Sunteți pe pagina 1din 4

Redactor: ARETIA DICU Tehnoredactor:

T. BĂLĂIŢĂ Coperta: VALENTIN

IONESCU

ЦЕ НТРА Л Ь НА Я

Б И Б Л И ОТ Е К А

Ак а де м ии

на у к МС СР

INTRODUCERE

Studiul literaturii orale este util, în egală măsură, lingvistului şi istoricului literar, permiţînd, în acelaşi timp, sinteze teoretice şi metodologice derivate din orientări şi tendinţe care au dominat evoluţia celor două domenii. Legătura între lingvistică şi folcloristică a constituit unul din aspectele interesante şi de tradiţie în dezvoltarea filologiei româneşti. B o g d a n P e t r i c e i c u H a s d e u , în aceeaşi măsură mare lingvist şi reputat folclorist, este fondatorul unor teorii de bază în ambele domenii. Studiile sale de geneză folclorică folosesc o bogată argumentaţie etimologică 1 . Atît înainte, cît şi după Hasdeu, cercetările etimologice au constituit adeseori drumul spre dezlegarea unor enigme folclorice, dar şi cîmpul unor controverse fecunde. Poezia şi proza orală constituie, la rîndul lor, un material inestimabil pentru investigaţii lingvistice. O v i d D e n s u s i a n u îşi deschide în 1909 cursul de filologie cu o lecţie destinată explicării noţiunii de folclor, care rămîne una din lucrările teoretice fundamentale ale folcloristicii româneşti 2 . Semnificaţia unei lecţii despre folclor la deschiderea unui curs de filologie este subliniată de lingvistul român încă din primele rînduri :

„Filologia are, cum se ştie, numeroase puncte de atingere cu folclorul ; la ajutorul lui trebuie să recurgem cînd urmărim unele probleme de istoria limbii ori literaturii, şi cu deosebire în studiile de dialectologie se vede bine legătura între un gen şi celălalt de cercetări" 3 .

Limba literaturii orale este abordată cu interes pentru valorile arhaice pe care le conservă, pentru diferenţierile regionale pe caic le pune în evidenţă, dar şi pentru valorile ei stilistico. Orientarea insistentă a unor cercetări spre acest din urmă aspect determina opinia unor specialişti că limba literară însăşi îşi are originea i n folclorul literar. 4 Chiar dacă această ipoteză nu este unanim im părtâşită, divergenţele sînt generate nu atît de natura limbajului

supus analizei, cit de criteriile admise în definirea conceptului de limbă

literară. în ultimele decenii, legăturile dintre lingvistică şi folcloristică se definesc, cum vom vedea în capitolul următor, prin puternice interferenţe metodologice şi transpuneri de sisteme teoretice, care deschid perspective largi cercetărilor interdisciplinare. Pentru istoricul literar, cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a literaturii orale prezintă o dublă importanţă. Folclorul literar constituie, în primul rînd, un capitol de seamă al istoriei noastre literare. înainte de a exista o literatură românească scrisă a existat o literatură orală, conservată de masele largi populare, o literatură care încifra, într-un limbaj artistic propriu, idealurile şi aspiraţiile neamului românesc. Această literatură s-a dezvoltat în contextul unui orizont cultural vast, pe temeliile căruia s-a înălţat cultura şi literatura noastră modernă. O literatură modernă nu se putea naşte fără să aibă la bază o puternică şi complexă tradiţie culturală, în care să-şi fi găsit expresia sufletul, mentalitatea şi inteligenţa naţiunii. Complexitatea şi profunzimea unei tradiţii culturale se remarcă însă prin structură şi rafinament. Pe teritoriul nostru etnic, aceste valori s-au afirmat prin „limba superioară, riturile, tradiţiile orale" — elemente ale unei străvechi continuităţi culturale. „Cînd întîile cronici se iviră ele atestau o expresie rafinată, efect al unei înaintări culturale neîntrerupte." 5 Tradiţiile din care au izvorît şi s-au dezvoltat literatura si cultura noastră modernă sînt însă mult mai complexe, implk-îiid :

a)

Fondul

ancestral,

reflectînd

în

forme

proprii,

daco-romane,

cultura Mediteranei orientale, leagănul necontestat al întregii cul- turi europene, întregit prin întîlnirea elementelor de cultură celtică

şi orientală, apoi bizantină. Lărgimea acestei arii genetice a dez- voltat încă din timpurile vechi o experienţă a interferenţelor cul- turale, contribuind la formarea capacităţii de asimilare a unor valori de largă circulaţie în cultura românească, paralel cu dezvol- tarea preponderentă a propriilor ei valori.

