P. 1
Sinonimele Si Sinonimia

Sinonimele Si Sinonimia

5.0

|Views: 4,252|Likes:
Published by Cismarescu Dragos
teorie
teorie

More info:

Published by: Cismarescu Dragos on May 30, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/06/2016

pdf

text

original

UNIVERSITATE

SINONIMELE SI SINONIMIA Lucrare de licenta

1

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE 1.1. Definiţie 1.2. Sursele sinonimiei 1.3. Criterii de clasificare 1.4. Rolul sinonimelor (functiile)

CAPITOLUL II. SINONIMIA 2.1. Definiţie 2.2. Tipuri se sinonimie 2.3. Rolul sinonimiei în literatură 2.4. Sinonimia şi polisemia 2.5. Efectele negative ale sinonimiei

CAPITOLUL III. CONCLUZII

CAPITOLUL IV. MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE

BIBLIOGRAFIE

2

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE

1.1. Definiţie Vocabularul1 limbii romane poate fi definit ca totalitatea cuvintelor utilizate astazi mai mult sau mai putin. In conditiile epocii actuale, de progress stiintific si ethnic, orice vorbitor oricit de instruit, este obligat sa-siperfectioneze continuu cunoasterea sensului sau sa-si insuseasca cuvinte noi, necunoscute . In orice fel de comunicare cuvintele nu sunt folosite singure, ci se combina intre ele pentru a constitui enunturi , mesaje , texte de mai multe tipuri. Sunt utilizate obligatoriu cuvintele vocabularului fundamental, care desemneaza cuvintele importante, care asigura intelegerea dintre toti vorbitorii limbii romane. La acestea se adauga cuvintele din masa vocabularului alcatuita din multe cuvinte noi (neologisme). Prezenta acestora este justificata pentru a varia exprimarea in limba literara standard sau de necesitatea de a introduce in comunicarea curenta termeni stiintifici si tehnici de interes general in epoca moderna. Cuvintul, unitate de baza a vocabularului asociaza o anumita forma cu un sens (cuvintele monosemantice) sau mai multe sensuri (cuvintele polisemantice). Sensurile cuvintelor sunt codificate in dictionare, dar utilizarile lor contextuale nu sunt specificate decat in anumite situatii.
1

Vocabularul sau lexicul reprezinta totalitatea cuvintelor care existaintr-o limba. Vocabularul fundamental cuprinde cuvintele cel mai des folosite si care sunt intelese se toti vorbitorii unei limbi. Vocabularul fundamental cuprinde aproximativ 1500 de cuvinte, apartinand tuturor partilor de vorbire. Masa vocabularului cuprinde cuvintele care nu intra in vocabularul fundamental. Cuvintele din masa vocabularului reprezinta aproape 90% din cuvintelelimbii romane In masa vocabularului , intra termeni stinţifice si tehnici, arhaismele, regionalismele

3

Libertatile construirii de mesaje (enunturi) sunt destul de mari si se spune ca orice buna utilizare a sensului unui cuvant intr-un context reprezinta, eventual o noua producere de sens. Asa se explica dinamica vocabularului romanesc, conditionata de relatii ca polisemia, sinonimia, antonimia Un aspect instructiv si practice al bogatiei limbii romane il constituie sinonimele ei; echivalente lexicale posibile pentru a exprima aceeasi notiune, precum; speranta- nadejde; timp- vreme; praf- colb; parfum- aroma. Fireste, exista adeseanuante de expresie intre sinonime, cum spunea odata Sadoveanu;’’Avem arbore, pom , copac cu intelesuri deosebite’’, adaugand si alte exemple si indemnuri. Diferentiere se face si intre ; zapada - nea – omat’’. Uzul general, dinamic al limbii vii neglijeaza adesea nuantele, folosind termenii cu sens similar sau apropiat, ca niste echivalente utile exprimarii rapide, variate, aproximative, sugestive a ideilor, evitand prin sinonimie – repetitiile. Sinonimele sunt acele cuvinte cu inteles aproximativ identic, care pot fi substituite unele prin altele, care pot alterna intr-un context dat fara ca sensul global al mesajului sa se schimbe. Segmentul de comunicare;’’Tatal sau si-a construit o locuinta incapatoare’’ il pot reformula; ‘’ Parintele lui si-a facut o casa mare,’’ pentru a vedea ca fiecare termen din prima constructie are un echivalent destul de précis, dar altul, in a doua propozitie; oricum sensul ideii nu s-a schimbat. Cercetarile lingvistice mai noi au precizat ca pentru a putea vorbi de sinonimie trebuie indeplinite urmatoarele conditii: 1.Cuvintele considerate sinonime sa fie identice sub aspectul obiectului pe care il denumesc, sa trimita la aceeasi realitate.

4

2. Sinonimele sa poata fi substituite in context fara ca sensul global al mesajului sa se modifice; 3. Sa faca parte din aceeasi varianta a limbii, Diversele sensuri ale unui cuvant polisemantic trimit la sinonime diferite care, la randul lor trimit la altele, in asa fel incat, reteaua de relatii se complica foarte mult. Daca se cere sa gasim sinonime pentru ,,fraged”, putem indica mai multe: 1.(despre plante) tanar, crud; 2.(despre fiinte) gingas, plapand. 3.(despre aluat) sfaramicios. Unul si acelasi cuvant poate face parte din clase de sinonime diferite, de exemplu; 1. slab, subtire, uscativ. 2. slab, mediocru. 3. slab, influentabil. 4. slab, diluat. 5. slab, incet. In baza unui sens anume ,cuvintele se grupeaza in clase numite in mod current serii sinonimice. De exemplu la cuvantul ,,casa’’ gasim urmatoarele serii; 1. 2. 3. imobil,cladire, locuinta , camin , domiciliu. familie , dinastie , neam. intreprindere, firma. Aceasta inseamna ca in mintea vorbitorului clasa de sinonime este relative bine construita de la inceput.
5

Cazurile in care echivalenta este perfecta sunt destul de rare in limba. Asemenea cuvinte se intalnesc mai ales in limbajul stiintific si ethnic: natriu sodiu; smalt – email. Dar fenomenul poate fi intalnit si in limbajul curent : geamantan valiza; a muri - a deceda; ca si cuvintele ce provin dinregionalisme: varza – curechi; cartofi - barabule; De cele mai multe ori putem identifica diferente semantice intre cuvinte pe care la modul general le consideram sinonime. De exemplu: pom (fructifer) si copac (nefructifer). In seria: teama, frica, spaima, groaza, termenii au in comun urmatoarele trasaturi: stare de emotie - provocata de pericol. Diferenta este data de trasaturi care exprima gradul in care este apreciata starea respective. Grad mare pentru frica, grad foarte mare pentru spaima , grad maxim pentru groaza. Situatiile care rezulta din observarea comportamentului contextual al sinonimelor sunt variate. De exemplu, sur, cenusiu, gri, carunt, desi denumesc aceeasi culoare, apar in situatii diferite. Putem spune haina cenusie - gri, dar celelalte sinonime nu apar aici; par sur – carunt; blana sura - cenusie; cal sur . Definim sinonimele cuvinte cu forme diferite dar care au acela și sens. Ele sunt folosite pentru a nuanța și a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalențǎ între ele. În general nu existǎ echivalențǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.

6

Asadar, sinonimele sunt cuvinte diferite ca forma, dar apropiate sau identice ca sens. Ele constituie serii sinonimice, cuprinzand doua sau mai multe cuvinte. De exemplu: dragoste - iubire; a vorbi - a spune - a zice; inteligent – destept – istet - ager. In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una referitoare la definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime. Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime dintr-o serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si cercetatorii avand pareri diferite (dar nu fundamental). Una dintre numeroasele definitii ale sinonimiei este urmatoarea: Sinonimia este acea relatie de sens care se stabileste intre cuvinte care au aproximative acelasi sens si pot fi substituite unul cu celalalt in context2. Cea mai ampla discutie referitoare la problema sinonimei apare in lucrarea: Probleme de sinonimie a lui Onufrie Vinteler3. Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de insasi definirea lor. Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor) sinonime, se pune intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur sens. controversat,

2 3

Narcisa Forascu, Categorii semantice: Sinonimia, in L.L.R., Bucuresti, 2000, p. 11. Onufrie Vinteler, Probleme de sinonimie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983, p. 71

7

Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau aproximative. De asemenea, datorita unor abordari terminologice gresite, putem cadea usor in panta pseudosinonimiei4. S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si cea expresiva, afectiva. De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie o serie sinonimica. Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste intre sensuri. Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a preciziei in exprimarea orala si scrisa. Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime al limbii romane cuvantul potrivit. Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: functia de diversificare a exprimarii, pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; functia de reliefare si functia de precizare si de nuantare a unei idei. In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functionalstilistice ale sinonimelor, ele ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare. Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai ales, cele de sinonime, ofera indicatii referitoare la valorile stilistice ale cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza Luiza si Mircea
4

Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor profesionale (CIOBANU 1998: 59) – i. e. : concentraţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” – concentrare „acţiunea de a se concentra; reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt motiv, cel puţin la fel de simplu ca cel invocat mai sus, anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea unui termen, într-un cadru mai general al discuţiei ştiinţifice, considerându-se suficientă recunoaşterea semelor de bază din structura semantică a termenului în cauză.

8

Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat dupa o riguroasa tehnica lexicografica. Cercetările lingvistice mai noi preocupate de această problemă, au precizat că pentru a putea vorbi de sinonime trebuie îndeplinite următoarele condiţii: Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului(al referentului) pe care îl denumesc. Aceasta este prima condiţie esenţială şi obligatorie. Sinonimele să poată fi substituite în context fără ca sensul global al mesajului să se modifice. Să facă parte din aceeaşi variantă a limbii, înţelegând prin aceasta atât variantele teritoriale (identitatea de repartiţie geografică), cât şi variantele stilistico-funcţionale. În funcţie de respectarea sau nerespectarea condiţiilor enunţate mai sus, se poate redefini sinonimia în două feluri: În sens restrâns, sinonimia presupune obligatoriu identitatea de sens, de comportament contextual şi de variantă funcţională a două sau mai multe cuvinte5. În sens larg, sinonimia înseamnă că două unităţi se pot afla în relaţie de sinonimie, dacă desemnează în mod global acelaşi obiect. Sinonimia nu poate fi concepută ca un fenomen static, ca o relaţie de sens abstractă decât la nivelul descrierii teoretice(a limbii). În practică ea se manifestă în şi prin vorbire, în enunţuri şi în situaţii de comunicare concrete. Cuvintele „ nădejde” şi „ speranţă” sunt identice ca sens, deoarece pe baza definiţiei de dicţionar se pot delimita componente de sens care sunt, toate,
5

Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956,p 121. Vezi de asemenea si Constantin Ţibrian, Structura vocabularului limbii române, Piteşti, 2004, p.98.

9

comune celor doi termeni. O dovadă în acest sens o constituie şi posibilitatea că cele două cuvinte să se substitue reciproc în toate contextele, de exemplu: „ Nu mi-am pierdut nădejdea (speranţa) că….” „ E slabă nădejde (speranţă) să mai vină.” Echivalenţa lor este atât de perfectă, încât substituţia este valabilă chiar şi în expresii relativ fixate de uz ca: „ a trage nădejde (speranţă)”, „ a pune nădejdea (speranţa) în ceva, cineva”, „ în nădejdea (speranţa) că”. Imposibilitatea de substituţie a celor doi termeni într-un context ca: „ El este o speranţă a muzicii.”, se datorează faptului că aici cuvântul înregistrează o deplasare spre un sens concretizat „ persoană care promite…”. Se observă că restrângerile contextuale atât de des invocate când este vorba de sinonimie, nu funcţionează de obicei în cazul sinonimelor cu un singur sens6, univoc, care exclude orice posibilitatea de confuzie şi mai ales când cuvintele, fapt important, aparţin aceleiaşi variante a limbii. Cuvintele se grupează în clase numite în mod curent serii sinonimice. Dacă se cere unui vorbitor să indice câteva sinonime pentru un anumit termen, ne oferă adesea asemenea serii ( imobil, clădire, locuinţă). În constituirea unei serii sinonimice se porneşte în mod deliberat de la un număr cât mai mare de componente comune( de preferinţă toate). Compararea între ei a termenilor clasei ne permite să identificăm unele diferenţe care pot fi propriu-zis de sens sau graduale. Punerea în evidenţă a diferenţelor are, atât o importanţă teoretică cât şi o importanţă practică, întrucât conştientizarea acestor diferenţe condiţionează
6

Vezi MLADIN 2003: 53-54 pentru celelalte tipuri de definiţii terminologice (definiţia prin intensiune, definiţia prin extensiune) sau pentru alte procedee echivalente (apelul la exemple – definiţia contextuală, definiţia prin denotaţie, definiţia prin implicaţie, definiţia prin sinteză, indicarea unui context enciclopedic, indicarea unui context explicativ sau asociativ, precizarea colocaţiilor lexicale)

10

deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanţă, obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba ni le pune la dispoziţie. Scriitorii au avut un rol important în dezvoltarea sinonimiei, punând în valoare influenţele istorice exercitate asupra limbii naţionale. Vechii tâlcuitori ai textelor sacre au reluat adesea unele noţiuni esenţiale pentru a le sublinia, repetând semantic, prin sinonime valoarea lor în context: „ păzitorul sau ocrotitorul sufletelor”, „ căutaţi milostivire şi îndurare; nemăsurată şi negrăită bunătate a Domnului”. În concluzie, la nivelul descrierii teoretice conceptul de sinonimie poate fi înţeles în sens restrâns (cu respectarea condiţiilor enunţate) sau în sens larg (admiţând o oarecare doză de aproximaţie). În vorbire, raporturile de sinonimie se modifică apărând mereu altfel ca într-un caleidoscop ceea ce face uneori foarte dificilă interpretarea. Se urmăreşte totodată drumul de la datele limbii la actualizarea lor, mişcarea de la limbă la vorbire, aspect cu consecinţe importante în procesul de cultivare a limbii.

