi construiască o casă în satul Băcani, ca să se
„odihnească” acolo. În vremea domniei lui Radu Mihnea, Ivaşco Băleanu a fugit în
Moldova, iar în acest răstimp, fratele său, Radu a închis ochii pentru totdeauna.
Văduva acestuia, jupaniţa Dragna, profitând de absenţa cumnatului ei, a „făcut
mincionoasă cartea lui Radul postelnic, că a dat Radul postelnic această mai sus-zisă
ocină din Bacani să fie a ei toată, de moştenire”. Întors din pribegie, Ivaşco
s-a judecat cu jupâneasa Dragna, divanul dându-i, fireşte, câştig de cauză.
Două femei, Dobra şi Ilina, împreună cu Gheorghe Negrul, nepotul lui Balco
din Verneşti, sunt dovedite că au falsificat un hrisov al domnului Matei Basarab,
pentru a se pune în posesia frauduloasă a unui număr de 105 stânjeni de moşie la
Verneşti167. De data aceasta, comisia de boieri judecători funcţionează ca o instanţă
de arbitraj, prezidată de episcopul Serafim al Buzăului, împăcând părţile aflate în
conflict.
Un singur caz de jupâneasă falsificatoare, petrecut în vremea domnului
Alexandru Iliaş, este pedepsit cu închisoarea pentru „strămbătate”. Lectura unui
hrisov din 4 iulie 1629168 ne edifică asupra judecăţilor repetate dintre Iane logofăt
din Odobeni, probabil un grec din anturajul domnului Alexandru Iliaş şi Anca, fiica
lui Paraschiva al lui Grăbicean şi a Danei din Deduleşti. Moşia, cu vii şi moară,
aflată în pricină, este cea din zestrea mamei Ancăi, satul Deduleşti, ajuns, prin
vânzare şi apoi dar de cununie, în mâinile lui Iane logofăt. Darul fusese făcut de
Cârstea mare vornic şi de jitelniţa lui, Maria Corbeanca, care o dobândiseră de la
femeia Anca din Deduleşti. În ciuda verdictului de fiecare dată nefavorabil, Anca şi
rudele ei vin la judecată de mai multe ori, sub mai mulţi domni, pretinzând că
moşia lor părintească nu fusese vândută, ci doar zălogită. În cele din urmă, plictisit
de insistenţele boierilor din Deduleşti, voievodul îi lasă să aibă câştig de cauză şi să
răscumpere moşia, pe care nu izbutesc să o stăpânească mai mult de un an.
Păgubitul, Iane logofăt, redeschide la rândul lui procesul, plângându-se de
înşelăciune şi de „umblat cu minciuni”. De data aceasta, domnul Alexandru Iliaş
audiază mărturia a patru boieri mari ai divanului şi a unui grup de roşii, ce locuiau
în împrejurimile satului Deduleşti. Aceştia îşi amintesc că marele vornic Cârstea a
trimis, prin logofătul Cernat, preţul moşiei, care a fost predat în mâinile Ancăi,
fiica lui Paraschiva din Deduleşti. Hotărât să curme acest proces, domnul
porunceşte straşnic confiscarea şi distrugerea actelor Ancăi şi trimiterea ei în
temniţă, fiindcă „a umblat cu minciună şi înşelăciune”. În ciuda acestei pedepse
nemaiauzite, atât faţă de gravitatea faptelor cât şi faţă de vinovată, care era o
femeie, voinţa domnului nu triumfă în final până la capăt. Deşi învinsă, jupâneasa
Anca refuză să predea hrisovul ei de moştenire de la Radu Şerban, pretinzând că l-a
pierdut, semn că plănuia ca, sub alt domn, să reia bătălia ei în justiţie, care îi
adusese atâtea necazuri. Într-adevăr, prilejul se iveşte la începutul domniei lui
Matei Basarab, când Anca şi rudele ei redeschid procesul Deduleştilor, împotriva
cetei Gârbovicenilor, cu care Anca şi ceata ei se aflaseră înfrăţiţi. Gârbovicenii
167
DRH, B, vol. XXXVII, p. 289–290, doc. din 1 noiembrie 1652.
168
DRH, B, vol. XXII, p. 612–614.

225
pârâseră la rândul lor că Iane logofătul luase o parte mai mare decât cea care i se
cuvenea, iar ei cotropiseră părţile nevândute ale cetei Ancăi din Deduleşti. În
divan, sunt scoase la iveală hrisoavele neconfiscate de Alexandru Iliaş, domnul
Matei Basarab, prudent, numeşte şi o comisie de 12 megieşi care au făcut cercetarea la
faţa locului, au observat hotarele şi au raportat domnului situaţia reală.

B. PROCESE CIVILE

Mărturia femeilor

Jurământul celor 12 jupânese în favoarea unei alteia, în divanul domnesc şi în

faţa reprezentanţilor de vază ai Bisericii nu a rămas un fapt unic în Vechiul Regim,
cum s-a crezut. La 22 ianuarie 1639169, mitropolitul Theofil al Ungrovlahiei
judecă, împreună cu şase boieri, daţi pe răvaşe de domnul Matei Basarab anume:
jupan Hrizea mare vornic din Bălteni, Grigore mare logofăt, Radul Cocorăscu mare
vistier, Buzinca mare clucer, jupan Vasilie fost mare stolnic şi jupan Sima fost al
doilea vistiernic. În faţa lor s-au prezentat Iordache vornicul Cozleceanu, fiul
jupânesei Ilina şi al lui Negoiţă clucer, nepotul lui Iorgachi vornic170, în procesul
cu cumnata lui, jupâneasa Mara şi cu soţul acesteia, postelnicul Ghinea Parepa,
pentru satele, moşiile, viile, rumânii, ţiganii, hainele şi obiectele preţioase (sculele),
care au fost lăsate de jupâneasa Ilina, la moartea ei, fiului ei, Iordache vornicul.
Averea este de-a dreptul impresionantă, fiind vorba de sate întregi în judeţul
Buzău (Bătieşti şi Bugheni) şi ocini şi părţi de ocină cu rumâni (Istău, Lioteşti,
Mihăileşti, Ţiţârligele, Glodeanul, Breaza, Viespeşti, Săhăteni, Gorgănaşi şi
Ciorani), vii la Tohani, Istău, Breaza şi Săhăteni, toate cumpărate de jupâneasa
Ilina, pe banii ei. Potrivit diatei întocmite în vremea domniei lui Radu Şerban,
întărită de patriarhi şi de mitropolitul Luca, şi reînnoită „cu gura ei” în faţa
domnilor ce s-au perindat apoi la tronul Ţării Româneşti, Ilina a lăsat toate aceste
bunuri agonisite din banii ei personali fiului ei, Iordache, pentru că a avut parte de
bună îngrijire până la moarte. Cumnaţii vornicului Iordache, Mara, soţia dintâi a
fratelui lui Iordache, Constantin paharnic şi copiii acestora, Stroe şi Chiajna,
pretindeau că averea fusese făcută din banii lui Sima vameş, al doilea soţ al
jupaniţei Ilina, nu din cei ai Ilinei, şi ca atare, ar trebui împărţită cu ei. Mai erau,
desigur şi „alte multe gâlcevi şi ceartă la mijlocul lor”. Spre a le pune capăt,
mitropolitul şi cei şase boieri judecători hotărăsc să ceară jurământul ambelor părţi:
vornicului Iordache i se cere să jure pe Evanghelie că moşiile moştenite de la
mama lui sunt cumpărate cu banii ei, iar Marei i se cere să jure împreună cu şase
jupânese că a predat toată argintăria şi podoabele trecute în catastiful de moştenire
al lui Iordache vornicul. Nu ştim dacă acest jurământ a mai avut loc, dar hotărârea
mitropolitului ţării conţine, întocmai cu cea pronunţată de Matei Basarab în 1634,

169
DANIC, Ms. 361, f. 10.
170
Iorgachi vornic a fost ctitor al mănăstirii Malamoc, DRH, B, vol. XXI, întocmit de
Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti 1965, p. 424–425.

226
germenii unei distincţii de gen, în cazul unor fapte care privesc o femeie. Fără
îndoială, două cazuri nu sunt suficiente pentru a iniţia o procedură permanentă şi
pentru a recunoaşte necesitatea ca anumite speţe să fie soluţionate pe baza
jurământului femeilor. Precedentul creat a avut totuşi ca raţiune pragmatismul
domniei şi al Bisericii, care a dus la adaptarea procedurii la situaţiile concrete, în
care mărturia trebuia să fie competentă şi credibilă.
Mărturia femeilor, fie singulară sau cel mult câte două, pe acte private cu
valoare juridică, în procese, prin jurământ pe Evanghelie sau prin luare de carte de
blestem, nu era însă un lucru nemaivăzut171 şi nici privilegiul jupâneselor de vază,
cum credea Constantin Gane172. Istoricul aducea în sprijinul acestei afirmaţii două
figuri feminine venerabile, Sima Buzeasca, soţia marelui stolnic Stroe Buzescu şi
Maria „stara” (bătrâna) Floreasca, mama comisului Radu Florescu173. Cea dintâi
este citată în 1634, să mărturisească despre daniile către mănăstirea Govora ale
unchiului ei, Udrişte postelnic din Drăgoieşti. Mărturia a fost făcută în scris, în faţa
popei Stoica din Drăgoieşti, ceea ce înseamnă că jupâneasa Sima nu s-a putut
deplasa la divan, din cauza vârstei. Din acelaşi motiv, mărturia ei atârna greu în
procesul mănăstirii cu banul Radu Buzescu. O a doua mărturie în acelaşi proces,
fără dată, precedată de o meşteşugită închinare şi plecăciune adresată domnului,
poartă semnătura chiar a Simei stolniceasa174 şi certifică faptul că domnul trimisese
acasă la ea un slujitor în această chestiune, deoarece „din boierii cei bătrâni a rămas
numai ea”175. În sfârşit, un al treilea act, hotărârea sfatului ţării din toamna aceluiaşi
an176, istoriseşte că boierii pârâţi de egumenul mănăstirii Govora (Theodosie
spătarul şi banul Radu Buzescu) invocaseră ei înşişi hrisoavele aflate la jupâneasa
Sima şi mărturia ei. Prin urmare, domnul a trimis la bătrâna stolniceasă pentru
aflarea adevărului, iar aceasta a dictat mai întâi probabil o mărturie certificată de
preot, apoi una semnată de ea însăşi, iar în cele din urmă s-a prezentat chiar la
divan, ca să jure prin viu grai. Avem astfel un prim exemplu de mărturie
extrajudiciară şi judiciară, depusă de aceeaşi femeie177. De asemenea, exemplul
mărturiilor stolnicesei Sima Buzeasca corespunde foarte bine categoriei numite de
istoricii dreptului mărturie documentară sau de moralitate178, adică persoanele care
nu erau cerute nici de lege, nici de obicei, nici nu făceau parte dintr-un organ
public de judecată, ci în anumite condiţii date, erau înzestrate cu un anumit tip de
cunoaştere a unei situaţii ce ar fi putut aduce o lămurire hotărâtoare într-un litigiu.

171
Cf. Şarolta Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu,
Editura Universităţii, Bucureşti, 2005, p. 271–272.
172
Constantin Gane, Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane, Editura Fundaţiei Culturale
Gheorghe Speteanu Bucureşti, 2006, p. 8–14.
173
V. Matei Cazacu, Droit de patronat et généalogie: le cas de la famille Florescu (XVIe–XIXe siècles),
sub tipar: mulţumesc lui Matei Cazacu pentru accesul la studiul depus spre publicare.
174
DRH, B, vol. XXIV, p. 435–436.
175
Ibidem, p. 434–435.
176
Ibidem, p. 526–530, doc. din 23 octombrie 1634.
177
Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească, Partea a II-a, p. 154.
178
Ibidem, p. 37.

227
 Într-adevăr, femeile martore la diverse tipuri de danii (testamente, donaţii în
beneficiul mănăstirilor, daruri de nuntă, danii de adopţie), la vânzări, la hotărnicii
de moşii, îşi fac apariţia sporadic în izvoarele scrise ce ni s-au păstrat din secolul al
XVII-lea, iar lucrul cel mai surprinzător este regresul acestei ipostaze juridice,
dinspre începutul secolului până la sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu179.
Declinul prezenţei martorelor-femei se explică prin înlocuirea treptată a judecăţilor
în divan cu o administraţie centrală a proprietăţii şi prin diminuarea atribuţiilor
juridice ale divanului, în favoarea concentrării acestora în mâinile domnului.
Câteva exemple ajută la înţelegerea situaţiilor juridice în care a fost admisă
prezenţa lor şi, mai ales, a tipului de mărturie pe care femeile l-au prestat. Din acest
punct de vedere, vom putea constata că femeile mărturisesc atât extrajudiciar,
adică în scris şi în chip direct persoanei interesate, cât şi judiciar, în cadrul unei
judecăţi, printr-o procedură specifică de interogare de către un dregător civil
delegat de instanţa de judecată, direct în faţa divanului de judecată sau într-o instanţă
ecleziastică. Mărturia lor este, aproape în toate cazurile, credibilă şi necontestată.
Într-o primă categorie de mărturii, se încadrează cele în care femeile sunt
chemate să ateste, ca în cazul celor două jupânese vestite pomenite mai sus, Sima
Buzeasca şi Maria Florescu, în favoarea unor rude apropiate: soţi, fii. De pildă, o
soţie poate mărturisi în favoarea testamentului făcut de soţul ei, atât ca martoră care
îşi aşterne semnătura pe diată, cât şi ca adeveritoare într-o mărturie separată.
Neaga, văduva negustorului Panaiot atestă ea însăşi cu limbă de moarte şi cu a ei
„scriptură”180, despre faptul că bărbatul ei lăsase morile şi ocinile de la Iarosloveşti
unui anume Iane, al cărui drept era contestat de un anume Dima. Soţia portarului
Iano Ghiormescul portar din Slătioare181, jupaniţa Stanca, fusese prezentă la
întocmirea diatei-donaţie a soţului ei în folosul ctitoriei sale de la Malamoc.
Donaţia fiind contestată de fraţii lui Iano portar, Necula şi Ghinea, Stanca
adevereşte domnului Alexandru Coconul, împreună cu alte rude, la 24 martie
1626182, despre cele ce a văzut şi a auzit. Imediat după aceea, la 13 aprilie183, când
călugării se asigură de validitatea donaţiei printr-un hrisov de întărire domnească,
jupâneasa Stanca mărturiseşte din nou, înaintea domnului, zădărnicind astfel
încercarea fraţilor testatorului de a mai revendica bunurile dăruite.
La moartea boierului Muşat vistierul din Pietroşani184, întâmplată la 24 aprilie
1632, au fost mulţi martori pentru dania celor două moşii hărăzite de acesta
179
Aceasta este concluzia oferită de parcurgerea sistematică a peste 700 de piese conţinute în
volume importante de documente din epoca lui Constantin Brâncoveanu, recent editate: Grina-Mihaela
Rafailă, Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipului Bucureşti, Muzeul
Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2008 şi Condica Marii Logofeţii, ed. îngrijită de Melentina
Bâzgan, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2009.
180
DIR B, XVII/3, p. 353–354, doc. din 26 aprilie 1619.
181
Despre el şi înrudirile sale cu neamul Bălenilor, v. Ştefan Andreescu, Familia boierilor
Băleni, p. 226.
182
DRH, B, vol. XXI, p. 56–57.
183
Ibidem, p. 77–80.
184
Nicolae Sotoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 213; cu toate că a fost şi mare sluger
şi mare stolnic, contemporanii îl numesc cu rangul de vistier al doilea pe care l-a deţinut în anul 1632
chiar în sfatul domnesc.

228
mănăstirii Argeş, Muşeteşti şi Nucşoara. Între aceştia, mitropolitul Grigore al
Ungrovlahiei, boierii mari ai sfatului ţării, în care, deşi vistier al doilea, Muşat era
membru. Demn de consemnat în cazul acestei diete este numirea unei epitropii de
ispravnici pentru ducerea la îndeplinire a dorinţelor, procedură cu totul inedită la
începutul secolului al XVII-lea. Din această epitropie făceau parte fratele lui
Muşat vistierul, marele logofăt Papa Greceanu, fiul, Vasile spătar şi „prea iubit
soţul mieu, jupâneasa Despina”. Ca martor, jupâneasa Despina semnează manu
propria dania soţului ei, fiind singurul caz cunoscut până acum de femeie-executor
testamentar al unei danii hărăzite unei mănăstiri185.
O fiică, nenumită, a lui Antonie Grama, negustor grec prădat de domnul
Mihai Viteazul pentru o pâră „a unor limbi mincinoase”, mărturiseşte cu lacrimi, în
divanul domnului Gavril Movilă, despre persecuţia nedreaptă pe care a suferit-o
tatăl ei, căruia i se confiscaseră bani, argintărie, haine scumpe şi ocini dobândite
prin cumpărare186. Antonie Grama fusese reabilitat de voievodul Mihai însuşi în
septembrie 1600187, în tabăra de la Gura Teleajenului, domnul despăgubindu-l
pentru arestarea şi confiscarea mărfii şi a avutului, cu cinci sate în judeţul Vlaşca.
Între acestea, se afla şi satul Hăreşti, ai cărui rumâni se prezintă la domnul Gavril
Movilă, mărturisind mincinos că sunt vecini, ceea ce îl face pe domnul moldovean
să îl transforme în sat domnesc. Este nevoie ca una din cele două fiice ale
negustorului Antonie Grama să vină să mărturisească asupra unei istorii pe care o
ştiau boierii ţării, dar nu şi domnul moldovean Gavril Movilă. De faţă la mărturia ei
„în lacrimi” au stat şi trei ierarhi străini: patriarhul Chiril al Alexandriei şi
mitropoliţii Adrianopolului şi al Veriei. Cele două fiice ale negustorului Antonie
Grama, Despina şi Prezu, erau căsătorite tot cu doi negustori, Ţipa şi Isar cupeţi,
cărora aceste sate le fuseseră întărite pe rând de predecesorii lui Gavril Movilă188.
Din cauza unor mari nevoi şi datorii, cei doi negustori, gineri ai lui Antonie Grama,
vând moşiile de la Hăreşti şi de la Scroviştea, cu tot cu vecini, marelui vistier Aslan
şi soţiei acestuia, jupâneasa Maria Cercheza. Amândoi vânzătorii, Ţipa şi Despa,
semnează în greceşte actul de vânzare. Sora Despinei, Prezu, probabil fiica al cărui
nume nu este menţionat în documentul din 13 februarie 1620, împreună cu jupânul
Isar negustor vând şi ei aceluiaşi Aslan mare vornic partea lor din Scroviştea la
15 februarie 1622189.
O a doua categorie de mărturii feminine este dată de actele private privitoare
la alte femei cu care nu rezultă în chip explicit un raport de rudenie, ci doar faptul
că emitentele sunt ele însele femei. Cel mai adesea, mărturia femeilor este admisă

185
Despre această Despina nu există, după cunoştinţa noastră, informaţii legate de familie, cf.
DRH, B, XXIII, p. 550–551.
186
DIR B, XVII/3, p. 481–483, doc. din 13 februarie 1620.
187
DRH, B, vol. IX, întocmit de Damaschin Mioc, Ştefan Ştefănescu, Coralia Fotino, Saşa
Caracaş, Olimpia Diaconescu, Maria Bălan, Constantin Bălan, Marieta Chiper, Ruxandra Cămărăşescu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 568–570; Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească
(Sec. XIV–XVI), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 97, 227–228.
188
DIR B, XVII/3, p. 620–621; dintr-un document din 12 decembrie 1620 aflăm că Despa era
măritată cu Ţipa negustorul.
189
DIR B, XVII/4, p. 93–94.

229
pentru danii, testamente-donaţii, donaţii de înfiere, daruri de nuntă, mult mai rar în
cazul actelor de vânzare.
La sfârşitul anului 1603190, se derulează epilogul unui episod petrecut în
veacul precedent, moartea la Alba Iulia în 1595 a marelui spătar Danciu din
Brâncoveni191, îngropat, prin grija doamnei Stanca a voievodului Mihai Viteazul, în
biserica ortodoxă din Alba Iulia. Costurile îngropăciunii şi ale pomenilor, 8 000 de
aspri192, au trebuit recuperate de la fiica lui Danciu din Brâncoveni, jupâneasa
Calea, soţia a doua a lui Stanciu (Stănciucul) mare paharnic în divanul lui Radu
Şerban voievod. Din lipsă de lichidităţi, Calea pune zălog satul Piria din judeţul
Mehedinţi la doamna Stanca, care odată întoarsă în ţară la episcopia Râmnicului, a
trimis la Brâncoveni carte de olac după banii datoraţi. Aceştia sunt expediaţi
deîndată, dar nu o mai găsesc în viaţă pe doamna Stanca, stinsă de ciumă, astfel
încât fostul mare spătar Balea din Cârţocleşti, ce rămăsese, după moartea
voievodului Mihai, sluga doamnelor Stanca şi Florica, îi cheltuie la înmormântarea
doamnei Stanca, de care primise poruncă să se îngrijească, fireşte şi în calitate de
rudă a ei193. Domnul Radu Şerban recunoaşte răscumpărarea satului de către
jupâneasa Calea din Brâncoveni, pentru că fuseseră martori la aceasta nu numai
slujitorii credincioşi ai doamnelor Stanca şi Teofana, episcopul şi soborul
episcopiei de Râmnic, ci şi două jupânese de seamă, călugăriţa Maria, mama
doamnei Stanca, pe numele mirenesc Neacşa, precum şi doamna Florica. Aceeaşi
jupaniţă Calea dăruieşte mănăstirii Brâncoveni patru sălaşe de ţigani, la 3 februarie
1628, danie întărită de mărturia a doi preoţi şi a jupânesei Anca din Văleni194.
Alte exemple de danii către mănăstiri ale unor jupânese, având ca martori alte
jupânese provin tot din primul sfert al secolului al XVII-lea. O văduvă de mare
boier Dochia vistiereasa, soţia lui Stoica mare vistier din Strâmba, urmărit pentru
furtişag din vistieria ţării de către domnii Alexandru Iliaş, Radu Mihnea şi Gavril
Movilă195, donează ctitoriei ei de la mănăstirea Strâmba196 sate şi părţi de sate,
moşii şi sălaşe de ţigani moştenite de la tatăl şi de la mama ei, Păstrăvan şi Marina
din Strâmba, pentru a le pune la adăpost de confiscarea pentru acuzaţia de
delapidare aruncată asupra soţului ei. În fruntea listei de martori ai actului de danie,

190
DRH, XVII/1, p. 105–106, doc. din 28 decembrie 1603, comentat din altă perspectivă de
Ştefan Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, p. 231; v. şi Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente
din Olt, Ramuri, Craiova, 1934, p. 166–167.
191
Victor Brătulescu, Danciul vornicul, tatăl lui Matei Basarab şi sol al lui Mihai Viteazul în
Ardeal, în „Mitropolia Ardealului”, XI, 1966, nr. 1–3, p. 170–171.
192
După alt izvor, suma ar fi fost de 20 000 de aspri.
193
Balea spătar era unul din cei doi fii ai marelui stolnic Dragomir din Cârţocleşti, cumnatul
doamnei Stanca, v. Ştefan Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, p. 230; idem, Restitutio Daciae,
vol. III, p. 350–351. De numele aceluiaşi Balea mare spătar şi al jupaniţei lui, Caplea, nepoata lui
Badea Boloşin mare stolnic este legată o a doua mărturie feminină, din 7 iulie 1609. Cei doi vând
jumătate din satul Cătunul lui Leca mare postelnic, iar la întocmirea zapisului de vânzare a fost de faţă
şi jitelniţa Boloşina, mătuşa jupânesei Caplea, sora lui Badea Boloşin, v. DIR B, XVII/1, p. 397–398.
194
DRH, B, vol. XXII, p. 3.
195
Violeta Barbu, «Furtişagul» din banii publici pe baza documentelor din prima jumătate a
secolului al XVII-lea: de la justiţia sumară la proces (I), în RI, 2004, XV, nr. 3–4, p. 73–88; (II),
XVI, 2005, nr. 1–2, p. 143–152.
196
DIR B, XVII/3, p. 162–163, doc. din 15 iulie 1617.

230
îi găsim pe Nica mare logofăt din Corcova şi pe soţia lui, Păuna Cocorăscu,
împreună cu alţi boieri şi cu numeroase slugi şi oameni de casă ai jupaniţei Dochia.
Ea însăşi devine martor şi adevereşte, la 14 ianuarie 1624197, împreună cu o altă
jupâneasă, Anca, despre dania Marinei, mama lui Nicola şi Arca, către mănăstirea
Tismana, satele Roşia şi Runcurel, ambele în judeţul Mehedinţi.
Mărturia femeilor pentru donaţii şi testamente poate fi şi colectivă. Un grup
de martore, toate călugăriţele soborului de la mănăstirea Vieroş, sunt menţionate ca
adeveritoare la testamentul călugăriţei Elisafta, mama lui Gheorghe pitar, prin care
lasă ţigani acestei mănăstiri, în schimbul înmormântării şi al pomenilor198.
La o danie pe patul de moarte, întocmită de jupâneasa Maria din Boldeşti, în
anul 1621, semnează, ca martoră, alături de doi preoţi duhovnici, o oarecare
Anghelina199. Un an mai târziu, cumnatul Mariei Boldeasca, logofătul Hera este
dojenit straşnic de mitropolitul Luca, fiindcă, deşi trecea drept „boier bun şi
înţelept şi bătrân”, nu se împăcase cu felul în care jupâneasa îşi rostuise averea,
privilegiind pe logofătul Tudor, de la care avusese „milă şi căutare la moarte”.
Greutatea morală a martorilor daniei Mariei Boldeasca a contat în formularea
poziţiei limpede exprimate de mitropolitul Luca în favoarea libertăţii oricărei
persoane de a-şi lăsa bunurile oricui va voi: „că tot omulu-ş easte volnic să-şi
împartă bucatele undi va vrea el”200.
În mahalalele capitalelor Târgovişte şi Bucureşti, mărturia preoţilor, a
preoteselor, a vecinelor la o danie-testament sau la danii de înfiere este semnul
naşterii timide a unei sociabilităţi de tip urban201, adică topografică. La 15 martie
1636202, femeia Gurbana din Bucureşti îi lasă duhovnicului ei, popa Chirfoti o
pivniţă şi un loc de casă. Testamentul este adeverit şi de două femei martore:
jupâneasa Samfira din mahala şi preoteasa Ana.
În cealaltă capitală a ţării, Bucureşti, vistiereasa Maria adevereşte dania de
înfiere a lui Oprea logofătul şi a soţiei lui, Marga din Dudeşti. Aceştia adoptaseră
un prunc, Maria, încă de când „era mică de ţâţă, înfăşată în scutece”, o crescuseră
şi o înzestraseră cu locuri de casă şi de prăvălie în oraşul Bucureşti203. Nu este
exclus ca vistiereasa Maria să fi fost naşa micuţei adoptate. La un alt caz de adopţie
sunt martori un preot Drăgan şi preoteasa lui, Voica din Târgovişte. Alături de alţi
clerici, aceştia atestă despre înfierea unei fete Dospina, dată spre adopţie, din cauza
sărăciei, de tatăl ei, preot în Târgovişte204.

197
DIR B, XVII/4, p. 376–377.
198
DRH, B, vol. XXIII, editat de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 136,
doc. din 27 martie 1630.
199
DIR B, XVII/4, p. 56–57.
200
Ibidem, p. 186–187.
201
Constanţa Vintilă Ghiţulescu, Entre église et taverne: sociabilités et pratiques culturelles
dans la société roumaine du XVIIIe siècle în „NW. Noroeste. Revista de História. Actas do Congresso
Internacional de História. Territórios, Culturas e Poderes” vol. I, 2006, p. 739–754.
202
George Potra, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418–1820), Muzeul Judeţean
Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, p. 178–179.
203
Ibidem, p. 71, doc. din 10 noiembrie 1621.
204
Ibidem, p. 230–231, doc. din 5 martie 1623,

231
 La un eveniment de familie, cum este o nuntă, mărturia femeilor nu este
exclusă. O femeie din satul Homeşti, Tudora, împreună cu soţul ei, dăruiesc un
pogon de vie lui Constantin, nepotul lui Dobromir, ca dar de nuntă la masă205.
Zapisul aminteşte şi darurile primite de cei doi din partea mirelui: o pereche de
mâneci (brodate) pentru Tudora şi o mahramă bună pentru bărbatul ei. Printre
martori, alături de nuntaşi şi de peţitori (pogozei), sunt amintiţi cei doi nuni, Sava
din Homeşti şi soţia lui, jupâneasa Neaga.
O mamă şi un fiu, vorniceasa Anca, văduva vornicului Mârza, împreună cu
fiul ei, Gavrilaş, sunt martorii unei danii de zestre a jupânesei Moşica, soţia lui
Avram postelnic206.
Ultima categorie de acte private pe care apar semnăturile unor femei sau în
care sunt pomenite mărturii date de acestea pentru terţi, în faţa divanului ţării, sunt
tranzacţiile. Două jupânese, fără soţii lor, sunt amintite ca martore la un act de
vânzare207 din 1617 făcut în familia unei a treia, jupâneasa Anca, soţia lui Coman
pitar, mama lui Paraschiva şi a Dobrei, copii rezultaţi din două căsătorii. Cei doi îşi
dispută o moşie la Urecheşti, dar mama lor mărturiseşte asupra drepturilor
fiecăruia, asupra zestrei date fiicei la căsătorie şi pomeneşte şi de o vânzare
anterioară, la care au fost de faţă jupâneasa Caplea şi jupâneasa Maria208.
În pâra dintre Ionaşco comis209, ginerele lui Cernica mare vornic, cu un
oarecare Nan postelnic, acesta din urmă îşi bizuie contestarea pe mărturia jupânesei
Chiajna210, soţia lui Cernica mare vornic. Domnul Alexandru Coconul admite
această probă, iar bătrâna văduvă se prezintă la divan, pentru a înclina balanţa
justiţiei, desigur, în favoarea ginerelui ei.
Din perspectiva gender, care nu poate să lipsească din această abordare, am
reţinut câteva cazuri în care jupânesele sunt martore, alături de soţi sau singure, la
tranzacţii efectuate de data aceasta de bărbaţi.

205
DIR B, XVII/4, p. 91, doc. din 6 februarie 1622.
206
Ibidem, p. 217, doc. din 21 ianuarie 1623; un alt cuplu mamă-fiu, jupâneasa Anca şi fiul ei
Dobrişan din Budişteni, sunt martori la înzestrarea pe care o face ruda lor, Stana, sora Ancăi, pentru
ginerele ei, Oprea şi fiica ei, Maria, v. DRH, B, XXIII, p. 230–233, doc. din 8 iulie 1630.
207
Alte exemple de femei care adeveresc acte de vânzare ale altor femei: jupâneasa Dobra
pentru jupâneasa Maria din Cârlomăneşti, soţia lui Crăciun vornic, DRH, B, vol. XXIII, p. 135, doc.
din 22 martie 1630.
208
DIR B, XVII/3, p. 167–168, doc. din septembrie 1617.
209
DRH, B, vol. XXII, p. 261, doc. din 26 iunie 1628.
210
Jupâneasa Chiajna pare un exemplu excepţional de femeie independentă economic faţă de
soţul ei, marele vornic Cernica din Săcuieni: începând cu 1603, ea singură achiziţionează frecvent şi
constant părţi de sate, ocini, ţigani, 7 prăvălii cu loc de casă la Bucureşti, vii etc. din bani ce nu au
„fost agonisiţi de soţul ei, ci din vânzarea sculelor ei de zestre, argint, aur şi ferecături”: v. DIR B,
XVII/1, p. 101–103, 115–156, XVII–1, p. 178–180. XVII–3, p. 136–137 averea vornicului a revenit,
pe din două, fiicelor sale, DRH, B, vol. XXV, p. 23–24, Chiajna dăruind rodul bogat al investiţiilor
personale ctitoriei sale de la Iezerul (mănăstirea Vorniceasa) de pe malul Colentinei, închinată mai
apoi mănăstirii Iviron de la Sf. Munte, DRH, B, vol. XXXIII, întocmit de Gheorghe Lazăr, Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu, Andreea Iancu, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p. 225–250, doc. din 20 iulie
1648; v. şi Gheorghe Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale de la
Cernica, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, 1963, nr. 2, p. 361–394.

232
 Sub domnia lui Gavril Movilă, la vânzarea unei ocini la Băleni, de către
Badea postelnicul, fratele marelui ban Udrea Băleanul, sunt martori un cuplu din
sat, Petru iuzbaşa şi jupâneasa lui, Stanca211, pentru întărirea respectării dreptului
de protimis. Într-un hrisov al domnului Alexandru Coconul, din 3 iunie 1626212,
fiul marelui logofăt Nica din Corcova, Petru spătar adevereşte despre cumpărarea
satului Tâncăbeşti de către tatăl său de la jupaniţa Cheraţa, mama agăi Leca, în
vremea domniei lui Radu Şerban. Zapisul de vânzare al Cheraţei este citit în divan
şi adeverit, prin prezenţa în divan şi mărturia oculară a unui grup de mari boieri şi
jupânese care dovedesc că au asistat la momentul plăţii. Între aceştia, sunt amintite
doamna Elina, soţia lui Radu Şerban şi jupaniţa Maria, văduva lui Leca Racotă fost
mare agă, mătuşa lui Ghinea Racotă şi a lui Leca spătarul, chiar boierii ce contestau
validitatea tranzacţiei satului Tâncăbeşti. În această pricină, se deduce implicit că
rolul doamnei Elina este acela de a adeveri despre o datorie între cei doi boieri
mari, unul slujitor al lui Mihai Viteazul, celălalt, Nica mare vistier, sfetnic
credincios al domnului Radu Şerban. Desigur, numai doamna lui Radu Şerban ar fi
putut şti despre banii daţi cu împrumut de marele vistier Nica „în vremea când a
trimis Şerban voievod pe răposatul jupan Nica, care era atunci în demnitatea de
mare vistier, sol în Ţara Nemţească”, ţară în care rătăcea şi aga Leca, după moartea
domnescului său stăpân.
Nu numai jupânesele din lumea boierească se bucură de privilegiul de a fi
martore pentru tranzacţii şi contracte (tocmeli), ci şi femeile din clasa de jos213.
O călugăriţă schimnică, Maria, de la biserica popei Nenciul din Bucureşti şi o
preoteasă, Ioana, sunt convocate de mitropolitul Ungrovlahiei, în 1626214, să aducă
mărturie despre locurile de prăvălie din Uliţa Turcilor ale popii Dumitru şi ale
soţiei sale, preoteasa Ştefania, împresurate de alţi boieri orăşeni. Reclamantul
indicase pe aceia care puteau să susţină adevărul spuselor sale, astfel încât cele
două femei, împreună cu un al treilea martor, Mihai săbierul, depun în scris
mărturia lor în faţa unei comisii de dregători civili şi bisericeşti a oraşului
Bucureşti, din care făceau parte: ecleziarhul bisericii domneşti, Borcea,
reclamantul, popa Dumitru şi trei reprezentanţi ai administraţiei oraşului: vornicul,
portarul şi judeţul. Mihai săbierul şi schimnica Maria sunt crezuţi, pe când
preoteasa Ioana „nu se-au crezut”, deşi mărturiile tuturor celor trei persoane
concordau. Actul adeveritor urma să servească reclamantului în divan, ca să-şi
susţină cauza, în eventualitatea că vor merge „să se întrebe”.
În oraşul Slatina, în casa unui anume Cornea, la 1 iulie 1627, se strânge un
grup numeros de martori, din oraş şi din împrejurimi, la aldămaşul vânzării a 4
pogoane de vie ale popii Manea din Cireşov. Printre aceştia, este amintită şi
cumnata lui Cornea, proprietarul casei, Maria din satul Bora, cu fiul ei.

211
DIR B, XVII/3, p. 345–346, doc. 8 aprilie 1619.
212
DRH, B, vol. XXI, p. 151–157.
213
Pentru două vânzări la Săcşori, într-una din ele vânzătorul fiind o femeie, semnează ca
martore două femei, Alexandra, mama lui Hrizea şi Rada din Săcşori, doc. din 25 şi 26 octombrie
1648, DRH, B, vol. XXXIII, p. 327–328.
214
DRH, B, vol. XXI, p. 273–274.

233
 Jurământul judiciar cu mâinile pe sfânta Evanghelie este dat unor jupânese
în diverse pricini patrimoniale (zestre, moştenire, partaj etc.)215, atunci când acestea
introduc ele însele o cauză în justiţie (pâră). Locul în care jupânesele depun
jurământul este divanul ţării, de obicei, în prezenţa mitropolitului sau biserica
domnească din Bucureşti sau Târgovişte. Ele jură fie singure, dacă sunt convocate
expres de domn, fie împreună cu boieri cojurători, fie, aşa cum s-a văzut în cele
două cazuri prezentate anterior, împreună cu jupânese cojurătoare.
Arestarea pentru mărturie mincinoasă nu a fost pusă vreodată în practică
împotriva unei femei, ci a existat doar ca ameninţare. Este mult şi atât, dacă
socotim cât de rare sunt cazurile în care bărbaţii suportă aceste rigori, raportat la
numărul mult mai mare de mărturii pe care aceştia le depun în justiţie. O astfel de
măsură extremă a fost adresată direct, în scris, de către domnul Matei Basarab,
Hârsovei spătăreasa, văduva lui Mihai Coţofeanu mare spătar, sora marelui stolnic
Barbu Brădescu216 şi fiica lui Preda Brădescu mare sluger. Într-o scrisoare trimisă
de domn Hârsovei la 23 iulie 1639, acesta o somează să plătească datoria
cumnatului ei, Dumitraşco Spineanul clucer. Acesta luase de la logofătul Radu
Dudescu banii de pe ceară, ca să plătească o datorie de 200 de galbeni a fratelui
său, Mihai Coţofeanu, fostul soţ al Hârsovei. Mânios, domnul îi aminteşte Hârsovei
că ea însăşi se înfăţişase în divan, înaintea lui, ca să se plângă că nu ştie nimic de
datoriile răposatului ei soţ. Pentru a rezolva litigiul, domnul admisese soluţia pe
care Hârsova însăşi o propusese, delegând marelui ban al Craiovei competenţa de a
duce judecata la bun sfârşit, în acord cu dorinţele jupânesei: „Deci ai pohtit
denaintea domni<i>i méle cum: sau să aducă Dumitraşco cliucerul acei datornici
la cine au fost plătit pre Mihai spatarul sau să jure cu 6 boiari cum cu acei bani au
plătit datoria lu Mihai spatarul. Şi ţe-am fost făcut domnia mea şi o carte acolo, la
banul, într-acest chip, ca să caute de acest lucru”.
Dintre cele două soluţii propuse de Hârsova, cumnatul ei, Dumitraşco
Spineanul o alege pe prima, prezentându-se la divan cu creditorii lui Mihai
Coţofeanu: Ghinea slugerul din Văleni şi negustorul Isar. Ca urmare, domnul îi
porunceşte aspru Hârsovei să achite datoria soţului ei, aşteptându-se probabil la
215
Ex. gr. jupâneasa Stanca Rudeanu, soţia lui Condilo postelnic jură pe Sf. Evanghelie în
procesul contra lui Radu Buzescu ban, doc. din 15 aprilie 1635, DRH, B, XXV, p. 69–71; aceeaşi se
judecă cu rudele socrului ei, Bădican din Greci, în faţa mitropolitului Theofil, acceptă să jure,
împreună cu 6 boieri cojurători pentru a-şi apăra dreptatea, DANIC, Col. Ion Ionaşcu/54, doc. din 25
ianuarie 1641; jupaniţa Maria, fiica Stanei din Curăteşti, jură pe Sf. Evanghelie în faţa mitropolitului
ţării, în procesul cu Toader al doilea sluger, doc. din 5 iunile 1636, ibidem, p. 329–333; Elina şi
Dobra, nepoatele lui Balco din Verneşti jură, împreună cu 12 cojurători la biserica Sf. Dumitru din
Bucureşti, în prezenţa marelui portar, doc din 3 iulie 1636, ibidem, p. 366–368; Păuna Cocorăscu este
citată la Gherghiţa, unde se afla domnul Matei Basarab, ca să jure pentru nişte rumâni pe care i-a
vândut lui Apostolache comis din Ojogeni, DANIC, M-rea Solobozia lui Enache III/12: jupâneasa
Hârsova, sora marelui paharnic Barbu Brădescu, soţia marelui spătar Mihai Coţofeanu jură de mai
multe ori pe Evanghelie în diverse procese: pentru moştenirea părintească, doc. din 1 aprilie 1644,
Paul Cernovodeanu, Ludovic Demeny, Lucia Dumitrescu, Documente româneşt din secolele XVI–XVII
din Arhivele Statului din Sfântul Gheorghe, în „Aluta”, Muzeul Sfântul Gheorghe, 1970, p. 144–145.
216
V. doc. din 1 aprilie 1644 ed. cit. supra, în care se precizează această înrudire, cf. informaţia
lui Dan Pleşia preluată de Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 164, potrivit căreia
Hârsova ar fi fost fiica postelnicului Dragotă din Borăscu.

234
rezistenţă din partea acesteia. De aceea, dă poruncă slugii sale, pe care o trimite cu
carte domnească, să execute datoria din bucatele jupânesei, iar dacă nu le va găsi,
să o aresteze şi să o escorteze la curte: „Pentru acéea, de vréme ci veri vedea
ceastă carte a domni<i>i méle şi sluga domni<i>i méle, po ime [...], iar dumneata
să cauţi să aibi a-i plătirea aceai bani toţi, ughi 200, Radului logofet, mai mult să
nu-l porţi de val! Iar deaca nu-i veri da banii, să hie volnic sluga domni<i>i méle
ce scrie mai sus, să-ţi ia bucate preţ de acei bani ce scriu mai sus şi de cătră
niménilea opreală să n-aibă. Iar să nu va putea afla bucate, să te aducă şi pre tine
aicea la curte, că aşa easte învăţătura domniii méle”.
Ca şi în cazul jupânesei Maria Băleanu, voievodul Matei Basarab a cedat
rolul de judecător jupânesei Hârsova, din moment ce şi-a însuşit procedura pe care
aceasta a sugerat-o. În acest mod, rolul său de arbitru a fost complet suspendat, de
bună voie, şi doar astfel se poate înţelege duritatea cu care se procedează în final,
după ce mărturiile creditorilor au arătat, fără tăgadă, că jupâneasa Hârsova indusese
în eroare, cu bună ştiinţă, pe domn şi pe sfatul său. Prin porunca directă adresată
Hârsovei, se vădeşte întreaga mânie a domnului-judecător, care îşi limitase anterior
puterile, acceptând ca pârâşa să ia iniţiativa administrării probelor şi să stabilească
ea singură ce mărturii sunt necesare în formularea soluţiei. Fapt semnificativ,
Hârsova nu mai are dreptul la o altă înfăţişare şi nici la o somaţie prealabilă,
domnul purcegând la executarea silită asupra bunurilor şi apoi asupra persoanei
debitoarei217.

Adulterul

Văzută din exterior, în lumina standardelor de moralitate sexuală şi de

moravuri publice occidentale, societatea românească a secolului al XVII-lea apare
traversată de paradoxurile cele mai greu de explicat. Ceea ce este pe cât de uimitor,
pe atât de greu de înţeles este coexistenţa unui sistem normativ canonic pe cât de
rigid pe atât de osificat cu aparenţele unui laxism moral, vecin cu desfrâul218.
Apariţia dreptului pozitiv la jumătatea secolului al XVII-lea ar fi la prima vedere
un indiciu important pentru premizele instituirii unui control social masiv şi
susţinut din partea Bisericii. Chiar discrepanţa dintre practicile deviante şi
conservatorismul normelor bizantine, compilate în secolul al XIV-lea şi restituite,
fără interpretări actualizatoare, societăţii valahe a secolului al XVII-lea nu ar mai fi
atât de izbitoare, dacă s-ar lua în seamă rezistenţa la schimbare a societăţilor
condiţionate de monopolul colonialist al Turcocraţiei şi modelate religios de o
Biserică Orientală, orientată mai degrabă către imobilismul dogmatic, decât atentă
la disciplinarea morală a credincioşilor. Deîndată ce istoricul lasă deoparte

217
DRH, B, vol. XXVII, p. 249–250; Val. Al. Georgescu, P. Strihan, Judecata domnească,
II, p. 60–61.
218
Andrei Pippidi, Bonnes et mauvaises mœurs: principes et expériences, balancement et
enchaînement, în Bonnes et mauvaises mœurs dans la société d’hier et d’aujourd’hui, ed. de Ionela
Băluţă şi Constanţa Ghiţulescu, New Europe College, Bucureşti, 2004, p. 31–32.

235
imaginile contradictorii reflectate în alteritatea antropologică şi culturală a
observatorilor străini, nu va izbuti să treacă dincolo de ambiguitatea înşelătoare a
izvoarelor interne. Mai ales dacă ţinteşte să înţeleagă nu comportamentele,
moravurile şi atitudinile morale, ci modul în care sistemele normative civile şi
religioase le controlează şi le disciplinează. S-a observat, în studiile recente
dedicate normelor sociale şi moravurilor în ţările române în perioada Vechiului
Regim219 că distanţa dintre norme şi practici, ca şi slăbiciunea instituţiilor chemate
să impună şi să vegheze ordinea socială (domnia şi Biserica) sunt compensate de
un control social informal, de o morală cutumiară a comunităţilor. Mai ales în
spaţiul rural, dar şi în cel mai târziu structurat al mahalalelor urbane, comunităţile
îşi reglează în subsidiar, anonim şi oral, fără amestecul formal al vreunei autorităţi
instituţionale centrale, conflictele, cazurile de devianţă, le cenzurează şi le
îndreaptă, le pedepseşte şi le negociază. Desprinsă din analiza atât a relaţiilor
sociale (cazul şerbiei) cât şi a moralei sexuale, concluzia este validă în măsura în
care aduce în discuţie un model societal pe care ţările Europei medievale l-au
cunoscut înainte de marea acţiune de disciplinare socială adusă de Reformă şi de
Cotrareformă220. Numit îndeobşte modelul comunităţilor tradiţionale şi al
societăţilor mici221, acesta se caracterizează nu numai prin preocuparea anxioasă de
a conserva normele sociale şi ordinea moştenite şi transmise generaţional şi
informal, ci şi printr-o mare diversitate locală, izvorâtă din lipsa substanţială de
unitate a dreptului obişnuielnic.
Adulterul, ca abatere extremă de la normele morale ale familiei, este cu totul
acoperit de mister în secolul al XVII-lea. Ipoteza cea mai aproape de adevăr, dacă
aruncăm o privire spre situaţia ce ni se arată în veacul următor în cazurile judecate
de dicasteriul Mitropoliei, ar fi aceea că, departe de a fi absent din orizontul
comportamental al epocii, era totuşi foarte rar, iar atunci când se întâmpla, era
soluţionat în interiorul comunităţii sau al neamului, prin negocierea dintre membrii
acesteia. Dacă luăm în consideraţie că sacramentul căsătoriei, săvârşit în biserică se
impune ca normă a legitimităţii în ţările române de-abia începând cu a doua
jumătate a secolului al XVII-lea222, devine foarte probabil ca adulterul dovedit să
nu necesite, înainte de această perioadă, nici un fel de intervenţie a unui terţ,
instanţa civilă sau religioasă. Pe cale de deducţie, putem presupune şi că adulterul
femeilor, singurul care conta în chestiuni patrimoniale, datorită pierderii zestrei, nu
apare consemnat decât atunci când zestrea devine obiect de litigiu între părţi. În
ansamblu, de altfel, din documentele interne ce ne stau la dispoziţie, este aproape
imposibil să înţelegem mai mult despre standardele morale ale societăţii. Tolerantă

219
Daniel Ursprung, Normative Limits in Social relations in 17th Century Wallachia în Bonnes
et mauvaises mœurs, p. 76; Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Bonnes et mauvaises mœurs dans la société
roumaine du XVIIIe siècle, în Bonnes et mauvaises mœurs dans la société d’hier et d’aujourd’hui,
p. 85–91.
220
Elena Brambilla, La giustizia intolerante. Inquisizione e tribunali confessionali in Europa
(secoli IV–XVIII), Carocci, Roma, 2008, p. 51–61.
221
Henry Kamen, Early Modern European Society, Routledge, London-New York, 2001, p. 177.
222
Violeta Barbu, Pagini din istoria căsătoriei în ţările române în secolul al XVII-lea.
Căsătoria ca sacrament în SMIM, XVIII, 2005, p. 101–117.

236
sau nu, societatea românească din Ţara Românească, mai ales cea rurală, funcţiona
sub cenzura publică a „ruşinii”, nu sub cea morală a „păcatului”. Consecinţa
acestui tip de cenzură socială se răsfrânge şi asupra actelor scrise, în care astfel de
comportamente reprobabile sunt trecute sub tăcere.
Un singur caz, binecunoscut şi acesta, ca şi celelalte excepţii aduse în discuţie
până acum, luminează pentru o clipă o zonă extrem de obscură a societăţii, cea a
moravurilor. Un obraz boieresc îşi apăra cinstea cu măsuri necruţătoare, aşa cum
prevedea însăşi pravila. Oştean viteaz şi năprasnic, care slujise cu vărsare de sânge
pe Mihai Viteazul, marele paharnic Lupu Mehedinţeanu „a pus mare năpastă şi
ură împotriva soţiei sale, Maria”, vrând să-i ia capul, căci „umblase rău cu o
slugă” şi-i adusese atingere onoarei lui şi chiar vieţii: „şi a vrut să calce capul
meu”223. La intervenţia domnului Radu Mihnea, a mitropolitului şi a boierilor,
Lupu Mehedinţeanu îi iartă viaţa soţiei vinovate, dar îi confiscă, conform
prevederilor Îndreptării Legii (Glava 215), toată averea, satele, ocinile şi ţiganii pe
care le avea de zestre, dobândite de moşii şi strămoşii marelui postelnic Staico din
Bucov, tatăl Mariei. Cum tatăl era deja mort, iar Maria nu pare să aibă alte rude
apropiate, nici un bărbat din neamul ei nu îi ia apărarea. Femeia este ostracizată,
alungată de acasă cu fetele din prima căsătorie şi „a rămas goală şi înfometată şi
ea cu copiii ei, în plâns”, „mergând pe la porţile oamenilor ca nişte sărmani”224,
deoarece comiterea adulterului atrăgea după sine şi alungarea din casă, fără
mijloace de trai225. Ceea ce îi agravează mai mult situaţia este şi faptul că nu
născuse un fiu moştenitor. Mai multe dovezi conduc la concluzia că zestrea nu îi
fusese totuşi confiscată. Dintr-un alt document, mai târziu226, aflăm totuşi că Maria
a reuşit să vândă trei dintre moşiile ei, ca să facă zestre uneia din fete, căci nu-i mai
rămăseseră scule sau odoare. Renunţase oare Lupu Buliga la pretenţiile sale?
Povestea Mariei din Bucov are două epiloage ironice. Cel dintâi este ilustrativ
pentru dublul standard de moralitate al epocii: aprigul paharnic Lupu
Mehedinţeanu avea un fiu, Preda, „făcut cu o posadnică” (ţiitoare)227. Cel de-al

223
DIR B, XVII/2, p. 116–117, doc. din 1 noiembrie 1612; alte interpretări ale frazei citate din
document duc spre faptul că soţia era acuzată şi de tentativă de omor; Iolanda Ţighiliu, Societate şi
mentalitate în Ţara Românească şi Moldova. Secolele XV–XVII, Paideia, Bucureşti, 1998, p. 227
observă că nici o pravilă a vremii nu prevedea pedeapsa cu moartea pentru adulter. Aserţiunea este
greşită, întrucât, aşa cum are grijă să declare boierul Lupu Mehedinţeanu, soţia adulteră fusese
surprinsă asupra faptului, probabil sub acoperişul soţului, fapta fiind comisă cu o slugă: or, aceasta
constituia în pravilă o circumstanţă agravantă, ce îi dădea dreptul soţului înşelat să îi omoare pe
amândoi, fără să fie pedepsit (Îndreptarea Legii, p. 234, Glava 241).
224
DIR B, XVII/2, p. 346–347, doc. din 27 decembrie 1614.
225
Îndreptarea Legii (1652), p. 222: Glava 215, zaceala 5: „Muiarea ce-ş va pierde zestrele,
aceea nu va putea să-ş ceară de la bărbat ceva să-i dea de hrană, căce au făcut preacurvie”. La doi
ani după alungarea ei din casa soţului, Maria din Bucov vinde un sălaş de ţigani, „de mi-am ridicat
nevoia, de m-am îmbrăcat şi mi-am hrănit cocoanele”, DIR B, XVII/3, p. 43, doc. din 12 octombrie 1616.
226
DIR B, XVII/3, p. 81–83, doc. din 7 ianuarie 1617.
227
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 210; DRH, B, XXXVI, vol. întocmit
de Oana Rizescu şi Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p. 161–162, doc. din
3 iulie 1651, dată la care Elena posadnica trăia.

237
doilea epilog se regăseşte în testamentele Mariei, întocmite la 1 şi respectiv
2 noiembrie 1634228. Unul din cei doi gineri ai Mariei, fostul mare armaş Nedelco,
soţul Frujinei, îşi pârăşte soacra că i-a vândut din zestrea ce i se cuvenea. Domnul
Matei Basarab, mitropolitul ţării şi boierii îi dau dreptate Mariei, fiindcă „fusese
volnică” să dispună de partea ei de moştenire din averea tatălui ei, ca să îşi salveze
viaţa „să-mi plătescu capul”. Deducem de aici că, din punct de vedere juridic,
confiscarea averii Mariei, inclusiv a zestrei, nu fusese pusă în aplicare sub forma
preluării automate de către soţ a dreptului de proprietate, cum se înţelege dintr-un
document din 1612229. Negocierea între părţi şi probabil presiunea instanţei
domneşti găsise ca soluţie plata unui echivalent în bani, jupânesei Maria dându-i-se
posibilitatea să vândă sau să amaneteze ea însăşi moşiile părinteşti, de zestre şi de
moştenire, precum şi ţiganii de zestre230. Contestarea acestui drept de către ginerele
ei, Nedelco armaş, nu rămâne fără consecinţe. Testamentele jupânesei Maria îi
dezmoştenesc231 pe fiica Frujina şi pe bărbatul acesteia, nu numai pentru pretenţiile
pe care le au, ci şi pentru răul tratament şi lipsa de respect la adresa mamei: „o bat
şi o măscăresc şi nici o cinste n-are de cătră dinşii la vremea ei de bătrâneţe”232.
Ceea ce reclamă aici jupâneasa Maria, ca motiv al dezmoştenirii, este probat de ea
însăşi, pe viu. La procesul din divanul ţării, unde asistaseră şi mitropolitul Grigorie
şi cei doi episcopi de Râmnic şi de Buzău, jupâneasa cea bătrână se prezentase
„cruntă233 şi bătută”. O adevereşte într-o mărturie separată însuşi mitropolitul ţării,
la 10 mai 1635234, potrivit competenţei ratione materiae, fiind vorba de o pricină
de dezmoştenire235. Mărturia ei dă o mai mare greutate hotărârii divanului, luate în
baza pravilei Îndreptarea Legii (Glava 284)236: cel ce va ridica mâna asupra
părinţilor lui şi îi va bate, poate fi lăsat fără de moştenirea părintească.
Speţa este grăitoare pentru recunoaşterea, chiar şi în circumstanţele unei
confiscări pe motiv de adulter, a dreptului femeii de a vinde proprietatea ei, pentru
a plăti „răscumpărarea capului”. Soluţia juridică a vânzării, mult mai anevoioasă,
adusese timpul de partea Mariei din Bucov. Năprasnicul sfârşit al vajnicului boier

228
DRH, B, XXIV, p. 533–535.
229
DIR B, XVII/2, p. 116, doc. din 1 noiembrie 1612: marele paharnic Lupu Mehedinţeanu
miluieşte mănăstirea Sfântul Nicolae de la Izvorani cu partea de moşie de la Sărata, confiscată de la
soţia lui Maria.
230
DIR B, XVII/3, p. 231–232, doc. 11 august, 1618: jupâneasa Maria, împreună cu fetele şi
ginerii ei adeveresc vânzarea a două sălaşe de ţigani, fiindcă „ne-au ajuns o nevoie pe cap”; p. 284,
doc. din 30 decembrie 1618, vinde un sălaş de ţigani; p. 401, 24 iulie 1619, Maria vinde partea ei din
satul Ruşeţul; la sfârşitul anului 1633, pierde părţile din satul Berteşti, puse în gaj la cămătari turci,
pentru împrumutul sumei de 240 de galbeni, DRH, B, XXIV, p. 237.
231
Violeta Barbu, De bono coniugali, p. 163.
232
Ibidem, p. 148.
233
Sensul vechi, etimologic al cuvântului „crunt”= însângerat, plin de răni.
234
DRH, B, vol. XXV, p. 89–90.
235
Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească, Partea I, vol. I, p. 120–121.
236
Îndreptarea Legii (1652), p. 275–276.

238
răsculat în 1618 împotriva boierilor greci din anturajul domnului Alexandru Iliaş şi
tras în ţeapă de Skender paşa237, în luna noiembrie a aceluiaşi an, va fi oprit
ruinarea definitivă a fostei sale soţii. De altfel, la 25 decembrie 1635238, o vedem
zălogind la ruda ei prin alianţă, marele postelnic Constantin Cantacuzino pentru
140 de ughi aceeaşi moşie de la Sărata, moştenită de la străbunul ei, Udrişte din
Mărgineni, confiscată de fostul ei soţ în 1612 şi dăruită mai apoi de el mănăstirii
Izvorani. De asemenea, nu se poate să nu remarcăm tenacitatea cu care Maria din
Bucov se luptă în justiţie pentru viaţa ei, atât ca tânără soţie acuzată de adulter şi
condamnată la cerşetorie împreună cu copiii ei minori, cât mai târziu ca mamă
torturată pentru avere de fiica şi ginerele ei. Proba materială a rănilor primite, pe
care o aduce în faţa divanului şi a ierarhilor ţării este un caz unic în jurisprudenţa
secolului al XVII-lea239 şi arată capacitatea acestei femei de a nu accepta condiţia
de victimă şi de a inova procedura judiciară, câştigând compasiunea completului de
judecată.
În Ţara Românească, capacitatea femeii de a fi justiţiabilă era deplină, în
cazul văduvelor şi al femeilor necăsătorite. Femeile căsătorite puteau să stea în
instanţă împreună cu soţii lor, ori erau reprezentate de aceştia, dacă obiectul litigiului
avea legătură cu zestrea şi dacă procesul era purtat de soacră alături de ginere.
Competenţele lor juridice, ca moştenitoare, testatoare, donatoare, vânzătoare-
cumpărătoare etc. erau limitate la patrimoniul propriu240 (Fig. 10). Odată ce deveneau
văduve, se bucurau de aceleaşi drepturi juridice patrimoniale ca şi bărbaţii.
În orice condiţie socială, vârstă sau stare, în Ţara Românească în secolul al
XVII-lea, femeilor nu li se ia niciodată posibilitatea de a apărea în instanţa de
judecată, de a introduce o cauză, de a se apăra, de a fi martore şi de a presta
jurământ probatoriu. Frecvenţa infracţiunilor penale comise de femei este mică,
raportată la ansamblul documentelor, în condiţiile în care sursele epocii, în
majoritate lor patrimoniale, nu oglindesc justiţia penală, rezervată oralităţii. În
comparaţie cu delincvenţa feminină occidentală, numărul cazurilor identificate
pentru această perioadă ar părea aproape nesemnificativ, dacă nu s-ar lua în
consideraţie gradul foarte scăzut de sociabilitate urbană, favorizator de conflicte
violente, precum şi juridizarea târzie, în veacul următor, a vieţii domestice, prin
înfiinţarea dicasteriei pentru pricini casnice.
În speţele penale analizate (omucidere, furt, defăimare, fals, înşelăciune), nu
se poate afirma că femeile au fost discriminate ci, dimpotrivă, favorizate din
perspectiva de gen, pentru că pedeapsa sau sancţiunea pentru infracţiunile comise a
237
Ilie Remus, Date necunoscute în legătură cu moartea paharnicului Lupul Mehedinţeanu, în
RIR, IX, 1939, p. 274–280.
238
DRH, B, XXIV, p. 560–562.
239
Despre cazurile de probe de violenţă domestică produse în faţa consistoriului în secolul al
XVIII-lea, v. C. Ghiţulescu, op. cit., p. 97–98.
240
Soţia nu poate strica un testament făcut de soţ: „ce face bărbatul, muierea nu poate strica”,
doc. din 1725, Ioan C. Filitti, Condica Boierilor Poenari Almăjani, în „Arhivele Olteniei”, VIII, 1929,
nr. 41–41, p. 5.

239
fost mai indulgentă decât în cazul bărbaţilor. În cultura românească a vremii,
femeile nu încarnează stereotipuri negative, ca în Occident, astfel încât
responsabilitatea lor civilă şi penală nu este distorsionată de percepţia subversiunii
feminine asupra societăţii241. În dreptul civil, regresul capacităţii testimoniale
pentru terţi de-a lungul secolului al XVII-lea este inexorabil şi aproape imposibil
de explicat, dacă nu acceptăm un început de acomodare a societăţii româneşti cu
statutul inegalitar specific premodernităţii occidentale. Tot în prima jumătate a
intervalului studiat se înregistrează şi singurele cazuri din perioada Vechiului
Regim de mărturii colective, cu grupuri de şase sau douăsprezece jurătoare femei.
Trecând de la o excepţie la alta, inovaţiile procedurale pe care le-am putut
identifica în anumite procese, ca expresie a inventivităţii individuale a unor femei
din elită, nu dau nici ele măsura adevărului despre capacitatea lor de a manipula
normele, atunci când era pus în joc statutul specific de mamă sau soţie.

241
Arlette Farge, Souversive, în Storia delle donne in Occidente, p. 484–503.

240
 III. TRANSILVANIA, SEC. XVII–XVIII

(Kinga S. Tüdős)

O DOAMNĂ PENTRU VREMURI NOI:

SÁRA BULCESTI-SZÉKELY-HALLER

(Kinga S. Tüdős şi Violeta Barbu)

Doamna de care va fi vorba în aceste pagini nu are în comun cu personajul

celebrei nuvele a lui Henry James, care a inspirat titlul acestui studiu, decât un
singur lucru: determinarea de a-şi făuri un destin propriu în condiţiile oferite de
societatea timpului ei. Din această perspectivă, Sára Bulcesti este o femeie a
timpului ei, a barocului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
dar şi o personalitate aparte, originală, plină de iniţiative şi de creativitate1. Ca şi în
cazul altor femei transilvănene remarcabile contemporane ei (Lorántffy Zsuzsanna,
Báthory Zsófia, Zrinyi Ilona, Lázár Erzébet, Bornemissza Ana etc.)2, calităţile de
excepţie se fac mai vârtos cunoscute în momente de restrişte şi de cumpănă. „Orice
cuvinte aş rosti, nu se ridică la nivelul acestei doamne sfinte. A avut o credinţă a
ei, ca şi Iacob, prinzând mâna unui înger, nu i-a mai dat drumul niciodată”.
Decanul capitlului reformat din Sibiu, Nádudvari Péter, o omagia astfel, într-o
oratio funebra publicată în 1708 la Sibiu3 (Fig. 4), pe cea care fusese Sára Bulcesti,
fiica lui Preda Buicescu şi a Anei Szalánczi, nepoata marelui spătar Diicul
Buicescu din Ţara Românească.

1
Personalitatea ei a atras atenţia mai întâi lui Ştefan Meteş, O româncă din Ţara Românească
răscumpără o tipografie şi repară o biserică calvină din Cluj în secolul al XVII-lea, în „Revista
Arhivelor”, I, 1924–1926, nr. 1–3, p. 295–296; Susana Andea, Avram Andea, Familia Buicescu-Szalánczi
(sec. al XVII-lea), în AIIAC, XXXVII, 1998, p. 31–61.
2
Mihoc Blaga, Susana Lorántffy, întemeietoarea şcolii româneşti din Făgăraş (1657), în
„Familia”, nr.4, 1997, p. 75–82; Lorántffy Zsuzsanna Album, ed. de Tamás Edith, Sárospatak, 2000;
Szentmihály Szabó Mária, Zrinyi Ilona, Bucureşti, Kriterion, 1994; Tüdős S. Kinga, Egy székely
nemesasszony élete és személyisége Apafi korában. Lázár Erzébet Kálnoky Sámuelné, în Erdély és
fejedemasszonya Lorántffy Zsuzsanna, Sárospatak, 2000, p. 93–108.
3
Botránkozás nelkül való Lelki-Ismeretü Keresztyen, Avagy Az ő Kerestyéni Vallását, azzal
egyező életével, s praxissával meg-mutató botránkozásnélkül-való lelkiisméretű, Néhai Mélt. Bulcsesti
Sarah Aszszonynak… Hallerkői Haller István… Erdélyi Státusok Praesidensének, … kedves hites
Társának Keresztyéni életének le-rajzolása, Mellyet ennek a szent Lélek Templomának
el-takaríttatásakor, Szeben Városában 1708. Jun. 17. A Mélt. fen emlitett Ur maga Palotáján öszve
gyűlt sokaság előtt mondott, Szeben, 1708, p. 14; oraţia funebră a fost rostită la 17 iunie în biserica
Sfântul Spirit din Sibiu; mulţumim d-lui Kovács W. András pentru fotocopiile acestei publicaţii.

241
 Dar care fuseseră virtuţile acestei femei, ca să merite un astfel de panegiric
funebru? Cea dintâi a fost pioşenia, care a dat vieţii ei o exemplaritate şi o
strălucire, „încât şi alţii văzând-o, au dat laudă lui Dumnezeu”.
Născută la sud de Carpaţi, Sára Bulcesti s-a remarcat ca o harnică patroană a
Bisericii Reformate şi o adevărată mecena. Grija ei faţă de Biserica reformată din
Ardeal, patronajul pe care l-a oferit Colegiului Reformat de la Cluj şi celui din
Orăştie, ajutorul bănesc de 566 de florini dat în 1698 şi în 1701 pentru repararea
bisericii şi pentru răscumpărarea tipografiei maestrului tipograf Kis Miklós4 ajunsă
în posesia Consistoriului general al Bisericii Reformate fac din ea o adevărată
„doamnă sfântă, faţă de care orice cuvinte nu ajung la nivelul ei”5.
Viaţa şi munca ei dedicată credinţei creştine s-au concretizat şi prin caritatea
arătată săracilor, care veneau să primească „în fiecare zi” hrană în faţa casei ei de la
Cluj6. Toate aceste fapte de credinţă pun în lumină „forţa ei, munca şi talentul de a
face bine”, cum scria decanul capitlului din Sibiu în panegiricul său funebru.
A treia calitate definitorie a fost devotamentul faţă de soţii ei, Székely László
şi mai apoi Haller István şi faţă de cei doi fii, Mozes şi Ádám7, crescuţi şi educaţi
de ea în frica lui Dumnezeu, „ca speranţe ale Bisericii şi ale politicii”8.
Contemporanii au avut în faţa ochilor, în persoana doamnei Sára Bulcesti, o
adevărată „mamă a Israelului”, care a lăsat în urmă un drum pe care numai cei
sfinţi îl pot lăsa. Aceste fapte de caritate erau bucuria ei, chiar dacă rămăsese
văduvă şi se afla într-o stare de plâns, mai adaugă panegiristul.
„Umilă ca mielul”, scrie Napudvári Peter, ataşată faţă de neamul ei şi
exemplu de onestitate, „a meritat să se numească Sára”, asemenea acelui personaj
binecunoscut din Vechiul Testament, model pentru toate femeile creştine. Numele
predestinat al soţiei patriarhului Avraam i se potriveşte foarte bine, căci, asemenea
acestei femei a Vechiului Testament, a avut o viaţă impecabilă, fără scandaluri, ca
un exemplu de onestitate.

Un nume românesc pentru o doamnă transilvăneană

Chiar căsătorită de două ori, numele ei românesc de Buicescu, devenit

Bulcesti (Buceddi, Bucsesti, Bulcsesdi, Bulcesti, Bultsesti), fără un trecut
remarcabil sau vreun titlu de nobleţe, avea să-l poarte toată viaţa ei petrecută în
Transilvania începând cu 1676.

4
Ştefan Meteş, Domni şi boieri din ţările române în oraşul Cluj şi românii din Cluj, Cluj, Astra,
1935, p. XIX–XX.; Jakó Zsigmond, Philobiblon transilvan, Bucureşti, Kriterion, 1977, p. 210–211;
Sipos Gábor, Az Erdélyi Református Fökonzistórium kialakulása 1668–1736, Kolozsvár, 2000; în
anul 1701, mai făcuseră danii: Bethlen Miklós, Keresztesi Sámuel şi Teleki József.
5
Botrankozás nelkül-való Lelki-Ismeretü Keresstyen, p. 14.
6
Botrankozás nelkül-való Lelki-Ismeretü Keresstyen, p. 15; amplasamentul casei era pe
actualul loc al palatului Rhédey din Cluj, între fosta piaţă Fötér şi fosta stradă Jokai.
7
Singurii menţionaţi de Napudvári Peter în oraţia funebră; cf. Susana şi Andea Avram, op. cit.,
tabel IV, p. 61, unde apare un al treilea fiu, Haller László, născut în 1697 p. 52: Sára Bulcesti s-a
căsătorit însă cu Haller Istvan în 1702.
8
Botrankozás nelkül-való Lelki-Ismeretü Keresstyen, p. 14.

242
 Cu acest nume va semna hârtiile oficiale şi testamentul întocmit în 1696, cu
ajutorul căruia am putut reconstitui universul vieţii cotidiene al acestei doamne.
Sára se trăgea din familia Buicescu, obscură pe linia paternă9, care îşi datora
ascensiunea înrudirii fondatorului ei, lui Diicu Buicescu pe linie maternă cu
voievodul Matei Basarab10. Ridicat la rangurile de mare agă şi apoi de mare spătar,
boierul din Buicescu a cumpărat un număr însemnat de sate cu rumâni în judeţele
Teleorman şi Romanaţi (Olt), începând cu anul 1640: Vităneşti, Bistreni, Ţigăneşti,
Bărboşi, Crângeni, Priseaca, Arceşti, Dianci. Acestea au constituit un domeniu, pe
care Diicu Buicescu l-a exploatat, îndeletnicindu-se, în afara rangurilor militare pe
care le-a deţinut, cu vânzarea lânii sau a mierii către braşoveni. În schimbul acestei
mărfi, cumpăra bunuri pentru casă : «postav, tipsii, clondire, sfeşnice, fluturi»11. Ca
rudă şi preferat al domnului, după moartea fiului adoptiv Mateiaş, marele spătar
apare contemporanilor ca un «boier vlastelin şi puternic »12, iar unui observator
atent ca diaconul sirian Paul de Alep drept un vanitos, plin de ambiţii, care venea
de la casa lui la curtea domnească cu o escortă considerabilă de oşteni13. Din
aceleaşi motive, a plănuit alianţe bune pentru fiii lui, Preda şi Papa. Pe primul l-a
căsătorit, în câşlegile anului 1651, cu fiica văduvei lui Szalánczi István, pe nume
Anna14. Căsătoria aceasta cu o nobilă transilvăneană, fapt rar întâlnit în rândul
boierimii muntene, a necesitat o lungă corespondenţă între domnii celor două ţări,
Matei Basarab şi Gheorghe Rákóczi al II-lea, pentru a pune în acord dreptul
obişnuielnic, diferit de-o parte şi de alta a Carpaţilor, într-un contract prenupţial sui
generis15. Anna şi-a urmat soţul în Ţara Românească, de unde scrie epistole
duioase mamei ei, Turi Margit, îngrijorată că fiica i s-a măritat între străini şi ar
putea părăsi portul şi coafura ardelenească16. Din această căsătorie, s-a născut Sára,

9
Tatăl lui Diicu Buicescu era Ion din Buiceşti, fiul lui Mitrea, v. Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri
şi documente din Olt, Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 7; informaţia este luată din tabloul votiv al
mănăstirii Clocociov, ctitorie a marelui spătar Diicu Buicescu. V. şi articolul lui Ştefan Andreescu,
Neamul matern al lui Matei Basarab, în ArhGen, III (VIII), 1996, nr. 3–4, p. 197–198.
10
Mara (Maria, Marica), mama lui Diicu Buicescu era rudă cu Stanca, soţia lui Danciu din
Brâncoveni şi mama lui Matei Basarab; v. pisania bisericii din Drăgăneşti (Ţigănia), jud. Teleorman,
refăcută de domn, împreună cu rudele sale, Diicu Buicescu şi marele paharnic Drăguşin Deleanu,
Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, vol. II, 1908,
p. 338–339.
11
Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII–lea,
Tipografia Krafft, Sighişoara, 1921, p. 165.
12
DANIC, M-rea Hurezi, XV/2.
13
Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Matilda Alexandrescu Dersca Bulgaru şi
Mustafa Mehmet, vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 133.
14
Jakó Klára, A Szalánczyak, in Emlékkönyv Imreh István születésének nyolcvanadik
évfordulójára, editat de Kiss András, Kovács Kiss Gyöngy, Pozsony Ferenc, Az Erdélyi Múzeum-
Egyesület Kiadása, Cluj, 1999, p. 175.
15
Corespondenţa a fost publicată de Andrei Veress şi comentată de Susana Andea, Avram
Andea, op. cit., p. 49 şi de Violeta Barbu, De la comunitatea patrimonială la comuniunea de destin:
zestrea în Ţara Românească în secolul al XVII-lea în vol. De la comunitate la societate. Studii de
istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Editura Institutului Cultural Român,
Bucureşti, 2007, p. 71–72.
16
Scrisori publicate de Susana Andea, Avram Andea, op. cit., p. 54–57.

