UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE

TEZĂ DE DOCTORAT - REZUMAT

CULTURA ROMÂNĂ ÎN MOLDOVA

LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVII-LEA

Coordonator:
Prof. univ. dr. ALEXANDRU-FLORIN
PLATON

Doctorand:
CĂTĂLINA-ELENA ILIESCU (CĂS.
CHELCU)

2009

1
Introducere

Iniţiativa întocmirii unei lucrări de doctorat despre cultura

română scrisă 1 , din Moldova mijlocului de secol XVII, stârneşte
destulă nelinişte celui care se încumetă să cerceteze acest subiect
„clasic”, aparent banal şi demult epuizat, dar care se dezvăluie încă
plin de ambiguităţi, lacune şi intrigi dificil de lămurit. Faptul pare şi
mai grav, cu atât mai mult cu cât există o bogată literatură pe această
temă, redând nenumărate opţiuni personale, tonuri polemice, eforturi
restitutive şi interpretări nuanţate, alimentate deopotrivă de
specialişti în istorie, filologie, antropologie istorică, sociologie ş.a.
Fiecare abordare propune o metodologie specifică, în final cerând
tuturor o certă deschidere interdisciplinară şi un exerciţiu constant în
domeniile „altora”. Dificultăţile sporesc însă farmecul acestei
investigaţii şi ne obligă, deopotrivă, la rigoare, modestie şi
deschidere intelectuală în reevaluarea unui segment cultural
definitoriu pentru istoria noastră premodernă.
Lucrarea noastră îşi propune să decripteze, în termenii cei
mai adecvaţi stadiului actual al istoriografiei române, fenomenul
cultural al scriiturii din epocă, fără a insista asupra posibilelor
conotaţii estetice, hermeneutice sau filologice, care se cuvin
specialiştilor mult mai avizaţi în aceste domenii. Am urmărit, din
interiorul ştiinţei istorice, conexiunile multiple şi adesea eludate, care
au animat o epocă: actorii vieţii politice, militare şi sociale,
rivalităţile şi dependenţele ce legau puternicii zilei, soarta autorilor şi
a lucrărilor lor, aruncaţi, deopotrivă, la discreţia acestora.
Se ştie că apariţia primelor scrieri în limba poporului a
constituit un fapt cu totul remarcabil, care a determinat schimbări
vizibile în viaţa culturală şi cotidiană a celor care au frecventat
aceste scrieri. Decalajul între diverse spaţii culturale a fost, pe
alocuri, exagerat interpretat de istorici şi filologi, oferind o veritabilă
sursă de observaţii eronate relative la cultura română scrisă, de la
1
Mare parte a referinţelor bibliografice aparţin literaturii române vechi
(sau culturii române scrise din Evul Mediu până în epoca modernă).
Asupra apelativului „vechi”, introdus de paşoptişti cu înţelesul de
recunoaştere a tradiţiilor arhaice, a fost exprimată o oarecare îndoială în
ceea ce priveşte valabilitatea lui din perspectiva actuală a abordării
problemelor (vezi Ştefan S. Gorovei, Cărturari insuficienţi cunoscuţi (de
la hotarul veacurilor XVII-XVIII), în vol. Un veac de aur în Moldova
(1643-1743), Chişinău-Bucureşti, 1996, p. 193–203).

2
mijlocul veacului al XVII-lea. Acest fapt ne-a impus o prudenţă
suplimentară în investigarea fenomenului cultural privitor la scrierile
în limba română din Moldova, cu atât mai mult cu cât punctele de
vedere dominante au oscilat permanent între caracterul religios al
culturii în Evul Mediu – inclusiv în secolul al XVII-lea – şi
apartenenţa acestui veac la epoca modernă, ultima încadrare
justificându-se prin „laicizarea gândirii, atitudinile umaniste, noile
curente de politică externă” 2 . O soluţie în tranşarea acestor opţiuni
divergente a fost, pe lângă necesarul spirit critic cerut oricărui istoric,
tocmai insistenţa în a cunoaşte cât mai amănunţit contextul istoric.
Între problemele pe care lingvistica şi studiul limbii le-au
dezbătut de-a lungul timpului, relativ la tema propusă, se află fixarea
stadiului de evoluţie al limbii române, problemele de metodologie
ridicate de realizarea sintezelor literare şi istorice, identificarea
marilor modele şi curente culturale, cum ar fi cel bizantin ortodox,
apoi studiul comparativ regional, cu accent pe lumea slavonă,
circulaţia manuscriselor şi a tipăriturilor etc. Dacă redarea faptului de

2
Vezi Virgil Cândea, Raţiunea dominantă: contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 226-227. În viziunea lui Virgil
Cândea, colaborarea Bisericii cu laicii în secolul al XVII-lea a constituit temelia
„laicizării culturii noastre”. „Desfăşurată o vreme din iniţiativa şi sub îndrumarea
Bisericii, colaborarea cu laicii a însemnat o primejdie pentru aceasta îndată ce,
lărgindu-şi orizontul ideologic şi adoptând metodele noi de lucru, laicii au dobândit o
autoritate cărturărească de sine stătătoare. În cadrul aceleiaşi ideologii feudale,
curiozitatea lor pentru cultura nouă, venită din alte zone decât cele ecleziastice,
curiozitate prezentă la toţi cărturarii români din a doua jumătate a secolului XVII, fie
că e vorba de istorie, literatură antică, filozofie sau filologie, reprezintă premisele unei
orientări noi în cultura noastră care, printr-un proces îndelungat dar mereu mai
evident, va duce la izolarea ideologiei ecleziastice şi va pregăti spiritul înnoitor de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea” (Ibidem, p. 152).
Într-un volum privitor la caracteristicile artei în epoca lui Vasile vodă
Lupu, Ana Dobjanschi şi Victor Simion se referă la „temeliile unei vieţi spirituale
laice, fapt care va marca totodată sfârşitul patronajului (absolut) ecleziastic asupra
culturii româneşti”. Dovada supremă o constituie, potrivit aceloraşi autori, umanismul
care prin coordonatele sale „a determinat începutul procesului de deplasare treptată pe
plan ideologic a problematicii umane din sfera valorilor religioase în aceea a valorilor
istorice, etice, morale, filozofie ş.a.m.d., proces ce se va accentua şi mai mult în
secolul al XVIII-lea”. Pentru laicizarea cu orice preţ a scrierilor în limba română
alcătuite în secolul al XVII-lea, s-a mers până acolo încât intercalările cu caracter laic
din textele religioase au fost supravalorizate, deturnând aproape în totalitate sensul
scrierii ca atare şi scopul pentru care ea a fost redactată. Astfel s-a ajuns la aprecieri de
genul „prin adaptările, modificările sau intercalările respective, textul îşi pierde din
încărcătura sa religioasă ilustrând de fapt acel simptom pe care îl vom regăsi şi în alte
domenii ale existenţei spirituale a societăţii, şi anume orientarea treptată spre laic, spre
viaţa de toate zilele, şi deci spre om” (Ana Dobjanschi, Victor Simion, Arta în epoca
lui Vasile Lupu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p. 18-19).

3
cultură la nivel descriptiv a fost, în general, una corectă, interpretarea
acestuia a lăsat loc, de multe ori, speculaţiilor. De pildă, dorinţa de a
laiciza istoria culturii – din motive ce ţin de o anumită practică
politică şi istoriografică – a îndemnat la emiterea unor ipoteze
eronate cu privire la caracterul scrierilor în limba română apărute în
acest veac. Afirmarea unei tot mai mari vechimi a fenomenului
cultural românesc, sincronizarea forţată a literaturii noastre cu cea
occidentală, demonstrarea existenţei unei literaturi renascentiste sau
a unui baroc autohton au fost alimentate de „varianta neştiinţifică a
culturalismului” 3 care a fost protocronismul 4 .

3
Nicolae Florescu, Istoriografia literaturii române vechi, vol. I, Evoluţia
metodelor de cercetare, Editura „Jurnalul literar”, 1996, p. 37.
4
O analiză a protocronismului românesc, în cadrul căruia conceptul de
baroc a fost promovat cu asiduitate, o face Alexandra Tomiţă. În opinia
autoarei, acesta însemna deturnarea şi alterarea valorilor culturale prin
pătrunderea masivă a politicului. Autoarea are în vedere trei obiective:
definirea conceptului de „protocronism”, prezentarea sumară a „actorilor”
identificabili pe scena indigenismului şi descrierea caracteristicilor
„neaoşismului matur” în faza doctrinară. Ultimul obiectiv cuprinde: un
instrumentar ideologic şi aparat conceptual/terminologic, program de
acţiune, canale de diseminare a ideilor, publicul-ţintă, chiar şi „codul
deontologic” rezultat prin prescrierea unor norme de comportament pentru
adepţi, respectiv generarea unei adevărate „ebulaţii” intelectuale.
Protocronismul este văzut ca o idee „beligerantă”, care a scindat lumea
culturală românească. Denumirea conceptului aparţine lui Edgar Papu, aşa
cum a expus-o în articolul Protocronism românesc - publicat în revista
Secolul 20, nr. 160-161 (5-6), p. 8, în anul 1974 - şi reluat în Protocronism
şi sinteză, în aceeaşi revistă, doi ani mai târziu. Definiţia acestui curent
este, în opinia Alexandrei Tomiţă, „o constelaţie de motive şi structuri
mitologice, produse/încurajate să se producă de către propaganda
comunistă. (…) Un curent în care discursul naţionalist a recuperat două
teme majore: trecutul şi valorile autohtone şi în cadrul cărora istoria eroică
şi valorile naţionale au fost tot mai mult invocate şi hiperbolizate” (eadem,
O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, Bucureşti,
Cartea Românească, 2007, p. 7-13; dezbatera privind protocronismul
românesc, şi la Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism,
Constanţa, Editura Pontica, 2002).
Cercetătorii acestui curent sunt de acord că terenul pe care s-a dat bătălia
între adepţii şi opozanţii protocronismului a fost cel al literaturii, pentru
că autoritatea culturală pe care o emana literatura protocronistă constituia
un sprijin ideologic şi, ca urmare, o influenţă politică pe măsură
(Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub
Ceauseşcu, traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994, p. 195). Prin promovarea acestui concept, puterea
politică şi-a căutat noi forme de legitimitate, făcând din el o armă
propagandistică a naţional comunismului. Această nevoie de legitimitate
din partea puterii politice a făcut ca întreg trecutul să fie anexat de
regimul comunist (Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub

4
 Argumentul existenţei angoasei baroce medievale în poemul
Viaţa lumii a lui Miron Costin este înlocuit, în alte critici, cu
prezenţa motivelor extrase din literatura religioasă medievală şi din
vechii poeţi latini. „Spiritul poemului este acela creştin, de la un
capăt la altul, el fiind o lamentaţie tipică pe tema universalităţii
morţii, fără vreun accent individualist. Omnia sunt hominum tenui
pendentia filo este versul ovidian din care a luat naştere imaginea cu
firul de aţă de la începutul poemului lui Costin. Motivul ubi sunt,
care face pandant? fortunei labilis, se găseşte la Ovidiu, Ioan
Hrisostom, Villon şi alţii, legiune” 5 .
Despre cărţile populare se spune că „au avut un mare rol în
formarea gustului pentru citit al maselor, în dezvoltarea imaginaţiei
creatoare şi în trezirea conştiinţei lor sociale” 6 . Mai mult, rostul
alcătuirii lor era acela că „răspundeau năzuinţelor poporului, însetat
de libertate şi dreptate socială; prin stilul lor glumeţ şi limba
populară, prin învăţăturile lor practice, ele se adresau mai ales
oamenilor din popor” 7 . Pe de altă parte, Dan Simonescu, conchide,
pe bună dreptate, că Istoriia despre marele Alexandru împărat a fost
o carte cu conţinut laic, cea mai răspândită la noi.
Pătrunderea romanului popular în mediul românesc, prin
traducerea lui în limba română, a fost interpretată în maniera
protocronistă enunţată de Edgar Papu. Însă între ipotezele formulate
de acesta, unele sunt perfect valabile. De pildă: „A trata despre
romanele populare medievale ale românilor înseamnă a vorbi despre
capacitatea poporului român de a-şi însuşi în forme naţionale proprii
valori ale literaturii universale; înseamnă a vorbi de posibilităţile
estetice şi literare ale poporului român, manifestate şi dovedite prin
modul de a prelucra creator romanele cavalereşti occidentale şi
romanele orientale. Autorii prelucrărilor au ţinut întotdeauna seamă,

comunism, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 82). Istoriografia va avea

soarta literaturii. Exagerări pe care adepţii protocronismului le-au produs:
geniul naţional, maturitatea precoce a culturii româneşti, dreptul şi
aspiraţia românilor la universalitate şi exaltarea trecutului glorios toate au
fost translate cu uşurinţă şi amplificate în zona istoriografiei şi a literaturii
„de popularizare” istorică.
5
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de
literatură, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2008, p. 30.
6
Dan Simonescu, Prefaţă la Alexandria, Bucureşti, 1956, p. 4.
7
Ibidem, p. 4-5.

5
în mod necesar dar fără ostentaţie, de realităţile vieţii sociale ale
lumii româneşti, căreia îi oferea spre citire noi opere literare” 8 .
Pentru Dan Simonescu, cartea despre Esop, înţeleptul popular
al antichităţii, din punct de vedere „ideologic”, „răspunde năzuinţelor
sociale ale sclavilor şi iobagilor. Simbolizează protestul împotriva
asupririi exercitate de clasa stăpânitoare, întrupează lupta pentru
libertatea omului şi pentru dreptate socială. Prin exemple povestite cu
umor, în ton glumeţ, mai rar cu accent vehement satiric, Esopia
biciuieşte lăcomia şi îngâmfarea celor avuţi, mândria stăpânilor de
sclavi, în contrast cu modestia sclavului Esop. În partea biografică a
romanului se vorbeşte despre dorinţa maselor care au vrut şi încercat de
şapte ori ca Esop să fie eliberat. Poporul se revoltă şi cere lui Xantus
eliberarea înţeleptului sclav. Cu ajutorul maselor, Esop ajunge, din sclav,
consilier al lui Cresus şi al împăratului Babilonului, Lichir. În această
calitate, el luptă cu samienii (locuitorii insulei Samos) să nu cadă în
robia lui Lichir şi le asigură independenţa. Esop este tipul eroului
popular care pune la locul lui pe stăpânul abuziv şi tiran”9 .
Termenul de baroc a pătruns în secolele XVI-XVII, cu
înţelesul de „bizar”, „ciudat”, „extravagant”, „absurd”, dar este utilizat
estetic abia în literatura secolului al XVIII-lea în Occident10 . Au fost
exprimate mai multe puncte de vedere cu privire la existenţa barocului în
literatura română. Unii autori consideră că se poate vorbi despre acest
stil la noi „într-o oarecare măsură”11 . Pentru alţii, barocul sau Renaşterea
sunt formule fără fond în literatura română veche12 . Pe urmele unor
exegeţi occidentali, precum Eugenio d’Ors, Edgar Papu atribuia un
caracter baroc anumitor momente de civilizaţie şi fapte de creaţie
artistică realizate în tot cursul istoriei noastre, începând de la daci.
Barocul apare în secolul al XVII-lea, materializat mai ales în arhitectură
(mănăstirea Dragomirna) şi în literatură (Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie). Prefigurări ale unui asemenea
„protocronism” ar putea fi aflate şi în veacul precedent, grefate pe
varianta autohtonă a unui „clasicism bizantin”.