1.2.

Sursele sinonimiei Principala sursa o constituie imprumutul din limbi diferite sau chiar din

aceeasi limba a unor cuvinte care desemneaza acelasi referent (dac. burta, pantece, lat. foale, neogrec. stomac, neolat. romanic. abdomen). Tot surse, mai ales indirecte ale sinonimiei, sunt: polisemia (dezvoltarea unor complexuri largi de sensuri pentru majoritatea cuvintelor favorizeaza
11

intrarea lor in relatie de sinonimie), derivarea (derivatul a nadajdui de la nadejde devine sinonim cu termenul latinesc mostenit a spera); derivate cu prefixe si sufixe sinonime: (ireal-nereal, consultare-consultatie), derivarea regresiva (exemplu: legisla, extras din legislatie, legislator si legislativ, a dublat pe legifera, iar postverbalul ruga-ruga alcatuieste o pereche sinonimica impreuna cu rugaminte); dublete etimologice (cuvinte provenite din acelasi etimon prin filiere sau date diferite: biserica si bazilica lat. - basilica; tarziu si tardiv - lat. tardivus). Tot in legatura cu provenienta termenilor ajunsi in relatie sinonimica dar intr-o abordare sinonimica poate fi realizata clasificarea functionala a sinonimelor, care e de natura sa justifice necesitatea lor in limba. Aceasta clasificare are in vedere ierarhizarea functionala (specializarea) cuvintelor sinonime. Din acest punct de vedere sinonimele unui termen pot fi: arhaice ( flintapusca), regionale (barabule-cartofi), populare (muiere-femeie), familiare (leafasalariu), neologice (a medita-a gandi), de jargon (hello-salut), argotice (a tromboni-a minti), profesionale (cord-inima), poetice (balai-blond), livresti (obedient-docil). Se observa ca perechile sinonimice nu apartin aceluiasi nivel, sfera, ramura lexicala, ci fac parte din variante diacronice, diatopice sau diastratice, diferite, avand deci functii comunicative distincte. Acest lucru se observa cel mai bine in redactarea unui text, care, in functie de stilul functional in care este scris, de nivelul si atitudinea dorita, selecteaza unul sau altul dintre sinonimele unei serii.

12

Folosirea altui sinonim in contextul respectiv diminueaza, falsifica sau, chiar impiedica realizarea unei comunicari eficiente, adica clara, precisa, nuantata. Imprumutul ca sursa a sinonimiei lexicale Bogatia sinonimica a limbii romane are cauze istorice si reflecta o sensibilitate vie pentru cuvinte. Fondul originar latin care a pastrat si numeroase elemente de substrat, utile, comune, a asimilat continutul elementelor de contact cultural, lingvistic, provenite din vecinatatile noastre, din convietuirea cu alte neamuri. In limba au patruns multe cuvinte slave, maghiare, grecesti, turcesti, iar din limbile popoarelor romanice din vest de doua secole incoace, popoare de care suntem legati prin originea latina a limbii - un imens numar de cuvinte romanice (din franceza si italiana), care au contat la „reromanizarea” limbii noastre, la modernizarea si imbogatirea sinonimiei ei. Bogatia expresiva a limbii noastre este apreciata de Alf Lombard 7 - un reputat romanist care observa: „Cand romana importa un cuvant strain, ea pastreaza foarte adesea cuvantul anterior care serveste pentru a exprima acelasi lucru de unde in limba actuala formeaza numeroase grupe de sinonime ca timp (latin) si vreme (slav) pentru ideea de timp, greu si dificil (franceza) pentru dificil. Numarul cuvintelor intrebuintate de romani nu inceteaza sa creasca. Limba lor a devenit o limba mai mult decat bogata”.

7

Eseul Les destinées du Latin á l’Est (1967), tradus si tiparit de Gh. Bulgar in „Tribuna Romaniei” nr. 5/1973, p. 16.

13

„Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul in care cuvintele traiesc impreuna in interiorul acestui cadru, concurenta dintre cuvintele care apartin straturilor definite, diferentierea semantica sau geografica a sinonimiei toate aceste probleme lexicologice constituie un intreg pe care nici o alta limba, nu-l ofera mai bine studiului”. Procedeul de sprijinire a patrunderii neologismelor in limba il intalnim la Dinicu Golescu, Mumuleanu, A. Paun, Ion Heliade Radulescu. Canalul cel mai eficace de asimilare a unor sinonime neologice, odata cu romanizarea limbii a fost presa - „Curierul romanesc”, „Albina romana” contin numeroase glose, explicatii prin sinonime a unor cuvinte noi: distanta, (departare), remedia (vindeca), ingenios (istet). Terminologia stiintifica, ilustreaza bogatia limbii, sinonimia ei specifica: aliaj-amestec, eclipsa-intunecare, circumstanta-imprejurare. Cap, conducător şi şef au ajuns sinonime, pentru că primul şi-a schimbat sensul prin metaforă, c.f. „capul oştirii” (se creează sinonime prin metonimie, metaforă, sinecdocă). Transferul semantic dă naştere la sinonimie, pentru că introduce o perspectivă nouă de apreciere a obiectelor. Dar această perspectivă dispare după aceea şi dacă este reactualizată dintrun motiv sau altul, scoate în evidenţă caracterul accidental al echivalenţei dintre termeni. Cărunt poate avea şi înţelesul de „bătrân, vechi” prin metonimie „efectul (consecinţa) în cazul cauzei”. Identificarea obiectului la care se referă două sau mai multe sinonime constituie punctul central al recunoaşterii acestora din urmă. Ea nu este posibilă decât prin context.
14

Contextul înseamnă atât enunţul, mai mult sau mai puţin dezvoltat, cât şi varianta funcţională a limbii, limbajul sau stilul în care este încadrat un enunţ. Octavian Goga foloseşte termenul cărunt în versurile: „Bătrâne Olt ! Cu buza arsă Îţi sărutăm unda căruntă”. Prin faptul că poetul a pregătit echivalenţa prin invocarea iniţială ( Bătrâne Olt !) se subliniază caracterul accidental al sinonimiei bătrân = cărunt. Folosit în alt limbaj decât cel poetic, cărunt nu mai este cu siguranţă sinonim cu bătrân, vechi. Limbajul ştiinţific este cel care asigură, fără dificultăţi, identificarea referentului prin sinonimie, aceasta datorită preciziei formulărilor şi datorită caracterului monosemantic al termenilor caracteristici. În limbajul ştiinţific se întâlnesc uneori sinonime perfecte: natriu-sodiu, kaliu-potasiu, azot-nitrogen. În limbajele administrativ, juridic, oficial, acest lucru nu se produce decât dacă este nevoie de explicarea unui cuvânt sau a unei perifraze. Nici în limbajul ştiinţific, sinonimia perfectă, totală sau absolută, nu constituie decât o întâmplare cu caracter excepţional, explicabilă fie prin provenienţa termenilor sinonimici din limbi diferite, din şcoli ştiinţifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi. Aşa ar trebui să fie şi situaţia sinonimelor de origine dialectală diferită, căci faţă de referent, ele se comportă ca şi termenii din limbajul ştiinţific ( curechi şi varză; cartofi şi barabule; crumpi şi napi). Ceea ce ne împiedică să le punem pe acestea în categoria sinonimelor tehnico-ştiinţifice este faptul că ele nu funcţionează în aceeaşi unitate a limbii. Aşadar, pentru ca identificarea referentului desemnat prin două sau mai multe cuvinte să fie în practică un fenomen de sinonimie, trebuie ca aceste cuvinte să
15

facă parte din aceeaşi variantă sau unitate funcţională, pentru că numai aşa se pot înlocui unul prin celălalt în diverse enunţuri. Aceste exemple cu termenii regionali este valabilă şi în cazul, stilurilor, în sensul că două cuvinte din limbaje diferite nu constituie sinonime perfecte. O excepţie o constituie limbajul artistic. Prin natura sa, el apelează la toate variantele limbii şi ia din ele cuvintele de care are nevoie. Dacă adăugăm şi modificările poetice ale cuvintelor din exprimarea artistică, deducem că în această specie de limbaj sinonimia funcţionează intens. Limbajul artistic permite sinonime inacceptabile în restul limbii. Se creează prin mijloace proprii nuanţele semantice cele mai fine şi uneori mai puţin aşteptate. În acest limbaj, problema referentului prezintă o situaţie aparte. Enunţul poetic nu tinde la identificarea directă şi riguroasă a referentului, ci la sugerarea lui. Tocmai de aceea are atâta nevoie de sinonime. Identificarea referentului, deşi este o operaţie fără de care nu pot exista sinonime, trebuie urmată de asigurarea că sinonimele aparţin aceleiaşi variante a limbii. Două sau mai multe cuvinte care indică în mod cert acelaşi referent, dar nu fac parte din aceeaşi variantă funcţională nu sunt obligatoriu în sinonimie. Contextul reprezintă elementul decisiv pentru determinarea sinonimiei, fiindcă prin înlocuirea unui cuvânt din context cu presupusul lui sinonim se evidenţiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică. Dacă în urma acestei operaţii, înţelesul global al contextului se menţine, se admite că termenii înlocuibili sunt sinonimi şi invers.

16

De fapt, singura concluzie justificată ar trebui să fie că numai în contextele în cauză, cuvintele supuse probei sunt sau nu sinonime, căci nimic nu dovedeşte că în alte contexte situaţia va mai fi aceeaşi. A afirma că termenii înlocuiţi sunt sinonimi în întreaga lor extensiune semantică, este riscant. Generalizarea trebuie să se întemeieze pe tipuri de contexte. Pentru a stabili că termenul, coada vulpii este sinonim cu ţâţa vacii, denumire a unei specii de struguri, trebuie ca în contextul de identificare semantică să figureze fie cuvântul strugure, fie viţă (de vie), fie altul din aceeaşi sferă. Specificarea poate lua forma unei predicaţii explicite: coada vulpii este ţâţa vacii, o specie de struguri, a unei indicaţii deictice (în prezenţa obiectului): aceştia sunt soiul coada vulpii sau ţâţa vacii, a unei predicaţii indirecte: (strugurele) ţâţa vacii se numeşte şi coada vulpii. Acestea sunt câteva tipuri de contexte. Din perspectiva de mai sus, sinonimia nu reprezintă decât posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele, într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a identifica obiectul la care se referă cuvintele înlocuibile. Orice tip de contexte este o clasă. Extensiunea sinonimiei depinde în mod direct de extensiunea clasei sau claselor de contexte în care este aplicabilă substituirea termenilor. Limita unei clase de contexte o dă trecerea unuia din sinonime la alt înţeles. Variaţiile unui context - tip pot fi semantice ca în exemplele prezentate, sau sintactico-semantice. Astfel, un verb reflexiv poate fi sinonim cu utilizarea la diateza activă a altui verb: a se înjosi sinonim cu a coborî, în contextul: A coborât până la
17

ultima treaptă a demnităţii; un verb tranzitiv, sinonim cu unul intranzitiv: A început o nouă activitate, faţă de „A păşit (a parcurs) la o nouă activitate”. Structura contextului se schimbă după specificul gramatical al sinonimelor. În anumite limite, sinonimia se poate referi la propoziţii întregi, sau la fraze: vino să ne jucăm = hai să ne jucăm. 1.3. Criterii de clasificare

Există mai multe tipuri de sinonime: a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici: inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi;porumb=cucuruz, păpuşoi etc. b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi şi cuvinte mai noi: bun=preţios, valoros, blând, gustos; cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc. În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice şi se optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului. Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii: a băga de seamă = a observa; a o lua la sănătoasa = a fugi;a se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a rostogolul; a-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici, a i se urca la cap. Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire: substantive: noroc=şansă; verbe: a reuşi-a izbuti; adjective: prietenesc=amical;
18

pronume: el—dânsul; numerale: prepoziţie: către=spre.