243
pe numele de botez Stanca, probabil, în intervalul dintre 1653 şi 1656, an când tatăl
ei nu mai era în viaţă.
După moartea voievodului Matei Basarab şi în urma eşecului tentativei de a
ajunge la tron, Diicu Buicescu fuge în Transilvania, la Sibiu, în toamna lui 1654,
iar până în decembrie 165517 se afla încă acolo, alături de fiul său, Preda şi de
restul familiei. Pe baza unor ştiri germane trimise din Constantinopol şi a unei
scrisori a principelui Rákóczi I din 22 martie, Nicolae Iorga crede că acesta
intenţiona să-l sprijine pe Preda Buicescu pentru tronul Ţării Româneşti, în toiul
răscoalei seimenilor împotriva domnului Constantin Şerban. Ştirea nu pare
nefondată, dacă este coroborată cu o altă manevră a ambiţiosului boier Diicu
Buicescu, care nu renunţase la tronul la care sperase atât de mult. Şederea lui în
Ardeal, împreună cu a altor boieri de seamă, se prelungi aproape un an18, şi nu doar
de teama răsculaţilor. Înainte de a pleca în pribegie, trimisese „la oamenii săi” o
mare sumă de bani, 30 000 de taleri, pe care îi depusese spre păstrare la Sibiu, în
casa soţiei lui Herschel János. Într-o scrisoare adresată în iulie 1654 principelui
Rákóczi Gheorghe al II-lea19, boierii divanului şi mitropolitul ţării, Ignatie,
revendică această sumă, afirmând că fusese parte furată de la particulari, parte
delapidată din vistieria ţării: „o parte a lor a fost luată pe nedrept de la mai mulţi
oameni ai acestei ţări, iar altă parte provine din vistieria ţării, luată când fiul
acestuia20, pe nume Tudor, era cămăraş”. Înţelegem din rezultatele cercetării
făcute de boierii ţării că boierului Diicu Buicescu i se imputau dosirea unor bani
luaţi de la diverşi particulari spre păstrare, la care se adăugase o parte din suma

17
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, Editura
Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1902, p. CCLXV.
18
În primăvara lui 1655 era refugiat împreună cu mitropolitul Ignatie şi o seamă de alţi boieri
ai sfatului şi de căpetenii militare la Iernut, v. Nicolae Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1906,
vol. IV, p. 33–36, doc. din 20 mai 1655; s-a întors în ţară la începutul iernii, căci îl găsim, reconciliat
cu domnul, ca boier în divan, fără rang (fost mare spătar), doc. din 15 decembrie 1655, în DRH, B,
vol. XL, ed. de Oana Rizescu, Florina Manuela Constantin, Andreea-Roxana Iancu, Editura
Academiei, Bucureşti, 2013, p. 298–300; pasajul care se referă la Diicul Buicescu din scrisoarea lui
Constantin Şerban adresată principelui Rákóczi, purtând văleatul 7164, interpretat ca un reproş că
„s-a rupt de boierie” de către editorul Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni2, Vălenii de
Munte, 1925, p. 280 şi după el, de Susana şi Avram Andea, op. cit., p. 48, trebuie citit în lumina
actului din decembrie şi a interpretării văleatului 7164 ca <septembrie-decembrie> 1655: „Dumisale
Diicului s-au rumt ai<i>i de boierie”, adică „Lui Diicu i s-au hotărât anii de boierie” (a rumpe o
judecată=a hotărî, a da o sentinţă); averea lui nu era confiscată de domnul Constantin Şerban la
17 septembrie 1654, lui Buicescu i se confirmă moşia Arceşti DANIC, Colecţia Emil Vârtosu I/104.
cf. S. Andea, A. Andea, op. cit, p. 48.
19
Scrisoarea a fost publicată de Andrei Pippidi, Din istoria relaţiilor româno-maghiare în
secolul al XVII-lea. Câteva documente, în vol. Historia manet. Volum omagial Demény Lajos, ed. de
Tüdös S. Kinga şi Violeta Barbu, Kriterion, Bucureşti, 2001, p. 153–156; în traducerea documentului
apare „părintele acestuia, pe nume Tudor, era cămăraş (Tudor nevü Attyafia kamaras wolt)”, cf.
identificarea editorului: „O informaţie genealogică interesantă este aceea care se referă la Tudor
Buicescu, fost mare cămăraş”, p. 156; Tudor mare cămăraş era nepotul lui Diicu, care îl numeşte într-un
act de donaţie „căci că-mi easte ca un fecior”, doc. din 10 decembrie 1648, DRH, B, XXXIII, p. 346–347,
v. şi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV–XVIII,
Editura Encicopledică, Bucureşti, 1971, p. 130.
20
V. supra; Tudor Buicescu era nepot lui Diicu.

244
sustrasă din vistierie de Tudor cămăraş, cu complicitatea marelui vistier Stroe
Leurdeanu şi a lui Radu Fărcăşanu, vistier al doilea, în 165121, adică tocmai în anul
în care are loc căsătoria lui Preda Buicescu cu Anna Szalánczi. Cu principele
ardelean, boierii munteni negociază înapoierea unei jumătăţi din sumă, spre a fi
folosită la nevoile ţării, cealaltă jumătate fiind cedată principelui Rákóczi
Gheorghe al II-lea22. Nepoata lui, Sára Bulcesti va încerca în 1680 să recupereze
banii duşi de bunicul ei patern în Transilvania.
Preda Buicescu, tatăl Sarei, se stinge în 1656, foarte tânăr şi copila minoră
rămâne săracă, căci, potrivit informaţiilor furnizate de înţelegerea prenupţială şi de
corespondenţa dintre soţia lui Preda Buicescu şi mama ei, Turi Margit23, tânăra
familie locuise iniţial împreună cu marele spătar Diicu Buicescu, iar înţelegerea
fusese ca văduva să nu dobândească nimic din averea soţului decedat. După
plecarea în Ardeal a văduvei lui Preda Buicescu împreună cu fiica ei, Sára, mică şi
orfană, moşiile au rămas în stăpânirea marelui spătar Diicu Buicescu. După
uciderea acestuia de către domnul Mihnea al III-lea, în 1659, averile familiei au
trecut la al doilea fiu al lui Diicu Buicescu, Papa, până la partajul care avea să se
întâmple în 1682, dintre Sára şi unchiul ei, paharnicul Papa Buicescu.

Căsătoria cu Székely László. Şederea la Cluj

Deşi orfană, Sára Bulcesti a fost peţită în mai multe rânduri. Din câte aflăm
din jurnalul contelui Bethlen Miklos, el însuşi fusese trimis să o ceară din partea
nobilului văduv, Macskási Boldizsár, în timp ce alţi peţitori apăruseră trimişi de
Székely László din Ineu (1644–1692)24, un nobil sărac ce se trăgea dintr-o familie
venită de curând din Ungaria25. Tatăl, Székely János, nobil din comitatul
Zarandului, fusese intendentul proprietăţilor lui Teleki Mihály, de a cărui protecţie
avea să se bucure din plin fiul său. László n-a primit din familie nici avere, nici
renume, nici educaţie. A putut să avanseze în rang datorită talentului său particular,
în timpul domniei principelui Apafi Mihály I.
Sára fusese chiar logodită cu fratele mai mic al contelui Bethlen, pe nume
Pál, dar logodna fusese „distrusă cu o admirabilă măiestrie de mama vitregă”26 a

21
Despre procesul şi condamnarea delapidatorilor în 18 ianuarie 1652, v. Violeta Barbu,
Studiu introductiv la vol. DRH, B, XXXVII, p. XIV–XV; documentele editate la p. 24–27, 29–30; v.
de asemenea şi doc. din 28 noiembrie 1654, DRH, B, XXXIX, ed. de Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr,
Florina Manuela Constantin, Constanţa Vintilă Ghiţulescu şi Oana Mădălina Popescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 2010, p. 566–567, unde se vorbeşte de „pizma” lui Matei Basarab pentru Radu
Fărcăşanu, căruia i-a confiscat toate actele de proprietate.
22
În istoriografie, s-a crezut că suma ar fi fost „împrumutată” de Buicescu principelui în
scopul dobândirii sprijinului pentru tronul Ţării Româneşti.
23
Susana Andea, Avram Andea, op. cit., p. 54–58.
24
Lázár Miklós, Erdély főispánjai (1540–1711) în „Századok”, red. Szilágyi Sándor,
Budapest, 1887, XXI, sub anul 1711.
25
Erdély Története. 1606–1830, vol. II, red. Makkai László, Szász Zoltán, Budapest, 1986, p. 844.
26
Nicolae Bethlen, Descrierea vieţii sale de către el însuşi, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,
2004, p. 123.

245
conţilor, Klára Fekete de Frics, rudă chiar cu logodnica, spre marele scandal al
opiniei publice. În cele din urmă, tatăl vitreg al Sarei, Jósika István, a fost nevoit să
facă pe placul fetei, care a preferat un diriginte de poştă unui demnitar nobil
adevărat şi „a agreat în loc de barba unui văduv pe omul providenţial imberb şi
ceva mai tânăr”27. Aceasta era părerea contelui Bethlen Miklós, a cărui antipatie
pentru pretendentul rival Székely era notorie. La 27 aprilie 1676, Székely László
şi-a luat de nevastă pe Bulcesti Sára, iar nunta lor nu a trecut neobservată în ochii
contemporanilor. Iată de pildă cum zugrăveşte baronul Apor Péter înfăţişarea lui
Székely László ca mire: „pentru ca să aduc o pildă, când Székely László s-a
însurat, a dus o caleaşcă cu şase cai pentru mireasa sa, caii aveau pe fruntea lor
câte un medalion cu pană de cocor, el însuşi avea pe cap trei pene de cocor şi
călărea un cal turcesc bălţat, calul avea pe frunte agăţate două pene de cocor”28.
Pentru nunta Sarei cu Székely László, soţia contelui Bethlen Miklós, aflat în arest,
fiindcă fusese acuzat de complot împotriva principelui Apafi, dăruieşte o medalie
de cel puţin 100 de taleri29. Proaspăt eliberat din închisoare, contele Bethlen Miklós
onorează nunta favoritului principelui, care trimisese tuturor familiilor de seamă
invitaţia la nunta lui cu domnişoara Sára de Buiceşti, ce avea să aibă loc la Dârja30.
Nu mică i-a fost mirarea când a văzut luxul celui parvenit, care îl umple de
indignare pe descendentul neamului princiar Bethlen: „Din cai, piese de
arnaşament şi veşminte, slugi, din toate Székely László avea o rezervă ca un conte
cu o mie de iobagi”31.
Din slujba de diriginte de poştă, Székely László trecu în aceea de sfetnic al
influentului Teleki Mihály. În 1679 ajunge căpitan al Clujului, un an mai târziu
fişpan al comitatului Cluj, apoi sol la Poarta Otomană, în chestiunea alegerii
principelui Apafi Mihály al II-lea. În 1688, a fost numit prim-comisar însărcinat cu
organizarea aprovizionării armatei imperiale. Diplomat abil, a avut legături şi cu
domnii şi boierii ţărilor române, în principal cu domnul Gheorghe Duca al
Moldovei32 şi cu Constantin Brâncoveanu33. Aceasta explică în bună măsură şi
alegerea unei soţii bogate, cu zestre în Ţara Românească. Contemporanii nu i-au
iertat ascensiunea rapidă, în dauna familiilor care slujiseră patria vreme de multe
generaţii. Potrivit cronicarului Cserei Mihály, a fost o persoană hrăpăreaţă,
suspectă, iar în 1692 a avut parte de o moarte mizerabilă. În opinia lui Bethlen
Miklós, „nobilul sărac cu doi cai din Ineu” a devenit preferatul principelui Apafi

27
Ibidem, p. 144.
28
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae, Budapest, 1972, p. 31.
29
V. Nicolae Bethlen, op. cit., p. 153.
30
S. Andea, A. Andea, op. cit., p. 59.
31
Nicolae Bethlen, op. cit., p. 154.
32
V. atestatul vistierului Anastase din 10 iulie 1686 pentru trei brăţări de argint dăruite
nobilului ardelean în contul unor bani împrumutaţi de familia domnului Duca, v. Nicolae Iorga, Acte
româneşti, p. 233.
33
Astfel îl vede generalul Heissler, într-un raport adresat markgrafului Ludovic de Baden, în
ianuarie 1691, în care apreciază că voievodul muntean va plăti sume mari de bani la Poartă în
favoarea tânărului principe Apafi, sfătuit fiind de consilierul ardelean „Sekel Laslo”, care are de soţie
o valahă (Sara Bulcesdi-Buicescu) şi posedă bunuri în Ţara Românească, v. Documente şi regeste
privitoare la Constantin Brâncoveanul, culese, adnotate şi publicate de Constantin Giurescu şi
Nicolae Dobrescu, Institutul de arte grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1907, p. 49.

246
într-atât încât „nici sfetnicii săi, nici soţia sa n-au mâncat dinaintea lui atât cât a
mâncat Székely László”.
Tânăra familie s-a instalat la Cluj, spre a fi aproape de dietă. În casa lui
Székely, se adunau diferiţi nobili însărcinaţi cu treburile principatului34. Dornic să-şi
sporească averea cu zestrea Sarei, Székely László se străduia să intre în posesia
bunurilor rămase în Ţara Românească, dinspre partea socrului său, Preda Buicescu.
Prima cauză deschisă a fost îndreptată spre recuperarea banilor sustraşi din vistieria
Ţării Româneşti şi aduşi de Diicu Buicescu în toamna lui 1654 la Sibiu. Cercetarea
cu martori poruncită de principele Apafi Mihály în numele Sarei Bulcesti, în 1680,
asupra sorţii acestor bani, la care aceasta ar fi avut dreptul ca moştenitoare,
adevereşte că jumătate din cei 30 000 de taleri depuşi de Diicu Buicescu în casa
unui anume Herschel au fost luaţi de cămăraşul principelui, Kövery (« Chiuver »)
Gábor în 165435, «iar cealaltă jumătate a banilor spătarului Diicului s-au luat şi
s-au dus la vodă care au fost atuncea în Ţara Românească », de faţă fiind şi
trimisul voievodului Constantin Şerban, Petru Buda din Alba Iulia36.
Dacă din aceşti bani nu s-a ales cu nimic în 1680, Sára Bulcesti împreună cu
soţul ei, Székely László, au venit în Ţara Românească în toamna lui 1682, la cinci
ani după căsătorie, fiindcă „dumneaiei jupâneasa Stanca, ştiindu-se fata Predii
postelnicul, vrând a-şi căuta partea tătâne-său ce ar fi rămas aici”, a cerut
împărţirea averii cu unchiul ei, Papa Buicescu mare comis, fratele lui Preda37.
Domnul Şerban Cantacuzino, care era cumnat cu Sára şi Papa38, numise o comisie
de boieri, din care făceau parte stolnicul Constantin Cantacuzino, marele spătar
Constantin Brâncoveanu, viitorul domn şi mitropolitul Teodosie, care să evalueze
moştenirea şi să o împartă între Papa Buicescu şi nepoata sa, Sára. Fiindcă cei doi
soţi veniţi din Ardeal nu cunoşteau situaţia reală a satelor, moşiilor, ţiganilor,
sculelelor şi hainelor rămase, se decide că ar trebui să le vadă mai întâi, pentru ca
împărţirea să fie echitabilă. Domnul Şerban Cantacuzino numeşte un ispravnic
domnesc, pe Ştefan Rătescu al doilea pitar, care, împreună cu doi ispravnici ai
soţilor Székely, inventariază şi preţăluiesc bunurile rămase de pe urma celor două
rude decedate, Diicu Buicescu şi fiul său, Preda, tatăl Sarei. După întocmirea unui
inventar, s-au ales la faţa locului două părţi echitabile, din averile imobile şi din
ţigani, care urmau să fie stăpânite, pe din două, împreună: «împărţind în două a
ţinea dimpreună». La 1 noiembrie 1682, s-au întocmit nişte liste („foiţe”) cu cele

34
N. Bethlen, op. cit., p. 204; Kolozsvári emlékírók, 1603–1720, ed. de Bálint József,
Kriterion, Bukarest, 1990, p. 220.
35
V. document din 13 decembrie 1680, BAR, Foto VI–34, traducere în limba română de la
1746, publicat de Nicolae Iorga, Acte româneşti din Ardeal, privitoare în cea mai mare parte la
legăturile secuilor cu Moldova, Bucureşti, 1916, p. 230–232.
36
Elena Triteanu Mureşan, Din legăturile familiei nobile transilvane Petru Budai cu Ţara
Românească, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 158–162.
37
DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 13, publicat de Nicolae Iorga, op. cit., p. 237–239 şi a doua
oară de Ion Lupaş, Documente istorice transilvane 1599–1699, Cluj, 1940, p. 398–401, transcriere şi
facsimil, fără menţionarea ediţiei Iorga.
38
Păuna, sora celor doi fraţi Buicescu, Preda şi Papa, era măritată cu marele paharnic Drăghici
Cantacuzino, fratele voievodului, I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, p. 17–18.

247
12 sate şi moşii care reveniseră Stancăi Buicescu din partea tatălui ei, Preda:
Vităneşti, Smârdeştiţa, Gropşani, jumătate de sat, Oteşti, jumătate de sat, Laiova şi
Ulmetul, Ciorâca, o parte, Şchei, Urşani, jumătate din ocinile de la Minceşti,
Ursoaia şi Flocoşeni şi o altă „foiţă” cu ţigani, purtând aceeaşi dată, 1 noiembrie
168239. Întărirea domnească din 22 noiembrie 1682 pomeneşte şi o moşie cu iobagi
din Ardeal, nenumită, probabil moşia de zestre din partea mamei Sarei, Anna
«Sălănţoaie», împreună cu scule şi haine, atât cât au putut fi scoase de la aceasta. Şi
aceste bunuri urmau să fie stăpânite tot pe din două cu unchiul ei40. Din alte acte de
judecată ulterioară, a reieşit că văduva Anna Szalánczy, ulterior căsătorită cu
Jósika István, luase din casa primului ei soţ, Preda Buicescu, şi 15 pungi de bani,
pe care fiica ei nu le-a mai putut recupera41. Alături de întărirea domnească, despre
care Sára Buicescu va pomeni în testamentul ei42, jupâneasa a plecat din Ţara
Românească şi cu un alt act, dat de mitropolit, cu inventarul sculelelor şi hainelor
asupra cărora Papa Buicescu şi nepoata sa nu s-au putut învoi, dar care ar fi urmat
să fie împărţite şi ele43.
Toate bunurile, sate, rumâni, ţigani, scule, haine, vite au rămas să fie
stăpânite pe din două şi au fost împărţite ulterior de către doi ispravnici trimişi în
Ţara Românească din partea familiei Székely, împreună cu boierii delegaţi de
domn. Ulterior, fiul lui Papa Buicescu, Diicu spătar II, avea să redeschidă afacerea
succesiunii, după moartea tatălui lui, survenită în vara lui 1688, somând-o pe vara
sa, «lelea Stanca» să restituie averea dusă de marele spătar Buicescu în vremea
refugiului. Scrisoarea, datată 13 decembrie 1702, reia legăturile de familie dintre
cei doi nepoţi ai marelui spătar, Diicu Buicescu şi este adresată de Diicu II varei
sale, cu prilejul nunţii fiului ei, Ádám. Chiar dacă ocazia părea un eveniment fericit
de familie, Diicu Buicescu îşi apără partea de moştenire din averea bunicii sale:
„Poţi socoti dumneata câtă vreme au trecut de când stăpâniiaţi dumneavoastră
toată bunătatea casei noastre ce au fost adusă acii în Ardeal, ci tocmai din vremea
trecută aţi cercetat a avea parte şi aici în ţeară”44.

39
DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 10, 11, 12; doc. cu nr. 10 publicat de Şt. Meteş, Din relaţiile
Ţării Româneşti cu Ungaria şi Transilvania, în RA, V, 1942, nr. 1, p. 16–21; ca fiu, lui Papa îi
reveneau căminul neamului de la Buiceşti şi moşiile moştenite Arceşti etc.
40
Numele nu este menţionat în întărirea domnească din 22 noiembrie, 1682, N. Iorga, op. cit.,
p. 238; ar putea fi vorba de o moşie cumpărată tot de Diicu pentru fiul său, Preda Buicescu, ca dar
făcut miresei, aşa cum fusese înţelegerea la nuntă; numai aşa se explică de ce ar fi avut drept de
stăpânire şi fratele lui Preda, marele comis Papa Buicescu; în 1717, Vintilă Bucşanu, ginerele marelui
comis Papa Buicescu, primeşte de la Székely Adám, fiul Sarei, moşia Vadu, N. Iorga, Acte româneşti,
p. 243–244.
41
Nicolae Iorga, Acte româneşti, p. 253; banii sunt revendicaţi de ginerele Dumitranei, fiica lui
Papa Buicescu, vară primară cu Sára.
42
„Se află aicea şi un Donatio nou de la Vodă pentru moşiile din Ţara Românească, dimpreună
cu cărţile de împărţire a bunurilor”, v. Violeta Barbu, Tüdős S. Kinga, Portretul unei doamne
transilvănene: Sara Bulceşti (1655–1708), în SMIM, 2009, XXVII, p. 207–208.
43
DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 16.
44
Nicolae Iorga, Acte româneşti, p. 240–242, scrisoare de felicitare pentru căsătoria lui Adám,
dar şi insistenţă pentru punerea în posesie în moşia din Ardeal.

248
 Disputa dintre Sára Buicescu şi vărul ei, Diicu Buicescu, pentru averile din
Ţara Românească va continua în generaţiile următoare. Fiul Sarei, Ádám, se va
judeca cu Vintilă Bucşanu căpitan, soţul Dumitranei, fiica Papei45, fratele lui Preda
Buicescu. În 1717, Vintilă Bucşanu ameninţă că se va adresa la Viena împăratului
pentru aceste pricini, cerând şi intervenţia comandantului imperial al Sibiului
pentru un conflict iscat de stăpânirea lui asupra satului Vadu, pe care Ádám
Székely îl cedase, cu părere de rău, din câte se plânge ruda sa din Ţara
Românească, urmaşilor spătarului Diicu Buicescu. Moşiile Sarei din Ţara
Românească au fost administrate de ispravnici ardeleni46, atât în timpul vieţii ei, cât
şi după ce aceste averi au fost trecute de ea, prin testament, în proprietatea fiilor. La
1729, administraţia chesaro-crăiască a Olteniei recunoaşte dreptul de stăpânire al
„grofului Sechil Adam”, fiul Sarei, asupra moşiilor din stânga Oltului: Urşani,
Ulmetu, Gropşani şi Smârdeştiţa, „pentru aceea, s-au văzut cum că are dreptate
dumnealui groful ca să stăpânească aceste sate şi moşii ca un neam şi sânge ce
easte despre mumă al Buiceştilor, şi mai vârtos nefiind nimeni altul den neamul
Buiceştilor aici în ţeară”47.
Sára Bulcesti a avut de la primul ei soţ doi fii: Mózes al II-lea, care
dobândeşte titlul de conte în 1700 şi a murit în 1745. Al doilea fiu, Ádám, a fost
căsătorit de două ori, prima oară cu fiica guvernatorului Transilvaniei, Bánffy
Anna, de la care a avut fii pe László al III-lea, căsătorit cu Bánffy Kata şi pe Ádám
al II-lea, căsătorit cu contesa Rhédey Kata, cu care practic familia s-a stins. Cea
de-a doua soţie a lui Ádám a fost Naláczi Sára. Contele Székely László al III-lea
(1716–1772), nepotul Sarei, a fost un cărturar vestit al Transilvaniei secolului al
XVIII-lea, bibliofil împătimit, a lăsat o aleasă bibliotecă Colegiului din Odorhei,
constituită din cărţi, periodice şi partituri muzicale, procurate din achiziţii
sistematice în diverse oraşe euroepene (Viena, Utrecht)48. Reprezentant de seamă al
literaturii baroce, Székely László şi-a exersat pana şi talentul literar în mai multe
direcţii. Este cunoscut ca autorul unui jurnal literar, străbătut de melancolie şi
introspecţie şi care conţine un istoric al familiei49, transpus şi într-o variantă
versificată, editată recent50. Tot el a fost traducătorul operei filosofice a lui
Petrarca, De remediis utriusque fortunae51, al Geografiei maghiare a lui Johann
Hűbner şi al altor scrieri.
45
Papa Buicescu a fost căsătorit cu Dumitrana, fiica lui Pană Filipescu.
46
V. de pildă acel Scoreai Laşco, pomenit într-un document in 8 august 1713, ca „ispravnic al
jupânului Sechieili Adam”, ibidem, p. 242–243.
47
Ibidem, p. 245–246.
48
Jakó Zsigmond, Philobiblon transilvan, Kriterion, Bucureşti, 1977, p. 264–268.
49
V. Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV–XVIII, privind istoria României,
întocmit de Ioachim Crăciun şi Aurora Ilieş, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 478–479; ediţie
fragmentară la Pál Király, Gróf Székely László élete, în „Budapesti Szemle”, LI, 1887, p. 224–258;
ediţie mai recentă de Németh Katalin, Székely László Bécsi utazásomról, 1744. Bécsi utazások.
Antológia, Tertia K., Budapest, 2001, p. 105–200.
50
Németh Katalin, Székely László verses önéletírasa, „Lymbus. Magyarságtudományi
Forrásközlemények”, Budapest, 2006, p. 47–98.
51
Németh Katalin, „Petrárchának ezen jeles szavai” Székely László Petrarca-fordítása, în
„Nem sűlyed az emberiség”. Album amicorum Szőrenyi László, ed. de Jankovics József, Budapest,
2007, p. 194–197.

249
 După ce soţul Sarei, Székely László de Ineu, a decedat în 1692 în urma unei
boli grave, Sára Bulcesti a ajuns văduvă. Trupul neînsufleţit al soţului ei a fost
redat ţărânei la 18 mai 1692, cu mare pompă52, în biserica reformată din strada
Farkas din Cluj, el având acest drept fiind comisarul decurionului civil al Clujului,
asemenea contemporanului său, Rhédei Ferenc şi viitorului său cuscru, Bánffy
György53. Conform inscripţiei de pe blazonul său mortuar, şi-a dat obştescul sfârşit
la vârsta de 48 de ani. Probabil că ceea ce i-a pus capăt zileleor sale a fost gastrita,
fiindcă şi în perioada care îi precedase moartea, el s-a plâns mult din cauza
acesteia. În epistola sa scrisă la moşia sa din Iaşi (com. Făgăraş) în primăvara
anului 1689 – adresată lui Teleki Mihály – putem citi: „În timpul câşlegilor, mă
încercau şi unele beteşuguri noi, dimpreună cu acestea venind peste mine şi
şuiul54 doar acum de duminecă m-am rădecat din pat, dar sunt totuşi slăbit”. Apoi
mai adaugă următoarele: „Nu pot mânca carne, bucate cu grăsimi sau peşte, ci
petrec vremea cu borşul de tărâţe cel vestit al neamului. Mă chinuie tare şi faptul
că nu bem nici un fel de băutură care îmbată ci petrecem vremea cu apa cea
binecuvântată”55.
Marea doamnă deja se afla în al patrulea an de văduvie când în casa ei de la
Cluj a pus să fie scris testamentul ei cunoscut de noi. Nu starea sănătăţii ei a
determinat-o să formuleze în scris ultimele sale dorinţe. Faptul că avea mintea
limpede şi o stare deplină de sănătate reiese şi din primele rânduri ale
testamentului: „...am în vedere neâncetat..., că nu ştiu cum anume va urma trezirea
mea de dimineaţă după culcarea de cu seară ori culcarea la ceasul serii cum îi va
urma trezirii de dimineaţă, prin viaţă ori prin moarte?” Scopul testamentului a fost
acela de a lăsa averea ei şi a soţului dintâi, celor doi fii, Mózes şi Ádám.
Ca văduvă pioasă, a fost o figură importantă a comunităţii din Cluj. Locuia
într-o casă frumoasă şi mare, care poartă amprenta aceste femei energice şi
chibzuite, întreprinzătoare şi independente. Edificiul impozant, achiziţionat de
soţul Sarei, atunci când a primit funcţia de căpitan al Clujului, cunoscut astăzi sub
numele de palatul Rhédey, a fost refăcut de Sára Bulcesti, văduvă fiind (Fig. 3). În
testamentul ei, se arată că a achitat, după moartea soţului, suma de 3 100 de florini
pentru ca proprietatea să fie stătătoare şi a achiziţionat de la soţia lui Vitéz András
pentru lărgirea curţii, un teren în valoare de 1800 de florini pe care a ridicat cuhnia
şi grajdul56. În 1698, casa pe care o numea „a ei” era gata cu totul. Fu împodobită
de ea cu stema personală, săpată în piatră. Înaltă de 50 cm., compoziţia heraldică
reprezintă, în centrul unui scut, un leu rampant, care poartă o cruce încadrată de
două flori. Scutul este surmontat de un coif încoronat şi este înconjurat de
ornamente făcute din vrejuri florale şi de inscripţia: BULCESDI SARA EPITETTE
ANNO 169857 (Fig. 1–2).

52
Pentru înmormântare, văduva Sára Bulcesti a cheltuit suma de 2070 de florini, v. V. Barbu,
Tűdös S., op. cit., p. 189.
53
A kolozsvári Farkas utcai templom címerei, Entz Géza és Kovács András tanulmányaival,
Budapest-Kolozsvár, 1995, p. 79.
54
Scorbut cu erupţie.
55
Arhivele Naţionale Maghiare, P. 1238, 26 dosar 1689.
56
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 189.
57
Sándor Imre, Kolozsvár Cimeres Emlékei, Kolosvár, 1920, p. 60.

250
 Anii de văduvie au fost bogaţi în acte de binefacere. Din averea pe care a
rostuit-o cu o energie ieşită din comun şi cu un spirit întreprinzător aproape
masculin, Sára Bulcesti a donat bani pentru încercarea neizbutită a Consistoriului
General al Bisericii Reformate de a răscumpăra, în 1702, materialul tipografic
(instrumentele de confecţionat litere) al marelui tipograf transilvănean Kis Miklós,
meşterul ce-şi dobândise ştiinţa şi îndemânarea în Olanda. Cu aceeaşi generozitate,
a exercitat un patronaj asupra Colegiului Reformat din Cluj şi asupra celui din
Orăştie, fondat în 1669. Casa ei din Cluj era locul în care săracii oraşului primeau
cu regularitate hrană, semn că practicarea virtuţilor evanghelice era adânc
înrădăcinată în viaţa acestei doamne pioase şi milostive. Din truda şi priceperea cu
care a sporit averea personală şi cea dobândită de la soţul ei, a împărţit cu cei
nevoiaşi, potrivit poruncilor creştine.
Reputaţia ei personală, consolidată de faptul că dădea bani cu împrumut celor
mai de vază nobili şi dregători ai principatului, a fost motivul principal pentru care
fiul ei, Ádám, a contractat o căsătorie strălucită. În memoria colectivă a locuitorilor
principatului a rămas „vestita nuntă domnească” a lui Székely Ádám, ţinută la 18
februarie 1702 în cetatea Gilăului58, când a luat de nevastă pe contesa Bánffy Anna,
fiica guvernatorului conte Bánffy György şi a soţiei acestuia, contesa Bethlen
Klára. Despre această nuntă nemaivăzută avem informaţii mulţumită raportului
contemporanului Apor Péter59. A fost o adevărată „raritate” această „vestită nuntă
domnească din cetatea Gilăului”, când contele Székely Ádám din Ineu, deţinătorul
unei avuţii frumoase, lăsată de mama sa, Sára, a luat de nevastă pe contesa Bánffy
Anna, măritată conform rangului şi cu zestrea cuvenită. În gustul epocii baroce,
celor doi miri iluştri li s-a închinat un epitalam în versuri pus pe muzică, numit
Gamelion Melographicum60. Opera a apărut la tipografia din Cluj, prin grija lui
Sámuel Pap Telegdi, în 1702.
Din rubedenia apropiată, mirele l-a chemat ca să-i fie naş pe contele Apor
István, care s-a prezentat la ceremonie îmbrăcat într-un „dolman vişiniu de catifea,
purta manta, nasturii de pe dolman şi manta erau din pietre, spinarea mantalei era
căptuşită cu spinări de jder, şi pe care a comandat-o chiar atunci din Ţara
Muscalilor pentru 1000 de taleri vechi”61. Deoarece Farkas Zsuzsánna, soţia lui
Apor István, găsindu-se într-o stare „bătrânească şi bolnăvicioasă” n-a putut să
participe la nuntă, în locul ei ca să fie naşă a fost rugată „doamna blagoslovită”,
adică Kornis Anna, soţia sfetnicului Haller György. Alaiul nuntaşilor a pornit la
petrecere spre cetatea Gilăului aflată în apropierea oraşului, pornind probabil din
palatul Bánffy, situat în centrul Clujului. În faţa cetăţii Gilăului, pentru primirea
oaspeţiilor s-a ridicat un cort lung, căptuşit cu covâltire de divan, înăuntru cu
cincizeci de mese pregătite. Pe locul de cinste, pe un podium cu trepte stătea
separat o masă „învelită cu covor turcesc ţesut cu scofiu” pentru „cel mai ilustru”

58
V. scrisoarea de invitaţie la nuntă adresată de contele Székely Ádám din Ineu publicată de
Felszeghy Dezső, Kűlönfélék, Kétszáz éves lakadalom, în „Erdélyi Múzeum”, XVIII, 1901, p. 174.
59
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae, p. 62.
60
RMK, nr. 8788.
61
Apor Péter, op. cit., p. 62

251
oaspete al nunţii, Leopold I, rege al maghiarilor, împărat romano-german. Cu toate
că împăratul nu s-a prezentat în persoană la căsătorie, în chipul lui s-a înfăţişat
„contele Rabutin, generalul commendans de atunci62”. Pentru primirea lui a pornit
spre Sibiu, tatăl miresei, guvernatorul Bánffy György „cu un alai strălucit, ducând
înaintea sa şapte cai de rezervă, îmbrăcaţi cu scumpe harnaşamente”63. După
sosire, „Măria Sa” a fost poftită pe locul de cinste şi pe care l-a ocupat printre
tirurile de artilerie, ţinându-şi tot timpul pălăria pe cap – aşa cum i se cuvine unui
împărat. Aici au omagiat oaspeţii rând pe rând îngenunchind pe un genunchi
„chipul împăratului”, al cărui loc şi poziţie au fost de cinste acolo sus pe podium,
lângă masa pregătită, însă deloc plăcut, deoarece până în ziua a doua a ceremoniei
nu avea altceva de făcut decât să stea ţeapăn şi să se jeneze minunat la masa sa
singur, căci până acolo nici soţia nu avea voie să-l însoţească. Chiar dacă doar
pentru o singură noapte, el a fost „împăratul”, iar soţia n-avea ce să caute acolo.
„Chipul împăratului-Rabutin doar a ascultat, a mâncat singur, iar când îşi dorea
un alt fel de mâncare, făcea un semn, l-au luat dinaintea lui aducând altul, la fel şi
atunci când vroia să bea, făcea semn”64. Petrecerea s-a început odată cu omagierea
împăratului şi a împărătesei, atunci când „cu toţii au băut întru sănătatea regelui
Iosif şi a reginei, maiestăţii sale imperiale Carolus, actualul nostru domn şi a
principelui Eugenius”. În tot acest timp de pe bastioanele cetăţii Gilăului şi din cele
trei tunuri postate dinaintea şopronului au tras cu atâta putere, încât toate geamurile
din sticlă ale cetăţii „s-au prăbuşit”.
A doua zi, după ce Rabutin „şi-a recăpătat sinele” încetând să mai fie „chipul
împăratului”, s-a aşezat printre ceilalţi „şi atunci a fost apoi băutură multă şi
desfătare mare”. Un incident diplomatic se iscă cu această ocazie, ocazionat de
protocolul oaspeţilor de vază. Îl istoriseşte savuros Bethlen Miklos, punându-l pe
seama prezenţei solilor munteni, invitaţi de guvernatorul Bánffy65. Cumpănind bine
relaţiile politice şi pe cele de prietenie cu Székely László, domnul Ţării Româneşti
Constantin Brâncoveanu „vrând să păzească prieteşugul cel vecinesc”, a trimis de
la Mogoşoaia pe Radu Izvoranul, marele stolnic, împreună cu alţi patru fii de
boieri: Constantin, fiul marelului stolnic Pârvu Cantacuzino66, Barbu, cel de-al
doilea fiu al marelui vistier Ianache Văcărescu şi doi fii ai boierului Izvoranu,
probabil Pârvu şi Şerban. Cronicarul muntean face o precizare interesantă de
protocol. Încărcat cu daruri domneşti frumoase şi scumpe, Radu Izvoranu a fost

62
Rabutin de Bussy, Jean-Louis, mareşal imperial de origine franceză, între 1696–1708 a fost
comandantul militar austriac al Transilvaniei, a cărui reputaţie de om crud, încrezut şi arogant explică
descrierea făcută de Bethlen Miklós.
63
Apor Péter, op. cit., p. 62
64
Ibidem, p. 63
65
Guvernatorul Ardealului, Bánffy György, l-a dorit ca oaspete în luna iunie 1702 pe domnul
Constantin Brâncoveanu „după obiceiu”, scrie cronicarul Radu Greceanu (Radu Greceanu, Istoria
domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, ed. de Aurora Ilieş, Editura Academiei,
Bucureşti, 1970, p. 140) la nunta fiicei sale, Anna, cu „un fecior al unui nemiş mare, anume Sechel
Laslu”, adăugând că acest nobil era „cunoscut priiaten” al domnului muntean; v. Violeta Barbu, Ordo
amoris. O istorie a instituţiei căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Editura
Academiei, Bucureşti, 2011, p. 200.
66
Pentru familia marelui stolnic Pârvu Cantcauzino v. DANIC, Mitrop.Ţ.Rom., LVII–47, 50.

252
trimis în calitate de sol, „închipuind însuşi prezenţiia (adecăte chipul) măriii sale”,
întocmai precum Rabutin îl închipuia pe împărat. Ca şi în cazul generalului
Rabutin, reprezentarea unui personaj mai înalt, un cap încoronat, este cea care a
stârnit disputele de protocol în rândul nobililor nuntaşi adunaţi la Gilău.
Reprezentarea diplomatică şi precedenţa în protocol a suscitat într-adevăr un mic
conflict: dacă generalul Rabutin îl reprezenta la nivel de solie pe împăratul
Leopold, atunci contele Johann Friedrich Seau, ca preşedinte al Comisiei
Camerale, era reprezentant special. În prima zi a nunţii, generalul Rabutin luă loc
în capul mesei. A doua zi, plictisit de ceremonialul complicat al oratorilor, cedă
locul şi se aşeză în şir, urmat de solul muntean, Radu Izvoranu. Dar contele Seau
refuză să ia loc după solul din Ţara Românească şi trecu în şirul doamnelor. Astfel,
contele Bethlen, care povesteşte incidentul numit „al rivalităţilor aiurite”67, făcu în
aşa fel încât contele Seau să fie faţă în faţă cu solul muntean, şi nu după el,
menajând astfel toate vanităţile.
Imaginea feluritelor bucate alese aşternute la banchetul de nuntă nu este cu
nimic mai prejos decât festinurile baroce din diverse alte părţi ale Europei: „Pe
fiecare masă, în castroane antice fuseseră aşezate pateuri preparate din felurite
aluate multicolore. În unele fuseseră aşezaţi meri, peri, lămâi, portocali împreună
cu frunzele lor verzi şi pe care atârnau fructe în formă de mere, pere, lămâie,
portocală”. Din pateuri erau confecţionaţi şi plămădiţi căprioare, turtureaua,
porumbelul, care „stăteau cuminţi unul lângă altul pe acei copaci”. Iar cetatea
Făgăraşului ajunsese pe masă „ad vivum”, făurită din aluat: „împreună cu
bastioanele interioare şi exterioare, acel şilboc neamţ, cu puşca pe spinare stătea
în poarta cetăţii, rând pe rând tunurile pe bastioane, cu apă jur-împrejur în
şanţurile cetăţii, în apă peştii vii se zbenguiau”. „Meşterul preparator” ale acestor
mâncăruri alese fusese secuiul Berzenczei Márton din Scaunul Mureşului, care
fusese şi maistrul bucătar al princepului Apafi Mihály tatăl şi care n-avea pereche
în toată Transilvania68. Desigur, modelul acestor Schau-Essen69 era banchetul din 1626
de la nunta principelui Bethlen Gábor cu principesa Katharina von Brandenburg.
Din descrierea lui Apor Péter, prezintă un interes aparte descrierea
veşmintelor purtate de guvernator şi de soţia acestuia, respectiv de alţi domni şi
doamne. Astfel guvernatorul purta un dolman cenuşiu de catifea şi o manta cu
bumbi de piatră auriţi, pe cuşmă, un medalion cu diamant, iar pe dolman un alt
medalion cu diamant, primit în dar de la împăratului Leopold I. A doua zi, tatăl
miresei purta un dolman violet de catifea ornat cu „bumbi în formă de floare făcuţi
din perle antice”. În prima zi a nunţii, soţia guvernatorului purta o fustă de catifea
de culoarea părului, şi care de la poale până la brâu, jur-împrejur a fost încărcată cu
„flori făcute din antice perle autentice”. A doua zi, s-a înfăţişat într-un veşmânt şi
mai strălucit: purta o fustă ţesută cu fir de aur, la gât şi pe mână, colane şi brăţări
din aur cu pietre, pe talie purta „centuri cu motive florale bogat încărcate cu

67
Nicolae Bethlen, Descrierea vieţii sale de către el însuşi, p. 267–268.
68
Apor Péter, op. cit., p. 64.
69
Piese montante baroce specifice festinurilor.

253
felurite perle, avea pe trup atâtea medalioane cu pietre” încât oaspeţii şi chiar şi
„înalţii ofiţeri germani” o priveau miraţi70.
Chiar dacă Apor Péter face o descriere amănunţită prezentând vestimentaţia
părinţilor miresei, orânduirea meselor şi alte detalii ale ceremoniei, nu scrie în
schimb nimic despre rubedenia mirelui Székely Ádám. Este greu de imaginat că
mama aflată în raporturi foarte bune cu fiul său – acest lucru reiese şi din
consemnările făcute în testament – n-ar fi fost prezentă la căsătorie şi nu ar fi purtat
una din rochiile luxoase pe care le descrie în testament şi mai ales, nu ar fi uimit
lumea în egală măsură ca şi soţia guvernatorului cu bijuteriile ei rare şi preţioase.
După nuntă, tânărul cuplu, Székely Ádám, conte de Ineu şi tânăra sa soţie,
contesa Bánffy Anna, s-au retras probabil în Sibiu, în apropierea părinţilor fetei.
Din păcate, din cauza morţii tinerei neveste s-au putut bucura prea puţin unul de
tovărăşia celuilalt. În data de 28 ianuarie 1704, Wesselényi István a notat
următoarele în jurnalul lui: „… Astăzi, doamna lui Székely Ádám, contesa Bánffi
Anna, după ce a bolit din greu la pat timp de douăsprezece săptămâni, parcă ar fi
avut aşa-zisa boală uscată (tuberculoză n.tr.), dimineaţa, în jurul orei zece, la o
vârstă frumoasă, adică la 18 ani, şi ca mărturie pentru tineret, după un an şi două
luni de căsnicie, printre multe rugăciuni şi rugi şi-a redat liniştit sufletul
Dumnezeului său creator, lăsând astfel pe soţul ei fără nici un drept de apel în
tristă văduvie” 71. Doamna Bánffi Anna probabil a murit în urma unei naşteri, apoi
„după trei zile şi pruncul domnului Székely Ádám” a fost înmormântat72.
Nu avem intenţia să scriem mai mult despre soarta fiilor doamnei Bulcesti
Sára. Cele prezentate mai devreme au fost pomenite doar pentru a aminti că viaţa
doamnei nici în continuare nu a cunoscut tihna, căci printre zidurile oraşului Sibiu
a avut parte şi de zile bune şi de zile foarte grele.

A doua căsătorie cu Haller István al II-lea. Spectacolul funeraliile publice

După pierderea primului soţ, înalta doamnă a rămas văduvă câţiva ani.
Bulcesti Sára a părăsit oraşul Clujul şi casa pe care o construise acolo şi s-a mutat
în cetatea Sibiului (Fig. 5), apoi a devenit soţia lui Haller István al II-lea. Acesta73 a
fost un demnitar de rang înalt, prefectul comitatelor Solnocul Interior şi Turda,
protectorul devotat al Bisericii catolice. Pe timpul Consiliul gubernial regal
(Consilium Regium Guverniale), care pe atunci era compus doar din trei persoane,
unul dintre ei a fost Haller István al II-lea, despre care reformatul Cserei Mihály,
opozantul lui şi în religie, în Cronica sa a scris următoarele: în uneltirile sale
„Haller István a reuşit să-i convingă pe ceilalţi, nu datorită autorităţii sau puterii
minţii sale, deoarece faţă de ceilalţi (adică faţă de membrii reformaţi din

70
Ibidem, op. cit., p. 65.
71
Wesselényi István, Sanyarú világ. Napló 1703–1708, ed. de Magyari András, Bukarest,
1983, vol. I, p. 61.
72
Ibidem, p. 241.
73
Tatăl lui era Haller János, mama Kornis Kata.

254
deputaţie) raţiunea sa este doar o iluzie, ci pentru că vorbeşte cu fiecare în taină, îi
ademeneşte cu posesiunile curuţilor, … nu sunt conştienţi că pe toţi îi prinde în
plasa lui”; apoi pe un ton mai blând adaugă „de altfel după înfăţişare, Haller
István pare să fie un om blajin, dar în sinea lui este câinos la inimă faţă de
reformaţi”74. Din 1692 ajunsese membru în Consiliul gubernial regal, iar după
moartea guvernatorului Bánffy György, devine preşedintele acestuia. În 1699 a
primit titlul de baron, mai apoi a obţinut pentru fiii săi titlul de conte75. Haller
István al II-lea înainte de Bulcesti Sára, a mai avut două soţii. Una a fost Kemény
Mária (a murit după 1658), cealaltă a fost Torma Bora. Curând a murit şi cea din
urmă (1697). După ea, a luat-o de soţie pe Bulcesti Sára, iar după moartea ei
survenită în 1708, guvernatorul şi-a adus în casă şi a patra soţie, în persoana lui
Nagy Borbála, care a murit în 171876.
La Sibiu, şi-a petrecut înalta doamnă ultimii ani de viaţă până la moartea sa
din 1708, alături de soţul ei, Haller István al II-lea, adeptul fidel al curţii vieneze
(Fig. 6). Pentru Principatul Transilvaniei, pe cale de apunere, oraşul Sibiu,
„capitala” saşilor a devenit un însemnat centru politic şi militar. Oraşul a devenit
adăpostul stărilor transilvănene rămase fidele casei Habsburgice şi tot aici şi-a avut
sediul şi comandamentul militar austriac al Transilvaniei. Tot în oraş a fost
concentrată şi majoritatea demnitarilor prizonieri în timpul luptelor. Wesselényi
István, prefectul comitatului Solnocul Mijlociu, sfetnic al Consiliul gubernial regal
a fost obligat să stea în Sibiu şi silit să accepte anumite compromisuri.
Evenimentele petrecute pe timpul permanenţei sale în Sibiu din perioada 1703–
1708, le-a consemnat în jurnalul său, în ale cărui pagini, pe lângă atmosfera epocii,
totodată oglindesc fidel şi detalii din viaţa privată a anumitor persoane.
Jurnalul lui Wesselényi prezintă interes pentru noi din considerentul că
descrie relativ destul de amănunţit ultimele întâmplări din viaţa doamnei Bulcesti
Sára. Mai cu seamă relatează despre împrejurarea morţii sale, respectiv despre
peripeţiile legate şi de atmosfera raportului deloc paşnic dintre fiii ei şi tatăl lor
vitreg, Haller István al II-lea.
Mutarea în Sibiu a adus prea puţine bucurii în viaţa lui Bulcesti Sára. Este
adevărat, a ajuns să trăiască „vestita nuntă domnească” a fiului Ádám, dar şi
tristeţea de a-l vedea atât de repede văduv. Tot aici şi-a sfârşit şi viaţa la începutul
anului 1708, înconjurată de multă lume, după „obiceiul săsesc”. Wesselényi István
în jurnalul său relatează amănunţit moartea şi înmormântarea ei. Pe 27 ianuarie
1708 a notat următoarele: „După ce Doamna lui Haller István a murit, deasupra ei
a predicat domnul Zilahi şi a spus o oraţie funebră (propovedanie) domnul
Kaposi77”. Iar pe data de 16 februarie descrie şi circumstanţele morţii Sarei, aşa
cum se zvonise în oraş: „E drept că astăzi vorbiseră aici cum murise doamna lui

74
Cserei Mihály, Erdély historiája 1661–1711, Budapest, 1983, p. 426.
75
Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és nemzedéki táblákkal, vol. V, Pest, 1859, p. 34.
76
Nagy I., op. cit., p. 34.
77
Ibidem, vol. II, p. 413; Zilahi (Sebes) András era predicator la curtea guvernatorului Bánffy.
Kaposi Juhász Sámuel a fost profesor la Alba Iulia: îşi făcuse studiile în Olanda, la Utrecht: era pasionat de
studiile orientale; a publicat la Cluj două lucrări de ebraică, limbă pe care a predat-o ca profesor. Cărţi din
vestita sa bibliotecă au ajuns mai târziu în biblioteca lui Timotei Cipariu: printre altele, a făcut o oraţiune
atât în momentul depunerii trupului lui Haller István în sicriu cât şi la înmormântarea acestuia.

255
Haller István şi domnul Bethlen Sámuel” după care adaugă, că, în vreme ce
Bethlen Sámuel doar adormise liniştit, în schimb doamna lui Haller István fusese
vegheată de o mulţime de lume, după obiceiul săsesc: „murise de boală rea şi era
necăjită mult de tot, căci femeile s-au adunat s-o vadă, şi se întreba dacă oamenii
aşa merg să privească pe toţi muribunzii, după cum se duseseră să o vadă pe ea”78.
Înalta Doamnă, deşi a murit pe 27 ianuarie, conform uzanţei epocii, au
aşteptat îndelung cu funeraliile ei, mai exact până în lunile de vară. Pe 11 iunie,
Wesselényi a notat următoarele în jurnalul său: „Azi dimineaţa domnia sa, domnul
Haller István trimisese după mine trimiţindu-mi salutări şi mă rugase ca la
înmormântarea doamnei care va fi duminica următoare, să fiu prim-curator.
Transmisesem domnului, că zău, eu voi putea fi doar o gazdă neînsemnată, totuşi o
să merg la domnul şi o să vorbesc cu domnia sa” (adică cu Rabutin)79. Wesselényi
a primit rugămintea lui Haller István al II-lea, întrucât şi el însuşi fusese în legături
de rudenie cu doamna Sára, deoarece Székely Ádám, urmând pilda lui Wesselényi,
şi-a ales nevastă dintre fetele Bánffy.
Tensiunile dintre membrii familiei au îngreunat radical pregătirile
funeraliilor, deoarece relaţia dintre tatăl vitreg şi fiii Sarei n-a fost senină, în ceea
ce priveşte respectarea dorinţelor părinteşti legate de înmormântare. Székely Ádám
s-a plâns cumnatului Wesselényi despre faptul că, chiar dacă: „sărmanul lor tată
(adică Székely László) a lăsat sub povara blestemului ca (mama lor) să fie
înmormântată la Cluj, în schimb Domnia sa, Domnul Haller nici nu vrea, mai mult,
referitor la dată nici nu-i consultase şi doar acum aflaseră” data înmormântării80.
Colac peste pupăză, nici la cheltuielile înmormântării nu vrea să participe: „el
însuşi nu cheltuieşte nimic pentru înmormântarea femeii” mai adaugă Ádám.
În final, în toată această tărăgănare, cât a fost rivalitate şi vanitate născute
dintr-o invidie alimentată de rea-voinţă sau cât fusese adevărată zgârcenie, astăzi
este lipsit de importanţă. Nu cunoaştem partea pe care doamna Sára Bulcesti a
adus-o în casă din averea ei, cu ocazia căsătoriei sale cu Haller István al II-lea. Însă
ştim, că prin testament, redactat cu mult timp înainte de căsătoria ei cu Haller
István, întâmplată în 1702, a lăsat fiilor Ádám şi Mózes întreaga ei avere. În plus,
cu puţin timp înaintea morţii sale, aşa cum am mai amintit – căsătoria fiului Ádám
au celebrat-o cu fast domnesc în cetatea Gilăului, şi pentru organizarea acesteia cu
siguranţă au cheltuit o sumă semnificativă din moştenirea părintească.
Drept urmare, este lesne de înţeles de ce Haller István al II-lea s-a străduit să
arunce povara cheltuielilor asupra fiilor doamnei Sára. În pofida bogatei moşteniri,
ne gândim în primul rând la fiii ei, nu se ştie care dintre părţi şi-a asumat
cheltuielile. Important este că, datorită mijlocirii părţilor, Wesselényi curatorul-şef
a izbutit totuşi să se apuce de pregătirile preliminare, chiar dacă remarcă: „Mi-e
teamă că printre cei doi să nu avem lipsă, pentru că domnul se sprijină pe fiii
femeii, iar ei ar lăsa şi domnului ceva. Fiecare dintre părţi nu prea vrea să

78
Ibidem, vol. II, p. 433; Bethlen Sámuel (1663–1708) a fost prefectul comitatului Târnavelor,
apoi căpitan general al Scaunului Mureşului.
79
Ibidem, vol. II, p. 551.
80
Ibidem.

256
plătească, iar fără cheltuieli este imposibil să se facă”81. Îndoielile lui Wesselényi
au fost sporite şi de acele cuvinte ale lui Haller István al II-lea, cum că „are dureri
groaznice de cap, şi se teme că s-ar putea ca din cauza bolii să nu fie prezent”82.
Dar ceremonialul trebuia să se ţină chiar şi printre duşmăniile dintre soţul
rămas văduv şi fiii vitregi. Trupul Doamnei Sára, împotriva voinţei fiilor, în locul
bisericii din strada Farkas din Cluj, a fost depus în biserica mare din Sibiu în capela
familiei Haller. Bulcesti Sára – conform testamentului ei – nu era potrivnică
ceremoniei. Deoarece nu a prescris nici o condiţie referitoare la organizarea
înmormântării, a lăsat de fapt cale liberă pentru organizarea acesteia.
Fiind o omagiere semnificativă a unei vieţi omeneşti, înmormântarea s-a
putut organiza, peste câteva luni după deces, conform prescripţiilor bisericeşti în
vigoare din acea epocă în Transilvania, conformându-se totodată şi la formele
ceremonialului întreţesute de elemente manieriste şi baroce. Rândurile aşternute în
Jurnal despre funeraliile doamnei Sára constituie un frumos exemplu al
ceremonialului de înmormântare specific culturii înaltei nobilimi transilvănene din
acea epocă. Ele oglindesc fidel nivelul de cultură al acelei pături sociale, din care a
provenit şi în care a trăit defuncta şi familia sa.
Întrucât ritualul de înmormântare era unul public, s-a pus un accent deosebit
pe organizarea ei, cât şi pe elementele ei spectaculoase. Cronicarul, învestit ca şi
curator-şef, relatează de fapt în ce măsură funeraliile doamnei Bulcesti Sára au
corespuns cerinţelor ritualurilor de epocă. De obicei, pentru expunerea sicriului se
pregăteau două locaţii, prima în casa defunctului, iar cea de-a doua în biserică sau
în ţintirim. Legat de acest aspect, pe 15 iunie Wesselényi a notat următoarele: „Am
dispus astăzi să se facă capela din ţintirim şi pavilionul din frunziş, la fel şi
catafalcul din casă, şi am dat dispoziţii ca mâine dimineaţa să-ncepem să căptuşim
pereţii cu postav”83.
A doua zi, pe 16 iunie, deoarece sicriul era într-o altă casă, a dispus ca să fie
adus pe întuneric: „şi l-am depozitat în boltirea dintre porţi, pentru ca dimineaţă să
fie transportat în palatul mare, unde se va ţine ceremonialul şi adunarea, l-am
acoperit până jos cu postav negru”84. În dimineaţa zilei următoare (17 iunie)
aducând de jos sicriul „la locul obişnuit, pe catafalc, care fusese deja acoperit cu
postav negru” au agăţat pe sicriu 8 (opt) blazoane aurite… „şi sicriul fusese învelit
într-un giulgiu colorat, a cărui vopsea duhnea atât de groaznic, încât omului îi era
aproape imposibil să-l suporte, din acest motiv am pus fum dedesubt ca să mai
alunge mirosul vopselei, cum de altfel s-a şi întâmplat”. La casă a spus o predică
scurtă, dar frumoasă preotul din Orăştie, Nádudvari Péter vestitul predicator, apoi
Kaposi Juhász Sámuel, profesor la Alba Iulia – care deja după decesul domnei Sára
a cinstit-o prin predica sa – „a făcut o oraţie funebră în maghiară”85. Contribuţia
acestor doi cărturari de seamă ai principatului la ceremonia funeraliilor, prin

81
Ibidem, p. 552.
82
Ibidem, p. 554.
83
Ibidem, p. 554.
84
Ibidem, p. 556.
85
Ibidem.

257
predicile rostite, dă măsura relevanţei personalităţii Sarei Bulcesti şi a rolului jucat
de ea în ocrotirea unor instituţii de învăţământ.
Avem puţine informaţii legate de veşmântul de deces al doamnei Bulcesti
Sára. În testamentul său, cunoscut deja şi nouă, a lăsat scris doar ca una dintre
elementele veşmântului de deces să-i fie fusta „de culoarea argintie din satin” şi pe
care ”am făcut-o pentru moartea mea”86. Vestimentaţia domnei depusă în sicriu nu
se deosebea cu nimic de vestimentaţia doamnelor transilvănene din secolul al
XVII-lea. Evidenţierea fustei argintii din satin este importantă în acest moment,
deoarece confirmă informaţiile noastre conform cărora, în secolul XVII, culorile
folosite de înalta nobilime pentru înmormântări erau gri sau negru.
Conform uzanţei epocii, ceea ce nu putea să lipsească din mâna defunctului
de pe catafalc era năframa decorativă. Acest accesoriu avea o semnificaţie
simbolică anume, în vestimentaţia bărbaţilor transilvăneni (naş, cavaler de onoare)
şi în mâna femeilor aflate pe catafalc, asemenea unui port mortuar unitar,
independent de apartanenţa confesională a defunctei87. În aceste ocazii, această
năframă decorativă depăşeşte semnificaţia ei legată de viaţa pământească, dirijând
atenţia spre sferele spirituale. Năframa decorativă din mâna femeii îmbrăcate în
veşmânt mortuar se referă la logodna ei cu Cristos, potrivit rândurilor Evangheliei
după Ioan: „Duhul şi mireasa te cheamă: Vino” 88.
Sicriul a fost transportat din casă, adică din palat în capela Haller din biserica
mare din Sibiu, deschisă în prealabil din porunca curatorului-şef Wesselényi.
Precum a scris el însuşi în ziua de 15 iunie: „Deschizând astăzi mormântul familiei
Haller aici în biserica mare, eu ştiusem că este un mormânt mare, clădit, însă este
o criptă doar pentru un singur sicriu, în care fusese un sicriu mare, cel al lui
Haller Péter89, şi care stătuse acolo solid şi întreg, şi are sute de ani. Şi nu era
prea citeţ nici scrisul de pe blazonul de pe sicriu, şi sicriul tatălui fusese deja turtit,
parcă de tot s-a făcut pământ. Pe lângă acesta, se mai aflau încă două sicrie mici,
unul cu copila domnului Kemény János şi un copilaş al domnului Haller György şi
cu care mormântul s-a umplut. Dispusesem ca acele sicrie să fie scoase frumos,
fiind în mormânt şi alte multe oseminte şi oase, dispusesem ca şi acestea să fie
scoase, apoi le pusesem într-o faţă de pernă, după care mormântul fusese curăţat
şi săpaserăm mai adânc, astfel ca sicriile ajungând mai jos, sicriul sărmanei femei
să poată fi pus deasupra celorlalte, astfel încât astăzi au fost redepuse la locul lor
sicriile şi osemintele. Mai există şi un monument foarte frumos deasupra
mormântului. Jumătate din acesta este turnat meşteşugit din aramă, întregul
blazon este turnat cu inscripţii foarte frumoase şi depus frumos, potrivit într-o
piatră cioplită mare, demnă de consideraţie”90.

86
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 205.
87
Szabó Péter, A végtisztesség. A főúri gyászszertartás mint látvány, Budapesta, 1989, p. 50.
88
Apocalipsa Sfântului Ioan 22, 17.
89
Haller Péter al II-lea a murit pe 12 decembrie 1569 şi a fost înmormântat în biserica din
Sibiu. Nagy I., op. cit., vol. V, p. 31; Ioan Albu, Inschriften der Stadt Hermannstadt aus dem
Mittelalter und der frűhen Neuzeit, Hora Verlah, Hermannstadt, 2002, p. 61–63, nr. 57.
90
Wesselényi I, op. cit., vol. II, p. 554.

258
 Calea cortegiului funerar – fiind un element important al ceremonialului – a
fost trasată cu precizie, fiecare detaliu al acestui „teatru politic de amărăciune
tristă”91, fiind cu grijă pus în scenă. Dar şi în jurul acestui detaliu au apărut
încurcături. Parcursul plănuit spre biserica mare urma să treacă prin piaţa centrală a
oraşului, adică prin Piaţa Mare, dinaintea reşedinţei generalului92, iar prin piaţă
avea voie să treacă doar „domnul şi caleaşca sa”, astfel cortegiul urma să ajungă la
locul înmormântării sub turn, pe drumul căruţelor. În cele din urmă înţelegând că
„pe acolo este noroi mare şi toate doamnele vor să meargă în caleaşcă, dacă
mergem pe-acolo, întrucât pentru bocitori n-am prevăzut caleaşcă, va fi foarte
necuviincios ca ei să meargă pe jos, iar ceilalţi cu caleşti. Din acest motiv şi
domnul a incuviinţat ca să nu se mai schimbe dispoziţia”93.
În consemnarea sa, Wesselényi a scris următoarele elemente de rânduiala
pompei funebre: „În faţă merg scribii saşi, după ei ai noştri şi care cântă alternativ
pe tot drumul. După ei urmează feluritele ordine preoţeşti, după ei urmează saşii
de rând şi breslele. Urmează feluritele slugi. Urmează domnii saşi şi deputaţii
oraşelor. Urmează stările de prim rang care nu sunt apropiaţi. Urmează domnii
germani. Urmează generalii şi guvernatorul. Urmează bocitorii bărbaţi. Urmează
doi care cară scaunele de sub sicriu, lucrurile negre necesare. Urmează sicriul cu
cei şase purtători. După aceea, sunt duşi bocitorii în funcţie de stare. Urmează
doamnele nobile şi doamnele germane. Urmează femeile de rând, după care
urmează săsoaicele de rând. Trupul fusese purtat conform acestei rânduieli” 94.
Wesselényi, în modul lui caracteristic, n-a rămas dator nici cu amintirea
rânduielii referitor la alcătuirea cortegiului funerar. Înşiruirea rânduielii curatorilor
începe cu propria persoană: „Fiind prim-curator, am fost cel care a expediat (în
sens de a ţine onorul casei) şi a adus mulţumire înalţilor domni germani şi
maghiari pentru osteneala lor”95.
În cele din urmă, ambii fii ai înaltei Doamne au fost prezenţi la funeralii:
Ádám şi Mózes, iar alături de domnul Haller „domnişorul cel mare, respectiv
domnişorul cel mic”96. Conform uzanţei epocii, domnişoarele au fost chemate la
funeralii, doar în cazul în care au fost rubedenii apropiate defunctului. Astfel,
fuseseră prezente la ceremonial în „rândurile” femeilor „bocitoare”, „domnişoarele
Haller, cea mare şi cea mică” (Bora şi Kata), presupunem fiicele domnului Haller
István al II-lea, însoţite de domni de prim rang. Respectabilii domni care avuseseră
intenţia să schimbe chiar şi drumul cortegiului funerar nu prea s-au grăbit să ajungă
la locul înmormântării: „Până să ajungă Domnia Sa şi generalul, au trecut trei
sferturi de oră şi atunci începuseră cântările”97.

91
Szabó Péter, op. cit., p. 121: Lakner Judit, Halál a századfordulón, Budapest, MTA TTI,
1993, p. 13–18.
92
Rabutin de Bussy, Jean Louis, 1642–1717, mareşal imperial, între 1696–1708 a fost comandantul
militar austriac al Transilvaniei.
93
Wesselényi I., op. cit., vol. II, p. 556–557.
94
Ibidem, vol. II, p. 560.
95
Wesselényi I., op. cit., vol. II, p. 558.
96
Nagy I., op. cit., vol. V, p. 28: dintre fiii lui Haller István: Gábor al III-lea, János al III-lea şi
László, nu putem şti care nu a fost prezent.
97
Wesselényi I., op. cit., vol. II, p. 557.

259
 A urmat o altă predică, după care sicriul a fost intrudus în biserică. În timp ce
fusese depusă în criptă: „scribii saşi sunaseră la orgă şi cântaseră. Luaserăm şase
blazoane de pe sicriu, iar două le lăsaserăm. Mulţumiserăm generalilor şi
celorlalţi domni pentru osteneala lor, însoţiserăm pe domnii bocitori, acolo şi eu
însumi îmi luasem rămas bun de la rolul meu”98 – consemnase Wesselényi.
A doua zi după funeralii: „strânserăm postavurile şi le trimiserăm înapoi
fără prejudicii celui de la care le ceruserăm. Dintre blazoanele pe care le
luaserăm de pe sicriu, unul îmi fusese dat şi mie şi unul pentru domnul99, iar pe
restul le împărţiseră între ei”100.
Wesselényi s-a adeverit un curator foarte calculat. Pe 18 iunie, prima zi de
după funeralii, consemnase foarte detaliat toate dispoziţiile sale referitoare la
ţinerea ceremonialului, şi anume: „Cele trebuincioase necesare ultimului omagiu
adus trupului neînsufleţit al onoratei şi mult stimatei doamne Bulcesti Sára, trecută
la Domnul101.
Printre recuzitele comandate „cu ocazia funeraliilor” au fost: 17 viguri de
postav, peste 2000 de bucăţi de cuie mici smălţuite, cu care fuseseră fixate bogasiul
şi covoarele pe sicriu, jilţuri. Într-una dintre dispoziţii a poruncit ca să fie deschis şi
eliberat mormântul din criptă, pentru ca sicriul să-ncapă în acel loc. Iar deschiderea
mormântului să fie supervizată de către Balogh Ferenc, comandant al părţii curuţe.
Şi aceste rânduri se referă la faptul că, fără niciun dubiu, trupul înaltei doamne a
fost depus pentru odihna sa veşnică în cripta Haller. Cu aceste onoruri, protipendada
oraşului Sibiu o acompaniase pe mărita doamnă, potrivit rânduielii aristocratice.

Fassio, legatio et testamentaria dispositio:

Un portret moral într-un testament

Testamentul ei, întocmit la Cluj pe 10 iunie 1696, este demn de o atenţie

specială, datorită faptului că, în ceea ce priveşte enumerarea bunurilor lăsate
moştenire putem să reconstituim caracterul şi firea Sarei Bulcesti, felul în care se
îmbrăca şi se împodobea, ce obiecte casnice se aflau în casa ei, cu alte cuvinte
universul interior peste care domnea, ca stăpână a gospodăriei. Ea îşi dictase lista
„bunurilor de toate felurile” aranjate cu grijă în registru, textul fiind notat de unul
dintre martorii testamentari prezenţi, probabil de către Luki Péter, registratorul
conventului de la Cluj-Mănăştur. Ea însă, ca o protectoare grijulie a bunurilor sale,
după înşirarea diferitelor tipuri de bunuri, de fiecare dată a confirmat şi a
autentificat la rândul ei cele înscrise în document, prin propria semnătură: „Bulcesti
Sara” ori „B. S.”. Cunoaştem scrisul de mână al testatoarei, dincolo de semnăturile
sale, din cele câteva rânduri notate pe pagina finală a actului testimonial. Cuvintele

98
Ibidem.
99
Generalul Rabutin.
100
Wesselényi I., op. cit., vol. II, p. 560.
101
Ibidem, p. 557.

260
aproape gravate cu o grafie greoaie, ascuţită, conţin cuvintele blestemului doamnei
Sára, menite să „asigure inviolabilitatea” testamentului ei.
După cum se ştie, legitimitatea testamentelor din Transilvania era determinată
de reguli stricte. Una dintre acestea este prezenţa aşa-numiţilor martori testamentari,
care garantau – pe lângă deplina sănătate mentală şi trupească a persoanei care îşi
făcea testamentul – inclusiv existenţa reală a bunurilor cuprinse în enumerarea
respectivă, care astfel se puteau lăsa drept moştenire. Martorii prezenţi la
întocmirea testamentului Sarei Bulcesti fiind reformaţi, ei aparţineau probabil
cercului cunoştinţelor mai apropiate ale sale, deoarece este bine ştiut că atât marea
doamnă, cât şi soţul ei decedat, Székely László, erau protectorii fideli ai religiei
reformate. Doi dintre cei trei martori erau profesorii Colegiului Reformat din Cluj.
„Michaele T(urkovics) Csepregi” era profesor pensionat de filosofie şi de limbi
orientale, apoi din 1695, pastor reformat. Al doilea martor a fost Samuele Szathmár
Némethi, de asemenea cunoscut ca şi profesor al Colegiului. „Pecetluind”
testamentul gata întocmit, Sára Bulcesti a depus actul spre păstrare la Conventul
din Cluj-Mănăştur. Desfacerea peceţii acestui act oficial a survenit – după trecerea
a 20 de ani – pe 18 decembrie 1716, probabil cu ocazia începerii unui proces. În
momentul respectiv, cuscrul marii doamne de mult decedată, Rhédei Pál şi-a
asumat această responsabilitate prin împuternicirea ginerelui său Székely Ádám şi
„împotriva îngrijorării domnilor requisitori”, asumându-şi de asemenea şi dreptul
de evicţiune. După rândurile introductive care i-au urmat intitulării (intitulatio) cea
mai frumoasă parte a testamentului o constituie mărturisirea Sarei Bulcesti cu
privire la apartenenţa ei religioasă, aceasta fiind formulată într-un stil liric, care
oglindeşte în chip simplu şi sincer crezul ei religios. Marea doamnă nu uită nici
faptul că „fieşcare om născut pe astă lume din femeie, odată şi odată trebuieşte să
moară” şi că în mod obligatoriu toţi muritorii „din ţărână fiind plămădiţi, trebuiesc
iarăşi să se întoarcă în ţărână”102.
După invocaţie, ea dispune ca moştenitorii averilor sale să fie fiii ei, faţă de
care are numai cuvinte de duioşie maternă: „De la preaiubitul meu soţ în dragoste,
de care îmi amintesc mereu doar cu mare jale şi amărăciune, domnul Székely
László de la Ineu, răposat şi iertat de păcate, am doi preaiubiţi copii, bucuria
ochilor mei şi a inimii mele, fiii mei iubiţi, Székely Ádám şi Mózes”. După moartea
ei, numai aceştia pot fi moştenitorii tuturor averilor sale pe care la rândul ei le
primise din moşi-strămoşi sau le agonisise în timpul vieţii, ori ale acelora pe care
eventual ar fi urmat să le dobândească.
Tema centrală a testamentului o constituie enumerarea bunurilor de moştenit.
Fiind un document cu putere juridică, testamentul putea asigura şi efectiv garanta
menţinerea – chiar de-a lungul mai multor secole – averii familiei, transmiţând
către posteritate pe lângă puterea economică a acesteia inclusiv moştenirea ei
culturală. Structura, concepţia precum şi conţinutul acestor categorii de bunuri

102
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 186; trad. în lb. română a testamentului Sarei, p. 186–208;
orig. la Magyar Országos Levéltár, F 23, B 16.