8
Idem, Romanul popular în literatura română medievală, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, p. 19.
9
Ibidem, p. 37.
10
Dumitru Micu, Baroc, în Dicţionarul general al literaturii române, I,
A/B, coordonator Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
2004, p. 383.
11
Vezi Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, Editura
Univers, 1973, s.v. Barocul.
12
Violeta Barbu, Proza oratorică în cultura românească veche: un gen
literar?, în AIIX, tom XXVIII, 1991, p. 282.

6
 Ca adevărată epocă a barocului românesc au fost
considerate secolele XVII-XVIII, fiind consacrat în arhitectură de
bisericile Dragomirna, Trei Ierarhi şi Golia, în pictură de frescele
murale din epocă, în broderie, în arta ceramică sau în marile opere
literare ale vremii, cum ar fi scrierile lui Miron Costin, versurile lui
Dosoftei, Istoria ieroglifică a lui Cantemir 13 . De pildă, Dan Horia
Mazilu identifica însuşiri baroce la unele scrieri în limba română din
secolul al XVII-lea. În lucrarea sa, Barocul în literatura română din
secolul al XVII-lea, susţine că semnele barocului nu apar în secolul
al XVIII-lea, ci în cel precedent, ca urmare a contactelor culturale cu
Polonia şi Ucraina: „Secolul al XVIII-lea înregistrează doar a treia şi
ultima etapă a acestui proces de receptare a stilului, cu sugestii
italiene, venite pe filieră neogrecească, şi cu mai multe contacte –
acum directe – realizate cu literaturile apusene” 14 . Istoricul literar nu
consideră că barocul a apărut în secolul al XVI-lea, pentru că atunci
era prezent curentul Renaşterii − care începe cu Neagoe Basarab şi
se încheie la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, cu
Udrişte Năsturel, precum şi cu faptele de cultură ale unor mari
ierarhi şi boieri cărturari 15 . Stilul literar baroc este văzut ca formă de
manifestare la scară continentală a unei „crize de conştiinţă”, care
avea nevoie de o compensaţie estetică. La noi a pătruns pe filieră
catolică (şcolile din Polonia unde au studiat boierii cărturari) şi
ortodoxă. Autorul considera că spiritualitatea barocă n-a generat un
stil de epocă hegemon, ci manifestările ei s-au concretizat în
producţii literare ce deţin o pondere sensibilă în creaţia culturală din
perioada veche: versurile la stemă 16 . Ion Istrate propunea, în 1982,
„un nou model de interpretare: geneza barocului din spaţiul cultural
românesc ca implicat în acţiunea formativă a cărţilor populare,
convergentă cu autohtonizarea fondului spiritual bizantin” 17 .
Asimilarea tot mai adâncă a culturii bizantine a dus la descoperirea
fundamentelor europene, greco-latine, ale acesteia, preluate de

13
Vezi Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc: tipologia
stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Iaşi, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”, 2002.
14
Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al 17-lea,
Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 113.
15
Idem, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Editura
Minerva, 1984, p. 85.
16
Vezi capitolul „Stihurile la stemă” – o poezie emblematică sui-generis,
în vol. Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti,
Editura Minerva, 1976, p.121-156.
17
Ion Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1982,
p. 352.

7
umanismul Renaşterii şi transmise barocului. În aceste fundamente
îşi are sursa primordială şi cultura română. Autorul acordă cărţilor
populare care pătrund cu lumea lor fabuloasă în literatura română, un
loc important în configurarea acestui stil. Fără a avea un conţinut
baroc, aceste cărţi posedă conţinuturi ce includ semne ale viitorului
stil. Ideea principală rămâne trecerea firească, prin intermediul
cărţilor populare, de la bizantin la baroc. Dintre scrierile secolului al
XVII-lea, Ion Istrate include în stilul barocului Viaţa lumii, a lui
Miron Costin. Considerăm că s-a afirmat, pe bună dreptate, că
„încercarea de a pune cea mai mare parte a literaturii române de la
sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul lui XVIII, sub semnul
barocului, nu-şi află justificarea şi că, în raportul dintre înţelepciune
şi imaginaţie, balanţa înclină multă vreme în cultura noastră în
favoarea înţelepciunii”, barocul occidental constituind un termen de
comparaţie, nu o sursă de inspiraţie 18 .
Dan Zamfirescu, urmând conţinutul conceptual al barocului
impus de Edgar Papu 19 , îl descria pe mitropolitul Petru Movilă drept
„o mare figură a culturii europene”, dar limbajul său trădează
aceeaşi „aplecare” către protocronism. Acelaşi istoric literar vorbea
despre o „prezenţă mondială” a mitropolitului de Kiev în prima
jumătate a secolului al XVII-lea, prin redactarea Mărturisirii
ortodoxe, „simbolul unui universalism definibil la antipodul
mondialismului – ca ECUMENICITATE” (subl. aut.) 20 . Însă
factorul determinant al consacrării lui Petru Movilă îl constituise
domnul Moldovei, Vasile Lupu, cel care a reuşit să adune la Iaşi, în
toamna anului 1642, reprezentanţi ai lumii ortodoxe în cadrul
Sinodului ţinut aici. Pornind de la acest sinod, lucrarea a devenit una
din cărţile importante ale dogmei ortodoxe, fiind acceptată de
reprezentanţii Ortodoxiei cu unele amendamente. Fără Vasile vodă şi
fără întrunirea acestui Sinod Petru Movilă „ar fi rămas un mare
ierarh ucrainean de origine română, aşa cum Nicolae Olahus a fost
primatul Ungariei catolice. Nimic mai mult” 21 . Mai mult, lucrările

18
Cătălina Velculescu, Între scriere şi oralitate, Bucureşti, Editura
Minerva, 1988, p. 91. Şi Nicolae Manolescu s-a exprimat pe această temă
în A existat un baroc românesc?, în Istoria critică a literaturii române,
vol. I, 1990, p. 10-12, considerând că argumentele aduse în sprijinului
barocului la Miron Costin în Viaţa lumii şi Dosoftei nu sunt
convingătoare.
19
Dan Zamfirescu, Cultura română – sinteză europeană,
Bucureşti/Chişinău, Editura Litera, 2002, p. 15-16.
20
Ibidem, p. 274-275.
21
Ibidem.

8
cărturarilor Evului de Mijloc românesc sunt, în viziunea sa, „pilonii
de granit pe care se sprijină marea creaţie a clasicilor şi reprezintă un
moment din cele mai originale şi mai reprezentative în dezvoltarea
culturii române” 22 .
În ceea ce priveşte însuşirile baroce ale bisericii mănăstirii
Trei Ierarhi, Ştefan Andreescu şi-a exprimat unele îndoieli. El a legat
fastuosul edificiu ieşean de profilul cultural ambiguu al „omului
nou” care a fost Vasile vodă Lupu: „De o parte el îşi caută rădăcinile,
este plin de pietate faţă de opera înaintaşilor săi în scaunul Moldovei
şi vrea să fie vrednic de ei; de alta, conştient de vremelnicia puterii
încredinţate lui de sultan, încearcă „aici şi acum” să rupă barierele
impuse de propria condiţie, făptuind lucruri de excepţie, pe măsura
lui de «om cu hire înaltă şi împărătească, mai mult decât
domnească»” 23 .
Adunând şi ierarhizând interpretările divergente pe care le-
au provocat discuţiile despre cultura scrisă în limba română din
veacul al XVII-lea, în lucrarea noastră am urmărit să realizăm o
restituţie istoriografică, delimitându-ne de acele perspective care
deformau sensul faptului de cultură. Desigur, nu poate fi vorba de o
investigaţie exhaustivă. Din cuprinsul culturii scrise la mijlocul
secolului al XVII-lea am urmărit mai cu seamă zona istoriografică,
fascinantă specie a literaturii de epocă, învestită deopotrivă cu
valoare de sursă istorică, de martor pentru viaţa şi prezentul
autorului, de rafinament artistic memorabil.
Analiza noastră a căutat să plaseze fenomenul cultural în
relaţie cu societatea, cu factorii de putere politică, militară,
ecleziastică, care i-au condiţionat formele de expresie. Raportarea
culturii române de la mijlocul secolului al XVII-lea la climatul est-
european şi judecarea ei în funcţie de schimbările petrecute în spaţiul
occidental (cel central-european, mai cu seamă) reprezintă o condiţie
esenţială a înţelegerii fenomenelor româneşti din acest veac.
Literatura română s-a dezvoltat în aria culturii răsăritene, pe temeliile
tradiţiei bizantine, difuzată la noi prin intermediul limbilor slavonă şi
greacă. Majoritatea scrierilor în limba română de la mijlocul
secolului al XVII-lea din Moldova, perioadă cunoscută sub numele

22
Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 28.
23
Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae, vol. II, Relaţiile politice dintre
Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659,
Bucureşti, Editura Albatros, 1989, p. 151.

9
de epoca lui Vasile Lupu, domn „înzestrat cu o deschidere şi
mobilitate mentală remarcabile” 24 , care a fost inaugurată de primele
traduceri ale mitropolitului Varlaam şi s-a încheiat cu momentul
Dosoftei, când dezideratele de la începutul veacului îşi găsiseră
împlinirea, prin introducerea limbii române în Biserică − sunt de
factură religioasă. Apariţia cărţii laice în acest interval de timp, cu
excepţia Cărţii româneşti de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu
− cum a mai fost numită datorită implicării domnului Moldovei la
traducerea şi tipărirea ei − precum şi a Istoriilor lui Herodot − ce
face parte din categoria cărţilor populare, a căror traducere din limba
greacă a fost tot o iniţiativă domnească 25 − s-a produs pe cale
neoficială, „populară”. Colportarea lor a fost suficient de intensă,
pentru ca acest gen de scrieri să pătrundă în toate mediile sociale,
inclusiv în cele clericale. Unele dintre ele, cu toate că erau incluse în
categoria cărţilor interzise de Biserică, se aflau în proprietatea
clericilor. O problemă ce solicită o dezbatere aparte este competenţa
unora dintre cărturarii laici de a traduce scrieri religioase. Un
exemplu elocvent în acest sens este Nicolae Spătarul (Milescu), ce s-
a detaşat de ceilalţi cărturari din epocă, tocmai prin activitatea de
traducere a unor astfel de lucrări. Aşa cum s-a întâmplat în cultura
polonă în secolele XVI-XVII, scrierile în limba română de la
mijlocul secolului al XVII-lea au cuprins şi versuri despre care s-a
spus că sunt, fie laice, fie religioase. O polemică intensă s-a ivit în
jurul problemei originalităţii textelor în limba română, ca şi în ceea
ce priveşte dimensiunea laică şi religioasă în cronicile lui Grigore
Ureche şi Miron Costin.
Parcurgerea tuturor acestor definiri, repertorieri, analize,
dileme şi polemici mai mult sau mai puţin „obiective”, referitoare la
doar câteva din momentele-cheie ale istoriei culturii române, a
necesitat din partea noastră un efort de sinteză susţinut,
îndepărtându-ne de pretenţia unei restituţii exhaustive. Se poate
spune că, şi de această dată, cărturarii vremii şi-au educat cu răbdare
cititorii şi ucenicii, reuşind să ne trimită, cu discreţie şi fidelitate,
într-o lume a trudei fireşti şi neostentative asupra Cuvântului – şi
asupra cuvintelor tuturor celor de dinaintea noastră.

24
Ibidem, p. 168.
25
Vezi Ştefan S. Gorovei, Circulaţia „Herodotului” de la Coşula: explicaţii
genealogice pentru un fenomen cultural, în AG, V (X), 1998, 3–4, p. 155–169.

10
Capitolul I. Moldova şi marile curente culturale europene, la
mijlocul secolului al XVII-lea

Coordonatele culturii române scrise, de la jumătatea

secolului al XVII-lea, în Moldova, se află în strânsă legătură cu
întregul context al epocii. Redarea atmosferei proprii acestui
segment temporal − pe care ne-am obişnuit să-l numim „epoca lui
Vasile Lupu” − şi raportarea la climatul est-european, în general,
sunt absolut necesare înţelegerii fenomenelor ce au animat cultura
scrisă în acea vreme. Ne referim aici la două registre − cel intelectual
răsăritean, marcat de influenţele polonă şi greacă, al căror catalizator
a fost Petru Movilă − şi cel religios, de sorginte iniţial occidentală,
cu repercusiuni specifice în Estul Europei. Acesta din urmă s-a
definit, în principal, prin două mari evenimente ce au zguduit
Creştinătatea în secolele XVI-XVII: ofensiva iezuită – asociată
cunoscutei „Contrareforme” catolice, care a însemnat, aici, „acţiunile
şi tendinţele unor misionari şi ale unor reprezentanţi ai elitei catolice
din Moldova de a introduce normele tridentine şi de aliniere a
catolicismului din această zonă la standarde occidentale” – şi,
respectiv, „Contrareforma” ortodoxă, „o mişcare aflată sub influenţa
lui Petru Movilă, care urmărea ridicarea nivelului cultural al Bisericii
ortodoxe, dar care avea şi o dimensiune anti-reformată, faţă de
încercările calvine de asimilare a românilor ortodocşi din
Transilvania” 26 . În plan literar, specialiştii au sesizat şi unele
influenţe ale barocului, identificate în scrierile în limba română, mai
cu seamă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea 27 .
În mod substanţial, istoriografia română din secolul al XVII
a beneficiat de înrâurirea polonă. Cu toată aparenta inconsistenţă a
curentului renascentist în cultura poloneză, influenţa literaturii
asupra cărturarilor români a fost considerată ca fiind deosebit de
semnificativă de către istoricii noştri, dezvoltându-se, pe această

26
Liviu Pilat, Ortodoxie, catolicism şi „Contrareformă” în Moldova la
mijlocul secolului XVII, în Ion Toderaşcu (coord.), Etnie şi confesiune în
Moldova medievală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2006, p. 114.
27
Lucrarea lui Edgar Papu (Barocul ca tip de existenţă, Bucureşti, Editura
Minerva, 1977) constituie o lucrare de pionierat privind existenţa
barocului în cultura română din veacul al XVII-lea, direcţie de cercetare
continuată mai cu seamă de Dan Horia Mazilu.