întâiul—primul; adverbe: mereu-totdeauna;

Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens: - arbore/copac: Bradul e un copac. pom: Mărul e un pom. c)Sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind apropieri sau coincidențe de termeni, atribuind valori, semantice figurate, metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin conotații imprevizibile cu o mare expresivitate. Tipurile propuse de diferiţi autori au fost întotdeauna dependente de condiţiile de sinonimie pe care aceştia le-au avut în vedere. Termenii utilizaţi pentru denumirea acestor tipuri sunt, de asemenea, comparabili, fie sinonime perfecte sau aproximative, fie sinonime complete sau totale. Alteori se face distincţia între sinonime perfecte şi aproximative, fiecare dintre ele putând să fie absolute sau parţiale în funcţie de suprapunerea perfectă sau imperfectă a tuturor sensurilor principale şi a elementelor complementare. d) Sinonime care au câte o componentă de sens diferită : duşumea = podea trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi"; trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte; e)Sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură"; regrupează prin trăsături de sens
19

se se

-

diferite

(uneori

neglijabile):

cald „grad nedeterminat"; călduţ = căldicel „gradmic"; fierbinte „gradmare"; ca

nicular „grad

maxim";clocotit

(tor) „grad

maxim"

+

„proces

de

fierbere"; dogoritor „grad maxim" + „emanaţie de căldură". Chiar dacă sunt identice ca sens, substituţia în context a sinonimelor nu este întotdeauna posibilă: a muri = a pieri = a se prăpădi admit subiect animat (A murit cobaiul"), pe când a deceda = a răposa = a dispărea admit doar subiect animat uman (,A decedat un om"). Când sinonimele sunt specializate contextual, restricţia de context are importanţă pentru definirea riguroasă a sensului: modic - (foarte) mic, exorbitant = (foarte) mare,primele sinonime (modic, exorbitant) apărând numa: în combinaţie cu preţuri, valori, ceea ce restrânge condiţiile de sinonimie, între sinonime pot să apară diferenţe de registru stilistic, care se manifestă sub formă de restricţii contextuale: a deceda se utilizează numai în stilul administrativ, a crăpa numai în stilul familiar sau argotic, iar a sucomba numai în stilul literar pretenţios (livresc). Restricţiile contextuale şi stilistice sunt foarte importante în analiza sinonimelor, pentru adecvata lor folosire în vorbire sau în texte; respectarea condiţiilor semantice şi contextuale face din sinonime o posibilitate de rafinare a expresiei lingvistice.

f)Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun 2000 :231, tot în cadrul clasificării sinonimelor, f ără alte precizări. După cum se poate observa, numărul studiilor care au ca obiect sinonimia morfologică este foarte redus. Specialiştii (vezi Poalelungi 1960ş i Hoarţă - Lăzărescu2000) optează pentru menţinerea informaţiei gramaticale comune (după modelulsinonimiei lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de bază. Diferenţierile care se
20

impun în critica definiţiilor vizează identificarea elementului care ţine de planulexpresiei. Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de construcţii ce se deosebesc prin modul dereprezentare al informaţiei gramaticale categoriale, neprecizând dacă aceste construcţii au legătură cu o unitate lexical comună. Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul expresiei asociată unor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical. Luminiţa HoarţăLăzărescu face o distincţie clară în acest sens, stabilind două grade de sinonimie morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi din punct de vederesemantic. Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate sintagma paralelism gramatical , pe care o explică prin existenţa valorilor multiple ale instrumen-telor gramaticale. Sorin Stati vorbeşte de opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical(aceeaşi informaţie gramaticală transmisăprin două mărci iniţial diferite). În discutarea sinonimiei morfologice trebuie pornit de ladefiniţia morfologiei ca secţiune a gramaticii care studiază flexiunea cuvintelor, iar flexiunea presupune menţinerea aceleiaşi informaţii semantice (prin radical) şmodificarea informaţiei gramaticale prin flectiv (Dimitriu 1999 : 28; Iordan/Robu 1978 : 348) (informaţia gramaticală fiind reprezentată de categoriile gramaticale). Este evident că, în această concepţie, sinonimia nu este înţeleasă ca o echivalenţă la nivelul sensului, ci la cel al sferei semantice a cuvântului In termenii celor 3 condiţii stabilite, putem distinge8:

8

Şerban, Vasile, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Ed Facla, 1978, Cap. Sinonimia, p. 192.

21

a. sinonimie în sens restrâns (cea care îndeplineşte toate condiţiile) — situaţie mai rar întâlnită, care priveşte în special nivelul limbii; b. sinonimie în sens larg, care respectă condiţia identităţii de referent (chiar dacă aceasta implică neglijarea voită sau nu a unor particularităţi ale acestuia), dar încalcă, eventual, condiţiile care ţin de comportamentul contextual sau de varianta stilistică — situaţie care priveşte actualizarea. Sinonimia poate fi analizata la nivel lexical, gramatical si fonetic. Sinonimia lexicală se manifestă între cuvinte şi/sau sintagme din aceeaşi categorie gramaticală: timp-vreme, poliţist-agent de poliţie. O primã dificultate in analiza sinonimiei o presupune existenţa polisemiei. Diversele sensuri ale unui cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite, care, la rândul lor, trimit la altele, în aşa fel, încât reţeaua de relaţii se complică foarte mult. Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între ele. Deci, substituirea unui cuvânt prin sinonimul său nu se poate face în orice context. Unii cercetãtori sunt înclinaţi să extindă sfera sinonimiei dincolo de limitele teritoriului lexical, incluzând între sinonime atât variantele gramaticale, cât şi cele fonetice, deoarece ele exprimă, prin mijloacele lor, acelaşi înţeles sau unul asemănător, dar prin alte forme, construcţii sau aspecte fonetice. Potrivit acestui punct de vedere, ar exista echivalenţă sinonimică între el zicea – ei zicea din limba veche. Tot în categoria sinonimelor ar intra variantele fonetice de tipul áripă arípă, seară —sară, ántic - antíc, caractér - carácter, matúr — mátur etc9. Dar, deşi satisfac criteriul etimologic şi au forme diferenţiate, ele nu se conformează şi criteriului funcţional, al utilizării pe acelaşi spaţiu geografic sau în aceeaşi perioadă de timp. Alte tipuri de sinonime
9

Munteanu, Ştefan, Sinonimia – o perspectiva funcţionala, in LLR, vol III-IV, 1996.

22

Pe lângă tipurile de sinonime enumerate mai există şi următoarele tipuri de sinonime: grafice (exemplificate prin literele î (din i) şi â (din a - notează aceeaşi realitate fonetică în contexte indicate de actualele norme ortografice); sinonime afixale (ne- şi în- sau -et şi -iş din brădet, brădiş); sinonime afixoidale (-bi şi -di, demi- şi semi-) şi onomastice (sinonime toponimice: Bălgrad şi Alba Iulia şi sinonime antroponomice - care denumesc aceeaşi persoană). Se mai vorbeşte de sinonime metaforice, în studiile de specialitate, la care se ajunge prin acordarea de valori metaforice atât unor simple cuvinte, cât şi unor îmbinări lexicale. Sinonimele metaforice pot fi atât lexicale cât şi frazeologice. Exemplele de sinonime metaforice le-am prezentat la sinonimia lexicofrazeologică în stilul beletristic (la Eminescu - luna este stăpâna mării, copila cea de aur, regina nopţii moartă etc.). Analiza sinonimiei: analiza semicã (componenţialã), analiza contextualã şi analiza stilisticã 1. Analiza componenţială Descrierea diferitelor tipuri de relaţii care se stabilesc între cuvinte şi prin care unităţile lexicale se definesc nu este posibilă fără repartizarea acestora în clase. Este evident că nu se pot depista relaţiile unei unităţi lexicale cu altele dacă aceasta e consideratã izolat. Ea trebuie pusă în legătură cu alte unităţi ale aceluiaşi sistem. Numai în interiorul unei clase relativ închise (limitate) pot fi puse în evidenţă relaţiile de opoziţie dintre unităţi. Se porneşte deci de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi numite în mod curent serii sinonimice10.
10

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p. 122.

23

Gruparea sinonimelor în clase are în vedere un sens şi numai unul, de aceea cuvintele selectate sunt considerate doar pentru acest sens. Totuşi, gruparea se face mai mult sau mai puţin intuitiv, o dovadă în plus că în mintea vorbitorului aceste cuvinte sunt legate printr-o relaţie strânsă. Prima condiţie formulată mai sus, şi anume identitatea semantică, impune verificarea sub acest aspect a termenilor care alcătuiesc clasa. Această operaţie se poate face relevând componentele (trăsăturile) de sens, semele unităţilor lexicale considerate şi urmărind în ce măsură ele sunt comune tuturor termenilor din serie. Exista mai multe feluri de seme comune: în primul rând, semele gramaticale; aceasta înseamnă că nu putem grupa în aceeaşi clasă decât cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire. Dar semele gramaticale nu sunt suficiente. Se impune caracterul comun al semelor de substanţă, cele care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor şi care permit gruparea în aceeaşi clasă, de exemplu: „ inteligenţă" , „umiditate", „extensiune", „verticalitate" etc. Numărul semelor de substanţă poate fi mai mic sau mai mare în funcţie de complexitatea sensului analizat, de relaţiile pe care acesta le stabileşte cu alte unităţi din limbă şi chiar de posibilităţile de formulare în metalimbaj. 2. Analiza contextuală Contextul înţeles ca o secvenţă minimală de termeni sau, mai larg, ca text sau ca variantă stilistico-funcţională este fundamental pentru determinarea sinonimei, întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context, deci funcţional. Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor, restricţiile de combinare contextuală mergând uneori până la cazuri limita (contexte specifice unui sinonim sau altuia). Utilitatea ei rezultã din aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă proba identităţii de sens dintre aceştia.
24

Analiza contextuală în semantică se face în condiţii speciale (diferite de cele din fonologie) şi se pretează la mai multe modalităţi de aplicare: - ea poate viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor polisemantice (operaţie preliminară obligatorie), - poate servi la verificarea identităţii de sens a două unităţi lexicale sau, - relevă posibilităţile combinatorii ale unei unităţi lexicale date, stabilite în raport cu clase de contexte11. Atât analiza componenţiala, cât şi cea contextuală urmăresc să pună în evidenţă identitatea de referent. Dar limitarea sinonimiei la identitatea referentului ar deplasa problema numai către domeniul extralingvistic, or, identitatea de denotatum nu implică obligatoriu o identitate a sensului. Lingvistic vorbind, şi sinonimia este, incontestabil, un fapt de limbă, sinonimele interesează sub aspectfuncţional, adică în ce condiţii două unităţi lexicale denumind acelaşi obiect pot să funcţioneze unul în locul celuilalt. Aceasta înseamnă să avem în vedere şi aspectul stilistic, întrucât diferenţele dintre unităţile considerate în mod obişnuit sinonime nu se limitează la cele semantice şi contextuale. 3. Analiza stilistică Analiza contextuală şi cea stilistică interferează, se implică reciproc, mai ales pentru că valenţele stilistice se pun în valoare sau se estompează numai în contexte. Apare deci problemaselecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj, or, cu aceasta, se ajunge lanivelul actualizării.Utilizarea în practică a sinonimelor presupune o selecţie pe care vorbitorul oface dintr-o perspectivă determinată şi care nu este dictată numai de sensul termenilor, dar şi deîncărcătura lor stilistică, de valoarea pe care o au în limba.
11

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p. 136.

25

Această valoare poate rezulta dinapartenenţa clară a unui termen la o anumită variantă funcţională, deci când acesta este marcat stilisticîntr-un anumit fel. De exemplu, în sinonimia a A SCOATE - A EXTIRPA, cel de al doilea termenaparţine limbajului medical. De obicei, dicţionarele oferă indicaţii asupra mărcilor stilistice sau afactorilor care determină un efect stilistic, de exemplu: figurat, ironic, eufemistic, argotic, rar12. Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă acestea suntsemantic identice şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte. Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au acelaşi sau aproximativ înţeles, adică semnifică acelaşi denotat. De aceea, ce este denotat printr-un cuvânt poate fi exprimat şi prin altul, cuvintele respective intră în serie sinonimică. Deci, sinonimia este o opoziţie totală în planul expresiei. Identitatea semantică totală nu este o normă rigidă a sinonimiei, semnificatele porumb, cucuruz, păpuşoi au acelaşi semnificat, dar în alte cazuri situaţia nu este aceeaşi: pom semnifică un copac care face fructe comestibile, arbore şi copac sunt şi ele identice ca sens, dar au întrebuinţări diferite: arbore este termenul ştiinţific în timp ce copac aparţine uzului comun. Din punct de vedere al abstractizării, există diferenţe între cele două cuvinte: arbore pare mai abstract, mai general decât copac, la fel se prezintă şi seria: sclav, şerb, rob. Sinonimia este strâns legată de modul şi de mijloacele de exprimare a sensului.
12

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p. 149

26

De aceea, definiţia obişnuită pe care o găsim în gramatică şi care afirmă că sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar identice prin conţinut ni se pare nesatisfăcătoare pentru că neglijează esenţialul în sinonimie, faptul că sinonimele exprimă diferite nuanţe ale aceluiaşi sens. Cazuri de sinonimie totală se întâlnesc rar şi constituie caracteristici, diferenţieri regionale ale vocabularului; porumb este muntenesc, cucuruz este ardelenesc, iar păpuşoi este moldovenesc. În cazul cuvintelor aeroplan şi avion provenienţa lor este diferită şi din diferite perioade, dar nici acestea nu sunt dublete pasive-spunem avion cu reacţie şi nu aeroplan cu reacţie. Sinonimele sunt elemente active în limbă, măresc potenţialul ei expresiv, capacitatea de precizare şi exactitatea sensului; sinonimele au ca funcţie principală diferenţierea, precizarea uneia sau alteia dintre variantele şi variaţiile aceluiaşi sens. Diferenţierea se poate referi la diverse laturi ale fenomenului: la modul de semnificare, la adaosul ori suprimarea de semne conotative, la aria lingvistică de răspândire a fiecăruia dintre sinonime, la corelaţia dintre cuvânt şi locuţiunea sinonimică ce corespunde. La sinonimele absolute, sensurile cuvintelor coincid total, deci coincid denotatele respective, dar, în unele cazuri, apar diferenţe dependente de câmpul semantic sau extralingvistic (un cuvânt este literar, altul nu) de situaţia istorică, geografică, socială a folosirii sinonimelor: unul poate fi arhaic, învechit, altul modern, unul poate fi cuvânt uzual, altul vulgar, unul se foloseşte într-o regiune, altul în alta.