  • b) Cultura populară orală, care a conservat ea însăşi ceva din

fondul

ancestral, dar a creat şi acumulat mereu elemente noi.

  • c) Cultura şi literatura veche, mai întîi de formă slavonă şi latină (ceea ce nu

exclude manifestarea spiritului naţional în conţinutul şi structura ei), apoi de formă şi limbă românească.

Toate aceste domenii alcătuiesc o structură unitară, faţete care oglindesc aceeaşi esenţă.

Folclorul nu constituie însă numai un capitol al istoriei literare, o secţiune limitată la anumite epoci .şi izolată de evoluţia literaturii scrise, ci, dimpotrivă, un domeniu cu o evoluţie proprie, proiectată puternic în însăşi evoluţia literaturii scrise. Creaţia literară orală a poporului român a constituit permanent temelia originalităţii literaturii noastre moderne, izvorul pururea reîntineritor din care

s-au inspirat poeţii şi prozatorii români. Nu putem ajunge deci la o înţelegere profundă a operelor lor fără o cunoaştere suficient de temeinică a literaturii şi culturii populare.

Această vastă cultură populară, căreia îi spunem „folclor", atestă vechimea unei naţiuni constituite relativ recent, dar care a ştiut să continue tradiţiile înaintaşilor ei şi ale pămîntului pe care îl locuiau. Continuitatea culturală este atît de puternică, încît cercetările noi au putut constata că în podoabele geometrice ale ceramicii sau costumelor populare de azi s-au păstrat modele identificate pe resturile de ceramică ale culturii de la Cucuteni sau ale altor centre de cultură neolitică de pe teritoriul ţării noastre. Noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii şi-a făurit si dezvoltat, prin împletirea celor două civilizaţii, o cultură cu caracteristici proprii, care stă mărturie luptei îndîrjite şi necurmate, dusă de acesta „pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice" G . Folclorul românesc, aşa cum s-a conservat pînă în epoca în care a putut fi cules şi cercetat, unitar în structura lui, include o mare varietate de valori culturale, de provenienţă felurită, dar cu o puternică bază daco-latină, cuprinzînd un sistem de credinţe şi obiceiuri populare, precum şi un tezaur de valori artistice, concretizate, mai ales, în poezia şi proza orală, în muzica şi dansul popular. Acest patrimoniu cultural, cu toate manifestările lui variate, constituie un capitol amplu şi de deosebită valoare al întregii culturi româneşti, care nu numai a premers formele ei cărturăreşti, ci a continuat să se dezvolte în epoca modernă, asigurînd culturii scrise substanţa originalităţii ei etnice. Aşa cum a subliniat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ţărănimea a fost principala păstrătoare a acestui patrimoniu de-a lungul veacurilor, pe care 1-a îmbogăţit continuu prin creaţii noi :

„Leagăn al tradiţiilor şi al artei minunate a poporului, ţărănimea este creatoarea poeziei populare, a Mioriţei, a doinelor şi baladelor. în furtunile veacurilor, ţărănimea a rămas neclintită, păstrînd şi

In încercarea de a realiza o reprezentare empirică a acestui domeniu, care ne va servi în mod provizoriu ca definiţie operaţională, vom porni de la

dezvoltînd limba strămoşilor, obiceiurile, portul naţional, conservînd nealterate marile calităţi ale poporului român : hărnicia şi omenia, vitejia şi dîrzenia" 7 .

Acest folclor constituie, de asemenea, o dovadă grăitoare a străvechii unităţi culturale a poporului român. Carpaţii, brăzdaţi de drumurile transhumantei, nu au reprezentat niciodată un hotar. Mari zone folclorice, definibile printr-o anumită unitate de repertoriu şi stil, ca aceea alcătuită de nordul Olteniei, Bihor şi estul Banatului, unifică regiuni de pe ambele versante ale Carpaţilor. Zona subcarpatică

a Olteniei şi a Munteniei este mai distinctă, sub aspect cultural, de Cîmpia Dunării

decît de sudul Transilvaniei.

supus analizei, cit de criteriile admise în definirea conceptului de limbă literară. în ultimele decenii, legăturile

N O T E

1

B.

