Sunteți pe pagina 1din 49

STANCU IULIA GIORGIANA

ADJECTIVUL PRONOMINAL ŞI
LOCUŢIUNEA PRONOMINALĂ
ÎN LIMBA ROMÂNĂ

-LUCRARE ŞTIINŢIFICĂ-

REFERENT ŞTIINŢIFIC,
PROF. UNIV. DR. DUMITRU IVĂNUŞ
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE....………………………………………….3
I ADJECTIVELE PRONOMINALE …………………………5
1. Adjectivul pronominal de întărire …………………………..............6
2. Adjectivul pronominal posesiv …………………………………….10
3. Adjectivele interogative şi relative ………………………………..19
4. Adjectivul pronominal demonstrativ ………………………............24
5. Adjectivul pronominal nehotărât …………………………………..33
6. Adjectivul pronominal negativ …………………………………….40

II LOCUŢIUNILE PRONOMINALE …………………….42


1. Locuţiuni pronominale de politeţe …………………………..........42

2. Locuţiuni pronominale şi locuţiuni adjectivale pronominale

nehotărâte …………………………………………………………….45

III CONCLUZII …………………………………………………….47


BIBLIOGRAFIE ……………………………………………….........48

2
CUVÂNT ÎNAINTE
Când spunem orice lucru, cât de simplu, pe înţelesul celorlalţi, punem în
mişcare un număr de reguli, fără de care nu am fi în stare să legăm două cuvinte între
ele. Regulile acestea de care de multe ori nici nu ne dăm seama, formează în mintea
noastră o gramatică, nu numaidecât învăţată în şcoală, ci deprinsă de la părinţi, odată
cu primele cuvinte, cu jocurile, cu cele dintâi poezii copilăreşti învăţate pe de rost, o
gramatică folosită mereu ori de câte ori vorbim sau scriem, ascultăm sau citim
spusele altora.
Ea seamănă cu un mecanism, bunăoară cu cel de ceasornice, dintre care unele
arată, cum ştim, orele şi minutele, altele şi numărul zilei din lună, altele chiar luna
anului. Tot astfel, cine vorbeşte despre lucruri simple, se foloseşte de o gramatică
asemănătoare mecanismelor ceasornicelor care arată orele şi minutele. Cine vorbeşte
despre ştiinţă, artă, literatură sau tehnică are nevoie de o gramatică mai bogată şi mai
nuanţată decât cea deprinsă fără studiu.
Dacă luăm şi comparăm gramaticile din mintea celor ce ştiu româneşte, în toate
întâlnim un număr de reguli nedeosebite prin nimic între ele, oricât de învăţaţi şi
talentaţi sunt cei ce le întrebuinţează. Ele constituie împreună gramatica de bază.
Regulile din gramatica de bază au caracter general. Ele se suprapun adesea cu reguli
particulare, care trebuie să fie de asemenea luate în seamă, căci derivă din cele dintâi.
Gramatica de bază, ca şi oricare din gramaticile derivate din ea, poate fi
descrisă în diverse feluri, dar modalităţile importate sunt următoarele:
a) să se înfăţişeze schema, adică să se enumere în forma generală şi abstractă

toate regulile gramaticii;


b) să se înfăţişeze uzul, adică aplicaţiile concrete ale regulilor din schemă şi
posibilităţile folosirii lor.
Uzul este strâns legat de funcţiile îndeplinite de cuvinte şi de grupuri de
cuvinte. Funcţiile, la rândul lor, sunt incluse, într-un fel sau altul, în cuvinte şi grupuri
de cuvinte de diverse mărimi cu care trebuie să se potrivească perfect.