27

Sinonimia dă loc la o anumită concurenţă în lexicul uzual şi cel de bază. Alexandru Graur13 arată că această luptă duce la progresul vocabularului, înving acele cuvinte care sunt mai potrivite pentru a exprima noţiunea în cauză dar, până la victoria parţială totală a unuia dintre sinonime sau până la diferenţierea lor atât de radicală, încât să ajungă a nu-şi mai face concurenţă, ele îşi împart zona de circulaţie, şi anume coeficientul de frecvenţă a întrebuinţării, numărul derivatelor şi frecvenţa acestora. Unul dintre sinonime devenind dominant, pătrunde în lexicul de bază, pe când celelalte din serie rămân în afara lui. Lucrurile se pot întâmpla şi altfel, adică nici unul să nu pătrundă în lexicul de bază: latinul nudus (gol) a fost părăsit în română, dar a fost înlocuit cu sinonimul gol; latinul sanctus s-a păstrat în româneşte sub forma sânt (se foloseşte şi astăzi în Sân Petru, Sântana, Sânicolaul Mare), dar în lexicul de bază sânt a fost concurat şi înlocuit cu sinonimul sfânt. Până în secolul al XVIII, în lexicul de bază existau cuvintele cocon şi prunc apoi a apărut cuvântul copil şi le-a înlocuit pe celelalte două care în prezent, sunt întrebuinţate ca regionalisme în Maramureş şi în Crişana. Aceasta este situaţia sinonimelor mai mult sau mai puţin identice ca sens, dar contradicţiile dintre sinonime se rezolvă mai ales prin funcţia de diferenţiere pe care o au, aşa că pot rămâne amândouă în lexicul de bază -a cugeta (latin) şi a gândi (derivat de la o rădăcină maghiară), pulbere (latin). Un alt aspect al diferenţierii este funcţional, legat de expresivitatea vorbirii sau de apartenenţă la un anumit stil, şi în acest caz pot fi numite stilistice-seria obraz, faţă, chip; cuvântul chip aparţine limbajului poetic, stilului artistic, iar faţă aparţine mai mult limbajului comun.
13

Tendinţe actuale, Bucureşti, 1968, p. 17.

28

Uneori faţă de anumite cuvinte, sunt sinonime locuţiuni, îmbinări frazeologice sau idiotisme şi funcţia lor de diferenţiere este evidentă. Încărcătura conotativă a locuţiunilor verbale, adjectivale, substantivale, adverbiale poate dezvolta valori stilistice. Se întâmplă ca două cuvinte care au acelaşi sens propriu să devină sinonime şi prin sensul lor figurat, prin aşa-numita derivaţie sinonimică. În vorbirea comună se spune m-am ars = am făcut o greşeală mare, am păţit ceva, deoarece a arde în sens propriu este aproximativ sinonim cu a frige, a pârli, sinonimia se extinde şi asupra sensului figurativ se spune m-am fript. Uneori, se repetă sinonimele pentru a realiza o gradaţie care devine sursa conotaţiei: sârguincios-silitor, zgârcit-cărpănos. Folosirea greşită a sinonimelor constituie o situaţie pleonastică ( comoarătezaur). Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi şi altul mai nou, care sunt folosite în vorbirea comună şi nu sunt pleonastice: praf şi pulbere, foc şi pară, mici-fărâme, întuneric-beznă, - cu valoare de intensitate maximă. 1.4. Rolul sinonimelor (functiile) Sinonimia este un fenomen care interesează, indiscutabil, vorbirea, actualizarea, tocmai prin aceea că ea este, în genere, imperfectă. Prin selectarea unui termen sau a altuia, prin combinarea în enunţ a unor cuvinte asemănătoare ca sens, ea devine o sursă inepuizabilă de expresivitate, contribuind la precizia şi supleţea exprimării orale şi scrise. Funcţiile sinonimelor sunt dependente de natura raporturilor dintre aceste cuvinte, de posibilitatea lor de a se substitui reciproc (în virtutea coincidenţei dintre sensuri) şi de capacitatea de a nuanţa cele exprimate, prin deosebirile de natură semantică şi stilistică ce le individualizează.
29

1. Funcţia de diversificare a vorbirii (funcţie elementară, cf. A. BiduVrânceanu) / Funcţia de evitare a repetiţiei (utilizarea seriilor sinonimice pentru evitarea repetiţiei, cf. G. I. Tohăneanu)14. Un vorbitor atent la felul în care se exprimă va încerca să evite repetarea supărătoare a unui cuvânt în aceeaşi frază sau la mică distanţă. Exemplu: Câtă gratitudine pentr-o privire; câtă recunoştinţa pentru că ar lăsa degeţelele ei dulci în mâinile lui (Mihai Eminescu). 2. Funcţia intensificatoare. Un efect stilistic aparte se obţine prin repetarea în acelaşi enunţ a unor trăsături semantice prezente în conţinutul unor sinonime perfecte: Nimic de mirare; spartanii erau cunoscuţi, printre altele, şi pentru concizia, pentru lapidaritatea... pentru laconismul exprimării lor (G. I. Tohăneanu)15. Privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă, devine posibilă afirmaţia că sinonimia este o repetiţie „mascată". Această funcţie de subliniere, de reliefare a unei idei se obţine prin reluarea acesteia cu ajutorul sinonimelor juxtapuse, procedeu numit şi repetiţie semantică: Ariile roiau limpezi, dulci şi clare în mintea lui îmbătată (Mihai Eminescu)16. 3. Funcţia / Efectul de gradare Utilizarea într-un enunţ a sinonimelor poate crea, uneori, un efect de gradare atunci când ele sunt diferite sub aspectul intensităţii (gradului) şi apar în context într-o anumită ordine: Mă apuca spaima, groaza că în clipa următoare va izbucni violent; Această prietenie... mă făcea mandra, aproape orgolioasă (Nicolae Breban)17; Arăta foarte posomorât: era un băiat ambiţios şi părea deprimat că nu-i ieşiseră bine soluţiile (Marin Preda)18.
14

Tohãneanu, G. I. Dincolo de cuvânt, Bucureşti, Ed. Ştiinţifica si Enciclopedica, 1976, Cap. Sinonimia in limba literaturii artistice, p. 46. 15 Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 49 16 Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 52. 17 Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 53 18 Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 58

30

4. Funcţia de diferenţiere. Funcţia de diferenţiere sau de opunere a unor noţiuni care, în limbajul obişnuit, se pot confunda, iar autorul intenţionează, dimpotrivă, să marcheze diferenţa dintre ele: Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârşi orice (Constantin Noica)19. Un efect umoristic se poate obţine speculând intenţionat opoziţia dintre doi termeni: Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? (Zicătoare)20. 5. Valoarea eufemistică a sinonimelor (eufemism = cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuieşte un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens) – TABU-ul in limba ,,A zice lucrurilor pe nume" nu înseamnă, neapărat, a fi ,,realist" în exprimarea artistică. Unii scriitori uitã cã şi în planul expresiei — care este indisociabil de acela al conţinutului — arta se întemeiază pe disponibilităţile sugestive şi transfiguratoare ale cuvântului. Tohãneanu dã exemplul lui Sadoveanu, care, dea lungul multelor mii de pagini ale operei sale, nu şi-a îngăduit sã strecoare un singur cuvãnt vulgar. Recurgând la sinonimele cu valoare eufemistică — cuvinte sau îmbinări frazeologice —, marele prozator a demonstrat cu strălucire că arta realistă se poate lesne dispensa de limbajul obscen. Realizată artistic, „aluzia" deschisă stârneşte râsul sănătos, nu mustăcirea, maliţioasă şi meschină. Valoarea eufemistică a sinonimelor este manifestatã mai ales în domeniul interdicţiei lexicale. Potrivit unor vechi eresuri (superstiţii, prejudecãţi) - ale căror rădăcini sunt de căutat în „animismul" primitiv (animism = formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor duhuri ale obiectelor, plantelor, apelor etc.) — oamenii se fereau să rostească numele „spiritelor" vrăjmaşe, ale sălbătăciunilor, ale animalelor primejdioase.
19 20

Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 62 Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 63

31

Aşa se explică, de pildă, bogata terminologie a „diavolului" în diferite limbi, printre care şi româna. Potrivit cu înfăţişările pe care le ia şi cu însuşirile pe care le aratã, dracul este : aghiuţă („sfântuleţul"!), codea, comită, cornoratul, hâdachi, împeliţatul, micuţul, mititelul, murgită, naiba, necuratul, nichipercea, sarsailă, spurcatul, tichiuţă etc, etc. 7.Sinonimele metaforice. Metaforele, in special cele poetice, sunt sinonime unice, originale, deoarece ele „fac imagine". Intr-adevăr, există şi altfel de metafore, cele lingvistice, pe care o lungă întrebuinţare le-a întunecat. In procesul comunicării normale, noi întrebuinţăm o multitudine de expresii metaforice, dar „imaginea" pe care ele o implică şi-a pierdut strălucirea. Terminologia corpului omenesc, de pildă, serveşte adesea ca element de construcţie pentru metafore: ochi de zăpadă, umăr de deal, coastă de munte, gura minei, braţele Dunării, creierii munţilor, măruntaiele pământului, inima pădurii, picior de plai. Toate aceste expresii intrând in deprinderile lingvistice ale vorbitorilor, nu mai sunt simţite ca metafore. Vorbitorii nu mai realizează acea balansare a fanteziei între „propriu" şi „figurat", în urma căreia se produce sentimentul imaginii.

32

CAPITOLUL II. SINONIMIA 2.1. Definiţie Problema sinonimiei a fost amplu studiată şi discutată de mulţi cercetători: unii neagă existenţa cuvintelor sinonime, iar alţii au lărgit prea mult sfera conceptului de sinonimie. (Al. Graur, Iorgu Iordan) Pentru a fi considerate sinonime, nu este suficient ca două cuvinte să fie apropiate ca sens sau înrudite semantic. Calitatea de sinonime nu se poate stabili decât prin aplicarea unor criterii mult mai riguroase din punct de vedere ştiinţific, ceea ce este valabil şi pentru sinonimele frazeologice. Una dintre numeroasele definiţii ale sinonimiei este următoarea: Sinonimia este acea relaţie de sens care se stabileşte între cuvinte care au aproximative acelaşi sens şi pot fi substituite unul cu celălalt în context. Cea mai amplă discuţie referitoare la problema sinonimei apare în lucrarea: Probleme de sinonimie a lui Onufrie Vinţeler.

33

După opinia sa, sinonimele sunt cuvintele cu acelaşi sens sau cu sens foarte apropiat şi mai mult ori mai puţin diferite ca formă. Autorul acordă atenţia cuvenită şi substituţiei dar afirmă că aceasta „este un criteriu suplimentar” în comparaţie cu identitatea de sens. Vinţeler ajunge la concluzia că sunt trei criterii de care trebuie să ţinem seama când vorbim de sinonimie: identitatea sau apropierea de sens, identitatea naţională şi identitatea obiectelor. Autorul ajunge la elaborarea unei complete definiţii a sinonimelor: acestea sunt „cuvinte independente, diferite ca formă dar identice sau apropiate ca sens, care exprimă aceeaşi noţiune pe plan sincronic şi în cadrul aceluiaşi sistem, având posibilitatea de substituire şi în cadrul aceluiaşi context fără ca sensul contextului să fie alterat”. Sinonimia este un tip de relaţie semantică (o legătură de sens) ce se stabileşte între cuvinte care au semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm identice. Ea constituie o modalitate de organizare a lexicului. Exista 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cuvintele pentru a fi sinonime: 1. Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului). 2. Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare. De aceea, la determinarea ei trebuie să se ţină seama de repartiţia dialectală a termenilor şi de repartiţia stilistico-funcţională a lor. 3. Contextul Două sau mai multe unităţi de limba se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global acelaşi obiect în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu)21.
21

Bidu–Vrânceanu, A., Narcisa Forãscu, Limba românã contemporanã. Lexicul, Bucuresti, Ed. Humanitas Educational, 2005, partea a II a, Relaţii semantice în limba românã contemporanã, 4. Sinonimia, p. 91.