P.

H a s d e u ,

Doina. Originea poeziei populare la români, în „Columna lui Traian", 1882, p.

397406 ; „Cucul şi turturica" la români şi la per-sieni. Notiţă comparativă, în „Columna lui Traian", 1876, p. 4044 ; Balada poporană „Cucul şi Turturica" în România, în Persia şi în Francia, în

„Columna lui Traian", 1877, p. 301303 ş.a.

  • 2 D e n s u s i a n u ,

O v i d

Folclorul, Cum trebuie înţeles, în Viaţa păstorească în poezia noastră

populară, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 3356.

  • 3 Ibidem, p. 35.

4

cf. I. C o te a n u

şi

I. D ă n ă i l ă , Introducere în lingvistica şi filologia

românească, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. România, 1970, p. 217218.

G. C ă l i

  • 5 n e s e u , Istoria literaturii române. Compediu, ed. a Il-a, Bucureşti, 1946, p. 4.

  • 6 Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare

a

României

7

spre comunism, Editura politică, 1975, p. 28.

N i

c o l

a e

C e a u ş e s c u, Expunere la Congresul cooperativelor agricole de producţie, Editura

politică, Bucureşti, 1966, p. 12.

I. PERSPECTIVE IN EXEGEZA FOLCLORULUI : EVOLUŢIA ORIENTĂRILOR

TEORETICE

ŞI

METODOLOGICE

Obiectul cursului îl constituie folclorul literar românesc, în contextul principiilor teoretice şi al metodologiei ştiinţei care îşi propune investigarea folclorului ca fenomen de cultură populară — folcloristica.

Pe parcursul evoluţiei ei, această disciplină ştiinţifică nu a ajuns la o delimitare unitară şi unanim acceptată a domeniului de studiu. De aceea nu vom începe, ca de obicei, printr-o definire a obiectului, stabilind graniţele lui relative şi caracteristicile care îl individualizează şi îl disting de alte fenomene, ci vom încerca să jalonăm, cel puţin aproximativ, căile de acces spre acest obiect, să căutăm perspectiva care ne poate oferi o viziune mai clară asupra lui, metodele de investigaţie care ne pot duce spre sesizarea naturii lui intime. O asemenea întreprindere este dificilă, dar nu vom urmări decît să selectăm, în mare, experienţa metodologică acumulată de folcloristică în cursul dezvoltării ei ca ştiinţă (istoria acestei discipline nu depăşeşte cu mult graniţele unui secol),

evaluînd principalele direcţii ale acestei dezvoltări. Scopul nu este acela de a face un scurt istoric al folcloristicii, ci de a vedea cum a fost delimitat, în diferite etape, obiectul acestei discipline, din ce perspective a fost abordat şi supus investigaţiei, cum s-au conturat, în funcţie de obiectivele urmărite, metodele de cercetare şi sistemele de interpretare şi explicare teoretică a faptelor subsumate noţiunii de

folclor.

Deoarece ne-am propus să facem acest incurs înainte de a aborda definirea obiectului — pe care nu o putem realiza, cu aproximaţiile inerente, decît treptat, confruntînd divergenţa opiniilor teoretice cu cercetarea sistematică a materialului — va trebui să pornim de la o reprezentare a lui mai mult sau mai puţin empirică. Avantajul unui asemenea demers constă în faptul că interesul nostru este orientat nemijlocit spre un domeniu al culturii populare mai accesibil izolării metodologice, pentru denumirea căruia sînt folosiţi, de obicei, termenii de literatură populară

sau literatură orală.

valorile literaturii orale româneşti mai larg cunoscute dincolo de mediile care le-au conservat în memoria lor.