3
Dat fiind că, din momentul când o gramatică este pusă în mişcare, toate părţile
ei servesc la construirea de propoziţii, fraze, grupări de fraze, etc., ea funcţionează ca
un aparat mintal a cărui existenţă se exprimă şi se justifică prin rezultate exprimate.
Din unele reguli gramaticale rezultă două sau mai multe soluţii. De obicei, una
dintre acestea este mai des folosită de comunitatea de limbă din care facem parte.
Când coincide şi cu imaginea pe care comunitatea şi-a făcut-o despre cele mai reuşite
forme de exprimare, atunci acea soluţie este declarată obligatorie şi devine normă
pentru aspectul cultivat al limbii. Soluţia adoptată se poate să nu fie la un moment dat
şi cea mai răspândită, dar să corespundă din alte puncte de vedere cu ceea ce se
consideră că este necesar pentru buna exprimare.
Soluţiile gramaticale ridicate la acest rang formează un corp de norme pentru
limba cultă, numită şi literară.
Sistemul lor constituie gramatica normativă a limbii. Fiind rezultatul unei lungi
selecţii, ea serveşte ca model căci se întemeiază pe uzul cult al limbii şi permite
totodată dezvoltarea ordonată a acestuia.

Autoarea

4
I ADJECTIVELE PRONOMINALE

Adjectivele care aduc altfel de precizări în afara celor care exprimă calităţile
sau defectele, însuşirile sau proprietăţile obiectelor, fiinţelor, persoanelor etc. sunt
adjective determinative. Ele circumscriu obiectele, fiinţele etc. şi sunt de mai multe
feluri:
1 Adjective pronominale de întărire;
2 Adjective pronominale posesive;
3 Adjective pronominale demonstrative;
4 Adjective pronominale relative;
5 Adjective pronominale interogative;
6 Adjective pronominale nehotărâte;
7 Adjective pronominale negative.
Clasa adjectivelor pronominale cuprinde, în general, aceiaşi termeni de
inventar cu pronumele corespunzătoare.
Adjectivele pronominale au trăsături comune atât cu adjectivele, cât şi cu
pronumele corespondente, dar, în acelaşi timp, se deosebesc de fiecare în parte.
Ca adjective propriu-zise, adjectivele pronominale împărtăşesc
comportamentul gramatical: acordul în număr, gen şi caz cu nominalul regent.
Cartea este interesantă.
Toţi colegii sunt de acord.
N-am arătat-o niciunui coleg până acum.
Căror oameni le-ar conveni asta?
*(vezi Gramatica limbii române, vol. I – Cuvântul, Editura Academiei
Române, 2005, pag. 189 )

5
1.1 Adjectivul pronominal de întărire

Însoţeşte substantive sau pronume, subliniind identitatea cu sine


însuşi a obiectului denumit de acesta.
„Când însuşi glasul gândurilor tace
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii.”
(M. Eminescu)
Cum întrebuinţarea pronumelui personal de întărire în limba română
contemporană este foarte rară, se vorbeşte adesea de adjectiv pronominal de întărire.
Înscrierea sa între adjective este greu argumentabilă întrucât specificul sau
semantic nu rezultă din caracterizarea unui „obiect” ci din identificarea acestuia cu
sine însuşi.
Prin posibilitatea întrebuinţării lor autonome, fie şi puţin frecventă, când au
statut de substitute, aceşti termeni se înscriu în clasa pronumelui. Întrucât însoţesc
substantive (sau pronume) cu care se acordă în gen, număr şi persoană, se apropie de
adjective, dar numai sub acest aspect – al modului de variere în funcţie de acestea.
Rezultă de aici că sunt pronume (genul proxim) cu întrebuinţare adjectivală (diferenţa
specifică). Este alcătuit din două pronume care are fiecare flexiune proprie:
a) Formele vechi ale pronumelui personal însu-, însa-, înse-, variabile în
raport cu genul, numărul şi cazul substantivului sau pronumelui pe care îl însoţesc;
b) Formele neaccentuate în dativ ale pronumelor reflexive, variabile în raport
cu numărul şi persoana: -mi, -ţi, -îi, -ne, -va, -îi. Pentru pluralul feminin persoana a
III-a, există şi forma însele, cu –le pronume personal în cazul acuzativ.
La persoana I, pronumele de identitate subliniază identitatea cu sine însuşi a
locutorului:
(eu) însumi
La persoana a II-a, subliniază identitatea cu sine însuşi a interlocutorului:
(tu) însuţi