261
dovedesc deopotrivă că ea era o mare doamnă a epocii sale, fiind înzestrată cu un
extraordinar simţ practic, capabilă să administreze şi să gestioneze toate bunurile şi
averile pe care le avea.
Lista începe cu darea de seamă despre banii care i-au rămas în urma
decesului soţului ei. Din această înşirare, reiese în mod evident că ea nu doar a
vegheat cu grijă asupra acestei sume bani, ci chiar a şi înmulţit-o, aşa cum ne spune
chiar documentul: „De la moartea preaiubitului meu soţ, nu numai că nu am făcut
ca această sumă ... să scadă, ci cu ajutorul lui Dumnezeu am şi sporit-o...”. Totalul
lichidităţilor împreună cu datoriile de încasat de la datornici se ridica la uriaşa
sumă de 70 001 florini103. Ca şi alţi nobili din Ardeal, dar şi din ţările române, Sára
Bulcesti găsise un mijloc eficient de sporire a banilor: împrumutul cu dobândă şi cu
garanţie (zălog) dat unor persoane private sau persoane juridice (guvern, sfatul
oraşului Cluj şi Sighişoara, obştile săteşti). Persoanele care se împrumută la ea cu
sume importante de bani sunt oameni de vază ai principatului: guvernatorul Bánffy,
nobilii Haller, Apor, Bethlen, Pekri etc. Ridicând astfel de la 36 000 la 52 000 de
taleri averea în bani a familiei, Sára Bulcesti trece apoi la investiţii: astfel, văduvă
fiind, cumpără casa din Cluj, terenul pentru curte, acareturi şi bucătărie, moşia de
la Păucea, pentru care se judecă şi o obţine ea însăşi de la neamurile care o
contestau, alte posesiuni la Alămor, Suk, Râciu. Familia avea case de oraş la Cluj,
la Făgăraş şi Alba Iulia şi curii la Iaşi şi Alămor.
Moşiile, multe dintre ele cu iobagi, case, acareturi sunt în număr de 20104,
majoritatea în apropierea oraşului Cluj, în Partium, în Ţara Bârsei şi în comitatul
Zărand. La acestea se adaugă mori şi fâneţe. Un număr dintre acestea sunt puse
zălog, probabil pentru a face rost de lichidităţile aducătoare de dobândă. Toate
actele de proprietate şi de ipotecă pentru bunurile imobile din Ardeal şi Ţara
Românească105, sunt enumerate cu grijă la sfârşitul testamentului, mărturii ale unui
incontestabil talent administrativ şi de afaceri, cu atât mai remarcabil cu cât este
vorba de o femeie. Nepotul Sarei, Székely Ádám II, urmând pilda bunicii sale, va
dona Bisericii Reformate, patru din moşiile moştenite de la bunicii lui106.
În cadrul documentului, dintre toate bunurile ei mobile, ea a acordat un spaţiu
extins pentru denumirea şi înşirarea bijuteriilor ei, a căror valoare de tezaurizare
era egală cu aceea a banilor lichizi. Putem presupune că şi ea împărtăşea părerea
cronicarului contemporan ei, Cserei Mihály, care atenţionează asupra faptului că un
gospodar chibzuit îşi împarte averea între pământurile arabile (moşiile), banii şi
celelalte bunuri de valoare (bijuteriile), acesta accentuând faptul că mai ales cele
din urmă să nu fie ţinute niciodată într-un singur loc. Bijuteriile constituiau

103
„Iar acuma, prin bunătatea Lui Dumnezeu, pentru fiii mei preaiubiţi se află bani gata
patruzeci şi trei de mii trei sute cincizeci de florini, fl. 43350, sumă care, dimpreună cu datoriile de
primit face şaptezeci şi una de mii şi un florin, fl. 71001”, ibidem, p. 191.
104
Păucea, Alămor, Turmas, Fântâniţa, Mighindoala, Micăsasa, Suk, Iaşi, Poiana Mărului,
Mura Mare, Floreşti, Stanisa, Căianu, Şimoneşti, Beclean, Curciu, Răchiţ, Fodora, Mag, Metiş.
105
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 206: „Se află aicea şi un Donatio nou de la Vodă pentru
moşiile din Ţara Românească, dimpreună cu cărţile de împărţire a bunurilor”.
106
Fondul A6 din Arhiva Documentară a Bisericii Reformate din Cluj: Acta fundationis
Székelyanae.

262
accesorii obligatorii ale portului aristocraţiei din Transilvania secolului al XVII-lea.
Enumerarea acestora, în cazul în care a fost efectuată, a constituit o parte
importantă a testamentului, deoarece pe lângă valoarea lor materială acestea
exprimau şi poziţia socială a proprietarei lor, respectiv nivelul simţului estetic şi de
cultură a familiei. Ca un fapt divers menţionăm că, deşi marile doamne din Ardeal
aveau fiecare bijuterii reprezentând valori mai mici sau – mai ales – unele valori
mai mari, totuşi în momentul întocmirii testamentului lor, ele nu în toate cazurile
considerau ca fiind importantă enumerarea tuturor acestor giuvaere. Acest fapt
reiese din testamentele femeilor aristocrate transilvănene din secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea, care au fost adunate până în prezent107. Dintre puţinele excepţii – ca de
exemplu Lévay Katalin, – făcea parte şi Sára Bulcesti, care avea multe de înşirat şi
a acordat un răgaz suficient de mare pentru descrierea detaliată a acestora. Dintre
toate bijuteriile înşirate, oare pe care le-a folosit în timpul vieţii sale marea
doamnă, care de altfel se îngrijea foarte bine şi de sine? Oare unele dintre aceste
bijuterii se aflau la ea drept zălog? Astăzi nu mai cunoaştem răspunsul la această
întrebare. În lista de o bogăţie fascinantă a „giuvaerelor de aur cu nestemate,
dimpreună cu mărgăritarele” se regăsesc aproape toate tipurile de bijuterii care au
fost purtate de femeile de viţă nobilă din Transilvania care trăiau în secolul al
XVII-lea. Cele mai multe ca şi număr, adică 26 de bucăţi, au fost menţionate din
categoria celor mai străvechi bijuterii, şi anume din inele. Inelele de aur în
majoritatea lor erau împodobite cu diamante, safire, rubine ori alte pietre preţioase
sau perle. Într-unul dintre inele era prins un „diamant vechi” (mare) iar în celălalt
„un diamant cu vârf”. În partea centrală a altor inele privirea era atrasă de
frumuseţea unui smarald sau safir ori câteodată de un rubin. Enumerarea conţine şi
două inele de pecete. Unul este al doamnei Sára, iar celălalt fusese al soţului ei
decedat. Nu cunoaştem dacă acestea au fost cumva nişte inele cu pietre gravate sau
cu blazoane şi nici din ce material au fost ele făcute: din aur, din argint ori din oţel?
Pe unul dintre ele probabil că se afla blazonul soţului ei, Székely László: în partea
de jos a emblemei nobiliare se afla gravat un leu cu două cozi rampant, având
într-una din labele din faţă o cruce dublă. Iar pe inelul doamnei Sára se afla
blazonul ei personal. În rândul nobilimii de multe secole era cunoscut şi folosit ca
bijuterie inelul de logodnă, pe care logodnicii şi-l dăruiau reciproc în perioada
dinainte de a se căsători. Existenţa acestor inele de logodnă este confirmată adesea
de testamentele din epoca respectivă. În testamentul Sarei Bulcesti a fost menţionat
un singur inel „de logodnă” împodobit cu o piatră preţioasă.
Marii nobili din Transilvania au îndrăgit bijuteriile înfrumuseţate cu perle. Ba
chiar mai mult de atât, fetele şi femeile aristocrate la rândul lor îşi petreceau cu
plăcere timpul cu lucrul de mână, prinzând chiar ele perlele în şiraguri, dantele,
gulere, cununi etc.

107
Erdélyi Testamentumok. Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei 1551–1600, culese,
transcrise şi adnotate de Tüdős S. Kinga, vol. II, Mentor, Târgu-Mureş, 2006, passim: Erdélyi
nemesek és főemberek végrendeletei 1600–1661, culese, transcrise şi adnotate de Tüdős S. Kinga, vol.
III, Mentor, Târgu-Mureş, 2008.

263
 Lanţurile, pe lângă perle, mai puteau fi împodobite şi cu diamante sau
smaralde. Dintre toate lanţurile enumerate în această listă, primul avea drept
podoabă 30 de diamante, iar cel de-al doilea 42 de diamante. Unul dintre şiragurile
cu perle avea 36, iar cealaltă 24 de pietre preţioase prinse laolaltă.
În partea centrală a acestor şiraguri erau atârnate diferite pandative. Acestea
erau făcute din aur şi în rândul bijuteriilor au fost nişte piese foarte apreciate şi
valoroase. Dintre cele 4 pandantive ale Sarei Bulcesti, de exemplu aşa-numitul
pandantiv „bătrân” (mare) era bătut cu 68 de diamante. Pe celălalt pandantiv era
turnat în smalţ „Chipul Nădejdii”, adică probabil un personaj alegoric sau o ancoră,
simbolul speranţei creştine, ornat cu 28 de diamante, 11 rubine şi o perlă „orientală”.
Bijuteria barocă sub forma Soarelui şi a Lunii era înfrumuseţată de 78 de rubine.
Dintre diademele pentru prinderea părului, purtate pe cap, au fost enumerate
6 bucăţi. Probabil că „diadema brodată din aur, cu nestemate” care a fost bătută cu
33 de diamante şi 19 rubine a fost una dintre capodoperele artei orfevreriei. Iar o
altă diademă din aur era bătută cu 42 de rubine şi 12 diamante, având în cele două
părţi laterale dantelă „făcută” din perle. A treia diademă era împodobită cu 7 rozete
şi 92 de rubine. Putea avea o foarte frumoasă formă şi diadema cu perle „făurită în
chip de cetină de brad” sau cea care imita forma „frunzei de stejar”, precum şi
cealaltă făcută „sub formă de ghinde”.
Cerceii număraţi în perechi au fost de asemenea ornaţi din belşug cu pietre
preţioase şi cu perle. Pe o pereche de cercei împodobiţi cu 54 de rubine atârnau de
asemenea 2 perle. Chiar dacă era o privelişte minunată, totuşi purtarea cerceilor
care erau ornaţi cu 20 de smaralde şi „două perle bune” probabil că nu era foarte
comodă. Unul dintre tipurile de cercei la modă în epoca dată era făurit numai din
perle. Este posibil ca şi cerceii din 28 de perle prinse laolaltă care figurează în
această listă să fi fost de acest tip.
La fel ca şi cerceii, brăţările au fost purtate în perechi. O asemenea pereche
de brăţări de aur era bătută cu 92 de rubine, iar cealaltă a fost făcută din 30 de
rânduri de perle.
Accesoriile rochiilor (gulerul, cingătoarea, nasturii etc.) erau adesea sub
formă de dantelă sau ca ornamente din perle prinse laolaltă. Şi în afară de acestea,
meşterii epocii făceau de asemenea şi broşe care puteau să fie prinse pe rochie, în
păr sau atârnate la gât drept medalioane. Tot giuvaieruri de tipul broşei erau şi
agrafele de prins mantiile. Astfel putem citi despre o astfel de bijuterie care are
forma unei flori, ornată cu perle, în care era prinsă o rozetă cu 3 perle preţioase, iar
pe una dintre cele două roze cu perle se aflau „unsprezece mărgăritare foarte mari,
deosebite şi valoroase”. Iar cealaltă broşă „era făcută în formă de Scorpion având
într-însa şasezeci de perle din care două foarte mari”108. Pe deasupra, în catastif
mai erau menţionate şi alte piese de podoabă caracteristice epocii baroce, precum o
broşă numai „din mărgăritare supt formă de flori de clopoţei cu boboci cu tot”, „un
îngeraş mic înaripat aflat într-o mână de sarazin, cu un zamfir „ars” în mijloc şi

108
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 193.

264
cu alte douăsprezece rubine, un Cupidon cu cincizeci de rubine şi cu cincisprezece
mărgăritare bune într-însul” sau faimoasele „reszketötö” („ace tremurătoare”),
podoabă cu fire de argint în formă de ace, care vibrau la fiecare mişcare, din care
Sára poseda patru bucăţi.
Testamentul consemnează mai multe tipuri de cingători. Deşi memorialistul
Apor Péter, contemporan cu Sára Bulcesti, în memoriile sale, atunci când se referă
la portul celor din Ardeal, în primul rând menţionează folosirea cingătorilor de
mătase, totuşi, aşa cum vedem şi în testamentul Sarei Bulcesti, oamenii epocii
purtau şi alte tipuri de cingători din materiale diferite. Pe lângă cingătorile de
mătase, un tip preferat de cingători în epoca dată a fost cingătoarea tip coardă
(korda öv), care a fost împletită dintr-un material de aur sau de argint şi răsucit sub
formă de coardă. Avea un impact vizual real dacă a fost împletită din mai multe
rânduri sau dacă mai multe dintre acestea au fost prinse laolaltă. Una dintre aceste
cingători tip coardă care figurează în catastiful Sarei era formată din 3 rânduri şi a
fost ornată cu perle.
Podoaba cea mai de seamă a rochiilor femeilor a fost aşa-numita „cingătoarea
de coral” (magh. Claris öv), cum ar fi de pildă coralul roşu (Corallium rubrum),
foarte la modă în Transilvania şi în alte părţi ale Europei în epoca barocă109. Acest
tip de cingătoare era cu atât mai frumos, cu cât era făcut din mai multe rânduri de
corali. După Apor Péter „cingătoarea bună de corali roşii în vremurile acelea era
foarte rară şi în Transilvania o purtau doar doamnele din marea nobilime”110. Cel
mai probabil că cingătoarea menţionată printre podoabele doamnei Sára – cea de
corali prinşi în şirag în 42 de rânduri –, chiar dacă nu îi cunoaştem culoarea (neagră
sau roşie), făcea parte dintre aceste rarităţi.
Spicuind din bijuteriile înşirate în registru este, de asemenea, demn de
menţionat ceasul de aur, despre care nu ştim dacă era ceas de buzunar sau de
atârnat la gât, precum nici dacă capacul său exterior era ornat cu vreo capodoperă
de orfevrerie. Cel mai probabil că este vorba despre o piesă făcută la Viena sau mai
degrabă la Praga, fiindcă în vremea aceea în Ardeal, ba chiar şi în Ungaria nu se
făceau ceasuri de acest fel. Referitor la valoarea ceasului ştim doar că aceasta avea
o greutate de 45 de galbeni, dar printre bijuterii găsim inclusiv de exemplu un lanţ
având greutatea a 50 de galbeni sau o cingătoare din lanţ care avea greutatea a 100
de galbeni. Ceasul de argint enumerat în cadrul „argintăriei” era în mod cert o piesă
mai mare, care se ţinea ori atârnat în cui pe perete, ori pe o masă, vitrină, sau pe un
suport special destinat acestuia. Aşa-numitele „ceasuri cinstite” (tisztességes órák)
aveau de asemenea un preţ destul de ridicat. De exemplu Haller János în 1685 a
plătit drept contravaloarea unuia dintre ceasurile sale cumpărate la Viena 33 de
taleri111. Ca o concluzie de sinteză referitoare la bijuteriile Sarei Bulcesti, putem
spune următoarele: în legătură cu realizarea meşteşugită şi artistică a celor mai bine
de 70 de bijuterii care figurează în enumerare, nu cunoaştem amănunte din cauza
lipsei unor descrieri detailate. Astfel nu ne putem forma o opinie fondată în acest
109
Horst Klusch, Siebenbürgische Goldschmiedekunst, Bukarest, Kriterion, 1988, p. 64–65.
110
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae, p. 28.
111
Történeti Lapok, ed. de Keresztesi Papp Miklós, Kolozsvár, 1865, vol. III, p. 700.

265
sens, dar este sigur că niciuna dintre aceste piese nu era din „pietre fabricate sau
sticlă”112. Dintre valorile doamnei Bulcesti făceau parte pe bună dreptate chiar şi
unele piese precum diademele, gulerele şi nasturii care, deşi doar parţial, totuşi pot
fi incluse în rândul bijuteriilor, deoarece şi acestea au fost bătute cu rubine şi
smaralde şi ornate cu perle. Unele bijuterii de o factură rafinată par să fie
importate, altele au fost făcute în atelierele unor orfevrari din ţară, fiindcă este
binecunoscut nivelul înalt al meşteşugului şi al artei podoabelor transilvănene din
secolul al XVII-lea. Creaţiile mai multor meşteri aurari din Ardeal erau din punctul
de vedere al artei şi al meşteşugului la un nivel cel puţin egal, dacă nu chiar mai
înalt decât al altor lucrări făcute de meşteri din străinătate, şi anume din Germania,
Italia, ba chiar şi de la Înalta Poartă113. Valoarea acestei colecţii de giuvaeruri era
mărită şi mai mult de pulberea de aur ce se ţinea într-un glob, de genţile de purtat
scrisori făcute din piele brodată frumos şi nu în ultimul rând de ceasul de aur. În
cazul nostru, deşi nu există trimiteri directe în acest sens, totuşi presupunem că
doamna Sára, asemenea multor aristocrate contemporane cu ea, îşi păstra
majoritatea giuvaerelor la depozitul oraşului într-un sipet sau într-o ladă, fiind
încuiate cu lacăt, deci într-un loc aflat în deplină siguranţă. Iar bijuteriile purtate
mai des au fost ţinute în propriul cămin „în sertarul unei lăzi de fier” care este
menţionat şi în text.
Descrierea rochiilor femeilor este deasemenea foarte ilustrativă şi detaliată.
Pe baza celor notate în registru putem oricând reconstitui în mod virtual garderoba
unei doamne din rândul marii nobilimi, care a trăit la finele secolului al XVII-lea114.
Printre acestea, o putem vedea pe Sára Bulcesti înveşmântată cu „o fustă de catifea
roşie simplă cu corsaj cu tot, având patru rânduri de dantele late de argint; un
material verde cu poalele aurite, cu treizeci şi două de rânduri de dantele ţesute
într-însa, dimpreună cu şorţ şi corsaj; o pelerină de vară din catifea neagră
înflorată, cu ciucure, căptuşită cu catifea, pe poale cu trei rânduri de dantele
amestecate”115.
Trusoul casei (aşternuturi, feţe de masă, năframe de masă, cuverturi, covoare,
obiecte mici de toaletă) era mândria oricărei doamne nobile, făcea parte din zestrea
de măritiş şi adesea era chiar rodul hărniciei mâinilor ei şi al muncii slujitoarelor.
Aşternuturile au fost enumerate şi descrise în detaliu, pe pagini întregi, spre a fi
deosebite unele de altele. Aproape toate cele 35 de garnituri sunt confecţionate din
materiale preţioase, mătase, tulpan sau atlaz, împodobite cu broderii spaniole sau

112
Imitaţiile din cristal sau sticlă pictată apăruseră deja din secolul precedent; falsurile erau
pedepsite aspru de regulamentele breslelor aurarilor.
113
Viorica Guy Marica, Consideraţii relative la import-exportul produselor de orfevrerie în
Transilvania sec. XV–XVII, în vol. Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj, 1977, p. 395–401; Florentina Niţu,
Preţuri de podoabe şi orfevrărie din metal preţios din spaţiul românesc (secolele XV–XVII), Editura
Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 93–108.
114
Alexandru Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, Meridiane, Bucureşti, 1971, vol. I,
p. 126–189; Oborni Terez, Tompos Lilla, Bencsik Gábor, A régi Erdély népeinek képeskönyve,
Magyar Mercurius, Budapest, 2009, p. 33.
115
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 200–201.

266
tradiţionale ungureşti, cu fir de mătase, de aur şi argint. Unele se disting prin
dantelele de Viena sau sunt aduse de la Constantinopol, fiind decorate cu broderie
turcească. Pe o garnitură de aşternuturi, Sára Bulcesti avea brodată propria ei
monogramă116. La fel de preţioase sunt şi cuverturile de pat, printre acestea
figurând şi cuverturile turceşti aurite, una mai frumoasă decât cealaltă, respectiv
cuverturile albe de mătase cu dantele de perle făcute din scofiu.
Potrivit obiceiului vremii, Sára Bulcesti a moştenit de la soţul ei o valoroasă
colecţie de arme, care fireşte că după aceea a ajuns în posesia fiilor ei. Aceste arme
care simbolizau şi reprezentau titlul nobiliar şi rangul ierarhic al stăpânului lor, de
fapt au fost făcute pentru ocazii festive. Colecţia numărând 11 piese era compusă
din 7 săbii, 3 paloşe şi un hanger. Una dintre săbii este o aşa-numită „sabie
ungurească”, iar alte două sunt de la Poartă. Fiecare dintre aceste arme este
„argintată şi aurită” având teaca îmbrăcată în catifea, fiind de asemenea smălţuită şi
bătută cu pietre preţioase. Conform celor notate de Apor Péter: „În vremurile
acelea săbiile argintate şi aurite au fost rare şi nimeni altcineva nu le-a purtat pe
acestea decât mai marii dintre oameni şi chiar şi ei de regulă purtau săbiile
obişnuite. Deşi se purtau şi paloşe, totuşi de obicei acestea erau prinse de şaua
unor cai care nu aveau nici măcar un hanger cu vârf foarte ascuţit; iar săbiile nu
erau atârnate de mâner, ci erau prinse la mijloc”117.
Argintăria şi vesela casei erau păstrate în sipete şi lăzi îmbrăcate în marochin
roşu, în rânduială şi siguranţă: sfeşnice, solniţe, rânduri de tacâmuri, căni şi carafe,
lighean de baie de argint, pahare de argint aurit în suporturi de piele de rechin,
farfurii de argint şi de porţelan nemţesc. Numărul mare de talere de cositor, peste
200, comandate special cu monograma Sarei sau cu cea a soţului ei, ne arată că
oaspeţi numeroşi treceau pragul casei din Cluj. Pentru călătoriile frecvente între
moşii şi casele de la Cluj şi Făgăraş, era la îndemână o bucătărie (cuhnie) de
campanie118.
Chiar dacă diata Sarei Bulcesti nu este alcătuită in articulo mortis, fiind mai
degrabă un inventar al averii mobile şi imobile după moartea primului soţ,
documentul lasă să se întrevadă cu prisosinţă caracterul excepţional al acestei
femei, activă în spaţiul public din Ardealul celei de-a doua jumătăţi a secolului al
XVII-lea. Întreprinzătoare şi tenace, bună administratoare, pricepută în afaceri,
Sára Bulcesti a gestionat o avere uriaşă întinsă în două ţări, a purtat procese pentru
avere, a îngrijit de moşii şi iobagi, de case, mori şi gospodării, a dat bani cu
împrumut unor nobili de vază şi chiar guvernului ţării spre a spori capitalul
familiei, a amenetat moşii la rândul ei, ca să facă rost de bani pentru investiţii, a
ţinut corespondenţă de afaceri şi socoteala câştigului, a cultivat relaţii politice cu

116
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 201–204: „Două cearşafuri foarte frumoase brodate cu
mătase albă, pe dânsele se află brodată deopotrivă şi monograma mea, cu dantelă albă pe partea
dinspre faţă, feţele de pernă având broderie plină, dimpreună cu acoperământul pentru pat,
deopotrivă cu dânsele”.
117
Apor Péter, op. cit., p. 47.
118
V. Barbu, Tüdős S., op. cit., p. 207: „O ladă de călătorie ferecată pentru dichisele de
cuhnie, având în dânsa douăzeci şi şase de talere de cositor, douăsprezece ceşti şi în cele patru
colţuri patru butelci mici de cositor”.

267
bărbaţii de seamă ai ţării, a ţesut şi a brodat, a crescut şi a educat fii, a îngrijit de
soţi, a cumpărat bijuterii, a comandat argintărie, a împărţit porunci şi dispoziţii
slugilor, a hrănit săracii, a ajutat Biserica, colegiile, a dorit să răscumpere cea mai
valoroasă tipografie a vremii. Se născuse dintr-un tată român ortodox şi dintr-o
mamă maghiară reformată, se măritase a doua oară cu un catolic. De aceea, nu
putem să nu vedem în figura ei emblematică, pozitivă şi energică, expresia
armonioasă a diversităţii religioase, etnice şi culturale a Ardealului. Desigur, a trăit
şi a murit ca o reformată devotată, ataşată de tot ceea ce îi fusese încredinţat,
familia, averea şi mai presus de acestea, valorile spirituale şi morale pe care le lasă
moştenire în testament. În acord cu spiritul protestant precapitalist urban, sporise
avutul, cu strădanii, pricepere, chibzuinţă, moderaţie şi caritate. În această privinţă,
Sára Bulcesti a fost o persoană a timpului ei119, cu ierarhii clare şi convingeri
neclintite, o femeie de ajuns de capabilă să transmită o tradiţie bogată şi suficient
de îndrăzneaţă să se desprindă de aceasta ca să experimenteze noul.

119
În Polonia, Andrej Karpinski a numărat 139 de femei din patriciatul urban implicate în
împrumuturi cu camătă şi 218 implicate în afaceri comerciale, Kobieta w mieście polskim w drugiej
polowie XVI i w XVII wieku, Warszawa, 1995, p. 414, Table V.

268
 FIDELITATEA MOŞTENIRII SECUIEŞTI:

LÁZÁR ERZSÉBET, DOAMNA CONTELUI KÁLNOKI

Lázár Erzsébet a fost una dintre cele mai însemnate doamne din nobilimea
principatului autonom al Transilvaniei, soţia lui Kálnoki Sámuel, primul
vicencancelar al Transilvaniei numit la Viena. După tată, era originară din ramura
familiei Lázár din Lăzarea, cea mai puternică familie nobilă din Scaunele Ciuc,
Caşin şi Gheorgheni. S-a născut probabil la Lăzarea, către anul 1640.
Din punct de vedere geografic, locul naşterii sale este depresiunea Giurgeului,
ţinutul cel mai nordic al Scaunului Ciucului. Cursul „bălai” al fluviului Mureş
leagă aşezările depresiunii cu ţinuturile mai îndepărtate ale Transilvaniei. Timp de
multe secole, de aici au pornit deseori în lunga lor călătorie, vestiţii plutaşi pentru a
transporta buştenii uriaşi, produsul lor cel mai preţios. Poienele bazinului sunt
presărate cu bogatele păşuni alpine, cu fâneţele preţioase, iar ici-colo cu ogoare
roditoare. Regiunea aflată la o înălţime de 850 m este mărginită de Munţii
Giurgeului şi Gurghiului, respectiv de superbul lanţ muntos al Harghitei. Scriitorul
Nyírő József, în cartea sa Uz Bence descrie astfel acest ţinut: „Regiunea Giurgeului
este o lume aparte, bizară! Nu aparţine nicăieri, doar sieşi. Tot ceea ce are:
muntele, valea, apa, aerul, copacul, omul, diferă faţă de restul lumii. Chiar şi
Soarele cu greu urcă pe aceste plaiuri alpine. Pierde din intensitatea sa şi păleşte
înainte să atingă vârfurile lor. Această lume nu-i prieşte oricui. Numai cel născut
aici este capabil să o îndure”. Acelaşi autor i-a caracterizat astfel pe oamenii
locului: „Locuiesc mulţi oameni pe aceste plaiuri, îndeosebi neam de păcurari şi
alţi oameni sărmani. Taie copacii şi se-ngrijesc de animalele altora. Viaţa de aici,
pe vârfuri este dură şi periculoasă, însă s-au obişnuit cu ea. Copii s-au născut deja
aici, printre codrii seculari. Oamenii muntelui sunt aspri, dârzi, nu se tem de sânge
şi de moarte. Chiar şi despre Dumnezeu au doar o presimţire lăuntrică şi privesc
lumea din jur asemenea lupilor care pe timp de noapte se agită printre copacii
vecini. Arma lor este cuţitul şi baltagul, dinţii şi unghiile proprii. (…) Scriu şi fac
calcule folosindu-se de scrierea pe răboj (runele secuieşti). Au în priviri adâncurile
cerului şi frica înspăimântătoare a iadului. Coboară foarte rar în biserici, iar în
timpul liturghiei ascultă uluiţi. Însă Dumnezeu îi cunoaşte şi îi iubeşte”1.
Din punct de vedere administrativ, depresiunea Giurgeului, ca şi parte a
Ţinutului Secuiesc a aparţinut Scaunelor Ciuc, Giurgeu şi Caşin. Populaţia
majoritară au fost secui ostaşi în slujba voievodului sau principelui transilvănean
dintotdeauna. În recensământul din anul 1654, realizat din porunca lui Rákóczi
György al II-lea, numărul secuilor supuşi serviciului militar obligatoriu era de

1
Nyirő József, Uz Bence, Mammut, Budapest, 1936, p. 1.

269
439 de capete2. Populaţia se ridica la cca 2500–2700 de capete, împreună cu
membrii familiilor şi sătenii jeleri3 şi iobagi.
Spiţa Lázár din Lăzarea (Fig. 7), din care a provenit şi Lázár Erzsébet, în
secolul al XVII-lea era una dintre familiile de vază ale înaltei nobilimi (primores)
transilvănene. Castelul, dăinuind şi astăzi cam în centrul depresiunii Giurgeului,
situat într-un peisaj pitoresc la poalele Muntelui Szármány, a fost cuibul străbun al
familiei. În prima parte a secolului al XV-lea, Lázár András I, în locul unui fost
conac, a început edificarea cetăţii. Este vorba despre acelaşi Lázár András I, care a
prezidat în 1506 reuniunea generală a neamului secuiesc de la Lutiţa4. Turnul
rezidenţial a fost împrejumuit în a doua parte a secolului cu un zid de piatră în
formă pătrată. La începutul secolului următor, fiul lui, János I a continuat mărirea
ansamblului fortificat. În porţiunea construită deasupra porticului turnului, s-au
creat încăperi. Inscripţia gravată cu litere gotice de la intrare indică anul 1532 şi se
referă la aceste construcţii5. Cetatea şi-a adjudecat adevăratul caracter de fortăreaţă
pe timpul lui Lázár István al II-lea, care, din 1549 a devenit moştenitorul de drept al
domeniului având ca centru Lăzarea6. Ansamblul a fost întregit de un dublu zid de
apărare şi mai multe tunuri. Unul dintre copiii lui, fiica Lázár Druzsianna7, a devenit
soţia lui Bethlen Farkas de Ictar, şi mama lui Bethlen Gábor (1580), viitorul principe
al Transilvaniei. După moartea lui Bethlen Farkas (1580), micuţul Gábor, împreună
cu mama şi Ferenc, fratele lui, s-au reîntors la curtea Lázár. Lázár András al III-lea,
unchiul lor, care a moştenit de la fratele său şi castelul de la Lăzarea, renumit ca un
militar dur şi cu mână de fier, s-a ocupat de educaţia lor8. A fost recunoscut drept
nobilul cel mai puternic al regiunii. A fost singurul dintre Lázári din Lăzarea care şi-a
lepădat credinţa catolică, trecând la protestantism (1592). Din exces de zel, a poruncit
ca altarele să fie scoase din biserica din Gheorgheni, iar preoţii să fie izgoniţi. Mai
apoi, după un scurt timp, s-a făcut din nou catolic.
Fiul acestuia, Lázár István al IV-lea9 este bunicul doamnei noastre. Deoarece
a crescut împreună sub acelaşi acoperiş cu Bethlen Gábor, vărul lui, a rămas pentru

2
Aşezările Scaunului Giurgeului sunt: Sfântul Nicolae (astăzi Gheorgheni), Valea Lungă,
Suseni, Joseni, Lăzarea, Ciumani, Ditrău, Remetea. Vezi datele la B. Garda Dezső, Mediu geografic
şi evoluţia socio-demografică în secolele XVI–XVII, Alutus, Miercurea Ciuc, 1997, p. 66.
3
Nume dat în evul mediu ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin din Transilvania, care
munceau pe moşiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor (n. tr.).
4
Székely Oklevéltár, vol. I, redactor Szabó Károly, Kolozsvártt, 1872, p. 316.
5
Legat de cercetările arheologice vezi: Florin Golgătean, Zsolt Molnár, Tamás Emődi, Lóránd
Darvas, Cercetări arheologice efectuate la castelul de la Lăzarea, în „Ephemeris Napocensis”, 2001,
XI, p. 301–329.
6
Gróf Lázár Miklós, A gróf Lázár család, Kolozsvár, 1858, p. 114; o nouă ediţie a apărut la
Históriaantik Könyvesház Kiadó, Budapesta, 2012; referinţele noastre sunt la ediţia princeps;
B. Garda Dezső, V. Lázár István kalandos élete, în Kastélyok, udvarházak és lakói a régi
Székelyföldön, In memoriam Demény Lajos (1926–2010), coord. Tüdős S. Kinga, Székely Nemzeti
Múzeum, Sespsiszentgyörgy, 2013, p. 165.
7
Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 118.
8
B. Garda Dezső, V. Lázár István kalandos élete, passim; Lázár Miklós, A gróf Lázár család,
p. 119.
9
Fiul lui Lázár András al III-lea din Lăzarea şi al lui Zsombori Erzsébet, Lázár Miklós, A gróf
Lázár család, p. 134.

270
totdeauna omul de credinţă al principelui. A fost numit „aulae familiaris de prim
rang”. A participat deseori la campaniile militare ale principelui, primind în dar
sate şi posesiuni, ca de exemplu cea de la Archiud (1624) care, mai târziu a jucat
un rol important în viaţa doamnei noastre. Între timp, fiind prim-jude regal al
scaunelor Ciuc, Giurgeu şi Caşin (1615), a dobândit şi a strâns o avere
considerabilă. În 1622 era cancelar, între anii 1615–1626, membru al sfatului
princiar, comite al Clujului, preşedintele Dietei şi al curţii de apel princiar. Din
1625 până la moartea sa, a fost căpitan general în Trei Scaune. În consecinţă, au
existat resursele şi totodată au fost şi suficiente motive pentru a lărgi casa de la
Lăzarea, îmblânzind într-un fel caracterul ei de fortăreaţă, trasformând-o treptat
într-un castel în stil renascentist, care să oglindească mai degrabă influenţa
maghiară din Ungaria nordică şi din Polonia. Astfel, edificiului existent i s-a
adăugat o imensă sală de consiliu, aşa-numita sală a cavalerilor (Fig. 8).
Lázár István al IV-lea a avut două soţii. La nunta lui Bethlen Gábor, ţinută la
Kosice (1626) a fost prezent cu prima soţie, Székely Ilona10. La puţin timp după
nuntă, s-a născut (1626) fiul lor, Lázár István al V-lea11, tatăl doamnei noastre.
Copilul avea abia trei ani când îşi va pierde mama (1629). Tatăl s-a afundat în
muncă şi a început reconstruirea castelului de la Lăzarea. În anul 1631, construieşte
un bastion, iar în anul 1632 a lărgit întregul edificiu, unde, după puţin timp, a adus
în cele din urmă o soţie nouă în persoana domnişoarei Kovacsóczy Zsuzsanna12.
Relaţia adolescentului Lázár István al V-lea cu mama vitregă în urma morţii tatălui
(1644)13,, relaţie care nici până atunci nu fusese foarte senină, a fost umbrită de
litigiile permanente legate de averea familiei. Nu cunoaştem cu exactitate mărimea
moştenirii ce a pricinuit o tracasare permanentă, însă Lázár István al IV-lea, prin
testamentul scris în 1634 a lăsat celei de-a doua soţii, Kovacsóczy Zsuzsanna, o
avuţie care valora 4 000 fiorini maghiari14. Şi aceasta era doar o parte a moştenirii.
Merită să vorbim mai pe larg despre viaţa lui Lázár István al V-lea, întrucât
mediul, mentalitatea, atmosfera familiară, păstrarea tradiţiei şi-au pus amprenta pe
viaţa copilei Lázár Erzsébet, modelându-i personalitatea. Continuator fidel al
ambiţiilor strămoşilor săi, Lázár István al V-lea a întărit poziţia sa socială. A fost
numit prim-jude regal al Scaunelor Ciuc, Giurgeu şi Caşin (1660), a devenit „aulae
familiaris” al principelui Rákóczi György al II-lea. În 1651 este „locotenentul
cavalerilor giurgeni”. De altfel, a demonstrat de nenumărate ori de-a lungul vieţii
talentul său militar moştenit de la tatăl său.

10
A fost fiica lui Székely Miklós din Şumuleu-Ciuc, căpitan general al Ciucului şi a cărei
mamă era originară dintr-o familie nobilă poloneză, apare cu numele de „Rhaba” sau de la caz la caz
cu „Rhabianka Dorothea”: v. Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 138–139.
11
Ibidem, p.155.
12
Era fiica cancelarului Kovacsóczy Farkas şi a lui Harinai Farkas Kata, care mai înainte a fost
soţia lui Mikola Ferenc: Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és nemzedékrendi táblákkal,
vol. VI, Pest, 1860, p. 423.
13
„Lázár István al V-lea a pornit în Ungaria împreună cu trupele lui Rákóczi György I în
războiul purtat alături de suedezi împotriva împăratului Ferdinand al III-lea. A murit în data de 9
mai 1644, pe timpul retragerii trupelor domneşti după lupta de la Palancha. Se presupune c-ar fi
murit de gută…” v. Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 145.
14
SJAN Covasna, Fond 36: Arhiva familiei Apor, Nr. 205.

271
 Lázár István al V-lea a avut două căsătorii, din care au rezultat în total cinci
succesori pe linia genealogică al familiei. Petki Kata, cea dintâi soţie, fiind fiica lui
Petki István căpitan general al Ciucului, magister curiae regiae şi sfetnic al lui
Rákóczi György al II-lea, „a adus noroc bun” casei. Socrul şi ginerele au fost
conducători de seamă, soldaţi extrem de talentaţi şi de bravi, nu o dată au fost
împreună în campanii militare, cunoscându-se deja de înainte. Fiind în postura de
căpitan general al Ciucului, a petrecut mult timp în cetatea din Miercurea-Ciuc,
unde l-a înlocuit chiar şi pe Petki István, socrul lui. Scrisorile pe care le vom
prezenta în continuare dau dovadă despre faptul că între ginere şi socru a existat o
perfectă înţelegere, afecţiunea şi stima lor reciprocă dăinuind până la moarte.
Socrul scria despre Lázár István al V-lea, spunând că este un ginere „curajos, cu
frică de Dumnezeu şi cu o minte erudită”. Adăuga de asemenea că „stau să
mărturisească această erudiţie a minţii sale ciornele (impurum) numeroase ale
scrisorilor din arhiva familiei, scrise de el în limba maghiară şi latină, trimise apoi
principilor, autorităţilor maghiare şi transilvănene, precum şi nobililor din Moldova
şi Valahia”15.
Din această primă căsătorie s-au născut doi copii: Erzsébet cea despre care
vorbim, şi István al VI-lea.
Cunoaştem prea puţin despre evenimentele din sânul familiei Lázár, despre
atmosfera ce domnea în spatele uşilor, drept urmare întâmplările din perioada
copilăriei lui Lázár Erzsébet în mare parte ne rămân necunoscute. Însă în baza
puţinelor informaţii pe care le deţinem, putem să presupunem că în familie a
domnit o atmosferă iubitoare de tradiţie şi plină de respect şi unde i se acorda
soţiei, socrului deopotrivă, respectul cuvenit. Tradiţiile familiei au fost păstrate cu
mare devotament. O faptă al tatălui, Lázár István al V-lea, din 1665, trădează acest
lucru. Cântărind şansele unei posibile retrageri din viaţa publică, din respect faţă de
strămoşi, mai cu seamă cu gândul la tatăl său, Lázár István al IV-lea, a început anul
„cu lucruri sfinte”. În semn de pietate faţă de tatălui său, a dăruit pe muntele
Szármány un lot de pământ fraţilor franciscani, în vederea construirii unei
mănăstiri şi biserici, pentru a înălţa o amintire „părintelui său drag” asemenea
„unui fiu bun şi dornic de a imita pilda lui dumnezeiască”16.
Despre viaţa publică a tatălui Lázár István al V-lea avem mai multe ştiri.
Tatăl, „cel mai ilustru” membru al familiei, pe-atunci a jucat un rol plin de relief pe
scena societăţii transilvănene. În permanenţă a ticluit planuri politice, dorind să fie
recunoscută adeziunea sa politică. Cu călăreţii şi suliţaşii săi, în permanenţă a fost
pe drumurile Transilvaniei, fie că se afla în inima uneltirilor împotriva principelui
Barcsai Ákos17, fie că era preocupat să-l ajute pe Kemény János să ajungă pe tron18.

15
Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 156.
16
Ibidem, p. 171.
17
14 septembrie 1658, Barcsai Ákos este numit principele Transilvaniei de către Marele vizir
Köprülü. Domneşte până în anul 1660.
18
1 ianuarie 1661, Kemény János este ales principe la Dieta de la Reghin. Domneşte până în
anul 1662.

272
Duşmănia principelui Apafi Mihály19 şi-a atras-o din cauza alianţei făcute cu Béldi
Pál. Au avut o misiune grea curierii, poştaşii trimişi cu scrisori, rugăminţi şi
porunci în căutarea tatălui lui Erzsébet. Dacă nu era la Lăzarea, Archiud sau
Miercurea-Ciuc, puteau să-l caute în Gurghiu, Târgu Mureş sau în oricare alt judeţ.
A fost alături de principele Rákóczi György al II-lea în ajutorul dat voievodului
Constantin Basarab (1655), mai apoi l-a ajutat şi în ocuparea tronului polonez.
După ce campania militară a rămas fără succes, în anul 1657 s-a retras pe domeniul
său din Lăzarea.
În urma căderii lui Rákóczi, Ali paşa a năvălit în Ciuc, pârjolind întregul
ţinut. Lupta de pe Tolvajostető (Pasul Vlăhiţa) a fost pierdută, iar poporul l-a
considerat vinovat pe Lázár István pentru înfrângerea primită şi îl chemă la
judecată. În aceeaşi perioadă, nobilul din Lăzarea a fost atins şi de mânia lui
Barcsai Ákos, care, în vara anului 1660, l-a închis în cetatea Gurghiului după ce nu
a reuşit să-l facă adeptul lui. Însă arestul său nu a adurat mult, căci a evadat,
scoţând zăbrelele geamului închisorii. Cu toate acestea, de soartă n-a putut să
scape. A fost închis în toamna anului 1678 în cetatea Făgăraşului, fiind acuzat de
înaltă trădare împotriva principelui Apafi. Izolarea sa a fost totală, îi era interzisă
orice vizită, chiar şi vizita celei de-a doua soţii, Keresztúri Krisztina. În final, în
1679, a murit în închisoare la vârsta de 53 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost luat
şi apoi înmormântat la Lăzarea. Pe scurt, atât cunoaştem despre viaţa zbuciumată a
lui Lázár István al V-lea, în a cărui umbră a crescut Erzsébet şi a cărui lipsă a
simţit-o atât de mult.
Mama ei, cum am mai amintit, a fost Petki Kata, fiica lui Petki István, căpitan
general al Ciucului. Avem puţine informaţii despre viaţa ei, cum de altfel este şi
cazul celorlalte doamne din acea epocă, ceea ce nu ne ajută deloc în schiţarea şi
cunoaşterea personalităţii precum şi a istoriei vieţii lui Erzsébet. Bazându-ne pe
puţinele referiri de natură diferită, presupunem că a fost o soţie devotată, o femeie
care a fost credincioasă familiei, şi care a cultivat cu fidelitate relaţiile de
rubedenie. Cu siguranţă s-a bucurat de avantajele relaţiei familiare dintre tatăl său
şi soţul ei, în care comportamentul amândurora era numai stimă şi iubire. Copiii,
Erzsébet şi fratele ei, au petrecut perioade îndelungate la bunicii Petki, ceea ce ne
arată o familie unită la nivelul a trei generaţii. La bunici au găsit siguranţă şi
adăpost părinţii; pentru a-i scăpa de marile nenorociri, nu rareori au dus copiii la ei.
Aşa s-a întâmplat şi în anii 1660–1661, când şi Ţinutul Secuiesc a fost atins de
epidemia de ciumă. Scrisoarea lui Lázár István al V-lea, din 12 octombrie 1661,
trimisă socrului Petki István din Lăzarea se referă la acest lucru. În scrisoare, tatăl
este îngrijorat ca nu cumva copiii să fi fost o povară pentru bunici: „[...] dacă
cumva s-ar fi săturat de copii, Domnul să ne aibă în pază, [...]” şi chiar dacă ciuma
s-a mai potolit, n-au curajul să-i aducă acasă „[...] şi totuşi se-ntâmplă să mai
moară unu sau doi. Cu toate acestea poate că Dumnezeu o să-i ocrotească pe
sărmani”20. În schimb, după abia cinci zile îl anunţă pe socrul său: „[...] Totuşi,

19
14 septembrie 1661. La Dieta convocată la Târgu Mureş, la porunca lui Ali Paşa, Apafi
Mihály este ales principe. A domnit până la data 20 aprilie 1690.
20
Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 189.

273
folosindu-mă de această ocazie momentană, am trimis după copii, căci, slavă
Domnului, şi ciuma s-a potolit”. În post scriptum „[...] fiul devotat al Domniei
voastre” îl roagă cu duioşie pe socrul său: „Iertare rogu-vă, tatăl meu bun, că v-am
necăjit până acum cu sărmanii copii…”21.
Soarta a fost prielnică cu Petki Kata şi în calitate de mamă. Chiar dacă
moartea l-a răpit timpuriu pe Lázár István al VI-lea, fiul ei, a ajuns s-o vadă
măritată pe fiica ei, care apoi i-a dăruit nepoţi. A fost încă în viaţă la naşterea a trei
dintre cei şapte nepoţi. În 1672, „moartea a răpit-o pe soţia şi mama preaiubită” de
lângă Lázár István al V-lea şi de lângă fiica ei, Erzsébet22.
În orice familie, averea la un moment a dat naştere la disensiuni. Nici
doamna noastră nu a făcut o excepţie de la regulă, căci a fost nevoită să se judece
cu fraţii şi cu neamurile din partea mamei sale. După cum am mai amintit, Lázár
István al VI-lea, fratele lui Erzsébet, a avut o moarte prematură. Drept urmare,
Erzsébet a rămas singurul copil al familiei. Întrucât nu supravieţuise un fiu
moştenitor, conform dreptului familiar secuiesc, după moartea ambilor părinţi,
averea familiei i-ar fi revenit lui Erzsébet, datorită calităţii sale de
moştenitoare/moştenitor, atribuindu-i-se calitatea de fiu (praefactio), printr-un
artificiu juridic specific dreptului transilvănean. Însă n-a fost să fie aşa, deoarece
Lázár István al V-lea, la puţin timp după moartea primei soţii, s-a căsătorit şi a
doua oară. Astfel, în 1673 a luat-o de soţie pe Keresztúri Krisztina23 de la care s-au
născut încă trei copii: Lázár Zsuzsanna, Lázár Ferenc al VI-lea şi Lázár Antal I.
Mai târziu, acest lucru a dat naştere la o mare confuzie în familie, în special
în contextul împărţirii posesiunilor din ramura Lázár, deoarece Erzsébet, în
urma naşterii fraţilor vitregi, şi-a pierdut privilegiul de fată-moştenitor asupra
patrimoniului patern.
Revenind la anii de tinereţe din viaţa lui Erzsébet, aflăm din corespondenţa
tinerei faptul că soarta i-a oferit un soţ în persoana lui Kálnoki Sámuel (Fig. 9),
agreat de altfel atât de ea însăşi, cât şi de familia sa. Tinerii se cunoşteau deja din
fragedă copilărie. Bărbaţii familiilor Lázár şi Kálnoki deseori au pornit împreună în
fruntea trupelor secuieşti în campanii militare comune alături de principii
transilvăneni. O scrisoare aşternută de Lázár Erzsébet în luna noiembrie 1665 stă
mărturie pentru faptul că între tineri exista deja o relaţie strânsă. În scrisoarea
tinerei trimisă lui Kálnoki Sámuel din Archiud putem citi: „scrisoarea dumitale,
dragul meu domnişor, mi-a parvenit alaltăieri seara, prin sluga tatălui meu, şi am
primit-o cu dragă inimă”.
Această scrisoare elucidează două aspecte şi anume: întâi de toate constatăm
că scrisoarea este o verigă dintr-o corespondenţă bogată, totodată ne dăm seama că
Lázár Erzsébet este o tânără domniţă care se adresează lui Kálnoki Sámuel „cu
dragul meu domnişor”. Şi încă ceva. Relaţia dintre tineri a fost privită cu ochi buni
şi de către părinţi. Acest lucru reiese din aceeaşi scrisoare, deorece, după ce scrie
despre boala mamei sale, fata transmite şi salutul ei: „Domnia Sa prin mine vă

21
În 1660, apoi în 1661 a fost o mare epidemie de ciumă în ţară, ibidem, p. 190.
22
Ibidem, p. 175.
23
Fiica lui Kereszturi István şi a lui Tholdalagi Kata.

274
trimite dumitale complezenţa sa plină de dragoste, vă urează ca Dumnezeu să vă
binecuvânteze şi în această lume şi în cea de apoi şi speră că Domnia voastră nu a
uitat de Domnia sa”24.
Pe timp de pace, copiii şi fiii familiilor se-ntâlneau la curtea principelui sau
cu ocazia dietelor, iar în zilele însemnate de sărbătoare, în cazul în care raporturile
dintre ele nu erau cumva tulburate de vreun conflict, îşi făceau vizite unii altora.
Căsătoria tinerilor, potrivit obiceiului vremii, conducea automat la mărirea averii
familiei. Peste tot în Transilvania, pe această cale s-a împletit viaţa şi s-a mărit
averea multor familii din înalta nobilime.
Iniţial, Kálnoki Sámuel, tânărul soţ din Valea Crişului nu a avut o mare
avere. După terminarea studiilor, a considerat că a sosit momentul căsătoriei. A
cerut-o de soţie pe Lázár Erzsébet, după o perioadă relativ lungă în care i-a făcut
curte. În prima instanţă, mirele nu a fost în rang superior familiei Lázár din
Lăzarea, chiar dacă şi el s-a născut într-o veche familie nobilă din secuime.
Kálnoki István, tatăl său, a fost judele regal al Scaunului Miclăuşoara (cca. 1631) şi
căpitan al secuilor. Mama sa, Béldi Anna, a fost fiica lui Béldi Kelemen, căpitan
general la Trei Scaune, pe timpul lui Bethlen Gábor, general al secuilor25. Copiii
familiei Kálnoki au fost crescuţi şi educaţi în credinţa catolică, mai întâi la
franciscanii din Şumuleu-Ciuc, mai apoi la gimnaziul iezuit din Cluj-Mănăştur,
unde altminteri a studiat şi Lázár István al V-lea, socrul său 26.
În final, asemenea tinerilor nobili bogaţi transilvăneni, Sámuel a fost trimis la
Viena pentru studii27. După ce „Acest domn, fiind încă tânăr, a săvârşit studiul
filosofiei la Viena, a vizitat şi părţile croate şi italieneşti, a terminat instrucţia
militară şi de acolo s-a întors în Transilvania”28, la vârsta de 27 de ani a cerut-o în
căsătorie pe Lázár Erzsébet. Nunta lor a avut loc în 1667, în prima săptămâna de
după Paşte. Aflăm acest detaliu din rândurile contelui Thököly István, scrise tatălui
lui Erzsébet şi unde, precum scrie „cu dragă inimă aş fi dorit să fiu prezent” (adică
la nuntă), însă multiplele treburi de stat nu i-au îngăduit ilustrului domn. Încheie,
luându-şi rămas bun „[…] ca proaspeţii însurăţei să aibă parte de tot binele
dumnezeiesc […] rămân al vostru binevoitor şi slujitor devotat” […] Comes
Steph(anus) Theokeoly m(anu) p(ropria). In arce Vajda Hunyad (Hunedoara)
17 April. 1667”29.
Tânăra nevastă, chiar dacă după moartea fratelui său, István al VI-lea, a fost
beneficiara de drept a titlului de moştenitor în cazul posesiunii Lázár din Lăzarea,

24
Apor Péter verses művei és levelei (1676–1752), ed. de Dr. Szádeczky Lajos, Budapest,
1903, vol. I, p. 346.
25
Trócsányi Zsolt, Erdély központi kormányzata 1540–1690, Akadémiai Kiadó, Budapest,
1980, p. 362.
26
Csáki Árpád, Gr. Kálnoki Sámuel erdélyi alkancellár végrendelete (1705), în Kastélyok,
udvarházak és lakói a régi Székelyföldön, p. 221.
27
Conform istoricului Benkő József, Kálnoki Sámuel a făcut studii umaniste în Viena însă
numele lui până acum nu s-a găsit în catalog înscrieilor, v. Kissné Bognár Krisztina, Magyarországi
diákok a bécsi tanintézetekben 1526–1789, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, Budapest, 2004.
28
Kálnoki István naplója 1645, introducere de Benkő József, în „Erdélyi Történelmi Adatok”,
Vol. IV, sub redacţia lui Szabó Károly, Cluj, 1862, p. 136.
29
Lázár Miklós, A gróf Lázár család, p. 173.

275
datorită opţiunilor politice schimbătoare ale tatălui ei, n-a putut să aducă în
căsătorie o zestre mare. Despre acest aspect putem citi următoarele în scrisoarea lui
Mikes Kelemen, cumnatul lui Kálnoki Sámuel: „[…] Domnia Sa Lázár István m-a
rugat pe mine […] să spun Domniei Sale Kálnoki Sámuel, că pe soţia Domniei
Sale (adică pe Lázár Erzsébet – n.n., T.S.K.) nu a putut-o înzestra aşa cum se
cuvine. Deoarece pe timpul domniei lui Barcsai Ákos a fost deposedat de toate
posesiunile sale interne” din acest motiv „pentru Domnia Sa (adică lui Lázár
István – n.n., T.S.K.) n-au dat nici vite, nici alte bunuri. N-au dat nici trăsură, nici
cai, împreună cu Doamna Kálnoki Sámuel”30.
Unde a avut loc nunta? Deocamdată nu cunoaştem locul. Putem să ne gândim
mai cu seamă la Archiud sau la castelul din Lăzarea, care în acea perioadă erau
deja terminate şi puteau să găzduiască o nuntă, unde puteau să-şi prezinte omagiul
diverşii domni iluştri din Transilvania. De fapt şi reşedinţele de la Valea Crişului şi
cea din Miclăuşoara ale familiei Kálnoki erau în construcţie, însă n-au rezistat
năvălării tătarilor din 1661, căci curia de la Valea Crişului a fost amintită ca „un
edificiu avariat de focul păgânilor”. Chiar dacă refacerea curiei din Valea Crişului
a fost începută înainte de anul 1670, fiind mărită cu „un al doilea contingatio cat”
adică cu un etaj, totuşi întregul edificiu a primit învelitoarea sa de şindrilă doar în a
doua parte a lunii august31.
După nuntă, tinerii căsătoriţi s-au mutat pe domeniul tatălui Lázár István al
V-lea de la Archiud. Aici, în curând s-a născut Sofia, prima lor fiică. Legat de
eveniment, Kálnoki Sámuel scrie pe scurt următoarele în jurnalul său: „Anno 1669.
die 2 Septembrie. Măritul Dumnezeu a dat soţiei mele o fetiţă la Archiud. Am
botezat-o la Sf. Gheorghe, ziua […] noiembrie […]. Numele ei este Sofia”. Ca naşi
de botez au fost chemaţi doi înalţi demnitari şi anume: sfetnicul Haller Pál, comite
de Târnave, iar cel de al doilea a fost Bodoni György, asesor la Curtea de apel32.
Chiar dacă a ajuns în casa unui nobil mai însemnat din secuime dintr-una din
înalta nobilime, Lázár Erzsébet a cunoscut şi ea la rândul ei greutăţile începutului.
Legat de începuturi, soţul relatează următoarele în testamentul său: „În mâna mea
a rămas doar acest conac pustiu din Valea Crişului, care fiind pârjolit de tătari,
avea zidurile de piatră foarte ruinate, pentru că mulţi ani au stat fără acoperiş şi
am fost strâmtoraţi doar în trei cămăruţe, acoperite doar cu paie. Din acest motiv,
întâi de toate, împreună am început să construim şi timp de câţiva ani am fost
ocupaţi să facem acest lucru”33. În 1670, după un an, familia s-a mutat din Archiud
în castelul Kálnoki din Valea Crişului aflat încă în reconstrucţie, unde pe moment
au putut locui în trei încăperi acoperite cu paie. Aici s-a născut cel de al doilea
copil şi anume Kata. „În data de 30 iulie 1670. Măritul Dumnezeu a dat soţiei mele
o fetiţă. Am botezat-o Kata în aceaşi zi, seara, în Valea Crişului pentru că ne-am
temut pentru viaţa ei”34. Teama părinţilor pare că s-a adeverit, deoarece numele

30
SJAN Covasna, Fond 36: Arhiva Apor, Nr. 476.
31
Tüdős S. Kinga, Székely főnemesi életmód a XVII. század alkonyán, Kriterion, Bucureşti,
1998, p. 46.
32
Kálnoki István naplója 1645, vol. IV, p. 155.
33
Csáki Árpad, Gr. Kálnoki Sámuel, p. 244.
34
Ibidem.

276
Kata n-a fost trecut în arborele genealogic al familiei, ceea ce înseamnă că pruncul
a părăsit repede această lume.
De-a lungul vieţii sale, soţul n-a uitat niciodată că de fapt la baza bunăstării
lor materiale au stat moştenirea şi zestrea modestă ale soţiei. Tatăl lui Erzsébet,
deja pe timpul vieţii a dat prin testament fiicei sale o parte din posesiunea Lázár,
mai precis moştenirea din partea mamei, adică domeniile din Ciuc deja amintite.
După moartea tatălui din 1679, prin împărţirea averii acestuia între cei doi fraţi
vitregi Erzsébet şi Ferenc din 18 iunie 1680 –, ea primeşte, cu condiţia respectării
anumitor condiţii, jumătate din posesiunea din Band, posesiunile din Ciuc şi
conace precum şi domenii din localităţile Tonciu (judeţul Mureş), Dedrad,
Filipeşti, Lăzăreşti, Ciceu, Misentea şi Bancu35.
Curând, familia a avut parte de consolare, deoarece rând pe rând s-au născut
copii: Anna, Hedvig, Ágnes, Zsuzsanna, Borbála şi într-un final Ádám, multaşteptatul
fiu. Este adevărat, Dumnezeu a dat doar un singur fiu, ceea ce pentru o familie de
secui nu era un eveniment ruşinos. Astfel de întâmplări precum şi o ceată
numeroasă de copii nu erau o raritate în casele transilvănene ale secolului al XVII-lea.
De exemplu, în jurul anului 1676, familia Teleki avea 9 copii în viaţă, din care
mare parte au ajuns la vârsta maturităţii. În conacul lui Apor Lázár din Turia de
Jos, 12 copii au văzut lumina zilei. Mai târziu, şi Borbála, una dintre fiicele lui
Lázár Erzsébet, a devenit mamă a 12 copii. În acea perioadă, o soartă tristă a avut
familia principelui Apafi, unde din cei 9 copii, doar un singur fiu a rămas în viaţă,
Apafi Mihály al II-lea, care a fost şi ultimul principe al Transilvaniei36.
În consecinţă, Lázár Erzsébet a fost o mamă împlinită. Dintre copii crescuţi
în sânul familiei, doar Hedvig a renunţat la bucuriile şi provocările maternităţii.
Primind acordul familiei, mai întâi a intrat în mănăstirea clariselor din Bratislava,
apoi la Buda şi în final a trăit la Pesta, între zidurile unei mănăstiri. Alcătuirea şi
asigurarea zestrei pentru celelalte fete potrivit rangului lor social, precum şi găsirea
unui soţ, erau o adevărată provocare pentru familie. În cele din urmă, osteneala lor
a fost încununată de succes. În primăvara anului 1695, fiica Kálnoki Anna s-a
măritat cu Lugossy Ferencz37 din Petreştii de Jos, care a fost favoritul
guvernatorului Bánffy György. A fost un om erudit. Pe timpul exilului său din
Muntenia, scrierile sale despre istoria Transilvaniei au intrat chiar şi în atenţia

35
SJAN Covasna, Fond 74: Arhiva familiei Kálnoki, Fasc. I/6; Lázár Miklós, A gróf Lázár
család, p. 204.
36
20 aprilie 1690, petiţia stărilor ardelene înaintată împăratului Leopold I, pentru ca în baza
convenţiei din 1687 să-l recunoască ca şi principe al Transilvaniei pe Apafi Mihály al II-lea, fiul
principelui defunct. Însă în 1695 Leopold îl reţine în Viena pe Apafi Mihály al II-lea, care primeşte
titlul de principe imperial şi o gratificaţie anuală de 10 000 fiorini, cu condiţia să nu se mai întoarcă în
Transilvania. A murit la Viena în 1713.
37
Lugossy Ferenc în decembrie 1661 avea funcţia de subprefect al comitatului Albei. Între
1662–1690 este secretar al cancelariei principatului. În catalogul Dietei din anul 1687, numele lui este
trecut printre cei de rang înalt, însă acest lucru i se datorează mai degrabă „în semn de răsplată pentru
serviciul său îndelungat” şi nu indică nicidecum apartenenţa sa adevărată, Trócsányi Zsolt, Erdély
központi kormányzata 1540–1690, p. 152, 186; Magyarpeterdi Lugossy Ferenc a murit în 1692, a fost
căsătorit cu Barcsai Anna, care a fost înmormântată în decembrie 1689, v. Nagy Iván, op. cit., vol.
VII, p. 194.

277
stolnicului Constantin Cantacuzino. O altă fiică, Sofia, a devenit soţia lui
Boldogfaly János. Kálnoki Borbála a rămas acasă, în casa părintească, devenind
soţia baronului Apor Péter, căpitan general al comitatului Mureş, nepotul lui Apor
István, trezorerier al Transilvaniei. Nunta lor a avut loc cu mare fast în luna iunie
1699, iar ceremonia căsătoriei a fost celebrată în Catedrala Sfântul Ştefan la
rugămintea lui Kálnoki Sámuel, tatăl miresei, care în acea vreme stătea la Viena
împreună cu soţia sa, Erzsébet şi ceilalţi copii. Casa nuntaşilor a fost onorată de
prezenţa notabilităţilor de seamă. Căsătoria a fost oficiată de Cardinalul Kollonich,
reprezentantul împăratului Leopold. Cancelarul maghiar Mattyasovszky, episcop
de Nyitra a fost prezent în numele tânărului rege Iosif. Muzica a fost asigurată de
către muzicanţii curţii şi a fost prezentă aproape întreaga Cameră Aulică a
imperiului. Bătrânul Apor István, în van a bombănit nepotul împotriva „nunţii
vieneze”, nutrind teama că ardelenii o să prindă gustul „nunţilor viezene”. Nunta
s-a desfăşurat în toată splendoarea şi cu ceremonia cuvenită, departe de casele
părinteşti din secuime ale tinerilor. La puţin timp după nuntă, tinerii căsătoriţi au
plecat grăbiţi spre casă, părăsind Viena, scena nunţii lor, întrucât urmau să fie
binecuvântaţi cu primul lor copil. La nouă luni după nuntă, Apor István îi dădu de
ştire „dragului meu cumnat” aflat la Viena despre faptul că „astăzi în dimineaţa
zilei de 29 martie, în jurul orelor nouă, Domnul a binecuvântat-o pe nora mea cu o
fiică bună, ea – nora – s-a aflat de aseară în chinuri mari, până când Dumnezeu a
scăpat-o de povara ei, iar ea conform Sfintei Scripturi, după ce a născut a şi uitat
de propria-i durere, căci a adus pe lume un om. Domnia Voastră să se-ngrijească
de cumpărarea unei hăinuţe nemţeşti pentru copilă. Vă aştept la botez, iar
Doamna, soţia Dumitale să mă anunţe cum doreşte să fie botezată, cine să fie naşii
şi naşele de botez”38. Lázár Erzsébet nici nu a avut timp să-şi revină din oboseala
„nunţii vieneze”, căci pe dată trebuia să se-ngrijească de botezul nepoatei sale.
Kálnoki Ágnes, ultima fiică a familiei, doar după moartea tatălui s-a măritat
cu contele Bartolomeo Feratti, originar din Napoli şi medic la curtea lui Constantin
Brâncoveanu, voievodul Ţării Româneşti. Fratele ei, Ádám, care a şi aranjat
căsătoria, s-a îngrijit să fie înzestrată.
Contemporanul Cserei Mihály a consemnat următoarele despre nunta lui
Agnes: „La întoarcerea din Sibiu, aici la casa vămii din Braşov s-a celebrat cu
mare fast nunta contelui Ferrati Bertalan, medic la curtea voievodului Munteniei,
Constantin Brâncoveanu cu Ágnes, fiica răposatului conte Kálnoki Sámuel. Au fost
prezenţi generalul Faberi, cu mulţi ofiţeri germani, cu femeile lor, generalul
Munteniei, Toma Cantacuzenus, maistrul ceremonier al voievodului, Balian39 cu
fiul său, boierul Roset40, voievodul de aici, Georgius Cantacuzenus împreună cu
soţia şi cu socrul său, alături de ei şi domnii saşi de aici, iar dintre maghiari
Nemes János41, Tamás Gábor, Bernald János, Kálnoki József, Jankó Péter, eu şi

38
Apor Péter, Verses művei és levelei (1676–1752), p. 11–12.
39
Boier din Muntenia neidentificat.
40
Ruset Iordache, boier moldovean.
41
Între 1663 şi 1678, Nemes János este asesorul curţii de apel domnesc, din aprilie 1667 este
căpitan general la Trei Scaune, trimis la Poarta Otomană, între 1678 şi 1688, a fost consilier, v.
Trócsányi Zsolt, Erdély központi kormányzata 1540–1690, p. 360–362.

278
alţii. În a doua zi după nuntă, seara, oaspeţii au fost poftiţi de general în faţa porţii
Şcheii Braşovului la un tractament, unde ofiţerii, cu o unealtă focoasă s-au
îndeletnicit cu măiestrie. Domnia sa Ferrati împreună cu soţia şi cu toţi alţii au
pornit înspre Muntenia”42.
Mărturiile care ne vorbesc despre modul de desfăşurare al nunţilor ocazionate
de măritatul fetelor vin să ateste faptul că, indiferent de locul unde avea loc nunta,
la Viena sau la Braşov, după obiceiurile vremii, familia avea grijă întâi de toate ca
celebrarea acestui eveniment să se facă după posibilităţile şi rangul lor. Ceea ce nu
a fost o sarcină prea uşoară, având în vedere că mama lui Ágnes, Lázár Erzsébet în
momentul nunţii fiicei sale era deja „orfană, văduvă…”
Ultimul vlăstar al familiei este Ádám, fiul mult aşteptat. A devenit speranţa
familiei, prin a cărui „descendenţă” neamul putea să dăinuiască, împreună cu
partea cuvenită din moştenire, asemenea familiilor de primori din secuime.
Bineînţeles că Ádám a primit o educaţie privilegiată. După ce acasă şi-a însuşit
ştiinţa abecedarului, asemenea tatălui, mai întâi a studiat la franciscanii din
Şumuleu-Ciuc, apoi în Colegiul iezuit din Cluj43. De aici, în 1697, a plecat la
Universitatea din Viena, unde în 1701 a obţinut titlul de „baccalaureatus”. În acest
răstimp, tatăl său se achita în Viena de funcţia sa de vicecancelar de Transilvania,
drept urmare, tânărul a putut să-şi petreacă şi pe mai departe zilele în mijlocul
familiei. În final, Ádám, nu doar în „Transilvania şi aici la Viena” a studiat ci şi pe
alte tărâmuri străine, pentru ca „să vadă şi să audă”, aşa cum putem citi despre
toate aceasta într-una dintre scrisorile mamei sale, Lázár Erzsébet.
În primul rând datorită grijii talălui său, tânărului Ádám i se prevedea o
carieră frumoasă. Astfel, în 1705, „Întrucât de la Majestatea Sa Imperială Leopold
I, împărat şi rege am obţinut pentru fiul meu postul de căpitan general al
Ciucului”, Ádám a putut să-şi preia postul, devenind totodată şi ultimul căpitan
general la Trei Scaune44. În 1713 era deja propus pentru postul de vicecancelar,
însă în luna iunie a anului 1719, la vârsta de 36 de ani a fost răpit de moartea
neagră a ciumei. Consoarta lui a fost contesa levantină Maria Mamucca de la
Torre, de la care a avut 9 copii, aproape toţi ajunşi la vârsta maturităţii.
Aşadar, Ádám, unicul fiu al familiei, a fost crescut şi educat cu mare grijă.
Fără îndoială că era preferatul mamei, ceea ce în cele din urmă nu prea a fost spre
binele lui. De fapt, un document de litigiu din secolul XVIII, ne dezvăluie că
răsfăţatul Ádám s-a transformat într-un bărbat îndărătnic, deseori manifestând o
fire dificilă. Martorii audiaţi în procesul contesei Kálnoki, soţia fiului lui Ádám,
contele Kálnoki József din 1795, purtat împotriva comunităţii ecleziale reformate,
l-au amintit pe Ádám ca pe un moşier puternic, încăpăţânat şi cu tendinţe misionare45.
Mai târziu chiar şi relaţia mamă-fiu a fost marcată de tensiuni. Rândurile unui
proces verbal realizat cu ocazia împărţirii moştenirii ne vorbesc despre acest
aspect46. Samuel Kálnoki tatăl lui Ádám, în testamentul său, nu întâmplător şi-a

42
Cserei M., op. cit., p. 441.
43
Csáki Árpád, Gr. Kálnoki Sámuel, p. 225.
44
Ibidem.
45
SJAN Covasna, Fond 31, Arhiva din Micloşoara, Nr. 2/13.
46
Ibidem.

279
formulat îngrijorarea faţă de fiul său, prevenindu-l să fie un copil respectuos „care
să fie pe plac” mamei, iar „dacă i-ar pricinui voit vreun necaz cu rea-voinţă şi n-ar
respecta-o ca pe o mamă”, la împărţitul avuţiei „să n-aibă parte de nimic”47.
Avem la dispoziţie relativ puţine date, pentru ca să putem scrie mai întemeiat
şi mai pe larg despre relaţia dintre mamă şi copii. Trebuie să ne limităm îndeosebi
la acele câteva frânturi găsite în scrisorile lui Lázár Erzsébet trimise soţului ei.
Acestea în schimb sunt date concrete. De exemplu, în luna octombrie a anului
1692, Erzsébet după ce a ajuns pe domeniul său din Band, a aşternut următoarele
rânduri soţului: „am venit până aici împreună cu Ádám (adică cu fiul ei de 9 ani –
n.n., T.S.K.) în pace şi sănătate” apoi a continuat „Slavă Domnului este binedispus,
am călătorit când pe jos, când în trăsură, acum mănâncă bine”. Ca post scriptum
mai adaugă: „Nu ştiam, scumpul meu Domn, cu ce aş fi putut să vă fiu pe plac de
aici, drept urmare v-am trimis cam 17 ciorchine de struguri, două sunt negre, două
sunt cu boabe mari; să dea Domnul să le puteţi savura cu multă sănătate. Domnia
Voastră să nu se abţină şi să dea şi copiilor, v-aş fi trimis şi gutui şi piersică, dar
n-am găsit nici măcar un fruct”48.
Mama a avut o relaţie foarte bună cu fiicele sale, relaţie pe care apoi surorile
au menţinut-o în continuare şi între ele. Bogata corespondenţă „îndelungată de
neamuri” atestă acest lucru. Aceste scrisori ne arată cum s-au sfătuit între ele, cum
au făcut schimb de leacuri şi diferite bunătăţi, cum s-au vizitat reciproc.
Erzsébet nu a fost doar păzitoarea vieţii şi sănătăţii copiilor ei, ci avut o
atenţie aparte şi asupra dezvoltării lor spirituale şi edificării lor intelectuale.
Conform uzanţei epocii, asemenea nobililor bogaţi, în aşa-numită casă-şcoală ce se
găsea în curtea curiei, copiii au fost educaţi de dascălul curţii. Casa-şcoală din
curtea conacului familiei Kálnoki din Valea Crişului nu era mare şi nu era mobilată
pretenţios, însă a corespuns scopului. Într-un inventar provenit din 1698 putem citi
precum că în casa-şcoală a fost „o masă lungă, o masă mai mică, patru bănci,
două bănci de forma unui jilţ şi un scaun simplu gravat”49. Ca să se roage şi pentru
a petrece ore de pietate, pruncii nu erau nevoiţi să iasă din curte, deoarece intrarea
în capela casei era din „arcada sufrageriei”, care a fost „boltită în întregime”.
Încăperea a fost iluminată de şase geamuri de sticlă „împodobite, montate în
plumb”. Copiii şi dascălii lor nu duceau lipsa cărţilor. Biblioteca aflată în aşa-numită
sală a castelului, presupunem că s-a îmbogăţit simţitor chiar pe timpul lui Kálnoki
Sámuel şi Lázár Erzsébet. De timpuriu, copiii au avut deci posibilitatea, acasă, în
căminul lor, să primească o educaţie umanistă şi religioasă, să citească operele
istoricilor romani Cicero şi Horaţiu, ale filosofilor greci, Plutarh şi Aristotel, să
citească viaţa sfinţilor. Iar pentru destindere puteau să-şi petreacă timpul cu
lecturile poveştilor cum ar fi călătoriile pline de peripeţii ale lui Guliver. Limba
latina în schimb au învăţat-o dintr-un manual foarte popular şi anume gramatica lui
Emanuel Alvarez, iezuit de origine spaniolă 50.

47
Csáki Árpád, Gr. Kálnoki Sámuel, p. 244.
48
SJAN Covasna, Fond 49, Arhiva Kálnoki, Fasc. II. pachetul 2/1.
49
Tüdős S., Székely főnemesi életmód a XVII. század alkonyán, p. 202.
50
Tüdősné Simon Kinga, A Kálnoky család XVIII. Századi könyvtára, în Emlékkönyv Jakó
Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára, Erdélyi Múzeum-Egyesület, Kolozsvár, 1996, p. 492.