34

Condiţiile de sinonimie enumerate mai sus sunt rareori îndeplinite toate. Două sau mai multe unităţi care satisfac toate condiţiile sunt, de obicei, numite sinonime perfecte, ca de exemplu: SMALŢ = EMAIL, NATRIU = SODIU, GENEROZITATE = MĂRINIMIE, LIFT = ASCENSOR, NĂDEJDE = SPERANŢĂ, LUNAR = SELENAR etc22. Sinonimia perfectă este însă privită cu rezerve în general şi este cel mai adesea, contestată. Aceasta apare de obicei in limbajul ştiinţific, unde termenii provin din limbi diferite. Trebuie să se facă o distincţie clară între sinonimia din limbă (sistem) şi cea din vorbire(actualizare). Pentru ca două cuvinte să fie considerate sinonime în sistem trebuie ca ele să respecte obligatoriu toate condiţiile amintite. O cercetare care s-ar opri aici ar trebui să demonstreze pe baza unei metode riguroase: a. identitatea termenilor sub aspectul conţinutului lor semantic; b. sub aspectul tipurilor de contexte în care sunt distribuiţi; c. sub aspectul variantei stilistico-funcţionale din care fac parte. Dar utilizarea unui termen într-un context lingvistic (ceea ce presupune şi o situaţie de comunicare, adică un context situaţional dat), transferul său dintrun limbaj într-altul, încălcarea restricţiilor de combinare contextuală, neglijarea voită sau involuntară a unor trăsături de sens modifică în practică (adică în vorbire) raporturile de sinonimie. De aceea, o cercetare riguroasă nu poate neglija actualizarea acestei relaţii. Contextul este foarte important pentru ca pune in evidenta egalitatea semantica a termenilor. Exista sinonimie perfecta atunci cand putem inlocui un sinonim cu altul in orice context. In cazul limbii romane acest lucru este foarte greu de realizat.

22

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap. Sinonimia, p. 115.

35

In interiorul unei serii de sinonime alcatuite numai in baza identitatii de sens, termenii se comporta diferit si de aceea, cand suntem in situatia de a-i utiliza intr-un enunt, seria se restrange, iar posibilitatile de optiune pentru un cuvant sau altul sunt limitate. Analiza contextuala cat si cea stilistica interfereaza, se implica reciproc, mai ales ca valentele stilistice se estompeaza numai in contexte. Deci, desi unii termeni functioneaza ca sinonime, echivalenta dintre ei este favorizata doar de anumite contexte. Exista fenomene lexicale precum : antonimia, omonimia, hiponimia, polisemia, derivarea s.a.m.d. Doua cuvinte in sensul lor de baza pot coincide cu sensurile lor derivate, insa cazurile unor astfel de coincidente sunt mai rare. Posibilitatile de sinonimizare ale unui cuvant sunt determinate de valentele lui semantice, de numarul sensurilor cuprinse in sfera lui semnatica. Sunt situatii in care echivalenta dintre sinonime este valabila, adica precizand care sunt limitele pe care limba le impune in utilizarea sinonimelor. Doua cuvinte pot fi luate ca sinonime identice pe baza definitiei din dictionar si nu pot fi diferentiate prin nimic conform indicatiilor din dictionar, dar fac parte din varianta literara a limbii. Datorita coincidentei semantice si stilistice acestea sunt considerate sinonime in mod restrans. Restrangerile contextuale nu functioneaza de obicei in cazul sinonimelor cu un singur sens care include orice posibilitate de confuzie. In concluzie inlocuirea lor devine posibila numai in situatia care favorizeaza neglijarea diferentelor de sens. Exista situatia in care se poate incalca conditiile sinonimiei avandu-se in vedere diferentele dintre termenii cvasi-echivalenti si astfel inceteaza sa mai functioneze ca sinonime. Motivele care determina neglijarea diferentelor tin fie de necunoasterea acestora, fie de multiplele modificari ale perspectivei pe care le introduce situatia concreta de comunicare, tocmai de aceea ele sunt dificil de sistematizat .
36

2.2. Tipuri se sinonimie A.Sinonimia lexicală În definirea sinonimiei lexicale, atât în lingvistica generală, cât şi în cea românească, există două direcţii : una semantică şi una structurală. Definiţiile de tip semantic prezintă sinonimele lexicale ca fiind două expresii (cuvinte, grupuri de cuvinte, enunţuri) cu formă diferită şi cu acelaşi sens (Ducrot/Schaeffer 1996 : 310). În lingvistica românească, aceste sinonime sunt definite ca fiind complexe sonore diferite, dar cu acelaşi înţeles (Graur, Stati, Wald 1971 : 267) sau cuvinte diferite ca formă (diferite în planul expresiei) care sunt apropiate sau identice ca sens23. O altă definiţie de tip semantic, dar în termeni saussurieni (vezi Graur, Stati, Wald 1971 : 267) prezintă sinonimele lexicale ca semnificaţi diferiţi care exprimă aproximativ acelaşi semnificat. După cum se observă, deşi folosesc o terminologie diferită, majoritatea lingviştilor sunt de acord cu definirea sinonimelor lexicale drept corpuri fonetice diferite care transmit aceeaşi informaţie. Un alt gen de definiţie este reprezentat de direcţiile de tip structural, bazate pe principiul comutabilităţii. În lingvistica generală (vezi DLSL), sinonimele sunt prezentate ca având două accepţii diferite : doi termeni sunt sinonimi când au posibilitatea de a se substitui unul celuilalt într-un singur enunţ izolat sau doi termeni sunt sinonimi când sunt substituibili în toate contextele. Şi în lingvistica românească, specialiştii au folosit principiul comutabilităţii în definirea sinonimelor lexicale (vezi Şerban/Evseev 1978 : 191) : sinonimele sunt atât cuvinte cu sensuri absolut identice, cât şi cuvinte cu sensuri apropiate ce permit substituirea lor în anumite contexte, fără a se pierde din vedere
23

Vezi Iordan/Robu 1978 : 269; Iordan 1956 : 42; Şerban/Evseev 1978 : 188; Zugun 2000 : 230. Elena DĂNILĂ

37

identitatea obiectului desemnat. În literatura de specialitate există şi definiţii care îmbinăcele două direcţii menţionate, opţiune care ni se pare cea mai convenabilă (vezi DLSL) : sinonimele sunt unităţi lexicale diferite cu acelaşi semnificat şi care sunt substituibile unele celorlalte. O altă problemă legată de sinonimia lexicală – şi care apare şi la sinonimia la alte nivele ale limbii – este cea a clasificării în sinonime absolute (perfecte) şi sinonime parţiale (relative). Cei mai mulţi specialişti acceptă existenţa sinonimelor absolute cu unele restricţii, apreciind că numărul lor nu este mare pentru că ele reprezintă un „lux” nepermis în limbă (vezi Iordan 1956 : 44 şi Şerban/Evseev 1978 : 191). Din punct de vedere semantic, stilistic şi expresiv, cuvintele identice sunt redundante şi, ca atare, în contradicţie cu funcţiile şi economia limbii care nu le tolerează şi le diferenţiază, apărând nuanţe de sens, nuanţe stilistice etc. De aceea sinonimele absolute sunt puţine ca număr. Şi definirea sinonimiei absolute poate fi văzută pe două direcţii : una de tip structural – sunt sinonimi termenii substituibili reciproc în toate contextele (vezi DLSL şi Stati 1972 : 165) şi alta de tip semantic – sinonimia lexicală absolută apare între termenii (sensurile) care exprimă aceeaşi realitate şi care totodată aparţin aceluiaşi plan al limbii (Seche 1977 : 221). Acest lingvist optează pentru termenul sinonimie absolută şi nu pentru sinonimie perfectă (pentru că nu este vorba de opoziţia perfect/imperfect), celălalt termen ar fi sinonimie circumstanţială (raportul dintre termeni ce exprimă aceeaşi realitate, dar aparţin unor planuri extralingvistice diferite ale limbii). Alţi lingvişti (vezi Şerban/Evseev 1978 : 192) opun sinonimiei absolute, sinonimia parţială sau relativă (cu deosebiri prin nuanţe semantice, prin valori stilistice, prin sfera de utilizare sau prin posibilitatea de combinare cu alte cuvinte), iar alţii (vezi Bulgăr 1959 : Probleme de sinonimie morfologică în limba română ) propun şi o treaptă intermediară – sinonimia aproximativă (suprapunere a sferei semantice în cea mai mare parte).
38

Ceea ce interesează aici este opoziţia sinonime absolute (identitate absolută în planul conţinutului şi substituirea în toate contextele) şi sinonime relative (identitate relativă în planul conţinutului), care poate fi regăsită şi la sinonimia la alte nivele ale limbii. De altfel, vorbind despre clasificarea sinonimelor lexicale, unii lingvişti ating şi problema sinonimelor morfologice, sintactice, fonetice etc. Este interesant de menţionat şi funcţia (sau funcţiile) pe care le are sinonimia. Aşa cum arătam în introducere, sinonimia are la bază nevoia de expresivitate, justificându-şi existenţa în sistemul limbii prin polisemantism. Funcţiile sinonimelor în vorbire se referă la procesul de selecţie în urma căruia se „găseşte” cuvântul potrivit din seria sinonimică, dar şi la relaţiile dintre sinonime şi funcţiile lor când sunt folosite în acelaşi context. Sinonimele sunt elemente active în limbă, care măresc potenţialul ei expresiv, capacitatea de precizare şi exactitate a sensului (Iordan/Robu 1978 : 271). De la sinonimia lexicală la sinonimia la alte nivele ale limbii Există fapte de limbă comparabile la diversele nivele ale limbii; elemente sau mijloace specifice unui compartiment sunt folosite şi în altul, pentru că domeniile lexicologiei, morfologiei şi sintaxei nu pot fi diferenţiate net unele de altele. Interpenetraţia morfologiei, sintaxei şi lexicologiei se explică prin natura, în fond identică, a tuturor faptelor de sincronie; între ele nu poate exista nici o limită trasatădinainte (Saussure 1998 : 139). Dacă despre sinonimia lexicală se vorbeşte încă din antichitate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre utilizarea acestui termen în gramatică (morfologie şi sintaxă), fonetică şi stilistică. În gramaticile mai vechi există conceptul de sinonimie, dar nu se foloseşte termenul, se cunoaşte, se vorbeşte despre sinonimie, dar fără a fi numită ca atare. În gramaticile mai noi, termenul a început să fie utilizat. Este adevărat că sensul său etimologic (gr. σύν „cu
39

acelaşi”, ωνοµα „nume”) nu se potriveşte faptelor de limbă numite ca atare în morfologie, sintaxă etc., dar este cel mai apropiat. La fiecare nivel, sinonimia înseamnă altceva, preluând de la sinonimia lexicală numai conceptul, ideea generală („aceeaşi, acelaşi” – de exemplu, „aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial” la sinonimia morfologică) aplicată, adaptată la nivelul respectiv. Pornind de la definiţia sinonimiei lexicale – sunt sinonime lexicale două corpuri fonetice diferite care transmit aceeaşi informaţie semantică şi sunt mai mult sau mai puţin substituibile în context – putem generaliza şi stabili o definiţie şi pentru sinonimia fonetică (sunt sinonime fonetice două foneme care apar în acelaşi cuvânt, cu aceeaşi funcţie), sinonimia morfologică (sunt sinonime morfologice două structuri morfologice ce transmit aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial) şi pentru sinonimia sintactică (sunt sinonime sintactice două structuri sintactice care transmit aceeaşi informaţie sintactică), urmând să detaliem în studiul nostru problema sinonimiei morfologice. Pentru alte aspecte legate de clasificarea sinonimelor lexicale, vezi Hoarţă–Lăzărescu 1999 : 18, unde se vorbeşte de pseudo-sinonime lexicale, necomutabile în context, având dependenţă contextuală : „apă adâncă”, „sentiment adânc”. B. Sinonimia morfologică Problema acestui tip de sinonimie apare în studii de specialitate relativ recente şi puţine ca număr. Primul lingvist care s-a ocupat în mod explicit de problema sinonimelor gramaticale (morfologice şi sintactice) este B. Lafaye care, în studiul Traité des synonymes gramaticaux, Paris, 1841, distinge sinonimele propriu-zise (cele cu radical deosebit, de tipul abandonner – délaisser) de sinonimele gramaticale, pe care le defineşte ca având acelaşi etimon şi ale căror diferenţe depind de anumite împrejurări gramaticale (de exemplu, substantivele sinonime diferă prin număr ruine – ruines; prin articol ouvrage d'esprit – ouvrage de l'esprit; verbele, prin diateze attaquer – s'attaqueretc.) (Poalelungi 1960 : 341).
40