Prin intermediul şcolii, în special, dar şi din alte surse, sînt cunoscute, sub titlul de balade, creaţii ca Mioriţa, cîntecul despre Meşterul Manole, cîntecul despre Toma Alimoş şi altele. Larga popularitate a colecţiilor lui P e t r e I s p i r e s c u 1 a contribuit substanţial la cunoaşterea unor creaţii narative în proză ale poporului român. Doinele şi cîntecele populare lirice sînt cunoscute de mulţi prin carte şi prin radio, uneori chiar prin experienţă directă. Aceste creaţii reprezintă însă un univers mult mai cuprinzător faţă de ceea ce ne putem imagina numai prin cunoaşterea lor. Cele trei balade pe care le-am amintit mai sus aparţin unor tipuri tematice de largă răspîndire. In circuitul folcloric românesc au fost înregistrate însă peste 350 de astfel de tipuri tematice de cîntece epice sau balade 2 , fiecare tip tematic cunoscînd, în realizările lui concrete, un număr mare de variante. Majoritatea temelor de basm circulă în forme similare

pe mari întinderi geografice, cuprin-zînd uneori întregul continent euroasiatic, alteori avînd reflexe şi în cultura unor popoare de pe alte continente. Multe teme de basm, atestate în epoci străvechi, circulă şi azi în forme similare celor primare ; dimensiunile istorice ale fenomenului sînt deci şi ele foarte largi. Doinele şi cîntecele lirice cunosc o infinită varietate tematică şi imagistică şi o perpetuă mişcare în universul lor. Pentru că una din calităţile esenţiale ale tuturor acestor fapte, şi nu am enumerat decît cîteva din categoriile mai accesibile, este existenţa lor orală, deci existenţa lor ca fapte vii, care se nasc, se dezvoltă, proliferează şi dispar, de obicei nu murind, ci trans-formîndu-se treptat în altceva. Să mai adăugăm la categoriile enumerate : proverbele, ghicitorile şi cîntecele de ritual, mediul şi sistemul de viaţă care le încadrează — începînd cu sistemul de obiceiuri al unei unităţi etnice şi sfîrşind cu deprinderile vieţii cotidiene, sistemul de credinţe şi prescripţii care guvernează aceste obiceiuri şi deprinderi. In sfîrşit, să menţionăm şi faptul că folclor nu înseamnă numai literatură populară, ci şi muzică, dans, forme de teatru popular.

Aceasta este reprezentarea, deocamdată empirică, de la care pornim. Chiar această reprezentare relevă, în obiect, o complexitate care implică moduri foarte diferite de receptare şi cunoaştere ; aşa se şi explică faptul că studiile folclorice, de la cele mai naive şi pînă la cele mai riguros ştiinţifice, se deosebesc foarte mult între ele ca metodologie, orientare generală sau delimitare a obiectului. încercînd deci o incursiune în evoluţia diferitelor modalităţi de abordare a folclorului, ne vom opri mai puţin asupra acelora care nu au decît o valoare istorică, insistînd asupra acelora care ne pot orienta spre sisteme adecvate de cercetare şi

interpretare a folclorului literar românesc, cu grija de a le reinterpreta în limbajul

8

Lărgindu-şi sfera de circulaţie în ţările europene, apoi şi de pe alte continente,

termenul creat de William J. Thoms va fi investit cu semnificaţii diferite, mai ales în ce priveşte sfera fenomenelor subsumate, determinate de preocupările şi orientările teoretice ale diferitelor şcoli de cercetare, de tradiţiile lor proprii. Generalizarea cuvîntului „folclor", ca termen care defineşte obiectul unei discipline ştiinţifice (la germani, tradus prin Volkskunde), nu va fi niciodată însoţită de generalizarea unei semnificaţii unice, diferenţierile perpetuate pînă azi vizînd nu nuanţe, ci conceptul însuşi. Acest fapt a implicat, pe parcursul dezvoltării folcloristicii, dezbateri repetate şi controversate asupra conceptului de folclor, în intenţia de a-i delimita domeniul şi cuprinderea, de a preciza factorii care să permită abordarea, într-o viziune unitară, a unor compartimente de cultură populară. Anterior, apoi paralel cu aceste eforturi de sinteză, orientările teoretice şi metodologice s-au conturat mai rodnic în abordarea unor compartimente distincte ale literaturii şi culturii populare, prin investigarea nemijlocită a materialelor şi valorilor identificate sau înregistrate. Este firesc deci ca interesul nostru să se îndrepte mai întîi spre aceste aspecte ale evoluţiei preocupărilor pentru folclor, controversele asupra definirii conceptului putînd fi mai bine

înţelese în contextul principiilor teoretice fundamentate pe abordarea unor

domenii mai restrînse, dar mai clar delimitate.