280
 Soţii Lázár Erzsébet şi Kálnoki Sámuel s-au dedicat cu zel asigurării
perpetuării familiei, prin educarea urmaşilor, întârind în acelaşi timp şi poziţia lor
în societate. Soţul ei a ocupat mai întâi funcţia de jude regal la Trei Scaune, apoi
maistru sentenţiar, la începutul anului 1690. Numele său a figurat în perioada
1685–1690 printre „demnitarii de rang înalt sau cel puţin de vază” delegaţi pe
lângă sfatul domnesc51. Evenimentele tulburii din anii ’90 l-au dus departe de
cuibul familiei, iar Erzsébet a rămas multă vreme singură, cu copiii şi grijile unui
mare domeniu. Dintre zidurile oraşului Braşov, Kálnoky a pornit în tabăra lui
Thököly, fără să fie adeptul lui. N-a avut noroc, deoarece în luna august 1690 a fost
prins din porunca lui Thököly, suspectat fiind de spionaj în favoarea împăratului.
Ajunge prizonier de război în Ţara Românească, împreună cu Thököly, de unde,
după nouă luni, este eliberat de către domnul Constantin Brâncoveanu, la chezăşia
mai multor demnitari transilvăneni. Trecând prin Moldova, s-a îndreptat spre casă.
Pe timpul detenţiei sale, adepţii lui Thököly i-au devastat domeniul, pârjolind şi
jefuind şi conacul din Valea Crişului, ceea ce a prilejuit o mare spaimă şi durere
doamnei sale, Erzsébet 52.
În 1694 devenind „primul cancelar al curţii”, a organizat prima Cancelarie a
Transilvaniei de la Viena. Numirea sa ca vicecancelar n-a fost primită de către
demnitarii transilvăneni cu entuziasm unanim. Bethlen Miklós, cancelarul în
funcţie al Transilvaniei, l-a acuzat că „priveşte cu răutate legea, credinţa şi
ruinarea patriei sale”53. Kálnoki cu siguranţă a acceptat din interes personal postul
de vicecancelar al cancelariei transilvănene transferată în oraşul imperial. Era
conştient de faptul că această decizie îi oferea o carieră strălucitoare, ajutându-l să
devină şi cel mai ilustru vlăstar al familiei Kálnoki, străveche familie nobilă din
secuime. Şi n-a fost înşelat în aşteptările sale. Fidelitatea lui faţă de puterea
habsburgică a fost răsplătită în aprilie 1697, când Leopold I i-a dăruit titlul de
conte. În momentul preluării funcţiei sale, Kálnoki desigur nu s-a gândit că oraşul
imperial îi rezervă nu doar începutul unei carieri înfloritoare, ci şi sfârşitul acesteia,
deoarece tot aici, lângă curtea vieneză şi-a petrecut şi ultimele zile din viaţa sa.
Soţia lui, Erzsébet, l-a urmat la Viena. În 1713 a fost numit trezorier de
Transilvania, însă n-a ajuns să-şi ia în primire postul. Citând cuvintele lui Benkő
József „din cauza aşa-numitei lumi kurucz […] neputându-se întoarce în
Transilvania, a murit la Viena în anul 1706”54.
Este un lucru foarte cunoscut că femeile transilvănene ale secolului al XVII-lea,
doar în cazuri excepţionale, aveau posibilitatea să ocupe poziţii publice importante
şi doar dacă erau văduve de principi, precum Catharina de Brandenburg. Degeaba
erau dotate cu capacitate mentală excepţională, cu ambiţie sporită şi nu în ultimul

51
Trócsányi Zsigmond, op. cit., p. 149–150.
52
Cserei M., op. cit., p. 233; Benda Kálmán, Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár 1467–1706,
vol. I–II, ed. de Benda Kálmán, Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1989, p. 788; Quellen zur
geschichte der Stadt Brassó (1684–1783), vol. IV, Braşov, 1918, p. 417.
53
V. Winidsch Éva, Kemény János és Bethlen Miklós művei, Szepirodalmi Konyvkiadó,
Budapest, 1980, p. 832.
54
Kálnoki István naplója 1645, vol. IV, p. 136.

281
sporită şi nu în ultimul rând cu o excelentă capacitate de relaţionare, de cele mai
multe ori au fost nevoite să rămână în umbra soţului, în cazuri mai fericite să
netezească şi să-ndrepte cariera lor.
Lázár Erzsébet la rândul ei a avut această soartă, ceea ce în fond nu a fost o
sarcină neînsemnată, dacă privim la carierea soţului ei. Am mai amintit că Lázár
Erzsébet şi-a petrecut copilăria într-un cămin care trăia şi îşi ducea propria luptă
pentru carieră. Drept urmare, a avut posibilitatea să trăiască din plin efectele
relaţionărilor sociale, să cunoască îndeaproape dinamismul ascuns al acestor
procedee, tensiunile şi pericolele. Aceasta a fost o experienţă pe care, mai târziu,
lângă soţul ei a avut posibilitatea să o multiplice într-un mod strălucit. Asigurând în
permanenţă un fundal familiar paşnic, statornic, observând şi răspunzând în acelaşi
timp şi cerinţelor relaţionărilor sociale, Lázár Erzsébet a fost un real ajutor soţului, o
constructoare a carierei unui bărbat talentat, dotat cu cunoştinţe juridice excepţionale.
Astfel, Erzsébet a demonstrat nu doar excelenta capacitate organizatorică în
ceea ce priveşte treburile casei, creşterea copiilor, ci s-a dovedit o parteneră
statornică a soţului şi în administrarea gospodăriei şi a domeniului. Asemenea unei
gospodine desăvârşite, este la curent cu treburile gospodăriei, ia în primire recolta,
face socoteala şi ţine registrele cu intendenţii, şi dacă le mai rămâne timp şi vlagă
în calitatatea ei de „soţie perfectă, iubitoare, supusă slujitoare a Stăpânului său”,
aşterne scrisori, povestind pe larg soţului despre munca făcută şi despre cum se
desfăşoară lucrurile. Supraveghează munca iobagilor şi chiar dacă are oameni de
nădejde, intendenţi, provizori, ea însăşi se îngrijeşte de strângerea, transportul şi
depozitarea recoltei. Drept urmare, Lázár Erzsébet nu prea a avut timp pentru
meditaţie. Dacă nu aducea pe lume un copil sau nu se-ngrijea de ceata de copii, se
sfătuia cu intendenţii despre treburile ce urmau să fie făcute în gospodărie.
Muncă era din belşug, întrucât după greutăţile de la început, Kálnoky Sámuel
împreună cu zestrea lui Erzsébet avea în proprietate terenuri agricole ce depăşeau
în total 1000 de acri, ceea ce în condiţiile din Secuime a fost socotit ca fiind un
domeniu bogat55. În baza inventarului din 1698, majoritatea terenurilor arabile se
găseau în depresiunea Trei Scaune în jurul a două mari centre (Miclăuşoara, Valea
Crişului), respectiv a două centre mai mici (Ghidfalău, Sânzieni). Au mai fost
posesiuni Kálnoky în părţile Ciucului, Giurgeului şi Caşin. La acestea, s-a mai
adăguat moştenirea lui Lázár Erzsébet din Band (Scaunul Mureşului), viile şi
gospodăriile din Nadiş şi Unguraş precum şi posesiunea din Şumuleu-Ciuc. Mai
multe părţi şi trupuri de moşie din averea Lázár se aflau în aşezările: Tonciu,
Dedrad, Filipeşti, Ciceu, Lăzăreşti, Delniţa, Cozmeni, Misentea precum şi la
hotarul localităţii Bancu. Lázár Erzsébet era nevoită să călătorească pe distanţe
mari, luându-şi de multe ori cu ea şi copiii. Scrisorile trimise soţului din orice parte
a domeniului înfăţişau în mod regulat situaţia gospodăriilor, informând despre
starea recoltei, competenţa sau incompetenţa slugilor, nevoile urgente. În scrisoarea
trimisă de pe domeniul din Nadiş, aflat departe de câminul ei din Trei Scaune
putem citi următoarele: „Şi astăzi am luat în evidenţă vinul” apoi alcătuieşte o listă

55
Tüdős S., Székely főnemesi életmód a XVII. század alkonyán, p. 94–102

282
exactă cu vinul din Sarosd şi Nadiş, vinul din dijmă şi datorie, precum şi cantitatea
viţei-de-vie de pe dealurile din Unguraş. Recolta bogată de viţă-de-vie, cantitatea şi
calitatea vinului au fost de importanţă majoră pentru ei, întrucât venitul obţinut de
pe urma cârciumilor a fost una dintre sursele băneşti profitabile ale familiei. Mai
târziu, în testamenul său redactat la Viena, după cum am mai amintit, Kálnoki
Sámuel se referă la acest aspect, atunci când notează: „şi în schimbul aurului soţiei
mele, am cumpărat vinuri pentru a-l vinde prin cârciumari, din profitul lor am
construit şi am trăit, deoarece având doar via din Adămuş, nici pentru masa
noastră n-ar fi fost de-ajuns vinul acelei vii” 56.
Îndeletnicirea legată de comerţul de vin, procurarea acestuia precum şi
negoţul nu erau străine nici pentru Lázár Erzsébet, care crescuse într-o casă în care
această preocupare furnizase o sursă de câştig pentru tatăl ei. Din scrisoarea
voievodului moldovean Gheorghe Duca, trimisă lui Lázár István al V-lea din Iaşi
pe 3 octombrie 1669, reiese că exista între ei o vie relaţie şi datorită comerţului cu
vin: „Am înţeles dorinţa de a procura vin din voievodatul nostru pentru necesarul
casei Domniei Voastre. Domnia Voastră poate să cumpere cu încredere, doar să
ne înştiinţeze după procurarea vinului, despre cantitatea necesară” şi a cărui „[…]
vamă sau treizecime pe jumătate de hectolitru vă vom permite Domniei Voastre
[…]”57. Chiar dacă din aceste rânduri nu putem afla care a fost cantitatea ce
acoperea necesarul casei şi cât a rămas pentru negoţ, constatăm însă că a existat o
relaţie comercială constantă între familii. De aceea, viaţa gospodinei Lázár
Erzsébet a fost însoţită în permanenţă de grijile legate de podgorii, producţia,
păstrarea, transportul şi negoţul de vin. Ea trebuia să prevadă, printre altele, ca
„vinul preparat de meşterul István, care apoi s-a şi maturizat” împreună cu
vinurile din Band „vor putea acum pe vreme bună şi gratis să fie transportate” în
pivniţa conacului din Valea Crişului de către iobagii din Scaunul Kézdi, care
pornesc spre casă 58.
Este indiscutabil că administrarea şi conducerea domeniului au fost pentru
Lázár Erzsébet o sarcină serioasă. Cei peste 200 de iobagi şi slugi au fost trataţi cu
severitate şi consecvenţă. A fost lipsită de blândeţe cu cei aflaţi în preajma ei, căci
soarta a educat-o astfel. Acest lucru reiese şi din instrucţiunile trimise de soţul ei,
înaintea începerii serviciului său din Viena. Erzsébet urma să rămână pentru mult
timp acasă, singură cu toate grijile administrării domeniului: semănatul, recoltele,
seceta şi ploile, reparatul acareturilor, cositul, îngrijitul vitelor şi al cailor, ţesutul
pânzelor în casă, brodatul, curăţenia. Printre altele îi recomandă soţiei ca pe timpul
permanenţei sale din Viena, „dacă unii dintre ei s-ar găsi în vinovăţie, să nu fie
întemniţaţi sau biciuiţi întrucât, dacă în lipsa mea o să-i ţină prea strâns în aceste
vremuri nefericite …. şi în caz de s-ar răscula, ar răspunde cu multe distrugeri
îngrozitoare”. În continuare, soţul în prag de plecare, îi recomanda Doamnei Sale
ca „să-l atragă” pe iobag în slujba conacului mai degrabă cu cuvinte dulci, decât

56
SJAN Covasna, Fond 36, Arhiva Apor, Nr.1094, publicat de Csáki Árpád, Gr. Kálnoki
Sámuel, p. 243–249.
57
Lázár M., op. cit., p. 196–197.
58
SJAN Covasna, Fond 74, Arhiva Kálnoki. Fasc.II. pachetul 2/1.

283
să-l constrângă la muncă prin „întemniţare”59. Autoritatea stăpânei trebuia să fie
aidoma celei a soţului ei, iar înţelepciunea şi tăria de caracter la fel. Au fost destui
iobagi şi în conacul familiei Kálnoky din Miclăuşoara. În raportul din 4 octombrie
1694 trimis guvernatorului general Bánffy György referitor la încartuirea trupelor
imperiale-regeşti, legat de Miclăuşoara putem citi următoarele: „Printre aceştia
sunt 5, cinci oameni liberi. Toţi ceilalţi, în marea lor majoritate sunt iobagii
Domnului Kálnoky Sámuel”. Tot atunci au consemnat şi despre Aita Medie,
aşezarea vecină că „este un sat format mai mult din oameni liberi, există câţiva
iobagi, sunt ai Domnilor Kálnoky”60.
Ceata numeroasă de slujitori se îndeletnicea în primul rând cu menţinerea
ordinii şi curăţeniei în casele din Valea Crişului şi Miclăuşoara, cu treburile legate
de gospodărie, cu îngrijirea animalelor. Printre ei erau argaţi, vizitiu, meşter pitar,
pescar, bucătăreasă care pregătea masa slujitorilor. Fetele cusătoare şi ţesătoare
lucrau în micile atelierele ridicate în curte. Grădinile din Valea Crişului şi
Miclăuşoara au fost îngrijite de către grădinari tocmiţi61. În cele 12 mori de pe
domeniu (joagăr, râşniţă, moară pentru grâne) au lucrat morari angajaţi. Au fost
plătiţi de stăpâna lor, doamna Erzsébet, cu bani peşin, îmbrăcăminte şi hrană.
Pentru a preîntâmpina necesităţile schimbătoare ale vieţii, pe porţiunile
împădurite ale domeniului, unii stăpâni de domenii au ridicat ateliere de sticlărie,
adică glăjerii. Acestea, care mai târziu s-au transformat în unităţi producătoare, au
fost realizate iniţial cu scopul de a produce atât geamurile conacelor, cât şi pentru a
acoperi în permanenţă necesarul de sticlărie al gospodăriei. Mai mult ca sigur că în
Trei Scaune, cea mai veche glăjerie a fost cea de pe domeniul Kálnoky. Această
glăjerie a fost ridicată nu departe de casele rezidenţiale, pe poiana numită „Câmpul
lui Egyed” (astăzi este aşezarea Valea Zălanului, mai demult Glaserei). Glăjeria s-a
deschis în anii în care a început reconstruirea conacelor din Valea Crişului şi
Miclăuşoara, fiind destinate consumului acestora. Aici au fost fabricate, pentru cele
65 de ferestre ale clădirilor, ochiurile de sticlă în formă hexagonală sau rotundă din
cristale de sticlă obişnuită de culoare verde sau transparentă, montate apoi laolaltă
în plumb sau în cadru de lemn. Tot aici au fost fabricate şi obiectele de sticlărie
necesare bucătăriilor, gospodăriei prin tehnica suflării (sfeşnice, pâlnii din sticlă,
pahare, carafe de vin şi de apă etc.)62. Pe drept cuvânt, printre grijile domeniului
Kálnoky se regăseau şi sarcinile rezultate de pe urma fabricării sticlăriei. În
consecinţă şi doamna noastră a fost implicată direct, deoarece produsele fabricate
au acoperit atât nevoile familiei în cazul noilor construcţii, cât şi cerinţele
formulate de unele rubedenii.

59
Ibidem.
60
Székely Oklevéltár, vol. IV, p. 331–332.
61
Tüdős S. Kinga, Kertek-parkok, különös tekintettel Székelyfődre, în Csoma Zsigmond (ed.),
Késő reneszánsz, kora újkori kertek és borok Erdélyben, Magyar Mezőgazdasági Múzeum és
Agroinform Kiadó, Budapest, 2009, p. 37–60.
62
Tüdős S., Székely főnemesi életmód a XVII. század alkonyán, p. 87.

284
 În scrisoarea din toamna anului 1686, nepotul Mikes Mihály63 se adresează
astfel lui Lázár Erzsébet, că „m-am înţeles cu glăjerul Domniei Voastre pentru o
sticlă de câte doi şuţtaci şi ca eu să dau lemne în schimb”64. Mai târziu, în 1688,
soacra Béldi Anna a rugat-o pe doamna Erzsebet pentru că „fiul meu mi-a promis
sticlarul […] rog insistent pe Dumneata ca, în cazul în care sticlarul n-ar fi acolo
în Valea Crişului, ar face bine să fie adus din Târgu Mureş în Valea Crişului,
pentru ca să trimit după el […] în Miclăuşoara nici un geam nu este bun, ca să-l
pun să mi le repare, căci fără geamuri, casele de acolo sunt foarte friguroase şi aş
vrea să merg şi eu acolo”65. Aceste două scrisori atestă pe bună dreptate că Lázár
Erzsébet s-a implicat pe deplin şi în administraţia treburilor gospodăriei, dar şi a
tuturor activităţilor de producţie sau negoţ ce se desfăşurau pe domeniul familiei sale.
Ultimul deceniu al secolului, mai exact anul 1694, a constituit un punct
crucial pentru familie. Cum am mai amintit, Kálnoki Sámuel, soţ şi tată a „devenit
prim cancelier al curţii” şi era ocupat cu organizarea cancelariei transilvănene de la
Curtea din Viena, fiind apoi răsplătit cu titlul de conte. Lázár Erzsébet putea să fie
mulţumită cu rezultatele carierei soţului, însă nu prea a avut şansa să trăiască zile
liniştite. Cu siguranţă, aceşti ani au constituit şi perioada cea mai grea din viaţa ei.
Iniţial a rămas acasă, veghind pe mai departe treburile gospodăriei crescânde, apoi
şi-a urmat soţul la Viena, atunci când persecuţiile curuţilor s-au abătut şi asupra
familiei ei. Trecuse de prima tinereţe, copiii între timp crescuseră, însă gospodăria
şi cele două edificii – în condiţiile din Secuime le putem numi castele – aflate încă
în construcţie ca şi locuinţe ale familiei din Micleşoara şi Valea Crişului i-au dat
multe bătăi de cap.
În momentul plecării sale pentru preluarea postului său din Viena, Kálnoki
Sámuel – chiar dacă erau căsătoriţi de 27 de ani – a lăsat alte instrucţiuni
referitoare la conducerea lucrărilor de la clădirile aflate încă în construcţie. Printre
altele, îi cere soţiei ca pentru sculptarea balconului renascentist construit pe o
suprafaţă de 40 m al castelului din Miclăuşoara să aducă cioplitor de piatră şi să nu
uite nici de dulgheri. Şi în jurul castelului construit în locul vechiului conac din
Valea Crişului au rămas o mulţime de lucruri de făcut, deoarece clădirea în formă
de U chiar şi în ultimii ani ale secolului mai avea „porţiuni de casă neterminată”.
Supravegherea unui şantier era de bună seamă un lucru prea puţin potrivit
pentru o femeie. Până acum nici nu am pomenit de acea sarcină plăcută, însă deloc
uşoară, ce revine femeii, adică mobilarea, aranjarea camerelor de locuit, a spaţiilor
interioare care determină şi califică viaţa, căminul în care familia îşi trăia viaţa
socială, culturală, religioasă şi intimă şi unde soţul cu o poziţie importantă putea să
se-ntoarcă oricând. Lipsa datelor concrete ne-a îngreunat deseori reconstruirea
vieţii lui Lázár Erzsébet. Inventarul averii, realizat în urmă cu 300 de ani, adică în
1698 ne-a fost totuşi de mare ajutor. Conform acestei descrieri, putem să

63
Tatăl lui era Mikes I. Kelemen, iar mama Kálnoki Zsuzsanna, sora mai mare al lui Kálnoki
Sámuel. Mikes Mihály între 1652–1656 este asesor la curtea de apel domnesc, între 1656–1660,
cancelar, căpital general la Trei Scaune. Trócsányi Zs., op. cit., p. 182, 360.
64
SJAN Covasna, Arhiva Apor, Fond 317, Nr. 38, 90, Csáki Árpád, Gr Kálnoki Sámuel, p. 230.
65
Ibidem.

285
reconstruim atmosfera acelor case, care sub mâna lui Lázár Erzsébet şi a familiei
s-au transformat treptat în adevărate cămine confortabile. Chiar dacă mai devreme
acest subiect a fost tratat pe larg, considerăm totuşi că nu este lipsit de importanţă o
nouă prezentare a camerei „doamnei stăpâne” din Valea Crişului, unde mai mult ca
sigur şi-a petrecut cea mai mare parte ale vieţii sale. În odaia doamnei se găseau
toate cele necesare, potrivit cerinţelor epocii şi modei prescrise, chiar şi vieţii
nobile de pe tărâmul cel mai răsăritean al culturii apusene. Recenzorul care i-a
făcut inventarul, intrând pe uşa frumos „împodobită cu pervaz” a ajuns într-o
încăpere spaţioasă iluminată de geamuri montate în plumb. În colţul încăperii, se
găsea un şemineu din teracotă verde, sub fereastră fusese aşezată o măsuţă cu o
lădiţă, la al cărui sertar ascuns şi zăvorât stăpâna casei avea acces doar prin rotirea
pupitrului. Lângă masă, se găsea o bibliotecă, închisă cu lacăt, în care erau rânduite
cărţile preferate ale lui Erzsébet. Dulapul cu zăbrele era încastrat într-o nişă, în
zidurile încăperii. În partea opusă, pe cele două laturi ale ferestrei erau aşezate
două credenţe bogat ornate cu gravuri florale, cu uşi ce puteau fi zăvorâte. În
încăpere se mai găseau două paturi, o masă din lemn, un jilţ, două alte scaune cu
picioare „din fier forjat” o măsuţă, care a fost acoperită cu piele neagră. În
fereastră, într-o „lădiţă albă” plante, răsaduri pentru seminţe aşteptau să fie
plantate în pământ. Zidurile văruite în alb ale camerei au fost ornate cu 10 poliţe pe
care erau ţinute 11 pocale şi 34 flacoane de sticlă în care erau ţinute felurite
poţiuni medicinale. Pe una dintre mese alături de lădiţa de scris cu călimară şi
suportul de lumânare din aramă stăteau două cutii cu unelte de brodat şi o solniţă.
Această descriere ne aduce mai degrabă imaginea unei camere puritane,
asemenea celorlalte încăperi de locuit din conace. Inventarul amănunţit nu face
referire la nicio „îmbrăcăminte a casei”, aşa cum a fost numit de Bethlen Miklós
covorul, tapiţeria, tabloul sau oglinda, chiar dacă aceste obiecte au împodobit deja
sălile, camerele conacelor şi castelelor acelor meleaguri. Pe deasupra, în inventarul
articolelor casei închiriate de familia Kálnoky de la Braşov, putem citi că aveau în
păstrare o legătură de tapiţerii, un covor negru, trei tablouri „mititele de perete”, un
alt tablou montat în oglindă, fotografia unei călugăriţe şi două oglinzi antice.
Caracterul sobru al camerelor poate fi explicat prin faptul că în acei ani
(1698) familia probabil petrecea mai mult timp la Viena. Bunurile mobile,
mărunţişurile pe care nu le-au luat cu ei, au fost păstrate între zidurile oraşului
Braşov, în casa închiriată din vecinătatea Târgului de cai.
Privind în ansamblu, putem afirma că în reşedinţa lui Lázár Erzsébet puteau
fi găsite, conform obiceiului vremii, mobilier din Europa apuseană, obiecte din
argint şi sticlă, cât şi produsele artei orientale, cum ar fi covoare şi tapiţerii. Însă
influenţa acestora – ca şi în cazul celorlalte reşedinte nobile şi din înalta societate –
n-au transformat atmosfera de fond, caracteristică acestei regiuni. Aranjamentul,
dotarea spaţiilor interioare – conform descrierii – oglindesc în continuare gustul
caracteristic transilvănean al renascentismului popular, care a determinat viaţa
omului din aceea epocă. Exigenţele artistice, economice ale vieţii trăite între
zidurile locuinţelor erau identice cu stilul de viaţă al contemporanilor de aceeaşi
stare şi acelaşi rang care trăiau în diferite părţi ale Transilvaniei. Nicidecum n-a

286
existat o prăpastie între domnitor şi înalţii demnitari, între nobilime şi popor, aşa
cum putem constata acest fenomen la contemporanii lor care au trăit în părţile
franceze, germane şi chiar în părţile Ungariei apusene.
Ca şi celelalte doamne din Ardeal, Lázár Erzsébet n-a făcut studii superioare,
însă cu caligrafia ei ordonată şi frumoasă, ar fi putut oricând să întreacă pe un
copist dintr-o cancelarie a secolului al XVII-lea sau pe un călugăr scrib din vreo
mănăstire. Mai mult, a dedicat o mulţime de timp şi atenţie relaţiilor menţinute prin
corespondenţă cu diverse rude şi prieteni ai soţului ei. Pe timpul luptei pentru
independenţă a principelui Francisc Rákóczi, contele Wesselényi István, sfetnic din
Gubernium, alături de numeroşi înalţi demnitari transilvăneni aflaţi la Sibiu, în luna
noiembrie al anului 1707, printre altele a notat următoarele în jurnalul său: „îmi
venise şi mie o scrisoare de la cumnata mea, Doamna lui Kálnoky Sámuel”66.
Deşi nu prea credem că Doamnei noastre i-ar fi rămas suficient timp pentru
lectură, avea în bibliotecă cărţile preferate, pe care desigur le răsfoia cu regularitate.
Ne găsim la apusul vieţii lui Lázár Erzsébet, când în primăvara anului 1705,
soţul ei în locuinţa lor din Viena, în vârstă de 65 de ani şi-a scris testamentul „În
numele Sfintei Treimi - intangibil, indivizibil şi atotputernic – Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh, un singur Veşnic Dumnezeu”. „M-am gândit la vârsta mea înaintată şi la
viaţa trăită, cât şi la nesiguranţa zilei de mâine, pentru ca draga mea soţie şi copiii
mei să ştie cum să se conformeze după moartea mea”67. Ca urmare, pe 13
octombrie 1706 s-a produs moartea „sa neaşteptată”. De-a lungul vieţii lui, s-a
rugat astfel: „Mă rog Dragului meu Dumnezeu, dacă îi este pe placul Sfinţiei sale,
să nu mă cheme de pe pământ străin, ci să-mi permită să-mi sfârşesc viaţa în
patria mea dragă […]”68. Însă n-a fost să fie aşa. Cât despre Erzsébet, n-a trăit nici
ea mult timp după moartea soţului. După rezolvarea chestiunilor familiare „orfana
contesă Lázár Erzsébeth, văduva răposatului Conte, Stimabilul Domn Kálnoky
Samuel din Valea Crişului”, a plecat din „Austria de Jos, din oraşul Viena” şi s-a
retras în Transilvania.
Ceva însă se întâmplase şi un fel de presentiment al sfârşitului puse stăpânire
pe doamna Erzsébet. Doreşte să îşi vadă fetele aflate departe de casă. La sfârşitul
anului 1708, mai întâi a plecat la fiica ei Hedvig, aflată Bratislava. Acolo, între
zidurile mănăstirii, au petrecut împreună Crăciunul, în rugăciune şi reculegere. A
doua zi şi-a scris şi ea testamentul, având în minte şi în suflet grija sfârşitului şi a
lăsării lucrurilor în rânduială, cum le ţinuse toată viaţa. Nu se mai întoarce în
Viena, ci porneşte spre casă. Mai mult ca sigur că trecuse să o vadă pentru ultima
oară pe fiica ei, Agnes, măritată cu Bartolomeo Ferrati, medicul napoletan al
voievodului muntean, de unde s-a întors în casa lor închiriată între zidurile cetăţii
Braşovului, nu înainte de a trece pe la curtea de la Bucureşti a domnului Constantin
Brâncoveanu, care a însemnat în socotelile lui personale vizita „jupânesei lui
Kalnoc”, şi care i-a dăruit o trăsură. Cu o sănătate din ce în ce mai şubredă, potrivit

66
Wesselényi István, Sanyarú világ. Napló 1703–1708, ediţie de Demény Lajos şi Magyari
András, Kriterion, Bukarest, 1985, vol. II, p. 352.
67
Csáki Árpád, Gr. Kálnoki Sámuel, p. 243.
68
Ibidem.

287
însemnării istoricului contemporan Cserei Mihály din 1709: „[…] Doamna contesă,
soţia lui Kálnoky Sámuel […] a murit aici în Braşov, care doar în urmă cu patru
săptămâni a sosit din Muntenia, iar acolo a ajuns din Viena. Eu am pregătit sicriul
ei împreună cu toate cele necesare”69.
Multe episoade din viaţa lui Lázár Erzsébet nu ne sunt cunoscute, astfel încât
pentru a-i descrie personalitatea, a fost nevoie să ne folosim de presupuneri şi date
concrete. Pe lângă schiţarea drumului vieţii, în primul rând am căutat să evaluăm
capacitatea ei de a rezolva problemele. Totodată am încercat să prezentăm
personalitatea ei multiplă şi anume pe Lázár Erzsébet în calitate de mamă, soţia
unui demnitar cu funcţie însemnată, gospodina unui domeniu relativ mare, stăpâna
castelelor şi conacelor, într-un cuvânt pe aceea care, de-a lungul vieţii sale, a reuşit
să gestioneze cu succes provocările de orice natură.
Lázár Erzsébet a dat dovadă de nenumărate ori de capacitatea ei
organizatorică. Cu o pricepere înnăscută, a gestionat treburile conacelor şi
gospodăriilor domeniale aflate în diferitele regiuni. În rezidenţele lor principale din
Valea Crişului, Miclăuşoara, presupunem apoi şi în Viena s-a străduit să elaboreze
un stil de viaţă care a corespuns atât cerinţelor cât şi modului de viaţă trăită de
contemporanii săi de aceaşi stare şi de acelaşi rang. În Trei Scaune, patria lor mai
restrânsă, unde au trăit peste 400 de capete din mica nobilime, familia lui Lázár
Erzsébet şi Kálnoky Sámuel a trăit asemenea familiilor Mikes, Béldi şi Apor şi care
la rândul lor au ţinut o gospodărie relativ importantă. Prin gestionarea treburilor
legate de pământurile domeniului, mai cu seamă în absenţa soţului, Lázár Erzsébet
a avut din plin posibilitatea să-şi trăiască menirea ei de gospodină. Chiar dacă au
fost intendenţi şi administratori de moşii, controlarea lor cădea pe umerii ei, cu toţii
îi erau subordonaţi. A fost o stăpână cu mână fermă peste cei 200 de iobagi şi
slujitori, autoritatea fiind o trăsătură mai puţin obişnuită la o femeie. În calitate de
mamă, a avut o viaţă împlinită. Şase dintre copii ei au ajuns la vârsta maturităţii.
Le-a fost alături în croirea drumului vieţii, conform rangului lor. Prin aceasta a
dovedit vigoare şi un stil de viaţă ordonat, experimentat în igienă şi în cadrul căruia
au fost crescuţi copiii.
Apartenenţa familiei la înalta nobilime transilvăneană şi la nobilimea din
regiune nu se datora domeniului vast, nici bogăţiei acumulate prin funcţiile
dobândite de soţ, ci hărniciei de zi cu zi. Cel puţin aceasta era conştiinţa de sine a
acestor oameni. Esenţa vieţii lor a fost astfel formulată în testamentul lui Kálnoki
Sámuel: „Dispoziţiile mele referitoare la puţinele bunuri pământeşti pot să pară
neînsemnate pentru orişicine, căci Dumnezeul meu milostiv m-a binecuvântat cu o
natură care nu a cunoscut setea de posesiune, de bogăţie, de bani, nici îndemnul
de a umbla pentru câştig pe drumuri false. Mai degrabă m-am rugat, ca Înţeleptul
Solomon, Domnul meu drag să nu-mi dea mie bogăţie şi sărăcie, ci să-mi
dăruiască binecuvântare îndestulătoare pentru hrănirea vieţii mele. Şi din
bunătatea lui gratuită m-a binecuvântat într-atât, încât nici cei care au posedat şi
mai mult nu m-au întrecut nici în ţinerea gospodăriei, nici prin slujitori, nici prin
strălucirea armăsarilor, a armelor şi uneltelor milităreşti, nici prin podoaba

69
Cserei Mihály, Erdély történelme (1661–1711), Európa Könyvkiadó, Budapest, 1983, p. 437.

288
tunicilor şi în cheltuielile zilnice necesare, motiv pentru care să fie binecântat
preaînaltul nume al Domnului meu în veci”70.
În consecinţă, destinul acestor familii a fost modelat profund de atitudinea
unei soţii, care unindu-şi buna înţelegere cu ambiţia capului de familie a acţionat
eficace în spatele acestuia, dar şi de pregătirea juridică excepţională, asociată cu
talentul politic al lui Kálnoki Sámuel. Nu vrem să subestimăm meritele
extraordinare ale „vicecancelarului” Kálnoki Sámuel, însă nu putem lăsa să se
piardă în negura uitării faptul că pe drumul carierei sale n-a umblat singur. Timp de
peste 30 de ani s-a aflat alături de el o femeie a cărei tenacitate şi ataşament faţă de
familie, faţă de soţ, n-au fost distruse de măcinătoarea monotonie a zilelor
cotidiene şi nici de întâmplările unei vieţi frământate. Astfel, chiar dacă a trăit şi a
muncit în umbra soţului, întotdeauna a reuşit să îndeplinească sarcinile conform
aşteptărilor.
Faptul că Erzsébet a reuşit să-şi stăpânească ambiţia denotă o concepţie
chibzuită despre viaţă. Nu l-a îndemnat pe soţul ei în cariera lui să se aventureze în
competiţii „deşarte” aşa cum a făcut contemporana sa, Vitéz Zsuzsanna, o rudă mai
îndepărtată, care l-a îndemnat pe Béldi Pál71, soţul ei, împotriva principelui Apafi
pentru ocuparea scaunului princiar, aparent atât de aproape.
Conform informaţiilor obţinute din diversele surse, Lázár Erzsébet n-a lăsat
în scris, ca alte doamne ale vremii, meditaţii sau rugăciuni, sfaturi folositoare
pentru copt şi gătit, experienţe vindecătoare miraculoase. Nu a fondat şcoală,
mănăstire sau casa milei, chiar dacă toate acestea au fost patronate deseori de
familie. Totuşi, dacă nu excelează printre femeile epocii ca scriitoare din genul
cultivat şi n-a fost onorată ca sfântă, pe cine să stimăm în persoana lui Lázár
Erzsébet şi după 300 de ani? Datorită caracterului său, printre femeile epocii a fost
reprezentativă sau a fost o excepţie?
Răspunsul este scurt şi simplu. Lázár Erzsébet a fost una dintre doamnele din
înalta nobilime care au trăit pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi care de fapt au
corespuns cerinţelor societăţii respective. A trudit neîncetat pe timpul zilei, a dirijat
treburile casei, ale gospodăriei iar după apusul soarelui la lumina sfeşnicului, a
scris lungi scrisori soţului aflat deseori departe. Şi chiar dacă n-a avut grija casei
sau curţii domneşti, cum a fost în cazul lui Lórántffy Zsuzsanna72 sau Bornemissza
Anna73, dar, după cum vedem, n-a fost cu nimic mai prejos în administrarea moşiei
aflate sub mâna ei. Prin crearea, îngrijirea şi educarea unei familii numeroase, a
contribuit fructuos la sporirea patriei sale, cât şi la susţinerea intereselor comune

70
Csáki Árpád, Gr. Kálnoki Sámuel, p. 243.
71
Uzoni Béldi Pál (1621–1679) jude regal la Trei Scaune, comite de Zarand şi Solnoc. În
timpul domniei lui Apafi face parte din sfatul domnesc. În 1676, datorită opiniei sale politice şi a
abuzului de putere a fost închis împreună cu Bethlen Miklós. După eliberare, a început să uneltească
împotriva lui Apafi, a fost nevoit să fugă, s-a stins la Poarta otomană, prizonier fiind în fortăreaţa
Edikiile (Castelul cu Şapte Turnuri).
72
Lórántffy Zsuzsanna (1600–1660), soţia principelui transilvănean Rákóczi György I. A fost
susţinătoarea Reformei în Principat.
73
Bornemissza Anna, a murit în 1688. A fost soţia princepului transilvănean Apafi Mihály,
care a avut un rol semnificativ în întâmplările ce au avut loc în Vestul Transilvaniei autonome.

289
ale comunităţii mai restrânse din Secuime. Totodată a fost capabilă să transmită în
timp şi spaţiu celor din jur patrimoniul material şi spiritual moştenit de la strămoşi.
Din acest motiv a putut să devină Doamna model a epocii sale.
Esenţa şi sensul vieţii lui Lázár Erzsébet, soţia lui Kálnoki Sámuel originară
din Lăzarea putem să o însumăm astfel: a fost una dintre acele doamne nobile din
Transilvania, care au trăit mai degrabă în negura anonimatului şi care au transmis
din familie în familie, din cămin în cămin esenţa culturii dintotdeauna, tot ceea ce
ţine în unitate şi astăzi pe majoritatea transilvănenilor care trăiesc în curbura
Carpaţilor sud-estici.
(Traducere de Terezia Bajko)

290
 DATORIE ŞI IUBIRE: MINDSZENTI KRISZTINA, CONTESĂ CSÁKI

„Să fie binecuvântată de către Maiestatea sa divină atât

în viaţa sa pământească, cât şi în fericirea ei veşnică”1.

A trecut mai mult de un veac (1895) după acel moment în care Szádeczky
Lajos, în prelegerea sa despre stilul de viaţă al ardelenilor care au trăit cu două-trei
secole în urmă, adresată auditoriului cercului studenţesc clujean a ţinut să precizeze
următorul lucru: „Ar fi o sarcină remarcabilă descrierea vieţii sociale (a lui Apor,
Cserei etc.) din epoca vechiului principat transilvănean”2.
În cele din urmă, putem să constatăm că acele cuvintele n-au fost pronunţate
în zadar. Pe parcurs au apărut numeroase tratate excelente în această tematică. În
elaborarea lucrărilor legate de viaţa socială, creşterea copiilor, educaţie, cultura
locuinţei, arta grădinăritului şi nu în ultimul rând povestea vieţii unui om, istoricii
s-au folosit pe lângă operele cunoscuţilor literaţi de epocă precum Cserei Mihály,
Bethlen Miklós şi de izvoarele scrise păstrate în arhive.
Aceşti autori, să-i numim biografi, pe parcurs au înţeles că dezvăluirea
biografiei, frânturilor de viaţă ale doamnelor, mamelor, soţiilor, muzelor care au
trăit în anturajul domnitorilor, al înalţilor demnitari şi personalităţi bisericeşti pot
contribui la o cunoaştere mai aprofundată a atmosferei de epocă, a modului de viaţă
trăită de oamenii acelor veacuri. Cunoscând aceste biografii, abordarea activă
specific masculină poate fi reevaluată câteodată chiar în detrimentul sexului tare,
deţinător de merite pe plan politic şi militar. Strămoşii noştri, de asemenea, au fost
de părere că în umbra oricărui om de succes întotdeauna a existat o vorbă
înţeleaptă, o sfetnică cumpătată, o mamă, o soţie sau o altă persoană feminină,
sensibilă, chibzuită, docilă şi capabilă să se facă ascultată.

*
În cazul de faţă, dintre doamnele epocii principatului transilvănean, vom
încerca să cunoaştem biografia doamnei Mindszenti Krisztina, originară doar în
mică parte din Ținutul Secuiesc, o doamnă de viţă nobilă, capabilă să ne
dovedească chiar şi obârşia ei.
Cunoaşterea perioadei de tinereţe, mai cu seamă a celei legate de starea ei de
tânără măritată a fost posibilă datorită testamentelor scrise de către primul ei soţ,

1
Fragment din testamentul primului ei soţ, Erdélyi István, anul 1638. Erdélyi Testamentumok
III. Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei 1600–1660, culegerea, prefaţa, indice şi note
realizate de Tüdős S. Kinga, Mentor, Marosvásárhely, 2008, p.130.
2
Hogyan éltek az erdélyiek 2–300 évvel ezelőtt, în „Erdélyi Múzeum”, vol. X, Mindszenti
Krisztina Erdélyi Istvánné, II, red. de Szádeczky Lajos, Cluj, 1895.

291
Erdélyi István din Somkerék (Şintereag, com. Solnoc-Dăbâca) şi care fusese
„naratorul faptelor petrecute”. Mai precis ne gândim la cele trei testamente ale lui
Erdélyi István, puse pe hârtie în trei epoci diferite ale vieţii sale: primul în anul
16293, cel din anul 1637, iar, la o distanţă de un an, cel din 16384. Aceste trei
documente ne oferă detalii din viaţa tinerei doamne, legate de data cununiei şi de
conduita ei din perioada căsniciei. Printre altele, soţul a schiţat printre rânduri şi
principalele trăsături spirituale ale tinerei femei. Alături de acestea, Erdélyi István
enumeră pe lângă moştenirea spirituală, şi pe cea materială, cea care avea să-i
pricinuiască după moarte, văduvei sale „orfane” o viaţă plină de necazuri.

Familia şi educaţia unei domnişoare nobile

După afirmaţia lui Bethlen Farkas5, familia lui Mindszenti Krisztina, originară
din Ungaria, s-a stabilit în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
punând bazele astfel şi în Ţinutul Secuiesc a unei ramuri cu funcţiuni importante.
Tatăl şi-a luat numele după localitatea Vice (Viţa, Vitze, Witze) din comitatul
Solnoc-Dăbâca. Mindszenti Benedek din Viţa a deţinut funcţii importante pe lângă
voievozii şi principii transilvăneni. În 1582 este „aulae familiaris de prim rang”, al
lui Báthori Zsigmond, şambelan, coordonatorul-şef al caporalilor ardeleni6. În anul
1583, Báthori Zsigmond a dăruit pe veci lui Mindszenti Benedek şi mamei
acestuia, Horváth Anna, văduva lui Mindszenti Ferenc, precum şi fratelui acestuia,
Mindszenti János, şi moştenitorilor acestora, ca recompensă pentru devotamentul şi
serviciile aduse, un conac din Szabad (Voiniceni) aflat în Scaunul Mureşului,
împreună cu anexele şi beneficiile acestuia7.
În epoca lui Basta, fiind adeptul împăratului Rudolf, Mindszenti Benedek a
primit mai multe posesiuni, pentru care mai târziu principele Bethlen Gábor a
întocmit şi acte de donaţie. Din 1591 este căpitanul cetăţii Udvarhely (Odorhei)
până în 1598, jude regal ale Scaunelor Odorheiului şi Mureşului, iar între 1601–
1602 este sfetnic domnesc. Munca lui are de a face şi cu Ţinutul Secuiesc şi
datorită domeniilor sale aflate acolo. Împreună cu soţia sa, Bánffy Anna, a fost un
susţinător însufleţit al crezului catolic. Se pare că în 1592, un an după ce i-a fost
încredinţată funcţia de căpitan al cetăţii Odorheiului, a permis iezuiţilor să se

3
Testamentele din 1629 şi 1637 publicate de Tüdős S. Kinga, Egy XVII. századi Nagyasszony
élete férjénekvégrendelete tükrében. Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné, în A mezővárostól a
rendezett tanácsú városig, Redactor Garda Dezső, Csikszereda, 2011, p. 182, 184.
4
Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné, p. 129–131.
5
Bethlen Farkas din Bethlen (1639–1679) omul de încredere al principelui Rákoczi György al
II-lea şi al lui Kemény János; consilier a lui Apafi Mihály; începând cu 1678, a fost numit cancelar,
prefect al comitatului Alba. A scris o Istorie a Transilvaniei a sec. al XVII-lea.
6
Erdélyi Történelmi Adatok VII. 3, Az erdélyi fejedelmek királyi könyvei I, indice şi note de
Fejér Tamás, Rácz Etelka, Szász Anikó, Erdélyi Múzeum-Egyesület, Kolozsvár, 2005, doc. 174 şi
175, Trócsányi Zsolt, Erdély központi kormányzata 1540–1690, Szépirodalmi, Budapest, 1980, p. 323, 325.
7
Vass Miklós, A „királyi könyvek” székely oklevelei, în „Erdélyi Múzeum”, vol. XVII, 1900,
p. 598; Az erdélyi fejedelmek királyi könyvei I, doc. 281.

292
stabilească în mănăstirea medievală din cetate, a restaurat biserica abandonată a
mănăstirii, care apoi a jucat un rol important în viaţa Bisericii Catolice din
Transilvania. În 1595 a preluat de la Bánffy Farkas funcţia de prefect al comitatului
Dăbâca8.
În anul 1608, Mindszenti Benedek s-a retras pe domeniul său din Viţa, unde
în toamna anului 1610 a murit, lăsându-şi orfani copiii minori –copilandrul Gábor
şi micuţa Krisztina împreună cu soţia. Gábor, unicul fiu al familiei, când a ajuns la
maturitate, a urmat tatălui său în scaunul prefectului comitatului Dăbâca (1634–
1643)9. Principele Rákóczi György I l-a învinuit de infidelitate, întrucât fiind
adeptul Casei habsburgice, nu a participat la campania militară a acesteia purtată
împotriva Ungariei. Din acest considerent, principele cu greu s-a lăsat convins ca
după moartea tatălui, orfana Mindszenti Erzsébet10 avută cu Péchy Erzsébet11 să-i
fie moştenitoare de drept.
Pe moment nu putem relata mai nimic despre copilăria, întâmplările mai
importante ale celeilalte orfane, Krisztina, rămasă de pe urma lui Mindszenti
Benedek şi Bánffy Anna. Chiar dacă în momentul de faţă evenimentele vieţii sale
private, mai cu seamă cele legate de anii tinereţii se pierd în negura necunoscutului,
în schimb putem spune că, probabil, deja în casa părintească a făcut cunoştinţă cu
ştiinţa alfabetului. După obiceiul timpului, copiii au fost educaţi de un profesor „al
casei”, un preceptor. Probabil cu această ocazie, micuţa Krisztina a învăţat ştiinţa
scrierii. De câte ori a folosit scrisul, putem exemplifica cu rândurile viitorului soţ
Csáky István care o avertiza pe viitoarea lui soţie: „te rog, nu te obosi cu scrisul,
fiindcă cei care nu sunt obişnuiţi nu pot ocoli durerile de cap”12.Totuşi, doamna
Krisztina a scris scrisori, a semnat acte, dar când avea nevoie de mult scris, mai
ales în timpul proceselor purtate pentru apărarea averii moştenite de pe urma
soţului, a folosit diecii şi secretarii pe care i-a avut tot timpul13.
În prezent cunoaşterea caligrafiei înaltei doamne a fost posibilă doar pe baza
câtorva însemnări. Presupunem că nota vizibilă de la capătul registrului din 1643 a
fost făcută de ea. Caligrafia alungită, plină de avânt, precum şi ortografia sunt
oglinda fidelă a caligrafiei specifice primei jumătăţi a secolului al XVII-lea.
Scrierea ei este greoaie, însă rândurile sunt cursive şi pline de caracter.
În toamna anului 1610, momentul morţii tatălui ei, Mindszenti Krisztina era
doar o copilă. După moartea soţului, văduva, mama copiilor, se mărită cu
Wesselényi Boldizsár din Gyeke (Geaca, com. Kolozs) (1589–1646), consilier
principelui Rákóczi György I şi prefect al comitatului Solnoc-Dăbâca14. S-ar putea

8
Benkő József, Transsilvania specialis, trad., prefaţă şi note de Szabó György, Kriterion,
Bucureşti-Cluj, vol. I, p. 387.
9
Benkő J., op. cit., p. 388.
10
Kapi Gábor, soţul doamnei Mindszenti Erzsébet: copiii lor au fost: Erzsébet, János, György
şi Krisztina, Nagy Iván, Magyarország családai czímerekkel és nemzedékrendi táblákkal, vol. VI,
Pest, 1860, p. 79.
11
Péchy Erzsébet rămasă văduvă s-a măritat cu Haller Péter, ibidem, p. 507.
12
Deák Ferenc, Egy magyar főúr a XVII. században Gróf Csáky István, Budapest, 1883, p. 314.
13
Ibidem, p. 309, 314.
14
Wesselényi Boldizsár a decedat la 57 de ani. A fost înmormântat la Călugăreni.

293
ca această rudenie să fi însemnat întâlnirea tinerei Krisztina cu cel ce avea să fie al
doilea soţ, Csáky István, a cărui mamă se trăgea din familia Wesselényi. Aşadar,
devreme îi fusese sortită, dar timpul încă nu sosise şi a trebuit să aştepte mulţi ani
pentru împlinirea acestui eveniment.
Presupunem că Bánffy Anna, mama ei, observând uzanţele epocii, s-a îngrijit
de educaţia fetiţei fie printre zidurile casei părinteşti din Viţa, fie în compania altor
domnişoare adunate în jurul altor doamne nobile. Nu a pretins şi nici nu putea să-şi
permită ca fetiţa ei, încă adolescentă, să stea fără niciun rost acasă, ţinând-o în
incertitudinea permanentă, ce caracteriza mamele care aveau fete de măritat. Din
acest motiv, curând a luat măsuri pentru a o mărita, şi probabil cu înţelepciunea ei
circumspectă, a ales ca soţ pentru fiica ei pe Erdélyi István din Somkerek
(Şintereag), înaintat în vârstă, un mare moşier de obârşie nobilă din Transilvania.
Astfel, tânăra copilă, lăsând căminul ei din Viţa, a devenit stăpâna conacului din
Şintereag rămas fără stăpână, asumându-şi involuntar un viitor lipsit de prea multe
bucurii.

Căsătoria cu Erdélyi István: „nenorocire şi slujire”

Cine a fost acest soţ senior, mare moşier cu o avuţie însemnată? Nimeni altul
decât domnul Gorneştiului şi al Dumbrăvioarei, prefectul comitatului Turda
(1602), căpitanul general al Gherlei (1631), marele protector ai iezuiţilor. În 1635,
devenise preşedintele curţii de apel domnesc. Nu ştim numele pretinsei primei sale
soţii, însă convieţuirea lor a fost de scurtă durată. Apafi Erzsébet, fiica lui Apafi
Lénárd de la Szilágynagyfalu (Nuşfalău,) prefectul comitatului Târnavelor, a fost
cea de a doua soţie, iar nunta lor a avut loc în luna iunie 159915. Din căsnicia lor de
aproape douăzeci de ani n-au rezultat urmaşi. Marele moşier aproape îmbătrânit,
după moartea celei de-a doua soţii, rămas din nou singur în căminul familiei
Erdélyi fără femeie şi fără copii, s-a gândit din nou la căsătorie. A ales-o pe
Mindszenti Krisztina să-i fie cea de-a treia soţie. N-au fost necunoscuţi unul pentru
celălalt, întrucât cu tatăl fetei, Mindszenti Benedek, stăpânul moşiei din Viţa şi
Erdélyi István, proprietarul cetăţii Gorneşti, presupunem că fuseseră în relaţii
cordiale. Amândoi au fost ocrotitorii fideli ai Bisericii Catolice, aflată într-o
situaţie deznădăjduită în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Făceau parte
dintre marii moşieri ai epocii, care pe parcursul vieţii s-au dedicat în totalite
credinţei catolice printr-un angajament total. În consecinţă, cei doi nobili catolici
nu doar că se cunoşteau, ci de multe ori au luat aceaşi atitudine întru protejarea
iezuiţilor. Printre altele, lui Erdélyi István i se datorează reconstruirea bisericii
iezuiţilor din Kolozsmonostor (Mănăştur) (1629), precum şi restaurarea şi
amenajarea mănăstirii. În schimb Mindszenti Benedek, aşa cum am mai amintit
mai devreme, a fost ocrotitorul vieţii iezuiţilor din Odorhei.

15
Kővári László, Erdély nevezetesebb családai, Kolozsvárt, 1854, p. 11; Politika és házasság.
Menyegzőre hívogató levél a 16. századi Erdélyből, sub red. Horn Ildikó, Kreutzer Andrea, Szabó
András Péter, Budapest, 2005, p. 200.

294
 Pe timpul vieţii sale, Mindszenti Benedek cu siguranţă nu s-a gândit că într-un
viitor propria-i fiică va deveni soţia lui Erdélyi István, mai cu seamă pentru că
acesta pe atunci trăia cu Apafi Erzsébet. Însă cărările vieţii sunt misterioare, de
nepătruns. După moartea lui Mindszenti Benedek tatăl, a murit şi Apafi Erzsébet,
soţia lui Erdélyi István, iar la puţin timp, soţul rămas văduv s-a prezentat în casa lui
Mindszenti în postura de pretendent. Nici nu se punea problema dacă exista din
partea Krisztinei vreo atracţie faţă de viitorul ei soţ sau dacă s-a potrivit într-o
oarecare măsură această stare de fapt cu planurile ei. Bărbaţii aveau mai multă
libertate în alegere, femeile mai puţin. Astfel, Krisztina nu prea a avut de ales, şi
asemenea fetelor din acea epocă, şi-a acceptat viitorul soţ. Faptul că n-a fost
nevoită să-şi schimbe credinţa catolică a fost cu siguranţă pentru ea o mare
consolare. Şi într-un final, trebuie să admitem că posesiunea Erdélyi, rămasă fără
moştenitori, putea să asigure pentru tânăra femeie un viitor sigur şi o recompensă
materială solidă.
Despre logodnă, evenimentele legate de cununie, despre pregătirea nunţii şi
detaliile sărbătorii ştim doar că toate acestea au avut loc. Putem deduce însă data
cununiei lor din testamentele soţului scrise în diferite momente. „Tânărul soţ” în
testamentul din luna februarie a anului 1629, scris în căminul lui din Șintereag, s-a
plâns doar despre starea lui bolnăvicioasă, bătrânească: „Domnul Dumnezeu mă
vizitează cu boală grea, căci vede că mi-am trăit partea bună a vieţii mele şi nu-mi
este departe sfârşitul ei”16. Aceste rânduri ale testamentului sunt şi mai grăitoare
în lumina testamentului scris în 1637, deoarece, în diata redactată în 1629, nu scrie
niciun cuvânt despre existenţa doamnei sale, în schimb în testamentul din 1637 o
aminteşte ca şi pe „Iubita mea consoartă, soţia mea dragă”17. Ţinând cont de acest
amănunt, putem să deducem că, în perioada următoare anului 1629 a avut loc
căsătoria lor. Stau ca dovadă şi rândurile de început ale testamentului scris în 1638,
în care îşi aminteşte că fusese (el) „mai de demult binecuvântat de către Domnul
Dumnezeu” cu iubita lui consoartă, Mindszenti Krisztina, ceea ce putea să însemne,
presupunem, şi o perioadă de opt ani18. Prin prisma acestor date din testament,
cununia lor a avut loc, probabil, în prima parte a anilor 1630.
Citând din scrierea lui Erdélyi István, datată în octombrie 1637, ne este
evident că tinerei femei, prin această căsătorie i-a revenit în persoana soţului un
bărbat în vârstă, bolnav „pe care Domnul Dumnezeu” pentru păcatale sale „l-a
vizitat cu o năbădie incurabilă” şi care „ajunsese deja şi la bătrâneţe”19.
Din fericire, aşa cum am am amintit mai devreme, prefectul a făcut mai multe
testamente. În momentul de faţă cunoaştem doar trei testamente, însă sunt
suficiente pentru a deduce, pe lângă dispoziţiile date, trăsăturile soţiei şi relaţia
existentă dintre cei doi.

16
Tüdős S., Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné, p. 182.
17
Ibidem, p. 184.
18
Erdélyi Testamentumok III, p. 129–131.
19
Tüdős S., Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné, p. 185.

295
 Trecuseră poate opt ani după cununia lor, când în luna august a anului 1638,
în căminul lui din Şintereag înaltul demnitar a pus pe hârtie următorele rânduri:
„Întrucât Domnul Dumnezeu m-a binecuvântat şi pe mine cu consoarta mea iubită,
cu Mindszenti Krisztina, soţia mea dragă” şi de care „am avut parte… de la
Dumnezeu” încă din vârsta ei fragedă20. Bărbatul bolnăvicios avea nevoie de o soţie
tânără, însă ceea ce era şi mai important pentru el era că necesita o îngrijitoare
umilă, crescută într-o adevărată familie creştină catolică. Pentru că sarcina tinerei
femei a fost îngrijirea şi oblăduirea bolnavului. Familiarizarea înainte de vreme cu
suferinţa, învăţarea resemnării, practicarea devotamentului erau esenţiale pentru ea,
trăsături elogiate apoi de rândurile pline de gratitudine ale soţului: „n-am văzut nici
pentru o clipă să fi fost indispusă, mai mult nu pot fi numărate îndeletnicirile ei în
jurul meu pe timp de noapte sau în timpul zilei, a stat trează, a vegheat, vărsând
lacrimi din belşug. Doar cine a văzut-o poate să-i dea crezare. Nicicând n-am să
pot spune îndeajuns, darămite să-i mulţumesc pentru tot binele ce mi-a făcut...”
drept urmare îi cere Dumnezeului milostiv ca „Maiestatea sa divină să o
binecuvânteze” pe tânăra sa soţie „atât în viaţa sa pământească cât şi în fericirea
ei veşnică, să o ocrotească în toate necazurile vieţii sale după care să o aşeze
printre preaiubiţii Ei în fericirea veşnică”21.
Este o scurtă dar adevărată apreciere a convieţuirii celor doi soţi. Rândurile
lui Wesselényi Anna, mama viitorului ei soţ (al doilea) Csáky István, stau dovadă
cât adevăr a grăit autorul acestor rânduri referitor la caracterul lui Mindszenti
Krisztina. Viitoarea ei soacră îi recomandă fiului pe văduva orfană cu următoarele
cuvinte: „nenorocire şi slujire a fost întreaga ei viaţă” apoi adaugă „(ea) după
moartea ta nu-şi va dezbrăca niciodată haina de doliu”22.
Pentru a răspunde curioşilor, putem să spunem că, chiar şi printre
numeroasele dificultăţi, încrederea şi devotamentul au constituit fundamentul
comportamentului soţilor în relaţia lor conjugală. Această afirmaţie ce ar putea să
pară banală, ne este inspirată nu doar de frumuseţea vremurilor demult apuse,
necunoscute. Cunoscând textul numeroaselor testamente, putem afirma faptul că
niciun domn sau doamnă nobilă nu s-a abţinut ca în momentul redactării
testamentului, să prescrie partenerului, partenerei sau familiei sentinţe reprobabile,
mai cu seamă atunci când aceştia i-au pricinuit vreun neajuns. N-au menajat pe
rubedeniile lor, n-au ascuns deloc sentimentele pe care le nutreau unii faţă de alţii.
Din această cauză, putem regăsi în testamente toate amănuntele iubirii fidele până
la blestemul plin de zel, de la renegare până la dezmoştenire. Pentru susţinerea
afirmaţiei de mai sus, voi prezenta câteva exemple din testamentele scrise în
secolele al XVI-lea-al XVII-lea. Preceptorul lui Báthori István, Kovacsóczy
Farkas, acuzând-o de adulter pe soţia lui, după care a dezmoştenit-o, a interzis ca
„ea să nu poată primi pe niciunul dintre copii, mai cu seamă pe copilă, şi nici prin
gând să nu-i treacă care cumva să aibă de a face ceva cu ea. Copiii, după ce vor

20
Ibidem, p. 129–131.
21
Ibidem.
22
Deák Ferenc, op. cit., p. 138.

296
creşte, să nu o primească în casa lor, nici să nu stea niciodată împreună cu ea (cu
mama lor)”23.
N-a fost mai îndurător nici sfetnicul domnesc Geszti Ferenc, căpitanul Devei,
când în testamentul său a scris următoarele despre Horváth Anna, care i-a fost cea
de-a doua soţie: „faţă de mine a fost nesupusă şi aspră, m-a necăjit cu orele şi
zilele, datorită atitudinii ei stingheritoare fără motiv, cât de tristă este viaţa mea,
doar Dumnezeu singur şi sufletul meu mâhnit ştiu, pe cât îmi este cu putinţă
dinaintea lumii tăinuiesc şi acopăr…” În acelaşi timp însă despre prima soţie,
Guthi Ország Borbála, spune că nu poate fi uitată în veci, i-a fost dragă şi iubitoare
şi o să o deplângă până la moarte24.
În testamentul doamnei Bodo Suska, consoarta lui Donáth János din Karatna
(com. Trei Scaune), datat în luna octombrie 1677, putem citi despre faptul că pe
patul de moarte, soţul i-a cerut permisiunea ca după moartea ei să aducă o nouă
stăpână în casă. Soţia aflată pe pragul morţii întristată a răspuns: „este mare lucru
că, cu toate acestea, porţi grija căsătoriei”25.
Soarta n-a fost atât de crudă cu toată lumea. Au scris şi alţi contemporani
rânduri pline de iubire despre soţiile lor, asemenea lui Erdélyi István. După părerea
lui Rhédey Ferenc, căpitanul cetăţii din Oradea: „[…]consoarta mea dragă şi
iubitoare a căutat să-mi fie pe plac şi timp de 13 ani am trăit împreună creştineşte,
în mare sfinţenie” putem citi în înscrisul lui din luna martie a anului 1621, scris în
Sâmbăta Mare26. În luna februarie a anului 1644, prefectul comitatului Clujului,
Bánffy Mihály al III-lea din Losoncz (Lucenec, azi Slovacia), în căminul lui din
Cluj, a lăudat cu astfel de cuvinte pe Károlyi Fruzsina, soţia lui: „Înainte de toate, o
rog pe iubita mea consoartă, pe draga şi frumoasa mea soaţă să-mi ierte dacă am
greşit cu ceva în viaţă, după puterile mele am căutat să nu greşesc cu nimic”. Şi, în
numele Domnului, îi cere văduvei ca şi după moartea lui să nutrească faţă de el
gânduri bune27. Aceste rânduri şi alte fragmente de texte ne permit ca, în baza celor
scrise de către Erdélyi István, să putem cunoaşte şi să dăm crezare adevăratului
caracter al doamnei Mindszenti Krisztina. Căsnicia lor a fost de scurtă durată, au
petrecut circa zece ani împreună, când soţia a consemnat următoarele: „În data de
16 martie a anului 1642, Domnul l-a chemat din această lume pe sărmanul meu soţ
răposat”28.
Erdélyi István, în lipsa moştenitorilor şi în semn de recunoştinţă sau aşa cum
a formulat „am dorit să demonstrez că nici pe când eram împreună nici după
moarte n-am fost nerecunoscător”, i-a lăsat întreaga lui avere de orice natură
doamnei sale iubite, Mindszenti Krisztina29. Această avere a fost formată printre

23
Erdélyi Testamentumok II, Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei 1551–1600, culegerea,
prefaţa, indice şi note realizată de Tüdős S. Kinga, Mentor, Marosvásárhely, 2006, p. 145.
24
Ibidem, p. 81.
25
Erdélyi Testamentumok I. Hadviselő székelyek végrendeletei, Háromszék 1548–1711, culegerea,
prefaţa, indice şi note de Tüdős S. Kinga, Mentor, Marosvásárhely, 2003, p. 265.
26
Erdélyi Testamentumok III, p. 80.
27
Erdélyi Testamentumok III, p. 63.
28
Arhivele Naţionale Maghiare (ANM), P. 658: Arhiva familiei Teleki, dosarul 14.
29
Erdélyi Testamentumok III, p. 130.

297
altele din castelele din Gorneşti şi Șintereag, cu toate posesiunile anexe, domeniile
din Comitatul Turdei şi de la Kővár (Chioar, com. Solnoc), obiectele din aur şi
argint. Ultimele rânduri ale testamentului scris în 1638 conţin şi un blestem menit
să ocrotească atât dispoziţiile date cât şi pe soţie, rămasă văduvă: „În cazul în care
vreo parte din acest testament sau iubita mea soţie orfană ar fi deranjate sau ar fi
necinstite de cineva, să aibă parte de blestemul Domnului atât el cât şi urmaşii săi,
astfel încât urmaşii săi să nu se bucure niciodată în pace de posesiunile lor –
aceasta să fie pedeapsa Domnului”30.
Drept urmare, în lipsa copiilor, Mindszenti Krisztina a rămas moştenitoarea
impozantei avuţii Erdélyi. Spre deosebire de obiceiul vremii, Erdélyi István n-a
privat-o pe orfana lui soţie de dreptul de moştenire nici în cazul în care aceasta s-ar
fi măritat din nou sau dacă ar fi adus pe lume un fiu. Iar în cazul în care soarta le va
rezerva o altă cale şi văduva se va stinge din viaţă fără urmaşi, averea să-i revină
lui Mindszenti Gábor, fratele acesteia. Însă n-a fost să fie aşa. Văduva s-a stins fără
să aibă vreun urmaş, pe deasupra n-a rămas în viaţă nici Mindszenti Gábor, fratele
acesteia.

Văduvă în proces cu principele Rákóczi György I

După moartea soţului, pe Mindszenti Krisztina au aşteptat-o vremuri şi mai

grele. Dacă ne gândim bine, putem constata că Erdélyi István a pricinuit soţiei sale
multe necazuri, nu doar pe timpul vieţii sale, ci şi după moarte. Văduva orfană nu
prea a avut prilejul să se bucure de moştenire, dimpotrivă a fost nevoită să o apere
cu îndârjire.
Adevăratul motiv pentru care mai târziu s-a declanşat un conflict între Înalta
Doamnă şi principele Rákóczi György I a fost această moştenire. Unul dintre
motivele care au condus la duşmănie trebuie căutat în evenimentele din timpul
vieţii lui Erdélyi István. La dieta din Cluj, ţinută pe 15 februarie 1636, stările au
hotărât că se vor opune trupelor turceşti, susţinătoare a lui Bethlen István,
pretendent la tron, trupe care apoi în prima parte a lunii octombrie au sosit la Gyula
(com com. Békés, Ungaria). Însă au fost biruiţi la Szatmár (Satu Mare) de către
trupele lor Rákóczi György I. Pentru acest răstimp, principele l-a numit în funcţia
de locuntinus – guvernator pe Erdélyi István, pe care boala grea l-a împiedicat să
plece la Alba Iulia. Cavalerii şi pedestraşii săi au fost trimişi în luptă, însă au
pricinuit mânia domnitorului, deoarece au întârziat la prima examinare ale trupelor.
Astfel, că abia şi-a închis ochii bătrânul domn şi a fost înmormântat în anul
1642, că Mindszenti Krisztina nici n-a avut răgazul să cunoască singurătatea
văduvelor orfane. În curând în luna lui aprilie, principele a recurs la confiscarea
averii: „imediat mi-au luat posesiunile” putem citi în însemnările ei. În zadar s-a
apărat văduva spunând că dispune şi „de actele de donaţie şi titlurile de proprietate
pe veci ale câtorva domnitori” ale majorităţii posesiunilor şi pe care Erdélyi István

30
Ibidem, p. 130.

298
le primise în schimbul „slujbei sale credincioase”31. Văduva bogată a ajuns printre
victimele alese ale principelui Rákóczi György I, despre a căror existenţă Makkai
László a ţinut să ne informeze în rândurile cele ce urmează. În lucrarea sa, această
epocă a fost prezentată astfel: „În perioada 1637–1644 s-a desfăşurat cea de a
două etapă a luării în posesiune ale domeniilor (uzurpaţiune) din partea lui
Rákóczi, cea mai eficace, dar ca metodă şi cea maine îndurătoare”32. Principele a
fost fanatic nu doar în crezul lui religios, ci şi în strădania lui menită să multiplice
propria-i avuţie. Caracterizarea lui Deák Farkas din secolul al XIX-lea, care a scris
biografia diferiţilor înalţi demnitari din secolul al XVII-lea şi nu numai, referitoare
la personalitatea principelui Rákóczi György I, este identică cu cea a lui Makkai,
amintită mai devreme. Iată rândurile lui Deák: „A crescut în şcoala marelui
conducător Bethlen Gábor, fiind conducătorul trupelor ardelene, armata a ţinut
mult cu el, a fost abil în diplomaţie şi ferm în guvernare, pe lângă aceasta a fost
cunoscut ca un calvinist straşnic, cu o cultură tolerabilă […] Patriotismul pentru
el, ca şi pentru mulţi alţi contemporani a fost doar o frază ce aparţinea epocii: a
pune mâna pe ceva, a strânge în orice chip şi dacă este posibil a obţine prin proces
avuţia oricui… Pentru el principatul nu a fost spaţiul în care să-şi realizeze ideile,
ci un oficiu care trebuia să devină cât mai profitabil”33.
Principele fiind foarte nerăbdător, s-a folosit de orice prilej pentru a-şi mări
avuţia. Astfel au ajuns văduvele înstărite prada lui Rákóczi György I, după cum s-a
întâmplat şi cu Szilvásiné Perneszi Erzsébet, văduva lui Tarnóczi Sebestyén. În
luna noiembrie a anului 1638, principele a pronunţat sentinţa împotriva văduvei lui
Paczolai Péter din Mănăstirea, Kornis Borbála din cauza credinţei sale
sâmbotiste34. În schimb, pe Péchi Margit, fiica fostului cancelar al Transilvaniei,
Péchi Simon „din cauza ţinerii rânduielii iudaice” a constrâns-o să cedeze
principelui întreaga lor avere35. Mai mult, principele a ajuns în conflict şi cu
Zólyomi Erzsébet, văduva lui Gavrilă Movilă care a reuşit să se apere „mergând
până-n pânzelealbe”36. Zólyomi Erzsébet astfel s-a plâns într-o scrisoare unei
rubedenii despre situaţia creată:„mă tem într-atât de mult de principe, încât poate
că nici de Dumnezeu nu mă tem mai mult, deoarece Dumnezeu este milostiv, însă
îndurarea domniei sale faţă de oameni întârzie mult…”37.
Drept urmare, principele n-a fost un adversar facil. Nici pentru el n-a fost fără
riscuri să se judece în permanenţă cu stările şi nobilimea mijlocie din Transilvania
şi să le ţină în teroare. Dar prin perseverenţă şi-a atins scopul: „din epoca regilor
arpadieni până acum niciodată nu s-a întregit pe mâna nimănui o bucată atât de
mare a domeniilor din Transilvania”38. Lupta dusă de Mindszenti Krisztina întru

31
ANM, P. 658/ 1642, 1643.
32
Makkai László, I.Rákoczi György birtokainak gazdasági iratai (1631–1648), Budapest,
1954, p. 23.
33
Deák Ferenc, op. cit., p. 74.
34
Erdélyi Országgyűlési Emlékek, ed. de Szilágyi Sándor, Budapest, 1875–1898, vol. X, p. 210.
35
Ibidem, p. 212; Makkai L., op. cit., p. 24.
36
Makkai L., op. cit., p. 25.
37
Történelmi Tár, 1885, p. 39–40, citat de Makkai L, p. 25.
38
Makkai L., op. cit., p. 27.

299
apărarea moştenirii a fost îngreunată apoi de faptul că, nu peste mult timp după
moartea soţului, mâna ei a fost cerută de vechiul inamic al Principelui, Csáky
István, un alt magnat nobil, familie de care însuşi Rákóczi s-a temut. De fapt unirea
celor două avuţii îl neliniştea pe principe, întrucât puterea vechiului domeniu al
familiei Csáky creştea odată ce averea familiei Erdélyi ajungea pe mâna ei.
Posesiunea Erdélyi a fost mai întâi sechestrată de principe, dar, în cele din urmă, a
fost nevoit să o redea proprietarei de drept39. Această tensiune provocată de
problema avuţiei, precum şi lipsa deja amintită a lui Erdélyi István din timpul
luptelor au furnizat motivul pentru care Principele a putut să înceapă molestarea şi
persecutarea nemiloasă a văduvei, prin practiciile sale ilegale şi lipsite de frică de
Dumnezeu. Principele a împiedicat viitoarea căsătorie a văduvei, constrângând-o să
renunţe la averea familiei Erdélyi în favorea lui.
În opinia Înaltei Doamne, aşa cum se plânge în însemnările sale – şi putem
să-i dăm crezare – Principele nu a avut nici un fel de motiv să o necăjească astfel,
deoarece „sărmanul meu soţ răposat a luat cu sine procesul”40.
Pe timpul procesului, în zadar s-a străduit văduva să demonstreze că au fost
prezenţi la timpul cuvenit călăreţii şi pedestraşii lui Erdélyi István, însă principele
nu s-a folosit de ei, spunând că au lipsit la prima examinare, fapt recunoscut şi de
către martori. În zadar s-a justificat văduva afirmând că oamenii lor n-au putut fi
prezenţi la trecerea în revistă a trupelor, pentru că „sărmanul ei soţ cu toate că era
foarte bolnav” se pregătea „să-i ţină locul” (principelui). Argumentaţia ei a fost
fără rezultat. Dacă nu luăm în consideraţie motivul lipsei de la prima examinare a
trupelor, adică boala, principele a avut dreptate, ordinul este ordin, executarea
acestuia era obligatorie în egală măsură pentru toată lumea. Astfel a fost îndreptăţită la
proces decizia principelui şi a venit ca o mănuşă strâmtorarea văduvei.
Întregul proces precum şi sechestrul au provocat o mare agitaţie peste tot în
Transilvania. Din cauza acestei proceduri, Rákóczi a obţinut nu doar aversiunea
părţilor implicate, ci chiar şi Esterházy Miklós (1625–1645), palatinul Ungariei a
ridicat vocea, presupunem în apărarea intereselor iezuiţilor, protejaţii lui Erdélyi
István. Împotriva sechestrării, s-au împotrivit şi iezuiţii, deoarece în urma morţii
doamnei Mindszenti Krisztina, mănăstirea ar fi putut beneficia de importante
proprietăţi din moştenirea lui Erdélyi István.
În urma numeroaselor procese îngreunate, am putea crede că Rákóczi György
I a considerat că a sosit momentul de a pune capăt sechestrului asupra proprietăţilor
doamnei Mindszenti Krisztina. Dar nu s-a întâmplat aşa. La distanţă de câteva luni
ce au urmat sechestrului, principele a pornit la un nou atac, găsind pretextul că nici
fidelitatea familiei Mindszenti faţă de el nu era fără cusur, căutând să pună mâna şi
pe moştenirea doamnei, primită de pe urma tatălui. Pe timpul dietei din primăvara
anului 1641 de la Alba Iulia, a intentat un proces de infidelitate şi împotriva lui
Mindszenti Gábor, adept al Casei Habsburgice41. Iar după moartea acestuia, a dijmuit
şi moştenirea fiicei Mindszenti Erzsók şi pe care a avut-o de la Péchi Erzsébet42.
39
Makkai L., op. cit., p. 26.
40
ANM, P. 658/ 1642, 1643.
41
Erdélyi Országgyűlési Emlékek, vol. X, p. 54.
42
ANM, P.658.

300
 Principele a consimţit căsătoria văduvei cu contele Csáky István, vrăjmaşul
lui pe viaţă, doar după ce a privat-o de întrega ei avuţie.