În lingvistica românească, studiile despre sinonimele morfologice, în mod explicit, apar abia în secolul al XX-lea, pentru că, după cum am arătat deja, deşi conceptul de sinonimie exista în gramatică, nu se folosea termenul. În anul 1960, Gh. Poalelungi publică un studiu intitulat Sinonimia gramaticală, în care încearcă să fixeze obiectul acestui tip de sinonimie, indicii gramaticali necesari sinonimiei, dând următoarea definiţie: sinonime gramaticale trebuie considerate construcţiile care prezintă un deplin paralelism gramatical şi care se deosebesc numai prin acele elemente care reprezintă înţelesul gramatical dat (Poalelungi 1960 : 346). Lingvistul mai precizează că sinonimia gramaticală se bazează pe existenţa unor înţelesuri gramaticale comune şi că are ca principiu de bază comutabilitatea (Poalelungi 1960 : 349). Sorin Stati propune o altă definiţie – de această dată, se specifică, a sinonimiei morfologice – identitate lexicală asociată anumitor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical (de exemplu, opoziţii de mod, forme flexionare opuse atât prin înlănţuirea formelor, cât şi prin anumite morfeme gramaticale : poate veni – poate să vină ) (Stati 1966 : 133). Un alt studiu în care se prezintă pe larg şi problema sinonimiei morfologice este cel al Luminiţei Hoarţă–Lăzărescu, în care se definesc sinonimele morfologice ca fiind cuvinte cu organizare morfematică diferită sau mijloace formale diferite prin care se transmite aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial (Hoarţă-Lăzărescu 2000 : 21). Autoarea identifică, ca şi la sinonimia lexicală, două grade de sinonime morfologice, în funcţie de identitatea sau non-identitatea informaţiei semantice a elementelor ce intră în relaţie sinonimică de tip morfologic : – sinonime morfologice de gradul I, caracterizate prin organizare morfematică diferită şi prin identitate atât la nivelul informaţiei de tip gramatical, categorial, cât şi al informaţiei semantice (I-am dat cartea lui Ion/Iam dat cartea băiatului);
41

– sinonime morfologice de gradul al II-lea, caracterizate prin organizare morfematică diferită, prin identitate la nivelul informaţiei gramaticale categoriale şi prin lipsa identităţii semantice (de exemplu, genitivul neprepoziţional din „Paginile cărţiierau îngălbenite”, cu genitivul prepoziţional din „Copiii stau în jurul mesei”). Sinonimia morfologică, identificată cu sinonimia categoriilor părţilor de vorbire şi denumită sinonimie gramaticală (opusă sinonimiei sintactice) apare şi la Vinţeler 1983 : 17, dar fără alte precizări, în cadrul tipurilor de sinonime. De asemenea, specialistul prezintă şi alţi termeni substituibili celui de sinonimie gramaticală : echivalenţă, paralelism, identitate,substituire, corespondenţă etc. (Poalelungi 1960 : 341) Probleme de sinonimie morfologică în limba română Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun 2000 : 231, tot în cadrul clasificării sinonimelor, fără alte precizări. După cum se poate observa, numărul studiilor care au ca obiect sinonimia morfologică este foarte redus. Specialiştii (vezi Poalelungi 1960 şi HoarţăLăzărescu 2000) optează pentru menţinerea informaţiei gramaticale comune (după modelul sinonimiei lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de bază. Diferenţierile care se impun în critica definiţiilor vizează identificarea elementului care ţine de planul expresiei. Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de construcţii ce se deosebesc prin modul de reprezentare al informaţiei gramaticale categoriale, neprecizând dacă aceste construcţii au legătură cu o unitate lexicală comună. Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul expresiei asociată unor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical. Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu face o distincţie clară în acest sens, stabilind două grade de sinonimie morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi din punct de vedere semantic.
42

Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate sintagma paralelism gramatical, pe care o explică prin existenţa valorilor multiple ale instrumentelor gramaticale. Sorin Stati vorbeşte de opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical (aceeaşi informaţie gramaticală transmisă prin două mărci iniţial diferite). Faptul că, în caz de sinonimie morfologică, transmiterea aceluiaşi conţinut gramatical se poate face prin flective diferite (pentru exprimarea unei singure categorii gramaticale pot apărea mai multe mărci) duce la identificarea situaţiei de redundanţă, opusă sincretismului care înseamnă că o singură marcă poate trimite la mai multe categorii gramaticale. Ar trebui precizat şi un posibil motiv al apariţiei fenomenului sinonimic, aşa cum l-a explicat Al. Graur : variante lingvistice noi apar din întâmplare, fără să aducă nuanţe noi de sens, prin simplul joc al influenţelor reciproce între diversele compartimente ale limbii; se creează astfel, pentru una şi aceeaşi categorie gramaticală, două forme (Graur 1960 : 141). În timp, una din cele două forme dispare sau capătă o nuanţă semantică nouă. Categoriile gramaticale constituie expresia lingvistică a unor categorii logice, adică a unor raporturi stabilite de mintea omului între noţiuni (care corespund în realitate raporturilor dintre entităţi şi caracteristicile lor). Ele au o formă categorială(marca categoriei – uneori, o singură marcă poate indica, de exemplu, toate categoriile gramaticale ale numelui : gen, număr şi caz) şi un conţinut categorial (raportul stabilit de mintea omului între noţiuni) (Dimitriu 1999 : 12). Cei mai mulţi lingvişti români Elena Dănilă recunosc opt categorii gramaticale (gen, număr, caz, persoană, comparaţie, diateză şi timp), există, însă, şi specialişti care mai admit şi alte categorii gramaticale. Categoria gramaticală a comparaţiei Numită uneori şi categoria gramaticală a intensităţii (vezi Iordan/Robu 1978 : 34, Irimia 1997 : 89 şi GALR I : 154), această categorie are drept
43

conţinut intensitatea sau măsura în care se află fie o caracteristică la o singură entitate sau acţiune, în circumstanţe diferite sau la entităţi ori acţiuni diferite, indiferent de circumstanţe (vezi Dimitriu 1999:20), reprezentând particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume, privind semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul (GALR I : 154). Majoritatea gramaticilor menţionează trei grade de intensitate/de comparaţie : gradul pozitiv (om bun), gradul comparativ cu cele trei valori (comparativ de superioritate, de egalitate şi de inferioritate, exprimând intensitatea mai mare, egalăsau mai mică : el învaţă mai bine ca ieri – el învaţă la fel de bine ca ieri – el învaţă mai puţin bine ca ieri) şi gradul superlativ – caracteristica apare la o intensitate superioară, prin comparare cu alte entităţi/acţiuni (el învaţă cel mai bine dintre toţi) sau fărăcomparare evidentă, fără raportare la alte repere (el este foarte bun). Marca acestor grade este zero la pozitiv şi concretă la comparativ şi superlativ, reprezentată prin cuvinte-flectiv (mai, foarte, extraordinar de etc.). Sinonimia morfologică la această categorie gramaticală este evidentă în exprimarea superlativului absolut, care cunoaşte o multitudine de realizări pentru transmiterea aceleiaşi informaţii gramaticale categoriale. Astfel, sunt sinonime morfologice adverbele-flectiv, sintetice şi analitice de tipul : foarte (fata este foartefrumoasă), tare (fata este tare frumoasă), prea (fata este prea frumoasă), grozav de/extraordinar de/teribil de/atât de/aşa de etc. (fata este grozav de/extraordinar de/aşa de frumoasă). Sunt sinonime morfologice şi două structuri de tipul : un caz foarte rar (cu superlativul absolut marcat prin adverb-flectiv sintetic) şi un caz rarisim (cu superlativul absolut marcat prin sufixul gramatical -isim : rarisim < lat. rarissimus, fr. rarissime, it. rarissimo). Sinonimia morfologică se poate observa şi la marcarea superlativului absolut în limbajul oamenilor culţi, prin prefixoide ca arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, preluate mai ales din sau create după franceză sau din alte
44

limbi neolatine, cu ajutorul cărora iau naştere formaţii româneşti ca arhicunoscut (sinonim, de exemplu, cu foartecunoscut), extradur, hiperemotiv etc. (vezi Dimitriu 1999 : 205). Sunt sinonime morfologice structuri cu mărci nespecifice ca : lungirea şi repetarea vocalelor (Buuună treabă!) sau geminarea consoanelor (S-a făcut galllben la faţă!) (GA : 32, GALR II : 164), utilizarea unor cuvinte – mai ales adverbe – ce exprimăun grad superior al intensităţii, în context (frumoasă foc), repetarea adjectivului (o minciună mare-mare) sau a unor substantive ce indică, din punct de vedere semantic, anumite caracteristici (voinicul voinicilor), construcţii exclamative (Ce frumoasă e!), determinarea adjectivelor prin anumite structuri analitice care să exprime o măsură. Se mai admit şi categoria determinării, categoria aspectului.Probleme de sinonimie morfologică în limba românăsuperioară a intensităţii caracteristicii (amărât la culme, frumos de mama focului, harnică nevoie mare). „Aiax devenise cel mai prima urmăritor al cerbilor şi ţapilor răniţi”. (Sadoveanu 1999 : 141) „În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă”. (Petrescu 1980 : 224) Formele de superlativ absolut în absenţa mărcilor specializate – deja menţionate – ale acestui grad de comparaţie, caracterizează vorbirea populară şi familiară, de aici fiind preluate şi de stilul beletristic, unde se realizează prin mijloace diferite. Aceste forme sunt sinonime morfologice cu formele superlativului absolut marcat cu mărci specializate, dar fără a fi egale din punct de vedere stilistic (Hoarţă-Lăzărescu 1999 : 30). Un caz aparte îl constituie structurile de tipul bolnav de moarte, a mâncat de speriat, cărora unii specialişti le atribuie o semnificaţie consecutivă (vezi GA II: 286 – a mâncat de speriat, unde de speriat este analizat drept complement circumstanţial consecutiv).
45

Este vorba de fapt de un caz de sinonimie morfologică : structuri diferite (a mâncat de speriat/a mâncat foarte mult) transmit aceeaşi informaţie gramaticală – ideea de superlativ absolut. Aceste structuri sunt sinonime numai cu superlativul absolut, cu „negarea” celui relativ. Deşi nu este un termen propriu morfologiei, considerăm că conceptul de sinonimie morfologică reprezintă o realitate lingvistică probată prin numeroase exemple care demonstrează că două sau mai multe structuri diferite morfematice, care să fie totuşi legate prin informaţia semantică, pot transmite aceeaşi informaţie morfologică (categorială), ţinând cont de principiul comutabilităţii în context. Sinonimia fonetică. Problema sinonimelor fonetice a fost tratată pentru prima dată în lingvistica românească de către stilisticianul Gheorghe I. Tohăneanu. Acesta consideră că tipologia sinonimiei este mult mai diversă decât s-a considerat până acum deoarece ea este întâlnită în toate compartimentele limbii. În lucrările sale: Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică şi versificaţie , Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976; Studii de stilistică, poetică şi semantică (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohăneanu prezintă şi argumentează această problematică: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmaţia că între forma literară şi cele neliterare ale aceluiaşi cuvânt fie ele populare, regionale sau artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetică”. În articolul „Sinonimia fonetică la Sadoveanu” autorul remarcă „În naraţiunea propriu-zisă acolo unde scriitorul se desprinde de personaje, obiectivându-se, Sadoveanu … refuză categoric accesul regionalismelor stridente.

46

Numai în dialog, adică atunci când prozatorul cedează locul şi dă cuvântul personajelor sale, identificându-se, până la un punct şi într-un anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restricţii observate cu consecvenţă în naraţiune, pot fi sensibil atenuate”. Eroii lui Sadoveanu aparţin unei anumite zone geografie, unui anumit mediu social sau unei epoci bine determinate. Când fonetismele regionale pătrund în naraţiune „povestitorul inserează în propria sa expunere frânturi de gând ale personajelor, recurgând la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”. Următoarele exemple la care apelează Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele două straturi ale operei literare (narativ şi dialogat): băiet / băiat, camără / cămară, hulpe / vulpe. În aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit în dialog, iar cel de-al doilea este întâlnit în celălalt strat al operei literare cel narativ. Astfel, Tohăneanu arată că în ultima vreme se discută din ce în ce mai intens despre sinonimia dincolo de cuvânt, adică în afara vocabularului. C.Sinonimia sintactică este mult mai bine reprezentată în limba română. Mioara Avram1 acordă sinonimiei sintactice un important capitol, în care nici unul dintre aspectele importante ale acestui tip de sinonimie nu este omis. Dintre exemplele date de autoare, următorul trebuie remarcat, deoarece evidenţiază echivalenţa semantică între două specii diferite de atribute (adjectival şi substantival): cămin studenţesc şi cămin de studenţi. Se poate stabili un raport de sinonimie şi între un atribut opoziţional şi unul substantival genitival: luna iulie şi luna lui iulie; între un predicat verbal şi
47

unul nominal: îţi datorez şi îţi sunt dator; între un complement direct şi un complement indirect: te ajută şi îţi ajută. Un alt exemplu interesant de sinonimie sintactică îl reprezintă contragerea unei propoziţii într-o parte de vorbire, având acelaşi sens şi de asemenea procedeul de expansiune - dezvoltarea unei părţi de propoziţie într-o propoziţie cu acelaşi sens. Sinonimia gramaticala Sinonimia gramaticala s-a aflat si ea in atentia mai multor cercetatori romani, (G.I. Tohaneanu, Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie , Bucuresti, E.S.E, 1976; Gh. Doca, Limba romana III” - Probleme de sinonimie si cultivare a limbii, Editura Universul, Bucuresti, 1996) chiar daca pare a fi mai putin importanta pentru stilistica, arta literara si lexicografie. Desigur, atentia care i-a fost acordata nu poate fi comparata cu cea a sinonimiei lexicale. Astfel, Gheorghe Doca pledeaza „pentru o gramatica sinonimica a limbii romane” pe care o considera necesara. De asemenea autorul precizeaza ca sinonimia gramaticala nu trebuie limitata la sintaxa. In sinonimia gramaticala sunt incluse si forme sau constructii gramaticale care apartin morfologiei. Este evidenta echivalenta dintre prezent si viitor in constructii ca: ma intorc peste o ora = ma voi intoarce peste o ora , sau echivalenta dintre imperfectul indicativ si perfectul conditional: daca-mi scriai, iti aduceam cartea = daca mi-ai fi scris, ti-as fi adus cartea. Alte exemple de sinonime morfologica citeaza Mioara Avram - sinonimia dintre diferite tipuri de viitor: voi veni-oi veni-am sa vin-o sa vin. Des intalnita este si sinonimia morfologica desinentiala - se realizeaza cu ajutorul desinentelor care sunt morfeme flexionare sinonime (-e si -i cu ajutorul
48