11
cale, şi la noi gustul pentru literatura clasică latină şi greacă, aşa cum
era el cultivat în operele poloneze.
Influenţa greacă asupra culturii române este vizibilă din
timpul lui Vasile Lupu, în a doua jumătate a veacului fiind şi mai
vizibilă. În ansamblu, literatura clasică greacă şi bizantină, apoi cea
neogreacă, au lăsat urme evidente asupra culturii române din secolul
al XVII 28 .
Unii istorici ai literaturii şi ai artelor plastice au considerat
că, la mijlocul secolului al XVII-lea, a existat „un baroc într-o
interpretare locală, românească”, într-un context politic frământat şi
neliniştitor, dublat de opţiunile societăţii de atunci − de gustul pentru
noutatea extravagantă şi pentru contraste puternice, de o anume
aplecare către ceremoniile detaliate şi spectaculoase. Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi este, de obicei, considerată exemplificarea cea mai
convingătoare a impactului acestui curent cultural occidental în
Moldova 29 . Mai mult, secolul al XVII-lea în Moldova a fost apreciat,
deopotrivă drept „aristocratic”, dar şi „extrem de «modern», de
sintetic-european” nu doar monumentele ridicate sau refăcute de
Vasile Lupu (bisericile Trei Ierarhi sau Golia), ci şi prin versurile lui
Dosoftei, prin opera lui Nicolae Costin şi cea a lui Nicolae Spătarul
(Milescu), dar mai ales prin lucrările lui Dimitrie Cantemir 30 . De
asemenea, lumea românească din secolele XVII şi XVIII a fost
percepută drept una „profund europeană, cu neaşteptate şi imediate
deschideri spre tot ceea ce era nou şi de preţ în toate orizonturile”,
vizibile mai ales în planul figurativ al culturii 31 . Totuşi, a vorbi prea
insistent despre „caracterul european al literaturii române vechi” −
însuşire atribuită literaturii române din secolul al XVII-lea, într-un
timp în care chiar termenul „Europa” abia se născuse – este exagerat,
de vreme ce contemporanii înşişi preferau încă noţiunea de
„Creştinătate” 32 .
Împrejurările politice de la începutul secolului al XVII-lea
au impulsionat programul cultural înfăptuit de Petru Movilă, care s-a

28
Olga Cicanci, Literatura în limba greacă în Moldova şi Ţara
Românească în veacul al XVII-lea, în „Studii”, t. 23, 1970, nr. 1, p. 41.
29
Răzvan Theodorescu, Piatra Trei Ierarhilor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1979, p. 12.
30
Ibidem, p. 8-9.
31
Ibidem, p. 37.
32
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, traducere de Adrian
Alexandru Dobrescu şi Mircea Gheorghe, Bucureşti, Editura Meridiane,
1989, p. 18-19.

12
folosit, fără îndoială, de autoritatea sa reală în Răsăritul ortodox.
Înrâurirea personalităţii lui Petru Movilă în spaţiul cultural al
Moldovei, la jumătatea secolului XVII, a fost covârşitoare cu prilejul
unui moment istoric deosebit, petrecut în Iaşii domniei lui Vasile
Lupu, în toamna anului 1642.

13
Capitolul II. Oameni şi cărţi

Despre cultura română scrisă din Moldova secolului al

XVII-lea există deja o bogată literatură din perspectiva celor mai
variate domenii (istorie, filologie, literatură comparată, antropologie
istorică etc.). Contextul istoric şi cultural în care au apărut, tipologia
lor, scopul cu care au fost scrise, problema originalităţii unora dintre
ele, apartenenţa lor la domeniul literaturii, competenţa scriitorilor
sunt chestiuni ce au provocat controverse.
Literatura religioasă a predominat în cultura scrisă a
secolului al XVII-lea. Există o unanimitate de păreri în ceea ce
priveşte ieşirea din „neştiinţă şi amorţeală” 33 ce s-a produs o dată cu
apariţia scrierilor în limba română care au înlocuit literatura slavonă
caracterizată drept „literatură seacă, moartă, de tâlc şi de exegeză” 34 .
În Ţara Românească ea a mai rezistat ceva vreme, Matei Basarab
fiind cel care făcu „o ultimă sforţare pentru a o ajuta” 35 , prin
tipăriturile patronate de el.
În literatura de specialitate s-a răspândit ideea că cei mai
mulţi dintre cărturarii din secolul al XVII-lea au urmat şcoala de la
Trei Ierarhi, după care şi-ar fi continuat studiile la instituţiile de
cultură din Polonia sau de la Constantinopol. De pildă, Nicolae
Spătarul a trecut pragul acestui Colegiu înfiinţat de Vasile vodă
Lupu, după care şi-a desăvârşit pregătirea cărturărească la Marea
Şcoală a Patriarhiei din capitala Imperiului otoman. Despre perioada
constantinopolitană a spătarului alocată învăţăturii, sursele epocii
stau mărturie. În schimb, frecventarea şcolii de la Trei Ierarhi doar
pe motivul că aceasta era, în prima jumătate a secolului, când
boierul-cărturar şi-ar fi început studiile, cea mai înaltă instituţie
şcolară din Moldova, fără a avea probe concludente în acest sens,
chiar şi cu un anume coeficient de probabilitate, trebuie plasată în
domeniul speculaţiei. Mitropolitul Varlaam a avut o contribuţie
substanţială la cultura română scrisă la mijlocul secolului al XVII-lea
prin scrierile omiletice, liturgice şi hagiografice, precum şi prin cea

33
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, II. De la 1688 la 1730, ediţia a II-
a, revăzută şi larg întregită, Bucureşti, 1928, p. 30; în continuare: N.
Iorga, Istoria literaturii româneşti, II.
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 35.

15
dintâi lucrare polemică din literatura română. Mitropolitul Dosoftei
continuă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea
culturală începută de Varlaam prin elaborarea de lucrări individuale.
Contribuţia fundamentală a mitropolitului cărturar a fost
introducerea limbii române în biserică prin tălmăcirea cărţilor de
ritual, cele necesare slujbei religioase din limbile greacă şi slavă şi
tipărirea lor în noua tipografie de la Trei Ierarhi adusă din Rusia de
Ionaşco Bilevici la comanda lui Dosoftei.
Scurta listă a boierilor cărturari de la mijlocul secolului al
XVII-lea, din Moldova, începe cu Eustratie logofăt al treilea, a cărui
dregătorie era recunoscută pentru importanţa pe care o avea în
funcţionarea cancelariei domneşti. Lista continuă cu Grigore Ureche,
Nicolae Spătarul (Milescu), Simion Dascălul şi Miron Costin.
Scrierile pe care ne-am obişnuit să le numim cărţi populare
au circulat, la mijlocul secolului al XVII-lea, în manuscris,
cunoscând, cele mai multe dintre ele, şi o formă tipărită, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Între acestea, se numără legendele
apocaliptice sau biblice ale Vechiului şi Noului Testament, unele
texte hagiografice, scrieri astrologice şi de prevestire care fac
tranziţia de la legendele religioase la romanul popular. Ele au avut, la
început, o dată cu primele transpuneri în limba română, „caracter
religios, au căpătat apoi în secolul al XVI-lea un caracter eroic şi au
dobândit, în sfârşit, în secolul al XVII-lea, o pronunţată notă
didactică” 36 .
Traducerea, copierea şi circulaţia cărţilor populare
reprezintă o parte integrantă a culturii scrise de dinaintea
modernităţii. Datorită caracterului mai curând laic al acestui gen
literar precum şi a destinaţiei sale analiza circulaţiei cărţilor populare
oferă, mai mult decât în cazul altor scrieri, o cale mai lesnicioasă
spre descoperirea cititorilor acelui veac şi a atitudinii lor faţă de
lectură. Problema originii cărţilor populare, legătura lor cu folclorul
şi artele plastice, caracterul laic sau religios al acestora, identificarea
publicului cititor cu ajutorul însemnărilor marginale şi atitudinea
acestuia faţă lectură, clasificarea romanelor populare medievale după
diverse criterii sunt câteva din direcţiile de cercetare ale cercetării
filologice mai cu seamă.

36
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Epoca influenţei sud-
slave, ed. îngrijită de Alexandru Chiriacescu, Cuvânt înainte de Dan
Zamfirescu. Postfaţă de Mihai Moraru, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1974, p. 330.

16
 Cronografele, scrieri ce fac parte din literatura profană, au
pătruns în literatura română prin intermediar slavon, aşa cum s-a
întâmplat, de altminteri, şi cu literatura bizantină religioasă. Ele au
avut rolul „de a prefaţa partea de istorie locală cu marea istorie
generală, arătând astfel că descinde din ea şi o continuă” 37 . Au fost
traduse în limba română, într-o perioadă când se năştea şi literatura
istorică în limba noastră. Traduceri, compilaţii sau prelucrări de
istorie universală, cronografele româneşti denumite Cigala, Dorotei
sau Danovici, după numele scriitorilor greci care le-au alcătuit sau al
presupusului traducător român, aceste scrieri prefaţează apariţia
istoriografiei în limba română.
Există o polemică în critica literară, cu privire la caracterul
versurilor alcătuite la mijlocul secolului al XVII-lea. Laice sau
religioase, majoritatea lor cuprind şi o componentă encomiastică,
proslăvindu-l pe domn în calitatea sa de sprijinitor al cărţii.
Tipăritura respectivă cuprinde, de obicei, pe lângă versuri, stema
ţării, a mitropolitului, a unor feţe bisericeşti sau boieri. Versurile
alcătuite în secolul al XVII-lea sunt aşa-numitele versuri la stemă,
epigrame, „cuvinte de laudă”. Ele sunt întâlnite în întreg spaţiul
cultural românesc. Modelele urmate de Varlaam şi de Udrişte
Năsturel în alcătuirea versurilor par să fi fost tipăriturile ucrainene
apusene ale timpului, realizate, la rândul lor, aşa cum se ştie, după
tipicul polonez în vogă în acea vreme. În limba română, astfel de
versuri au fost scrise de Varlaam şi aşezate în fruntea Cazaniei din
1643. Alcătuirea de versuri la stema ţării, dedicate suveranului în
scaun, constituia un obicei în epocă, modelul redării în versuri a
istoriei evenimenţiale constituindu-l istoriografia polonă din veacul
al XVII-lea 38 .
Parcurgând, fie şi sumar, realizările epocii pe care o
urmărim, putem sesiza existenţa unui şablon de versificaţie, care
precede textele din secolul al XVII-lea. În acest model întâlnim
corelarea elementelor heraldice ale casei domnitoare (dacă este vorba
despre versurile închinate domnului ţării) cu faptele voievodului
glorificat mai ales în calitatea sa de protector al autorului şi al cărţii.
Acest obicei, de a deschide textul propriu-zis al unei lucrări cu
versuri encomiastice, a fost calificat drept o manieră editorială

37
Ştefan S. Gorovei, Circulaţia „Herodotului” de la Coşula, p. 163.
38
P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea
cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în ARMSI, seria III, t. IV,
1925, p. 149-281 (extras). Istoria în versuri polone era „genul cel mai
cultivat şi mai apreciat al vremii (ibidem, p. 6).

17
proprie epocii 39 , deosebit de semnificativă pentru dinamica
raporturilor de putere spirituală şi politică a vremii.
Alcătuirea de pravile, după traducerea unor nomocanoane
bizantine, alături de legiuiri romane, a constitut o altă formă de
prezenţă a culturii greceşti în Ţările române, în secolul al XVII-lea.
Despre Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti
şi de la alte giudeţe, tradusă după mai multe surse cu conţinut laic de
Eustratie logofătul şi tipărită în anul 1632 în tipografia nou-înfiinţată
la mănăstirea Trei Ierarhi, s-a spus că este „prima pravilă
mirenească, care ar fi chemată să satisfacă nevoile judecăţilor celor
profani”, spre deosebire de aceea tipărită şase ani mai devreme, în
tipografia mănăstirii Govora, în scopul „judecăţilor bisericeşti” 40 .
Iniţiativa traducerii acestui cod de legi din izvoare greceşti şi latineşti
i-a aparţinut, fără îndoială, lui Vasile vodă Lupu. Aplicarea noului
cod de legi în judecarea pricinilor încă de la tipărirea lui şi în tot
secolul al XVII-lea a constituit un subiect amplu de discuţii între
istoricii români.
Cert este că această iniţiativă a domnului Moldovei, de a se
întocmi un cod de legi, se înscrie în programul său politic. Cu
intuiţia-i remarcabilă, N. Iorga observa, încă din 1913, ambiţia
boierului Vasile Coci ajuns domn pe tronul de la Iaşi, de a prelua, la
sfatul boierilor săi apropiaţi Iordache şi Toma Cantacuzino, modelul
unui mare împărat bizantin, „mare orânduitor, aşezător de ţară,
dătător de legi: al lui Vasile I-iu” 41 . Ca şi traducerea Istoriilor lui
Herodot în aceeaşi perioadă 42 , Pravila de la 1646 constituie încă o
dovadă a politicii imperiale a domnului. Dacă a fost sau nu aplicat
acest cod de legi şi în ce măsură, rămâne un subiect al cercetărilor
viitoare; la nivel simbolic însă, tipărirea codului a avut sau ar fi
urmat să aibă un impact anume asupra contemporanilor. Tocmai de
aceea nu credem că inexistenţa unor norme scrise ar fi stat la baza
întocmirii codului de legi, aşa cum afirma Dimitrie Cantemir, de
vreme ce actele de judecată emise după tipărirea şi răspândirea lui se
făceau, potrivit surselor, ca şi până atunci sau că, aşa cum a fost
interpretat de unii istorici, exprima sprijinul de care ar fi avut domnul
din partea unor categorii sociale, în alcătuirea pravilei în limba
română. Tipărirea acestora se leagă, mult mai clar, de voinţa lui

39
Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 283.
40
Ştefan Gr. Berechet, op. cit., p. 25.
41
N. Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de răsărit, p. 6.
42
Vezi Ştefan S. Gorovei, Circulaţia „Herodotului” de la Coşula, loc cit.