Primul cămin, castelul Erdélyi din Gorneşti

Locuinţa Erdélyi din Şintereag precum şi vechiul castel-cetate al familiei

Erdélyi din Gorneşti au fost spaţiile vitale, unde s-a desfăşurat prima căsnicie a
doamnei Mindszenti Krisztina. Castelul-cetate aflat în apropierea Mureşului a fost
în viaţa ei un punct de referinţă. De aici a pornit în anul 1643, din singurătatea
văduviei spre locuinţa noului soţ din Szepesvár43 (Spissky-Zámek, azi Slovacia):
„În luna Sfântului Ioan, cu o zi înainte de sărbătoarea Sfintei Maria a
Secerişului”44 adică pe 1 iulie. Mai târziu, rămânând din nou văduvă, tot aici s-a
reîntors din Illyésfalva (Iliašovce, azi Slovacia). În cele din urmă, pe 8 februarie
1679, aici a scris şi „dispoziţiile treburilor ultime”, de această dată fiind văduva
contelui Csáky István, din Keresztszeg (azi Cheresig, localitate în judeţul Bihor)45.
Merită să scriem despre istoria acestui castel-cetate, care a jucat un rol important
nu doar în viaţa doamnei Mindszenti Krisztina, ci a ocupat o poziţie de anvergură
şi în evenimentele desfăşurate în epoca principatului transilvănean.
Conform informaţiilor din izvoarele cunoscute până acum, castelul a fost
edificat de către Erdélyi István (1422–1483), castelan al Gurghiului, vicevoievod al
Ardealului (1462–1465); la acest lucru face referire şi inscripţia bisericii din anul
145646. Prima amintire scrisă este din anul 1477, unde într-un act de proces apare
cu denumirea de „castelli Gernyeszegh / castelul din Gorneşti”. Edificiul împreună
cu posesiunile aparţinătoare a rămas timp de două sute de ani, cu mici întreruperi,
în posesia familiei Erdélyi, până când, pe 29 august 1638, Erdélyi István, prin
testament a lăsat acest castel devotatei sale soţii, Midszenti Krisztina, care l-a
îngrijit până la capăt47 (Fig. 10).
Castelul din Gorneşti cu toate posesiunile aparţinătoare a constituit obiectul
principal al sechestrului pus asupra moştenirii, început după moartea lui Erdélyi
István. Într-un final, după multă tărăgănare, înalta doamnă, care ajunsese între timp
soţia contelui Csáky István, datorită protectorilor săi influenţi, a reuşit să-l
îmbuneze pe principe, care apoi şi-a schimbat decizia. În temeiul acestei decizii,
Mindszenti Krisztina a putut să păstreze castelul pe timpul vieţii, însă doar cu titlu
de uzufruct (a murit pe 5 martie 1685). Iar după moartea ei, domeniul urma să intre
în proprietatea aceluia căruia Principele urma să-l doneze. Astfel s-a întâmplat că
domeniul ajuns pe mâna principelui, chiar dacă şi-a schimbat proprietarul de mai

43
A fost cea mai mare cetate, de circa 4 ha, din Europa-Centrală, astăzi ruinele se găsesc în
Slovacia n.tr.
44
ANM, P. 658.
45
ANM, P. 658, 54. Re., dosarul 15.
46
În ceea ce priveşte istoria familiei Erdélyi şi a cetăţii din Gorneşti v. Bíró József, A gernyeszegi
Teleki-kastély, Budapest, 1938.
47
Erdélyi Testamentumok III, p. 130.

301
multe ori, însă posedarea propriu-zisă a proprietăţii a fost posibilă doar după
moartea văduvei48. Mai târziu, în urma căderii lui Bánffy Dénes, în data de 10
decembrie 1674, principele Apafi Mihály I, în schimbul a 16 000 florini ungureşti
l-a donat lui Teleki Mihály cu titlu de drept succesoral49. Prin aceasta, se poate
explica rândul din testamentul lui Teleki Mihály redactat în vara anului 1683, în
care amintind despre castel menţionează că „posesoarea actuală al castelului este
(chiar şi acum) Doamna Mindszenti Kristina, soţia contelui Csáki István”50.
Castelul deci, doar după moartea doamnei, putea să ajungă în proprietatea lui
Teleki Mihály apoi a fiilor săi şi a urmaşilor de parte bărbătească, întrucât acesta
primise de la Apafi Mihály I „drept succesoral, contract şi titlu de proprietate pe
veci” asupra castelului51.
Primul capitol din povestea vieţii lui Mindszenti Krisztina se încheie odată cu
moartea primului soţ. Chiar dacă nu a avut urmaşi, soarta i-a rezervat o sarcină
deloc uşoară. Pe drept, familia pe ramura Mindszenti era pe cale de dispariţie,
astfel nu putea să fructifice relaţiile politice ale soţului în favoarea intereselor
propriei familii, aşa cum de altfel frecvent se întâmpla în cazul altor familii
contemporane. În plus lipsa moştenitorilor – atât din partea ei, cât şi din partea
fratelui Mindszenti Gábor – a retezat elanul eventualelor aspiraţii în acest sens.
Viaţa ei însă n-a fost fără un rost. Soarta i-a rezervat o misiune grea,în
apărarea averii moştenite a familiei, apoi a continuat să protejeze neîncetat pe
iezuiţi. Mai mult, noua căsătorie, a adus în viaţa ei noi provocări şi speranţe.

Un nou început: căsătoria cu contele Csáky István

„N-am regretat nicicând că V-am iubit şi cunoscut pe Domnia Ta,

ba mai mult că V-am iubit într-atât,
încât să Vă doresc ca soaţă, după orânduiala Domnului”.

Scrisoarea contelui Csáky István,

către Mindszenti Krisztina, 27 martie 1643.

Văduvia solitară a Krisztinei Mindszenti, după moartea primului soţ, n-a

durat mult. Soarta a răsplăti-o pentru dăruirea de sine şi lipsa oricărei forme de
egoism, în timpul încercărilor la care a fost supusă de acea căsnicie. Locul soţului
bătrân, suferind, a fost luat de un tovarăş de viaţă în plină putere, plăcut la vedere,

48
Despre reconstruirea castelului din Gorneşti în timpul lui Teleki Mihály vezi: Tüdős S.
Kinga, A régi gernyeszegi várkastély, Mentor, Marosvásárhely, 2009.
49
Kemény János és Bethlen Miklós művei, ed. îngrijită de V. Windisch Éva, Budapest, 1980,
p. 660; Trócsányi Zsolt, Teleki Mihály.Erdély és a kuruczmozgalom 1690-ig, Budapesta, 1972, p. 300.
50
Erdélyi Testamentumok. IV. Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei (1661–1723),
culegere, prefaţă, indice şi note realizateă de Tüdős S. Kinga, Mentor, Marosvásárhely, 2011, p. 154.
51
ANM, P.658, dosarul 34.

302
un „senior de curte aleasă”, pe care contemporanii săi îl numeau „ungurul cel mai
ungur”, în ciuda defectelor sale recunoscute.
Acesta era contele Csáky István. Binecunoscutul senior din vremea
Principatului, mare moşier transilvan şi ungar, adorat de femeile şi fiicele marii
nobilimi, ba chiar şi de principesa Katarina von Brandenburg, soţia principelui
Bethlen Gábor, dar pe care-l considerau duşman mulţi dintre bărbaţi, în frunte mai
apoi cu principele Rákóczi György I. Istoriografiei i-au rămas puţine şanse de a
oferi noutăţi despre viaţa lui Csáky István, aceasta fiind bine studiată din diferite
unghiuri de-a lungul vremii. Amintim aici remarcabila lucrare a lui Deák Farkas,
pe care am folosit-o în scurta prezentare a vieţii şi personalităţii sale. Iar scrisorile
contelui Csáky, anexate aici, sunt o sursă excelentă pentru prezentarea noii legături
înfiripate cu Mindszenti Krisztina.
Csáky István s-a născut în luna mai a anului 1603 la Retege-Ruszka (com.
Abauj, Ungaria), ca fiu a lui Csáky István senior52 şi a lui Wesselényi Anna53.
După ce tatăl se stinge din viaţă la Mediaş, în anul 1605, văduva împreună cu cei
patru copii ai lor rămaşi orfani de tată, va fi nevoită să-şi ducă viaţa mutându-se de
colo-colo, din cauza principilor Rákóczi Zsigmond şi Báthory Gábor54. Copilăria
şi-a petrecut-o în masiva şi întinsa cetate Sáros, aflată la vreo 5 km. de Eperjes
(Scharosch, Sarissky, azi Slovacia) de unde familia se va muta mai apoi în vatra
strămoşească de la Adorján, (Adorian, com. Bihor).
Tânărul Csáky István şi fratele său, László, vor fi crescuţi la început în
confesiunea evanghelică a tatălui, dar după moartea acestuia, mama provenită din
familia fervent catolică Weselényi, îşi va reconverti copiii la catolicism, religie pe
care o vor sluji cu credinţă toată viaţa. Tânărul Csáky István i-a rămas recunoscător
mamei sale pentru apartenenţa sa la religia catolică. Mărturiseşte acest lucru în
ultimul său testament: „mulţumesc sfinţiei sale că mi-a călăuzit paşii spre cunoaşterea
credinţei adevărate papistaşe”55.
După terminarea instruirii de acasă a tânărului conte, acesta şi-a continuat
studiile la Viena, iar apoi la întoarcerea din nou lângă mama sa, s-a apucat de
agricultură. Deşi mama ar fi dorit să-şi vadă fiul la curtea princiară, acesta a
preferat deocamdată rolul de bun gospodar, ocupându-se de creşterea cailor şi de
amenajarea unei reşedinţe vestite pentru frumuseţea ei, în loc să „facă frumos” la
curte, încercând să pară important. În cele din urmă, l-au învins obligaţiile familiale
şi sociale, fiind nevoit să renunţe la propriul ideal de viaţă şi transformându-se în
nobil „austriacus” care, dacă nu putea ajunge principele Transilvaniei, a depus
eforturi pânăla capăt, pentru a da ţara pe mâinile imperialilor.
Seniorul catolic din Ungaria Superioară „de o frumuseţe răpitoare la chip,
statură impozantă” şi-a manifestat de timpuriu dorinţa de a-şi câştiga independenţa
prin întemeierea unei familii proprii. Prin mama sa, Wesselényi Anna, şi unchiul

52
Csáky István senior a crescut în curtea lui Báthori Zsigmond, căpitan suprem al Transilvaniei
(* 1605), adept al curţii de la Viena, mai târziu al lui Bocskai István.
53
Wesselényi Anna născută în 1584 la Krakovia sau Landskrona (Polonia), pe moşia tatălui ei,
Wesselényi Ferenc, pe care a primit-o de la regele şi principele Transilvaniei ţi al Poloniei, Báthori István.
54
Deák Farkas, Wesselényi Anna özvegy Csáky Istvánné életrajza és levelezése, Budapest, 1875.
55
Erdélyi Testamentumok. IV, p. 43.

303
lui, Wesselényi István, cere mâna frumoasei Forgách Éva, fiica primatului
Ungariei, baronul Forgách Zsigmond56. Prin această căsătorie, Csáky pătrunde în
acea familie nobiliară iezuită din Ungaria Superioară, al cărei cap este Forgách
Zsigmond. Acel mare senior nu este altul decât cel care, pe când era comandantul
imperial al cetăţii Kassa, a pătruns în Transilvania cu o oaste de 15 000 de soldaţi
pentru a o supune împăratului. Încercarea a eşuat însă. Iar mai apoi, când Ungaria
Superioară începe „să-l îmbrace în culorile regale” pe Bethlen Gábor, îi oferă
principelui coroana regală ungară împreună cu cetatea Pozsony (Bratislava, azi
Slovacia). Mai târziu, devine acel primat care îi întărâtă pe cei din Ungaria
Superioară împotriva „principelui Gabris”.
Deşi tânăra mireasă a lui Csáky István provenea din cea mai de vază familie a
ţării, fusese „păzită” cu asprime de o aprigă şi orgolioasă mamă vitregă, baroana
Perényi Kata, în castelul lor de curând ridicat în stil renascentist de la Tavarnok,
din comitatul Nyitra, (Tovarniky, azi Slovacia), aşa că a-i obţine mâna nu era o
sarcină chiar uşoară. Dar tânărul a învins.
Csáky îşi iubea profund şi sincer tânăra şi frumoasa soţie, pe care o va aduce
la reşedinţa sa din cetatea transilvană Nagyalmás (Almaşu Mare, com. Cluj). La
acea vreme, seniorul avea o singură dorinţă curată şi sinceră de la viaţă: să ducă în
linişte şi pace o viaţă de familie fericită cu tânăra sa soaţă. Li s-au născut doi fii:
Ferenc şi István şi o fată Anna (Panka). În acea vreme, a primei sale căsnicii, era
un om al timpului său, un cap de familie capabil de o dragoste pătimaşă, adâncă
faţă de ai săi, un bun gospodar care-şi administrează şi măreşte avutul în mod
inteligent, care se bucură de aprecierea semenilor săi, ocupând „o funcţie
administrativă lejeră ce-i stătea bine unui tânăr”57, având-o în spate pe înţeleapta
şi iscusita sa mamă, Wesselényi Anna. Se părea că deasupra lui Csáky István se
găsea un cer însorit, senin şi strălucitor, dându-le tuturor impresia ca aşa va rămâne
mereu, până la sfârşitul zilelor sale58.
În acest timp, în Transilvania, de curând rămasă orfană de tată, tânăra fată
Mindszenti Krisztina aflase probabil cu inima întristată de nunta lui Csáky István
deoarece, după cum avea să reiasă mai târziu, cei doi tineri se cunoşteau foarte
bine. Dar atunci încă nu bănuia că odată aveau să nuntească şi ei împreună, într-o
preafericită zi. Pe atunci, visa probabil doar la ziua în care va fi dusă şi ea la altar,
căci vitorul ei soţ, Erdélyi István se lăsa încă aşteptat, soaţa acestuia fiind încă în
viaţă.
Să ne întorcem însă la viaţa de familie ce părea fericită şi plină de perspective
minunate a tânărului Csáky István, care nu bănuia atunci că îşi petrecea cea mai
liniştită perioadă a vieţi. Dar situaţiile vieţii lumeşti sunt imprevizibile şi ceea ce a
urmat a fost o perioadă plină de încercări pentru seniorul aprig la mânie, cu o fire
bănuitoare şi o minte ageră.

56
Forgách Zsigmond din Ghimeţ (1565–1621), sfetnic regal, căpitan suprem al Ungariei
Superioare (1611), prefect al comitatelor Sáros, Nográd şi Szabolcs, iar din 1618, al comitatului
Nador, iniţial fidel lui Bethlen Gábor, mai târziu adept al împăratului Ferdinand al II-lea.
57
La 23 de ani era deja comite al comitatului Cluj.
58
Deák Farkas, op. cit., p. 20.

304
 În primăvara anului 1626, la nunta ţinută la Kosice a principelui Bethlen
Gábor a participat şi membrul înaltei nobilimi a ţării, Csáky István. Acum a început
şi perioada cea mai complicată a vieţii sale. Aici a întalnit-o pentru prima dată pe
prima doamnă a ţării, Katarina von Brandenburg, cu care era de vârstă apropiată şi
care „era jovială, veselă, dornică de plăceri şi deşi mică de statură, era înzestrată
cu o faţă şi forme deosebit de plăcute”59. În următorii ani, principesa s-a tot
„încurcat” în fluctuaţii sentimentale şi intrigi de stat, încurcându-i astfel drumul
ascendent al carierei politice a contelui transilvan Csáky István.
Ca urmare, Csáky a iscat suspiciuni în comparaţie cu contra-candidatul său la
scaunul domnesc, Bethlen István, care în dieta de la Mediaş (10 iulie 1630), a
supus la vot următoarea hotărâre înpotriva sa: „Deoarece domnia sa Csáky, prin
prezenţa sa prejudiciază şi insultă interesele ţării şi demnitatea Măriei Sale, să nu
mai poată adăsta în Ţara Ardealului, exceptându-se doar perioadele adunărilor
comitatelor şi ale dietei”60. Degenerarea ofensivei înpotriva lui Csáky dusă de
Bethlen István este indicată şi de faptul că acesta din urmă ar fi fost dispus să
tocmească ucigaşi plătiţi în vederea lichidării sale. În schimb, Csáky István nu era
mai prejos nici ca rang social sau prestigiu, nici în ce priveşte capacităţile
intelectuale, comparativ cu ceilalţi membri ai dietei, incluzându-l aici şi pe Bethlen
István. Ba mai mult, îi depăşea pe distinşii bărbaţi şi în maniere şi în aspectul fizic
agreabil. Sau poate tocmai din această cauză devine rival imbatabil în ochii
contemporanilor săi. Pentru Csáky nu a rămas altă alegere, după aceste atacuri
vehemente, decât să-şi piardă urmă din Transilvania şi să plece în Ungaria, unde, în
schimb, a parcurs o carieră militară şi politică demnă de toată consideraţia. Şi, chiar
dacă nu s-a mai putut întoarce niciodată în Transilvania, soarta nu l-a despărţit
definitiv de patrie. La plecare, era un bărbat tânăr de 27 de ani. Alături o avea pe
prima sa soţie adorată. Cum ar fi putut să intuiască că, după mulţi ani, se va simţi
din nouă legat cu fire puternice de Transilvania, când îşi va uni drumul în viaţă cu
marea doamnă din Dumbrăvioara şi Gorneşti, Mindszenti Krisztina, rămasă văduvă?
Deci, după părăsirea Transilvaniei, se va adăposti la început cu familia la
castelul din Szentmárton (comit. Szabolcs, Ungaria) al soţiei sale, iar ceva mai
târziu, se vor instala la reşedinţa lor nouă de la Szepesvár. După luarea în stăpânire
a cetăţii însemnate, aflate nu departe de Lőcse (Levoca, azi Slovacia), dotată cu un
donjon-locuinţă, seniorul s-a preocupat cu extinderea ei. A transformat-o într-un
cămin familial primitor şi o reşedinţă plină de prestigiu. „Cerul strălucitor însorit”
îşi trimitea încă razele asupra sa, dar se întrezăreau deja contururile noilor încercări
rezervate lui de destin. Soarta a vrut ca după 14 ani de căsnicie, în 1639 să-şi piardă
soţia, pe Forgách Éva, care moare împreună cu copila pe care nu demult o adusese
pe lume.
Seniorul nu şi-a revenit niciodată după această pierdere. Ca dovadă, stau
aceste rânduri ale testamentului întocmit de el mult mai tarziu, în 1662, adresate de
acum celei de-a treia soţii, Mindszenti Krisztina, cerându-i: „trupul bietei mele
soaţe, Forgách Éva, să fie ridicat din cripta mea de la Szepes prin annuentia
59
Ibidem, p. 22.
60
Ibidem, p. 60.

305
(îngăduinţa) prepozitului vechii capele a bisericii din Szentegyhaza şi adus în
capela acestei cetăţi, fiind apoi depus lângă trupul meu, aceasta este dorinţa mea
pe care o adresez iubitei şi soaţei mele şi fiului meu, Istvàn” adică fiului dăruit lui
de Forgách Éva61.
În 1640, era văduv de un an şi plănuia să se însoare din nou. Cere mâna fiicei
de 16 ani, Perényi Mária, a prefectului comitatului Abauj-Zemplen, numitul
Perényi Gábor, şi o duce la Szepesvár, cetatea rămasă fără stăpână. Csáky este
iarăşi îndrăgostit: „a luat-o de soaţă din dragoste, căci deşi era săracă, era tânără
şi dulce”62.
Csáky nu putea să nu iubească. Îşi divinizase prima soţie, pe Forgách Éva, o
domina sentimental pe prima doamnă a Principatului, Katarina von Brandenburg, o
copleşeşte cu iubirea-i pe cea de a doua soţie, Perényi Mária, dar destinul încă nu
şi-a spus ultimul cuvînt. Mai rămăsese să se întâlnească cu cea de a treia soţie,
Mindszenti Krisztina.
Dar ce se întâmpla în acest răstimp în Transilvania? Erdélyi István, unul
dintre marii nobili ai principatului, grav bolnav, era îngrijit cu dăruire şi „umilă
compasiune” de tânăra sa soţie Mindszenti Krisztina, căci despre ea este vorba.
Intuia printre grijile zilnice ce avea să-i aducă viitorul, că nu era departe sfârşitul
vieţii soţului ei bătrân şi suferind. O aştepta soarta văduviei, neputându-se sprijini
decât pe jocul magic al fortunei în alinierea la „voinţa inexorabilă a Domnului”. Şi
totuşi, nu mai era departe ziua în care doi oameni aveau să se întâlnească, iar firele
celor două vieţi, a lui Mindszenti Krisztina şi Csáky István să se împletească.
Văduvia îi aştepta pe cei doi aproape în acelaşi timp: în primăvara anului
1641 părăseşte lumea celor vii Perényi Mária, cea de a doua soţie a lui Csáky
István, iar în primăvara anului 1642 pătrunde în lumea celor drepţi Erdélyi István,
soţul lui Mindszenti Krisztina. Văduvita doamna îşi respectă doliul întrutotul. Se
gândea oare în acest timp la o nouă căsătorie? Se prea poate. În schimb, văduvul
Csáki István, mai ales la insistenţele mamei sale, porneşte în căutarea unei noi
uniuni. Marele senior chipeş, cu un fizic atrăgător, manierat şi foarte bogat, avea 40
de ani şi pare că nu obosise încă să-şi caute parteneră. Era încă dornic de viaţă, în
căutarea frumosului, aştepta întâlniri semnificative, dătătoare de noi trăiri. Şi-a
oprit gândurile la domniţele potrivite rangului şi situaţiei sale: la tinerele Bánffy
sau poate la Forgách Mária. Dar avea şanse considerabile şi Széchi Mária, ajunsă
de asemenea văduvă. Până la urmă, seniorul va asculta de sfatul mamei sale din
post-scriptumul uneia din epistolele adresate lui: „[...] o mai amintesc şi pe domana
Erdélyi care, în simplitatea ei, şi-a dus viaţa în supunere şi suferinţă[...] căci asta
după moartea ta nu şi-ar mai dezbrăca vreodată hainele cernite”63.
Din acest punct poate să înceapă în sfârşit viaţa lor împreună. Sau mai exact
să se reînnoade o relaţie. Deşi alte dovezi că s-ar fi cunoscut în tinereţile lor nu
avem, citim în scrisoarea Csáky István din martie 1643 adresată lui Mindszenti
Krisztina următoarele rînduri: „[...] să mă prezint domniei Tale prin aceasta,

61
Erdélyi Testamentumok. IV, p. 44.
62
Deák Farkas, op. cit., p. 139.
63
Deák Farkas, op. cit., p. 138.

306
pentru a vă împrăspăta cunoştinţele despre mine”. Şi continuă astfel: „Să-ţi aduci
aminte, scumpa mea surioară, plină de bunăvoinţă faţă de persoana mea, faptele
primei mele tinereţi cu ardoarea sentimentelor mele de atunci la fel cu cele de
acum, pe care bunul Dumnezeu nu le-a îngăduit atunci, ci doar acum, fapt pe
care-l putem considera cu mult deasupra gândurilor omeneşti, dar cu atât mai
minunat, sfânt şi dumnezeiesc şi demn de aducere aminte veşnică, noi amândoi
mulţămindu-I Lui, până la ultima noastră suflare pentru imensa-i grijă şi
bunăvoinţă revărsata asupra noastră. Cu atît mai mult cu cât, prin binecuvântarea-I
sfântă, unirea noastră şi amintirea primei noastre întâlniri, precum şi statornicia şi
forţa iubirii noastre dumnezeieşti nu au putut fi ştirbite nici de îndelungata absenţă
sau şterse din inima Voastră. Dacă eu, în vremea bunelor mele soaţe, nu mi-am
amintit de legătura dintre noi, pot să Vă asigur, scumpa mea companioană, că
gîndurile legate de Voi mi-au fost readuse în minte de întâmpinările vieţii,
renăscându-mi în minte adevărul pornirilor mele către Voi şi niciodată n-am
regretat că V-am iubit şi cunoscut, într-atât încât să Vă doresc ca soaţă după
orânduiala Domunului. Iată de ce, dulcea mea iubire eternă în legea Domnului, El
nu a putut să rabde ca această iubire creştinească să se stingă neîmplinită şi ne-a
unit în timpul vieţii noastre pămînteşti, după ce ne binecuvântase cu firea aidoma
în toate cele încă de la naştere, cunoscând El că aceasta stă la temelia oricărei
căsnicii fericite”64.
Putem doar bănui în ce împrejurări şi când se cunoscuseră odinioară cei doi
tineri, în prima lor tinereţe. Scrisoarea prezentată stă ca dovadă fără de tăgadă, că
nu doar se întâlniseră atunci, dar i-a şi legat o serioasă atracţie. A iubit-o atât, spune
Csáky István, că şi-a dorit-o de pe atunci „soaţă în legea lui Dumnezeu”. Faptele
amintite s-au petrecut probabil în timpul în care, după cum am amintit, mama
Krisztinei, rămasă văduvă, se căsătoreşte cu Wesselényi Boldizsár, fiu al acelei
familii din care provenea şi Wesselényi Anna, mama lui Csáky István. Ca urmare,
provenienţa familială comună le-a asigurat probabil posibilitatea de a se întâlni şi
de a depăna împreună vise tinereşti.
Se părea că nimic nu mai poate sta în calea unirii celor doi văduvi. Fiind
decis să şi-o ia ca a treia mireasă pe Mindszenti Krisztina, Csáky nu dorea să
lungească perioada aşteptării fericitului moment al unirii. Dar nerăbdarea sa se
loveşte iar de obstacole. Obiceiul vremii era ca însoţirile dintre membrii aparţinând
marii nobilimi să fie îngăduite de însuşi Principele ţării. Deci în viaţa lor reapare
figura duşmănoasă al lui Rákóczy Ggörgy I, manifestându-şi antipatia faţă de
Csáky şi făcând demonstraţia ambiţiilor sale de mărire. În cele din urmă, lucrurile
s-au aşezat, bine sau mai puţin bine, şi în vara anului 1643, văduva Mindszenti
Krisztina primeşte permisiunea să-şi părăsească reşedinţa din Gherla şi patria
Ardealului şi porneşte la drum spre cetatea Szepesvár, cea a viitorului ei soţ.
Povestea celor doi văduvi o putem reconstitui pe larg pe baza epistolelor lui
Csáky István. Putem afirma cu certitudine despre aceste scrisori că ele reprezintă
adevărate perle ale epistolelor de dragoste din secolul al XVII-lea. Seniorul

64
Ibidem, p. 304–305.

307
imortalizează pe hârtie cu o sinceritate convingătoare înşiruirea întâmplărilor
sentimentele trăite, imaginea proiecţiei în viitor a noii sale vieţi, astfel încât, spre
norocul nostru, ele nu pot fi întrecute în frumuseţe de nici o imaginaţie
cărturărească. Scrierile sale sunt un adevărat codex de sensibilitate, de empatie, un
manual al exprimării sentimentelor bărbatului faţă de femeia iubită, un ghid de
consideraţie faţă de relaţile interumane. Nouă nu ne rămâne decât să evocăm, pe
baza acestor scrisori, întâmplările unui anume timp şi loc din sec al XVII-lea, trăite
de un mare nobil, originar oarecum din Ardeal, şi ale soaţei sale, plecându-ne cu
respect în faţa frumuseţii acelor rânduri ce oglindesc fidel sentimentele lor.
Se presupune că, deşi nu se văzuseră de zeci de ani, îşi redescopereau
entuziaşti sentimentele avute unul faţă de celălalt. Într-una din primele epistole
către Mindszenti Krisztina, Csáky István scria că a pornit la peţit, deoarece „ ...mi-a
ajuns văduvia […] mânat fiind de intenţii bine cântărite, de posibilitatea morţii
care-mi dă tărcoale”, dar mai ales de faptul că şi-a trăit în bună parte traiul, mama
fiindu-i suferindă, a îmbătrănit, iar copiii i-au rămas orfani de mamă, toate acestea
fiind motive temeinice pentru a încheia o nouă căsătorie65. A plecat deci urechea la
sfaturile mamei sale, susţinute şi de celelalte rubedenii şi a ales-o pe Mindszenti
Krisztina ca soaţă pentru totdeauna, aceasta „…având dintodeauna o purtare
lăudabilă, potrivită credinţei mele, şi asemenea mie, chiar şi ajunsă la maturitate”.
Csáky dorea să pună „…cea din urmă a noastră bătrâneţe” pe „…un
fundament perfect dumnezeiesc, cu inima dechisă”66, trimiţând inelul de logodnă
prin slujitorii săi la Gorneşti, iar viitoarei sale soacre i-a trimis, în acelaşi timp, o
epistolă respectuoasă în care-i cere binecuvântarea şi o asigură că îi va arăta
supunere şi credinţă filială.

Cu zestrea în care, spre Szepes

Greul însă abia acum urma. În marte 1643, Csáky se vede nevoit să-i
adreseze de la reşedinţa sa din Szepesvár o scrisoare inamicului său, principelui
Rákóczy György I, în care invocă „cutuma şi bunul obicei care se respectă în astfel
de situaţii între toate naţiile creştine, cu atât mai mult în sânul aceleiaşi naţii, deci
nu mi se poate refuza nici mie [...] nedorind s-o scot pe Dumneaiei din ţara
Domniei voastre, fără „anuentia”(îngăduinţa) Voastră” – solicitând astfel ca
logodnicei sale să-i fie permisă plecarea din Transilvania67. Principele nu a întârziat
cu răspunsul. Îi trimite următoarele rânduri lui Csáky la 15 aprilie 1643, de la
Târgu Mureş: „nu obişnuim să ne opunem la căsătoria nimănui în legile şi căile
Domnului”, permiţând plecarea măritei Doamne68. Principele calvinist a făcut însă
mai întâi încă o demostraţie de putere în faţa văduvei catolice, dornice să

65
Ibidem, p. 308.
66
Ibidem, p. 306.
67
Deák Farkas, op. cit., p. 307.
68
Ibidem.

308
părăsească Ardealul. Despre acest incident, citim următoarele în relatările
ulterioare ale Krisztinei: „În anul 1643, în ajunul Rusaliilor, mi-a luat bătrânul
principe Rákoczy György I toate moşiile şi satul cu heleşteul, întocmind contracte
în hulirea numelui Domnului la cancelaria din Alba Iulia, precum şi un loc de casă
din Gorneşti”69.
După ce a consimţit şi principele, probabil de voie, de nevoie, s-au pornit
pregătirile de nuntă. La reşedinţa de la Gorneşti, Mindszenti Krisztina se pregătea
de călătorie, întocmea inventarul zestrei, îşi punea în ordine garderoba, dispunea de
bunurile lăsate în urmă. Iar Csáky István din depărtare, punea la punct cu multă
atenţie, în cele mai mici detalii momentul plecării, itinerariul, locurile de popas,
transportul şi toate celelalte pentru soaţa sa. L-a trimis spre Ardeal pe omul său de
încredere, bătrânul căpitan Vadas Gábor şi pe căpitanul din Ecsed (com. Satu
Mare, Ungaria), Prepostvári Zsigmond. Aceştia au sosit într-o lună la Gorneşti. Au
adus cu ei „trei rânduri de schimburi” de cai de tracţiune, un rând de cai pentru
caleaşcă, toate acestea făcând mare trebuinţă. Pe lângă caii de călărie, a mai trimis
şi o caleaşcă cu geamuri şi portieră de sticlă, dotată cu mici ochiuri rotunde de
sticlă în rame din zinc, menite să „înlăture praful de lângă Domnia Voastră”. În
încheierea scrisorii însoţitoare, îşi atenţionează cu blândeţe doamna să fie
conştientă că „nu se va mai intoarce acolo, că nimic din ce lasă în urmă nu-i mai
aparţine, iar în rest facă-se voia Domnului, asta fiind ceea ce Domnia Voastră nu
poate lua cu sine din Ardeal”70.
Din fericire, principele s-a mulţumit cu confiscarea averii imobile a nobilei
doamne, lăsându-i bună parte din cea mobilă. Aceste lucruri sunt menţionate, în
regestrum-ul întocmit în anul 164371. Reiese că nu doar bunurile imobile, ci şi cele
mobile ale Krisztinei reprezentau o valoare considerabilă. Deşi nu avem o descriere
amănunţita a garderobei sale, aceasta conţinea, desigur, haine de purtare, de
sărbătoare şi de gală, după moda ardeleană a vremii. Garderoba a fost împachetată
în patru lăzi. Într-una din lăzi, s-au pus pe lângă patru dolmane şi un caftan, şase
mantii între care se găseau probabil mantii de vară din atlas sau „kamuka”, tivite cu
blană de jder auriu, precum şi alte mantii de iarnă în culorile albastru, verde,
liliachiu, vişiniu sau purpuriu din postav de mătase, îmblănite, tivite în exterior cu
dantelă aurie şi argintie, ornate peste piept cu nasturi împletiţi din fir de aur şi
decoraţi cu pietre preţioase. În celelalte lăzi, s-au pus nouă contăşe scurte de iarnă
şi de vară, care erau largi şi late dar scurte, neajungând mai jos de talie, unsprezece
fuste cu vestă cu tot, 26 de valuri de borangic vienez pentru gulere, patru valuri de
borangic fin alb şi pânză de in. Piesele de îmbrăcăminte erau care mai de care mai
împodobite. Una dintre mantii era veche, cu guler şi cu mânecă lungă din scarlat
negru-verde, căptuşită cu catifea aurie şi se mai găseau acolo şi dolmane negre şi
înflorate din catifea, un conteş mic din catifea purpurie sau căptuşit cu catifea
pufoasă de culoarea pielii şi tivită cu blană aurie. În garderoba Krisztinei

69
ANM, P. 658/1643, publicat de Koncz József, Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné javainak
elfoglalása 1642-ben, în „Magyar Történelmi Tár”, VIII, 1885, nr. 3, Budapest.
70
Deák Farkas, op. cit., p. 312.
71
ANM, P. 658/1643.

309
Mindszenti se mai găsea şi fusta cu vestă ornată cu torcolan, obiect de
vestimentaţie foarte îndrăgit de doamnele nobile ale vremii. Ţesute din fire de
mătase grea răsucite de trei ori cu fir de aur, în motive florale, de culoare purpurie,
fustele cu vestă din torcolan cu ape aurii, tivite cu blană erau foarte indrăgite şi de
principesa Bornemissza Anna.
Într-o altă ladă şi-au găsit locul, pe lângă feţele de masă şi 25 de blănuri
întregi de jder şi 25 blănuri de vulpe. Aici s-au pus probabil şi pentru iarnă căculi şi
încălţări, dar acestea nu sunt notate. S-au mai încărcat în care, la Gorneşti şi pentru
„îmbrăcarea casei 31 covoare”, stofă de mobilă din postav verde pentru două case,
precum şi „postavuri cu peisaje colorate ţesute pentru 5 odăi”. Pentru necesităţile
gospodăreşti, a luat cu ea un dulap vechi plin cu 100 de cearceafuri subţiri de
pânză, 60 de feţe de masă din pânză subţire, 50 de şervete de pânză subţire şi
multe alte feţe de masă, şervete şi cârpe de bucătărie. Argintăria consta din
7 bucăţi cupe din argint aurit cu capac, cupă multiplă cu capac, cu motiv floral, cu
capac model vechi conţinînd 9 monede (gira) de argint. Apoi 28 pahare de argint-
aurit, unele cu capac, altele de modă veche cu marginea aurită, sau „complet aurite
cu capac şi motive florale”. Mai erau şi pahare cu picior, pahare de modă veche de
tip pocal, trei solniţe din argint aurit, trei lighene de spălat din argint aurit şi altele.
Lista argintăriei luate de Mindszenti Krisztina merita atenţie, pentru că mai
menţionează printre altele şi 28 linguri, furculiţe „vechi groase”, alte obiecte mărunte
de argint, şi tacâmuri de argint-aurit de jumătate de gramaj mare (ejtel). Amintim
că folosirea furculiţei se răspândeşte in Ardeal pe la începutul secolului al XVII-lea.
Se ştie că Csáky era un împătimit al cailor. Acorda mare atenţie creşterii lor,
era fericit când i se lăudau caii şi căuta să cumpere de peste tot animalele arătoase.
Era probabil încântat deci de cantitatea mare de harnaşamente de bună calitate din
dota doamnei. Printre acestea se găseau: „un harnaşament pentru cal, din argint cu
motiv floral, un harnaşament din argint-aurit de modă veche, un harmaşament din
argint masiv pentru mânji, un harnaşament din argint de mânji, un harnaşament
pentru mânz din argint cu ţinte, o zăbală din argint cu motiv floral şi 6 zăbale
turceşti”72.

O iubire aşternută epistolar

Dar să ne întoarcem la scrisorile lui Csáky, în care cu cuvinte tandre şi

frumoase, se străduieşte să uşureze durerea Doamnei sale, simţită nu numai din
cauza pierderii averii. Doreşte s-o asigure că îi va oferi consolare şi pentru
părăsirea mamei şi a rudelor sale. În cele din urmă, în vara anului 1643 „în luna
Sfintului Ioan, cu o zi înainte de cea a Preafericitei Doamne cu Secera”, adică pe
1 iulie, Mindszenti Krisztina a pornit la drum, spre noul ei cămin. Ca să fie cu
noroc călătoria la „Szepesvár ... vom asculta o liturghie cu cântare şi tot ceremonialul
festiv pentru pornirea ta la drum cu noroc şi sosirea la noi, Amin”, scrie Seniorul,

72
ANM, P. 658/1643.

310
iar ca dovadă a nerăbdării sale adaugă: „dulcea mea copilă, să nu vii doar pe cal,
ci să zbori cu aripi, spre mine, de se poate...”73.
Nicio femeie nu putea rămâne indiferentă în faţa unor astfel de slove şi să nu
pornească la drum plină de speranţă şi dragoste, în ciuda marilor pierderi suferite:
„Iubitul meu dulce.. [...] citindu-ţi epistola, am regăsit între rândurile sale dorinţa
inimii mele, căci nu se află comoară mai mare şi mai valoroasă în lume, decât
căsătoria din iubire curată şi veşnică”. Seniorul era convins că „[...] voi nu aţi da
căsătoria cu mine pe nicio altă unire oricât de înaltă, chiar de aţi putea alege orice
om de cel mai înalt rang”, mărturiseşte: „acesta-i adevăratul motiv hotărâtor
pentru care eu V-am ales să fiţi a mea [...], iubită copilă, cea parcă născută în pat
regesc la fel cum doresc să şi trăim împreună, inimioara mea scumpă[...]”74.
Mindszenti Krisztina se găsea la zece zile de drum de Gorneşti, când la 10
iulie părăseşte Ardealul şi soseşte la curia din Tarcal (com. Zemplén, Ungaria) a
familiei Csáky. Deşi inima îi dădea ghies Seniorului s-o întâmpine chiar la Tarcal,
acest lucru nefiind chiar „ceea ce se cădea”, a lăsat primirea Doamnei în seama
„bunilor slujitori”. La conac, pe Doamna Krisztina o aştepta epistola lui Csáky
István, la citirea căreia au fost date uitării toate vicisitudinile călătoriei: „[...] sunt
nerăbdător să aflu cum ai sosit Domnia Ta în lumea noastră” şi adaugă „[...]
scrie-mi deci, Krisztina mea dulce şi iubitoare, cum ai îndurat călătoria şi dacă-ţi
prieşte la sănătate aerul din Ungaria”75.
În viaţa privată, contele este un bun şi ferm organizator. Doamna-i fiind în
drum spre Szepesvár, o roagă să nu pornească de la locul de popas „în zorii zilei de
sâmbătă, înainte de ora şapte, ca să-mi dai timp să ajung să te întâmpin cu cei
doar câţiva călăreţi şi o caleaşcă”. De asemenea, o atenţionează pe iubita-i soţie că
nu doreşte s-o vadă în hainele cernite: „în care fustă negară de postav se purta
Domnia ta la Gorneşti, la sosirea slujitorilor mei … Doresc, sufleţelul meu,
Krisztina mea, să nici nu mi te arăţi în straie de văduvă, în schimb să le porţi pe
acelea în care doreşti să fii duminica”. Şi mai promite Csáky că va arunca şi el cât
colo „toate hainele negre [...] şi toate odăile cernite, la fel”, că va purta culori vii,
căci „am făcut legământ că nu doresc să te văd vreodată în straie de văduvă”76.
Fidel planului, Seniorul porneşte de la Szepesvár dis-de-dimineaţă „sâmbătă
[...] mă duc să te întâlnesc pe drum, neputând amâna până duminică vederea Ta şi
duioasa noastră convorbire. De aceea, doar pe tine te iau în caleaşca mea, unde
vom fi doar noi doi şi tot aşa mergem la locul unde vom lua prânzul şi ne aşteaptă
mama – gazdă bună – cu sacrum şi masă. Vom prânzi tot doar noi doi, după care
eu mă întorc aici, iar Domnia Ta rămâne acolo şi va veni după mine doar la cină
[...] va poposi în satul nostru aflat la umbra cetăţii numit Mindszent, unde o voi
însoţi şi lăsa pe mult iubita mea, Mindszenti Krisztina”. Apoi continuă: „am
poruncit să Vi se pregătească aşternuturile şi patul meu de călătorie, aşa ca pentru

73
Deák Farkas, op. cit., p. 313.
74
Ibidem.
75
Ibidem, p. 315.
76
Ibidem, p. 317.

311
mine, ca Voi să visaţi cu mine. Îţi vei pleca pe locul meu capul şi trupul tot pe locul
trupului meu”77.
Marea zi a întâlnirii lor a fost, probabil, sâmbătă 18 iulie 1643, de când
datează o ultimă epistolă trimisă de contele Csáky la Szepesmindszent ( Bijacovce,
azi Slovacia), dragei sale copile alese: „Domnul să-ţi dea ziua bună, iubita-mi
Kristina, aş dori să aflu, iubirea mea dintotdeauna, cum ţi-a fost odihna în patul
meu şi ce ai visat. În visul meu, Domnia Ta ţi-ai aşezat ambele mâini pe pieptul
meu şi priveai zâmbind”. Apoi îi împărtăşeşte alesei inimii gândurile legate de
nuntă. Socotea că va porni la ora 9 de la Szepesvár spre Mindszent-ul adăpostit în
umbra cetăţi, unde înnopta Doamna lui. Apoi „[...] sosind sus aici ne vom odihni
timp de o oră, ne vom împărtăşi şi înainte de căsătorie vom face cuminecătura”78.
Spre regretul nostru, seria epistolelor lui Csáky se întrerupe aici, aşa că nu
putem şti nimic despre cum a decurs ceremonia de căsătorie, cea din biserică, cine
au fost nuntaşii, cum a decurs masa festivă, cum au fost muzica, toasturile sau
dansul. Atât mai putem presupune din conţinutul unei scrisori mai vechi referitor la
îmbrăcămintea lor de la nuntă: „în prima zi cea a întâlnirii „[...] voi purta albastru
închis dacă găsesc, şi doresc să porţi şi tu scumpa mea aceleaşi culori. Am adus şi
două cuşme ceheşti, pe care le vei afla cum se cuvine, vei avea şi cunună potrivită,
[...] şi toate celelalte necesare vor fi pregătite”79.
Căsătoria va avea loc la reşendinţa seniorială din impozantul Szepesvár,
considerată una dintre cele mai impunătoare cetăţi din estul Europei Centrale
(Fig. 11). Scrisorile adresate Krisztinei Mindszenti nu oglindesc doar gîndurile şi
sentimentele bărbatului îndrăgostit. Fidel promisiunii făcute, îşi manifestă şi grija
părintească faţă de femeia sa sosită de departe, care-şi părăsise mama de dragul lui.
A demonstrat în repetate rânduri acest lucru. O pildă grăitoare este atunci când, cu
ajutorul propriei mame, Wesselényi Anna, elaborează până în cele mai mici
amănunte, îmbrăcămintea Doamnei sale. „În ce priveşte ţinutele tale, inimioara
mea scumpă, o să-ţi scrie Doamna mama mea, de aceea trimite fără întârziere o
fustă de a ta purtată dimpreună cu o vestă ungurească, ca să comandăm după
măsura lor altele noi aici, din materialele alese de Dumneaei”80. Dar după ce
Mindszenti Krisztina le trimise obiectele vestimentare cerute, acestea, se pare, nu
au fost pe placul lor. Într-o scrisoare scrie: „[...] i-am solicitat unui croitor neamţ
să coasă două fuste cu veste potrivite pentru Domina ta, după moda de aici, nu te
supăra scumpa mea şi nu te împotrivi, este bine aşa, crede-mă, o să-ţi vină mult
mai bine decât modelul acela săsesc, trimis de tine. De aceea, i-am cerut numai
două fuste, pentru că materialele potrivite le găsesc numai la Viena, că am
comandat de acolo mai multe”81.
Se înţelege limpede din rândurile sale că Seniorul se dezobişnuise de aspectul
„pieptarului unguresc”, la modă în Ardeal, pe care o numeşte de „modă săsească”,

77
Ibidem, p. 310.
78
Ibidem, p. 316.
79
Ibidem, p. 303.
80
Ibidem, p. 314.
81
Ibidem, p. 303.

312
fiind vorba de acelaşi obiect vestimentar. Femeile din anturajul său se îmbrăcau
după moda vieneză, adaptând-o la „croiul purtat de toţi, aici sus la noi”. În schimb,
cei din Ardeal erau în continuare fideli modei autohtone vechi, cu toate că nu le
erau străine nici materialele scumpe aduse de la Viena, din care se confecţionau, de
asemenea, cape şi fuste. Ardelencele purtau fuste poloneze, bluze franţuzeşti şi
italieneşti, pelerine spaniole. Contemporanul Apor Péter se plânge în
„Metamorfosis Transilvaniae” în legătură cu răspândirea noii mode, cum că
cheltuielile legate de îmbrăcămintea după moda nouă a femeilor şi fetelor, dar şi a
tinerilor domni „mătură toţi banii din Ardeal”, adăugând: „Ia aminte, ardeleanule,
nu dările faţă de Împărat împuţinează banii în Ardeal, ci maimuţărelile fără rost
ale nevestelor şi copilelor voastre”82.
În dimineaţa dinaintea întâlnirilor, Csáky îi trimite iar o scrisoare Doamnei
sale: „Dumnezeu mi-e martor că nu mi-a stat gândul îndrăgostit la haina colorată,
ci de fapt vroiam ca Domnia ta să porţi şi mâine hainele în care doreşti să te
măriţi cu mine duminică”. Iar în ultima scrisoare compusă seara, la lumina
lumânării, îl preocupă deja cămaşa de noapte: „nu îndrăznesc să pun să fie croită
fără tine, să nu strice ceva, o să avem tot timpul pentru asta, cum nu vom fi prea
departe unul de altul, şi nici nu vrem să ne acoperim prea mult, unul în faţa
celuilalt”83.
Zilele aşteptării fericite sunt întotdeauna numărate. Aşa s-a întâmplat şi cu
familia Csáky. S-a încheiat perioada întâlnirii plină de emoţii puternice, larma
nunţii, s-au potolit toate şi a început traiul comun de fiecare zi, viaţa obişnuită şi de
sărbătoare. În noua ei viaţă, în cea de-a doua căsătorie, Doamna Krisztina va avea
tot ce-şi putea dori o mare Doamnă a acelei vremi, un mediu şi un mod de viaţă
senioral, un soţ plin de solicitudine, ocrotitor, şi nu în ultimul rând un bărbat
elegant, agreabil. Nu i-a fost greu să-şi îndrăgească noul cămin. Găsise un mod de
viaţă bine organizat, după norme stabilite corespunzător. Consortul era considerat
de contemporani un Senior căruia îi plăcea să adaste în sânul căminului, bun
gospodar, care îşi creştea averea în mod constant şi îşi înfrumuseţa locuinţele cu
bun-gust. Toată lumea ştia despre contele Csáky că iubea frumosul, purta cu
plăcere haine împodobite şi îi plăcea să-şi vadă soţia purtând obiecte vestimentare
„cu podoabe fără rost”. Deşi nu era prea cheltuitor, nu-i părea rău după banii daţi
pentru înfrumuseţarea căminului său. Aducea de la Krakovia (Polonia) tapiţerii din
piele aurită, din mătase şi tot felul de alte materiale. Gustul rafinat îi cerea culori
luminoase, vesele, forme delicate. Îi plăcea să fie admiraţi caii în harnaşamente din
argint-aurit, încrustate cu pietre preţioase. La sărbători nu pregeta rău să întindă pe
mesele pentru oaspeţi porţelanuri scumpe, pahare din cristal veneţian, carafe de
argint, tacâmuri aurite.
Doamna Krisztina nu trebuia să-şi bată capul nici cu respectarea strictă a
rânduielilor bisericeşti. Amândoi proveneau din famili de catolici fervenţi, au
crescut şi trăit în „credinţă asemenea”, în dorinţa de a păstra tradiţiile. Nici hrana
pentru zilele de post nu trebuia procurată de departe, pentru familia catolică.
82
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae azaz Erdélynek változása (1736), p. 30.
83
Deák Farkas, op. cit., p. 319.

313
Seniorul avusese grijă, ca „hrana slabă de post” racii, peştele, să provină la nevoie
din heleşteele de pe moşia de la Szepesvár. Ca un om gospodar, construise sere de
iarnă, de vară şi de flori, pentru a asigura varietatea hranei celor ai casei. Adusese
grădinari de la Pozsony (Bratislava, azi Slovacia) pentru îngrijirea lor.
Din măruntele tablouri de viaţă, reiese ca Mindszenti Krisztina putea duce o
viaţă fără griji, ordonată, în bună pace. Se bucura de dragostea soţului, era agreată
de soacră, doar ea era cea care i-o recomandase ca soaţă fiului ei. Nici doamna
contesă nu avea vreo dorinţă să schimbe orânduielile cetăţii sau să răstoarne
obiceiurile casei. Totuşi, adaptarea la noul mod de viaţă cu alte cutume familiale şi
cerinţe sociale nu putea fi chiar lesnicioasă, chiar dacă vorbeau aceeaşi limbă şi
crescuseră în medii culturale similare, aparţinând aceleiaşi confesiuni religioase.
Un avantaj al Doamnei cu frica lui Dumnezeu îl constituia firea ei blândă şi supusă,
calităţi pe care avusese ocazia să le fructifice din plin şi în timpul primei căsnicii.
Din credinţa ei fermă se putea adăpa şi soţul ei, care scria: „mă alină firea Ta
cuminte şi credincioasă”84.
Desigur, nici căsnicia lor nu a putut ocoli restriştea furtunilor emoţionale, al
căror izvor era în principal existenţa celor trei fii ai lui Csáky, proveniţi din cele
două căsnici anterioare. Csáky îl iubea doar pe István, cel de-al doilea fiu născut,
pe care l-a ţinut lângă el până în ultimul ceas a vieţii. Pe Ferenc nu-l iubea, iar pe
cel mic, László, nu-l putea suferi, se zvonea că din cauza că mama acestuia,
Perényi Mária, nu adusese în căsnicie nici un fel de zestre. În aceste condiţii,
acestei femei încă tinere nu putea să-i fie uşor traiul lângă tatăl în conflict
permanent cu fiii săi. Din momentul intrării Krisztinei în familie, copiii n-au mai
zăbovit mult pe lîngă vatra părintească, dar au lăsat în urma lor grijile sub forma
zbucumului din sufletul tatălui, care nu reuşea să-şi accepte progeniturile. Panka,
frumoasa fiică a lui Csáky din prima căsătorie, fusese trimisă la călugăriţele din
Pozsony, încă de la vârsta de opt ani. Cei doi fii mai mari, Ferenc (născut în 1630)
şi István (născut în 1635) erau în grija bunicii Wesselényi Anna, care-i şcolea în
colegiile iezuite de la Praga, Pozsony (Bratislava, azi Slovacia) şi Nagyszombat
(Trnava, azi Slovacia). Acasă a rămas pentru încă un timp numai László-Lackó.
Krisztina nu avea decât să rămână în umbra tatălui tiranic, nutrind doar pe
ascuns presupusele ei sentimente materne faţă de copiii ei vitregi. Micuţul Lackó îi
căştigase inima, astfel încât la educaţia lui a contribuit şi ea. Aflăm aceasta dintr-o
epistolă a contelui: „Nu am ce să spun, draga mea, în legătură cu Lackó neavând
nici o îndoială că tu ai şi timpul şi înclinaţia de a te ocupa de buna lui creştere şi
educaţie”85. Peste o lună însă o roagă pe Krisztina să-l trimită de acasă pe Lackó
înainte de sosirea sa: „că eu nu doresc să stau sub acelaşi acoperiş cu el, nici ziua,
nici noaptea”86. Tinerei soţii nu-i rămânea deci nici o şansă să-şi manifeste deschis
sentimentele materne faţă de copii şi ne referim aici mai ales la Lackó.
Fără experienţă în creşterea copiilor, putea să ajute la liniştea familiei doar
prin supunere şi solicitudine. Mindszenti Krisztina nu avea de ales, trebuia să se

84
Ibidem, p. 323.
85
Deák Farkas, op. cit., p. 327.
86
Ibidem, p. 332.

314
supună tiranicei lumi a soţului şi stăpânului ei, căci despre asta era vorba pentru a
asigura un trai liniştit, în bună înţelegere.
Deşi la vremea celei de-a treia căsnicii, Csáky avea aproape tot ce-şi putea
dori un descendent al unei familii din înalta nobilime: o viaţă luxoasă, funcţii înalte
datorate politicii proimperiale, recunoaştere socială şi femeia pe care nu a regretat
nici o clipă că a cunoscut-o, chiar dacă şi-ar fi putut dori mai mult de atât, vârsta şi
experienţa de viaţă l-ar fi îndemnat la cumpătare. Despre activitatea politică şi
socială a soţului ei, Doamna afla mai degrabă din epistolele adresate ei, iar
problemele vieţii de după ziduri le avea în faţa ochilor. Comportamentul tiranic al
tatălui creştea proporţional cu vârsta fiilor. Deşi nu era încă bătrân, la vederea fiilor
intra în conflict cu sine însuşi. Având un suflet prea sensibil, dintodeauna se
crezuse în conflict cu lumea înconjurătoare. În tinereţe, considera asta ca pe o
provocare pe care dorea să o înfrunte. Însă confruntat cu fiul Ferko, frumos, cu
aspect delicat, mereu vesel, răsfăţatul neamului femeiesc şi cu Lackó, cel manierat
cu aspect plăcut şi în plus bine primit şi de adversarii săi, principii Ardealului, fapt
pentru care îl numea „bastard trădător de sînge”, se retrăgea în solitudinea geloziei.
Îl străfulgera gândul că această provocare nu era trimisă spre el de oamenii din jur,
ci de realităţile vieţi. Cheia rezolvării nu o mai deţinea, de luptat nu mai avea cu
cine. Nu i-a mai rămas altceva decât să evoce cu durere în inimă vremurile apuse,
când era încă un tânăr şi chipeş senior al ţării sale. Încă nu ar fi fost locul unor
gânduri atât de negre, deoarece despre el se scria şi la 47 de ani „că nicicând nu
fusese mai chipeş ca acum” (Fig. 12). Îşi ţinuse în frâu şi până atunci cu greu
ieşirile nervoase, dar acum scăpa frâiele din mână tot mai des şi mai vehement,
distrugându-şi relaţia cu fiii săi. Trecerea timpului îşi arăta totuşi urmele şi asupra
lui, dar contele Csáky nu voia să scape hăţurile. Toată familia, cu mic cu mare,
asculta numai de el. Femeia-i din iubire, fiii, de nevoie. Toată suflarea cetăţii,
slugile, soldaţii îi îndeplinesc cu sfinţenie ordinele. Se pătrundea greu în acest
cămin bine păzit, toate porţile interioare şi exterioare erau prevăzute cu poduri
suspendate cu lanţuri. Dăduse ordin ca noaptea să fie totul închis, iar, dacă sosea
tocmai atunci vreo misivă importantă, aceasta se ridica cu sfoară peste ziduri.
În preajma contelui Csáky au avut parte de zile relativ liniştite bătrâna-i
mamă (care între timp s-a mutat la Krakovia, unde de fapt se născuse), fiul István şi
iubita-i soaţă. Doamnei Krisztina i-a fost menit şi în această căsnicie, la fel ca şi în
prima, să fie supusă. Nu era o încercare prea grea pentru o femeia puternică, cu
frica lui Dumnezeu. Cunoştea preţul şi avantajele acestor stări de lucruri. A
administrat deci cu perfectă grijă şi solicitudine capriciile seniorului, până la
sfârşitul vieţii.
Dar să nu uităm că, în ciuda firii sale dificile, şi el s-a străduit să facă
suportabilă viaţa în comun, prin vorbele-i frumoase şi prin drăgălăşenie. În
scrisorile din vremea căsniciei, găsim aceeaşi blândeţe şi vorbe frumoase în
exprimarea dorinţelor contelui, implorând executarea lor. Iată o mostră: „Scumpa
mea soţie iubitoare, Dumnezeu să te binecuvînteze cu tot binele pe care ţi-l

315
doreşti” şi încheie astfel „Iubitoarei mele Mindszenti Krisztina tovarăşul ei iubitor
cu toată inima până la moarte”. Trimitea veste de oriunde ar fi călătorit în lumea
largă. Înainte de sosirea acasă, îi comunica Doamnei doleanţele sale, care se
referau mai ales la timpul pe care urmau să-l petreacă liniştiţi împreună. Căminul a
jucat permament un rol important în viaţa contelui, în care să-l aştepte cuminte o
companioană fidelă, la care să se poate întoarce mereu. Acest rol important l-a
jucat Mindszenti Kristina în viaţa lui Csáky, ea, care a rămas până la „adânci
bătrâneţi” „tovarăşa de viaţă cu inima deschisă şi cu frica lui Dumnezeu”. Pe când
se întorcea dintr-o călătorie la Cracovia, îi scria „tovarăşei sale dulci” să
părăsească aripa în care locuiau, să-i mute doar pe copii şi pe slujitori la etajul de
sus. Să instaleze draperii în jurul patului conjugal „ca să nu se vadă nimic când
intră cineva, iar aşternuturile să fie puse pe jos, dragă, sau dacă pui să se facă un
pat obişnuit din scânduri, ca acelea în care dormim când umblăm prin oraşele
miniere, nu ar fi rău, dar să fie lung şi destul de lat”87. Altădată îşi roagă soţia să
schimbe aranjamentul casei în aşa fel încât „... să fie mai comod pentru tine şi
să-mi placă şi mie, cu un locşor de dormit în micul bastion de lângă şemineu, iar
uşa de intrare să fie acoperită şi invizibilă şi nici pe cameristele care se tot
preumblă să nu le vedem”88.
Seniorul, care odinioară făcuse mare vâlvă în politica din Ardeal dar şi prin
neamul femeiesc, a atins ultima etapă a vieţi sale. Avea 59 de ani când, la 5
noiemvrie 1662, îşi întocmeşte testamentul la Szepesvár: „În numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfintului Duh – în numele Domnului Amin”. Eu, contele Csáky István,
vistiernic al Ungariei, stăpânul veşnic al cetăţii Szepes şi comite al comitatului,
sfetnicul şi slujitorul Majestăţilor lor împăraţilor Ferdinand I (şi al) II-lea şi
regilor Ungariei”, deşi „mă bucur încă de sănătate bună, dar gândindu-mă la
bicisnicia firii omeneşti, fiind sigur că va trebui să mor, dar neştiind când şi unde a
poruncit Sfinţia Sa capătul vieţii mele”, îşi pune pe hârtie ultimele sale gânduri89.
Nu peste mult timp se întrerupse firul vieţii sale pământeşti.
Nu a lăsat îndoieli în privinţa situaţiei văduvei sale. Testamentul lămureşte
exact situaţia tuturor bunurilor lăsate văduvei, copiilor şi celorlalte rude. I-a
mulţumit Doamnei sale pentru strădania dintotdeauna arătată faţă de el, pentru
răbdarea „cu care m-ai suportat până în acest ceas şi ai locuit dimpreună cu mine
în desăvârşită armonie, grijindu-mă şi iubindu-mă în tihnă”90. Pe fiii săi îi roagă:
„văduvei mele să-i daţi toată cinstea, precum unei mame bune”91. Curând, după
aşternerea ultimei dorinţe, a închis ochii în linişte, pornind să dea mâna cu pacea şi
tihna, ceea ce nu reuşise niciodată în cursul vieţii.

87
Deák Farkas, op. cit., p. 303.
88
Ibidem, p. 334.
89
Erdélyi Testamentumok IV, p. 43.
90
Ibidem, p. 51.
91
Ibidem, p. 53.

316
 Ultimele dorinţe şi întoarcerea în Ardeal

După ce şi-a îngropat soţul, Mindszenti Krisztina nu s-a mai căsătorit

niciodată. A trăit liniştită, demnă, în rugăciuni, păstrând relaţii bune cu rubedeniile
Csáky şi cu fiii vitregi, care îi acordau în continuare afecţiunea şi toată cinstirea
cuvenită mamei care i-a crescut. Mai apoi a întocmit numeroase testamente.
Cunoaştem patru dintre acestea. Ele stau dovadă că era o mare protectoare a vremii
sale. „Muncile întru slava Domnului” le deprinsese încă din casa părintească şi le-a
continuat în timpul celor două căsnicii cu nobilul Erdélyi István şi apoi cu contele
Csáky István. Nu a uitat niciodată de patronarea iezuiţilor prigoniţi, ajunşi într-o
situaţie din ce în ce mai grea. În testamentul din aprilie 1664, oferă iezuiţilor o
treime din valoarea cartierului Pálmafalva (Harichovce, azi Slovacia) cumpărat cu
3 000 de florini. A mai adăugat aici biserica din Kosice cu colegiul aferent, biserica
şi colegiul din Ungvár (Uzshodor, azi Ucraina), precum şi bisericile catolice din
Ardeal care necesitau restaurare92.
Au trecut 8 ani de la moartea soţului, iar văduva se afla tot departe de Ardeal.
Sosise timpul pentru un nou testament, dictat în martie 167093 la Illyésfalva, (com.
Szepes). Din păcate, lipseşte încheierea actului, dar citind partea care s-a păstrat,
putem constata că a rămas în continuare patroana generoasă a clerului bisericilor,
colegiilor şi mănăstirilor. Cu excepţia câtorva rânduri, testamentul cuprinde numai
astfel de donaţii. Părinţilor iezuiţi de la Kosice, care, cu ajutorul Domnului, s-au
apucat de construcţia bisericii, pe lângă orfevrării în aur şi argint, să li se asigure
4 000 de taleri „făcăturii” altarului: „Altarul mare să fie închinat Sfintă Măriei
Mari, să pot lăuda pe Domnul acolo spre mântuirea sufletului meu”94.
Pentru tabloul „Prea Fericitei Fecioare Marii” din altarul iezuiţilor din
Pozsony (Bratislava, azi Slovacia), a lăsat un şirag de perle purtat la gât şi mână,
„din mărgele frumoase, orientale, de mărime mijlocie mai mari decât seminţele de
cânepă, în număr de 1500”. Întru ocrotirea sufletelor înmormântate în capitlul din
Posony, a desemnat câteva şiraguri de perle probabil valoroase, dintre bijuteriile
sale. Bisericii iezuiţilor din Ungvar, „două covoare bătute vechi” pentru ţinerea de
liturghii, întru slava Domnului. Nu a uitat niciodată bisericile catolice ardelene. A
donat argintărie aurită valoroasă, mai ales pentru restaurarea bisericilor şi altarelor
ruinate. Pentru capela iezuiţilor din Szepes, pe lângă 100 de florini, lasă „un frumos
crucifix din aur cu diamante”, două bijuterii vechi încrustate cu perle, model
dantelat, pentru coroana Prea Fericitei Fecioare. A mai donat din zestrea ei 10 vaci
de rasă cu lapte pentru studenţii săraci care învăţau acolo şi alte 15 pentru
aprovizionarea colegiului, precum şi o cantitate considerabilă de cereale95.
Peste câteva luni, avea să aştearnă pe hârtie o altă scurtă dorinţă, în care
printre altele spune: „Cu voia lui Dumnezeu doresc să plec în Ardeal, oare mi se

92
Ibidem, doc. nr. 5.
93
Ibidem, doc. nr. 11.
94
Erdélyi Testamentumok. IV, p. 76.
95
Ibidem.

317
îngăduie?”, dar dacă „dorinţa Domnului e alta, atunci să fiu înmormântată în
capela părinţilor iezuiţilor din Szepes”. Acolo era înmormântat şi soţul ei96.
Se pare că se împăcase cu gîndul că Csáky, în testamentul său, ceruse să-i fie
adusă alături prima soţie şi nu ea. Sau totuşi nu? Pentru că până la urmă a pornit
spre casă. Cine mai poate şti azi ce a determinat-o cu adevărat să se întoarcă în
Ardeal? Poate grija moşiilor de acolo sau sentimentul că locul ei nu mai era la
Szepesvár, unde, lângă soţul ei, au fost depuse rămăşiţele pământeşti ale primei lui
soţii. Şi-a părăsit deci căminul confortabil de la Szepes şi s-a mutat acasă în Ardeal.
Toţi ai ei: părinţi, fratele, primul soţ, rubedeniile, odihneau acolo.
A sosit la una din frumoasele moşii din Valea Mureşului, la pitorescul
Şintereag, la Dumbrăvioara, sau între zidurile cernite ale cetăţii-castel de la
Gorneşti. Dacă soarta i-a permis să se mai întoarcă o dată, aşa cum dorea, între
dealurile din Szepes, la casa ei din Illyesfalva, nu avem date concrete. Dintr-un alt
testament ulterior, constatăm că nu se hotărâse încă dacă rămânea acasă în Ardeal
sau se întorcea pe proprietatea din Szepes, căci scrie: „dacă moartea mă ajunge
aici în Ardeal” şi nu la Illyesfalva, adăugăm noi97.
În 1679, Mindszenti Krisztina era în al şaptesprezecelea an al văduviei sale.
Se afla tot in Ardeal în căminul ei de la castelul din Gorneşti moştenit de la Erdélyi
István, primul soţ, când „cu o sănătate acceptabilă ... că aşa e la bătrîneţe”, se
apucă să compună un nou testament. Dovadă a sănătăţii ei bune, stau şi ultimele
rânduri prin care îşi menţine dreptul „de a-mi schimba testamentul la dorinţa
mea”98. La fel ca soţul ei trecut în rândurile celor drepţi, nici ea nu-şi dorea o
înmormântare cu mare pompă. A dispus să fie luat acoperământul de catifea de pe
sicriu şi să fie donat părinţilor iezuiţi, iar aceştia să se roage pentru sufletul ei.
Privitor la înmormântare, a menţionat următoarele în testamentul întocmit la
Gorneşti: „îmbrăcămintea albă spre acoperirea corpului meu mort, rece, este
pregătită. Să fiu îmbrăcată în fusta de purtare, iar sicriul să fie îmbrăcat în
interior cu giulgiu alb, dimpreună cu pernele, pentru care este pregătită alături
pânza”99. Să nu se folosească cuie din argint la închiderea sicriului. Mai solicită în
încheiere să fie înmormântată la mănăstirea de la Călugăreni, iar sicriul să fie depus
lângă mama sa.
Dintre testamentele cunoscute până azi ale Doamnei, acesta din urmă este cel
mai amplu, în care, pe lângă ajutorarea Bisericii, se gândeşte şi la familie, la rudele
apropiate. Ca executori testamentari, anumit persoane cunoscute din marea
nobilime ardeleană. Donaţii generoase vizează mănăstirile din Călugăreni, Ciuc,
Mănăştur şi Alba Iulia cu paterii lor, apoi săracii satelor şi slujitorii săi fideli. Nu-i
uită pe valeţi, pe slugi, pe logofeţi, pe bucătari şi fetele în casă, toţi trebuie
răsplătiţi conform dorinţelor ei. Cum nu lasă urmaşi, iar Mindszenti Gábor, fratele
ei, este deja mort, restul averii era destinat moştenitorilor acestuia, Kornis Gáspár
şi copiii varei ei, Mindszenti Erzsébet şi copiilor acesteia avuţi cu Kapi Gábor şi
altor câtorva familii ardelene.

96
Ibidem, p. 77.
97
Ibidem.
98
Ibidem, p. 122.
99
Ibidem, p. 123.

318
 La dealurile din Szepes nu se mai gîndea. „Inainte de plecarea mea din
Ungaria spre Ardeal, am dispus în ce priveşte bunurile mele din Ungaria, mobile
şi imobile, dispoziţia testamentară, aflându-se în capitlul din Szepes”100. Este o
referire probabil la testamentele din 1664 şi 1670. Acuma aminteşte doar de slugile
din Szepes pe care le-a adus cu ea în Ardeal. Îi roagă pe executori ca cei de acolo
care vor să se întoarcă acasă în patria lor, să fie lăsaţi să plece.
Au trecut aproape 6 ani de la testamentul din 1679, când i-a sunat şi ei ceasul
„celei din urmă bătrâneţi”. Nu ştim până în prezent dacă au mai existat între timp
şi alte testamente. În ultimele zile, a zăcut probabil la reşedinţa din Dumbrăvioară,
unde, cu sufletul împăcat părăseşte lumea celor vii în preajma Paştelui din l685. La
căpătâiul său au vegheat femeile neamului ei şi, spre „voia Domnului”, capelanul.
Sora vitregă, doamna lui Kornis Gáspár, Kata şi Kapi Erzsébet au trimis următorul
ferpar: „[...] Văduva defunctului conte Csáky István senior, Mindszenti Krisztina,
iubita noastră soră, care, prin această lume schimbătoare, rămasă văduvă după
doi soţi de seamă, purtându-şi văduvia cu sfinţenie 23 ani, atingând o bătrîneţe
frumoasă după multe încercări şi suferinţe în purtarea crucii îmbolnăvindu-se
acum mai rău, îşi depuse sufletul frumos, liniştit, în noaptea primei zile a lunii de
post (1 martie), între orele 1şi 2 în al 76 an al vieţii”...
„Înhumarea după cuviinţă se va săvârşi în scaunul de Mureş la biserica
mănăstirii de la Călugăreni în prima zi a lunii de Rusalii (1 mai)” se precizează în
invitaţie101.
La înmormântare, după obiceiul timpului, a fost de faţă crema marii nobilimi
ardelene. Nu ştim dacă a participat şi cancelarul Teleki Mihály. Bănuim că nu l-a
întristat prea tare vestea morţii marii Doamne, cancelarul putând să intre în sfârşit
în posesia castelului din Gorneşti, care îi aparţinea încă din 1674.
Creionarea personalităţii Kristinei, urmărirea pas cu pas a istoriei vieţii sale reale,
în absenţa unor izvoare convingătoare este oarecum hazardată. Am dori ca, după ce am
lansat şi această poveste de viaţă, cercetătorul cu care Fortuna să fie mai generoasă în
munca depusă să-i facă portetul mai exact cu toate trăsăturile caracteristice şi să-i
puncteze biografia. Deocamdată să ne mulţumim cu aprecierile acelora care au petrecut
12, respectiv 19 ani din viaţă alături de ea. Cine alcineva ar fi putut să-i cunoască
mai bine firea, sufletul, calităţile şi nobleţea sufletească, dacă nu „cei doi domni
nobili” Erdélyi István, primul soţ şi contele Csáky István cel de al doilea?
Primul soţ adresa următoarele cuvinte Domnului Dumnezeului său în ce-o
privea pe tânăra lui soţie: „Prea Sfinţia Ta, binecuvânteaz-o în viaţa-i lumească şi
în veşnica fericire, ocroteşte-o în viaţa pământească în toate cele, iar apoi aşeaz-o
în fericire veşnică printre cei dragi ei”.
Al doilea soţ îşi exprimă ataşamentul faţă de ea, făurind amintirea veşnică a
Doamnei sale, Mindszenti Krisztina, cu următoarele cuvinte: „ ... nu am regretat
nicio clipă că V-am cunoscut şi iubit, ba mai mult, că V-am iubit într-atât, încât să
Vă doresc ca soaţă după rânduiala Domnului”.

(Traducere de Terezia Bajko şi Ildikó Todan)

100
Ibidem, p. 128.
101
Tüdős S. Kinga, Mindszenti Krisztina Erdélyi Istvánné, p. 187.

319
 DOAMNELE GOSPODINE DIN ŢINUTUL SECUIESC
ŞI GRĂDINILE LOR

Odată cu apariţia cărţii lui Csoma Zsigmond, intitulată Grădini şi podgorii

ardelene din perioada renascentismului târziu şi epoca modernă timpurie, un
crâmpei al unui plan mai vechi a devenit realitate. Autorul îşi prezintă astfel
lucrarea: „Numeroşi autori s-au ocupat în felurite moduri cu istoria Principatului
ardelean. Însă aceste lucrări au omis aproape cu desăvârşire abordarea
istoriografiei agrare, mai cu seamă pe cea din domeniul grădinăritului, al
viticulturii şi al producţiei vinului. Există o explicaţie posibilă în acest sens şi
anume: cunoaşterea istoriei militare, prioritatea istoriei diplomaţiei precum şi
cunoaşterea politicii Principatului ce oferea o independenţă relativă au
reprezentat o chestiune fundamentală pentru istoriografia maghiară. Însă pentru a
pătrunde în viaţa de zi cu zi şi a înţelege sârgul zilelor cotidiene este primordială
cunoaşterea istoriei producţiei şi a consumului, – adică cunoaşterea istoriei de
altădată a oamenilor din Ardeal, a elementelor ce au constituit bazele
fundamentele ale vieţii şi anume: cu ce s-au hrănit, ce au băut, cum au trăit, ce
unelte au folosit în munca lor zilnică şi de sărbători. Cercetarea acestor chestiuni
ar putea veni şi în completarea lipsurilor existente, amintite în trilogia numită
Istoria Ardealului”1.
În continuare, prezentând date legate de jupânesele şi grădinile lor cu culturi
din Ţinutul Secuiesc, acest studiu va contribui şi la extinderea cunoştinţelor
referitoare la trecutul agrar ardelean, mai cu seamă cel legat de horticultură2.
Crearea şi asigurarea independenţei economice a fost condiţa fundamentală a
traiului de la conac. Pentru a asigura hrana necesară, pe lângă fiecare casă locuită
s-au creat grădini de culturi asemenea unor anexe indispensabile, care, prin recolta
lor bogată, au răsplătit munca şi grija gospodarului sau gospodinei. Prin urmare nu
a fost indiferent felul în care gospodarul casei şi mai cu seamă jupâneasa se
îndetniceau cu aceste preocupări, cu ce compentenţă şi pricepere conduceau
grădinăritul, fructificând propriile cunoştinţe şi predându-le apoi celor din jur.
Înaintea de a trece la schiţarea prezentării grădinilor din Ţinutul Secuiesc din
secolul al XVII-lea, să evocăm preţ de câteva rânduri, ce însemna să fii în Ardealul
contemporan, o excelentă jupâneasă şi o bună gospodină a propriei grădini.
Apáczai Csere János3 – numit de către contemporani „dascălul autentic al vremii”,

1
Csoma Zsigmond, Késő reneszánsz, kora újkori kertek és borok Erdélyben, Magyar
Mezőgazdasági Múzeum és Agroinform Kiadó, Budapest, 2009, p. 9.
2
Tüdős S. Kinga, Kertek-parkok, különös tekintettel Székelyföldre, în Csoma Zsigmond, Késő
reneszánsz, kora újkori kertek és borok Erdélyben, p. 37–60.
3
Apáczai Csere János (1625–1659) născut din părinţi iobagi, a fost profesor reformat în
Ardeal la Alba Iulia şi Cluj. Opera sa principală „Magyar Encyclopaedia” a apărut la Utrecht, în 1653.