carora se formeaza pluralul substantivelor feminine sau - e si -uri folosite pentru formarea pluralului substantivelor neutre). De la Gheorghe Doca, am inteles ca numai variantele morfologice libere pot fi considerate sinonime gramaticale. In aceasta categorie se incadreaza forme paralele de singular (astm si astma, bulgar si bulgare), apoi unele forme duble de plural (clesti-cleste, seminare-seminarii), unele forme de genitiv, dativ articulat - duble sau triple (tarancei si tarancii iar in D.O.O.M., chiar bunicai, bunicii, bunichii), variante verbale: inseamna si insemneaza, ignora si ignoreaza, indruma si indrumeaza. Problema sinonimelor fonetice a fost tratata pentru prima data in lingvistica romaneasca de catre stilisticianul Gheorghe I. Tohaneanu. Acesta considera ca tipologia sinonimiei este mult mai diversa decat s-a considerat pana acum deoarece ea este intalnita in toate compartimentele limbii. In lucrarile sale: Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie , Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976; Studii de stilistica, poetica si semantica (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohaneanu prezinta si argumenteaza aceasta problematica: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmatia ca intre forma literara si cele neliterare ale aceluiasi cuvant fie ele populare, regionale sau artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetica”. In articolul „Sinonimia fonetica la Sadoveanu” autorul remarca „In naratiunea propriu-zisa acolo unde scriitorul se desprinde de personaje, obiectivandu-se, Sadoveanu … refuza categoric accesul regionalismelor stridente. Numai in dialog, adica atunci cand prozatorul cedeaza locul si da cuvantul personajelor sale, identificandu-se, pana la un punct si intr-un

49

anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restrictii observate cu consecventa in naratiune, pot fi sensibil atenuate”. Eroii lui Sadoveanu apartin unei anumite zone geografie, unui anumit mediu social sau unei epoci bine determinate. Cand fonetismele regionale patrund in naratiune „povestitorul insereaza in propria sa expunere franturi de gand ale personajelor, recurgand la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”. Urmatoarele exemple la care apeleaza Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele doua straturi ale operei literare (narativ si dialogat): baiet / baiat, camara / camara, hulpe / vulpe. In aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit in dialog, iar cel de-al doilea este intalnit in celalalt strat al operei literare cel narativ. Astfel, Tohaneanu arata ca in ultima vreme se discuta din ce in ce mai intens despre sinonimia dincolo de cuvant, adica in afara vocabularului. Sinonimia frazeologica in limba romana Este greu de precizat cine a introdus termenul de sinonimie frazeologica in lingvistica generala, de unde a patruns in lingvistica romaneasca. Din bibliografia care insoteste „Frazeologia limbii romane” de Gheorghe Coltun, aflam ca mai multi cercetatori din fosta Uniune Sovietica au inceput studiul sinonimiei frazeologice incepand cu anii 70, deceniul al VII-lea secolul trecut sau mai devreme. Termenul de sinonimie frazeologica apare pentru prima oara in lingvistica romaneasca la Ametista Evseev (1969) si apoi la Gheorghe I. Tohaneanu in studiul „Sinonimia dincolo de cuvant”. Dupa ce se refera la
50

problema sinonimiei sintactice, Gheorghe I. Tohaneanu atrage atentia asupra unei noi categorii de sinonime, aducand exemple din opera lui Sadoveanu. Chiar daca si alti lingvisti s-au referit la sinonime frazeologice, acest tip de sinonime a continuat sa fie ignorat in lingvistica romaneasca sau au fost denumite sinonime figurate, sinonime perifrastice sau sinonime perifrastice figurate. Stefan Munteanu in „Sinonimia lexicala in limba artistica a lui Mihail Sadoveanu” foloseste termenul de sinonimie frazeologica, perifrastica. Dar sfera conceptului de perifraza este mult mai vasta decat cea a termenului de unitate frazeologica. Nici dictionarele de termeni lingvistici nu se refera la sinonimele frazeologice, fie sunt inregistrate decat in mod exceptional, sau sunt numite in alt fel. Dupa ce au fost intens studiate celelalte tipuri de sinonime in afara celor lexicale, se poate preciza ca doua sau mai multe unitati frazeologice sunt sinonime daca au acelasi sens, sau sens apropiat. Oricat de diferita ar fi forma lor, intre ele se poate stabili un raport de sinonimie daca au acelasi referent iar din punct de vedere gramatical au aceeasi functie. Pentru a stabili daca intre doua sau mai multe combinatii lexicale exista o relatie de sinonimie, proba substitutiei este si in acest caz relevanta. Sinonimele frazeologice pot acoperi sintagme stabile, propozitii simple sau dezvoltate si chiar fraze intregi. O problema interesanta in lingvistica romaneasca referitoare la sinonimia frazeologica o constituie delimitarea sinonimelor frazeologice de variantele frazeologice. In rezolvarea acestei probleme atat de controversate trebuie sa
51

tinem seama de un criteriu extralingvistic extrem de important – frecventa. Pe langa acest criteriu trebuie sa tinem seama si de vechimea si atestarile din dictionare. Dar, mai intai, este necesar sa tinem seama de preferintele si de vointa majoritatii vorbitorilor. In exemplul: „a trage mata de coada” expresie mai veche si mai des folosita decat „a trage pisica de coada” ultima este o simpla varianta a primei. In cazul: a privi ca mata-n calendar si a se uita ca mata-n calendar, este mai greu de stabilit raportul dintre acestea. Problema poate fi rezolvata prin acceptarea unor variante literare libere si in frazeologie. Alte exemple de acest fel sunt si: de asta data – de data aceasta. Intre a pune ramasag – a face prinsoare, avem de-a face cu un raport de sinonimie frazeologica, iar in cazul: a pune ramasag – a face ramasag nu se poate vorbi de o relatie de sinonimie frazeologica, pentru ca luand in considerare criteriul frecventei „a pune ramasag” se bucura de mai multe atestari decat „a face ramasag” aceasta din urma fiind o varianta in raport cu expresia originara. Serii frazeologice si serii perifrastice Seriile sinonimice frazeologice nu ar trebui confundate cu seriile sinonimice perifrastice. Distinctia dintre perifraza si unitate frazeologica este justificata de faptul ca mai multi lexicologi nu sunt de acord cu modul in care este folosit la noi termenul de perifraza. Astfel C. Dimitriu in „Gramatica limbii romane explicata. Morfologia” foloseste termenul de perifraza referindu-se la locutiune, expresie si la gruparea libera de cuvinte, nefacandu-se nici o distinctie intre acesti termeni.

52

Exista, desigur locutiuni si expresii care pot fi considerate si ele un anumit gen de perifraze figurate, dar, in afara de acestea si de cele care sunt considerate inovatii in stilul beletristic, sunt numeroase perifrazele („grupuri libere de cuvinte”) care apar in procesul comunicarii si care nu intereseaza in cazul sinonimiei. Perifraza nu este in mod obligatoriu si expresiva sau figurata. Una dintre cele mai bogate serii de sinonime frazeologice este cea prin care se exprima in limba noastra notiunea denumita de verbul „a muri”. Vom enumera expresiile despre care nu exista nici o indoiala ca sunt unitati frazeologice, deoarece au o frecventa foarte mare in limba actuala si sunt inregistrate in principalele lucrari de specialitate incepand cu „Dictionarul Academiei”: a inceta din viata, a-si da sufletul, a-si da sfarsitul, a-si da duhul, a-si da ultima suflare, a trece la cele vesnice, a trece in lumea dreptilor, a intra in mormant, a i se curma zilele, a da ochii peste cap, a-l lua moartea, a-l lua Dumnezeu, a pune mainile pe piept, a face plaja la lumina lumanarii. Spre deosebire de frazeologismele citate si de altele, care, in marea lor majoritate, constituie deja fapte de limba, exista si numeroase perifraze care exprima ideea de „moarte”, insa ele nu reprezinta altceva decat inovatii individuale scriitoricesti fara nici o perspectiva de generalizare. In stilul sadovenian intalnim: a se duce intr-o lume mai buna, a se duce pe calea tuturor, a se duce pe celalalt taram, a trece in intunericul cel vesnic Alte tipuri de sinonimie: A. Sinonimia de tip publicistic Este cel mai controversat dintre stiluri, datorită recentei sale dezvoltări (existenţa acestui stil a fost contestată de Ion Coteanu).
53

Argumente în favoarea existenţei acestui stil au fost aduse de Al. Graur, Gh. Bolocan, Iorgu Iordan, Th. Hristea. Exemplu de perechi sinonimice: - arbitru (din franceză) şi cavaler al fluierului; - bodyguard (din engleză) şi gardă de corp, (din franceză) garde du corps; - businessman (din engleză) şi om de afaceri, (din franceză) homme d’affaire; - cinematograf şi a şaptea artă (din franceză) le septieme art. Existenţa a două sinonime (unul lexical şi altul frazeologic) îi permite unui gazetar să folosească şi sinonimul metaforic: ciuma roşie în locul arhicunoscutului comunism. B. Sinonimia de tip tehnico-ştiinţific Acesta este cel mai bogat în sinonime lexico-frazeologice. Bogăţia acestui stil rezultă din varietatea de ştiinţe şi ramuri ale acestora. Am prezentat în continuare o listă cu exemplele cele mai uzuale: - alternator şi generator electric; - alumină şi oxid de aluminiu; - behaviorism şi psihologia comportamentului; - computer şi calculator electronic; - feed-back şi conexiune inversă; - maternitate şi casă de naşteri;
54

- naturoterapie şi medicina naturii; - pneumonie şi aprindere de plămâni; - tartru – piatră dentară; - varicelă – vărsat de vânt. C. Sinonimia de tip juridico-administrativ Stilul juridico-administrativ face parte din variantele funcţionale neexpresive ale limbii literare. Exemplu: - constituţie şi lege fundamentală; - parlament – for legislativ şi organ legislativ; - tribunal şi palat de justiţie; - infracţiune şi fapt penal; - legitimaţie şi carte de identitate; - a înfia şi a lua de suflet; - a divorţa şi a da divorţ. D.Sinonimia de tip artistic Frazeologismele din cadrul acestui stil pot fi clasificate în: - frazeologismele care sunt preluate de scriitori, din limba comună (cultă şi populară); - cele pe care le creează scriitorii şi care, de cele mai multe ori rămân la stadiul de inovaţii artistice individuale.
55

La Eminescu luna apare ca stăpâna mării, copila cea de aur, regina nopţii moartă, al nopţilor monarh. Un vorbitor obişnuit în limba comună n-ar folosi aceşti termeni, iar aceştia nu vor pătrunde niciodată în limba comună. Astfel de exemple le întâlnim şi în operele lui Sadoveanu, Coşbuc etc. Pentru că frazeologismele din această categorie sunt atât de diferite faţă de cele din limba comună, ele ar putea fi numite frazeologisme literare, frazeologisme lingvistice. Distincţia dintre aceste două tipuri de frazeologisme porneşte de la distincţia care se face între stilistica lingvistică şi cea literară. Deosebirea, însă, nu este uşor de făcut în toate cazurile, dar uneori este foarte clară, de exemplu: cuc ardelenesc pentru pupăză - întâlnit la Creangă şi B.P. Haşdeu.

2.3. Rolul sinonimiei în literatură Textele literare ne pun în faţă nenumărate ipostaze ale celor două componente cantitative şi calitative ale sinonimiei, ale bogăţiei vocabularului. Creaţia scriitorilor oglindeşte cel mai bine întreaga bogăţie a limbii, cu totalitatea ariilor istorice şi geografice ale graiurilor, cu achiziţiile şi inovaţiile care îi pun în evidenţă expresivitatea accentuând rolul polisemiei şi mai ales al sinonimiei. Fără operele scriitorilor, limba noastră nu ar fi azi la fel de bogată, pentru că s-ar limita la elementele şablon, moderne, neologice, evitând sinonimia şi construcţii expresive vechi, populare.