18
Vasile Lupu de a-şi cultiva o strălucire, o glorie imperială
asemănătoare cu aceea a basileilor. Era o parte a programului său
politic.
Trebuie precizat, însă, că traducerea celui dintâi cod de legi
din Moldova, la mijlocul secolului al XVII-lea, nu a fost o simplă
manifestare simbolică, un fapt de cultură care se înscrie în şirul
gesturilor de recuperare a gloriei Bizanţului imperial. Să nu uităm că,
în acelaşi timp, în Ţara Românească, un alt domn, cu mai puţine
pretenţii imperiale, susţinea o acţiune asemănătoare. Tipărirea unor
texte de lege poate să fi fost şi răspunsul dat unor necesităţi pe care
domni ca Vasile Lupu şi Matei Basarab, sau cei din jurul lor, le-au
sesizat. Este vorba despre încercările de reformare a administraţiei
din Moldova şi Ţara Românească din acea vreme, pentru succesul
cărora era nevoie de o susţinere solidă, asigurată prin legi scrise, prin
norme stabile, care să fie aplicate cu egală forţă în tot cuprinsul ţării.
S-ar mai putea spune însă, că dincolo de ambiţiile politice şi
culturale ale vremii, acest moment se poate încadra, deopotrivă, în
lungul şir al „formelor fără fond” care au însoţit, mereu, eforturile de
modernizare ale spaţiului românesc 43 .
În umbra împlinirilor culturale de la mijlocul secolului
XVII stă, neîndoielnic, spiritul lui Vasile Lupu, cu atmosfera pe care
a creat-o şi în care s-au afirmat cărturarii epocii. Ecouri ale acelei
perioade se resimt în a doua jumătate a veacului, în persoana şi
activitatea lui Gheorghe Duca, perceput de contemporanii săi ca
urmaş al lui Vasile vodă 44 . Ne-am oprit în lucrarea noastră şi asupra
câtorva aspecte legate de manuscrisele şi tipăriturile ce corespund,
cronologic, acelei perioade, insistând asupra însemnărilor cititorilor
sau posibililor lectori ai acestora şi încercând astfel să pătrundem,
măcar în parte, sensul şi urmările unui proiect cultural ce a creat o
epocă. Dezvoltarea mijloacelor de răspândire a culturii şi a spiritului
creator, mai mult ca niciodată până atunci, sunt efectele unei politici
ce anunţă trecerea către o altă lume, cu alte rosturi, dar care va apela
mereu la vremea lui Vasile Lupu pentru a-şi justifica originile.
Oricât de hazardată ar părea abordarea acestui subiect
dificil, datorată mai ales amplitudinii sensurilor pe care le propune

43
Cu privire la deformarea conţinutului legilor bizantine prin adaptarea lor la
realităţile noastre, vezi Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura
politică românească, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p. 11-45.
44
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de Cuvinte, ediţie
critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva,
1982, p. 282.

19
conceptul de originalitate − care, în sens modern, reprezintă „criteriu
fundamental al valorilor culturale” 45 − am considerat necesară
punctarea unora dintre aspectele sale, mai ales a celor pe care critica
literară, le-a semnalat în scrierile de limbă română. Conceptul de
originalitate trimite, în special, la noţiunea de noutate, a cărei
pondere, în textele de limbă română de la mijlocul secolului al XVII-
lea din Moldova, este redusă. Istoricii şi filologii au remarcat însă la
scriitori şi la scrierile lor, o anume disociere între compoziţia proprie
şi „simpla” traducere, efortul inovării stilistice − strâns legat de
prezenţa sau absenţa intenţiei artistice – dar şi originalitatea
argumentaţiei, a manierei de expunere în general, ceea ce permite
utilizarea termenului de literatură cu referire la cultura română scrisă
din secolul al XVII-lea. Nu intenţionăm să deschidem aici dezbaterea
cu privire la aplicabilitatea noţiunii de autor pentru cei care scriau în
epoca lui Vasile Lupu. Important este ceea a rămas în urma lor,
efortul lor de tălmăcire, tipărire şi − doar pe alocuri suficient de
vizibil − de creaţie literară propriu-zisă. Vorbim despre scriitorii din
secolul al XVII-lea referindu-ne strict la cei prin al căror efort au
apărut lucrările în limba română, lăsând în seama criticilor literari
contribuţia personală pe baza căreia se poare vorbi despre calitatea
de autor a celui care scrie, de creaţie literară şi implicit, de
originalitatea dovedită în compunerea textului.

45
Vezi Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească,
Editura „Cartea românească”, 1988, p. 9.

20
Capitolul III. Laic şi religios în cronicile româneşti din Moldova
în secolul al XVII-lea.

Istoriografia românească cuprinde un spectru larg al culturii

scrise, primele elemente ce intră în cuprinsul său fiind inscripţiile şi
însemnările manuscrise adresate contemporanilor şi urmaşilor spre
aducere aminte a unor fapte istorice, cronicile murale, pomelnicele
etc., cărora li se adaugă analele din secolele XV-XVI scrise în limba
slavonă, copiile executate în Moldova după cronicile bizantine în
traducere sau prelucrare slavonă în istoriografia românească, ca
urmare a apariţiei lor în spaţiul cultural românesc.
În contextul raporturilor politice şi culturale ale Ţărilor
Române cu Bizanţul şi cu statele vecine, vechea cultură românească
s-a dezvoltat în strânse legături cu cea bizantină şi slavă, în special
cu aceea din sud, iar apoi şi cu cea de est şi de nord, adică din
Polonia. Un aspect fundamental al acestor raporturi îl constituie
apariţia şi dezvoltarea istoriografiei vechi româneşti în urma
contactului cu scrisul istoric bizantin şi slav. Cronicile bizantine în
traducere slavonă au cunoscut o largă răspândire în mediul
românesc, alături de aproape toate scrierile originale ale bulgarilor şi
sârbilor (scrieri cu caracter hagiografic, genealogii, letopiseţe).
Astfel, Povestirea pe scurt a patriarhului Nichifor (începutul sec. IX)
şi cronicile lui Gheorghe Amartolos (sec. IX), Simeon Magistrul şi
Logofătul (sec. X), Ioan Zonaras (sec. XII) şi Constantin Manasses
(sec. XII) au fost cunoscute şi citite la noi în traducere slavonă 46 . G.
Mihăilă încearcă şi o etapizare a istoriografiei româneşti în limba
slavonă din Moldova secolelor XV-XVII. Începuturile se regăsesc în
Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei, Cronica sârbo-
moldovenească, continuând cu Cronica scurtă a Moldovei,
Letopiseţul de la Putna I şi II şi, respectiv, Cronica moldo-polonă şi
Cronica moldo-ruse şi sfârşind cu cronicile episcopilor Macarie şi
Eftimie şi aceea a monahului Azarie 47 . Dacă în privinţa autorului
cronicilor în limba slavă opiniile sunt împărţite, oscilând între un
călugăr sau un om de la curtea lui Ştefan cel Mare, autorii celor trei
cronici, redactate tot în limba slavonă, ce acoperă istoria veacului
XVI în Moldova, de la moartea lui Ştefan vodă, în iulie 1504, şi până

46
G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi,
Bucureşti, Minerva, 1972, p. 104-105.
47
Ibidem, p. 140-157.

21
în 1574 au imprimat, ca urmare a formării lor, un caracter profund
religios scrierilor lor. Domnii Moldovei, din a căror poruncă scriau,
beneficiau, în relatările lor, de protecţia deplină a divinităţii. De
altfel, sacralitatea limbii scrierilor cu caracter istoric din Moldova
secolele XV-XVI impunea o astfel de abordare a istoriei, în care
Providenţa era omniprezentă.
Aşa cum se cunoaşte, cronicarii de limbă slavonă erau
oameni ai Bisericii, şcoliţi în mediul mănăstiresc. Autorii secolului al
XVII-lea, cei pe care istoria i-a reţinut drept temelia culturii scrise în
limba română din Moldova, au urmat fie şcoli polone − beneficiind
de înnoirile culturale ce pătrund în mediul cultural polon din Europa
apuseană − fie Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol, cel
mai important centru cultural din Răsărit la acea vreme. Formarea lor
intelectuală a determinat apariţia unui „spirit laic mai pronunţat decât
la oratorii de amvon” 48 , sesizabil la scriitorii cronicilor în limba
română. Identificarea autorului Letopiseţul Ţărâi Modovei până la
Aron vodă a stârnit, cum s-a văzut, ample discuţii pe tărâm
istoriografic şi literar. Cei mai mulţi specialişti l-au atribuit lui
Grigore Ureche. Însă dovezile filologice i-au acordat lui Simion
Dascălul un loc important în istoria literaturii române. Dacă acesta
din urmă rămâne un necunoscut din cauza sărăciei informaţiilor,
despre cel dintâi se cunosc mai multe lucruri, unele dintre ele, însă,
la nivelul ipotezei. Dimensiunea religioasă a gândirii istorice care
străbate Letopiseţul Ţărâi Moldovei până al Aron vodă este evidentă.
Ea este prezentă, deopotrivă, în descrierea celor mai semnificative
episoade şi fenomene istorice, cum ar fi întemeierea ţării Moldovei
cu ajutorul lui Dumnezeu; binecuvântarea divină a celui care ocupa
scaunul domnesc şi, de aici, protecţia de care se bucura, dacă nu
sfida Divinitatea şi dacă îşi îndeplinea îndatoririle printr-o politică
înţeleaptă şi printr-o pietate constantă „pentru paza şi fiinţa scaunului
domniei” (inclusiv prin recunoştinţa pentru ajutorul dumnezeiesc
primit în conflictele cu duşmanii ţării, mai ales cu păgânii). Autorul a
lăudat în repetate rânduri domnitorii ce au trăit în spiritul „legii celei
creştineşti” (ortodoxe), condamnând cultul protestant întruchipat, pe
scaunul Moldovei, de către Despot vodă şi Iancu Sasul. A insistat cu
o deosebită intensitatea să pună mereu, într-o ireductibilă opoziţie,
„legea creştinească” şi cea „păgână”, iar convingerea sa neabătută în
puterea absolută a voinţei divine a însoţit practic cele mai multe

48
N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti,
Editura Minerva, 1990, p. 43.

22
dintre judecăţile sale asupra celor povestite. Istoria era deci, pentru
cronicar, o altă dimensiune a vieţii întru dreapta credinţă, a încercării
de a înţelege cât mai bine voinţa divină şi de a urma îndeaproape
căile sale. Iar atitudinea procreştină şi antiotomană, antimusulmană
s-a fundamentat la Miron Costin şi prin lectura scriitorilor
contemporani poloni.
Legitimarea războiului împotriva otomanilor musulmani în
evul mediu de către Biserică şi, implicit, de către Divinitate, în care
rolul suprem îl au, în Europa răsăriteană, suveranii politici, a
contribuit la dăinuirea spiritului antiotoman. În secolul al XVII-lea,
însă, lipsa unor acţiuni militare de amploare, de felul celei iniţiate de
Mihai Viteazul la sfârşitul veacului al XVI-lea, ca şi reducerea
conflictelor armate între cele două tabere la câteva încercări
nereuşite 49 , a fost suplinită de amplificarea acestui spirit în cele două
cronici amintite, scrise în limba română. Perceperea intens negativă a
elementului islamic de către autorii din Moldova ai analelor şi
cronicilor de până la jumătatea secolului al XVII-lea, constituie o
componentă majoră a gândirii lor istorice, reflectată în redarea
relaţiilor diplomatice şi militare cu Imperiul otoman. Unele
diferenţieri ale atitudinii lor faţă de otomani, opuşi, fireşte,
creştinilor, se explică prin contextul istoric diferit în care au trăit
autorii, prin formarea lor intelectuală şi prin posibilităţile diferite de
cunoaştere a trecutului. Un subiectivism mai pronunţat în relatarea
evenimentelor, intensitatea trăirii sufleteşti împotriva otomanilor, par
deopotrivă, întreţinute de o anume fervoare creştină. Imaginea
„turcului” şi a relaţiilor Moldovei cu Imperiul otoman au evoluat în
scrierile istorice din secolele XV-XVII, de la identificarea exclusiv
negativă a „păgânilor”, până la perceperea mai nuanţată, mai atent
distribuită a mecanismului puterii în statul advers − în cronicile din
secolul al XVI-lea şi în Letopiseţul Ţărâi Moldovei până la Aron
vodă − iar, în cele din urmă s-a ajuns la înlocuirea perspectivei
reducţioniste şi impersonale, cu una concretă, în care turcii apar „în
carne şi oase”, cu proiectele lor politice, interesele şi intrigile lor. În
cronica lui Miron Costin, menţiunile cu privire la otomani sunt, cum
s-a remarcat, mult mai numeroase faţă de predecesorii săi 50 .
Concepţia providenţialistă a lui Miron Costin se încadrează, aşadar,

49
Ştefan Andreescu, op. cit., vol. II, p. 189.
50
M. Berza, Turcs, Empire Ottoman et relations roumaino-turques dans
l’historiographie moldave des XV e -XVII e siècles, în RESEE, tom. X, n o 3,
1972, p. 622.