321
în lucrarea lui intitulată „Magyar Encyclopaedia” („Enciclopedia Maghiară”), adică
în „Rânduiala ordonată a adevăratelor înţelepciuni folositoare şi predarea lumii în
limba maghiară” legat de „manierele oamenilor”, de realitatea predominantă de la
mijlocul secolului al XVII-lea, de conduita de cuviinţă dintre stăpân şi stăpână,
adică dintre soţ şi soţie, a făcut aceste observaţii: „1. Dintre soţi, bărbatul la rândul
său este superior, iar animalul-femeie îi este de ajutor”. Îi revenea acesteia din
urmă, pe lângă alte sarcini şi „grija asupra întregii case”4. În timp ce în relatare,
soţul căpăta un rol din ce în ce mai măreţ, „animalului femeie”, adică soţiei nu-i
rămânea decât „să răsplătească soţul după talent, în fiecare zi a vieţii sale pentru
pronia dată, prin sfaturi dulci şi prin munca sa sârguincioasă în casă5. În
completarea celor scrise legat de „munca sa sârguincioasă în casă”, mai adaugă şi
următoarele: „[…] întrucât locuitorii casei pot duce lipsă atât de lucruri spirituale,
cât şi de cele materiale – prin urmare stăpânii şi stăpânele caselor au grijă să nu
rămână fără hrană, băutură şi îmbrăcăminte…” şi continuă: „Îi revine stăpânei
onoarea ca, în lipsa stăpânului ei, să ducă grija lucrurilor amintite după talentul
său şi astfel să fie ca mâna şi piciorul, ochii şi gura stăpânului ei”6.
Suntem de părere că descrierea lui Apáczai evocă fidel criteriile după care
femeile, soţiile din acea epocă deveneau stăpâne. Îndeplinirea acestor sarcini nu le
era deloc străină, întrucât încă din copilărie s-au familiarizat cu ele. Mama lor sau
alte femei din anturaj erau modele autentice. Mai târziu, modelul de urmat a fost
ambientul unui alt conac unde, după caz, au fost educate în continuare. Mai târziu,
lucrurile văzute, însuşite în aceste locuri le erau de mare folos în noua locuinţă,
unde, în calitate de stăpână, au avut numeroase posibilităţi să pună în practică cele
învăţate şi astfel să-şi dovedească priceperea şi destoinicia.
Scrierile de care dispunem în acest sens sunt cele care ne vorbesc mai cu
seamă despre viaţa femeilor înstărite. Iată câteva exemple. Bornemissza Anna,
soţia lui Teleki János, castelan de Ineu şi prefectul comitatului Zarand, într-una
dintre scrisorile sale, pentru a-l atenţiona, îi scrie fiului ei, Teleki Mihály jr.: „[…]
cămara plină are o stăpână isteaţă, iar cea goală una zănatică”7. Este o preţuire
sumară a rolului unei gospodine, indiferent unde locuia, într-un conac spaţios sau
într-o casă modestă ţărănească. Într-adevăr, o cămară plină avea o femeie isteaţă,
harnică şi care, pe lângă multiplele preocupări, era capabilă să ducă şi grija
acesteia. Bornemissza Anna a fost o gospodină destoinică, fapt cunoscut de toată
lumea, astfel nu-i de mirare, că Teleki Mihály8, fiul ei, care deja în casa părintească
se obişnuise cu prezenţa „bunei gospodine”, în persoana lui Veér Judit9 a luat de
soţie tot o femeie cu talente asemănătoare.

4
Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, ed. critică adnotată de Szigeti József, Kriterion,
Bukarest, 1977, p. 402.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 403.
7
Teleki Géza, Teleki Mihály anyja (Teleki Jánosné), Budapest, 1904, p. 3.
8
Teleki Mihály (1634–1690) consilierul şi formatorul politicii principelui I.Apafi Mihály. A
căzut în bătălia împotriva lui Thököly de la Zărneşti.
9
Pekrovinai Pekry Zsófia, fiica lui Pekry Ferenc, a fost prima soţie a lui Teleki Mihály şi a
avut o moarte prematură.

322
 De asemenea, în Ţinutul Secuiesc, chiar şi gospodinele mai puţin înstărite se
dovedeau pricepute în îndeplinirea sarcinilor legate de gospodărie. Imecs Judit, a
doua soţie a lui Apor Lázár10, a fost o gospodină renumită într-atât încât a fost
chemată de către voievodeasa Báthori Zsófia la curtea sa pentru a o sluji11. Cu
pricepere şi îndemânare a condus treburile curiei sale Farkas Zsuzsanna12, cea de a
treia soţie a lui Apor István13, ca de altfel şi o altă soţie din casa Apor, Kálnoki
Borbála14, soţia lui Apor Péter. Şi aş putea continua cu exemplele.
Marea majoritate a gospodinelor despre care avem şi mărturii scrise, după
cum am mai menţionat, s-au născut în familii înstărite şi, de asemenea, au legat
căsătorii de rangul lor. Astfel, pentru muncile din gospodărie aveau la îndemână o
mulţime de slujnice, slugi, şerbi, într-un cuvânt s-au folosit de munca unor ţărani
pricepuţi. Însă, pentru gospodine, tratarea acestor persoane era o adevărată
provocare şi reprezenta o sarcină aparte. Relaţiile stăpânelor cu slujitorii şi
slujitoarele au fost determinate de reguli scrise şi nescrise. La acest lucru s-a referit
şi Apáczai Csere János, când îşi exprimă opinia despre tratamentul „drept şi
prietenesc” aplicat slujitorilor. Aceasta a fost fără echivoc sarcina cea mai dificilă a
relaţiilor umane, deoarece fundamentul ei a fost determinat de armonia voinţei mai
multor persoane, chiar dacă au trăit în epoca pietrificată de subordonare şi de
ierarhii. A fost o adevărată jonglerie magică şi chiar dacă ambele părţi şi-au dat din
plin silinţa ca să se-nţeleagă, totuşi frecvent se ajungea la nemulţumiri. Chiar şi
Kálnoki Sámuel, primul vice-cancelar al Ardealului, înaintea începerii serviciului
din Viena, îi atrage atenţia soţiei asupra dimensiunilor ascunse ale acestui aspect15.
În instrucţiile legate de gospodărie îi recomandă soţiei Lázár Erzsébet să fie buna
stăpână a slugilor şi iobagilor. Astfel, „chiar dacă unii dintre ei s-ar găsi în
vinovăţie, să nu fie încarceraţi sau biciuiţi întrucât, dacă în lipsa mea o să-i ţină
prea strâns în aceste vremuri nefericite …. şi în caz de s-ar răscula, ar răspunde
cu multe distrugeri îngrozitoare”. În continuare, îi recomanda doamnei sale ca
„să-l atragă” pe iobag în slujba conacului mai degrabă cu cuvinte dulci, decât să-l

10
Fiul lui Apor Lázár şi Nagy Bóra, fratele lui Apor István. A fost vicejudele regal al secuilor
din Scaunul Kézdi (unul dintre cele şapte Scaune Secuieşti. În 1562 s-a unit cu scaunele Sepsi şi
Orba, formând Trei-Scaune, n. tr.). În anul 1661 devine prizonierul principelui Kemény János. În anul
1683 este Căpitanul General apoi judecător al scaunelor Ciuc, Gheorgheni şi Caşin.
11
Biró Vencel, Altorjai Gróf Apor István és kora, Minerva, Kolozsvár, 1935, p. 10; Báthori
Zsófia (1629–1680) a fost ultima mlădiţă a familiei, în 1643 a devenit soţia lui Rákóczi György al II-lea.
12
Contele Apor István, (1638-1706) a fost prim-jude regal ale scaunelor Ciuc, Gheorgheni şi
Caşin, procuror general regal, consilier. După înglobarea Ardealului în Imperiul Habsburgic devine
trezorier.
13
Farkas Zsuzsanna a fost soţia lui Korda Zsigmond, apoi a lui Ugron István, iar din anul 1679
a devenit cea de-a treia soţie a lui Apor István.
14
Kálnoki Borbála a fost consoarta lui Apor Péter, având ca tată pe Kálnoki Sámuel, ca mamă
pe Lázár Erzsébet. Apor Péter (1676–1752) soţul ei, în anul 1699 era prefect (fişpan) al comitatului
Târnavelor, în 1708 jude regal şi prim-general al secuilor din Trei Scaune. În 1713 a primit titlul de
baron.
15
Kálnoki Sámuel de Köröspatak (Valea Crişului (1640–1706), a fost jude regal şi prim-
general al secuilor din Trei Scaune, apoi trezorier. În anul 1697 a primit titlul de conte şi a devenit
primul cancelar al cancelariei ardelene înfiinţate la Viena, cu titlul de vice-cancelar.

323
constrângă la muncă prin „încarcerare”16. Având în vedere şi cele relatate mai
devreme, constatăm că sfera de acţiune a gospodinei a fost foarte variată. Aceasta
necesita o inteligenţă practică, născută dintr-o experienţă bogată.
Pe lângă faptul că a fost „soţie perfectă, iubitoare, docilă slujitoare a
stăpânului ei”, aşa cum putem citi şi în scrisoarea lui Lázár Erzsébet, în acelaşi
timp, au fost chemate să fie mame statornice, asumând cu dragă inimă „grijile şi
toate năbădăile naşterilor” şi nu arareori au fost nevoite să conducă şi muncile
gospodăreşti. Femeile considerate bune gospodine au muncit alături şi împreună cu
personalul feminin al casei „ridicând valoarea muncii la nivelul cuvenit” astfel
încât aceasta să intre în beneficiul familiei. Să luăm aminte la rândurile lui Bíró
Vencel: „Aceste femei au fost foarte diferite de «damele» aristocrate din secolul ce
urma, perioadă în care multe au trăit o viaţă aristocratică şi total lipsită de
muncile gospodăreşti”17. Să mai adăugăm că, între timp chiar şi condiţiile de viaţă
au oferit şi asigurat pentru femei alte circumstanţe.
Să continuăm acum cu scurta trecere în revistă a uneia dintre nenumăratele
îndatoriri ale gospodinei şi anume grădinile cu culturi. Grădinile erau menite să
„încânte ochii”, să slujească „necesităţilor vieţii, să întărească puterea trupească şi
sufletească”18. Pe lângă conace, precum şi pe lângă casele ţărăneşti mai modeste se
găseau totdeauna grădini. În cazul marilor gospodării, ele au fost numite după
diferitele culturi ori zarzavaturi folosite pentru alimentaţie. Astfel, au fost grădini
(livezi) cu pomi fructiferi, grădini cu flori, grădini cu pajişte, grădini de pepeni, de
varză, de legume. În cele ce urmează ne vom ocupa de grădinile de zarzavaturi.
După cum găsim scris în inventarele şi în „urbariile”19 de epocă, aceste
grădini de legume, de obicei şi datorită utilităţii lor au fost înfiinţate în apropierea
conacelor. În descrierile conacelor din Ţinutul Secuiesc, găsim următoarele
însemnări: în cazul spaţiosului conac cu vederea spre râul Olt al familiei Székely
din Chilieni (Trei Scaune), una dintre grădini „a fost alipită” conacului în partea
răsăriteană, iar intrarea în cealaltă grădină se găsea în partea dinspre apus20.
Familia Kálnoki din Valea Crişului (Trei Scaune) a creat astfel de grădini
folositoare pe lângă conacele aflate în Şumuleu-Ciuc (Scaunul Ciuc) şi Ghidfalău
(Trei Scaune). În schimb, în preajma castelelor din Miclăuşoara (Trei Scaune) şi
Valea Crişului aveau în îngrijire grădini mari de legume, descrise în inventarul
realizat pe la finele secolului al XVII-lea, ca şi nişte grădini bine îngrijite, împărţite
pe mai multe loturi21. Un lucru asemănător găsim şi la conacele lui Kornis

16
Tüdős S. Kinga, Egy székely nemesasszony élete és személyisége Apafi korában. Lázár
Erzsébet Kálnoki Sámuelné, în Erdély és Patak fejedelemasszonya Lorántffy Zsuzsanna, I, ed. de
Tamás Edit, A Saropátaki Rákóczi Múzeum Füzetei, Sárospatak, 2000, p. 102.
17
Bíró Vencel, Az erdélyi udvarház gazdasági szerepe a XVII. század második felében, Minerva,
Kolozsvár, 1945, p. 13.
18
Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, p. 340.
19
Carte/registru care conţinea inventare, n.tr.
20
Tüdős S. Kinga, A kilyéni Székely család XVIII. századi gazdasága, în „Agrártörténeti
Szemle”, 2000, nr. 1–2, p. 141–148.
21
Tüdős S. Kinga, Székely főnemesi életmód a XVII. század alkonyán, Kriterion, Bukarest-
Kolozsvár, l998, p. 95.

324
Zsigmond22. Din inventarul casei de la Mănăstirea (comit. Cluj) din anul 1696,
aflăm că şi aici grădina de zarzavaturi se găsea în imediata vecinătate a edificiului,
iar în cazul conacului din Coroi (com. Târnava-Mică), intrarea în grădina de
legume se făcea din apropierea bucătăriei, din curtea mare23.
Grădinile cu zarzavaturi au constituit una dintre componentele esenţiale ale
supravieţuirii. Din acest motiv, au fost amplasate şi realizate în locuri potrivite şi
apoi îngrădite cu multă grijă. Putem citi despre acest lucru aproape în fiecare
înscris. În grădina amintită de la Mănăstirea se putea intra pe o uşă veche pe
canate, dotată cu zăvor, cu lacăt şi cu o bară metalică mobilă. Grădina a fost
protejată dintr-o parte de zidul de împrejmuire al castelului, iar pe cealaltă parte de
un gard de mărăcini şi de scânduri bine proptite. La conacul din Coroi, uşa care
dădea în grădina de zarzavaturi era dăltuită în lemn masiv, cu balamale separat
formate, fiind în stare bună în momentul inventarului. Grădina a fost împrejmuită
de un gard împletit cu nuiele şi scânduri, acoperit cu paie24.
Ardelenii secolului al XVII-lea şi mai ales soţiile lor s-au îngrijit de grădinile
cu culturi nu doar pentru a păstra şi a transmite această tradiţie. Aveau deja la
îndemână şi cărţi de specialitate scrise în limba maghiară. Cel de-al doilea volum al
cărţii lui Lippay János, cu titlul „Posoni kert” (Grădina din Poson, 1664) a fost
considerat o lucrare de bază. Având ca subtitlu „Grădina cu zarzavaturi. Partea
întâi. Despre amplasarea în locurile potrivite ale grădinii cu zarzavaturi”25, cartea
rezuma cunoştinţe temeinice referitoare la grădinile cu zarzavaturi.
Întrucât aceste rânduri în primul rând prezintă gospodinele şi grădinile de
zarzavaturi din Ţinutul Secuiesc (Fig. 13), am să citez, înainte de toate, lucrarea
unui scriitor de epocă, căruia nu-i era străin acest ţinut şi ambientul său natural,
deoarece a venit pe această lume la Apaţa, în imediata vecinătate ale Ţinutului
Secuiesc. Cunoscând acest ţinut, a enumerat rând pe rând cum şi unde să
construiască ardelenii din vremea lui grădinile cu zarzavaturi. Esenţa cunoştinţelor
şi sarcinilor legate de aceasta le-a rezumat pe puncte, astfel: „[…] pe cât este
posibil să fie construită aproape, pentru ca omul să poată beneficia mai uşor de
bunătăţile amintite anterior.
3. De altfel, trebuie să fie departe de arman, şi de grajdurile cu fân, pentru
ca frânturile fânului şi ale grânelor treierate să nu fie aduse şi împrăştiate de vânt,
deoarece ar putea găuri încetul cu încetul frunzele legumelor, chiar dacă
putrezind, asemenea băligarului, ar fi bune pentru rădăcina răsadurilor.
4. Este mai bine şi pentru grădini dacă sunt amplasate în locuri unde
pământul se înclină puţin într-o direcţie oarecare, pentru că în cazul ploilor
abundente apa pluvială se scurge mai repede de pe ele.
5. Însă, dacă este posibil, să nu lăsăm ca această apă să se scurgă degeaba,
ci să o captăm în fântână sau în groapă, pentru ca pe timp de secetă să ne putem
folosi de ea.

22
Kornis Zsigmond, baron (cca.1578–1648), nobil ardelean. În timpul domniei lui Bethlen
Gábor este prefectul general al principatului. În 1636 a fost unul dintre comandanţii de armată ai
principelui Rákóczi I.
23
SJAN Covasna -Sf. Gheorghe Fond 36, fasc. nr. 788, Familia Apor.
24
Ibidem.
25
Lippay Jáno, Posoni kert. Második könyv, Nagyszombat, 1664.

325
 6. Nu este întotdeauna bine ca grădina să fie împrejmuită jur împrejur cu
apă, deoarece astfel unele dintre zarzavaturi se întăresc, iar poamele unora devin
apoase, fără nici un gust.
7. Când se pune băligar, trebuie avut mare grijă ca nu cumva să cadă
băligarul pe rădăcina plantei, ci se face astfel ca dedesubt să fie pământ moale,
apoi se pune băligarul, iar pe deasupra acestuia se va pune din nou pământ,
pentru ca plantele să nu se ardă, iar căldura băligarului să nu se evapore imediat.
8. Cel mai bun băligar este cel care are vechimea de 3 ani, deoarece între
timp s-a purificat bine.
9. Pentru plantele aromatice şi plantele din familia Amaranthaceae26 este
foarte potrivită chiar şi cenuşa moale şi fină, pentru că pe puricii, viermii, melcii
sau alte gângănii dăunătoare ori le alungă, ori le omoară.
10. Grădinile trebuiesc împărţite pe răzoare (straturi) înguste, pentru ca
plivitorii să poată lucra bine din ambele părţi, altfel ar produce pagubă cu
picioarele lor.
11. Omul trebuie să-şi organizeze semănatul astfel încât după semănat să
vină vreme senină.
12. Plantele trebuie să fie ţinute acoperite atunci când omul are motiv să se
teamă de frig, promoroacă (chiciură) şi îngheţ.
13. În zilele toride de vară în schimb, trebuie să fie udate în fiecare
dimineaţă şi seara, dar nu cu apă abundentă, ci cu apă din râu sau de ploaie,
pentru că apa din fântână este dăunătoare, dacă nu a fost scoasă din timp şi ţinută
la soare timp de mai multe ore.
14. Pentru ridichi, sfeclă, ruta de grădină, etc. apa sărată este mai potrivită.
15. Apa din lac şi apa adusă din adâncime nu sunt bune deoarece împreună
cu apă sunt aduse şi multe seminţe de iarbă.
16. Ploile în aversă sunt cele mai hrănitoare pentru grădini, pentru că
nimicesc chiar şi gângăniile”27.
Din alte scrieri ale vremii, aflăm şi despre răsadurile ce urmează să fie sădite
în grădini. Răsadurile destinate pentru a fi plantate apoi în grădini erau semănate de
femei în lăzi, în oale, ţinute cu mare grijă în geamurile însorite ale casei, protejate
de îngheţ, iar după trecerea frigului erau sădite în grădini. Pe la finele secolului
XVII, Lázár Erzsébet, în geamul conacului din Valea Crişului, într-o „lădiţă albă”,
a îngrijit răsadurile crescute din seminţele de zarzavaturi semănate, răsaduri care
apoi urmau să fie sădite în grădinile ei28. În scrisoarea lui Apor Péter din Sibiu în
luna februarie ale anului 1724, adresată soţiei, putem citi: „[…] Ştiu că te-ngrijeşti
nevoie mare de răsadniţa ta” şi pentru a-i face plăcere bunei sale gospodine, prin
intermediul solului din Breţcu (Trei Scaune), a trimis soţiei felurite seminţe

26
În limba greacă, Amaranthus înseamnă planta perenă, care nu se veştejeşte (a = nu,
marainein = a se veşteji), făcând aluzie la florile sale, care îşi păstrează culoarea un timp îndelungat.
Există aproximativ 45 de specii de Amaranthus, răspândite pe tot globul (n. tr.).
27
Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, p. 341.
28
Tüdős S. Kinga, Egy székely nemesasszony, p. 112.

326
„de primăvară, timpurii”: „conopidă, gulie, varză italienească, varză roşie, varză
albastră, seminţe de ţelină, anghinare” etc.29.
După cum reiese şi din exemplul dat anterior, de obicei gospodinele erau cele
care s-au ocupat cu creşterea răsadurilor ce urmau a fi plantate apoi în grădini, însă
soiurile care aveau recoltă mai bună erau cultivate şi pentru vânzare. Aflăm acest
detaliu dintr-un act penal de epocă, care relatează despre „hoţii de răsaduri”.
Gazdele din 1604 din Cristur (Scaunul Odorheiului) l-au chemat în instanţă pe
Tordai Ferenc din Guşteriţa (Sc. Sibiu), pe motiv că ar fi pus pe nişte copii să fure
răsaduri. Dintre răsadurile furate, 100 de bucăţi fuseseră deja plantate, iar pentru
restul „au preparat apă cu băligar şi le-au pus în beci”. Mai aflăm în continuare şi
despre faptul că jupânul Tordai a vândut răsadurile sale, primind pentru o sută de
bucăţi 18 parale, iar pe cele furate le-a sădit în propria-i grădină, pentru că „acelea
erau mai bune”30.
În general, în inventare nu găsim consemnarea detaliată a tipurilor şi soiurilor
de zarzavaturi cultivate, îngrijite în grădinile vremii. Putem deduce acest lucru
totuşi, dacă luăm în considerare inventarul recoltei depozitate în cămări şi în
beciuri. Este cert faptul că şi în această regiune s-a cultivat tot ceea ce se cultiva pe
atunci în celelalte regiuni ale Ardealului în orice gospodărie nobiliară sau
ţărănească. Scriind despre „marea grădină” a conacului din Valea Crişului ce
aparţinea familiei Kálnoki, cei ce au întocmit urbariul au menţionat doar că grădina
„este împărţită pe loturi, fiecare cu felurite culturi”. Însă, doar dacă ţinem cont de
volumul proviziilor pentru un an, adică de alimentele păstrate în beciuri şi cămări,
putem să deducem ce fel de plante s-au cultivat acolo. Astfel, în depozite pentru
iarnă, se aflau ceapă roşie, usturoi, ridichi, morcovi. Nicidecum nu a lipsit varza,
podoaba bucătăriei maghiare. În anul 1688, în grădina moşiei din Cozmeni
(scaunul Ciuc), s-a cultivat: „pătrunjel în 15 straturi mici, dintre acestea şapte sunt
bune, opt mai slăbuţe, amestecat cu ceapă roşie. Morcovi în nouă straturi şi
jumătate – toţi buni. Ceapă roşie în 13 straturi”. În inventarul conacului lui Apor
István din Alungeni (Trei Scaune), găsim ceva asemănător: „19 cununi
(împletituri) de ceapă roşie, 19 cununi (împletituri) de usturoi, două baniţe de napi
cu rădăcină, …Nu am putut măsura pătrunjelul, morcovii, pentru că sunt puse în
pământ în beci. Totul este bine pus”31. În momentul inventarierii „mai multor
lucruri” în anul 1691, găsim însemnări despre „aproape o strachină şi jumătate de
seminţe de plante, o jumătate de ciubăr de ceapă roşie, într-un alt ciubăr nişte
usturoi”32. Chiar dacă nu sunt enumerate felurile de zarzavaturi cultivate în grădina
lui Kornis Zsigmond din Geaca (com. Cluj), inventarele gospodăriei au reţinut că
acolo „se aflau 12 parcele mai vechi şi în ele sunt plante, mărginite de trandafiri,

29
Br. Apor Péter verses művei és levelei (1676–1752), ed. îngrijită de Szádeczky Lajos, vol. II,
Budapest, 1903, p. 117.
30
SJAN Cluj, Arhivele Scaunului Odorheiului (Udvarhelyszék levéltára), Protocollum II/3,
E. 320; Imreh István şi Pataki József, Adatok Udvarhelyszék mezőgazdaságához (1570–1610), în
„Aluta”, Sepsiszentgyörgy, 1969, I, p. 137.
31
SJAN Covasna-Sf. Gheorghe, Fond 36, Familia Apor, fasc. I, doc. nr.706.
32
SJAN Covasna-Sf. Gheorghe, Fond 36, Familia Apor, fasc.I, doc. 990.

327
agrişe şi pomi de viţă-de-vie Coccoloba uvifera”. Iar în grădina conacului din
Mănăstirea în 20 de parcele vechi au fost cultivate zarzavaturi33. Într-un alt inventar
datat mult mai târziu, în 1743, printre „mărfurile găsite în băcănie” se mai găseau
„o baniţă cu seminţe de ienupăr pe masă, într-o ladă seminţe de verdeţuri, în nişte
saci cam o strachină şi jumătate de seminţe de chimen, o legătură de trufe, două
legături de Tricholoma gambosum-buretele de mai”34.
Chiar şi în baza acestei prezentări sumare putem să ne dăm seama ce tipuri de
plante au fost cultivate, şi prin urmare preferate în această regiune. Printre acestea,
se numără în primul rând ceapa şi usturoiul, pătrunjelul şi morcovii, varza care nu
putea să lipsească dintre felurile de mâncare ale timpului. Pe lângă acestea,
ardelenii au cultivat în grădinile lor salată, castraveţi, ţelină, ridichi, spanac, felurite
mirodenii şi plante medicinale ce puteau fi combinate şi folosite pentru vindecare:
măghiran, rozmarin, lavandă precum şi alte plante aromatice35.
Chiar dacă bărbaţii şi femeile vremii avea o bogată experienţă legată de
forma, caracteristicile zarzavaturilor cultivate în propria lor grădină, Apáczai Csere
János a fost primul care a elaborat descrierea ştiinţifică a plantelor din regiunile
Transilvaniei. S-a preocupat separat cu sistematizarea „ierburilor comestibile, a
cerealelor şi a plantelor din familia Amaranthaceae”36. De pildă, legat de varză,
inclusă în familia Amaranthaceae, putem citi următoarele: „… frunzele sale sunt
late, dacă se unesc alcătuiesc căpăţâna de varză … este o plantă erbacee foarte
folositoare atât omului cât şi dobitocului”. Spanacul este o plantă „cu o tulpină
lungă, sămânţă ascuţită, cu nişte frunze late la bază şi ascuţite în vârf” şi adaugă
printre altele că taie durerea de spate precum şi „duritatea stomacului”. Frunzele
salatei sunt rotunde, creţe, suculente. Sfecla timpurie „este de culoarea albă sau
rumenă spre negru…”. Ceapa roşie „are tulpina subţire, rotundă şi goală, şi care
răsare dintr-un bulb, are mai multe straturi, care în vârf se desprind unele de
altele în formă circulară…” şi aş putea să continui cu exemplele37.
Există multe documente care stau ca mărturie pentru a demonstra cât de
păzite au fost aceste grădini, anexe preţioase ale gospodăriilor nobiliare şi ţărăneşti.
În anul 1591, cei din Dealu (Scaunul Odorheiului) se judecă din pricina grădinilor
cultivate38. Locuitorii din Sâncrăieni (Scaunul Ciuc) în 1597 cu ocazia unei
judecăţi vorbesc „despre o grădină” al cărei gard „a fost foarte înalt. A fost o
grădină mare cu şatră39 în care putea să pună cânepă, iar într-un colţ puţină
varză” şi puteau sădi şi alte legume40. În anul 1640, începe un proces îndelungat

33
SJAN Covasna-Sf. Gheorghe, Fond 36, Familia Apor, fasc. V, doc. 788.
34
SJAN Covasna-Sf. Gheorghe, Fond 36, Familia Apor, fasc. I, doc. 1633.
35
Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, p. 315, 316.
36
Melius Péter, Herbárium. Az fáknak, füveknek nevekről, természetekről és hasznairól, bevezető
tanulmánnyal és magyarázó jegyzetekkel sajtó alá rendezte Szabó Attila, Kriterion, Bukarest, 1978,
p. 80; Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, p. 310.
37
Apáczai Csere János, Magyar Encyclopaedia, p. 312–313.
38
SJAN Cluj, Protocollum II/1. F.58; Imreh István şi Pataki József, Adatok Udvarhelyszék
mezőgazdaságához (1570–1610), p. 137.
39
acoperiş n. tr.
40
Székely Oklevéltár Új sorozat,vol. II, Serie Nouă, Demény Lajos şi Pataki József, Kriterion,
Bukarest, 1985, p. 321.

328
între Jancsó János, Barrabás György şi Apor Lázár având ca subiect ogorârea
grădinii de zarzavaturi din Târgu Secuiesc41. În 1654, conacul din Cernatul de Jos
(Trei Scaune), a cărui descriere topografică o găsim în document, împreună cu
grădina de zarzavaturi şi cu livadă i-au revenit lui Kálnoki Mihály, în urma
împărţirii succesiunii între fraţii Damokos din Cernatul de Jos.
Grădinile de zarzavaturi au constituit frecvent subiectele testamentelor. Apor
Lázár (tatăl), vice-jude regal al Scaunului Kézdi (parte a scaunului Trei Scaune), în
testamentul său scris în luna august al anului 1643, le cere fiilor ca domeniile din
Ciuc să fie împărţite în părţi, astfel ca lui Apor András, fiul său, să-i revină conacul
şi parte „din grădinile cu zarzavaturi” la fel şi din păsările de curte42.
În testamentul său din 1675, scris în timpul detenţiei sale din cetatea
Făgăraşului, Béldi Pál al III-lea43, generalul secuilor, a recomandat fiilor săi ca în
caz că viaţa le va permite, să primească ca moştenire casa de piatră din cetatea
Budila (com. Alba Superioară), împreună cu beciul, cu rezervele pentru alimente,
cu grajdul, cu şopronul pentru căruţe, cu spălătoria, cu grădina de zarzavaturi şi cu
şură44.
Legile săteşti din Ţinutul Secuiesc ne vorbesc şi despre ocrotirea grădinilor
de zarzavaturi. Apărarea acestora se găsea printre sarcinile pândarilor. Amenda
aplicată „hoţilor de zarzavaturi” putea să ajungă la sume considerabile. La
Boroşneu Mic (Trei Scaune), „dacă cineva ar distruge zarzavaturile de grădină”
să fie amendat cu un florin45. Interdicţia legislaţiei săteşti din Ozun (Trei Scaune),
datată din 1699, glăsuieşte astfel: „Nimeni în acest sat să nu ia din grădina altuia
fructe, legume, mac şi nici altele” şi, dacă o va face, să fie amendat cu un florin46.
Cu amenzi asemănătoare au pedepsit şi cei din Chilieni (Trei Scaune) pe hoţi. Aici
„se interzice furatul legumelor, al fructelor şi al păsărilor mici de curte, în caz
contrar amenda este de 80 parale”47. La Boroşneul Mic „dacă cineva ar distruge
legume din grădină, gloaba să-i fie … florin”48.
În cele din urmă, ce fel de produse au ajuns, gătite de gospodine, pe masa
oamenilor din aceste grădini păzite cu stricteţe? Scriind despre obiceiurile
ardelenilor de odinioară, Apor Péter a trecut în revistă, mai bine zis, a examinat şi
felurile de mâncare ale acestora. Dintre acestea, aproape fiecare fel a ajuns pe
masă, împreună cu produsele crescute în grădina de legume: ciolanul de porc a fost
servit cu hrean, alte tipuri de carne cu varză, carnea de vită printre altele cu
morcovi sau pătrunjel, pe timp de vară cu păstăi de mazăre. „Carnea de berbec cu
şuncă sau cu tarhon sau oţet, cu ceapă roşie (a fost mâncarea preferată a lui

41
SJAN Covasna-Sf. Gheorghe, Fond 74. Colectía Cserei, fasc. VI, doc. 501–600.
42
Erdélyi Testamentumok I. Hadviselő székelyek végrendeletei. Háromszék, culese, adnotate,
indici şi prefaţă de Tüdős S. Kinga, Mentor, Marosvásárhely, 2003, p. 154.
43
Béldi Pál (1621–1679) jude regal al secuilor din Trei Scaune, prefect de Zarand şi Solnoc. În
timpul domniei lui Apafi face parte din sfatul domnesc. În 1676, datorită opiniilor sale politice a fost
închis, apoi a fost nevoit să fugă, s-a stins la Poarta Otomană.
44
Erdélyi Testamentumok I, p. 244.
45
Imreh István, A törvényhozó székely falú, Bukarest, 1983, p. 237–238.
46
Ibidem, p. 337.
47
Ibidem, p. 342.
48
Ibidem, p. 360.

329
Teleki Mihály – tatăl şi a lui Apor István)” notează Apor Péter49. În baza unei
notiţe din anul 1714, pentru „un singur prânz” găsim înşirate legumele ce serveau
la prepararea garniturilor şi a salatelor: salată, ţelină, nalbă50, sparanghel, ridichi,
ceapă, pătrunjel, varză, tarhon, castraveţi, sfeclă. Bineînţeles, nu era vorba despre
un prânz care urma să fie servit pe masa unei modeste case ţărăneşti, ci era o masă
bogat îmbodobită de mâna harnică a stăpânei casei, ce aştepta musafirii într-un
conac secuiesc51.
Notiţele ce apar în previziunile meteorologice de epocă ajută şi ele la
colorarea istoriei referitoare la grădinile de zarzavaturi. Putem citi în jurnalul lui
Haller Gábor52 din 1639, că în urma vremii prielnice „a fost o recoltă din belşug în
grădini, în afară de pepene, care datorită vremii ploioase mai că s-a nimicit”. În
1642, în continuare a relatat despre alte condiţii meteorologice, lamentându-se
astfel „datorită gerului din luna mai, recolta” de vin, de fructe şi chiar şi de
zarzavaturi „a fost foarte săracă”53.
Istoriografia agrară contemporană doar în baza datelor existente ici şi colo are
posibilitatea să culeagă informaţii despre caracteristicile grădinilor de zarzavaturi
de pe domeniile din Ţinutul Secuiesc, ca de altfel şi în cazul grădinilor din
Transilvania. Chiar dacă aceste informaţii sporadice sunt insuficiente pentru formarea
unei imagini reale, totuşi putem spune că aceste grădini vechi din Transilvania, mai
cu seamă cele de pe lângă conacele şi casele ţărăneşti erau grădini mixte. În aceste
grădini în „straturile” din parcele, în vecinătatea „diferitelor soiuri de zarzavaturi”
au fost sădite de gospodine trandafiri, micsandre şi felurite flori de sezon, străjuite
jur-împrejur de tufe de agrişe, tulpini de „viţă-de-vie roşcată”. Lângă garduri în
schimb se găsea şirul pomilor fructiferi: meri, pruni, vişini.
De fapt, cu timpul, din aceste grădini s-a desprins grădina ornamentală,
începându-şi apoi propriul drum, sub influenţa stilurilor artistice de epocă. După
cum am mai amintit deja, în cazul parcurilor-grădini din Transilvania, marile
domenii, castelele şi conacele au servit ca modele de urmat în amenajarea cu stil a
mediului înconjurător. În primul rând, prin intermediul lor, s-a împrăştiat această
ştiinţă, iar gustul a ajuns în gospodăriile adiacente ţărăneşti. Pentru marea
majoritate a grădinilor din Ţinutul Secuiesc, aceste grădini mixte de zarzavaturi şi
flori au fost modele de păstrat şi de urmat.
(Traducere de Terezia Bajko)

49
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae azaz Erdélynek változása (1736), p. 14.
50
Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori albe, cu rădăcină comestibilă în formă de bulb, n. tr.
51
SJAN Covasna Sf. Gheorghe, Fond 65/2. Fasc.IV.
52
Haller Gábor (1614–1663), nobil ardelean cu studii făcute în străinătate; omul de încredere
al principelui Rákóczi György al II-lea şi al lui Barcsay Ákos, apoi devine sprijinitorul principelui Apafi.
53
Erdélyi Történelmi Adatok, Kötet IV, ed. de Szabó Károly, Kolozsvártt, 1862, p. 60, 81.

330
 IV. PRINCIPATELE ROMÂNE, SEC. XIX

(Angela Jianu)

DORA D’ISTRIA: UN DAR FĂCUT EUROPEI

ELENA GHICA (DORA D’ISTRIA) (1828–1888)

În numărul de sâmbătă 30 August 1884, un periodic britanic de provincie, Hampshire

Telegraph, îşi informa cititoarele, ca de obicei, despre ultimele tendinţe ale modei europene:

„Este sezon de vară la San Remo şi italiencele elegante s-au adunat acolo în forţă
anul acesta. Aproape toate au adoptat pălăria ‘Kate Greenaway’1 din muselină cu
picăţele de catifea şi poartă rochii albe de bumbac brodate cu flori de câmp.
Prinţesele Cellamare, Dora d’Istria şi Della Rocca au trei corsaje la aceste rochii: o
şemizetă de muselină, strânsă pe talie cu un cordon de velur şi o cataramă cu
diamante, peste care vine corsajul rochiei, deschis în faţă, şi deasupra o jachetă din
material lejer, strânsă la spate şi căzând liber în faţă. Jacheta are de-a lungul tivului
două benzi de mătase purpurie. Cine şi-ar fi putut închipui că Madame Dora
d’Istria, aristocrată şi distinsă autoare, s-ar putea deda la frivolitatea unui triplu
corsaj”2!

Dora d’Istria avea cincizeci şi şapte de ani, mai avea de trăit doar trei ani şi,
după cum se vede, avea statut de celebritate europeană. Deşi de multă vreme trăia
în relativă izolare în patria ei adoptivă, Italia, era evident suficient de celebră
pentru ca numele ei să dea greutate unor modeste însemnări despre modă destinate
elegantelor din regatul britanic, care probabil nu-i citiseră niciodată cărţile. Numele
„Dora d’Istria”, cu toate conotaţiile de eleganţă „continentală”, avea să dispară
aproape cu totul din domeniul public odată cu moartea ei timpurie, survenită la
Florenţa în 1888.
„Dora d’Istria” este numele literar ales de Elena Ghica în jurul anului 1855,
an în care şi-a publicat primul studiu, La vie monastique dans l’Eglise Orientale3.
„Istria” ar putea proveni de la Istros, numele vechi al Dunării, fluviu prin excelenţă
„Mitteleuropean”, în vreme ce „Dora” ar putea trimite la cuvântul grecesc pentru
„dar”, la românescul „dor” sau/şi la o veche rădăcină indo-europeană cu conotaţii
                                                            
1
Model de pălărie inspirat de ilustraţiile bine-cunoscutei autoare britanice de cărţi pentru
copii, Kate Greenaway (1846–1901).
2
„Dress and Fashion Notes”, Hampshire Telegraph and Sussex Chronicle (Portsmouth), sâmbătă,
30 August 1884.
3
Cherbuliez, Paris-Genève, 1855.

  331
acvatice. Într-un moment de răscruce al vieţii ei, la care vom reveni mai jos, Elena
Ghica făcea apel la referinţe lingvistice şi culturale care urmau să-i definească
existenţa nomadă, „dorul de casă”, multiplele şi fluidele identităţi, şi originalitatea
„darului” pe care avea să-l aducă unei Europe adesea auto-definită aproape
exclusiv prin prisma Occidentului4.
„Cosmopolitism”, „europenism” sunt termeni care revin frecvent sub pana
celor care scriu despre Dora d’Istria5. Născută la Bucureşti în 1828, Elena Ghica
(Fig. 1) era nepoată de domn (Alexandru Dimitrie Ghica), fiică de demnitar
(Mihail Ghica) şi făcea parte dintr-o familie cu rădăcini etnice şi culturale în
Grecia, Albania, Imperiul Otoman, poate Macedonia şi, mai îndepărtat, Veneţia6.
Prin mama sa, Ecaterina Faca, era grecoaică, o afiliaţie întărită şi prin educaţia
primită de la tutorele ei, eminentul profesor grec George Pappadopulos. Prin
Ghiculeşti, era apropiată de Albania, ţară pentru care a păstrat o intensă afecţiune şi
a cărei cauză naţională a apărat-o mai târziu. Richard Cortambert, secretarul
Asociaţiei de studii geografice de la Paris şi admirator contemporan al Dorei
d’Istria, care era şi o entuziastă călătoare, scria în 1866, citând alte surse, că
prinţesa mergea la vânătoare şi mânuia armele „ca o adevărată albaneză”7 (Fig. 2).
Chiar dacă un asemenea detaliu exotic face parte din „mitul d’Istria”, pe care
prinţesa însăşi l-a încurajat, este revelator pentru una din opţiunile ei culturale şi
politice în era renaşterilor naţionale. S-a emis chiar ipoteza că Dora d’Istria nu ar fi
fost străină, după 1866, de neverosimile ambiţii regale şi că, în unele cercuri, era
chiar considerată „regina neîncoronată a Albaniei”8. După cum a observat
cercetătorul Liviu Bordaş cu regret, astăzi Albania şi-o revendică pe Dora d’Istria
cu mult mai multă asiduitate decât o face România şi chiar în unele publicaţii
occidentale ea apare ca autoare albaneză, născută la Parga, oraş albanez, o eroare
subliniată de cercetătorul român9. Pentru a complica şi mai mult statutul ei
                                                            
4
I bagni di mare – una principessa europea alla scoperta della Riviera, ed. de Luisa Rossi,
Sagep, Genova, 1998, Prefazione, p. 9 şi Antonio D’Alessandri, Il pensiero e l’opera di Dora d’Istria
fra Oriente Europeo e Italia, Gangemi Editore, Roma, 2007, p. 63–64. (Studiul a apărut în limba
română sub titlul Gândirea şi opera Dorei d’Istria între Orientul European şi Italia, Pavesiana,
Bucureşti, 2011).
5
Menţionez doar trei dintre titlurile mai recente: Liviu Bordaş, O insulă exotică a culturii
române: Dora d’Istria, în „Revista de istorie şi teorie literară”, Bucureşti, IV, 2010, nr. 1–4, p. 317–328;
D’Alessandri, Il Pensiero, precum şi idem, Le tante Europe di Dora d’Istria, în Spazi Segni Parole –
Percorsi di viaggiatrici italiane, ed. de Federica Frediani, Ricciarda Ricorda, Luisa Rossi, Milano,
Franco Angeli, 2012, p. 81–90.
6
Pentru un rezumat recent privind originile familiei Ghica, a se vedea Bordaş, O insulă
exotică, p. 319–320.
7
Richard Cortambert, Les illustres voyageuses (Maillet, Paris, 1866), citat în Petre Ciureanu,
Dora D’Istria, partea I, RER, II, 1954, Paris, p. 300–301.
8
Bordaș, O insulă exotică, p. 319–320. A se vedea, de exemplu, articolul Elena Gjika [sic], în
A Biographical Dictionary of Women's Movements and Feminisms: Central, Eastern and South
Eastern Europe, 19th and 20th Centuries, ed. de Francisca De Haan, Krassimira Daskalova, Anna
Loutfi, Central European University Press, Budapest, 2006.
9
Parga ca loc de naştere apare în introducerea studiului Dorei d’Istria, Les femmes en Orient
(Meyer & Zeller, Zürich, 1859–1860, 2 volume), unde, ca tehnică narativă, autoarea adoptă
identitatea unei tinere albaneze refugiată în Franţa. Bordaş, O insulă exotică, p. 321–322.

 332
identitar, prin căsătoria din 1849 cu prinţul rus Koltsov-Massalsky, despre care se
va vorbi mai jos, ea a putut fi înscrisă şi în spaţiul cultural rus, ceea ce s-a
întâmplat, de pildă, într-un studiu de Richard Stites. În cartea istoricului american,
d’Istria se metamorfozează în „prinţesă dalmată, educată în Rusia”10, cu toate că, la
peste douăzeci de ani, d’Istria era deja o intelectuală formată când şi-a urmat soţul
în Rusia ţarului Nicolae I.
Orice posibilă dispută în jurul afiliaţiei ei naţionale trebuie să ţină seama de
faptul că este foarte plauzibil ca d’Istria însăşi să nu fi dorit să fie „ataşată” în
exclusivitate unei naţiuni sau etnii. O identificare europeană, multi-naţională era
mult mai potrivită vederilor ei pluraliste, după cum observau chiar contemporanii.
Referindu-se la faptul d’Istria refuza să poarte o „uniformă”, Paolo Mantegazza, de
pildă, o numea „cetăţeană a societăţii civile”, definiţie care trimite la calitatea ei de
observatoare şi comentatoare a tradiţiilor specific naţionale, dar una care rămânea
deasupra lor11.
Nu numai multiplele legături genealogice şi etnice o predestinau pe Dora
d’Istria unei vieţi şi cariere multiculturale, dar şi ambianţa educativă şi culturală în
care şi-a petrecut copilăria şi o parte a adolescenţei. Într-o vreme în care educaţia
femeilor era în general rudimentară, chiar şi la nivelul elitelor, mama Dorei,
Ecaterina (Catinca) Faca era instruită şi purta de grijă educaţiei fiicei ei. Ei i se
datorează traducerea în limba română a unei importante scrieri pedagogice franceze
din perioada post-napoleoniană, De l’éducation (1824)12. Autoarea, Jeanne-Louise
de Campan, o aristocrată care şi-a pierdut averea în timpul Revoluţiei Franceze,
recomanda instrucţia fetelor, dar nu dincolo de limitele obişnuite într-o epocă în
care, cum se ştie, peste tot în Europa existau norme bine stabilite pentru cele două
sfere, cea domestică (feminină) şi cea publică (prin excelenţă masculină)13. Este
clar, însă, că programul de studiu al Elenei Ghica nu s-a conformat acestei
prescripţii: educată alături de fraţii ei, ea a fost încurajată de familie şi de mentorul
ei, Pappadopulos, nu numai să studieze mai multe limbi şi literaturi europene, dar
şi istorie europeană, pe lângă instrucţia tradiţională a unei fete, care includea
muzica, pictura şi cântul. Mai puţin obişnuită în epocă era gimnastica, pe care se
pare că d’Istria a practicat-o şi care a ajutat-o să devină o alpinistă, înnotătoare şi
călătoare a cărei frumuseţe atletică a atras mai târziu comentarii admirative14.
                                                            
10
Richard Stites, The Women’s Liberation Movement in Russia: feminism, nihilism, and
bolshevism, 1860–1930, Princeton University Press, Princeton, 1978, p. 5–6.
11
Paolo Mantegazza, prefaţă la Dora d’Istria, Gli Eroi della Rumenia: profili storici (Florenţa,
1887), p. 8, citat în Autunno a Rapallo – I bagni marini di una principessa in Liguria ed. de Luisa
Rossi, Sagep, Genoa, 2000, p. 10.
12
Scrierea doamnei Campan a apărut în limba română în 1839 sub titlul Pentru educaţia
copiilor s.c.l. de o mamă pe care experienţa a povăţuit-o a adăuga şi de la sine oarecare însemnări.
A se vedea şi d’Alessandri, Il Pensiero, p. 46.
13
Angela Jianu, Women and Society in the Romanian Principalities 1750-1850, teză de
doctorat inedită, (Universitatea din York, Marea Britanie, 2003), p. 159–160.
14
D’Alessandri, Il Pensiero, p. 45–50; Grace Atkinson Ellis, D’Istria, Dora, în „Scribners
Monthly”, an illustrated magazine for the people, Vol. 17, no. 2 (Decembrie 1878), p. 226, 228.
Pentru alte amănunte despre educaţia Dorei d’Istria a se vedea şi Radu Ionescu, O elevă uitată a lui
Felice Schiavoni, în idem, Printre artiştii plastici contemporani, Ed. Maiko, Bucureşti, 2003, p. 10–19.

  333
Mărturii encomiastice contemporane – care şi ele au alimentat „mitul d’Istria” – o
prezintă ca pe o adolescentă sigură de puterile ei intelectuale şi nesfiindu-se să-şi
etaleze erudiţia în public. Una din anecdotele mult repetate o arată pe tânăra şi
frumoasa Elena Ghica la curtea din Dresda, unde se afla cu familia, descifrând cu
aplomb o veche inscripţie grecească şi câştigând admiraţia celebrului geograf
Alexander von Humboldt15.
Precaritatea inerentă poziţiei de domn în Principatele Române şi
incertitudinile geopolitice ale vremii au făcut ca unchiul ei să fie destituit de
puterea suzerană otomană în 1842, dată la care familia a decis să petreacă mai
mulţi ani într-un turneu european, un fel de „Grand Tour”, care a purtat-o pe tânăra
Dora de la Berlin la Dresda şi de la Viena la Veneţia. Comentând asupra virtuţilor
acestei tradiţii britanice, viitoarea călătoare explica mai târziu avantajele pe care
voiajul le-ar putea avea pentru educaţia tinerelor fete:

„Dacă femeile, al căror rol politic astăzi este nul, nu profită la fel de mult de pe
urma voiajului ca şi bărbaţii, vor găsi cel puţin că acesta le lărgeşte orizontul şi le
ajută să învingă prejudecăţi rasiale şi educative. Călătorind, ele se vor convinge că
cei care nu iau masa la aceeaşi oră ca şi compatrioţii lor, care nu se distrează de
aceeaşi manieră, care nu-şi fac cruce în acelaşi fel sau nu-şi fac cruce deloc, nu sunt
nişte monştri”16.

Căsătoria cu un prinţ rus dintr-o veche familie, Alexandru Koltsov-

Massalsky, a fost nefericită, după cum neprielnic a fost în parte şi sejurul de câţiva
ani într-o Rusie administrată de regimul ţarist ca un „disciplinat stat poliţienesc”.
Nu se cunosc multe amănunte despre cercurile în care se mişca d’Istria sau despre
contactele ei intelectuale şi politice în Rusia. Şi aici „mitul d’Istria” a reinventat un
episod personal nefericit, rescriindu-l ca pe o decizie curajoasă de a rupe cu
trecutul şi a relua viaţa de la capăt: Elena Ghica a divorţat, părăsind Rusia şi
stabilindu-se în Elveţia, unde prima ei scriere, La vie monastique dans l’Eglise
Orientale, a apărut în 1855 sub numele simbolic ales pentru a reprezenta public
ruptura cu statutul de femeie căsătorită, cu Rusia ţaristă şi cu iluziile sentimentale
ale tinereţii. Cu noul ei nume, Dora d’Istria a continuat să sfideze prejudecăţile,
devenind o profesionistă a scrisului, construindu-şi o carieră de faimă europeană şi
câştigându-şi existenţa independent, ca femeie singură, divorţată, care a optat
pentru o viaţă de disciplină studioasă17. Natura ei prea puţin dispusă spre
compromis şi noul ei statut de autoare şi de figură publică i-au dat libertatea
                                                            
15
Anecdota este reprodusă în multe surse. A se vedea, mai recent, Autunno a Rapallo, p. 12–13 şi
d’Alessandri, Il Pensiero, p. 52.
16
Dora D’Istria, Des femmes par une femme, Librairie internationale, Paris, 2 volume, 1865–1869,
vol. 2, p. 102.
17
În corul unanim admirativ al contemporanilor, există o singură voce dizidentă, a diplomatului
rus Nicolae Karlovici Giers, pentru care reputaţia ei profesională şi viaţa ei privată nu erau fără reproş. A
se vedea The Education of a Russian Statesman – The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, ed. de
Charles şi Barbara Jelavich, University of California Press, 1962, p. 159. Se ştie că Giers iubea bârfa
subţire, deci observaţia lui trebuie privită cu circumspecţie. A se vedea şi Andrei Pippidi, Românii în
Memoriile lui N. K. Giers, în „Arhivele Olteniei” (serie nouă), no. 11, 1996, p. 67–84.

 334
financiară şi morală de a călători şi de a se stabili mai întâi în Elveţia, apoi în Italia,
unde a locuit – la Livorno şi la Florenţa – din 1861 până la moartea prematură în
1888. Nu a fost propriu-zis un exil, cât o viaţă nomadă liber aleasă de un spirit prea
„european” pentru a opta pentru o singură patrie.
D’Istria a fost o scriitoare prolifică: scria în limba franceză, dar multe dintre
studiile şi articolele ei au fost traduse şi publicate imediat în alte limbi, asigurându-i
un public european, atât printre cititorii de specialitate cât şi în cercuri mai largi18.
În rândurile care urmează, mă refer la două dintre studiile ei despre istoria
femeilor, încercând să izolez câteva aspecte mai importante ale „metodei d’Istria”.
Din punct de vedere al formulei narative, atât Les femmes en Orient (1859–1860)
cât şi Des femmes par une femme (1865) sunt texte „hibride” care trimit la dubla
tradiţie a literaturii epistolare şi a literaturii de voiaj: în primul studiu, autoarea
adoptă vocea narativă a unei tinere albaneze fictive care scrie din „Orient” unei
prietene din Franţa, în vreme ce al doilea este o culegere de scrisori ale unei voci
autoriale neidentificate adresate unei anonime Madame * * *. Ambele studii - ca de
altfel mai toate scrierile Dorei d’Istria – sunt digresive, bazate pe reţele de imagini,
idei şi reprezentări care creează hărţi mentale asociative mai degrabă decât serii
structurate de argumente riguros ştiinţifice. Autoarea susţine adesea, de pildă în
cazul nunţii în ţările române, că observaţiile ei se bazează pe impresii culese direct
la faţa locului şi este, probabil, adevărat, cel puţin în parte, cu toate că veracitatea
unor detalii poate fi pusă în discuţie19. După ce, în primul volum din Les femmes en
Orient, relatează punerea în scenă în lumea satului a unei scurte drame care
compară căutarea logodnicii de către mire cu o vânătoare, descriere care apare şi la
Cantemir, autoarea trage următoarea concluzie, nu foarte solid bazată pe evidenţa
empirică citată:

„Aţi observat desigur că obiceiurile de logodnă şi de nuntă ale românilor nu au în

ele nici un ritual care să amintească femeii cu duritate că nu este egala bărbatului,
ci servitoarea lui”. (Les femmes en Orient, vol. 1, p. 47)

Observaţii asupra profilului psiho-sociologic al femeilor din lumea rurală

românească îi permit Dorei d’Istria scurte exerciţii comparative în care nimeni nu e
cruţat:

„Duminica rămâne pentru ea [tânăra nevastă, n.n., A.J.] o zi a dansului şi nu se

consideră obligată să adopte ridicolul obicei preconizat de anglo-saxoni, care se
scufundă într-o tristeţe solemnă menită a le exprima recunoştinţa către Dumnezeu.
[...] Superioare bărbaţilor lor în energie şi în capacitatea de a se bucura, ele sunt
adevărate regine ale căminului într-un Orient unde chiar şi creştinii sunt adesea
                                                            
18
Bibliografii extinse ale scrierilor Dorei d’Istria pot fi consultate la Oscar Greco,
Bibliobiografia femminile italiana dal XIX secolo (Venice, 1875), p. 75–107 şi d’Alessandri,
Il Pensiero, 315–322.
19
Este cazul ascensiunii piscului Moench din Alpii elveţieni, de pildă. D’Istria a colaborat la
mitul potrivit căruia ar fi fost prima femeie care a cucerit această periculoasă culme alpină în 1855,
ceea ce s-a dovedit a fi o simplă strategie de auto-reprezentare. A se vedea d’Alessandri, Il pensiero,
p. 97 şi idem, Le tante Europe, p. 85.

  335
 dispuşi a-şi considera nevestele ca pe nişte servitoare”. (Les femmes en Orient, vol. 1,
p. 18)
Nu trebuie să ne mirăm că româncele nu au patriotismul arzător al englezoaicelor,
educaţia nemţoaicelor, sau hărnicia olandezelor. Bunătatea şi graţia nu exclud, din
păcate, nici nepăsarea, nici lipsa de aplicaţie. [...] În zilele noastre, interesele ţării,
viitorul familiei şi al tinerelor generaţii, progresul social, sunt chestiuni care rămân
străine româncelor. Dar situaţia aceasta este aproape identică în toate ţările latine.
(Les femmes en Orient, vol. 1, p. 62)
Această din urmă observaţie o conduce pe d’Istria direct spre un amplu pasaj
în care nivelul ignoranţei şi al frivolităţii feminine în rândul elitelor Franţei este
supus unui imperios rechizitoriu animat de o pasiune polemică derivat din dorinţa
de a „salva onoarea” României în faţa unor critici occidentale adesea neavizate20.
O altă tehnică frecventă este utilizarea notelor de subsol pentru a face trimiteri
savante, dar aluzive, la unele din temele centrale ale preocupărilor autoarei. De
exemplu, descrierea Bucureştilor la mijlocul secolului al XIX-lea îi oferă Dorei d’Istria
şansa de a insera o notă referitoare la unul din primii domni din dinastia Ghica şi
străbun al ei, Gheorghe I. Ghica, care a domnit în Moldova şi în Valahia între anii 1658
şi 1660. Referinţa nu contribuie neapărat la ilustrarea argumentului din corpul textului,
dar dă ocazia autoarei de a comenta pozitiv contribuţia Ghiculeştilor la istoria
românească. Citându-l pe Mihail Kogălniceanu, d’Istria scrie:
„[...] sub domnia sa valahii au cunoscut pace şi bucurie, aşa cum nu mai
cunoscuseră de multă vreme. A găsit provincia nefericită şi pustiită [...] pentru a-şi
mulţumi creditorii şi-a sacrificat propria listă civilă. Curând suferinţele valahilor
încetară: epidemiile şi foametea au cedat locul unor ani sănătoşi şi fertili care au
produs o abundenţă de grâne, vin şi miere”21.
Nu e locul aici pentru o analiză a locului dinastiei Ghica în istoria românească.
La 1864, când d’Istria scria Des femmes par une femme, Principatele Unite ale
Moldovei şi Valahiei erau terenul unor lupte pentru putere care opuneau facţiuni
politice liberale (C. A. Rosetti, Ion Brătianu), moderate (Ion Ghica), şi conservatoare
(Dimitrie Ghica, Lascăr Catargiu, Petre P. Carp) pe fundalul presiunilor internaţionale
ale marilor puteri22. În centrul disputelor se afla chestiunea domnului viitorului regat:
urma să fie un autohton sau un prinţ străin? A păstra numele Ghica în atenţia publică în
atari împrejurări putea trimite un subliminal mesaj politic. De altfel, d’Istria se
pronunţase clar încă din anul 1856, în momentele cruciale din jurul războiului Crimeii
şi al Congresului de la Paris, în favoarea alegerii unui prinţ nativ23.
Educaţia femeilor a rămas o preocupare centrală şi constantă a Dorei d’Istria.
S-a încercat sporadic anexarea ei la mişcarea feministă dinspre sfârşitul secolului al
XIX-lea, dar studiile ei despre femei au evitat militantismul radical, rămânând în
                                                            
20
D’Istria, Les femmes en Orient, vol. 1, p. 63–77. Atât Des femmes par une femme cât şi Les
femmes en Orient sunt disponibile în acces liber pe internet la http://www.hathitrust.org/.
21
Ibidem, p. 51–52, nota 3.
22
A se vedea rezumatul situaţiei la Frederick Kellogg, The Road to Romanian Independence,
Purdue University Press, West Lafayette, Indiana, 1995, cap. 2: A Foreign Prince.
23
Un principe straniero nella Moldo-Vallachia, în Claudio Isopescu, La stampa politica
romeno-italiana in Romania e in Italia, Istituto per l’Europa Orientale, Roma, 1937, p. 270–275.
Eseul a fost publicat iniţial în periodicul italian Il Diritto la 9, 17 septembrie şi 31 octombrie 1856.

 336
perimetrul unui liberalism luminat, dar moderat. În anii 1880–1881, Theodore
Stanton, un jurnalist american cu un impecabil „pedigree feminist”24, a invitat-o să
colaboreze la un volum de studii dedicate „chestiunii feminine” în Europa. Apărut
în 1884, volumul intitulat The Woman Question in Europe reuneşte contribuţii
scrise de specialiste din domeniul studiilor de gen din majoritatea ţărilor Europene.
D’Istria este prezentă cu un articol despre educaţia femeilor în Italia, ceea ce nu
exclude însă scurte incursiuni în alte spaţii, în speţă Rusia, conform „metodei”
digresive pe care a practicat-o în toate scrierile ei. În vreme ce Italia este prezentată
ca o ţară în care o excepţională tradiţie renascentistă de valorizare culturală şi
educativă a femeilor era în plin declin în secolul al XIX-lea, Rusia era „noua
venită”. Acolo, potrivit informaţiilor de care dispunea autoarea în anii 1880,
drepturile femeilor erau un domeniu intrat în procesele de decizie politică. În
Rusia, „cel mai mare dintre statele Slavone”, femeile „pot domni, vota şi au control
asupra averii personale”25, scria d’Istria, în alte împrejurări prea puţin dispusă să
dea credit sistemului ţarist26. Nu este evident la ce fel de sufragiu se referă d’Istria
aici, de vreme ce în Rusia femeile au obţinut dreptul de vot de-abia în 1917. Este la
fel de curios faptul că d’Istria nu menţionează rolul zemstvelor, organizaţiile
regionale care au contribuit semnificativ la crearea societăţii civile în Rusia ţaristă
după 1864. Zemstvele au dat şansa la nivel regional unui număr tot mai mare de
persoane, inclusiv femei, să obţină posturi în învăţământ, serviciile de sănătate şi
agricultură27. Un alt fapt pe care autoarea îl trece sub tăcere şi care constituia
adevărata singularitate a Rusiei în acest domeniu este numărul mare de femei
prezente în mişcările socialiste, radicale, populiste şi nihiliste: douăzeci la sută din
persoanele arestate în 1874 pentru militantism populist erau femei, în vreme ce
aproximativ o treime din conducerea unei organizaţii radical-revoluţionare precum
„Pământ şi Libertate” era formată din femei. În 1881, Sofia Perovskaia a devenit
prima femeie executată în Rusia pentru complicitatea ei în asasinarea ţarului
Alexandru al II-lea de către organizaţia teroristă „Voinţa Poporului”, din a cărei
conducere făcea parte28. Este greu de crezut că d’Istria, o analistă întotdeauna
foarte documentată, nu era la curent cu militantismul feminin avansat din Rusia,
care contrasta atât de evident cu situaţia din Occident la acea vreme. Tăcerile
istoricilor reflectă mai întotdeauna pudori sau opţiuni politice: în cazul ei,
predilecţia moderat-liberală pentru „democraţia evanghelică”29 în interiorul
monarhiei constituţionale excludea, evident, posibilitatea unei pledoarii pentru
regicid sau radicalism politic. Nu este probabil un accident că prima secţiune a
articolului pe teme propriu-zis politice a fost lăsată pe seama unei alte autoare din
                                                            
24
Theodore Stanton era fiul celebrei aboliţioniste şi militante pentru drepturile femeii,
Elizabeth Cady Stanton (1815–1902).
25
Dora d’Istria, Italy. II. The Educational Movement, în The Woman Question in Europe – a series
of original essays, ed. de Theodore Stanton, New York, G.P. Putnam’s Sons, Londra, Paris, 1884, p. 323.
26
A se vedea, de pildă, observaţiile deloc pozitive despre statutul femeilor în Rusia din Les
femmes en Orient, vol. II, p. 100–101, 132, 138 şi comentariile lui Antonio d’Alessandri în Il
Pensiero, p. 223–224.
27
Despre rolul zemstvei, a se vedea de exemplu Peter Waldron, Governing Tsarist Russia,
Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2007, p. 107, 111.
28
Barbara E. Clements, A History of Women in Russia: From Earliest Times to the Present,
Indiana University Press, Bloomington, 2012, p. 125.
29
Bordaş, O insulă exotică, p. 324.

  337
Italia, în vreme ce d’Istria şi-a rezervat secţiunea despre educaţia şi dreptul la
independenţă intelectuală a femeilor, încheind astfel peste decenii o traiectorie
intelectuală deschisă de mama ei, traducătoarea doamnei Campan30. Campania ei
pentru egalitatea sexelor s-a situat în principal în câmpul aşa-numitului „război
pentru cunoaştere” care a culminat după mijlocul secolului cu publicaţii precum La
femme affranchie (1860) de Jenny P. d’Héricourt şi The Subjection of Women
(1869) de John Stuart Mill, pentru a nu menţiona decât două titluri celebre dintre
numeroasele apărute în epocă, ambele mult mai tranşant radicale decât scrierile
autoarei de care ne ocupăm aici. Chiar dacă d’Istria nu era ostilă emancipării
politice a femeilor, cum s-a susţinut uneori, aceasta urma să fie pentru ea
încheierea unui proces gradat, care trecea în primul rând prin educaţie şi pregătire
profesională31. Cei care împărtăşeau această părere pledau cu prioritate pentru o
democraţie a inteligenţelor, pentru acces egalitar al sexelor la educaţie şi meserii,
pentru dreptul femeilor de a scrie pe teme politice şi pentru paritate salarială,
printre alte obiective. Războiul era departe de a fi fost câştigat în anii 1880 şi
d'Istria se lupta în continuare cu un discurs hegemonic alimentat şi atunci de
teoriile despre inferioritatea creierului feminin ale unor Ernest Renan sau Jules
Michelet, două nume citate în articolul ei32.
În momentul în care d’Istria pregătea articolul pentru volumul lui Stanton din
1884 (Fig. 3), mişcarea pentru emanciparea femeilor intrase într-o nouă fază, a
militantismului transnaţional. Asociaţii internaţionale ca, de pildă, Solidarité:
association pour la défense des droits de la femme (1872) şi congrese ale femeilor
precum cel de la Paris din 1878 erau forum-uri în care se articulau programe
politice şi umanitare la nivel global, cu reprezentanţi din Statele Unite şi din cele
mai multe ţări europene, inclusiv din cele est-central europene. Cu doar câteva luni
înainte de dispariţia Dorei d’Istria, în martie 1888, Elizabeth Cady Stanton
organiza la Washington un Consiliu Internaţional al Femeilor, ai cărui delegaţi,
reuniţi pentru un colocviu de opt zile, au fost primiţi şi la Casa Albă33. Cu mulţi
dintre membrii acestor organizaţii d’Istria avea contacte personale sau epistolare,
chiar dacă a preferat să rămână o teoreticiană şi nu o militantă propriu-zisă. Meritul
ei la nivel teoretic apare incontestabil, chiar dacă impactul specific în domenii în
care a făcut operă de pionierat rămâne să facă în continuare obiectul unor studii de
specialitate. Dora d’Istria a adus contribuţii în studiul comparat al religiilor, în
antropologie, în literatura de călătorie şi în studiile de gen. Autoarea studiului Les
femmes en Orient (1859–1960) este primul istoric care a pus pe harta istoriografiei
europene situaţia femeilor din răsăritul Europei34, pregătind integrarea acestor
femei în mişcarea internaţională pentru drepturile femeilor de mai târziu.

                                                            
30
A se vedea p. 333 mai sus.
31
A se vedea o analiză a chestiunii feminine în opera Dorei d’Istria la d’Alessandri, Il
Pensiero, Capitolul 6: La questione femminile.
32
D’Istria, Italy, p. 328.
33
Karen M. Offen, European Feminisms, 1700–1950: a political history, Stanford University
Press, Stanford, c. 2000, capitolul 6: Internationalizing feminism, 1870–1890, p. 157.
34
D’Alessandri, Il Pensiero, p. 225.

 338
 ERMIONA ASACHI-QUINET ŞI „REPUBLICA INTELIGENŢELOR”

„Republica inteligenţelor”: aceasta este imaginea aleasă de Hermione Quinet

(născută Asachi la 1821), pentru a descrie celebra instituţie independentă de
învăţământ de la Paris, Collège de France, unde a audiat cursuri în ajunul
revoluţiilor europene din 1848. Făcea parte din grupul restrâns de aproximativ o
sută de expatriaţi şi studenţi români care îşi făceau ucenicia intelectuală şi politică
la Paris în deceniul premergător celei de-a doua republici franceze. Femeile aveau
dreptul să asiste la cursuri şi erau numeroase acelea care audiau controversatele
prelegeri ale unor agitatori de conştiinţe precum Jules Michelet, Edgar Quinet şi
Adam Mickiewicz, „pontifii şi consulii republicii inteligenţelor”1. Printre ele se
aflau Ermiona Asachi, Maria Rosetti şi Athénaïs Mialaret, viitoarea soţie a lui
Michelet la a doua sa căsătorie. Atmosfera creată în jurul celor doi istorici
republicani şi a poetului polonez era febrilă şi – se ştie prea bine – cursurile celor
trei au fost suspendate de mai multe ori de autorităţi, în încercarea de a salva
regimul în pierdere de viteză al regelui Louis-Philippe. Tinerii membri ai
diasporelor central şi est-europene de la Paris se amestecau în amfiteatrele
Colegiului cu la fel de tinerii francezi, care se pregăteau să schimbe regimul,
încurajaţi de lecţiile de virtute republicană ale mentorilor lor2.
Ca şi Dora d’Istria, dar în registru burghez, Ermiona Asachi provenea dintr-un
mediu familial şi intelectual de excepţie, într-o eră în care majoritatea tinerelor fete
beneficiau de o educaţie limitată la disciplinele „uşoare” considerate potrivite
sexului lor. Probabil prin 1826, Gheorghe Asachi s-a căsătorit cu Eleonora (Elena)
Teyber, fiică a Kapellmeister-ului curţii vieneze Franz Anton Teyber şi
compozitoare de talent, care organiza serate muzicale în Iaşii timpului3. Cei trei
copii ai Elenei dintr-o primă căsătorie, printre care Ermiona, au fost ulterior
adoptaţi de noul soţ al mamei lor. Părinţii lui Gheorghe Asachi se trăgeau din
                                                            
1
Hermione Quinet, Mémoires d’exil, Librairie internationale, Paris, ed. a 2-a, 1869, p. 159.
2
Pentru o descriere recentă a atmosferei de la Collège de France în anii 1840, a se vedea
Angela Jianu, A Circle of Friends-Romanian Revolutionaries and Political Exile, 1840–1859, Brill
Publishers, Leiden, Balkan Studies Library, 3, 2011, în special capitolul The Collège de France:
Sociability and Protest, 1844–1848.
3
Haiganus Preda-Schimek, Musical Ties of the Romanian Principalities with Austria between
1821 and 1859, în spacesofidentity.net, VII, 2007, nr. 2, p. 101–114. A se vedea şi Mihail Gr.
Posluşnicu, Istoria musicei la români: de la Renaştere până în epoca de consolidare a culturii
artistice: Cu 193 chipuri în text, Cartea Românească, Bucureşti, 1928, capitolul Musicalitatea soţilor
Gheorghe şi Elena Asachi, p. 325–329.

  339
Transilvania şi aveau afiliaţii pluri-etnice: româneşti şi poate polono-armene4.
Asachi, poet, editor, pictor şi demnitar moldovean, era o natură intelectuală
polivalentă: după studii de filosofie, inginerie şi arhitectură la Universitatea din
Lwow, a studiat matematica şi astronomia la Viena în 1805. Călător şi vorbitor al
limbii italiene, a fost printre cei dintâi promotori ai schimburilor culturale româno-
italiene5. Ermiona şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în această atmosferă
cosmopolită, la intersecţia marilor arte şi a curentelor intelectuale occidentale şi
central-europene. În 1843, îşi publica la Iaşi propria traducere în limba română a
celebrei cărţi a poetului piemontez Silvio Pellico, Doveri degli uomini (1834), o
alegere semnificativă pentru viitoarea evoluţie a opţiunilor ei politice6. Pellico,
revoluţionar şi membru al Carboneriei, era un erou printre luptătorii pentru libertate
europeni, pentru curajul cu care înfruntase prigoana şi închisorile habsburgice,
experienţă pe care a descris-o în I Miei Prigioni (Închisorile mele, 1832).
În momentul în care ajungea la Paris, metropola către care aspirau tinerii
est-europeni ai timpului, Ermiona Asachi era aşadar o „europeană” plurilingvă, la
curent cu ideile şi conflictele timpului şi gata să-şi strămute larii şi penaţii din
marginile Europei spre laboratorul politic al continentului. Ducea cu ea povara unei
dezamăgiri matrimoniale şi un copil, George Moruzi, din căsătoria scurtă cu un
membru al elitei moldovene, prinţul Alexandru Moruzi-Pechea. Diplomatul rus
Nikolai Karlovich Giers, care se afla în post la consulatul ţării sale din Iaşi în acel
timp, scrie în Memoriile sale că Moruzi, un tânăr boier prezentabil al cărui „cinism
îi repugna”, a părăsit-o pe tânăra lui soţie, „o fată inteligentă, plină de farmec şi de
o înaltă moralitate”, pentru a se dedica unei vieţi de libertinaj7. Un alt detaliu oferit
de Giers este prezenţa Ermionei Asachi în cercurile familiei Cantacuzino, ca
prietenă apropiată a Mariei, soţia prinţului Alexandru Cantacuzino. În afara caselor
din Iaşi, moşiile Bălţăţeşti şi Borca erau centrele de sociabilitate ale acestor elite
moldoveneşti cosmopolite, cu legături sociale şi matrimoniale greceşti şi ruseşti.
Scriind în 1842–1845 în jurnalul său (care nu era destinat publicării), tânărul Giers,
apropiat de fraţii Gheorghe şi Leon Cantacuzino, vorbeşte de excursii, petreceri şi
vânători, dar aproape deloc de agitaţia politică subterană care fermenta în ambele
principate româneşti, deşi era în general bine informat asupra realităţilor socio-
politice ale regiunii şi avea să se căsătorească cu una din surorile Cantacuzino8.
Informaţiile oferite de el sunt completate de cele dintr-un text, identificat abia în
1971, al cumnatului său, Wilhelm von Kotzebue, fratele consulului rus de la Iaşi,
vorbitor al limbii române şi rezident în Moldova timp de zece ani. Aici, moşia
Bălţăţeşti este prezentată ca un adevărat centru conspirativ unde tinerii, dar imaturii
fraţi Cantacuzino complotează împotriva regimului lui Mihail Sturdza. Prietena

                                                            
4
Nu toţi cei care au scris despre Gheorghe Asachi acceptă conexiunile polono-armene sau
rutene. A se vedea de pildă George Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 8–11.
5
Claudiu Isopescu, Il poeta Giorgio Asachi in Italia, Livorno, 1930, p. 6–7.
6
Ermiona Moruzi, tr., Despre îndatoririle oamenilor, Iaşi, 1843; o a doua ediţie a apărut în 1854.
7
The Education of a Russian Statesman – The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, ed. de
Charles şi Barbara Jelavich, University of California Press, Berkeley, 1962, p. 167.
8
O excepţie este un scurt pasaj în ibidem, p. 194.