56

În poezia „Singurătate” Eminescu releva paradoxul limbajului artistic: înnoirea imaginii poetice prin învechirea vocabularului, folosind sinonime din tezaurul istoric al limbii naţionale. După ce poetul scrisese varianta: „ Intră-n codrul de-ntuneric / O icoană de lumină” schimbă textul: „În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină”. Folosind elementul vechi, Eminescu a constituit o imagine nouă. Valorificarea fondului istoric şi popular al limbii în textul operelor literare, măreşte câmpul sinonimiei, dezvoltă polisemia, operează conotaţii care îmbogăţesc limba calitativ în vreme ce dezvoltarea ştiinţei, a civilizaţiei moderne contribuie la îmbogăţirea cantitativă a limbii. Procedeul de îmbogăţire a lexicului, a sinonimiei se oglindeşte în vasta creaţie literară, care este o sursă vie de perfecţionare a mijloacelor noastre de comunicare, domeniu în care limbajul trebuie să îndeplinească principiul străvechi al lui Aristotel24, stilul trebuie să fie „limpede fără să fie comun”. Cunoaşterea şi cultivarea limbii creează o sensibilitate mai acută faţă de puterea cuvântului, faţă de procesul de rafinare a stilului limbii literare. Studiul sinonimiei, cu jocul ei subtil, mai ales sub condeiul scriitorului uşurează stăpânirea limbii îmbogăţind şi personalitatea omului: „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”. Cercetătorii străini25 sunt frapaţi de bogăţia sinonimică a limbii române: „Foarte bogată în sinonime şi în sinonime aproximative, bogăţie datorată în mare parte pătrunderii cuvintelor împrumutate, româna prezintă anumite uşurinţe pentru lexicografie pe care nu le oferă franceza”.

24

Poetica, cap. XXII, p. 282

25

Alf. Lombard, Eseul Les destinées du Latin á l`Est, 1967, tradus şi tipărit de Gh. Bulgăr în Tribuna României, nr. 5 / 1973.

57

Sinonimia este o categorie fundamentală care a ridicat numeroase probleme de interpretare pe care cercetările de semantică au încercat să le rezolve. Definirea termenului de sinonimie rămâne însă ambiguă, fiind definită ca o vecinătate între două cuvinte, o identitate sau doar o asemănare. Definiţiile propuse au la bază fie criteriul suprapunerii semice, fie cel al posibilităţilor de substituire în context. Tipurile de sinonimie diferă de la un autor la altul după cum se iau în considerare diferite criterii, posibilitatea de substituiri în unele contexte, identitatea în privinţa valorii cognitive şi afective. Alte tipologii au în vedere o perspectivă limitată, de exemplu cea a unui dicţionar de sinonime sau similaritatea cu unele interpretări psihologice. O cercetare mai detaliată a fost făcută de Narcisa Forăscu1 care se referă la gradul de suprapunere semantică, la tipurile de relaţii semantice între substituţiile lor contextuale. Sinonimia se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi-numite serii sinonimice. Folosirea termenului rămâne neclară în unele lucrări, seriile propuse ca exemple fiind alcătuite după criterii: - din termenii care prezintă identitatea sub aspectul sensului, dar diferenţe sub aspect stilistic sau al comportamentului contextual; - din termenii care semantic se diferenţiază prin anumite trăsături. Pentru precizarea termenului de sinonimie şi seria sinonimică, verificarea statutului paradigmatic al membrilor unei serii trebuie să se facă din trei perspective: componenţial, contextual şi stilistic.
58

2.4. Sinonimia şi polisemia Dacă sinonimia reprezintă posibilitatea ca două sau mai multe cuvinte să desemneze în anumite condiţii acelaşi referent, polisemia este starea unui singur cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe aspecte ale aceluiaşi referent, fie chiar doi sau mai mulţi referenţi diferiţi. Coadă, de exemplu denumeşte: 1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede, păsări, peşti, reptile. 2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de pe coada păsărilor. 3. Părul de pe cap (mai ales la femei) lăsat să crească (lung) şi adesea împletit. 4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de cireşe). 5. Partea dinapoi care atârnă la unele veşminte (coada fracului). 6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada lingurii). 7. Capătul, extremitatea unui lucru (pian cu coadă). 8. Poziţia cea din urmă ocupată de cineva, deţinută de o persoană sau un grup. 9. Rândul, şirul (a sta la coadă). Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea fi formulată astfel: „prelungire sau parte extremă a unui obiect în opoziţie cu ceea

59

ce se consideră parte iniţială: poziţie de sfârşit, de încheiere a unui şir, a unei ierarhii”. Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice (în limba română sunt multe), au un conţinut pe care-l putem compara cu o reţea de sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în situaţii descrise la sinonime cu un cuvânt deosebit. Această reţea formează un câmp mai întins sau mai restrâns. Denumirea de câmp îşi găseşte justificarea în ideea comună care leagă sensurile unui asemenea cuvânt, ideea comună care leagă sensurile, sens fundamental, semem central, nucleu semic, constituent semantic, denumiri care vor să arate că între utilizările unui cuvânt polisemantic există întotdeauna o legătură. Datorită relaţiilor descrise mai sus, polisemia se desface în sinonimie. Această desfacere nu reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care trimiterea la referent este concludentă.

2.5. Efectele negative ale sinonimiei Subcapitolul îşi propune să discute unele aspecte legate de prezenţa sinonimelor înterminologie. Sunt avute în vedere sinonimele totale (perfecte, absolute) şi sinonimele parţiale, nu şi pseudo-sinonimele26. Important efect al funcţionării diferitelor procedee de îmbogăţire a limbii, acceptat caatare în lexicologie, sinonimia este văzută ca unul dintre cele mai

26

Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor profesionale(CIOBANU 1998: 59) –concentra ţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” – concentrare „acţiunea de a seconcentra; reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt motiv, cel puţin la fel de simplu ca celinvocat mai sus, anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea unui termen, într-un cadru mai general al discuţiei ştiinţifice, considerându-se suficientă recunoaşterea semelor de bază din structura semanticăa termenului în cauză.

60

grave vicii ale limbajelor sectoriale, deoarece le subminează acestora profund claritatea. Sinonimia este nerecomandabilă (MANECA 1959: 42-43, 1967: 493) pentru că împiedică unificarea terminologică şi pentru că poate genera confuzii; fenomenul contravine nevoii de precizie a exprimării şi poate fi cauza unor interpretări eronate. Sinonimia este prezentă chiar şi în cele mai neaşteptate domenii de activitate, unde postulatul preciziei este unanim recunoscut, de exemplu în medicină. Terminologiamedicalăfranceză întrebuinţează douăzeci şi şapte de sinonime eterogene pentru numirea unei singure afecţiuni a splinei: splenomégaliemyéloïdeidiopathique – anémie leuco – érythroblastique – anémie myélophtisique – érythroblastose chronique de l’adulte– hépatosplénomégalie mégacaryocytaireetc. (apud KOCOUREK 1982: 166). De aceea, unul din obiectivele normalizării este tocmai excluderea seriilor terminologice, ştiut fiind că „ Postulatul univocităţii între denumire şi noţiune, în cazul termenului, are în special valabilitate teoretică pentru că în realitate nu se verifică întotdeauna”. Pentru una şi aceeaşi noţiune se pot întâlni denumiri diferite, constituinduse cazuri de sinonimie.”(PLOAE-HANGANU 1995: 530). Nu lipseşte însăopinia contrar ă, exprimată de către S. Marcus (MARCUS 1970: 32-52), conform căreia pentru fiecare frază, în limbajul ştiinţific, există o infinitate de fraze cu semnificaţie identică: expresia ştiinţifică este închisă, adică este independentă de receptorul ei. În acelaşi loc, se menţionează totuşişi părerea opusă: o expresie, fie ea şi matematică, naşte în mintea fiecărui cititor o asociaţie de idei, de gânduri, această asociere depinzând de cultura, de imaginaţia şi de personalitatea cititorului.
61

CONCLUZII Limba este un sistem de semne organizat pe mai multe nivele, sistem ce oferă vorbitorului structuri, posibilităţi şi opoziţii funcţionale (Coşeriu 1973 : 75), din care acesta să „aleagă” ceea ce consideră necesar şi potrivit pentru a-şi exprima – la un moment dat şi într-o limbă dată– ideile. Mecanismul vorbirii presupune o corelare cumecanismul gândirii – pentru ca un termen oarecare să se preteze la exprimarea uneiideii, sunt necesare două momente : 1) analiza termenului dat, deci un raport sintagmatic şi 2) apelul la unul sau mai mulţi termeni, deci un raport asociativ (Saussure 1998 : 142). În vorbire, subiectul realizează o activitate de selecţie din totalitatea mijloacelor deexpresie, ceea ce postulează sinonimia. Ch. Bally afirmă că pluralitatea mijloacelor deexpresie este baza raţională a sinonimiei (Bally 1951 : 55). Însă selecţia unui termen nu ţine doar de un singur nivel al limbii, căci aceasta poate fi concepută ca un sistem care implică relaţii de interdependenţă între compartimentele ei.
62

Astfel, fapte de limbă comparabile apar la nivele diferite ale limbii. Problema sinonimiei ca fenomen al lexicului a fost remarcată încă din antichitate, dar în momentul de faţă se vorbeşte despre sinonimie şi la alte nivele alelimbii (la nivelul fonetic, la nivelul morfologic, la nivelul sintactic etc.). Într-o definiţie largă, sinonimia reprezintă transmiterea aceleiaşi informaţii de către două sau mai multe structuri diferite. In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una referitoare la definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime. Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime dintr-o serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si controversat, cercetatorii avand pareri diferite (dar nu fundamental).

Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de insasi definirea lor. Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor) sinonime, se pune intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur sens. Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau aproximative. S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si cea expresiva, afectiva. De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie o serie sinonimica.
63

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste intre sensuri! Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a preciziei in exprimarea orala si scrisa. Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime al limbii romane "cuvantul potrivit". Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: "functia de diversificare a exprimarii", pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; "functia de reliefare" si "functia de precizare" si "de nuantare" a unei idei. In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functionalstilistice ale sinonimelor, ele ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare. Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai ales, cele de sinonime, ofera indicatii referitoare la valorile stilistice ale cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza Luiza si Mircea Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat dupa o riguroasa tehnica lexicografica.

64

CAPITOLUL IV. MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE abate=devia adevarat=autentic adanc=detaliat aduna=acumula agoniseala=economie
65

alege=selectiona banos=rentabil barbatesc=masculin boala=maladie casa=imobil ceas=ora cere=solicita copilaresc=pueril nadejde=speranta nadusi=transpira narav=viciu nascoci=inventa neam=generatie necaji=enerva negot=comert nehotarare=ezitare nepereche=impar neprevazut=fortuit opri=sista osandi=condamna parasi=abandona
66

parere=opinie patura=cuvertura pedepsi=sanctiona pestera=grota pizma=invidie pantec=abdomen pari=denunta placut=agreabil plati=achita dar=cadou domol=calm dusman=inamic ghicitoare=enigma gol=lacuna goli=evacua gras=obez grabi=accelera greseala=eroare greutate=pondere harnic=activ hazliu=amuzant
67

hotari=decide nesingur=incert nevoie=necesitate noroc=sansa numar=cifra nutret=furaj obijnuit=banal obarjie=origine obraznic=insolent ocna=salina ocoli=evita oglindi=reflecta omenesc=uman omenire=umanitate potrivnic=opus prapastie=abis pregatit=capabil pretui=aprecia prevesti=anticipa pribegi=emigra
68

pricina=cauza prielnic=favorabil prilej=ocazie hot=escroc hrani=alimenta iad=infern inelat=ondulat intrare=acces jefui=deposeda lacom=avid lamurit=edificat lauda=glorifica leafa=salariu lingusi=adula magazie=depozit manos=fertil marturie=depozitie mirositor=parfumat manca=consuma manui=manevra
69

mladios=flexiv molipsitor=contagios munte=masiv muri=deceda naz=capriciu rai=paradis rasarit=est rasunet=ecou rautacios=malitios renega=abjura ras=ilaritate ras=linx rosti=pronunta rugini=oxida sarbatori=celebra seca=asana taina=mister tavan=plafon

70

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Graur, Tendinţe actuale ale limbii române , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968; 2. Angela Bidu-Vrânceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; 3. Constantin Ţibrian, Structura vocabularului limbii române, Piteşti, 2004; 4. Gh. Dragomierscu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975; 5. Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; 6. Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană II, Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 7. Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albators, Bucureşti, 1982; 8. Ion Coteanu, Istoria limbii române, vol II, Editura academiei Române, Bucureşti, 1973; 9. Ion Popa, Fonetică şi vocabular, Teora, 1995; 10. Ion Popa, Marinela Popa, Limba română. Gramatică, fonetică, vocabular, Niculescu, 2008; 11. Ion Toma, Limba română contemporană, Niculescu, Bucureşti, 1996; 12. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956; 13. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975;
71

14. Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978; 15. M Rădulescu, G Arsenescu, Limba română I. Vocabularul, Calende, 1993; 16. Mihai Petre, Noi contribuţii la argoul studenţesc, 1978; 17. Mocanu Marin, Bănică Gheorghe, Formarea cuvintelor în limba română, Piteşti, 1999; 18. Paula Diaconescu, Omonimia şi polisemia, PLG; Bucureşti, 1959; 19. Richard Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, 1977; 20. Silviu Constantinescu, Dificultăţi semantice, Bucureşti, 1994; 21. Ştefan Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române, Tempora, 1998; 22. Ştefan Rădulescu, Să scriem şi să vorbim corect, Niculescu, Bucureşti, 2002; 23. Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971; 24. Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile cu cea lexicală, din vol. „Sistemele limbii”, Bucureşti, 1970; 25. Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Albatros, Bucureşti, 1984; 26. Valeria Bucureşti, 2000; 27. Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Facla, 1978; Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală, Humanitas,

72

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->