23
în parametrii normali ai epocii în care scrie, însă este estompată în
mulţimea de evenimente şi de explicaţii ale acestora.
Aşadar, urmărind discursul autorilor celor două scrieri între
laic şi trăirea religioasă am remarcat diferenţele de tonalitate şi de
raţionalizare ce decurg în bună măsură din formaţia culturală a
cronicarilor, din sursele documentare avute la dispoziţie, dar mai ales
din influenţa mediului cultural şi politic din timpul lor.
Totodată, apreciem că în Letopiseţul lui Grigore Ureche şi
Simion Dascălul perspectiva religioasă este mai vizibilă, iar această
impregnare ar putea fi socotită o dovadă în plus a rolului pe care l-a
avut Simion Dascălul în redactarea redacta cronicii, dar şi la Miron
Costin dimensiunea explicit creştină nu este absentă. În evoluţia
scrisului istoric de la primul (primii) autor(i) ai Letopiseţului nu se
poate vorbi de o laicizare, ci doar de o mai bună definire a cuvântului
despre cele lumeşti, Dumnezeu veghind în continuare asupra faptelor
oamenilor.

*
* *

Analiza noastră a căutat să plaseze fenomenul cultural în

relaţie cu societatea, cu factorii de putere politică, militară,
ecleziastică, care i-au condiţionat formele de expresie. Raportarea
culturii române de la mijlocul secolului al XVII-lea la climatul est-
european şi judecarea ei în funcţie de schimbările petrecute în spaţiul
occidental (cel central-european, mai cu seamă) este o condiţie
esenţială a înţelegerii fenomenelor româneşti din acest veac.
Literatura română s-a dezvoltat în aria culturii răsăritene, pe temeliile
tradiţiei bizantine, difuzată la noi prin intermediul limbilor slavonă şi
greacă. Scrierile în limba română din Moldova perioadei cunoscute
sub numele de epoca lui Vasile Lupu, de la primele traduceri ale
mitropolitului Varlaam şi până la cele ale lui Dosoftei, când
dezideratele de la începutul veacului îşi găsiseră împlinirea, prin
introducerea limbii române în Biserică − sunt de factură religioasă.
Apariţia cărţii laice în acest interval temporal, cu excepţia Cărţii
româneşti de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu − cum a mai
fost numită datorită implicării domnului Moldovei la traducerea şi
tipărirea ei − precum şi a Istoriilor lui Herodot − ce face pare din

24
categoria cărţilor populare, a căror traducere din limba greacă a fost
tot o iniţiativă domnească 51 − s-a produs pe cale neoficială,
„populară”. Colportarea lor a fost suficient de intensă, pentru ca
acest gen de scrieri să pătrundă în toate mediile sociale, inclusiv în
cele clericale. Unele dintre ele, cu toate că erau incluse în categoria
cărţilor interzise de Biserică, se aflau în proprietatea clericilor. O
problemă ce solicită o dezbatere aparte este competenţa unora dintre
cărturarii laici de a traduce scrieri religioase. Un exemplu elocvent în
acest sens este Nicolae Spătarul (Milescu), ce s-a detaşat de ceilalţi
cărturari din epocă, tocmai prin activitatea de traducere a unor astfel
de lucrări. Aşa cum s-a întâmplat în cultura polonă în secolele XVI-
XVII, scrierile în limba română de la mijlocul secolului al XVII-lea
au cuprins şi versuri despre care s-a spus că sunt, fie laice, fie
religioase. O polemică intensă s-a ivit în jurul problemei originalităţii
textelor în limba română, ca şi în ceea ce priveşte dimensiunea laică
şi religioasă în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin.
Aşa cum am avut ocazia să arătăm, temă aleasă, cultura
scrisă în limba română la mijlocul secolului al XVII-lea, comportă
perspective multiple de abordare. Am optat în lucrarea noastră pentru
o privire sintetică asupra componentelor sale, dar şi asupra
interpretărilor, reflecţiilor, redefinirilor pe care le-a alimentat cultura
română contemporană. Înainte de toate, am căutat să încadrăm aceste
componente într-un spaţiu istoric şi cultural specific, cel care a oferit
imboldul şi modelul operelor din Moldova epocii lui Vasile Lupu.
Fără asta, nu am putea înţelege cu adevărat nici conţinutul, nici
reverberaţiile pe care le-au avut în epocă.
Redarea atmosferei proprii acestui segment temporal şi
raportarea la climatul est-european, în general, au fost obiectivele
noastre prioritare. Ne referim aici la două registre − cel intelectual
răsăritean, marcat de influenţele polonă şi greacă, al căror catalizator
a fost Petru Movilă − şi cel religios, de sorginte iniţial occidentală,
cu repercusiuni specifice în Estul Europei.
Împrejurările politice de la începutul secolului al XVII-lea
au propulsat de o manieră neaşteptat de viguroasă programul cultural
înfăptuit de acest prinţ-ierarh al vremii, care s-a folosit cu multă
abilitate şi perseverenţă, de autoritatea sa bisericească, intelectuală şi
politică în Răsăritul ortodox al Europei. Înrâurirea lui Petru Movilă
asupra culturii moldoveneşti a fost covârşitoare, iar cel mai pregnant
moment al manifestării sale a fost prilejuit de evenimentul istoric

51
Vezi Ştefan S. Gorovei, Circulaţia „Herodotului” de la Coşula, p. 155–169.

25
petrecut în capitala voievodului Vasile Lupu, în toamna anului 1642,
şi anume Sinodul de la Iaşi. Glorioasa şi îndelungata posteritate a
Mărturisirii Ortodoxe, lucrarea mitropolitului Petru Movilă ce a
primit acordul acestui Sinod, dovedeşte în acelaşi timp, că opera
cărturarului a putut supravieţui conjuncturii politice şi confesionale
est-europene care i-a dat naştere. Aceasta şi pentru că Petru Movilă a
fost capabil să asimileze şi să aducă la cel mai potrivit nivel de
conceptualizare şi de exprimare influenţele culturale ale vremii.
Format într-un orizont spiritual bogat, beneficiind de un capital
cultural şi politic amplu, el a rămas în istorie nu doar prin creaţia sa
livrescă, ci şi prin eforturile sale de ctitor al unor aşezăminte
formative decisive în epocă. Ne referim aici la şcolile înfiinţate pe
lângă mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev şi Trei Ierarhi de la Iaşi,
dar şi la încurajarea tiparului sau chiar la voinţa sa de înalt ierarh, de
a impune slujitorilor Bisericii Ortodoxe o educaţie intelectuală şi
teologică mai consistentă, mai adecvată la cerinţele vremii.
Dacă în ceea ce priveşte contribuţia celor două curente
culturale, polon şi grec, la definirea specificului epocii la care facem
referire, ideea este larg acceptată, prezenţa şi, mai ales, consistenţa,
influenţelor renascentiste şi umaniste în acelaşi areal a provocat
controverse de durată între istorici. Sensul strict occidental atribuit
de obicei acestor concepte culturale nu poate decât să dăuneze
eforturilor de înţelegere a transmiterii mesajului lor esenţial, mediat,
cel mai adesea, de forme mai familiare lumii răsăritene. Ar fi poate
mai potrivit să vorbim despre influenţe de origine occidentală, dar de
expresie şi asimilare central-est europeană, incluzând aici modul în
care au fost „redescoperiţi” clasicii antici, redefinit interesul pentru
scrierea istoriei, rafinat nivelul intelectual al cărturarilor vremii.
Influenţa grecească asupra culturii române − care a înlesnit
şi ea, în bună măsură, o anume racordare cu aceste curente culturale
umaniste târzii, despre care am amintit − a fost destul de vizibilă
încă timpul lui Vasile Lupu şi al lui Matei Basarab, dar în a doua
jumătate a veacului a devenit mai pronunţată 52 . În ansamblu,
literatura clasică greacă şi bizantină, apoi cea neogreacă, au lăsat
urme evidente asupra culturii române din secolul al XVII-lea 53 .
Traducerea Istoriilor lui Herodot, a prologului tragediei greceşti
scrise de Gheorghe Chortatzis (de către mitropolitul Dosoftei),
prezenţa celor trei categorii de cronografe, ale lui Cigala, Dorotei şi
Danovici în peisajul cultural românesc, activitatea cărturarilor greci

52
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, p. 43.
53
Olga Cicanci, op. cit., p. 41.

26
în Moldova (dar şi în Ţara Românească) demonstreză cu prisosinţă
impactul culturii greceşti în Ţările Române. Artizanul noului curent
cultural a fost, în Moldova, Vasile Lupu, dornic să ajungă la faima
basileilor, vis care l-a îndemnat să ia sub protecţia sa şi diferite
forme ale culturii Imperiului.
După cum am amintit deja, studiul culturii române scrise
din Moldova secolului al XVII-lea s-a concretizat într-o bogată
literatură ce răspundea celor mai variate domenii ştiinţifice: istorie,
filologie, literatură comparată, antropologie istorică etc. Contextul
istoric şi cultural în care au apărut, tipologia lor, scopul cu care au
fost scrise, problema originalităţii unora dintre ele, apartenenţa lor la
domeniul literaturii, competenţa scriitorilor, toate aceste chestiuni au
provocat − şi pot încă întreţine – dezbateri ample.
Cu privire la motivaţiile şi impulsurile ce s-au coalizat
pentru a da naştere scrierilor în limba română, s-a notat cu multă
înţelepciune că nici „o carte nu ar fi fost tipărită şi nici un manuscris
nu ar fi fost copiat cu insistenţă, în condiţiile aspre în care s-a
dezvoltat cultura scrisă în ţările române, dacă acea operă nu ar fi
răspuns unor necesităţi spirituale, fie întrucât autorul ei s-a simţit
dator să comunice ideile sale, fie întrucât cititorii au simţit nevoia să
afle dezlegarea unor frământări în paginile parcurse” 54 . Primii paşi
siguri, ce au deschis definitiv drumul celor dintâi scrieri în limba
română, manuscrise sau tipărite, a venit din mediul clerical al
Moldovei, cu sprijinul necontestat al autorităţii politice, aşa cum o
dovedesc predosloviile acestor lucrări, versurile dedicate domnului
sau alte izvoare scrise din epocă. Realizarea acestor opere −
majoritatea traduceri, dar nu puţin şi scrieri originale − a avut drept
scop imediat şi declarat menţinerea unităţii credinţei ortodoxe
româneşti, în primul rând prin introducerea treptată a limbii române
în practicarea cultului. Contribuţia cea mai însemnată la punerea în
practică a acestui program religios şi, implicit, politic au avut-o, prin
întreaga lor activitate, mitropoliţii cărturari ai Moldovei, Varlaam şi
Dosoftei.
Un alt aspect al culturii române scrise la mijlocul secolului
al XVII-lea, asupra căruia am insistat şi noi în aceste pagini, a fost o
mai bună definire a rolului pe care l-au avut laicii în traducerea
scrierilor teologice, rol pe care majoritatea cercetătorilor, fie ei
istorici – ne referim aici la istoricii devotaţi cunoaşterii instituţiilor şi
evenimentelor politice ale epocii, dar şi la cei axaţi mai curând pe

54
Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1972, p. 14.

27
studiul tematic, cultural − sau critici literari, filologi, specialişti în
istoria literaturii române „vechi” l-au prezentat în mod uneori foarte
diferit, chiar contradictoriu. Nici în acest domeniu nu au lipsit
exagerările, denaturările, omisiunile, interpretările limitate la o arie
de informaţii foarte restrânsă. Se ştie totuşi că iniţiativele venite din
sfera religioasă – dublate adesea şi de un suport intelectual, material
şi organizatoric aproape fără rival în acea vreme – au fost însoţite şi
de cele venite din mediile laice, suficient de consistente şi ele pentru
a permite, de pildă afirmarea unor cărturari precum Nicolae Spătarul
(Milescu) în dezbaterile de natură religioasă din epocă. Prezenţa lor
în peisajul literar al timpului nu s-a limitat la „simple” traduceri, de
multe ori executate la comandă; îndemnul interior al tălmăcirilor cu
caracter bisericesc pare să fi prevalat în cazul mitropoliţilor Varlaam
şi Dosoftei. Dar, indiferent, de natura cererii iniţiale, traducerea în
sine s-a dovedit o operă de mare întrebuinţare intelectuală, de creaţie
efectivă – în acel stadiu – a unei limbi literare noi.
Studiind cu atenţie istoria culturală a epocii, considerăm că
opinia potrivit căreia se poate vorbi, către sfârşitul secolului al
XVI-lea, despre tendinţa de separare, în actul literar, a domeniului
laic de cel religios, existând chiar încercări de autonomizare
surprinse în protecţia acordată spiritului laic, prin apariţia scrierilor
juridice, a operelor istoriografice, a „beletristicii”, a literaturii
parenetice, sapienţiale 55 rămâne cel mai puţin credibilă şi este, în
mod evident, exagerată. A trata dihotomic aspectele laice şi de cele
religioase în secolul al XVII-lea şi, cu atât mai mult, în veacul ce îl
precede, dovedeşte o insuficientă cunoaştere a realităţilor istorice
româneşti – şi nu numai − corespunzătoare perioadei. Tradiţia
bizantină cultivată, între alte coordonate, în spaţiul lingvistic slav,
dar şi, ulterior, în cel român, a fost definitorie, inclusiv prin
componenţa sa religioasă, ceea ce a rămas un adevăr nedisputat în
istoria noastră. Or, aşa cum remarca Alexandru Duţu, „o cultură
seculară şi una clericală nu au apărut, ca sfere autonome de activitate
intelectuală, în civilizaţia bizantină” 56 . Studiul nostru, axat pe
cercetarea celor două cronici în limba română din secolul al XVII-
lea, şi anume Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă şi
cronica ce relatează istoria Moldovei de la Aron vodă şi până în
1661, a avut drept scop tocmai decantarea celor două mari

55
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, Partea I: Privire generală,
Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994, p. 181.
56
Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978, p. 29.

28
dimensiuni spirituale, laică şi religioasă, în gândirea autorilor vremii.
Concluzia ne îndreptăţeşte să dăm fiecăreia importanţa ce i se
cuvine, confirmând încă o dată specificul gândirii istorice într-o
epocă în care vechiul Ev se desprindea încet de prezent, îndreptându-
se spre o lumea încă neaşezată, cea a modernităţii timpurii.