340  
Ermionei, Maria Cantacuzino, apare ca o egerie exaltată a paşoptismului moldav şi
protagonista unei comice încercări de regicid în parcul de la Socola. Fireşte, von
Kotzebue, reprezentant al puterii ruse vecine şi protectoare, se distanţează de
evenimente care, sub pana lui, devin la fel de frivole ca şi balurile mascate descrise
de Giers. Textul este o schiţă hilară în care opoziţia boierilor moldoveni apare ca
un episod regretabil, pueril, ai cărui protagonişti sunt rapid iertaţi de un domnitor
magnanim (Mihail Sturdza) la intervenţia puterii „protectoare” (von Kotzebue). În
realitate, complotul, implicând şi agenţi polonezi care încercau să coordoneze
proiectele revoluţionare în regiune, era văzut ca suficient de primejdios pentru ca
isprăvniciile locale moldoveneşti să facă anchete şi să trimită rapoarte neliniştite la
Iaşi9. După cum se ştie, anul 1848, descris uneori cu celebra formulă „istoria nu a
schimbat nimic” (history failed to turn)10, a modificat profund conştiinţele şi
orizonturile de aşteptare în materie politică peste tot în Europa, chiar dacă în planul
practic al schimbării de regim şi instituţii nu a adus nimic radical nou, în afara
scurtei republici franceze.
Din păcate, nu dispunem de mărturii alternative sau complementare despre
acele momente în textele Ermionei Asachi. S-ar putea sugera, totuşi, că plecarea ei
la Paris se datora nu numai decepţiei sentimentale sau dorinţei de a-i da fiului ei o
educaţie într-un mare centru intelectual european11, ci şi, poate, discreditării ei prin
contactul cu cercurile opoziţiei moldoveneşti. Regretabil pentru istoric, Ermiona
Asachi a păstrat o pudică tăcere asupra acestui episod al vieţii ei – de altfel, tăcerile
Ermionei, la care voi reveni pe scurt, ar putea fi în sine subiectul unui fascinant
studiu psiho-istoric. Ceea ce se ştie este că atât ea, cât şi Maria Cantacuzino, vor
emigra şi se vor stabili în Franţa pentru tot restul vieţii12. După cum s-a văzut, la
Paris Ermiona Asachi se afla des pe băncile de la Collège de France alături de
compatrioţi de-ai ei. Profesorul Edgar Quinet (Fig. 4), care le-a oferit tinerilor
moldo-valahi sprijin pentru proiectul lor naţional încă din acei ani, a fost evident
atras de profilul intelectual al traducătoarei lui Silvio Pellico. Văduv în martie
1851, se va căsători cu Ermiona Asachi la 21 iunie/2 iulie 1852. Tânăra doamnă
Quinet a îmbrăţişat cu convingere şi devotament ideile republicane ale soţului ei şi
ale cercurilor din opoziţia politică a celui de-al doilea imperiu francez din care
făceau parte. Era vorba de generaţia care se implicase în revoluţia de la 1848 şi
care, sub Napoleon al III-lea, a fost decimată şi marginalizată social şi politic timp

                                                            
9
Bogdan Popa, „Wilhelm von Kotzebue (1813–1887)”, în Călători străini despre Ţările
Române în secolul al XIX-lea, ed. de Daniela Buşă, Serie nouă, Vol. V, Editura Academiei, Bucureşti,
2009, p. 213–225. Unul dintre agenţii polonezi, Piotr Butkiewicz, a estimat că numărul militanţilor
polonezi din Moldova se situa în jurul cifrei de cinci sute. A se vedea articolul despre Butkiewicz în
acelaşi volum, p. 344. Pentru activitatea agenţilor polonezi, a se vedea şi P. P. Panaitescu, Emigraţia
polonă şi revoluţia română de la 1848: studii şi documente, Bucureşti, 1929, și mai recent Romanian
and Polish Peoples in East-Central Europe (17th–20th centuries), ed. de Veniamin Ciobanu, Editura
Junimea, Iaşi, 2003.
10
A. J. P. Taylor, The Course of German History: a Survey of the Development of German
History since 1815, Methuen, London, 1961, p. 69.
11
Edgar Quinet depuis l’exil, par Mme Edgar Quinet, Calman-Lévy, Paris, 1889, p. 114.
12
Maria Cantacuzino a devenit mai târziu soţia pictorului Pierre Puvis de Chavannes (1824–1898).

  341
de decenii. Aproximativ 25 000 de „suspecţi” au fost urmăriţi în justiţie, arestaţi
sau deportaţi în coloniile penale franceze, după lovitura de stat de la 2 Decembrie
185113. „Proscrişii” precum Edgar Quinet sau Victor Hugo au optat pentru auto-
exil, refuzând să întindă mâna unui regim pe care îl considerau ilegitim şi
criminal14. Cei nouăsprezece ani de exil împărtăşit în Belgia şi Elveţia vor fi
subiectul numeroaselor ediţii de memorii şi alte scrieri pe care cea care acum se
numea Hermione Quinet le va edita împreună cu sau în memoria soţului ei. Titluri
precum Mémoires d’exil par Mme Edgar Quinet (1869), Edgar Quinet avant l’exil
par Mme Edgar Quinet (1888), Edgar Quinet depuis l’exil par Mme Edgar Quinet
(1889) şi zecile de volume de opere complete editate de Hermione Quinet
sugerează cât de radical (avant/depuis) a fost impactul exilului asupra vieţii celor
doi şi atenţia aproape obsesivă cu care Hermione a păstrat cronica acestei
experienţe. A semnat pe tot parcursul carierei ei fie „Mme Edgar Quinet”, fie
„Veuve Quinet”: în cazul ei nu e vorba poate numai de prescripţiile privind dreptul
de semnătură al femeilor care publicau la acea vreme, dar şi de discreţia cu care
vroia să se plaseze în poziţie auxiliară în raport cu celebrul ei soţ. După moartea lui
în 1875, Hermione va scrie şi lucrări pe teme care ilustrează preocupări personale
(impresii de călătorie, reflecţii despre muzică) pe care le va semna cu aceeaşi
(voluntară sau involuntară) modestie, dar care arată transformarea ei în autoare de
sine stătătoare15.
În cele ce urmează mă refer la câteva dintre textele ei memorialistice,
urmărind modul în care Hermione Quinet s-a raportat la ţara ei de origine,
România, în comparaţie cu ţara-gazdă, Franţa. În ianuarie 1856, soţii Quinet, aflaţi
la Veytaux, locul lor de exil din Elveţia, au fost vizitaţi în secret de Alexandru
Golescu (Negru), care a reuşit să transporte clandestin documente şi informaţii
trimise lui Edgar Quinet de către diaspora românească, la cererea istoricului. Cele
două articole despre istoria românilor care au rezultat în urma acestui demers au
fost publicate în „Revue des Deux Mondes” la 15 ianuarie şi 1 martie 1856.
Publicaţia liberal-orléanistă sub conducerea lui François Buloz sprijinea cauza
românească în ajunul Congresului de la Paris, care, după cum se ştie, avea pe
agenda discuţiilor problema statutului Principatelor. Pentru că era o publicaţie cu
profil literar şi artistic, era mai uşor pentru Buloz să accepte colaborarea
proscrişilor celui de-al doilea imperiu, care în mod normal nu aveau dreptul să
publice în Franţa. Cele două articole ale lui Quinet au fost publicate în volum în
                                                            
13
În perioada legii marţiale 26 642 de persoane au fost arestate, dintre care 9 581 au fost
deportate în Algeria şi 239 în Cayenne, 8 000 au fost puse în arest la domiciliu în Franţa şi 1 600 au
fost trimise în afara teritoriului francez. Roger Price, The French Second Empire: an anatomy of
political power, Cambridge University Press, Cambridge, 2001, p. 146. Pentru alte statistici ale
reprimării politice în timpul celui de-al doilea imperiu, a se vedea şi Sylvie Aprile, Le siècle des
exilés. Bannis et proscrits de 1789 à la Commune, CNRS Editions, Paris, 2010, p. 107–12.
14
Cercetătoarea Sylvie Aprile se numără printre principalii exegeţi ai exilului politic în Franţa.
A se vedea articolul ei Amitiés politiques. L’Expérience de la prison et de l’exil sous le Second
Empire, în „Jean Jaurès Cahiers trimestriels” no. 143 (janvier-mars 1997), p. 23–40 şi studiul mai
amplu Le siècle des exilés, citat mai sus.
15
A se vedea, de pildă, Ce que dit la musique, par Mme Edgar Quinet, Calmann-Lévy, Paris,
1893, sau De Paris à Edimbourg, par Mme Edgar Quinet, Calman-Lévy, Paris, 1898.

342  
ajunul Congresului sub titlul Les Roumains, şi acoperă temele predilecte ale
campaniei duse de diaspora românească la Paris: originea romană şi latinitatea
poporului român (nu unanim cunoscute sau acceptate în Occident la acea vreme),
necesitatea unirii şi a independenţei16. În ciuda faptului că era anti-unionist, socrul
lui Quinet, Asachi, a publicat textul în traducere sub titlul Românii Principatelor
Dunărene la tipografia sa din Iaşi, în acelaşi an, un gest de curtoazie care ascunde
diferenţa de opinie dintre cei doi. Acest dezacord, împreună cu diviziuni familiale
şi evoluţiile politice româneşti după unire ar putea fi câteva din cauzele pentru care
Hermione Quinet a rămas foarte măsurată şi discretă în declaraţiile ei publice cu
privire la România. Din corespondenţa privată a Hermionei Quinet reiese însă
reacţia ei la dificultăţile financiare provocate în opinia ei de persecuţiile regimului
Cuza, a cărui tipografie oficială îi făcea concurenţă lui Asachi la Iaşi17. „Cunoaşteţi
sentimentele mele asupra a tot ce priveşte această nefericită ţară”, îi scrie ea soţiei
filo-românului Paul Bataillard la 24 august 186618. În plus, la moartea sa, în 1869,
Gheorghe Asachi nu a lăsat un testament, dând astfel fiului său, Alexandru,
libertatea de a ipoteca şi irosi zestrea surorii sale, care a rămas pierdută. Renta
anuală pe care poetul i-o trimisese fiicei sale în exil fusese o sursă financiară
preţioasă pentru cuplul Quinet, care trăia în Elveţia în ceea ce Hermione numea
„notre glorieuse pauvreté”19. Zece ani mai târziu situaţia nu era rezolvată, şi
Hermione, văduvă, refuza îndemnul lui Dimitrie Gusti de a deschide un proces în
România şi îi scria:
„Ah, nu pot uita Carpaţii, Piatra şi Bistriţa, doinele, tot ce este pur şi nobil în
această biată şi iubită ţară! Dar în această societate, nu vă recunosc decât pe
dumneavaostră, aţi rămas singurul demn de stima şi afecţiunea mea”20.
Scrisoarea din care provine pasajul citat este o adevărată listă de acuzare a
unei ţări „ingrate” care şi-a dezmoştenit – în sensul propriu al termenului – fiica
devotată şi campioana intereselor ei naţionale: „Cred că am făcut cel mai mare
serviciu României prin interesul profund pe care i l-a arătat Edgar Quinet,
apărându-i cauza în faţa Congresului European, scriind nemuritorul studiu Les
Roumains, i se plângea ea tot lui Gusti21.
                                                            
16
Jianu, A Circle of Friends, p. 288–289. Eseul a fost inclus în volumul 6 al Operelor
complete ale lui Edgar Quinet, editat de Alfred Dumesnil, Pagnerre, Paris, 1857. O ediţie recentă a
apărut la Editions Kryos, Paris, în 2008. A se vedea şi Edgar Quinet, Opere alese, traducere şi selecţie
de Angela Almaş, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 291–365. Aici eseul poartă titlul
Românii. Reorganizarea provinciilor dunărene.
17
DANIC, Fond Bataillard, Dosar 5/173, scrisoare a Hermionei Quinet către Paul Bataillard,
31 martie 1866 .
18
Idem, scrisoare a Hermionei Quinet către Thérèse Bataillard, Veytaux, 24 august 1866.
Asupra conflictului Kogălniceanu-Asachi şi a ultimilor ani ai vieţii poetului, a se vedea Sorescu,
Gh. Asachi, capitolul În amurg, p. 109–121.
19
DANIC, Fond Bataillard, Dosar 5/173, scrisoare a Hermionei Quinet către Paul Bataillard,
Veytaux, 25 iunie 1867.
20
BAR Secţia Manuscrise, Fond Dim. Gusti, S 3(6)/CCC XVI, scrisoare a Hermionei Quinet, 4
martie 1879. Gusti, Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în Moldova, a fost un ultim aliat al
bătrânului Asachi în 1868–1969. A se vedea Sorescu, Gh. Asachi, p. 116–117.
21
Scrisoare către D. Gusti, 4 martie 1879.

  343
 Cele două ediţii din Mémoires d’exil din 1868 şi 1869 ale Hermionei Quinet
nu fac nici o referire la Principatele Române sau la români22. În Edgar Quinet
avant l’exil, Hermione Quinet se referă la conaţionalii ei din capitala franceză, fără
a se identifica cu ei sau cu ţara lor comună de origine. Moldo-valahii sunt aici doar
unul din grupurile de expatriaţi care provin din „naţiunile oprimate” al căror
campion era Edgar Quinet în anii 1840 şi 1850. Tatăl ei adoptiv, Gheorghe Asachi,
este menţionat în acest text ca fiind primul care a încercat sa salveze identitatea
naţională românească „sufocată de barbaria turcă”23, dar în textul ei Hermione
Quinet nu face referire la gradul lor de rudenie, de care publicul francez nu avea
cum să ştie. În plus, nu menţionează nici un alt nume al conaţionalilor ei,
mulţumindu-se doar să precizeze că studenţii de la 1847 (C. A. Rosetti sau Dumitru
Brătianu, de pildă) deveniseră între timp guvernanţii României unite şi ulterior ai
noului regat24.
Este o formă de distanţare şi de ocultare a unor detalii personale sau afective
care apare frecvent în scrierile Hermionei Quinet şi care probabil nu are un singur
sau un simplu resort psihologic sau intelectual. Episodul morţii fiului ei, George
Moruzi (Georges Mourouzy), în martie 1856 la vârsta de şaisprezece ani, este
revelator pentru strategiile psiho-narative ale autoarei. Veghea şi boala sunt narate
din perspectiva lui Edgar Quinet, care îl adoptase. După cum, în text, Asachi nu
este tatăl ei, ci, cum scrie Quinet, „mon beau-père”, tot astfel tânărul Moruzi nu
este fiul ei, ci „le cher enfant adopté d’Edgar Quinet”25. La căpătâiul tânărului
muribund, în Elveţia, sosesc din Moldova Gheorghe Asachi şi soţia lui, dar
prezenţa lor este semnalată prin intermediul unei scrisori a lui Edgar Quinet
inserată în naraţiunea Hermionei: „nos parents, le père et la mère de ma femme”. O
notă de subsol arată că „Georges Asaky” era pe atunci „ministrul instrucţiunii
publice în România”26. Durerea mamei este sugerată la fel de indirect, prin inserţia
discursului funebru rostit de tatăl adoptiv la mormântul tânărului Moruzi, „a cărui
moarte a survenit, nedrept, în exil”:

„Ai adoptat drept patrie această ţară a dreptăţii, această Franţă a exilului, i se
adresează Quinet. Pentru tine de-acum încolo nu vor mai fi nici proscripţie, nici exil
în exil, nici viaţă rătăcitoare, nici zile grele, nici nedreptăţi. Iartă-mă că te-am
asociat încercărilor mele. Dar tu erai fericit să suferi pentru dreptate. Erai destinat
să-mi supravieţuieşti cu atâţia ani, şi iată că eu sânt cel care-ţi depun aici iubitul
trup neînsufleţit; iartă-mă că te îngrop în pământ străin. Dacă-mi va fi dat să mă
întorc cu onoare în patrie, îţi voi duce acolo osemintele”27.

                                                            
22
Lacroix, Paris, 1868; Librairie internationale, Paris, 1869.
23
Edgar Quinet avant l’exil, par Mme Edgar Quinet, a 2-a ediţie, Calman-Lévy, Paris, 1888, p. 381.
24
Ibidem, p. 381–385.
25
Edgar Quinet depuis l’exil par Mme Edgar Quinet, Paris, Calman-Lévy, 1889, p. 102.
26
Ibidem, p. 103.
27
Ibidem, p. 113–115. O notă a Hermionei Quinet arată că George Moruzi a fost reînhumat la
Paris în 1888. Osemintele lui odihnesc alături de cele ale lui Edgar şi Hermione Quinet la cimitirul
Montparnasse. Cf. Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale...Paris, Oxus, Paris, 2003, p. 83.

344  
 Dacă ţinem seama că aici este vorba de o familie „transnaţională” şi de un fiu
adoptiv, ambiguităţile unor termeni precum „exil” sau „patrie” traduc
complexitatea relaţiilor dintre cele două patrii şi cele două exiluri. George Moruzi
era un dublu exilat, dar osemintele lui nu vor fi duse în patria de origine, România,
ci în cea de adopţie, ceea ce poate simboliza şi dispariţia uneia din legăturile fizice
ale mamei, Hermione Quinet, cu pământul natal. De altfel, numele România,
utilizat în nota despre Asachi, este impropriu dacă ne referim la 1856 când se
petrec evenimentele narate, dar de actualitate, dacă luăm drept referinţă anul
publicării, 1889. Este un fel de proiecţie în timp a unei Românii ideale28, la a cărei
naştere bunicul a contribuit, dar unde osemintele nepotului nu se vor întoarce.
Dar unde este „patria” Hermionei Quinet? Ne-o spune chiar ea într-un alt text
din 1873, care marchează întoarcerea proscrişilor într-o Franţă obosită după războiul
franco-prusac şi dramele Comunei. Când la 4 Septembrie 1870 este declarată noua
republică franceză, Edgar Quinet decide să se întoarcă şi să ia parte la proiectul
republican întrerupt brutal în 1851 de Napoleon al III-lea. După nouăsprezece ani de
exil, uimită de rezistenţa spiritului uman, Hermione Quinet declară:
„Lege imuabilă care revelează forţa imaterială, invincibilă a spiritului; al nostru
trăia aici, în patrie, când forţa brutală ne-a smuls. [...] Nefericit cosmopolitism care
dizolvă patriotismul sub pretextul unei iubiri mai cuprinzătoare pentru umanitatea
întreagă. Nu; ataşamentul pentru Franţa, pentru limba, teritoriul şi destinele ei,
această iubire este mai presus de oricare alta. [...] Franţuzoaică din străfundul
sufletului meu, iubesc, mai presus de tot, Franţa, patria mea”29.

Nu poate fi declaraţie mai lipsită de ambiguitate. Între 1848 şi 1870, Ermiona

Asachi, educată ca o europeană într-o ţară care pentru mulţi era la marginile
Europei, a devenit Hermione Quinet, pentru care patria nu este pământul tatălui, ci
al soţului, pământul unde va fi îngropat fiul ei, născut în patria de origine, acum
renegată. Ultimele pagini din Paris, journal du siège (Fig. 6) duc expresia noilor ei
afiliaţii şi mai departe, dincolo de „la patrie” către un nivel şi mai profund,
regional, „le terroir”. „Oh, Bourg iubit, oraş natal, ţară a onestităţii, patrie a mea!
Da, patria mea... Căci şi eu sunt din Bresse! Et moi aussi je suis Bressane!“
exclamă ea pe parcursul unui pelerinaj personal în regiunea natală a lui Edgar
Quinet, Bresse30. Identificarea ei cu patria adoptivă trece şi ea prin identificarea cu
biografia soţului iubit: la Certines, pe ruinele casei natale a istoricului, care fusese
vândută şi demolată încă din 1836, Hermione culege flori şi alte mărunte relicve,
împărtăşind cu soţul ei vremuri la care nu fusese martoră, dar la care acum se
asociază în imaginar31.
                                                            
28
„România ideală” este o trimitere la titlul uneia din lucrările târzii ale Hermionei Quinet, La
France idéale, Paris, Calman-Lévy, 1895, 1896.
29
Mme Edgar Quinet, Paris, journal du siège, E. Dentu, Paris, 1873, p. 44–45.
30
Ibidem, p. 381.
31
Ibidem, p. 384. Despre importanţa regiunii natale în opera lui Edgar Quinet, a se vedea Paul
Guichard, Le rôle du terroir dans la vie et l’œuvre d’Edgar Quinet, în Edgar Quinet, ce Juif errant,
ed. de Simone Bernard-Griffiths şi Paul Viallaneix, Actes du Colloque international de Clermont-
Ferrand, Clermond-Ferrand, 1978, p. 33–43.

  345
 Desigur, noua ei apartenenţă are şi o importantă dimensiune politică.
Hermione nu adoptă pur şi simplu peisajele, istoria şi cultura noii ei patrii, dar şi
tradiţiile ei republicane şi ultima întrupare a spiritului de la 1789 în cea de-a treia
republică. Paris, journal de siège nu este doar cronica suferinţelor unui Paris
înfometat şi bombardat de armatele prusace, ci este în special un rechizitoriu al
celui de-al doilea imperiu, care tocmai se prăbuşise, şi un imn adus republicii.
Edgar Quinet a fost ales deputat în Adunarea Naţională la 1 martie 1871 şi a rămas
activ în viaţa politică, chiar dacă mulţi dintre colegii lui, vechii republicani (les
républicains d’hier), au refuzat să colaboreze cu majoritatea monarhistă. Quinet era
de părere că republicanii aflaţi în minoritate aveau datoria morală de a coopera cu
noile structuri politice pentru a depăşi impasul acestei „republici fără republicani”,
cum definea el regimul incert dintre 1871 şi legislaţia constituţională din 1875 prin
care se fundamenta legal cea de-a Treia Republică franceză. Dezbaterile privind
crearea Senatului (căruia i s-a opus), privind sufragiul universal şi funcţionarea
noului regim au găsit în el un vorbitor şi militant pasionat până în ultima clipă.
Şase luni după alegerile din martie 1871, soţii Quinet redescoperă Franţa
iubită călătorind şi stând de vorbă cu ţăranii. În mijlocul dezbaterilor despre
riscurile sufragiului universal, Quinet se bucură să descopere că ţăranul francez,
conservator prin natură, a realizat în sfârşit avantajele republicii: soldaţii întorşi în
satele lor de la Sedan şi de la Metz au reuşit „să-şi vindece concetăţenii de
bonapartism”, declară el satisfăcut32.
Quinet a apărat republica astfel recâştigată până în ultima clipă a vieţii, iar
văduva lui a dus mai departe campania în scris şi prin programele educative pe care
le-a continuat după instaurarea republicii. Educaţia tinerilor republicani a fost o
preocupare constantă a Hermionei Quinet, în special după pierderea unicului ei fiu
în 1856, despre care s-a vorbit mai sus. După amnistia oferită proscrişilor
republicani în 1859, pe care mulţi, inclusiv Edgar Quinet, o refuzaseră, Hermione
Quinet, împreună cu două reprezentate notabile ale cercurilor republicane, Nancy
Fleury şi Suzanne Arnaud de l’Ariège, a încercat să deschidă o şcoală pentru
tinerele fete din aceste cercuri. Programul de studii urma să fie unul esenţialmente
anticlerical, după cum sublinia chiar Hermione Quinet într-o scrisoare, în
conformitate cu agenda politică republicană33. Proiectul nu a putut fi realizat decât
după căderea imperiului, dar între timp, educaţia dată acasă copiilor din familiile
republicane a fost strict supravegheată de părinţi şi a contribuit la pregătirea elitelor
franceze de după 1870. Situaţia fetelor din aceste familii era, în plus, complicată de
consecinţele sociale şi financiare ale exilului: multe din aceste tinere burgheze
republicane nu mai aveau zestre şi sufereau de deficitul social al marginalizării
părinţilor. În consecinţă, pentru multe dintre ele singura şansă era căsătoria cu un
„romantic republican” pentru care adevărata zestre a miresei era capitalul ei politic
şi intelectual: se vorbeşte astfel de o adevărată endogamie republicană. Corespondenţa
                                                            
32
Ibidem, p. 371.
33
Sylvie Aprile, Bourgeoise et républicaine, deux termes inconciliables? în vol. Femmes dans
la cité 1815–1871, ed. de Alain Corbin, Jacqueline Lalouette, Michèle Riot-Sarcey, Créaphis, Paris,
2002, p. 214.

346  
inedită şi de lungă durată a Hermionei Quinet cu multe din aceste familii, precum
familiile Fleury şi Kestner, relevă parcursul acestor copii ai „bătrânelor bărbi” de la
1848 şi implicarea ei în deciziile educative şi matrimoniale ale părinţilor. După
cum a observat cercetătoarea franceză Sylvie Aprile, aceste decizii făceau parte
dintr-o adevărată campanie politică de pregătire a „cadrelor” viitoarei elite
republicane34.
Ca şi contemporana ei, Dora d’Istria, Hermione Quinet a apărat pe tot
parcursul vieţii un ideal educativ care i se părea singura şansă a femeilor timpului
de a depăşi marginalizarea politică la care păreau condamnate (Fig. 5). Ca şi
d’Istria, Hermione Quinet nu era o radicală şi nu visa să revoluţioneze statutul
femeilor dincolo de frontierele spaţiului „privat” pe care erau sortite să-l ocupe în
calitate de fiice, soţii şi mame. Hermione însăşi s-a declarat fericită cu statutul ei de
soţie, secretară şi asociată a soţului ei, după cum recomandase dintotdeauna
prietenul lor, Jules Michelet, în intervenţiile teoretice prind rolul social şi politic al
femeii. În afara grijii de a da copiilor o educaţie demnă de viitorul Franţei, multe
dintre mamele republicane din anturajul Hermionei Quinet îşi ajutau soţii, dacă
aceştia, precum Edgar Quinet, scriau, şi asigurau corespondenţa şi contactele cu
metropola, atâta vreme cât soţii lor rămâneau în exil, fie în cel interior, de pildă în
Alsacia, fie în afara Franţei, în special în Belgia şi în Elveţia. În jurul acestor
proscrişi femeile, care nu aveau domiciliu obligatoriu, au întreţinut reţele de
solidaritate şi sociabilitate care le-au asigurat supravieţuirea socială şi fizică în
aşteptarea întoarcerii în patrie35. În martie 1853, din exilul său interior de la Nantes,
Michelet îi trimitea lui Quinet o scrisoare în care identificarea tinerei soţii cu soarta
exilatului şi, în ultimă instanţă, cu soarta patriei, este explicită. Istoricul îi era
recunoscător doamnei Quinet, care, scria el, „construise un cămin pentru domnia
voastră [i. e. Edgar Quinet ] în acel pământ străin. O mare parte a gloriei domniei
voastre va fi împărtăşită de ea. În spatele realizărilor unui mare om se află o
femeie capabilă, care îi oferă odihna inimii şi o tovărăşie în armonie cu idealurile
lui nobile. Eu însumi am simţit acest lucru în iarna aceasta, în mijlocul tribulaţiilor
noastre, al sărăciei, al servituţii patriei noastre, al morţii care ne înconjoară aici,
al climei furtunoase, al acestui nou ’93. În tânăra ei inimă, soţia mea a păstrat viu
sufletul patriei”36.
Hermione Quinet i-a supravieţuit soţului ei douăzeci şi cinci de ani, timp în
care s-a dedicat editării operelor şi administrării memoriei marelui istoric. Maniera
selectivă în care a suprimat sau modificat textele, inclusiv corespondenţa lui Quinet
cu mama sa, a fost adesea criticată şi Hermione s-a ales cu faima regretabilă de
„văduvă abuzivă”, dintre cele care, potrivit unei veninoase formulări, „îşi asasinează

                                                            
34
Ibidem.
35
Ibidem şi eadem, Le Siècle des exilés, „Sœurs et frères d’armes?”, p. 165–170.
36
Jules Michelet, scrisoare către Edgar Quinet, Nantes, 11 martie 1853, în Jules Michelet,
Correspondance générale, ed. de Louis Le Guillou, 12 volume, Editions Honoré Champion, Paris,
1994–2001, vol. 7, p. 383–384.

  347
soţii după moarte”37. Independent de aspectul moral al activităţii editoriale a
Hermionei Quinet, se pune evident şi întrebarea în ce măsură scrierile astfel editate
şi publicate postum mai pot fi surse credibile pentru istoric şi răspunsul este cel mai
adesea negativ38. Hermione Quinet era fără îndoială o gardiană foarte precaută a
memoriei. Din corespondenţa ei încă inedită, reiese cu câtă insistenţă cerea
contactelor ei de la Bucureşti să distrugă scrisorile şi alte documente de natură
personală în eventualitatea morţii mamei ei. „Nimic nu merită osteneala de a fi
păstrat”, îi scria ea lui Dimitrie Gusti pe hârtie cu chenar negru, la scurtă vreme
după moartea lui Edgar Quinet39. După cum s-a observat mai sus, există mai multe
explicaţii posibile pentru ştergerea României din memoria textuală a Hermionei
Quinet. Exces de discreţie, neîncredere în climatul politic din noul regat al
României, marginalizarea tatălui ei, dorinţa de a lăsa posterităţii o imagine curăţată
de impurităţile uneori meschine ale vieţii? Motive similare vor fi fost în spatele
editării selective a operelor lui Quinet. Oricare ar fi fost raţiunea invocată pentru
aceste epurări, Hermione Quinet rămâne un martor inegal şi „emotiv” al istoriei.
Desigur, un istoric însetat de surse i-ar putea replica peste secole că „totul merită
osteneala de a fi păstrat”. Dar Hermione Quinet a „păstrat” de fapt o cantitate
imensă de material încă ne-explorat: departe de a fi motive de frustrare arhivistică,
tăcerile şi lacunele acestui material ascund semnificaţii care merită căutate.

                                                            
37
A se vedea comentariile lui Ceri Crossley într-o recenzie la ediţia din 2003 a corespondenţei
lui Quinet, în „French Studies”, LIX, 2005, nr. 2, p. 262. Cartea lui Anatole de Monzie, Les veuves
abusives, apărută în 1936 la editura Grasset, a fost reeditată de nenumărate ori, ultima dată în 2011 la
aceeaşi editură. Unul din capitole îi este dedicat unei alte văduve, contemporana Hermionei Quinet,
Athénaïs Michelet.
38
Ceri Crossley, Two unpublished letters by Edgar Quinet, în „French Studies Bulletin”,
XXVIII, 4, no. 105, 2007, p. 75–78.
39
Scrisoare datată 7 aprilie 1875, BAR, Secţia manuscrise, Fond Dim. Gusti, S 1–3/CCCXVI.

348  
 MARIA ROSETTI: IUBIRE ŞI EXIL
MARIA ROSETTI (MARIE GRANT, 1819–1893)

Titlul acestui studiu va putea suna unora dintre cititori ca un refren de

romanţă sentimentală pentru larg consum. Există, într-adevăr, în povestea lui C. A.
Rosetti şi a soţiei lui, Maria, născută Grant, ceva desuet şi romantic care
camuflează drama şi gravitatea unui moment de răscruce pentru istoria românească
şi pentru vieţile individuale ale protagoniştilor. Evenimentele de la 1848 sunt, în
genere, bine documentate în istoriografia românească şi nu voi insista asupra lor
aici1. Rolul Mariei Rosetti în revoluţia valahă a fost mitologizat de Jules Michelet
în Principautés danubiennes. Madame Rosetti (1855) şi în bine-cunoscutul portret
pictat de Constantin D. Rosenthal la Paris în 1850. Această dublă memorializare
textuală şi vizuală, asupra căreia voi reveni, a făcut din soţia lui Rosetti o eroină
romantică şi naţională – un fel de Marianne româncă – al cărei nume este purtat
astăzi de străzi şi şcoli din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării.
Marie Grant s-a născut la 14 septembrie 1819 în parohia St. Peter Port din
Guernsey (Fig. 9), una din Insulele Canalului Mânecii şi parte a Regatului Unit al
Marii Britanii. Părinţii ei erau locotenentul Edward Effingham Grant, de origine

                                                            
1
Din raţiuni de spaţiu, citez doar câteva titluri: Revoluţia de la 1848 în Ţările Române:
Culegere de studii, ed. de N. Adăniloaie şi Dan Berindei, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1974; Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă
(1846–1874), ed. de Marin Bucur, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982; Documente privind revoluţia de
la 1848 în Ţările Române. B, Ţara Românească: 12 martie 1848–21 aprilie 1850, ed. de Maria
Dogaru şi Apostol Stan, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983; 1848 la
români: o istorie în date şi mărturii, ed. de Cornelia Bodea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucuresti, 3 volume, 1982–1998; Dan Berindei, Revoluţia română din 1848–1849: Consideraţii şi
reflecţii, Fundaţia Culturală Română/Centrul de studii transilvane, Cluj-Napoca, 1997; Apostol Stan,
Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească: boieri şi ţărani, Saeculum I.O., Bucureşti, 1998. În
schimb, până nu demult, istoriografia occidentală şi anglo-americană a momentului 1848 nu s-a
interesat de evenimentele româneşti. The Revolutions in Europe, 1848–1849: from reform to reaction,
ed. de R. J. W. Evans and Hartmut Pogge von Strandmann, Oxford University Press, Oxford, 2000,
de pildă, nu conţine un capitol special dedicat ţărilor române. Volumul editat de Axel Körner, 1848:
A European Revolution? International ideas and national memories of 1848, Palgrave Macmillan,
London, 2000, conţine numai două scurte referiri la Ana Ipătescu şi la C. D. Rosenthal. În volumul
Europe in 1848, ed. de Dieter Dowe et al., Berghahn Books, Oxford, New York, 2001, există un
capitol foarte general despre revoluţiile moldo-valahe de Lothar Maier (p. 186–209). A se vedea mai
recent o istorie socio-culturală a liberalilor radicali români în context european la Angela Jianu,
A Circle of Friends: Romanian Revolutionaries and Political Exile, 1840–1859, Brill, Leiden, Balkan
Studies Library 3, 2011. (Studiul de faţă reproduce date şi informaţii prezentate mai pe larg în acest
din urmă studiu).

  349
scoţiană, şi Marie Le Lacheur, dintr-o veche familie de origine hughenotă din
Guernsey2. Fratele Mariei, Effingham Grant, născut şi el în Guernsey în 1820, a
devenit în 1838 secretar al lui Robert G. Colquhoun, consul britanic la Bucureşti,
unde sora lui l-a urmat în scurtă vreme3. Se crede că C. A. Rosetti a cunoscut-o pe
viitoarea lui soţie în casa colonelului Ion Odobescu, viitoare bête noire a revoluţiei
valahe, unde Marie ocupa post de guvernantă în anii 18404. Natură neliniştită şi
byronică, C. A. Rosetti a avut nevoie de câţiva ani de dubii, amânări şi renunţări la
iluziile tinereţii, pentru a recunoaşte în Marie Grant pe viitoarea lui parteneră de
viaţă. Chiar şi atunci, „Granta”, cum o numea el uneori în jurnalul lui privat cu prea
puţină atenţie pentru fineţea romantică, a rămas în mare parte un substitut pentru
mama sa, Elena Obedeanu, pe care o pierduse cu câţiva ani înainte şi pentru a cărei
moarte s-a simţit perpetuu vinovat: „[...] căci sânt fiul tău”, îi scria el Mariei în
1847, cu puţin timp înainte de căsătorie. „Tu mi-ai redat viaţa, tinereţea, speranţa
şi iluziile spulberate. Sânt fiul tău spiritual: eram mort pentru ceruri, şi numai tu ai
avut grija să aduni acest trup mort şi să insufli în el viaţă cu propria ta respiraţie,
întocmai ca Dumnezeu în acea «first day» a omenirii”5.
Căsătoria a avut loc la 31 august 1847 la Plymouth, unde mama Mariei,
văduvă acum, locuia la acea vreme, dar cuplul Rosetti a optat pentru o a doua
ceremonie, în rit ortodox, la Biserica Sf. Gheorghe din Viena, la 25 septembrie.
Martori le-au fost Nicolae şi Alexandru Golescu, viitorii aliaţi din revoluţie şi exil.
Întorşi în ţară după lunile revoluţionare de la Paris şi instalarea celei de-a doua
republici franceze, noul cuplu s-a găsit prins în vârtejul unor evenimente similare la
Bucureşti, încheiate după cum se ştie în septembrie 1848, când trupe ruseşti şi
otomane au ocupat principatele, readuse sub controlul celor două imperii. Numărul
celor arestaţi pentru participarea la mişcările revoluţionare a fost estimat la 10 0006.
Aproximativ 150 dintre cei arestaţi au fost trimişi în exil7, cu precădere la Brussa în
Asia Mică, un final care marca decimarea abia născutei stângi româneşti şi
amânarea sine die a programelor ei de reformă socială.
                                                            
2
Datorită unei erori de transcriere, până nu demult, istoriografia românească înregistrase
numele ca „Levasseur”. Jean Vidamour şi Dinah Bott de la Biblioteca Priaulx din Guernsey mi-au pus
la dispoziţie date genealogice inedite, pentru care le sunt recunoscătoare. A se vedea articolul Maria
Rosetti. From St. Peter Port to the revolution, de pe portalul bibliotecii, în acces liber pe internet.
Pentru contribuţii genealogice anterioare, a se vedea Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească
1866–1900, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 97–98.
3
Familiile scoţiene Grant şi Colquhoun erau înrudite, ceea ce explică numirea lui Effingham
în postul diplomatic de la Bucureşti, într-o vreme în care astfel de numiri se datorau în mare parte
reţelelor sociale şi clientelare din metropolă. Se pare că, în cazul lui Grant, aceasta nu a exclus criterii
meritocratice, potrivit informaţiilor din corespondenţa diplomatică a lui Colquhoun,v. A. Jianu, A
Circle of Friends, p. 19–20.
4
Unul dintre elevii ei a fost viitorul scriitor Alexandru Odobescu.
5
„First day” în limba engleză în original. Scrisoare datată 24 iunie/5 iulie 1847 în volumul
C. A. Rosetti către Maria Rosetti, Corespondenţă, ed. de Marin Bucur, 2 volume, Editura Minerva,
Bucureşti, 1988-1998. (Citat de acum înainte ca C. A. Rosetti către M. Rosetti) vol. 1, p. 29.
6
A. Stan, Protectoratul Rusiei, p. 250.
7
Pentru această cifră estimativă, a se vedea Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a
revoluţionarilor exilaţi de la 1848, în Studii privind unirea Principatelor, ed. de Andrei Oţetea,
ESPLA, Bucureşti, 1960, p. 140, citată în Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului
român (1856–1859), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 230.

350  
 La 21 septembrie 1848, un firman otoman impunea trimiterea în exil a
conducătorilor revoluţiei, cu excepţia lui C. D. Rosenthal, care a fost eliberat, fiind
supus austriac, şi a lui Dumitru Brătianu, care s-a sustras arestului. Revoluţionarii
români fuseseră prinşi în plasa „teribilului păianjen al Nordului”8, scria mai târziu
Michelet, ale cărui luări de poziţii anti-ruseşti erau la fel de viscerale ca şi ale
liberalilor şi radicalilor români din anturajul său. Scăpând de pe ambarcaţiunea
turcească în care erau transportaţi pe Dunăre spre surghiun, cei şaisprezece
prizonieri şi-au croit cu greu drumul spre Paris, unde mulţi dintre ei au rămas
numeroşi ani în exil. Experienţa comună a persecuţiei şi exilului avea să unească
diaspora românească de la Paris cu republicanii francezi, marginalizaţi după iunie
1848 şi în primii ani ai celui de-al doilea imperiu9. La Paris şi la Nantes, unde
cuplul Michelet a locuit între 1852 şi 1853 în vecinătatea lui C. A. Rosetti şi a
soţiei lui, istoricul francez s-a apropiat de cauza română cu o empatie nou
descoperită. „Mă simt profund exilat în Franţa”, îi scria Michelet lui Edgar Quinet
la 8 septembrie 185210, făcând ecou sentimentelor proscrişilor români, care acum
se vedeau dublu exilaţi într-o patrie electivă unde li se făceau percheziţii la
domiciliu şi le era violată corespondenţa11.
Primii ani de căsnicie ai cuplului Rosetti nu au fost uşori, în special din cauza
aşteptărilor lui Rosetti, a cărui imaginaţie febrilă depăşea viziunea contemporană
asupra rolului esenţialmente ancilar al femeilor în arena publică. În câteva luni,
Rosetti a parcurs drumul de la ceea ce mentorul lui de la Collège de France,
Michelet, numea „religia căminului” către reversul acesteia, „supliciul în doi”.12
Apăsat de griji financiare, agasat de plânsetele copilului, şi îngrijorat de faptul că
noua lui soţie părea sortită să se piardă în realităţile adesea minore ale vieţii de
familie, Rosetti îi scria la 29 august 1849, recomandându-i-o ca model de
feminitate pe Anita Garibaldi, soţia eroului italian, care murise recent în exil la
vârsta de douăzeci şi opt de ani13. Construită în jurul unui episod apocrif (şi
repudiat mai târziu de Rosetti) în care Anita preia comanda unuia din regimentele
cămăşilor roşii, retorica lui Rosetti imaginează o Marie războinică, purtând un
copil sub un braţ şi un pistol în cealaltă mână, întocmai ca în controversatul
                                                            
8
Jules Michelet, Madame Rosetti, în Légendes démocratiques du nord, ed. de Michel Cadot,
PUF, Paris, 1968, p. 222.
9
În urma zilelor sângeroase din iunie 1848, noul regim republican francez a operat 11 000 de
arestări şi 4 348 de deportări în Algeria în rândurile opoziţiei. Jean Garrigues, La France de 1848 à
1870, ediţia a 2-a, Armand Colin, Paris, 2002, p. 23. Deportările, persecuţiile şi autoexilul s-au înteţit
după instalarea celui de-al doilea imperiu în 1852 (A se vedea infra nota 11).
10
Jules Michelet, Correspondance générale, ed. de Louis Le Guillou, 12 volume, Editions
Honoré Champion, Paris, 1994-2001, vol. 7, p. 206–207.
11
Despre cercurile din jurul istoricilor Jules Michelet şi Edgar Quinet, a se vedea şi studiul
Hermione Quinet din prezentul volum. Pentru un studiu amplu pe tema exilului politic în Franţa
secolului al XIX-lea, a se vedea Sylvie Aprile, Le siècle des exilés: bannis et proscrits de 1789 à la
Commune, CNRS Editions, Paris, 2010.
12
Pagină de jurnal, 1 aprilie 1844, în Jules Michelet, Journal, ed. de Paul Viallaneix, Gallimard,
Paris, 1959, vol. 1, p. 551.
13
C. A. Rosetti către M. Rosetti, vol. 1, p. 47. Cf. şi scrisoarea datată 3 decembrie 1853, în
ibidem, vol. 1, p. 71.

  351
monument fascist al Anitei Garibaldi, creat de Mario Rutelli la Roma în 1932. Spre
deosebire de monumentul comandat de Mussolini, scrisoarea lui Rosetti este un
document privat, dar atât monumentul cât şi scrisoarea sugerează mesaje care
contravin discursului hegemonic depre feminitate în cele două epoci. Mama-
amazoană nu era modelul de feminitate recomandat în secolul al nouăsprezecelea:
se ştie cât de vitriolice sunt reprezentările femeilor de pe baricadele Comunei din
Paris în Franţa, ţara eminamente revoluţionară unde republica are chipul unei
femei, dar unde perspectivele asupra statutului femeilor au rămas mult timp
conservatoare. Italia din perioada Risorgimento-ului pare să fi fost o excepţie de la
normele acceptate pentru rolul public al femeilor. Poate pentru că Garibaldi însuşi
era un non-conformist, poate pentru că Anita, de origine braziliană, era o
„imigrantă” la fel de puţin supusă convenţiilor sau poate datorită persistenţei
cultului familiei şi al mamei în tradiţia italiană, Anitei i s-a „permis” să se îmbrace
bărbăteşte şi să ia parte călare la campaniile soţului ei, fără să suscite critici. După
cum a arătat Lucy Riall, inventarea Anitei ca eroină a regenerării italiene era o
încercare de a împăca un ideal de rebeliune feminină cu virtuţile tradiţionale ale
feminităţii14. Garibaldi însuşi a participat la construcţia acestui mit, începând cu
1859, când a apărut la New York prima ediţie a memoriilor sale, şi apoi colaborând
cu o altă celebritate a epocii, Alexandre Dumas, la ediţiile succesive15.
Când, între 1850 şi 1853, Jules Michelet se documenta pentru scrierea sa
Légendes démocratiques du Nord, grupul radical-liberal din diaspora românească
din care făcea parte Rosetti a decis să folosească vocea la fel de celebrului istoric
pentru a-şi prezenta în faţa opiniei publice franceze punctul de vedere asupra
evenimentelor de la Bucureşti şi asupra proiectelor lor pentru viitorul României.
Dumitru Brătianu, Rosenthal, Maria Rosetti, precum şi Adèle şi Alfred Dumesnil
(fiica şi ginerele lui Michelet) au oferit istoricului contribuţii documentare şi orale,
în jurul cărora s-a construit o naraţiune naţionalist-romantică unde mama cu
pruncul şi pistolul devenea, într-o imagine mai convenţională, mama cu pruncul şi
steagul tricolor, încurajându-i pe luptători pe străzile Bucureştilor16. „Madame
Rosetti” este un text supraîncărcat de material simbolic şi pe alocuri involuntar
hilar: Maria este reprezentată în durerile facerii, într-o cameră supravegheată de
ochii şi urechile puterii, în vreme ce soţul ei priveşte ceasul, nerăbdător să iasă în
stradă, unde revoluţia urma să înceapă17. Alegoria (naşterea unui copil = naşterea
                                                            
14
Lucy Riall, Men at War: Masculinity and Military Ideals in the Risorgimento în The
Risorgimento Revisited – Nationalism and Culture in Nineteenth-Century Italy, ed. de Silvana
Patriarca şi Lucy Riall, Palgrave Macmillan, 2012, p. 162–163.
15
Ibidem, nota 57, p. 170. A se vedea, de pildă, Memorie di Giuseppe Garibaldi pubblicate da
Alessandro Dumas. Prima traduzione italiana di Vincenzo Bellagambi con aggiunte e note, Tipografia
F F. Giachetti, Prato, 1861.
16
Alfred Dumesnil, mărturie citată în Documente inedite, ed. de M. Bucur, p. 29–30. A se
vedea şi Alfred Dumesnil către Dumitru Brătianu, 10 iulie 1852, în Michelet, Correspondance, vol. 7,
p. 181, citat în Marin Bucur, Jules Michelet şi revoluţionarii români (1846–1874), Cluj Napoca,
Editura Dacia, 1982, p. 124.
17
Fragmente din Jules Michelet, Madame Rosetti, în Légendes démocratiques du Nord, ed. de
Michel Cadot, Paris, 1968, p. 216–217. O ediţie facsmilă a textului este disponibilă pe portalul digital
Gallica, Bibliothèque Nationale de France. O ediţie recentă a apărut la Editions Kryos (Paris) în 2008.
Traducerile îmi aparţin. [AJ]

352  
unei societăţi) este uşor pretenţioasă astăzi, dar pe gustul unei epoci în care retorica
melodramatică nu era dispreţuită şi emoţiile erau liber exprimate în corespondenţă
şi jurnale, ca şi în textele destinate publicării. Dar simbolistica politică a
momentului avea surse reale: la botez, fetiţa nou-născută, numită de părinţi Sofia
Libertate (Liby), purta pe scutec o cocardă tricoloră. Preotul care oficia, Ioan
Snagoveanu, mai târziu întemeietorul bisericii româneşti de la Paris, purta şi el
simbolul republican pe veşminte18.
Într-o scenă ulterioară din Légendes démocratiques, Maria este prezentată
apărând cu precizie strategică pe străzi la 12 iulie, purtând fetiţa in braţe, simbol al
tinerei şi fragilei republici valahe, şi distribuind fâşii dintr-un steag tricolor unei
populaţii descumpănite pe care această imagine eroică o determină să se ralieze în
sprijinul guvernului provizoriu ameninţat de contra-revoluţie. „Duşmanul stătea la
pândă”, declamă Michelet. „Această femeie oferindu-şi pruncul patriei ar fi vrut să
distribuie arme, dar tot ce avea de dat era un steag, şi încă unul zdrenţuit. Dăruia
fâşiile mulţimii aşa cum se aruncă flori martirilor”19. Tot Maria Rosetti este cea
care, potrivit acestei naraţiuni, a contribuit la eliberarea exilaţilor de pe ghimia
turcească, înarmată cu o scrisoare a consulului britanic Colquhoun, cu fetiţa în
braţe şi cu o sticlă de vin, moleşind atenţia gărzilor turceşti cu imaginea
maternităţii şi cu tăria unei băuturi prohibite.
În perioada în care Michelet începuse a se documenta pentru Légendes, în
jurul anului 1850, Marie îi poza lui Constantin D. Rosenthal la Paris, pentru tabloul
care avea să devină imaginea iconică a revoluţiei române la feminin (Fig. 7).
Prezentată în semi-profil, ea apare într-o postură grijuliu coregrafiată: ia bogat
brodată, năframa şi salba de galbeni fac din ea o eroină naţională, în vreme ce
mâna dreaptă încleştată pe mânerul unui pumnal este o aluzie la potenţialitatea ei
războinică, pe care Rosetti o imaginase nostalgic, după cum s-a văzut, în scrisoarea
din 1849. Plasarea scenei de luptă şi a cerului întunecat de fum în planul îndepărtat
al tabloului sugerează însă repudierea idealului războinic în favoarea seninătăţii
pacifice a figurii centrale din planul întâi. Semnătura, „C. D. Rosenthal,
l’émigration valaque, 1850”, descoperită abia în anii 1970 sub passe-partout-ul
tabloului20, fixează pentru posteritate opţiunea politică a pictorului, care avea să
piară prematur într-o temniţă habsburgică în urma unei misiuni clandestine
încredinţate de grupul radical al lui Rosetti în 1851.
Maria Rosetti în exil (Fig. 8) este reprezentată de Michelet cu aceeaşi aură
eroică:
„Nimeni nu poartă cu mai multă graţie decât ea veşmintele modeste ale sărăciei
democratice. Nimeni nu ştie mai bine să uşureze povara sărăciei pentru cei dragi ei.
Admirabilă în primejdie, este la fel de admirabilă în decursul unui lung exil de
privaţiuni şi dureri. Dar cine nu le-ar uita pe toate alături de ea? Admirabil mister al
solidarităţii moderne! Este sprijinul unei străine, al unei fiice adoptive a României,
                                                            
18
Henric Winterhalder, relatare în ziarul lui Rosetti, „Românul”, din 27 ianuarie 1887, p. 67.
19
J. Michelet, Madame Rosetti, în Légendes démocratiques, p. 220.
20
Dan Grigorescu, Trei pictori de la 1848, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 218–219.
Tabloul poate fi văzut la Muzeul de Artă din Bucureşti.

  353
 care reuşeşte să-l apropie pe exilat [i.e. C.A. Rosetti] de patria lui, de geniul şi de
căldura vetrei ei”21.

Se ştie că, la 1848, Valahia se putuse lăuda cu o altă eroină care a îmbărbătat
populaţia în timpul incidentelor contra-revoluţionare de la 19 iunie. Ana Ipătescu
era cea al cărei nume apărea atunci pe prima pagină a publicaţiilor româneşti,
inclusiv „Pruncul român” al lui Rosetti, şi pe care mărturii contemporane o arată
agitând populaţia, înarmată cu două pistoale, ceea ce o apropie de imaginea
războinică a Anitei Garibaldi pe ea, şi nu pe Maria Rosetti. La acea dată, Ana
avusese campioni celebri: Ion Eliade-Rădulescu, Ion Ghica, C. Negruzzi au scris
despre ea ca despre „eroina” momentului. Corespondenţa de la Bucureşti a
„Gazetei de Transilvania” avea să fie preluată de multe ziare vieneze şi
budapestane, făcând din ea figura feminină emblematică a revoluţiei valahe, după
cum îi relata Alexandru G. Golescu lui Nicolae Bălcescu22. Ana, al cărei soţ şi
cumnat s-au numărat şi ei printre exilaţii de la Brussa, avea să dispară de sub
radarul public după întoarcerea soţului ei şi avea să moară în uitare, văduvă, la
Bucureşti în 1875. Să fi fost obliterarea amintirii ei în textul lui Michelet rezultatul
unei strategii pur textuale sau o epurare din raţiuni politice a unei imagini
competitive? În corespondenţa sa de la Constantinopol, Ion Ghica îl acuză pe
Nicolae Ipătescu, soţul Anei, că ar fi uneltit împotrivă-i la Brussa împreună cu
aliaţii lui Eliade-Rădulescu, liderul taberei moderat-conservatoare opuse radicalilor
din jurul lui Rosetti şi al Brătienilor23. În ciuda participării ei directe la mişcarea
revoluţionară de la Bucureşti, afilierea politică a soţului ei o scotea pe Ana din
sfera reprezentărilor pe care radicalii doreau să le pună în domeniul public prin
pana lui Michelet. În plus, din punct de vedere narativ, „legenda” lui Michelet nu
avea cum să funcţioneze cu două eroine feminine, care ar fi diluat impactul narativ
şi simbolic, astfel că Maria, nu Ana, este cea care „supravieţuieşte” în
memorializarea selectivă a momentului 1848 atât în Franţa cât şi, în bună parte, în
România24. Există o excepţie în istoriografia occidentală mai recentă a mişcărilor
de la 1848, care, după cum observam mai sus25, în general nu se ocupă de ţările
române. Studiul Gabriellei Hauch din volumul lui Axel Körner, citat în notă, omite
numele Mariei Rosetti, dar o citează pe Ana Ipătescu ca fiind „eroina revoluţiei
                                                            
21
J. Michelet, Madame Rosetti, în Légendes démocratiques, p. 230.
22
V. nota 24 infra.
23
Scrisoare nedatată de la Ion Ghica către I. I. Filipescu, în Corespondenţa secretă şi acte
inedite ale capilor Revoluţiei Române de la 1848, ed. de Constantin D. Aricescu, Tipografia Antoniu
Manescu, Bucuresci, 1873, vol. 1, p. 32.
24
A se vedea o analiză a surselor „episodului Ana Ipătescu” la Gheorghe T. Ionescu, Alte date
în legătură cu viaţa Anei Ipătescu în idem, Contribuţii la istoria românilor (Studii şi materiale), ed.
de Ionel Cândea, Brăila, Muzeul Brăilei/Editura Istros, 2004, p. 549–587. Légendes démocratiques du
Nord au fost publicate în volum la Garnier în 1854 şi au apărut în patru ediţii înre 1854 şi 1899. Prima
traducere în limba română a apărut în periodicul „Steaua Dunării” în 1860. Doamna Rosetti a apărut
în volum în traducerea lui D. Munteanu-Râmnic la Tipografia Neamul Românesc (Vălenii de Munte,
1909) şi într-o a doua ediţie în 1930, din care au fost selecţionate fragmente incluse în studiul lui
Radu Pantazi, C. A. Rosetti: gânditorul-omul, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
25
V. supra n. 1.

354  
române”, ceea ce poate fi un act de justiţie istorică, dar este bazat pe un acces
incomplet şi indirect la sursele documentare. În acest studiu, Rosetti şi soţia lui
sunt menţionaţi doar ca un „soţ şi soţie jurnalişti” şi prieteni ai pictorului
Rosenthal, dar nici Maria, nici portretul ei nu apar26.
Michelet scria „legenda” Mariei Rosetti în vara anului 1853 (Fig. 10), în
ajunul războiului Crimeii, când sentimentele anti-ruseşti ale liberalilor francezi
erau exprimate liber în special în presa republicană. „Le Siècle” a publicat
„Madame Rosetti. Révolution valaque en 1848” în serial în numerele sale din 12,
13 şi 14 iulie 1853, aproape concomitent cu publicarea în „Revue de Paris” de către
filoromânul Louis Ulbach a câtorva fragmente din Istoria Revoluţiei Franceze.
Numele Mariei Rosetti apărea deci sub pana aceluiaşi istoric între numele
Charlottei Corday (15 iulie) şi al lui Danton (15 August) într-un continuum care
unea perioade şi regiuni distincte într-un acelaşi etos al martiriului şi eroismului
revoluţionar.
La Nantes, în compania intelectuală a lui Michelet exilat, şi poate sub
impresia acestei aureolări în pregătire a soţiei lui, neliniştitul şi nemulţumitul
Rosetti descoperea poate pentru prima dată pacea şi măruntele bucurii ale vieţii
conjugale. „Te iubesc, iubită femeie. Te iubesc aşa cum doreşti tu să fii iubită”, îi
scria el la 18 mai 185327. „Am găsit în tine o comoară nebănuită până acum” (19
mai 1853). „Să ne iubim doar şi totul va fi bine. [...] vom îndura totul cu eroism”, îi
scria el soţiei sale într-un alt moment de despărţire temporară28.
Întoarsă la Bucureşti cu copiii în mai 1857, după ce la Congresul de la Paris
se luaseră decizii importante privind reorganizarea principatelor sub garanţie
internaţională, Maria Rosetti a făcut din nou uz de calitatea ei de cetăţean britanic
pentru a obţine vizele necesare proscrişilor rămaşi la Paris şi la Londra29. Noul
caimacam, Alexandru Dimitrie Ghica30, şi autorităţile austriece în special se
opuneau întoarcerii în ţară a opoziţiei liberal-radicale din exil, ai cărei membri
urmau să propună candidaţi puternici la alegerile pentru Adunările Ad-hoc. În urma
presiunilor făcute de rude şi a petiţiilor semnate de alegători şi suporteri, exilaţii
s-au putut întoarce în ţară în iulie 1857. Cei mai mulţi dintre ei s-au angajat ferm în
viaţa politică şi au deţinut funcţii ministeriale atât sub regimul Cuza, cât şi în
viitorul regat al României31. Se cunosc diferenţele de viziune politică dintre radicali
şi domnitorul Cuza, diviziuni care au marcat primii ani după întoarcere şi în lumina
                                                            
26
Gabriella Hauch, Did Women Have a Revolution? Gender Battles in the European
Revolution of 1848/49 în 1848: A European Revolution? International ideas and national memories
of 1848, ed. de Axel Körner, London, Palgrave Macmillan, 2000, p. 64-81.
27
C. A. Rosetti către M. Rosetti, vol. I, p. 51. Maria îşi vizita adesea mama la Plymouth, în
vreme ce Rosetti făcea scurte drumuri la Paris.
28
Scrisoare datată 18 iunie 1853, în C. A. Rosetti către M. Rosetti, vol. I, p. 56–57.
29
C.A. Rosetti către M. Rosetti, vol.I, p. 171.
30
Nu este poate lipsit de interes să menţionăm că Alexandru Ghica era fostul domn dintre
1834 şi 1842, deci unchi al Dorei d’Istria. A se vedea studiul dedicat acesteia din urmă în prezentul
volum.
31
Pentru lista posturilor ocupate de foştii exilaţi după unire, a se vedea Mihai Sorin Rădulescu,
Elita liberală românească, 1866–1900, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 155–160.

  355
cărora Rosetti putea exclama într-o scrisoare din 1863 către mentorul său,
Michelet: „Hélas! [...] portul e departe şi noi suntem încă în exil”32. Istoria privată
a acestui exil după exil rămâne de explorat.

POST SCRIPTUM

Corespondenţa soţilor Rosetti, majoritatea în limba franceză, a acoperit, cu

scurte întreruperi, perioada de la 1846 până la 1883, perioadă în care cei doi au fost
despărţiţi pentru un total de peste douăzeci de ani. Scrisorile au fost mai târziu
dispersate, fragmentate sau donate ocazional de către diferiţii posesori unor
instituţii diferite. Uneori chiar paginile aceleiaşi scrisori au ajuns în colecţii diferite
sau au fost clasate sub numere de referinţă separate, având un destin la fel de
zbuciumat ca şi al celor doi corespondenţi33. I-a revenit lui Marin Bucur sarcina de
a aduna şi organiza acest corp de scrisori, rezultatul fiind în special cele două
volume de scrisori citate în acest capitol, precum şi un volum de corespondenţă
între Jules Michelet şi paşoptiştii români34.

                                                            
32
Rosetti către Michelet, Bucureşti, 2 noiembrie 1863, în Marin Bucur, Jules Michelet şi
revoluţionarii români, p. 235.
33
A. Jianu, A Circle of Friends, p. 11–12.
34
Marin Bucur, Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă
(1846–1874), Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982. O parte a acestui schimb de scrisori a fost încorporat
în recenta ediţie a corespondenţei istoricului francez Jules Michelet, Correspondance générale, ed. de
Louis Le Guillou, Paris, Honoré Campion, 12 volume, 1994-2001. Înainte de ediţia în două volume a
lui Marin Bucur din 1988–1998, fragmente ale corespondenţei soţilor Rosetti au apărut în Documente
şi manuscrise literare, ed. de Paul Cornea şi Elena Piru, 2 volume, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1969, vol. 2, p. 245–351.

356  
 FEMEI ÎN EXIL: SPAŢIU, TIMP, TEXT

Cele trei portrete feminine din secolul al nouăprezecelea românesc pun în

evidenţă, printre altele, trei teme importante şi înrudite, care ar putea fi rezumate astfel:
1. Tema exilului, cu variantele sale, şi strategiile textuale de autoreprezentare
a autoarelor în relaţia cu înstrăinarea, temporară sau permanentă;
2. Construcţia celebrităţii şi utilizarea ei pentru transmiterea unui mesaj
(cultural-politic);
3. Utilizarea mediilor şi a tehnicilor de comunicare (cuvântul tipărit, sursa
vizuală) în transmiterea mesajului;
Situaţia de exil sau de expatriere temporară plasează subiectul (exilatul,
înstrăinatul) în mijlocul unor reţele de opoziţii şi contradicţii care îi influenţează
inevitabil autopercepţia, modul de integrare în geografia şi contextul social-cultural
al momentului şi, în ultimă instanţă, restul vieţii. Astfel de opoziţii binare sunt:
acasă vs. în exil, nativ vs. refugiat (străin), înainte de exil vs. după exil, identitate
naţională vs. nomadism (cosmopolitism), patrie nativă vs. patrie electivă, printre
multe altele. Fără a intra în detaliile unei analize psiho-istorice care depăşesc
limitele acestui scurt eseu rezumativ, vom trece în revistă pe scurt felul în care cele
trei personaje de care ne-am ocupat reacţionează la asemenea opoziţii şi ce
semnificaţie ar putea avea reacţiile lor în momentul istoric în care au trăit.

Exil/expatriere/întoarcere

Dintre cele trei personaje, doar Maria Rosetti a fost propriu-zis o exilată care
şi-a urmat soţul într-un surghiun motivat politic, care a durat de la 1848 până la
1857. În Franţa celei de-a doua republici şi a celui de-al doilea imperiu, grupuri
semnificative de refugiaţi politici est-central europeni s-au găsit ulterior într-o
situaţie de dublu exil, când autorităţile au pus în aplicare aşa-numitele măsuri de
„dezarmare, control şi dispersare”, ceea ce însemna trimiterea lor în afara marilor
oraşe şi a zonelor de frontieră şi, mai târziu, în 1851 şi 1853, plasarea lor sub
controlul direct al prefecţilor locali. Este clar că românii din diaspora – care
căutaseră în Franţa republicană un tărâm al libertăţii – au intrat şi ei sub incidenţa
acestor măsuri, de vreme ce în corespondenţa lor se plâng de violarea domiciliului
şi a scrisorilor1. Astfel, soţii Rosetti care, în calitatea lor de asociaţi ai grupurilor
republicane franceze, erau „suspecţi” a căror „prezenţă putea fi interpretată ca
                                                            
1
Angela Jianu, A Circle of Friends – Romanian Revolutionaries and Political Exile, 1840–1859,
Brill Publishers, Leiden, „Balkan Studies Library”, 2011, p. 251.

  357
primejdioasă”2, s-au văzut nevoiţi să se refugieze la Nantes, unde, cum se ştie, au
locuit în 1852–1853 în vecinătatea cuplului Michelet3. Cu toate că, în mod ironic, a
fost una din cele mai liniştite şi productive perioade din vieţile lor hărţuite,
marginalizarea nu era pe gustul unor oameni care se vroiau în prima linie a luptei
politice: „Mă simt profund exilat în Franţa”, mărturisea Michelet într-o scrisoare
către Edgar Quinet, aflat pe atunci în exil „extern” la Bruxelles4. Când guvernul lui
Barbu Ştirbei i-a oferit, prin canale neoficiale, şansa de a se întoarce în ţară, C. A.
Rosetti a refuzat, notând în jurnalul său, la 19 mai 1851, că nu ar putea trăi sub un
regim dominat de „sclavie, laşitate şi ignoranţă”5. A fost poziţia de mai târziu a
proscrişilor francezi, inclusiv a lui Edgar Quinet, când Napoleon al III-lea le-a
oferit amnistierea în 1859. Mulţi dintre republicanii proscrişi nu s-au întors în
Franţa decât după căderea imperiului în 1870.
Maria Rosetti a fost prin excelenţă, folosind termenul cercetătoarei Nancy L.
Green, o „suiveuse”6, adică una dintre soţiile devotate care şi-au urmat bărbaţii în
exil, asigurându-le reţeaua afectivă, domestică şi socială de care aveau nevoie
pentru a supravieţui. Şi Hermione Quinet intră în această categorie, dar numai dacă
ne referim la exilul din Belgia şi Elveţia, unde şi-a urmat cel de-al doilea soţ, pe
Edgar Quinet. Prima plecare, din ţările române, fusese o expatriere voluntară şi ar
fi rămas poate temporară, dacă nu intervenea cererea în căsătorie a istoricului
francez. După cum am arătat în capitolul destinat Hermionei Quinet, ea nu s-a
referit niciodată la sine ca la o exilată româncă, ci ca la una de naţionalitate
franceză, privilegiind patria electivă asupra celei native, cu care a avut o relaţie mai
degrabă negativă. Condiţia de „suiveuse” nu implică, însă, pasivitate, şi ambele
femei s-au asociat activ muncii soţilor lor, una (Maria) luând parte la activităţile
conspirative ale radicalilor români, cealaltă (Hermione) oferind în plus servicii de
secretară, editoare şi coautoare.
Dora d’Istria este într-o categorie aparte. În ciuda unei decepţii sentimentale
şi maritale asemănătoare cu cea a Ermionei Asachi, cea care se născuse Elena
Ghica nu s-a recăsătorit, construindu-şi existenţa şi identitatea de după plecarea din
Rusia (patria soţului ei) ca autoare independentă şi femeie singură şi sfidând astfel
normele sociale ale timpului. Ea nu este o exilată, ci o nomadă: experienţei
formative a călătoriei europene din perioada adolescenţei i-a urmat, fără vreun
aparent conflict interior, opţiunea liberă pentru o permanentă expatriere, în Elveţia
şi în principal în Italia.
                                                            
2
Greg Burgess, Refuge in the Land of Liberty – France and its refugees, from the revolution to
the end of asylum, 1787–1939, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2008, p. 109 şi p. 117–119. Pentru
o analiză bine documentată a situaţiei refugiaţilor politici şi a străinilor în această perioadă, a se vedea
în special cap. 6 „Asylum and the mid-century crisis” din studiul lui Burgess pe care, în mod
regretabil, l-am omis când lucram la studiul meu din 2011, A Circle of Friends.
3
A se vedea capitolul dedicat Mariei Rosetti în acest volum.
4
Ibidem.
5
C. A. Rosetti, Jurnalul meu, ed. de Marin Bucur, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 309.
6
Nancy L. Green, Repenser les migrations, Presses Universitaires de France, Paris, 2002,
p. 112, citată în Aprile, Le siècle des exilés, p. 165.

358  
 Dintre cele trei femei, numai Maria Rosetti s-a întors în patria nativă a soţului
ei, participând alături de el la naşterea grea a unei Românii moderne. Aici, desigur,
evocarea naşterii trimite la pasajul scrierii romantic-encomiastice a lui Jules
Michelet, „Madame Rosseti” (1853)7.

Cultul celebrităţii şi alegerea „patriei”

În ciuda diferenţelor de statut diasporic dintre ele, cele trei personaje

feminine de care ne-am ocupat sunt unite de o altă temă comună: conştiinţa unei
misiuni cultural-politice, fie că această misiune era a lor proprie (Dora d’Istria), fie
că se asociau la misiunea unui partener masculin (Maria Rosetti, Hermione
Quinet). O asemenea misiune avea ataşat un mesaj care trebuia popularizat la
diverse nivele: în circuit închis la nivel diplomatic, şi în arena publică la nivel
naţional sau transnaţional. Noi, cetăţenii blazaţi ai unui secol prin excelenţă al
informaţiei, uităm uneori că revoluţia informaţională a modernităţii nu a început cu
tehnologiile digitale, ci cu cele ale tiparului mecanizat. Circulaţia în masă a
periodicelor, apariţia ziaristului şi a corespondentului de presă profesionist, apariţia
agenţiilor de presă, precum Reuters (în 1851), sunt fenomene care au cunoscut o
extindere spectaculoasă începând cu mijlocul secolului al nouăsprezecelea peste tot
în Europa. În 1851, în Anglia se vindeau 85 de milioane de ziare8. În Franţa, între
periodicele care sprijineau cauza românească în anii 1850, ziarul moderat-
republican „Le Siècle” şi radicalul „La Presse” aveau în 1857 o circulaţie zilnică de
30 000–40 000 de exemplare, cifre considerate ridicate pentru acea perioadă9.
Cotidianul „Le Siècle”, la care vom reveni, avea o largă audienţă şi în afara
Parisului: în 1846, dintr-un total de 32 800 de abonaţi, 21 500 erau cititori din
lumea burgheziei industriale şi comerciale din provincia franceză, cu alte cuvinte
publicul informat care se dorea tot mai mult părtaş la viaţa politică. La apogeul său,
în 1860–1861, ziarul se vindea în 52 300 de exemplare zilnic10. Revoluţionarii
români exilaţi au angajat forţa acestor canale de comunicare cu mare eficienţă în
cei zece ani de exil la Paris şi la Londra.
Studii recente au legat această explozie informaţională de un alt concept
eminamente modern: construcţia celebrităţii ca relaţie între individ, industrie şi
public11. Cultul eroilor şi propaganda de stat sunt, desigur, mai vechi, dar numai
                                                            
7
A se vedea capitolul Maria Rosetti: iubire şi exil din acest volum.
8
Mark Hampton, Visions of the Press in Britain, 1850–1950, University of Illinois Press,
Chicago, 2004, p. 28.
9
Irene Collins, The Government and the Newspaper Press in France, 1814–188, Oxford
University Press, Oxford, 1959, p. 139.
10
Histoire générale de la presse française, ed. de Claude Béllanger et al., Presses
Universitaires de France, Paris, 1969, vol. 2, p. 146. În 1861, Parisul avea o populaţie de 1 696 141 de
locuitori. A se vedea Sharif Gemie, French Revolutions, 1815–1914, Edinburgh University Press,
Edinburgh, 1999, p. 183.
11
A se vedea pe această temă studiul lui Tom Mole, Byron’s Romantic Celebrity: Industrial
Culture and the Hermeneutic of Intimacy, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2007.

