Peste varfuri

de Mihai Eminescu

Despre marele Luceafar al literaturii romane, criticul si istoricul literar G. Calinescu

spunea: „Ape vor seca in albii si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate si cate
o stea va vesteji in departari pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in
teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.”
In poezie eul liric traieste sentimente de neliniste in fata trecerii timpului si
desertaciunii vietii. Cadrul natural este compus din cateva elemente specifice poeziei
eminesciene „codrul”, „ramul”, „luna”. Traectoria privirii se indreapta pentru descrierea
acestui cadru dinspre cosmic „trece luna” in spre teluric „codru-si bate frunza lin”. Ca
moment al trairilor interioare este aleasa noaptea, mai precis innoptarea, deoarece aceasta face
trecerea de la lumina la intuneric, de la viata plenara, care sta sub semnul soarelui, la starea de
veghe, care este somnul. Eul liric coboara in sine, asimiland somnul cu moartea deoarece
perceptia vizuala si auditiva se estompeaza putin cate putin „Mai departe/mai departe/mai
incet, tot mai incet”. In acest moment al noptii, cornul cu sunetul sau melancolic, asemanator
unui ceremonial funebru, insoteste trairile eului liric „indulcind cu dor de moarte.
Eul liric percepe acut momentul stingerii universale care a cuprins intreaga-i fiinta dar
mai ales „sufletul”. Moartea iubirii este privita dintr-o perspectiva tragica, accea a tacerii care
este mai periculoasa decat orice alt raspuns fie el chiar negativ in plan intim creand o stare de
nesiguranta existentiala. Asa se explica folosirea interogatiei retorice: „De ce taci cand
fermecata/ inima-mi spre tine-ntorn?”. Eul liric simte lipsa orcarei perspective existentiale ca
pe o durere sfasietoare, caci asa cum spunea marele nostru scriitor Marin Preda intr-o
capodopera a creatiei sale „Cel mai iubit dintre pamanteni”-„Cand dragoste nu, e nimic nu e”.
De la nivelul perceperii exterioare a naturii, se trece la ecoul pe care acesta il exercita
asupra trairilor eului liric, deoarece poezia eminesciana de natura este indiscutabil legata de
lirica intima.
Marca eului liric se observa din prezenta pronumelui personal de persoana I „mi”
„sufletu-mi”, „inima-mi” in dativul posesiv sau precedat de pepozitie „pentru mine” „mai
suna-vei, dulce corn/ pentru mine vreodata”.
Figurile de stil prezente in poezie sunt in special epitetele personificatoare „sufletu-mi
ne mangaiet”, „dulce corn”, „dor de moarte”. Repetitiile „mai departe, mai departe”, „mai
incet, tot mai incet”, inversiunile „peste varfuri trece luna”, „melancolic cornul suna” ca si
folosirea interogatiei retorice „mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodata ?” exprima
regretul pntru timpul care se scurge inutil in abesnta iubirii, pentru tristetea, iubirea si fericirea
de altadata.
Poezia este organizata pe trei strofe ce constituie cate un catren, rima este imbratisata,
masura versurilor este de 8 si respectiv 7 silabe iar ritmul este trohaic.
Material Intocmit de: prof. Bolfa Elena , Scoala cu Clasele I-VIII Nr. 6,
Drobeta Turnu Severin