29
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

Alexandria, ediţie îngrijită, cu o prefaţă, glosar şi note de Dan

Simonescu, Bucureşti, 1956.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Traducere după originalul
latin de Gh. Guţu. Introducere de Maria Holban. Comentariu
istoric de N. Stoicescu. Studiu cartografic de Vintilă
Mihăilescu. Indice de Ioana Constantinescu. Cu o notă asupra
ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973.
Carte românească de învăţătură, ediţie critică, coordonator Andrei
Rădulescu, Bucureşti, 1961.
Călători străini despre ţările române, vol. V, îngrijit de Maria
Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973; VI, vol. îngrijit
de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali
Mehmet, Bucureşti, 1976; VII, vol. îngrijit de Maria Holban,
M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1980.
Colecţia Dr. Constantin I. Istrati, 1429-1945. Inventar arhivistic,
întocmit de Nicolae Chipurici şi Tudor Răţoi, Bucureşti, 1988.
Costin, Miron, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note,
comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958.
Crestomaţie de literatură română veche, vol. I–II, coordonatori: I. C.
Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984,
1989.
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan,
ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti,
Editura Academiei, 1959.
Cronograf, tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, ediţie îngrijită
de Gabriel Ştrempel, cu studiu introductiv de Paul
Cernovodeanu, părţile I–II, Bucureşti, 1998–1999.

31
Dosoftei, Psaltirea în versuri 1673, ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi,
1974.
Dosoftei, Opere, I, Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu
introductiv de Al. Andriescu, Bucureşti, Editura Minerva,
1978.
Dosoftei, Dumnezeiasca liturghie 1679, ediţie critică de N. A. Ursu,
Iaşi, 1980.
Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi 1682-1686, text îngrijit,
notă asupra ediţiei şi glosar de Rodica Frenţiu, Cluj-Napoca,
Editura Echinocţiu, 2002.
Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la istoria românilor,
vol. IV/1, Bucureşti, 1880 (întocmit de I. Slavici).
Kogălniceanu, M., Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi
Valahiei, ediţia a II-a revăzută, înzestrată cu note, biografii,
facsimile, vol. I, Bucureşti, 1872.
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, traducere de
Alexandru Elian, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981.
Mărturisirea ortodoxă, Iaşi, Editura Junimea, 2001.
Movilă, Petru, Mărturisirea ortodoxă, cu prefaţă şi traducere de
Traian Diaconescu, Iaşi, Editura Junimea, 2001.
Neculce, Ion, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de
Cuvinte, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu
introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti,
1955.
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, texte stabilite, studiu
introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1967.
Varlaam mitropolitul Moldovei, Cazania, 1643, Bucureşti, 1943.

32
II. Lucrări generale şi speciale

Andreescu, Ştefan, Istoria românilor. Cronicari, misionari, ctitori

(sec. XV–XVII), Bucureşti, 1996.
Idem, Matei Basarab, Vasile Lupu şi proiectul de cruciadă din anii
1645-1647, în AIIAI, XXI, 1984, p. 147–168.
Idem, Restitutio Daciae. Relaţiile politice dintre Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593, Bucureşti,
Editura Albatros, 1980; vol. II, Relaţiile politice dintre Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-
1659, Bucureşti, Editura Albatros, 1989.
Idem, Studiu introductiv la Dosoftei, Opere, I, Versuri, ediţie critică
de N. A. Ursu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. V–
LXXXIV.
Andriescu, Al., O rară conştiinţă profesională şi civică: Petru
Caraman, în vol. Petru Caraman, Kochanowski – Dosoftei,
Psaltirea în versuri. Influenţa lui Kochanowski asupra lui
Dosoftei şi consideraţii critico-axiologice, ediţie îngrijită şi
table cronologic de Ion H. Ciubotaru, prefaţă de Al.
Andriescu, Iaşi, Trinitas, 2005, p. 5–20.
Idem, Studii de filologie şi istorie literară, Iaşi, Editura Universităţii
„A. I. Cuza”, 1997.
Anghelescu, Mircea, Prefaţă la M. Gaster, Literatura populară
română, ediţie, prefaţă şi note de Mircea Anghelescu,
Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. V–XXVIII.
Arvinte, Vasile, Studii de istorie a limbii române, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006.
Avram, Mircea, Cartea românească manuscrisă, Sibiu, 1970.
Barbu, Daniel, Naşterea duratei istorice, în vol. Timpul şi privirea în
civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti,
Editura Antet, 1996.
Idem, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
Barbu, Violeta, Viaţa lui Esop. Studiu critic, Bucureşti, Editura
Minerva, 1999.
Eadem, Pagini din istoria căsătoriei în Ţările Române. Căsătoria ca
sacrament (secolul al XVII-lea), în SMIM, XXIII, 2005, p.
101 – 115.

33
Eadem, Proza oratorică în cultura românească veche: un gen
literar?, în AIIX, XXVIII, 1991, p. 269–284.
Eadem, Viaţa lui Esop. Studiu critic, Bucureşti, Editura Minerva,
1999.
Eadem, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în
secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2008.
Bârsănescu, Ştefan, Istoria pedagogiei româneşti, Bucureşti, 1941.
Bădâră, Doru, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea, Brăila, Editura Istros, 1998.
Bărnuţiu, Elena, Carte românească veche în colecţii sătmărene, Satu
Mare, 1998.
Berechet, Ştefan Gr., Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecarea
mirenilor, Bucureşti, 1938.
Idem, Judecata la români până în secolul al XVII-lea (cercetare pe
baza documentelor slavo-române), Chişinău, 1926.
Idem, Schiţă de istorie a legilor vechi româneşti 1632-1866,
Chişinău, 1928.
Idem, Trei sute de ani de la „Răspunsul la Catehismul calvinesc” al
lui Varlaam al Moldovei (1645-1945), în BOR, an. LXIII, nr.
11–12, 1945, p. 618–638.
Berza, M., Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în
SMIM, II, 1957, p. 7–47.
Idem, Turcs, Empire Ottoman et relations roumaino-turques dans
l’historiographie moldave des XVe-XVIIe siècles, dans
RESEE, tome X, no 3, 1972, p. 595–627; reluat în vol. idem,
Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, culegere de studii
editată, cu o introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1985, p. 75–103.
Beza, M., Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Paros, în
AARMSL, s. III, t. VII, 1934–1936, p. 237–241.
Idem, Biblioteci mănăstireşti în Palestina, în AARMSL, s. III, t. VI,
1932–1934, p. 195–197.
Idem, Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai,
în AARMSL, s. III, t. VI, 1932–1934, p. 207–215.
Idem, Biblioteci mănăstireşti în Patmos, în AARMSL, s. III, t. VIII,
1936–1938, p. 1–6.

34
Idem, Biblioteci mănăstireşti în Siria, Atena şi Insula Hios, în
AARMSL, s. III, t. VIII, 1936–1938, p. 7–20.
Idem, Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos, extras din
AARMSL, s. III, t. VII, 1934.
Idem, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, ediţia a II-a, mărită, cu
numeroase adăugiri de text şi ilustraţii, Bucureşti, 1937.
Bianu, I., Hodoş, Nerva, Bibliografia românească veche, I (1508-
1716), Bucureşti, Socec, 1903.
Bodinger, Martin, Cartea românească veche în colecţiile Bibliotecii
Centrale Universitare din Iaşi, vol. III, Iaşi, 1976.
Bodogae, Teodor, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul
Munte Athos, Sibiu, 1940.
Idem, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani.
Consideraţiuni istorice în legătură cu Sinodul de la Iaşi,
Sibiu, 1943.
Idem, Petru Movilă şi Sinodul de la Iaşi, în „Revista teologică”, an.
XXXII (1942), nr. 9–10 (septembrie-octombrie), p. 385-395.
Idem, Mitropolitul Varlaam ca teolog, în MMS, XXXIII, 10–12,
1957, p. 775–790.
Bogdan, Ioan, Cultura veche română, Bucureşti, 1898.
Botez, Liliana, Despre specificul unor teme literare în scrierile lui
Varlaam, în RITL, t. 31, nr. 3, 1982, p. 322–326.
Branişte, Ene, Limba Liturghierului românesc. Evoluţia şi
importanţa ei pentru formarea şi unitatea limbii noastre
literare, în BOR, an. C, nr. 3–4, 1982, p. 305–314.
Braunştein, Iancu, Catalogul cărţilor vechi româneşti. 1643–1830,
Iaşi, 1981.
Buciumeanu, Dan, Comori de carte veche românească şi străină.
Catalogul colecţiilor speciale ale bibliotecii I. G. Bibicescu
<Turnu Severin>, Craiova, 1996.
Idem, Dosoftei poetul. O hermenutică a „Psaltirii în versuri”,
Drobeta Turnu Severin, 2001.
T. G. Bulat, Petru Movilă, apărător al ortodoxismului. Cu prilejul a
300 de ani de la Sinodul din Iaşi (1641-1941), extras din
„Buletinul nr. 1 (comunicări) al Institutului de Istoria
Românilor „A. D. Xenopol”, Iaşi, 1941.

35
Cândea, Virgil, O epigramă grecească tradusă de spătarul Nicolae
Milescu, în LR, an. XII, 3/1963, p. 295; reluat în Idem,
Raţiunea dominantă: contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.
Idem, Raţiunea dominantă: contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.
Caraman, Petru, Kochanowski – Dosoftei, Psaltirea în versuri.
Influenţa lui Kochanowski asupra lui Dosoftei şi consideraţii
critico-axiologice, ediţie îngrijită şi table cronologic de Ion H.
Ciubotaru. Prefaţă de Al. Andriescu, Iaşi, Editura Trinitas,
2005.
Cartea veche românească în colecţiile Bibliotecii Centrale
Universitare Bucureşti, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti,
1972.
Cartojan, N., Alexandria în literatura românească. Noi contribuţii
(studiu şi text), Bucureşti, Editura „Cartea Românească”,
1922.
Idem, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, ed.
îngrijită de Alexandru Chiriacescu, cuvânt înainte de Dan
Zamfirescu, postfaţă de Mihai Moraru, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1974.
Idem, Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale
de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti,
Editura Minerva, 1980.
Catalogul manuscriptelor româneşti (descrie fondul de la B.A.R. ),
tomul I (ms. nr. 1–300), realizat de Ioan Bianu, Bucureşti,
1907; tomul II (ms. nr. 301–728), alcătuit de Ioan Bianu şi R.
Caracaş, Bucureşti, 1913; tomul III (ms. nr. 729–1061), de
Ioan Bianu şi G. Nicolăisa, Craiova, 1931; tomul IV (ms. nr.
1062–1380), alcătuit de Gabriel Ştrempel, Florica Moisil şi L.
Stoianovici, Bucureşti, 1967.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de
Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
Câmpeanu, Remus, Elite europene şi elite româneşti, în
„Xenopoliana”, IV, 1996, nr. 1–4, p. 87–94.
Chartier, Roger, Lecturi şi cărţi în Franţa Vechiului Regim, In loc de
prefaţă: convorbire dintre Maria Carpov si Roger Chartier,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1997.

36
Chaunu, Paul, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, traducere de Adrian
Alexandru Dobrescu şi Mircea Gheorghe, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1989.
Chiper, Marieta, Vechi însemnări româneşti ca izvor istoric,
Bucureşti, Casa de Editură, Presă şi Impresariat SILEX,
1996.
Chiţimia, I. C., Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura
Academiei, 1964.
Idem, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti,
Editura Academiei, 1972.
Cicanci, Olga, Literatura în limba greacă în Moldova şi Ţara
Românească în veacul al XVII-lea, în „Studii”, t. 23, 1970, nr.
1, p. 17–42.
Ciobanu, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, ediţie îngrijită note
şi prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Eminescu,
1989.
Ciobanu, Veniamin, La cumpănă de veacuri (Ţările Române în
contextul politicii poloneze la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
începutul secolului al XVII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1991.
Idem, Miron Costin şi modelul polonez (schiţă de portret politic), în
AIIX, XXX, 1993, p. 387–396.
Idem, Politică şi diplomaţie în secolul al XVII-lea. Ţările Române în
raporturile polono-otomano-habsburgice (1601-1634),
Bucureşti, Editura Academiei, 1994.
Ciopraga, Constantin, Dosoftei: prelatul poet, în „Teologie şi viaţă”,
serie nouă, an III (XIX), nr. 11–12, 1993, p. 84–89.
Ciubotaru, Ion H., Interferenţe culturale româno-polone în epoca
premodernă, în vol. Petru Caraman, Kochanowski – Dosoftei,
Psaltirea în versuri. Influenţa lui Kochanowski asupra lui
Dosoftei şi consideraţii critico-axiologice, ediţie îngrijită şi
table cronologic de Ion H. Ciubotaru. Prefaţă de Al.
Andriescu, Iaşi, Trinitas, 2005, p. 21–28.
Cizek, Al., Consideraţii asupra primei traduceri a istoriilor lui
Herodot – versoiunea anonimă de la Mănăstirea Coşula, în
RITL, t. 25, nr. 1, 1976, p. 37–43.
Comşa, Gheorghe, Predica la români, Bucureşti, 1921.
Comşa, Nicolae, Manuscrisele româneşti din biblioteca centrală de
la Blaj, Blaj, 1944.

37
Constantiniu, Florin, Sensibilităţi şi mentalităţi în societatea
românească a secolului al XVII-lea, în RdI, 33, 1980, nr. 1, p.
147–157.
Corfus, Ilie, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975.
Cristache-Panait, Ioana, Contribuţii privitoare la rolul Bisericii în
relaţiile dintre Ţara Românească şi Transilvania, în BOR, an.
LXXXVI, 1968, nr. 7–8, p. 950–958.
Cronţ, Gheorghe, Dreptul bizantin în Ţările Române. Pravila
Moldovei din 1646, în „Studii. Revistă de istorie”, an. XI,
1958, nr. 5.
Idem, Nomocanonul lui Manuil Malaxos în Ţările Române. Editarea
manuscrisului grecesc nr. 307 din Biblioteca Academiei
R.P.R., în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul
împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p.
303-308.
Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche
românească (1520–1743), Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Eadem, Universul literaturii române vechi, Cluj-Napoca,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1994.
Danielescu, Daniel-Niţă, Importanţa şi semnificaţia Mărturisirii
Ortodoxe de la Iaşi (1642) în istoria Bisericii Ortodoxe
Române, în vol. Sinodul de la Iaşi şi Sf. Petru Movilă 1642-
2002, volum tipărit cu binecuvântarea I. P. Daniel,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Editura Trinitas,
2002.
Decei, Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
Dicţionarul general al literaturii române, S - T, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2007.
Dicţionarul limbii române, t. VII, partea 1, Litera N, Bucureşti,
1971; t. XI, partea a 3-a, Litera T, Bucureşti, 1983.
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1979.
Dima, Elena, Cartea românească veche în bibliotecile documentare
ale arhivelor statului. Catalog, Bucureşti, 1985.
Dinulescu, Ştefan, Viaţa şi scrierile lui Dositei mitropolitul
Moldovei, în „Candela”, an. IV, 1885, nr. 4, p. 203–226.