Revenind deci la primele manifestări ale interesului pentru folclor, remarcăm că fundamentarea criteriului valoric pe vechimea faptelor evaluate se înscrie în sfera unui atribut permanent al naturii umane, care capătă contururi deosebite de la o epocă la alta : la primitivi — cultul strămoşilor, la grecii antici — epoca de aur ca reprezentare idilică a trecutului pierdut în legendă, în clasicism antichitatea, la romantici — primitivismul. Preocupările pentru tradiţiile sau antichităţile populare capătă o amploare deosebită în contact tocmai cu acest cult romantic al primitivismului şi al valorilor populare care-1 conservă. In acest context, se conturează două direcţii în abordarea faptelor de folclor :

a. entuziasmul

romantic,

care

creează

conceptul

de

„poezie

populară", fără a se limita exclusiv la acest domeniu ;

 

b. începuturile

şi

dezvoltarea

atitudinii

explicative

faţă

de

poezia

populară şi de folclor în genere.

Precursor al ambelor direcţii poate fi considerat G i a m b a t - t i s t a V i e o. încă din 1725, cînd a apărut Scienza nuova, gîndi-torul italian vorbea despre limba primitivă a popoarelor sălbatice sau foarte tinere, ca fiind mai colorată, mai vie şi, deci, mai poetică prin concreteţea ei decît aceea a popoarelor civilizate, cu un vocabular mai strîns şi, deci, mai abstract ; în acest stadiu de cultură, corespunzător unei faze poetice în dezvoltarea spiritului omenesc, anterioară celei

de azi al disciplinei noastre, de a reţine ceea ce aparţine codului nostru, lăsînd restul pe seama istoriei folcloristicii.

1. INTERESUL CULTURAL PENTRU FOLCLOR ŞI DEZVOLTAREA UNOR ATITUDINI

EXPLICATIVE

Primele direcţii în interpretarea şi valorificarea faptelor de cultură populară au fost generate de preocupările pentru „tradiţiuni şi antichităţi", ca supravieţuiri de cultură primitivă. Mobilul acestor preocupări 1-a constituit interesul pentru popor în epoca luminilor, conjugat cu interesul pentru cultura popoarelor primitive, cu

care gîndirea europeană vine în contact în urma descoperirilor geografice, prin descrierile exploratorilor şi misionarilor, foarte bogate în detalii etnografice. înregistrarea empirică a faptelor se conturează, în aceste condiţii, ca prim aspect al cercetării nemijlocite. Vechimea constituind criteriul valoric autoritar în abordarea şi interpretarea faptelor de cultură populară, se prefigurează, de asemenea, în această perioadă, începuturile orientărilor tradiţionaliste.

Asemenea preocupări devin din ce în ce mai insistente, diversifi-cîndu-se ca obiect şi orientare, creîndu-şi forme instituţionalizate (asociaţii, societăţi, muzee, publicaţii) şi delimitîndu-şi o terminologie proprie, încă de la început difuză şi divergentă.

Termenul folclor a fost creat de arheologul englez W i l l i a m

J. T h o m s ,

care, în revista „Atheneum" din 22 august 1846. propune folosirea lui în locul termenilor „popular antiquities" şi „popular literature", ca fiind mai clar şi mai cuprinzător decît aceştia, deoarece faptele desemnate prin ei reprezintă „mai mult o ştiinţă decît o literatură". Cînd termenul se impune, un anumit domeniu al lui este constituit, dar delimitat şi definit diferit d e diversele şcoli de cercetare, implicând deosebiri în terminologie : „litterature orale", „ethnographie traditionnelle", „demopsychologie", „ethnopsychologie" — în Franţa —■ „letteratura popolare", „tracii-zione", „demologia", „demopsicologia" — în Italia etc. Exista d ec ; o terminologie care definea încă imprecis obiectul şi s c opul preo - cupărilor pentru literatura şi cultura populară orală, c u < > c upr in dere mai largă sau mai resţrînsă, dar cu permanenta r ef er ir e la o vîrstă arhaică, consemnată prin termeni ca „tradiţii". „ anti< iiii aţi"