  359
industrializarea tiparului a putut crea legătura dintre celebritate, mesaj şi
propagandă transnaţională, legătură care a dus dacă nu la o schimbare de
paradigmă, cel puţin la accelerarea ei. În plus, acesta este momentul în care orice
individ, nu numai cei din clasa războinică sau prinţii, putea deveni o celebritate.
Pentru a nu da decât un exemplu, grija cu care Lordul Byron şi-a administrat
imaginea, selectând-o pe cea cu coiful „homeric” şi pe cea cu costumul albanez, a
contribuit, în ciuda vieţii sale private sulfuroase, la publicitatea misiunii sale
politice: apărarea cauzei greceşti şi a eliberării naţionale a popoarelor din Balcani.
Litografiile făcute după celebrul portret „albanez” al lui Thomas Phillips (1814) în
vestimentaţia bogată cumpărată de Lordul Byron în Albania, au fost multiplicate în
volumele operelor sale şi în presă, făcând din subiectul lor un pin-up al tuturor
adolescentelor din Anglia, dar şi o figură importantă a filoelenismului şi
internaţionalismului liberal european de care cancelariile marilor puteri erau nevoite să
ia seama. Este poate primul exemplu de celebritate în sensul modern al termenului.
În ciuda relativei lor marginalizări profesionale, scriitoare precum Charlotte
Brontë sau Elizabeth Gaskell îşi utilizau celebritatea pentru a influenţa percepţiile
contemporane despre natura feminităţii şi rolurile social-culturale ale femeilor12.
Am văzut în capitolele dedicate Mariei Rosetti şi Dorei d’Istria din acest volum că
şi ele, împreună cu anturajul şi suporterii lor, au participat activ la construcţia
imaginii lor publice. Campania publicitară şi serializarea în popularul „Le Siècle” a
textului lui Jules Michelet, „Madame Rosetti” (1853)13 avea drept scop
transmiterea unui mesaj naţional cu două tăişuri. În Franţa, ea avea drept scop
sensibilizarea publicului cultivat la ideea că există în răsăritul Europei o naţiune de
sorginte latină, deci o rudă a Franţei, care se luptă pentru fiinţa ei naţională la
răscrucea imperiilor vrăjmaşe. În România, campania prin discursul scris şi
transmis adesea clandestin, sub ochii poliţiei austrice, era menită să menţină în
viaţă modelul naţional (şi în mod ideal republican) al unei Românii unite şi
independente. În Vest, Polonia şi Ungaria îşi aveau propriile celebrităţi ca embleme
naţionale (un Kossuth, un Mickiewicz), dar românii au ales o figură feminină, a
Mariei, pentru a sugera un proiect naţional mai puţin agresiv, mai „feminin”, al
unei naţiuni pacifice care se doreşte primită în „concertul Europei” fără ca pe
termen scurt să tulbure echilibrul geopolitic în Balcani. Între 1848 şi 1853, sub
impactul evocărilor orale, textuale (Michelet) şi vizuale (Rosenthal), despre care
am vorbit în capitolul dedicat ei, „străina” Marie Grant se metamorfozează în
emblema României revoluţionare şi intră, fie şi numai modest, în panteonul
eroinelor naţionale şi europene.
Tânăra Elena Ghica fusese crescută într-o ambianţă care încuraja încrederea
în sine a fetelor alături de fraţii lor şi din această educaţie a păstrat o viaţă întreagă
ambiţia către afirmare publică şi atracţia pentru un discurs sentenţios care nu
                                                            
12
A se vedea studiul recent al Brendei R. Weber, Women and Literary Celebrity in the
Nineteenth Century: The Transatlantic Production of Fame and Gender, Ashgate, Farnham, Surrey, 2012.
13
Proiectul de traducere şi publicare a textului în limba engleză nu s-a realizat. A se vedea
scrisoarea Mariei Rosetti către Athénaïs Michelet, de la Paris, 14 noiembrie 1853, în Michelet,
Correspondance, vol. 7, p. 641–642.

360  
admitea viziuni alternative. Din corespondenţa ei privată reiese mândria cu care îşi
cataloga publicaţiile, recenziile şi apartenenţa la instituţiile culturale şi academice
ale vremii, dintre care multe erau închise femeilor. La 5 iunie 1869, de pildă, îi
scria de la Veneţia unuia din fraţii ei pentru a-i relata succesele unor comunicări
făcute la Societatea arheologică de la Atena şi un raport al Societăţii Minerva din
Trieste, unde îi era lăudată cultura plurilingvă şi succesul mondial14. Este probabil
multă vanitate în aceste dări de seamă asupra „realizărilor” personale, dar este şi o
voinţă de a construi o identitate publică credibilă ca vehicul pentru mesaje care în
ultimă instanţă sunt politice. Datele privind multe dintre studiile ei confirmă,
într-adevăr, audienţa internaţională de care se bucura d’Istria şi platforma vizibilă
de unde îşi putea lansa mesajele. Un asemenea mesaj a fost contribuţia ei la ceea ce
am putea numi, anticipând puţin, studiile de gen în Europa. Scrieri precum Les
Femmes en Orient (Zürich, 1860) erau o noutate la acea dată, în special pentru că
puneau pe harta acestei discipline date privind istoria femeilor din zone geografice,
inclusiv ţările române, care nu intrau în mod obişnuit în atenţia antropologilor şi a
istoricilor. Capitolele din acest studiu fuseseră iniţial eseuri individuale publicate în
1858 în revista „Speranţa” de la Atena. Ele au apărut ulterior şi în limba rusă şi
greacă, fiind recenzate în periodice de mare audienţă precum „Revue des Deux
Mondes” (1 noiembrie 1859), „l’Illustration” (10 decembrie 1859) şi „Le Siècle”
(25 iulie 1860)15. Într-unul din rarele studii recente care o menţionează, Dora
d’Istria este descrisă ca fiind o „expatriată de lungă durată” care a „promovat ideea
utopică a unei Europe unite, situate deasupra naţiunilor individuale”16. Nu sânt
convinsă că utopia europeană supranaţională este cel mai util unghi din care se
poate aborda opera Dorei d’Istria. În cazul ei este vorba mai degrabă de ceea ce
antropologul Christopher L. Miller a numit un „cosmopolitism pozitiv care rămâne
atent cu meticulozitate la realităţile şi diferenţele locale”17. Dora d’Istria poate scrie
cu aceeaşi detaşare ştiinţifică despre istoria femeilor din Occident şi din Răsărit,
despre staţiunile balneare de pe Riviera italiană sau despre literatura populaţiilor
balcanice fără a trăda anxietate sau depeizare, fiind cel puţin în aparenţă la fel de
„acasă” la Bucureşti, Atena sau Florenţa. Asta nu înseamnă că nu face alegeri,
alegeri pe care le semnalează prin inserturi aluzive uneori surprinzătoare sau prin
modificarea unor detalii care fac parte dintr-o continuă reinventare a eului narativ.
Faimoasa ascensiune a unui primejdios pisc alpin descrisă în La Suisse allemande
et l'ascension du Moench este o rescriere a unui episod real, în care detaliile sunt
modificate pentru a dirija atenţia cititorului spre mesajul momentului18. În
                                                            
14
DANIC, Fond familial Cantacuzino, Inv. 1830, Dosar 584/1869. Îi sânt recunoscătoare
cercetătoarei Anca Popescu de la Institutul Nicolae Iorga din Bucureşti, care mi-a pus cu amabilitate
la dispoziţie o copie a acestui document.
15
Petre Ciureanu, Dora D'Istria (Partea I) în „Revue des Etudes roumaines”, Paris, Tome
deuxième, 1954, p. 169–192.
16
Liana Borghi, Space and Women’s Culture, în Thinking Differently – a reader in European
women’s studies, ed. de Gabriele Griffin şi Rosi Braidotti, Zed Books, Londra, 2002, p. 83–96, citând-o
pe Luisa Rossi, I Bagni di mare, p. 89.
17
Christopher L. Miller, Nationalists and Nomads: Essays on Francophone African Literature
and Culture, University of Chicago Press, Chicago, 1998, p. 209.
18
J. Cherbuliez, Paris-Genève, 4 vols., 1856.

  361
reportajul iniţial din „Journal des débats” din 22 iunie 1855, alpinista, descrisă ca
„une dame russe” şi sub numele ei de femeie măritată, Massalsky, ajunge în vârf,
unde înfige un steag, ca semn al cuceririi muntelui. În volumul din 1856, prinţesa
rusă devine călătoarea şi autoarea Dora d’Istria, iar steagul anonim devine un
stindard „valah”, ca semn că a cucerit piscul în numele patriei ei native. În realitate,
d’Istria, epuizată de urcuş, nu a ajuns până în vârf, dar episodul astfel rescris
serveşte reconstruirii imaginii ei publice după plecarea din Rusia: femeia
independentă care lasă o căsătorie eşuată pentru a se dedica unei vieţi
nonconformiste şi prima femeie care a cucerit muntele în numele unei naţiuni mici,
dar menite, potrivit metaforei alpine, unei ascensiuni la fel de spectaculoase în
istorie19. Am văzut în capitolul dedicat ei că d’Istria se considera aparţinâd
spaţiului „oriental” şi că această apartenenţă este adesea marcată textual în scrierile
ei: „noi, orientalii”, scrie ea în „Il Golfo della Spezia” în 186920. În studiul ei Un
principe straniero nella Moldo-Vallachia din 1856, ea vorbeşte răspicat despre
„nostra Rumenia”, recomandând un principe „nativ” pentru viitoarea Românie de
după Congresul de la Paris21. Cum era de aşteptat, d’Istria a rămas fidelă familiei ei
şi aspiraţiilor ei la tron şi se poate presupune că acest prinţ „nativ” ar fi trebuit să
fie un Ghica. De altfel, unchiul ei, fostul domn Alexandru Dimitrie Ghica, a fost
caimacam al Ţării Româneşti intre 17 iulie 1856 şi 18 octombrie 1858 şi, în această
calitate, s-a opus mult timp întoarcerii în ţară a diasporei liberal-radicale din jurul
lui Rosetti şi al Brătienilor22. Astfel de exemple arată că, spre deosebire de
Hermione Quinet, care a adoptat Franţa ca patrie23, d’Istria nu a renunţat afectiv şi
intelectual la patria nativă, chiar dacă nu s-a întors niciodată acolo.
Unii analişti ai exilului vorbesc despre „tensiunea melancolică a separării de
origini”24. Durerea despărţirii de patrie este o temă constantă în corespondenţa
soţilor Rosetti şi în textele Hermionei Quinet: nostalgia celor dintâi se îndreaptă
către îndepărtata Valahie, a celei de-a doua către Franţa, ambele ţări fiind
discreditate de regimuri politice ostile proscrişilor. În mod paradoxal, exilul, impus
sau ales, creează noi spaţii, am putea spune noi „patrii”, de libertate morală prin
simplul fapt că-l izolează pe exilat de contagiunea patologiilor politice din patria de
                                                            
19
Despre veracitatea acestui episod, a se vedea d’Alessandri, Il pensiero, p. 97 şi idem, Le
tante Europe di Dora d’Istria, în Spazi Segni Parole – Percorsi di viaggiatrici italiane, ed. de
Federica Frediani, Ricciarda Ricorda şi Luisa Franco Angeli, Rossi, Milano, 2012, p. 85.
20
I bagni di Mare. Una principessa europea alla scoperta della Riviera, ed. de Luisa Rossi,
Sagep, Genoa, 1998, p. 70–71.
21
Un principe straniero nella Moldo-Vallachia, în Isopescu, La stampa politica romeno-
italiana, p. 271. (Mulţumesc lui Antonio d’Alessandri, care mi-a trimis acest text). Una din ironiile
istoriei identităţilor în spaţiul românesc face ca unchiul ei, Alexandru Ghica, să fi fost acuzat de
opoziţia politică din 1842 că ar fi „albanez străin de ţară”, în ciuda faptului că Ghiculeştii erau
împământeniţi de relativ multă vreme. Despre această mărturie şi despre demiterea lui Ghica, a se
vedea Cristian Preda, Rumânii fericiţi – vot şi putere de la 1831 până în prezent, Polirom, Bucureşti,
2011, p. 59.
22
A se vedea capitolul despre Maria Rosetti în acest volum, p. 349–354.
23
A se vedea, în prezentul volum, capitolul dedicat Hermionei Asachi, p. 339–348.
24
Victor Burgin, Paranoiac Space, în „Visual Anthropology Review”, VII, 1991, nr. 2, p. 22–30,
citat în introducerea volumului Exile and Creativity – signposts, traveleres, outsiders, backward
glances, ed. de Susan Rubin Suleiman, Duke University Press, Durham-Londra, 1998. p. 2.

362  
origine. La 27 August 1852, într-o scrisoare trimisă de la Nantes discipolului său,
Dumitru Brătianu, aflat în exil la Londra, Jules Michelet, se referă la o asemenea
reprezentare a exilului ca patrie şi spaţiu de solidaritate transnaţională, când îl
roagă să strângă mâinile „prietenilor noştri, Dnii. Ledru-Rollin şi Mazzini, căci ei
sunt adevărata Franţă”25. În jurnalul ei scris în exil şi rămas în mare parte inedit,
Hermione Quinet nota la 5 septembrie 1865:

[...] Edgar mi-a vorbit înflăcărat despre Doamna de Staël. «Care este cauza
adevărată pentru care a păstrat în ea intacte principiile de la ’89? Este una singură:
exilul. Dacă ar fi rămas în Franţa, Doamna de Staël ar fi suferit influenţa nefastă
căreia nu i-a scăpat nimeni; dar exilul a protejat-o, tradiţia lui ’89 a rămas la ea în
stare pură şi rezultatul este studiul ei Considérations de la Révolution
française[sic]»26.

Sunt de făcut câteva observaţii pe marginea acestui pasaj. Una dintre ele se
referă la autosituarea proscrişilor francezi într-o unică tradiţie: cea a revoluţiei
franceze de la 1789, al cărei proiect a fost întrerupt de Bonapartism şi a cărei
continuare este menirea generaţiei lor republicane. Un alt aspect, la care s-a referit
şi cercetătoarea Sylvie Aprile, este relaţia exilatului cu timpul. Exilul este o
suspensie a timpului, ca o pendulă care s-a oprit în momentul plecării şi nu va porni
din nou decât odată cu întoarcerea acasă27. Cine citeşte corespondenţa din exil a
paşoptiştilor va observa cât de puţine referiri sunt, de pildă, la bogata viaţă
culturală de la Paris sau de la Londra, la viaţa mondenă şi la orice persoană sau
eveniment care nu are o legătură directă cu campania lor din presă şi din culisele
puterii pentru renaşterea României şi intrarea ei în era modernă. La Dora d’Istria,
care nu este o exilată, ci o călătoare, această stagnare temporală şi lacună culturală
nu există: ea scrie despre tot şi despre toate, şi referirile ei la patria de origine sunt
ţesute în vasta tapiserie europeană a scrierilor ei, care, în ultimă instanţă, nu este în
finalitatea ei foarte diferită de eforturile publicitare proromâneşti ale radicalilor.
Referirea la Doamna de Staël din fragmentul de mai sus este şi ea importantă
pentru apartenenţa proscrişilor – francezi şi români – la tradiţia modernă a exilului
politic, care s-a construit pe tot parcursul secolului al nouăsprezecelea. Exilaţii au
pierdut o patrie în sensul geografic al cuvântului, dar s-au înscris într-o tradiţie a
exilului care i-a ancorat într-un continuum istoric ce a ţinut loc de rădăcini şi de
„acasă”28. Pentru femeile din exil, faptul că o femeie celebră a fost cea care a
deschis această tradiţie şi a rămas figura ei emblematică trebuie să fi fost o noţiune
plină de sugestii încurajatoare.
                                                            
25
Jules Michelet către „Dimitri Bratiano”, Nantes, 27 August 1852, în Michelet, Correspondance,
vol. 7, p. 191.
26
Fragmente din jurnalul inedit al Hermionei Quinet în Edgar Quinet, La Rivoluzione, ed. de
Alessandro Galante Garrone, Einaudi Editore, Roma, 1953, p. 742–743.
27
Aprile, Le siècle des exilés, p. 144–145. Imaginea pendulei, uşor modificată, este împrumutată
dintr-un text al Hermionei Quinet: este vorba de pendula lui Marc-Antoine Baudot, membru al
Convenţiei, pendulă care a măsurat timpul lent al exilului soţilor Quinet.
28
Despre această tradiţie a exilului politic în Franţa, a se vedea Sylvie Aprile, De l’Emigration
à la proscription, regards sur l’écriture de l’exil au XIXe siècle, în Mémorialistes de l’exil – émigrer,
écrire, survivre, ed. de François Jacob şi Henri Rossi, L’Harmattan, Paris, 2003, p. 32–33.

  363
 POST SCRIPTUM

Un celebru exilat modern, Edward Said, a analizat fenomenul exilului atât

din perspectiva negativităţii lui cât şi din cea pozitivă a revalorizării dimensiunii lui
intelectuale. Pe de o parte, exilatul este un outsider, rupt de comunitatea lui, un
noncetăţean, lipsit de putere şi legitimitate, este un străin care trăieşte precar în
perpetuă incertitudine. Pe de altă parte, însăşi această alienare îi oferă exilatului
perspectiva intelectuală şi morală din care poate analiza realitatea istorică dincolo
de limitările, meschinăriile şi provincialismul cadrului strict naţional şi ale
codurilor de existenţă acceptate de societatea timpului29. Trecând graniţele,
temporar sau definitiv, exilatul (soţii Rosetti, soţii Quinet, Jules Michelet),
expatriatul şi călătorul (Dora d’Istria) câştigă această perspectivă supranaţională
care face posibilă re-definirea normelor şi dizidenţa. Experienţele lor confirmă
faptul că exilul şi dezrădăcinarea pot fi fertile în câmp intelectual şi creator.
Frecvenţa cu care Hermione Quinet foloseşte termenul proscrit pentru a se
referi la soţul ei este semnificativă pentru impactul pe care l-a avut exilul asupra
vieţilor celor din aceste grupuri marginalizate social şi politic. Edgar Quinet devine
în textele memorialistice editate de soţia lui le proscrit, cu alte cuvinte un anonim a
cărui identitate se subsumează condiţiei de exilat, reflectând textual declasarea
politică şi socială a unui indezirabil politic. Un contemporan şi aliat republican,
Victor Hugo, care, ca şi Quinet, a refuzat amnistierea, rămânând în exil până la
căderea celui de-al doilea imperiu, a dat o interpretare eroică rolului politic al
proscrisului, lăsând poate cea mai sugestivă evocare a virtuţilor exilului.
Proscripţia, scria el unui prieten, „întăreşte ideile, purifică partidele şi înnobilează
oamenii. Să ne bucurăm, aşadar, în durerea noastră, căci suntem soldaţii
progresului şi slujitorii unei idei”30.
Studiile din ultimii ani, dintre care unele sunt citate în aceste pagini, au pus în
lumină faţa feminină a exilului politic din Europa secolului al nouăsprezecela.
Emigrante, exilate şi călătoare, cele trei românce din capitolele anterioare au trecut
graniţele cu soţii lor sau singure, contribuind şi ele la crearea de reţele
transnaţionale şi la reconceptualizarea chestiunilor identitare europene.

                                                            
29
A se vedea Edward W. Said, Reflections on Exile: And Other Literary and Cultural Essays,
Granta, Londra, 2001, şi R. Radhakrishnan, A Said Dictionary, John Wiley & Sons Inc, Hoboken,
N.J., 2012, articolul „Exile”.
30
Aprile, Le siècle des exilés, p. 152.

364  
 ABSTRACT
A Garden of Roses:
Women from the Romanian Principalities and Transylvania
(17th–19th Centuries)

VIOLETA BARBU, MARIA MAGDALENA SZÉKELY, KINGA S. TÜDŐS,

ANGELA JIANU

This book was born out of the authors’ wish to explore one particular type of social experience
in the Romanian Principalities and Transylvania of the old regime: women’s experience. Apart from
capturing often fascinating biographical details about better- or lesser-known individual female
figures, the life narratives included in this volume are also meant to be alternative pathways into the
understanding of old-regime Romania via the roles played by women. Whether one looks at the
domestic space or at aspects of economic, political, religious and cultural life, women are found to be
active either as protagonists or in minor, anonymous roles from the early modern period to the
nineteenth century and beyond. Despite the relative scarcity of documentary sources in the three
provinces and the comparative absence of female literary characters or of first-person female voices,
occasionally a woman’s profile will stand out. Using life narratives and collective portraits as formats,
we have put together a ‘bouquet’ of women’s biographies, showcased against the backdrop of socio-
political and cultural developments in the two Romanian provinces and Transylvania. The ‘bouquet’
is a reference to the title of this volume, A Garden of Roses, inspired by an anthology of writings by
the visionary Saint Marguerite-Maria Alacoque (1647–1690) (Jó illatú Rózsás Kert, A Rose Garden
Most Fragrant). It was translated into Hungarian by the Countess Sigray Erzsébet Róza in 1703 in
Vienna and published in Bratislava in 1712 with the support of the Transylvanian Count Samuel
Kálnoky and his daughter Hedvig. It is not so much the delicate beauty of the roses that lies behind
the choice of title, but the metaphorical suggestions of the garden as a liminal area between the
intimacy of the home and the openness of the public space.
The women included in this volume differ widely in terms of individual circumstances and
socio-anthropological status: they may be in their prime or past it, in the higher echelons of society or
in humble, anonymous positions as daughters, wives, mothers, sisters, grandmothers, mothers-in-law,
mistresses, widows, elite patrons of culture and the Church or illiterate burghers and peasants. Among
them we find rich ladies who manage complex estates, but also women who can barely make ends
meet. Some were enterprising and thrifty, others were happy or miserable, empowered or abused,
intelligent, skilled, brave, independent, charitable, gifted or flawed. Whenever possible, we have tried
to identify the events which had an impact on these women’s lives and the ways in which they
overcame obstacles and traumas, the risks they assumed and the influence they had on their
surroundings. In some of the life histories, we think we have uncovered attitudes and behaviours
which would appear to have contributed to the emergence of a clear individual self-awareness as
opposed to broader social group affiliations, especially where religious or cultural diversity was
compounded by migration and a change in spatial coordinates.
The group portraits are meant to highlight the specific contribution women made to social
change in the periods considered. Our findings show that this was especially the case in the support
women gave to institutions such as the family and the church, as well as in their impact on society’s
evolving standards of civilization. Women were involved in promoting a taste for a better quality of
life, in the circulation of goods and ideas, and made a contribution to overall economic growth. Their
impact on the emergence of a more equitable distribution of justice and their contribution to the
ultimate triumph of certain political causes, especially in the nineteenth century, can no longer be
ignored. From this perspective, the life narratives outlined in this volume offer important insights into

365
the articulations and dynamics of family, lineage, class, confession, language, professions, and
networks of sociability.
Reconstructing the biography of lady (jupâneasa) Todosia (Maria Magdalena Székely,
‘Portrait of a lady with a pendant. Todosia Nicoriţoaia’) was no easy task, chiefly due to
discontinuities in the available sources: for lengthy stretches of time she is not mentioned, and the
narrative of her life can only be pieced together via imaginative guesswork. Consequently, a specific
method had to be employed, which required the researcher to construct mirror images of episodes of
her life indirectly from the known information on contemporary persons or events. Todosia was the
daughter of Dumitru Barnovschi, a grand postelnik during the reign of Prince Ieremia Movilă (1595–1606),
and of Elisabeta (Ilisafta), whose genealogy remains obscure. She had several sisters married with
high dignitaries. Her brother, Miron Barnovschi, became ruling prince of Moldavia in 1626. In the
early years of the seventeenth century, Todosia married Vasile Lozonschi, brother of the Princess
Elisabeta, consort of Ieremia Movilă. This first husband, a violent man who drank and was prone to
fits of uncontrollable anger, was notorious for his reckless behaviour. In December 1611, the ruling
prince Ştefan Tomşa II (1611–1615) deposed Constantin, the minor son of Prince Ieremia, forcing the
Movilă family into exile in Poland. The following year their attempt to return to the throne of
Moldavia failed after the battle of Cornul lui Sas. In the midst of battle, Lozonschi was taken prisoner
by the Tatars, but was freed for a large ransom. The sum was sourced from the dowry of Todosia,
who later took her mother-in-law to court, asking for damages. In November 1613, Vasile Lozonschi
was killed by Captain Jan Chański, a Polish nobleman with whom he had a history of conflict. With
the death of Lozonschi, it would appear that Todosia’s life became calmer and more settled, but not
entirely devoid of the troubles ensuing from her links with her highly-placed Moldavian male kin.
Upon her return to her homeland after a few years’ exile in Poland, the now widowed lady
re-married. Nothing is known about the family of the new husband, Nicoară (Nicoriţă), grand vornik
of Ţara de Sus, except that it might have had a foreign origin, as suggested by the double-headed
eagle on this high official’s seal. As a sign of affection, Nicoară offered his wife a golden pendant on
a chain, unusual both in terms of design and function. This item, for a long time thought to be just a
golden coin, must have been in fact a wedding gift, similar to the nuptial belts and rings offered as
wedding gifts in the Byzantine world. Nicoară was very close to his wife’s brother, Miron
Barnovschi. Under his brother-in-law’s reign (1626–9), he was rewarded with the rank of hetman. In
1629, when Miron was deposed and exiled, Nicoară stood by him. Thus started lady Todosia’s second
exile. The former hetman died some time in 1630, and Todosia was a widow for a second time. Their
marriage, which lasted for almost ten and a half years, appears to have been serene and prosperous.
Together, the spouses purchased villages, bee yards, ponds and mills. They owned two houses in the
Moldavian capital, Iaşi, as well as a manor house in Bicani, in the Tutova region. The spouses
subsidized the building of a church in Iaşi, on the hill of Tătăraşi, the church of Saint John the New.
Turning it into a monastery, they dedicated it to a holy place in Jerusalem (the monastery of Saint
Sava), together with a large number of villages, vineyards, mills, ponds, bee yards, houses and cattle.
The couple did not have children, yet, due to hurried or erroneous readings of sources or greed-driven
genealogical fictions, descendants were nevertheless ‘created’ for them. In actual fact, Nicoară and
Todosia divided their wealth between the monastery they founded and their nephews. Impoverished
and downwardly mobile, the hetman’s collateral descendants went on to found a number of less
distinguished families.
After her husband’s death, Todosia lived for a few years mostly in Poland. On rare occasions,
she travelled to Moldavia to sort out her affairs, make donations to the Iaşi monastery or administer
the modest assets she still possessed there. Miron Barnovshi had left debts behind, and Todosia had to
pay them from sales of her own villages and farmland. In addition, it took her a long time to pay back
debts which she had incurred herself. In Poland Todosia and her brother lived in the castle of Uście,
which had been purchased, together with the surrounding estate, by Miron Barnovschi from Ana,
daughter of Prince Ieremia Movilă and wife of the Marshall of the Court, Maksymilian Przerębski.
Most probably she was still in Poland when she learnt that the ruling prince Miron, whom the boyars
had brought back to the throne for a second time in 1633, had been decapitated in Constantinople on
the sultan’s order. Thus started the last and most spectacular stage in Todosia’s life.

366
 Not long after the decapitation of Miron Barnovschi, the peace of the castle of Uście was
troubled by the arrival of two Polish noblemen, Maksymilian Przerębski and Jeremi Wiśniowiecki
(the first, a son-in-law of the Moldavian ruling prince Ieremia Movilă, the second, a nephew of the
same). Claiming that Barnovschi had not met the contractual prerequisites for the estate’s purchase,
they stormed the castle, opened all the coffers and took everything, including the cattle grazing on the
domain. Bent on revenge, Todosia hired the mercenaries under the command of Captain Jerzy
Kruzinski to attack the fortified citadel of Uście. Fearing a prolonged siege which would have drained
his forces, Maksymilian Przerębski capitulated, asking only for his retreat to be guaranteed, which
was granted. Like a queen of the Amazons, Todosia made a triumphant entrance into the citadel, took
possession of her brother’s wealth at Uście and received the oath of loyalty from her subjects. There
was nothing left for Maksymilian Przerębski to do but to compile venomous memoirs, in which he
asked for Todosia to be stripped of her wealth and sent to court. Ultimately, the court found her guilty
and sentenced her to death by decapitation, but Todosia found a way of pre-empting this decision: she
married a member of the Polish szlachta, the Captain Jan Podhorecki, and received from the king a
safe-conduct which annulled the court’s decision. In 1635, the king also granted her ownership of
three villages on the estate of Uście. At the end of an exceptional and tumultuous life, lady Todosia
died without issue, probably in Poland, some time in the fifth decade of the seventeenth century. The
whereabouts of her grave are unknown.
Ecaterina-Dafina Dabija (Maria Magdalena Székely, ‘Portrait of a lady without a portrait.
Ecaterina-Dafina Dabija’) was born, probably around 1615, in the family of the paharnik Ionaşco
Jora and his wife, Simina, born Alexa Arapu. Through her father, she descended from an old line of
Moldavian boyars, documented as early as the mid-fifteenth century. Her ancestor on the maternal
line, Arapu, could have been a Christian merchant from the easternmost areas of the Ottoman Empire
who settled in Moldavia. This supposed origin might explain why the Archdeacon Paul of Aleppo
wrote that Dafina ‘is our kin and comes from our line’. Her unusual surname, Dafina, is the Romanian
form of the Greek Daphni and the equivalent of the Italian Laura. As Princess of Moldavia, she was
also known as Ecaterina (Caterina, Catrina).
Around 1640, Dafina married the grand visternik Dumitru (Dumitraşco) Buhuş, who was a
widower with children. Together, they had a daughter, Anastasia (see below, ‘Portrait of a princess
with a lover. Anastasia Duca’), and a son, Lupu (Lupaşco). After the death of Dumitru Buhuş
(15 March 1647), Dafina married the serdar Ştefan, who had been married himself. Caught up in the
conspiracy initiated by the great logothete Gheorghe Ştefan against the ruling prince Vasile Lupu
(1634–1653), the serdar was captured and killed by the palace guards. Around 1657, lady Dafina
married again, to the great vornik of Ţara de Sus, Eustratie Dabija, a widower with no children of his
own. This is how Dafina became Princess of Moldavia in 1661. The princely couple had a daughter,
Maria. Anastasia, Dafina’s daughter from her first marriage, was married to an ethnic Greek from
Rumelia, Duca, the future prince of Moldavia. As consort of the ruling prince, Dafina was authorized
to issue orders. One such order, dating from 1663, was sent to the wife of the grand paharnik, and
referred to a prohibition on the sale of that year’s wine production. This happened while Prince
Eustratie took part, alongside Ottoman troops and the Wallachian prince Grigore Ghica, in the siege
of the citadel of Újvár. Before his departure, presumably, the prince had made his will, which
included a comprehensive list of villages to be inherited by his wife and daughter. But Dafina chose
not to rely solely on the security of a future inheritance and made some investments of her own by
purchasing a number of villages. Like all other princess consorts of Moldavia, she had her own court
with her own courtiers and scribes. The heraldic emblem on her signet ring was the Moldavian
aurochs with a star between its horns and a motto reading: ‘Princess Caterina of Moldavia’. The title
she used in documents was ‘Consort of Prince Eustratie Dabija’. In 1664, when the rulers of the
Romanian Principalities who supported the Ottomans in the siege of the citadel of Leva left the camp,
Dafina advised her husband to return to Belgrade and explain his desertion rather than risk being
considered a traitor by the suzerain Porte. This period of domestic happiness and prosperity came to
an end on 11 September 1665, when Prince Eustratie died. The old ruler was buried with due pomp at
the Monastery of Bârnova, his own foundation, under a stone laid by his widow.
A widow for the third and last time, Princess Dafina went to Constantinople, where she
obtained Moldavia’s throne for her son-in-law, visternik Duca, who only lasted in that position for

367
several months (1665–1666). The entire family, including the widowed princess, had to relocate to
Constantinople. Although this is not explicit in all the documents, Princess Dafina must have
accompanied her daughter in all the periods of exile which followed. Her presence in Moldavia is
documented only for the periods of Gheorghe Duca’s reigns. Her repeated absences were exploited by
individuals back home who attempted to gain ownership of some of Dabija’s estates. Testimonies
from the ensuing trials show, albeit indirectly, that during the time of her son-in-law’s Wallachian
reign (1673–1678), Princess Dafina resided in Wallachia’s capital city, Bucharest. On this occasion,
together with her daughter Anastasia, she attempted to defuse the conflict between Gheorghe Duca
and the Cantacuzino boyars, siding with the latter. It was during the same Wallachian period that
Princess Dafina married her youngest daughter, Maria, to the postelnik Iordache Ruset. However,
Maria, who was only fifteen, died soon afterwards, in 1677, and was buried in Moldavia, in the
church of the Monastery Bârnova.
During Gheorghe Duca’s third reign in Moldavia (1678–1683), Dafina was back in Iaşi.
Documents appear to suggest that the old lady was still alive around 1686–1687, and it is quite
possible that she died in exile and is buried in a foreign land. Prince Dabija’s consort was a rich
woman. Part of her assets went towards the dowry of her youngest daughter, Maria. She also used her
wealth to make donations to monasteries, especially to the Monastery of Bârnova, founded by her
husband, Eustratie Dabija. The only surviving item out of all the ones she donated to this monastery is
a chalice dated 1665. Dafina is also known as the donor of an altar cloth (1664–1665), today in the
Monastery Neamţu. With her husband, she commissioned a manuscript Gospel for the Monastery
Caşin (1665), which today is in Jerusalem. It is generally accepted that she was the founder, or at least
the resident, of a manor at Ţigăneşti, in the county of Tecuci. The logothete and poet Costache
Conachi, later the owner of the village, composed an elegy on the ruins of this foundation. Princess
Dafina also became a character of fiction. During his residence in Bessarabia, A. S. Pushkin, the
Russian Romantic, came across a popular legend, Dafna and Dabija, which he intended to use as a
basis for a novella. The Romanian writer Mihail Sadoveanu created a suggestive cameo portrait of her
in his novel, The Sign of Cancer, or the Times of Prince Duca (Rom. Zodia Cancerului sau Vremea
Ducăi vodă).
Sadly, earlier views claiming that previously anonymous female portraits were in fact visual
representations of Princess Dafina have proved inaccurate. Ecaterina-Dafina remains a princess
without a portrait and, due to the total absence of information on her death and burial, also a princess
without a grave.
Ecaterina-Dafina’s daughter by her first husband, the grand visternik Dumitru Buhuş, is the
subject of Maria Magdalena Székely’s essay ‘Portrait of a princess with a lover. Anastasia Duca’.
Upon the death of Dumitru Buhuş in 1647, Anastasia and her brother, Lupu (Lupaşco), were left in
their mother’s care. Anastasia was literate, as suggested by her surviving signatures in Romanian and
Greek. Around 8 April 1662, she married Duca, an ethnic Greek who had settled in Moldavia as a
very young man and who, during the reign of Eustratie Dabija (1661–1665), occupied two of that
province’s highest offices. In the autumn of 1665, when Prince Dabija died, Princess Dafina took her
son-in-law to Constantinople, where she obtained Moldavia’s throne for him. After only a few
months, however, Duca was deposed by the suzerain Porte and exiled to Constantinople with his
entire family.
His return to the throne in the autumn of 1668 was secured through extortionate expenditures
from the country’s budget, which created much anti-Greek feeling in a country burdened with taxes.
Discontent turned into rebellion: while the prince was held captive at his court in Iaşi, his lady fled to
neighbouring Wallachia, where she took refuge at Drăgăneşti, a village belonging to the former
spathar Şerban Cantacuzino. Gheorghe Duca returned to Moldavia’s throne around February 1672. It
was during this second reign that Prince Duca built the Monastery Cetăţuia, a project to which
Princess Anastasia contributed significantly. She started donating liturgical tapestries and other items
as soon as the foundation stones were laid, as shown in the inscriptions on an orarion (1668–1669)
and a chalice (1669–1670). It would appear that around the same time, Anastasia initiated a number
of constructions at Agapia din Deal. In the autumn of 1672 the ruling family lost an infant girl, Maria,
who was buried at Cetăţuia. Soon after that Prince Duca was deposed a second time and taken with
the entire family to Constantinople, where Princess Anastasia appears to have re-connected with
Şerban Cantacuzino.

368
 With solid support and hefty sums of money, Duca obtained the throne of neighbouring
Wallachia. However, once in the capital city, Bucharest, he distanced himself from the Cantacuzinos,
his supporters, and ended up persecuting and even sending them to prison. The Wallachian boyars
sought the support of the Prince’s mother-in-law, Dafina, of Princess Anastasia and the latter’s
brother, the spathar Lupaşco Buhuş, himself married to a woman from the Cantacuzino family. In the
summer of 1678, while Gheorghe Duca was leading the siege of the citadel of Chekhrin (in Ukraine),
the logothete Şerban Cantacuzino was called to Constantinople by the Grand Vizier, who offered him
the throne of Wallachia. Upon learning the news, Duca ordered the logothete arrested, but the latter,
forewarned by Princess Anastasia, managed to flee to Adrianople (Edirne).
Once Şerban Cantacuzino was appointed ruler of Wallachia (1678–1688) and Antonie Ruset
was exiled from Moldavia, Gheorghe Duca was transferred to Iaşi. Here, Princess Anastasia
completed the repairs, initiated by her husband in 1679, of Biserica Albă (the White Church), later to
become Moldavia’s Metropolitan Church. Her involvement in the project might have had a personal
dimension, as her blood family had prior links to this place of worship. In 1681, the Ottoman Porte
granted Gheorghe Duca the rank of hetman of Ukraine in addition to his other functions. He returned
from Constantinople with an official ferman, an additional tuğ (horse-hair tail) to his banner and a
husband for his eldest daughter, Ecaterina. This was Ştefan, son of the former Wallachian ruler Radu
Leon Tomşa (1664–1669). Gheorghe Duca and his rival, Şerban Cantacuzino, were to meet again at
the siege of Vienna in 1683. From home, on 26 June 1683, Princess Anastasia wrote to Anna
Bornemisza, the wife of Mihail Apaffy, the ruling prince of Transylvania, asking her for news of the
Turkish army and of her husband, with whom she had lost contact. She signed the letter ‘Nastasia,
Princess of Moldavia and Okraine’ [sic]. On the seal one can still see the faint outlines of the joint
coats of arms of the two Romanian Principalities, as well as the Slavonic caption: ‘Princess Nastasia
of Moldovlachia’. In her husband’s absence, Anastasia was authorized to issue orders, like her mother
previously. After the defeat of the Turks under the walls of Vienna, the Romanian prince started on
the return journey. In the meantime, however, the Moldavian throne had been claimed by Ştefan
Petriceicu, which forced Princess Anastasia to make her way towards the country’s south. Ignoring all
advice and warnings, Gheorghe Duca crossed the mountains into Moldavia and reached Domneşti,
the estate of Princess Dafina in the county of Putna. There, he was arrested by Ştefan Petriceicu’s
men and taken into exile at Lviv in Poland (in today’s Ukraine). Meanwhile, Anastasia had travelled
to Wallachia and then to Constantinople. In the night of 24 to 25 March 1685, Duca had a stroke and died
on 31 March, to be buried in the church of the Dormition in Lviv. A letter sent by Şerban Cantacuzino to
the hierodeacon Chrisantos Notaras on 27 July 1685 shows the extent to which the Wallachian ruler was
concerned about Anastasia’s welfare after the sudden death of his erstwhile adversary.
While in Constantinople, Princess Anastasia had one of her sons, Constantin, engaged to
Maria, daughter of the Wallachian prince Constantin Brâncoveanu (1668–1714), and her own
daughter Maria to Antioch, the son of the Moldavian prince Constantin Cantemir (1685–1693). She
herself married Liberaki Gherakari, a Greek adventurer who had obtained from the Turks the title of
‘bey of Mani’. Believing Gherakari’s claims that he wished to establish his own principality,
Anastasia supported him financially, only to find herself abandoned by a man in perpetual search of
new adventures.
The Princess’s fate was to change in 1693, when her son Constantin became ruling prince of
Moldavia. Upon her return, there were official ceremonies marking her son’s court wedding, as well
as the reburial of Duca’s remains at the Monastery of Cetăţuia. In the spring of 1694, Anastasia
accompanied her daughter-in-law on a visit to her parents, an occasion which was celebrated lavishly
at the Wallachian court. Back in Moldavia, Anastasia continued her protection of the Metropolitan
Church, which she had built, as well as of the Monasteries of Saint John Zlataust and Cetăţuia. She
also appears to have intervened in matters of state. Taking advantage of her position, she claimed
without any legal basis lands that had belonged to Eustratie Dabija and her mother and which had
been inherited by her late sister. After a reign which lasted only two and a half years, Constantin Duca
was deposed and the family left again for Constantinople. In the summer of 1700, Princess Anastasia
was in Constantinople from where, together with three of her children, she wrote to the Austrian
Emperor Leopold I, asking him to order the return from Transylvania of the money she had raised as
ransom for Prince Duca. This is the last written source documenting her life. There is no evidence of

369
her presence in Moldavia during Constantin’s second reign (1700–1703). She probably died in
Constantinople and is buried there.
Starting with the latter half of the sixteenth and throughout the seventeenth century,
documentary sources in the archives of the Moldavian capital city list increasing numbers of women
whose names are accompanied by names of trades and occupations, such as, to cite only a few,
pităriţă domnească, cârciumăriţă, vinărsăriţă, berăriţă, săbieriţă, şelăriţă, croitoriţă, băcăliţă,
priscorniţă, zugrăviţă, bănăriţă, tălpălăriţă. (Maria Magdalena Székely, ‘Women and trades in
seventeenth-century Iaşi. A group portrait’). It might appear as though at the time women asserted
themselves emphatically in the city’s manufacturing and commercial activities, which would not be
surprising, given parallel developments in Western Europe. However, the genealogical methods
required by the nature of the available sources have shown that some of the women designated by
terms such as the ones cited above were in fact the wives of men who practised those trades.
Linguistically, the suffix –iţă can indicate either a woman who practices a trade or one who is married
to an artisan, clerk or merchant. Therefore, only specialized research could in the future establish the
actual status of women who appear to have practised professions normally reserved for men such as:
barber, farrier, bath attendant, soap-maker, cobbler or draper.
The developmental lag between the Romanian Principalities and Western Europe means that
Romanian women emerged in the labour market later, at a time when in the West women were in fact
retreating back into the domestic sphere. Information on the existence of a cottage industry is totally
absent in Moldavian documents, although the institution itself must have existed. Likewise, one
cannot speak of an economic decline or occupational restrictions for women in the sixteenth century
because sources documenting their participation in the trades in Iaşi are not available prior to the
latter half of that century. Data such as, for example, the level of wages, are simply not available.
The extent to which Romanian women were admitted into guilds is an open-ended issue in
historical studies. The main producers and retailers of goods in the Moldavian capital city remained
the men for the entire seventeenth and eighteenth centuries, which suggests an enduring entrenchment
of the gendered division of labour. The documents we have seen do not offer any information on the
possibility of a woman becoming the head of a guild.
The sample under study here comprises professions which, at least in terms of the physical
strength required, were suitable for women: bread-making, retailing, the selling – and possibly also
the brewing – of alcoholic beverages, dress-making, baking the Eucharist bread. In time, the range of
these occupations expanded. After the mid-eighteenth century, documents mention women employed
in domestic service – although this must have been a much earlier reality – and especially those who
worked at the Hospital of Saint Spiridon. These women came from the poorest sections of the city’s
population. Single, old and lacking resources, they had to offer their services for a small wage, a pair
of shoes or an exemption from tax. Comparatively, their seventeenth-century counterparts were
women of some substance. They owned shops or houses, they were involved in real estate
transactions and in money-lending activities.
Although largely illiterate, working women made an active contribution to public life. They
were looked upon with respect as persons with authority, they could be called upon as witnesses in
court, either on their own, or accompanied by their sons. Naturally, the social acceptance of women
who earned their living had to overcome certain barriers, especially the resistance of the Orthodox
Church, which was less tolerant in this respect than the Catholic Church and than the various
Protestant denominations. Some, if not most, of the working women in seventeenth-century Iaşi
appear to have been widows when first listed in trade registers. It is not possible to establish,
however, whether they had exercised that occupation while their husbands were still alive, possibly as
assistants, or whether they were constrained to take up paid work after their spouses’ death.
The city’s eighteenth-century sources indicate that some of the working women were of foreign
origin or non-Christians. By analogy, one could look to the previous century in order to try and establish
what proportion of the women in trades was of foreign extraction or were married to foreigners.
Analogies with the eighteenth century suggest that, unlike their West-European counterparts,
women who engaged in trades in seventeenth-century Moldavia were valued as respectable members
of the community. Their orientation towards paid occupations suggests an increasing specialization of
labour and is linked to the growth of cities as centres of manufacturing and consumption. This was a

370
society in flux which needed to make full use of the productive capacities of its members. These
changes in the patterns of labour occurred much earlier than the mid-nineteenth-century emancipation
of the Gypsy slaves, so cannot be explained solely through the necessity of finding a substitute, or a
cheaper source of unspecialized labour. The specific sectors of activity were similar to those of
women in Western Europe at the time and were situated mainly in the food industry and in retailing.
Unlike Western Europe, however, the Romanian Principalities did not have silk or lace-making
industries and therefore, the third specifically feminine area of work, the textile industry, remained
under-developed, with the exception of seamstresses.
In seventeenth-century Iaşi, the shift of female activity from the private to the public sphere
presupposed a transition from feudal economic and mental structures towards capitalist forms of
production and mentalities. Women’s engagement with the city’s economic life, albeit limited and
random, the specialization and the recognition of their work as valuable are all indicators of
modernity. Therefore, the study of feminine labour in this period could prove to be a fruitful angle for
a reconsideration of the onset of modernity in the Romanian Principalities. The study of women’s
increasing visibility in the previously male-dominated public sphere might also re-open the debate
around the vexed question of the birth date of the Romanian bourgeoisie.
Two of the life histories included in this volume, that of Sára Bulcesti and of Maria Mamucca
della Torre-Kálnoky (Violeta Barbu, ‘Maria Mamucca della Torre-Kálnoky: a countess at the
crossroads of empires’; Tűdös Kinga, Violeta Barbu, ‘A Lady for new times: Sára Bulcesti-Székely-
Haller), are examined from a trans-cultural perspective. Both lived in and constructed their
identit(ies) in a number of different cultural spaces during their lives. Sára Bulcesti was very much a
woman of her time in mid- and late seventeenth-century Transylvania, but she was also a forward-
looking, original character open to novelty. She was born south of the Carpathians, some time
between 1653 and 1655, to an ethnic Romanian boyar, Papa Buicescu, and his wife, the
Transylvanian noblewoman Szalánczi Anna. Married twice, the first time to the nobleman Székely
László and the second to Haller István II, royal councillor of Transylvania, Sára Bulcesti stood out as
an active and generous patron of the Reformed Church and of the arts. When her obituarists called her
a ‘holy lady’ they acknowledged various acts of generosity, from the support she gave to the
Reformed Colleges in Cluj and Orăştie to her donations for the repair of the Reformed Church in Cluj
and the repurchase of the master printer Kis Miklós’ workshop from its later owner, the General
Consistory of the Reformed Church. An enterprising and tenacious administrator, Sára Bulcesti
successfully managed large estates spanning two provinces (Wallachia and Transylvania), went to
court if necessary to safeguard this patrimony, all the while looking after lands and serfs, water mills
and households. A skilled pre-capitalist entrepreneur, Sára Bulcesti practised the moral values and
economic principles of Calvinism: she saved, she loaned money to major elite figures and even to the
province’s government in order to enhance the family capital, she mortgaged lands to secure
investment capital, she maintained business accounts and correspondence and cultivated political
relations with the country’s leading statesmen. At her home in Cluj and in her country manors, she
looked after her two husbands, gave birth to and educated two sons, kept busy with needlework and
embroidery, purchased silverware, issued orders to servants, and involved herself in poor relief
activities. Born to a Romanian Eastern Orthodox father and a Reformed Hungarian mother, she took a
Catholic as a second husband. It is therefore difficult not to see in her a positive and energetic
emblem of Transylvania’s religious, ethnic and cultural diversity. However, she lived and died as a
devout member of the Reformed church, attached to her heritage, family and wealth and upholding
spiritual values which in her turn she left as a legacy, as shown in the lengthy and detailed testament
drawn up in 1696 after the death of her first husband. In accordance with the protestant work ethic of
the European urban elites in the pre-capitalist period, she augmented the family wealth with great skill
and thriftiness, but also in a spirit of charitable moderation. In this respect, Sára Bulcesti was to a
great extent a woman of her time, with her time’s clear-cut hierarchies and firm convictions, yet bold
enough to distance herself from this rich tradition and explore new avenues. At the same time, her life
was moulded by the ethnic and confessional diversity of her background, on which she drew for
highly profitable insertion strategies which she exploited to the full.

371
 The life of the Catholic countess Maria Mammuca della Torre, who was born in
Constantinople in 1678 and died in Bucharest in 1749, could not be more different. Her life was
shaped by the sociological ambiguities engendered by geographical mobility across generations: her
Italian ancestors settled early in Genoese colonies in the Levant and the Balkans (Istria), later to
become subjects of the Ottoman Porte and diplomats in the service of West-European powers. Later
still, members of the family took up residence in Bucharest, Vienna and Trieste. A case study of two
generations of the Genoese family Mamucca della Torre follows the life journeys of these Levantine
diplomats who negotiated loyalties and privileges across imperial boundaries in accordance with
personal interests and the opportunities available to them in the pre-modern and early modern world.
At the centre of this case study is the biography of Countess Maria Mamucca della Torre, who was
first married to the Hungarian (Szeckler) Count Adam Kálnoky and subsequently to the Wallachian
top-rank boyar Costin Neniul. The study of her biography has drawn on two major sources. The more
important one is the correspondence she pursued in the last years of her life with her sons, which is
unique for early eighteenth-century Romania. The second is the diary kept by her eldest son, Antal
Kálnoky who became a general in the Habsburg army. Maria Mammuca della Torre’s letters express
the anguish of a woman trying to build bridges, via the medium of the written letter, across the voids
created in her life: the separation from her blood family, dispersed among Constantinople, Vienna and
Italy, as well as from her eight children, left in Transylvania when she decided to settle in the
Wallachian capital, Bucharest. While the correspondence focuses on the individual drama of
loneliness and otherness, there are references, too, to the period’s political events: the annexation of
Transylvania by the Habsburg troops, the Kuruc rebellion led by Francis Rakoczy in 1695–1705, and
the Austro-Ottoman wars waged on the territories of Wallachia and Moldavia between 1739 and
1742. The letters, with their dramatic mix of guilt shot through with mystical, fatalistic and
occasionally bigoted accents, reflect a particular way of experiencing motherhood.
In many respects, the biography of Countess della Torre is revealing of a particular type of
trans-imperial cultural mediation, spanning the Italian colonies of the Levant, the Szeckler regions of
Transylvania and the Romanian Principalities, in the capitals of which Maria Mamucca della Torre
lived with her youngest son, Joseph. Her case is equally interesting for the insights it offers into the
role of the Romanian provinces and of Transylvania – as colonial peripheries – within the network of
communications established almost a century earlier between the Ottoman and the Habsburg Empires.
The portrait of the Princess Elina Cantacuzino (Violeta Barbu, ‘Elina Cantacuzino: a lady of
«great beauty in body and in soul»’) continues the theme of geographical and cultural mobility
illustrated by the two above-mentioned figures. The daughter of Wallachia’s ruling prince Radu
Şerban (1602–1611), Lady (Doamna) Elina was born in 1611 in Iaşi, the Moldavian capital city,
where her father had taken refuge with family, courtiers and army. Over the following nine years, she
lived in exile in the Moravian citadels Modor and Turnau and, for a short while, in Vienna. Political
vagaries sent her into exile several times in her long and eventful life, to Transylvania, Moldavia,
Constantinople and to the island of Crete, before she died in 1687. When direct testimonies are
lacking, a woman’s life may be deemed worthy of a biography when her access to power and her
symbolic capital are recognized as legitimate and can be shown to have given her an ascendancy over
contemporary male power-holders. Elina Cantacuzino was one such woman. When her husband, the
grand postelnik Constantin Cantacuzino – the founder of the Wallachian Cantacuzino clan – was
executed in 1667, she became the acknowledged head of the family. She ruled over the family, and
managed a huge patrimony comprising over eighty villages, with an iron fist. The significant wealth
she inherited was subsequently handed down the generations via a female line: her sole inheritors, the
ladies (jupâniţe) Maria and Anca of Coiani, descendants of the Craiovescu clan, which produced two
ruling princes in Wallachia in the sixteenth and seventeenth centuries.
For two decades, as the Cantacuzena domus was assailed by conflict and persecutions from
rival clans and their patrons, Elina Cantacuzino helped maintain family solidarity and unity. This
period of turmoil ended when one of her sons, Şerban Cantacuzino (r. 1679–1688), gained the
Wallachian throne. Mindful of the antiquity and nobility of her princely lineage, as well as of the
imperial origins of the Cantacuzinos, Elina fought for harmony and equity within the clan. Her
testaments show that she pursued patrimonial strategies, such as the undivided co-ownership of the
family estate by her six sons, which clearly put the power of the clan before the individual interests of

372
its members. This daughter and mother of princes was the first woman in the Romanian old regime to
make a pilgrimage to the Holy Land in 1668. At the end of the political trial of those responsible for
her husband’s death, Elina Cantacuzino, who had been instrumental in prosecuting the defendants,
gave an example of Christian charity when she also pardoned them. She made a decisive contribution
to promoting social cohesion by mending bridges between the rival clans vying for power in
Wallachia in the decade between 1670 and 1680.
Alongside this case study of a woman participating in a political trial, the present volume
includes an overview by Violeta Barbu of women’s access to justice in seventeenth-century
Wallachia. The main objective of the research undertaken for this essay (‘Ladies and commoners in
search of justice’) was to gain a clearer understanding of women’s capacity to actually use the legal
rights they were entitled to irrespective of class. Such rights were guaranteed in the Byzantine
juridical tradition as opposed the West-European tradition where the received Romano-Byzantine law
operated in constant competition with the national legal systems. On the basis of a serial body of
documents, chiefly comprising legal decisions of an administrative nature, Violeta Barbu analyzes
women’s right to make court appearances, to institute legal proceedings, to defend themselves, to act
as witnesses and swear an oath. She also looks at the extent to which there was a gender bias within
the legal system. The author resorts to the basic distinction between legal norm and the exceptions
and innovations arising from juridical practices in order to highlight different types of behaviours
among the women resorting to justice and the attitudes of the courts towards them. A number of case
studies allowed Violeta Barbu to study the dynamics of norms and practices and the chances women
had of bypassing the normative prescriptions of the law to gain a favourable outcome. These case
studies were compared to a large sample of legal categories as illustrated in the corpuses of internal
documents (1600–1656 and 1688–1714).
In the seventeenth century, Wallachian women enjoyed full legal rights if they were widowed
or unmarried. Married women could appear in court alongside their husbands or were represented by
them in cases where the object of the litigation was related to their dowry and where mother-in-law
and son-in-law were co-plaintiffs. Their legal competencies as heirs, testators, donors or sellers-
purchasers only pertained to their own assets. Once they were widowed, however, they enjoyed the
same civil legal rights as men.
In the first instance, the research covered criminal offences: murder, theft, defamation, forgery,
fraud. It is the view of this author that the legal system was fairly bias-free in terms of gender and that
in fact sentences were often more lenient when the defendants were women. Unlike Western Europe,
the Romanian culture of the time was comparatively free of the gender stereotypes which saw women
as subversive forces undermining society and therefore the sentences passed were not subject to such
distortions.
In civil court cases, women could be cited as witnesses for other women, for their husbands
and close kin, as well as – especially in the first decades of the seventeenth century – for third parties.
The subsequent decline in their capacity to act as witnesses for third parties can only be explained
perhaps as an alignment of old-regime Romanian society with the gender-biased pre-modern Western
juridical systems. For the first half of the seventeenth century, the research also uncovered instances
of collective witnessing. These situations, which involved groups of six or twelve women jurors
bearing witness on behalf of women defendants, were exceptional.
From the multicultural and multi-confessional world of seventeenth-century Transylvania,
Kinga S. Tűdös selected two life histories of elite women: Countess Erzsébet Kálnoki (‘Loyal to the
Szeckler heritage: Lázár Erzsébet, Count Kálnoki’s lady’) and Countess Mindszenti Krisztina (‘Duty
and love: Mindszenti Krisztina, Countess Csáki’). Lázár Erzsébet came from one of the top-echelon
noble families of late seventeenth-century Transylvania. Unexceptional otherwise, her profile and life
corresponded entirely to the model of the ideal wife adopted by the Transylvanian nobility. Unlike her
contemporary Sára Bulcesti, who was remarkable for her capacity to embrace novelty, Lázár Erzsébet
had a drama-free and, one might say, an undistinguished life, safely anchored in tradition and custom.
Yet, as Kinga S. Tűdös shows, this life has its own interest and exemplary value. As a resident of
Szecklerland (or Székely Land), her biography offers the historian a gateway into the study of the
elite society of eastern Transylvania. Granted autonomy privileges by the ruling princes of
Transylvania in exchange for military duties in the defence of the Eastern Carpathian border, over the

373
centuries Szecklerland developed its own customary law and a lifestyle which differed to some extent
from that of the rest of the principality. Lázár Erzsébet’s life offers insights into these traditions and
into a specifically Szeckler way of life, which she upheld and transmitted down the family line. The
descendant of a major elite family, Erzsébet was born in the family’s castle at Lăzarea, built in the
fifteenth century by the family founder. As the daughter of Lázár István V, first royal judge (judex
regis) of Scaunul (sedes) Ciuc, she received a strict education in a Catholic home at a time when the
Catholic faith was in a minority in Reformation Transylvania. She spent most of her time as a young
married woman supervising the building of the castles at Valea Crişurilor and Miclăuşoara, while her
husband was away on state duties. During the day, she would toil endlessly, running the household,
planting gardens, bringing up four daughters and a son. After sunset, she spent the evenings writing
long letters to her far-away husband, at one time in post in Vienna as Transylvanian vice-chancellor.
More importantly, Erzsébet was able to circulate the values she believed in amongst her circle and
transmit the material and spiritual heritage of her ancestors down the family line. Her correspondence
with her daughters and the inventories of her home at Valea Crişurilor were important sources which
helped reconstruct her domestic world with its furniture, personal belongings and general ambience.
She cultivated aromatic and medicinal herbs and selected seeds for herbal remedies which she used to
treat her children and servants. This study reconstructs in detail the material world of a Szeckler noble
house and of the gardens which Countess Lázár Erzsébet administered with consummate skill. The
correspondence she pursued with her husband and daughters adds the human and emotional
dimension to this depiction of the material environment in which she lived.
On a different note, Countess Mindszenti Krisztina appears as the heroine of a story of love
and devotion. Krisztina’s personality and life were reconstructed almost exclusively on the basis of
the intersecting discourses of her two husbands. The first was Erdélyi István, president of the princely
appellate court and Governor (Rom. comite, Lat. comes) of Turda. The second was the adventurous
and handsome Count Csáky István, famous for being at one time the lover of Katharina von
Brandenburg, Princess of Transylvania. The pages of the four testaments left behind by Erdélyi
István, an elderly, ailing husband, depict Krisztina as a devoted, dutiful and submissive wife, ready to
sacrifice herself for her husband’s well-being. Endowed with this impeccable reputation, she was
courted by the charming Count Csaki who, at the age of forty was widowed for a second time and was
regarded in society as a real catch. This second marriage was an awakening for the young widow,
who was still wearing mourning clothes.
Csáky István’s letters to his fiancée – later his wife – reveal a secretive and enduring love
story. The two had met and declared their feelings for each other when very young, but their destinies
had followed divergent paths. They were to be reunited later when both were widowed in their prime.
Their exchange of letters shows a youthful passion which time and separation had not extinguished.
As Krisztina was about to leave Transylvania to join her betrothed at the castle of Szepesvár (Spissky-
Zámek, in today’s Slovakia), Count Csaki’s epistles brimmed over with an erotic charge which defied
the period’s norms of religious and social restraint. Krisztina Mindszenti’s two marriages appear as
two facets of the conjugal relationship in the old regime: the first was in the mediaeval tradition of
submission and service to a much older spouse, while the second was in phase with the pre-modern,
seventeenth-century West-European ethos of mutual affection, erotic attraction and enduring passion
as the true foundations of a married couple’s life together. Moreover, this woman’s biography reflects
a cultural revolution in the ways the private space of the conjugal home is imagined and organized. In
his letters, her passionate husband gave precise instructions on how the couple’s bedroom was to be
furnished and arranged. This is no longer simply the re-imagining of a woman’s room or domain, as
was the case with Countess Lazar’s domestic dominion, but the emergence of a space of intimacy as
an emblem of a radical change in mores. Full of eloquent innuendoes, Count Csaki’s letters also
hinted at a male construction of the female body. With a courtier’s attention to fashion, adornment
and elegance, Csaki affectionately advised his wife on the fabrics and designs which would have
suited her best, and picked the most sought-after Viennese dressmakers for her.
The collective portrait devoted to the Transylvanian ladies who cultivated their gardens
(‘Ladies and their gardens in Szecklerland’) focuses on a new feminine pursuit which emerged with
the spread of the new fashionable taste for gardens and parks in Transylvania in the baroque age. In
the mediaeval period, one of the cardinal virtues of a wife, whether noblewoman or commoner, was

374
to be able to run her household competently. Then, this role was limited to the house itself, with an
emphasis on keeping the house clean, on kitchen duties, the education of children and the supervision
of servants. Things evolved and, by the seventeenth century, a good housewife had to look after a
kitchen garden and an ornamental garden, both indispensable elements in the new type of home.
Conduct books and practical prescriptive guides appeared, one of the most influential of which was
Apáczai Csere János’s Magyar Encyclopaedia (1653). This included guidelines on how to organize a
kitchen garden, how to collect seeds and plant seedlings, etc. Whether they were multi- or single-
culture, seventeenth-century gardens were modelled on the mediaeval monastery gardens which
included plots for aromatic and medicinal herbs (herbalurius) and distinct sections for growing
vegetables (hortus). Tending such gardens required specific skills, given their practical uses.
However, the gardening ladies of seventeenth-century Transylvania were not content simply with
putting fresh fruit and vegetables on their dinner tables or having a steady supply of herbal remedies.
Quite often, they proudly showed off large ornamental gardens and orchards situated in adjacent
position to their manors. Aesthetic values played an increasingly important role: flower species were
picked according to the trend of the moment, and seedlings were often imported from as far as
Holland. The spacious parks with rare species of trees, statuary and fountains were a thing of the
future: they only appeared next to Transylvanian castles in the eighteenth century. Drawing on manor
inventories (urbaria) and on the private correspondence between ladies and their husbands, Kinga S.
Tűdös’s study reveals the importance of gardens in the lives of the noble housewives and in the
domestic economy of noble houses. These gardens were women’s exclusive domain and arguably, they
were often perceived as extensions of the home and mirrors of the manor lady’s skill and refinement.
The three feminine portraits from nineteenth-century Wallachia and Moldavia focus on a very
specific life experience: displacement and exile. As some of the other studies in this volume show, the
political uncertainties of seventeenth-century East-Central Europe displaced many elite women once
their powerful husbands or male kin were disgraced or died. The twice-widowed Moldavian lady
Todosia (Maria Magdalena Székely, ‘Portrait of a lady with a pendant. Todosia Nicoriţoaia’) lived
for many years and finally died in Poland when her family fell victim to rival political claimants. In
similar circumstances, Anastasia Duca and Dafina Dabija, wives of ruling princes of Moldavia, had to
seek a safe haven in Constantinople, the capital of the suzerain power, at least once in the course of
their tumultuous lifetimes (Maria Magdalena Székely, ‘Portrait of a lady with a lover. Anastasia
Duca’ and ‘Portrait of a lady without a portrait. Ecaterina-Dafina Dabija’). While in exile, all three
women were busy ‘networking’ and seeking political allies in order to secure the return to power or
the mere survival of their own clans.
Violeta Barbu’s portrait of the Countess Maria Mammucca della Torre (1678–1749) illustrates
the related theme of estrangement resulting from a multi-national and multi-cultural background.
Della Torre’s letters reveal the emotional anguish caused by separation in a family life spanning the
Italian colonies of the Levant, the Szeckler regions of Transylvania and the capital cities of the two
Romanian Principalities.
It might appear at first sight that the life experiences of the three nineteenth-century women
included in this volume do not add anything substantially new to the theme of estrangement,
displacement and exile. Maria Rosetti (b. Marie Grant in Guernsey, 1819–1893), Hermione Quinet
(Ermiona Asachi, born in Vienna, 1821–1900), and Dora d’Istria (b. Elena Ghica in Bucharest, 1828–
1888) had multi-ethnic backgrounds, travelled or were displaced and suffered the pain of separation
and estrangement from native country, spouses and children, much like their seventeenth-century
counterparts. Yet, as Angela Jianu’s essays (‘Dora d’Istria: a gift made to Europe’; ‘Ermiona Asachi-
Quinet and the „republic of intelligences” ’; ‘Maria Rosetti: love and exile’) in this volume show,
there are important differences. Two of them, Hermione Quinet and Dora d’Istria, were writers in
their own right who left considerable bodies of work which articulated their experiences of temporary
or permanent displacement. Apart from a short span as a journalist in the 1870s, Maria Rosetti
remained largely in the shadow of her more famous husband, the Romanian forty-eighter, writer,
politician and founder of the Liberal Party, C. A. Rosetti. Yet, she left a significant correspondence
which shows the ways in which she positioned herself vis-à-vis her adoptive homeland, Romania, and
the ways in which she experienced exile daily during the Rosettis’ decade-long exile in Paris in the
aftermath of the crushed revolution of 1848. Their correspondence, pursued, mostly in French, from

375
1846 to 1883, must rank as one of the most interesting husband-and-wife exchanges of letters in
European culture and was made available to the general public by the late Marin Bucur in a two-
volume edition. The letters were an important channel of communication especially because the
Rosettis lived apart, on and off, for longer than twenty years.
Of the three, only Dora d’Istria was the descendant of an old elite family, the Ghikas (who
were of Albanian origin), and, through her father and uncle, was close to the Wallachian centres of
power. Hermione Quinet and Maria Rosetti are examples of middle-class and professional urbanites
caught up in the political turmoil of mid-nineteenth-century Romania and France by association with
their husbands’ activities. This raises the question whether, by the mid-century, (political) exile was
becoming a more generalized experience rather than one affecting ruling and aristocratic families
only, as seems to be largely the case in the old regime.
But were these women political exiles in the proper sense of the term? While still in Romania,
the young Elena Ghika (the future d’Istria) married the son of an old family of the Russian nobility,
Prince Koltsov-Massalsky. It was a free choice, but the marriage proved unhappy and the political
climate in St. Petersburg uncongenial for a woman with liberal inclinations. Like Germaine de Staël
and the painter Elisabeth Vigée-Lebrun in Napoleonic France, d’Istria took the unconventional step of
opting out of the marriage and living the life of the independent, free-thinking artist as a single
woman. Her exploits as alpinist, traveller and historian are recounted with self-promoting flair in her
prolific output as well as in the press coverage of the time. She lived in Switzerland and finally settled
in Italy, where she died, in Florence, at the age of sixty. While remaining discreet on the short period
she spent in the Russia of Nicholas I, in her works she copiously covers Romania, Albania and
Greece, the various ‘homelands’ with which she maintained lifelong and unaltered affective and
cultural affinities. Hers was the freely-chosen life of the nomadic, independent thinker rather than that
of persecuted, hunted and dispossessed exiles such as the Rosetti and the Quinet couples. She was
also financially-independent and secure as a ‘celebrity’ in her own time, a sense of security which is
reflected in her unhurried, rather self-conscious writing style and the leisurely, egalitarian and pan-European
thematic coverage of her works. She remained devoted to the Ghika dynasty and, as a moderately liberal
monarchist, she constantly promoted the family’s chances of offering a ruling prince to the embattled
Romanian Principalities, caught between Ottoman suzerainty and Russian influence.
In contrast to d’Istria, both Maria Rosetti and Hermione Quinet followed their husbands into
what was definitely categorized as ‘political’ exile even at the time. Both made the choice freely and
consequently suffered long periods of marginalization and financial distress, all spelled out in their
correspondence. Of the two, the wife of the French republican historian was a double exile: willingly,
from her native Romania, which she ‘repudiated’ for the rest of her life, and, under coercion, from the
political regime of Second-Empire France, a regime which her republican circles regarded as a
temporary and ignominious lapse in an otherwise glorious national history. Maria Rosetti returned to
Romania in 1857 and remained her husband’s loyal companion in the political turmoil which
accompanied the re-birth of the country as a modern nation.
One particular feature distinguishes these nineteenth-century women’s exile as a ‘modern’
type of exile: the expansion of the European press and their use of increased publishing opportunities
in the promotion of political and cultural causes. In France, the radical liberal circles of the Rosettis
and their associates allocated an important part of the diaspora’s budget to an insistent press campaign
in favour of the unification and autonomy of their captive land, especially around the Congress of
Paris (1856). They also ‘hired’ the pens of important French intellectuals such as Jules Michelet,
Edgar Quinet and Paul Bataillard in support of this cause. The publicity campaign surrounding, for
instance, the serialization in the French periodical Le Siècle of Jules Michelet’s text ‘Madame Rosetti’
(1853) was a collaborative Franco-Romanian enterprise with a double objective. In France, it was
meant to disseminate information on Romania as France’s ‘little Latin sister’ and her struggle for
independent nationhood. In Romania, such texts, often smuggled in under surveillance by the
Habsburg secret police, were meant to maintain alive the ideal of a united, and ideally, a republican
future nation. The memorialisation of Maria Rosetti in Michelet’s national-romantic text and in
C. D. Rosenthal’s 1850 portrait of her as ‘revolutionary Romania’ also created a feminine, Marianne-like
emblem for the embattled Romanian lands.

376
 In their writings, d’Istria and Hermione Quinet promoted the cause of women’s education
within the broader European ‘knowledge wars’ and the contemporary debates around women’s rights
and roles. Neither was a feminist and neither proposed a radical overhaul of gender hierarchies,
opting instead for a gradualist integration of women in the polity via education and via the
establishment of a ‘democracy of intelligences’. After the death of her only son, Hermione Quinet
was significantly involved in the private education of children of the French republican proscrits, thus
making an important contribution to the training of the Third Republic’s future republican ‘cadres’.
Although largely forgotten until recently, Dora d’Istria’s works on the history of women (Les femmes
en Orient, 1859–1860, and Des femmes par une femme, 1865) were arguably the first to put the
women of East-Central Europe and the Balkans on the map of European historiography.
Angela Jianu’s summative essay ‘Women in exile: space, time, text’ reviews the ways in which
the three nineteenth-century feminine figures selected for this volume were united in a number of
common cultural-political missions which were arguably strengthened rather than hindered by exile
and estrangement.
Translated from the Romanian by
ANGELA JIANU

377
 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

AA = Arta şi Arheologia
AHR = American Historical Review
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”
AIR = Arhiva Istorică a României
ALIL = Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară
ALPR = Anuarul Liceului „Petru Rareş” Piatra Neamţ
ANM = Arhivele Naţionale Maghiare
ANR = Arhivele Naţionale ale României
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice
ASEER = The American Slavic and East European Review
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
BAR = Biblioteca Academiei Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Istorice a României
BNR = Biblioteca Naţională a României
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BS = Balkan Studies
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române
CAI = Caiete de Antropologie Istorică
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti
CDM. S1 = Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale. Supliment I
CI = Cercetări Istorice
CL = Cercetări Literare
CNA = Cronica Numismatică şi Arheologică
CvL = Convorbiri Literare
DIR = Documente privind istoria României
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
DRH A = Documenta Romaniae Historica, seria Moldova
DRH B = Documenta Romaniae Historica, seria Ţara Românească
EcHR = Economic History Review
FHS = French Historical Studies
FS = Feminist Studies
GH = Gender & History
GlB = Glasul Bisericii
HUS = Harvard Ukrainian Studies
HWJ = History Workshop Journal
IN = Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă)
JEH = Journal of Economic History
JFH = Journal of Family History
JMEMS = Journal of Medieval and Early Modern Studies
JWH = Journal of Women’s History

379
 MA = Moyen Âge
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
NH = Northern History
PP = Past & Present
RA = Revista Arhivelor
RER = Revue des Etudes Roumaines
RESEE = Revues des Etudes Sud-Est Europeennes
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen
RI = Revista Istorică
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie
RIM = Revista de Istorie a Moldovei
RIR = Revista Istorică Română
RIS = Revista de Istorie Socială
RMS = Reading Medieval Studies
RQ = Renaissance Quarterly
RS = Renaissance Studies
Rsl = Romanoslavica
SCJ = Sixteenth Century Journal
SEHR = Scandinavian Economic History Review
SJANI = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi
SJANS = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
SMMIM = Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Medie
SV = Studi Veneziani
TC = Teodor Codrescu
TH = Textile History
WS = Women’s Studies

380
 CUPRINS

Cuvânt-înainte ........................................................................................................................... 5

I. MOLDOVA, sec. XVII (Maria Magdalena Székely)

1. Portret de jupâneasă cu pandantiv. Todosia Nicoriţoaia ........................................... 9
2. Portret de doamnă fără de portret. Ecaterina-Dafina Dabija .................................... 25
3. Portret de doamnă cu ibovnic. Anastasia Duca ......................................................... 45
4. Portret de grup. Femei cu meserii în Iaşii veacului al XVII-lea ................................. 73
Ilustraţii

II. ŢARA ROMÂNEASCĂ, sec. XVII–XVIII (Violeta Barbu)

5. Elina Cantacuzino: Doamna „prea frumoasă la suflet şi la trup” ............................. 97
6. Maria Mamucca della Torre-Kálnoky: contesa de la fruntariile imperiilor ............... 149
7. Femei, jupânese şi doamne în căutarea dreptăţii ....................................................... 187
Ilustraţii

III. TRANSILVANIA, sec. XVII–XVIII (Kinga S. Tüdős)

8. O doamnă pentru vremuri noi: Sara Bulcesti-Székely-Haller (Kinga S. Tüdős şi
Violeta Barbu) ........................................................................................................... 241
9. Fidelitatea moştenirii secuieşti: Lázár Erzsébet, doamna contelui Kálnoky ............. 269
10. Datorie şi iubire: Mindszenti Krisztina, contesă Csáki ............................................ 291
11. Doamnele gospodine din Ţinutul Secuiesc şi grădinile lor ....................................... 321
Ilustraţii

IV. PRINCIPATELE ROMÂNE, sec. XIX (Angela Jianu)

12. Dora d’Istria: un dar făcut Europei ......................................................................... 331
13. Ermiona Asachi-Quinet şi „republica inteligenţelor” .............................................. 339
14. Maria Rosetti: iubire şi exil ...................................................................................... 349
15. Femei în exil: spaţiu, timp, text ................................................................................ 357
Ilustraţii

Abstract .......................................................................................................................... 365

Abrevieri bibliografice ................................................................................................... 379

381
382