38
Dobjanschi, Ana, Simion, Victor, Arta în epoca lui Vasile Lupu,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1979.
Dragomir, Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii
româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, în AARMSI, s. II,
XXXIV, 1912, p 1065–1247 + facsimile.
Dudaş, Florian, Cazania lui Varlaam în Tralsilvania. Tipărită cu
binecuvântarea înalt preasfinţitului Teofil Herineanu,
arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. Prefaţă de
Virgil Cândea. Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a
Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1983, 505 p. +
77 ilustraţii.
Idem, Cartea românească din Bihor (sec. XVI–XVII). Catalog,
Oradea, 1977.
Idem, Însemnări pe bătrâne cărţi de cult, Bucureşti, Editura
Albatros, 1992.
Idem, Vechi cărţi româneşti călătoare, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1987.
Dură, Nicolae V., Preocupări canonice ale ierarhilor bisericii
noastre, din secolele XVII-XIX, în lumina pravilioarelor, în
BOR, an. CII, nr. 3–4, 1984.
Duţu, Alexandru, Călătorii, imagini, constante, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1985.
Idem, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1972.
Idem, Climatul mental al barocului. Pe marginea unor cărţi recente,
în RdI, 34, 1981, nr. 6, p. 1168–1175.
Idem, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978.
Idem, Modele, imagini, privelişti. Incursiuni în cultura europeană
modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979.
Idem, Reconsiderarea literaturii române vechi, în Istoriografia
literară românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Idem, Sinteză şi originalitate în cultura română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1972.
Elian, Alexandru, Dosoftei, poet laic, în idem, Bizanţul, Biserica şi
cultura românească. Studii şi articole de istorie, ediţie
îngrijită de Vasile V. Muntean, Iaşi, Trinitas, 2003.

39
Enăceanu, Ghenadie, Estracte din jurnalul „Biserica Ortodoxă
Română” pre anul al VII-lea, 1883, Bucureşti, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, 1882.
Erbiceanu, C., Material inedit pentru istoria dreptului canonic
oriental. Manuscriptul grecesc a lui Manuel Malax notarul.
Forma şi conţinutul manuscriptului, în BOR, XVI, 1893, p.
319–334.
Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii
de Cristian Bădiliţă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
Filip, Mircea, Cartea românească veche în biblioteca „G. T.
Kirileanu“ Piatra Neamţ. Bibliografie adnotată, Bacău, 1970.
Filipoiu, Onisim, Dascălul Toader şi mesajul său, în Ştefan Meteş la
85 de ani, Cluj-Napoca, 1977, p. 403–406.
Floca, Ioan N., Sinoade în Mitropolia Moldovei – hotărâri privind
unitatea credinţei ortodoxe şi disciplina bisericească, în
„Teologie şi viaţă”, serie nouă, an. III (LXIX), nr. 8–10, 1993,
p. 192–212.
Florescu, Nicolae, Istoriografia literaturii române vechi, vol. I
Evoluţia metodelor de cercetare, Editura „Jurnalul literar”,
1996.
Fotino, George, Influenţa bizantină în vechiul drept românesc, în
Omagiu Profesorului Constantin Stoicescu pentru 30 de ani
de învăţământ, Bucureşti, 1940.
Furtună, Pr. D., Însemnări de prin biserici, în RI, V, nr. 4–5, 1919.
Gaster, Moses, Crestomaţie Română. Texte tipărite şi manuscrise
secolele XVI–XIX dialectale şi populare cu o introducere,
gramatică şi un glosar româno-francez, vol. I–II, Leipzig,
1891.
Idem, Literatura populară română, ediţie, prefaţă şi note de Mircea
Anghelescu, Bucureşti, 1983.
Gănceanu, Ştefan, Meletie Sirigul, cel mai de seamă teolog ortodox
din veacul al XVII-lea, în MMS, an. XLV (1969), nr. 1-2
(ian.-febr.), p. 47-56.
Gemil, Tahsin, Date noi privind haraciul Ţărilor Române în secolul
al XVII-lea, în RdI, t. 30, nr. 8, 1977, p. 1433–1446.
Giurescu, C., Nuoi contribuţii la studiul cronicilor moldovene,
Bucureşti, 1908.

40
Gorovei, Ştefan S., Circulaţia „Herodotului” de la Coşula:
explicaţii genealogice pentru un fenomen cultural, în AG, V
(X), 1998, 3–4, p. 155–169.
Idem, Muşatinii, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.
Idem, Petru Movilă. Contribuţii, în MMS, an. LVII, nr. 10–12, 1981,
p. p.704–716.
Idem, Nicolae (Milescu) Spătarul. Contribuţii biografice, în AIIAI,
XXI, 1984.
Idem, Un episod din „recuperarea” Bizanţului: prima „operă” a
spătarului Nicolae „Milescu”, în AIIAI, XXII, II/1985, p.
441–460.
Idem, Studiu introductiv, la P. P. Panaitescu, Nicolae Milescu
Spătarul (1636-1708), versiunea românească de Silvia
Panaitescu, Chişinău, 1993.
Idem, Cărturari insuficienţi cunoscuţi (de la hotarul veacurilor
XVII-XVIII), în vol. Un veac de aur în Moldova (1643-1743),
Chişinău-Bucureşti, 1996, p. 193–203.
Idem, Székely, Maria Magdalena, Contribuţii la istoria Trei
Ierarhilor, în AIIX, XXX, 1993, p. 435–448.
Iidem, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare,
Sfânta Mănăstire Putna, Editura Muşatinii, 2005.
Grămadă, Nicolai, Cancelaria Domnească în Moldova până la
domnia lui Constantin Mavrocordat, extras din Buletinul
„Codrul Cosminului”, IX, 1935.
Herodot, Istorii, ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu,
prefaţă, studiu filologic, note, glosar de Liviu Onu, indice de
Lucia Şapcaliu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Iftimi, Sorin, O ipoteză privind Trei Ierarhii, în AIIX, XXXI, 1994,
p. 77–82.
Iorga, N., Ceva din legăturile domniilor româneşti cu Ierusalimul,
extras din AARMSI, seria III, tom XIII, 1932.
Idem, Herodot, traducerea românească publicată după manuscriptul
găsit în mănăstirea Coşula, Vălenii-de-Munte, 1909.
Idem, Istoria literaturii româneşti, ediţia a II-a revăzută şi larg
întregită, Bucureşti, 1925.
Idem, Istoria literaturii româneşti. II. De la 1688 la 1730, ediţia a II-
a, revăzută şi larg întregită, Bucureşti, 1928.

41
Idem, Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, ediţie îngrijită de
Georgeta Penelea Filitti, Vasile Chirica, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2006.
Idem, Istoria ţării prin cei mici, în vol. Despre cronici şi cronicari,
ediţie îngrijită de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 213–239.
Idem, În legătură cu Biblia de la Bucureşti şi Biblia de la 1667 a lui
Nicolae Milescu, extras din AARMSI, s. II, t. XXXVIII,
1915–1916.
Idem, Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre, extras din
AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1914.
Idem, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de răsărit în tutelarea
Patriarhiei de Constantinopole şi a Bisericii Ortodoxe, extras
din AARMSI, s. II, tom XXXVI, 1913.
*** Istoria literaturii române, vol. I, ediţia a II-a revăzută,
Bucureşti, Editura Academiei, 1970.
Istrate, Gavril, Marii ierarhi moldoveni şi limba literară, în
„Teologie şi viaţă”, serie nouă, an. III (LXIX), nr. 11–12 (nov.
– dec.), 1993, p. 77–84.
Iufu, I., Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat, în
„Romanoslavica“, VIII, Bucureşti, 1963, p.449–457.
Lăudat, I. D. Circulaţia Cazaniei lui Varlaam, în MMS, an. XLI, nr.
7-8, 1965, p. 428-429.
Le Goff, Jacques, Evul mediu şi naşterea Europei, traducere de
Giuliano Sfichi şi Marius Roman, cuvânt înainte de Jacques
Le Goff, Iaşi, Polirom, 2005.
Lemny, Ştefan, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII. Teme şi figuri
din spaţiul românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru I.
Cuza”, 2003.
Idem, Rolul cărţii în dezvoltarea conştiinţei naţionale. Contribuţia
Moldovei, extras din „Anuarul Muzeului Judeţean Suceava“,
XI–XII, 1984–1985.
Linţa, Elena, Catalogul manuscriselor slavo-române din România,
vol. I. Catalogul manuscriselor slavo-române din Iaşi; vol. II.
Catalogul manuscriselor slavo-române din Cluj-Napoca,
Bucureşti, 1980.
Lupaş, I., „Cartea românească de învăţătură” de la 1643, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIII, 10-12, 1957,

42
Manea, Laura, Dosoftei. Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti,
Editura Minerva, 1990.
Idem, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură,
Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.
Mareş, Alexandru, Cărţi populare din secolele al XVI-lea – al XVII-
lea. Contribuţii filologice, Bucureşti, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, 2006.
Idem, Consideraţii pe marginea indicelor de cărţi oprite din secolul
al XVII-lea, în SMIM, XXIII, 2005, p. 257–280.
Idem, Mitropolitul Dosoftei şi cărţile populare, în LR, v. 48, 1999,
nr. 1-2, p. 89–91.
Idem, Recenzie la Florian Dudaş, Cazania lui Varlaam în
Tralsilvania. Tipărită cu binecuvântarea înalt preasfinţitului
Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi
Clujului. Prefaţă de Virgil Cândea. Editată de Arhiepiscopia
Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-
Napoca, 1983, 505 p. + 77 ilustraţii, în LR, an. XXXIV, 1985,
nr. 2, p. 146–150.
Idem, Recenzie la Herodot, Istorii, ediţie îngrijită de L. Onu şi Lucia
Şapcaliu. Prefaţă, studiu filologic, note, glosar de L. Onu.
Indice de Lucia Şapcaliu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984,
868 p., în LR, an. XXXV, nr. 3, 1986, p. 254.
Idem, Traduceri necunoscute ale lui Dosoftei din perioada celui de-
al doilea exil polon (I), în LR, an. XXXVI, nr. 5, 1987, p.
413-426; (II), nr. 6, p. 515-523; (III), an. XXXVII, nr. 1,
1988, p. 55-63; (IV), nr. 2, 1988, p. 61-63.
Marinescu, Stelian, Dispoziţiuni de drept laic în Pravila de la
Govora din 1640, în BOR, an. LXXXI, 1963, 3-4, p. 320-346.
Marino, Adrian, Literatură, idei, ideologie, în RITL, an. XXXIV,
1986, nr. 2–3.
Mazilu, Dan Horia, Literatura română barocă în context european,
Bucureşti, Editura Minerva, 1996.
Idem, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Editura
Minerva, 1984.
Idem, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, Editura
Polirom, 1999.

43
Idem, Poezia românească din secolul al XVII-lea. O experienţă, în
RITL, an. XXXII, 1984, nr. 4, p. 7–10.
Idem, Proza oratorică în literatura română veche, Proza oratorică
în literatura română veche, partea I, (Preliminarii. Epoca
Renaşterii); partea a II-a (Renaşterea. Barocul), Bucureşti,
Editura Minerva, 1986-1987.
Idem, Recitind literatura română veche, Partea I: Privire generală,
Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.
Idem, Udrişte Năsturel, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Mălinaş, Constantin, Catalog de carte românească veche (1643-
1830), Oradea, Editura „Mihai Eminescu”, 1993.
Meteş, Ştefan, Contribuţii nouă privitoare la familia boierească
Buhuş din Moldova, în AARMSI, s. III, tomul VII, 1927, p.
27–31.
Mihail, Paul, Ştiri noi privind circulaţia Cazaniei mitropolitului
Varlaam, în BOR, 1964, nr. 3–4, p. 372–388.
Mihail, Zamfira, Receptarea scrierilor isihaste în limba română în
secolul al XVII-lea, în „Teologie şi viaţă”, serie nouă, anul XI
(LXXVII), nr. 1–7, 2001, p. 151–159.
Mihăescu, Doru, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura
Academiei, 2006.
Mihăilă, G., Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi,
Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
Idem, Cultură şi literatură română veche în context european. Studii
şi texte, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1979.
Mihăilescu, Florin, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa,
Editura Pontica, 2002.
Minea, I., Boga, L. T., Despre cel mai vechiu document în legătură
cu şcoala de la Trei Ierarhi, în CI, an. X–XII (1934–1936),
nr. 2, p. 208–215.
Mitric, Olimpia, Cartea românească din nordul Moldovei, Bucureşti,
Editura Aetos, 1998.
Eadem, Cartea românească veche în judeţul Suceava (1643-1830),
vol. I–IV, Suceava, 1992.
Eadem, Fondul de carte veche românească şi străină de pe lângă
Mănăstirea Râşca (judeţul Suceava). Prezentare generală, în
„Anuar” – Suceava, XX, 1993, p. 191–194.