I

filozofice, în care mentalitatea şi modul de gîndire sînt dominate de animism, îşi are originea metafora însăşi, ca trăsătură definitorie a poeziei 3 . Entuziasmul romantic redescoperă acest primitivism în poezia populară, acea poezie „pur naturală", plină de „naivitate şi de graţie", pe care M o n t a i g n e , cu mult înaintea romanticilor, o prefera vlăguitei poezii de salon, artificială şi lipsită de preţ 4 . Imboldul european în creşterea interesului pentru folclor, anterior romantismului, 1-a constituit colecţiile publicate în anii 1778—1779 de J o h a n n

G o t t f r i e d

H e r d e r : Volkslieder şi Stimmen der Vdlker in Liedern. Ideile

vehiculate de Herder şi apoi de întreaga mişcare romantică reprezintă, în esenţă, un interes cultural faţă de literatura populară şi valorificarea ei la nivelul creaţiei academice. în accepţiunea acestui curent, valorile intrinseci ale poeziei populare sînt reprezentate fundamental prin valoarea etno-istorică şi valoarea artistică. Funcţional, deci, folclorul este conceput ca document de reconstituire a trecutului istoric naţional şi ca bază a dezvoltării culturilor naţionale moderne. Interesul romantic pentru folclor fiind în esenţă un interes cultural, nu ştiinţific, abordările apologetice evoluează spre mistificări, care îşi pun amprenta şi asupra colecţiilor de poezie populară. Totuşi, sub dominaţia acestui interes cultural se intensifică şi se

extinde acţiunea de culegereţa literaturii populare ; este epoca apariţiei marilor colecţii naţionale de folclor poetic.

In cultura română, atitudinea generaţiei de la 1848 faţă de folclor se înscrie în această largă mişcare romantică, avînd însă puternice motivaţii interne, marcate prin creşterea interesului pentru popor în contextul ideilor militante de emancipare socială şi naţională, prin fundamentarea concepţiei democratice despre rolul po- porului în făurirea istoriei şi a culturii naţionale. Problemele principale asupra cărora insistă A 1 e c s a n d r i, R u s s o şi alţi reprezentanţi ai generaţiei lor se referă la evaluarea poeziei populare ca expresie a specificului naţional (oglindă a sufletului popular) şi ca document istoric, la valoarea artistică a acestei poezii şi, mai ales. la valoarea ei ca nesecat izvor de inspiraţie pentru creaţia cultă, în scrierile lui Alecu Russo (Poezia populară, Amintiri. Cuge tări etc.) 5 , aceste principii sînt sistematizate într-o viziune teoretică mai profundă. Un popor care vrea să se autocunoasi a po it e face aceasta descifrând propria sa creaţie orală.

Poezia populară este „întîia fază a civilizaţiei unui neam"

...

,

„expresia cea mai vie a

caracterului naţional" ; în ea găsim amănunte istorice pe care cronicile nu ni le oferă. Constatînd, pentru epoca sa, prăpastia existentă între cultura populară şi cea cosmopolită a boierimii, Russo întrevede — ca unică soluţie — regenerarea culturii româneşti moderne pe -baze folclorice : literatura populară trebuie să stea la temelia noii literaturi române, limba acesteia trebuie să se dezvolte firesc din

limba poeziei populare.

Continuînd preocupările mai vechi pentru antichităţile şi tradi-ţiunile orale, dar şi aserţiunile unor gînditori novatori ca Giambat-tista Vico, atitudinea romantică faţă de folclor, cu rădăcini adînci în gîndirea iluministă, fundamentează deci conceptul de „poezie populară", pe care îl defineşte vag şi în termeni apologetici, dar pe care îl investeşte cu o semnificaţie culturală majoră. Oricît de puţin „ştiinţific" au fost alcătuite, sub dominaţia acestui curent, culegerile de poezie populară, valoarea lor este incontestabilă, nu numai pentru că au contribuit la cunoaşterea şi estimarea acestei poezii, ci mai ales pentru că au marcat, în epoca în care au apărut, o primă etapă în evoluţia interferenţelor dintre cultura orală tradiţională şi cultura modernă. In acest context trebuie să apreciem şi colecţiile de poezie populară publicate de V a s i 1 e A l e c s a n - d r i 6 , pe nedrept denigrate într-o anumită perioadă. în această orientare romantică îşi au originea şi primele încercări de „explicare" a literaturii orale, dar şi nucleele folcloristicii ştiinţifice de mai tîrziu. începuturile şi dezvoltarea unei atitudini explicative faţă de poezia populară şi de folclor, în genere, se întemeiază, în prelungirea entuziasmului romantic, pe tendinţa de a descifra în poezia populară psihologia specifică a poporului care a creat-o. Pe această linie se înscrie şcoala etnopsihologica. prefigurată de poetul şi filologul german L u d w i g U h l a n d 7 , care face trecerea de la entuziasmul romantic la această atitudine explicativă, dar fundamentată de etnopsihologi c a :

H. S t e i n t h a l , M. L a z a r u s si W. W u n d t 8 . Romanticii afirmau : poporul creează, poporul este poet, poezia populară este oglinda sufletului popular ; etnopsihologii caută răspunsuri la întrebările : ce sînt cîntecele populare, cine le-a creat şi cum le-a creat ? ce reprezintă ele pentru cei ce le-au creat ? în felul acesta, poezia populară nu mai este concepută ca emanaţie a unei colectivităţi nediferenţiate, abstracte, actul de creaţie fiind atribuit indivizilor dotaţi, integraţi unui mecanism psihologic colectiv, unei comunităţi populare

delimitate sau spiritului popular în genere. Acesta este un prim aspect al teoriilor genetice legate de creaţia populară, care capătă rezolvări ipotetice din ce în ce mai complexe prin raportarea culturii populare la cultura primitivă şi la cultura modernă, ajungîndu-se la poziţia lui H a n s N a u m a n n , care, sfă-rîmînd mitul romantic despre poezia populară,

formulează discutata teorie a bunurilor culturale căzute (Gesunkenes Kulturgut) 9 . Reluînd o teorie mai veche a folcloristului elveţian H o f f m a n n K r a y e r, care susţinea că poporul nu creează, ci îşi însuşeşte doar bunurile create de clasele suprapuse 10 , Naumann o raportează la fazele evoluţiei culturale a umanităţii (după el : primitivă, agrar-ţărănească şi eroică — aceasta din urmă împlicînd detaşarea unei pături conducătoare), reconsiderate însă sincronic pentru stadiul popoarelor dezvoltate, şi la rezultatele cercetărilor antropologice asupra mentalităţii popoarelor puţin dezvoltate. în concepţia sa. viaţa spirituală a colectivităţii europene este formată din elemente psihice primitive şi din elemente create şi transformate conştient, dintre care unele împrumutate. Purtătoarea poeziei populare este treapta inferioară a unei naţiuni în stare de cultură ; gustul acestei pături sociale străbate însă pe urmele clasei superioare. Cîntecul popular „recapitulează doar stadiile artistice ale poeziei academice ce o precedă şi din care-şi trage fiinţa". La fel, portul, cartea populară, mobila ţărănească etc. sînt „pînă în cele mai mici amănunte bunuri culturale căzute, ajunse în straturile de jos ale poporului". Această teorie va provoca reacţii puternice în folcloristica germană şi apoi europeană, primul ei critic fiind A d o l f S p a m e r 1 1 ; în 1952, folcloristul italian G i u s e p p e C o c c h i a r a 1 2 o va considera ca depăşită. Şcoala etnopsihologica este continuată nu numai în sens genetic, ci şi ca direcţie de descifrare a textului folcloric. Preocupările genetice ale etnopsihologilor deschid perspective în interpretarea literaturii populare ca manifestare a psihologiei populare, scopul interpretării fiind dteci descoperirea şi descrierea, acestei psihologii, mai mult decît evaluarea faptului literar ca atare. Sensul acestei inter-

pretări îşi are dealtfel originea în ideile vehiculate de romantici despre poezia populară ca expresie a sufletului popular. La noi, asemenea preocupări sînt semnalate mai întîi la II a s d e u. apoi în multe din lucrările lui O v i d D e n s u s i a n u Pe nt r u Ovid Densusianu, cercetarea folclorului trebuie să ne duc a l a cunoaşterea psihologiei populare, a felului propriu

el e

a

s inii

i

a:

Pi