44
Moldovanu, Dragoş, Miscellanea philologica, în LR, an. XXXIII, nr.
5, 1984, p. 414–425.
Idem, Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc: tipologia stilului
cantemirian din perspectiva figurii dominante, Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2002.
Moraru, Mihai, Velculescu, Cătălina, Bibliografia analitică a
literaturii române vechi, sub îngrijirea ştiinţifică a lui I. C.
Chiţimia, vol. I: Cărţile populare laice, partea I–II, Bucureşti,
Editura Academiei, 1976, 1978.
Mosora, Elena, Hanga, Doina, Catalogul cărţii vechi româneşti din
colecţiile B.C.U. „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca, 1561-1830,
Cluj, 1991.
Munteanu, Ioan Paul, Catalogul colectiv al cărţii româneşti vechi
apărute în sec. al XVII-lea înregistrată pe teritoriul judeţului
Vaslui, Vaslui, 1985.
Năstase, Dumitru, Coroana împărătească a lui Vasile Lupu, în AIIX,
t. XXXI, 1994, p. p. 43–52.
Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron
Costin, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
Nonea, Constantin, Legăturile mitropolitului Varlaam cu bisericile
ortodoxe din Chiev şi Moscova, în MMS, XXXIII, 10–12,
1957, p. 807–819.
Olteanu, Pandele, Izvoare originale şi modele bizantino-slave în
operele Mitropolitului Varlaam, în BOR, nr. 1–2, 1970, p.
113–151
Idem, Metoda filologiei comparate în studierea izvoarelor şi
identificarea versiunii neogreceşti a operei Scara tradusă de
Mitropolitul Varlaam, în „Mitropolia Olteniei”, 1970, nr. 5–6.
Onu, Liviu, Spătarul Milescu sau Dosoftei? O problemă
controversată de paternitate literară, I–II, în LR, an. XXXV,
1986, nr. 1, p. 185–197; nr. 5, p. 439–448.
Idem, Şi totuşi spătarul Nicolae Milescu. O problemă controversată
de paternitate literară, (V), în RITL, an. XXXV, 1987, nr. 1–
2, p. 166-169; (VI), nr. 3-4, p. 239-241.
P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea
cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în AARMSI,
seria III, t. IV, 1925, p. 149–281.

45
Idem, Nicolas Spathar Milescu (1636-1708), Extrait des „Mélanges
de l’Ecole Roumaine en France”, Paris, 1925, I-er partie, p.
169–174.
Idem, L’influence de l’oeuvre de Pierre Moghilla archevêque de
Kiev dans les Principautés roumaines, Paris, 1926.
Idem, Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi mitropolitul Dosoftei al
Moldovei, în BOR, an. LXIV, nr. 1–3, 1946, p. 93–109.
Idem, Introducere la Manuscrisele slave din biblioteca Academiei
R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1959.
Idem., Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1968.
Idem, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1965.
Idem, Manuscrise slave din Biblioteca Academiei, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei, 1959.
Idem, Nicolae Milescu Spătarul (1636–1708), versiunea românească
de Silvia Panaitescu. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note
de Ştefan S. Gorovei, Chişinău, 1993.
Idem, Petru Movilă. Studii, ediţie îngrijită, postfaţă, note şi
comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Idem, Renaşterea şi românii, în AIIAI, t. XXII, II, 1985, p. 719–734.
Idem, P.P., Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din
Biblioteca Academiei Române, vol. II, ediţie îngrijită de
Dalila-Lucia Aramă şi revizuită de G. Mihăilă, cu o prefaţă de
Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Academiei, 2003.
Papacostea-Danielopolu, Cornelia, Demény, Lidia, Carte şi tipar în
societatea românească şi sud-est europeană (Secolele XVII-
XIX), Bucureşti, Editura Eminescu, 1985.
Papu, Edgar, Barocul ca tip de existenţă, Bucureşti, Editura Minerva,
1977.
Idem, Protocronism românesc, în Secolul 20, nr. 160–161 (5-6), p.
8–11.
Papuc, Gheorghe, Principii ermineutice în Cazaniile româneşti, în
BOR, an. LXXIII, 1955, nr. 3–4, p. 311–324.
Păcurariu, Mircea, Istoria bisericii ortodoxe române, vol. 2.
(secolele XVII şi XVIII), ediţia a II-a, Bucureşti, 1994.

46
Pârvan, Vasile, Un vechi monument de limbă literară românească,
extras din CL, anul XXXVIII, Bucureşti, 1904, 55 p.
Pilat, Liviu, Ortodoxie, catolicism şi „Contrareformă” în Moldova
la mijlocul secolului XVII, în vol. Etnie şi confesiune în
Moldova medievală, coordonator Ion Toderaşcu, Iaşi, Editura
Universităţii 2Alexandru Ioan Cuza”, 2006.
Pippidi, Andrei, Epoca Renaşterii în literatura română?, în AIIAI, t.
XXII, 1985, II, p. 735–741.
Idem, Pentru istoria umanismului românesc – trei note de lectură, în
RTLI, t. 30, nr. 2, 1981, p. 189–196.
Idem, Recenzie la Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979, 422 p., în RdI, tom 32, nr. 10,
1979, p. 1994–1997.
Idem, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-
XVIII, Bucureşti, Editura Corint, 2001.
Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti,
Editura Univers, 1981.
Idem, Istoria literaturii române de la origini până la 1830,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Platon, Alexandru-Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-
lea. Context european, evoluţie socială şi politică (Date
statistice şi observaţii istorice), Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1995.
Idem, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-
lea). Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”, 1997.
Plămădeală, Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească,
Bucureşti, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981.
Idem, Nicolae Milescu «vir polyglotus et pereruditus», în vol.
Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, Editura
Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1981, p. 155–179.
Pop, Augustin Z. N., Viaţa mitropolitului Varlaam al Moldovei, în
MMS, XXXIII, 10–12, 1957, p. 742–773.
Popa, Atanasie, Care este contribuţia lui Varlaam la Cazania sa din
1643, în MMS, an. XLVIII, nr. 3–4, 1972, p. 172–181.

47
Idem, Copişti moldoveni din Transilvania în secolele XVII şi XVIII,
în MMS, an. XLV (1969), nr. 7–9, p. 458–467.
Idem, Precizări privind panegiricul din 1639 al dascălului Toader
din Feldru, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj, 1977, p. 407–
411.
Popescu, Niculae M., Pomenirea mitropolitului Petru Movilă şi a
sinodului de la Iaşi, în BOR, an. LX, nr. 9–10, 1942.
Porcescu, Scarlat, Sinodul de la Iaşi – 1642, în Românii în istoria
universală, III/1, coordonatori: I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V.
Cristian, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988.
Predescu, L., Dragoş Eustratie Logofătul, în CI, an. XIII-XVI, nr. 1–
2, 1940, p. 424–452.
Idem, Dragoş Eustratie Logofătul (urmare şi sfârşit), în CI, an.
XVII, vol. XVII, 1943.
Puiu, Enache, Viaţa şi opera lui Miron Costin, Bucureşti, 1975.
Pungă, Gh., Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, în
AG, I (VI), 1994, nr. 1–2, p. 183–195.
Idem, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994.
Rădulescu, Mihai Sorin, Genealogii, Bucureşti, Editura Albatros,
1999.
Idem, În jurul noţiunii de „elită”, în AIIX, t. XXX, 1993, p. 613–
621.
Idem, Observaţii despre elita politică românească. 1866–1914, în
„Xenopoliana”, IV, 1996, nr. 1–4, p. 113–120.
Repertoriului manuscriselor de cronici interne, sec. XV-XVIII,
privind istoria României, întocmit de I. Crăciun şi A. Ilieş,
Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
Rotaru, I., Literatura română veche, Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1981.
Russo, Demostene D., Elenismul în România, Bucureşti, 1921.
Idem., Studii istorice greco-române. Opere postume, publicate sub
îngrijirea lui Constantin C. Giurescu de Ariadna Camariano şi
Nestor Camariano, tomul I–II, Bucureşti, 1939.
Scalcău, Paula, Penelea-Filitti, Georgeta, Elenismul în România: o
istorie cronologică, Bucureşti, Editura Omonia, 2006.

48
Scorpan, Gr., Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră
literatură omiletică din se. XVI şi XVII, în CI, an. XIII–XVI,
nr. 1–2, 1940, p. 545-596.
Scrima, André, Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolescu,
traducere din franceză de Maria-Cornelia Ică, Anca
Manolescu, Toader Saulea, traducere din engleză de Sorana
Corneanu, Bucureşti, Humanitas, 2003.
Simonescu, Dan, Buluţă, Gheorghe, Pagini din istoria cărţii
româneşti, Bucureşti, Editura „Ion Creangă”, 1981.
Simonescu, Dan, Contribuţii (Literatură română medievală),
Bucureşti, Editura Eminescu, 1984.
Idem, Cronici şi povestiri versificate. Sec. XVII–XVIII, Bucureşti,
Editura Academiei, 1967.
Idem, Iscălituri de cărturari în documente, în RIR, IV, 1934, p. 294–
296.
Idem, Romanul popular în literatura română medievală, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1965.
Idem, Recenzie la Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1979, în RITL, t. 29, nr. 3, 1980.
Idem, Spiritul critic în istoriografia veche românească, Bucureşti,
1942.
*** Sinodul de la Iaşi şi Sf. Petru Movilă 1642-2002, volum tipărit
cu binecuvântarea I. P. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, Trinitas, 2002.
Solcanu, Ion, Un element laic local în pictura religioasă din
Moldova (sec. XV-XVII), în SCIA. Seria artă plastică, tom. 16,
nr. 2, 1969, p. 309–316.
Stănescu, Eugen, Valoarea istorică şi literară a cronicilor muntene,
în Cronicari munteni, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, vol.
I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p. V-CXXVI.
Stoide, C. A., Contribuţii la biografia lui Eustratie logofătul, în
„Arhiva”, 1-2, 1934.
Idem, Izvodul costăchesc, în SAI, VI, 1964, p. 8–45.
Idem, Note despre Grigore Ureche, în AIIAI, XIX, 1982, p. 317–
332.
Székely, Maria Magdalena, Un proiect nerealizat: mitropolia de la
Trei Ierarhi, în AIIX, XXXI, 1994, p. 73-76.

49
Idem, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2002.
Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I–IV,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogigă, 1978–1992.
Idem, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol. I,
Bucureşti, Editura Academiei, 1959.
Idem, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în secolul XVII,
în „Studii şi cercetări de bibliologie”, serie nouă, I, Bucureşti,
1955.
Teodorescu, Mirela, Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva
catisismusului calvinesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Theodorescu, Răzvan, Piatra Trei Ierarhilor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1979.
Toma, Stela, Probleme ale studierii vechilor texte româneşti în
alfabet latin, în RITL, t. 30, nr. 2, 1981, p. 157–162.
Tomiţă, Alexandra, O „istorie glorioasă”. Dosarul protocronismului
românesc, Bucureşti, Editura „Cartea românească”, 2007.
Turdeanu, Emil, Legăturile cu mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel
de la Muntele Athos, în „Cercetări literare“, IV, 1940, p. 60–
113.
Idem, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan S.
Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Note complementare,
traduceri şi postfaţă de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997.
Ulea, Sorin, O surprinzătoare personalitate a evului mediu
românesc: cronicarul Macarie, în SCIA. Seria Artă Plastică,
t. 32, 1985, p. 14–48.
*** Un veac de aur în Moldova (1643–1743). Contribuţii la studiul
culturii şi literaturii române vechi, selecţie de texte de Pavel
Balmuş, Chişinău-Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1996.
Ursu, N. A., Activitatea literară necunoscută a lui Daniil Andrean
Panoneanul, traducătorul Îndreptării legii (Târgovişte, 1652),
în vol. Contribuţii la istoria culturii româneşti în secolul al
XVII-lea. Studii filologice, Iaşi, Editura Cronica, 2003, p. 7–
133.
Idem, Când şi de cine a fost iniţiată elaborarea Învăţăturilor lui
Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie?, în Contribuţii la

50
 istoria literaturii române. Studii şi note filologice Iaşi, 1997,
p. 7–21.
Idem, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă, opera lui
Simion Dascălul (I), în AIIAI, t. XXVI, 1989, p. 363–379;
(II), în AIIX, t. XXVII, 1990, p. 73–101.
Idem, Nicolae Spătarul (Milescu), traducător al Mântuirii
păcătoşilor a lui Agapie Landos, în vol. Contribuţii la istoria
culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii filologice, Iaşi,
Editura Cronica, 2003, p. 279-341.
Idem, Încă o traducere necunoscută a lui Nicolae Spătarul
(Milescu): Apologia contra lui Mahomed a împăratului
bizantin Ioan Cantacuzino, în vol. Contribuţii la istoria
culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii filologice, Iaşi,
Editura Cronica, 2003.
Idem, Notă asupra ediţiei, la Dosoftei, Psaltirea în versuri, Iaşi,
1974, p. XXIII–LX.
Idem, Note şi variante, la Dosoftei, Opere, I, Versuri, ediţie critică
de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978,
Idem, Traducerea cronografului numit „tip Danovici” poate fi o
lucrare dde tinereţe a lui Dosoftei, în vol. Contribuţii la
istoria culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii
filologice, Iaşi, Editura Cronica, 2003, p. 134-222.
Idem, Traducerea Istoriilor lui Herodot atribuită lui Nicolae
Spătarul (Milescu) a fist remaniată de traducătorul
cronografului numit „tip Danovici”, în vol. Contribuţii la
istoria culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii
filologice, Iaşi, Editura Cronica, 2003, p. 223–263.
Idem, Versiuni ale lui Dosoftei atribuite lui Miron Costin, în LR,
XXIII, 1973, nr. 2, p. 137–152.
Idem, Pr. Dascălu, Nicolae, Mărturii documentare privitoare la viaţa
şi activitatea mitropolitului Dosoftei, Iaşi, Editura Trinitas,
2003.
Vârtosu, Emil, Versuri „la stema ţării”, în RITL, t. 15, nr. 2, 1966.
Velciu, Dumitru, Grigore Ureche, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
Velculescu, Cătălina, Cărţi populare în secolul al XVII-lea
(fragment), în RITL, t. 29, nr. 1, 1980, p. 10–21.

51
Eadem, Cărţile populare şi cultura românească, Bucureşti, Editura
Minerva, 1984.
Eadem, Între scriere şi oralitate, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
Eadem, Probleme ridicate de cercetări recente în domeniul cărţilor
populare, în RITL, t. 21, 1972, nr. 4, p. 629–639.
Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub
Ceauseşcu, traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Zahariuc, Petronel, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan
voievod (1653-1658), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2003.
Zamfirescu, Dan, Contribuţii la istoria literaturii române vechi,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981.
Idem, Cultura română – sinteză europeană, Bucureşti-Chişinău,
Editura Litera, 2002.
Zgraon, Florentina, Consideraţii filologice asupra primei traduceri
manuscrise a Scării lui Ioan Sinaitul, în LR, an. XXV, 1976,
nr. 3, p. 275–289.
Zub, Al., Orizont închis. Istoriografia română sub comunism, Iaşi,
Institutul European, 2000.
Zugun, Petru, Comparaţia în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în
MMS, an. LII, nr. 1–2, 1976, p. 37–55.

52