6
La persoana a III-a, subliniază identitatea cu sine însuşi a „obiectului
comunicării”, aparţinând, de regulă, câmpului semantic uman:
(el) însuşi
Relaţiile sintactice dintre grupul nominal si formele de întărire
sunt laxe: formele de întărire apar, de cele mai multe ori, libere, atât
în faţa grupului nominal individualizat pe care îl însoţesc, cât şi după
acesta, fără modificări formale sau diferenţe semantice. Prin acest
comportament gramatical, formele de întărire se deosebesc de
adjectivele pronominale care nu pot însoţi pronume personale
(acest eu, orice eu) şi care sunt , de obicei, în distribuţie
complementară cu articolul hotărât (acest om/acest omul, fiecare
om/fiecare omul, orice om/orice omul.)
Formele de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin
acordul în gen, număr si caz cu numele determinat: băiatul însuşi,
băiatului însuşi, fata însăşi, fetei înseşi.
* (vezi Gramatica limbii române,vol. I – Cuvântul, Editura
Academiei Române, 2005, pag. 220)
Caracterizându-se prin trăsătura [+ uman], adjectivul de întărire variază în
funcţie de doi termeni corelativi: masculin şi feminin. Adjectivul pronominal de
întărire desfăşoară opoziţia de gen la toate cele trei persoane şi îşi schimbă forma în
funcţie de numărul substantivului (pronumelui) însoţit.
Corelaţia de gen se exprimă la nivelul primului constituent al pronumelui, prin
flexiunea internă realizată de desinenţe din structura pronumelui, iar corelaţia de
persoană se desfăşoară la nivelul comportamentului final din structura pronumelui şi
se exprimă prin formele supletive ale pronumelui reflexiv: însumi, însuţi, însuşi.
Acordul adjectivului de întărire cu substantivul sau cu pronumele determinat se
face prin elementul de bază (însu-). Acesta are, pentru toate cazurile: la masculin
singular forma însu-, la masculin plural forma înşi-, la feminin plural forma înse-.

7
Formă de dativ-genitiv are numai la feminin singular.

Persoana I Persoana a II-a


sg. m însumi sg. m însuţi
f însămi f însăţi
pl. m înşine pl. m înşivă
f însene f însevă

Persoana a III-a
sg. m înşişi
f însăţi
pl. m înşişi
f înseşi, însele

La analiza cazului adjectivului de întărire se ţine seama de cazul pronumelui


sau al substantivului determinat, nu de pronumele neaccentuate la dativ, din
alcătuirea adjectivului de întărire.
Adjectivul pronominal de întărire este la dativ numai dacă pronumele sau
substantivul determinat este la dativ: (m-am adresat) ţie însuţi, vouă înşivă, vecinului
(lui) însuşi, vecinei(ei) înseşi etc.
Adjectivul de întărire care determină un substantiv neutru are la singular forma
de masculin, iar la plural forma de feminin: grupul (grupului) însuşi, grupurile
(grupurilor) înseşi.
Ca adjectiv, pronumele de întărire îndeplineşte funcţia de atribut adjectival
acordat în gen, număr şi caz cu cuvântul determinat:
„El însuşi a venit” (însuşi=adjectiv pronominal de întărire, persoana a III-a,
singular, masculin, nominativ, atribut adjectival.)

8
„Ţie înseţi ţi-am spus” (înseţi=adjectiv pronominal de întărire, persoana a II-a,
singular, feminin, dativ, atribut adjectival.)
Acordul pronumelui de întărire este adesea neglijat în limba vorbita, uneori şi
în limba scrisă.
„Însăşi cuvintele acestea formează o poezie”, Flacăra, 16, (1957), p. 22
„Însăşi copiii să participe” , Revista pedagogica 3, (1957), p. 72
Textele literare din secolul al XIX-lea atestă tendinţa de generalizare a lui
„însuşi”, tendinţă care se continuă şi astăzi:
„Am sfârşit prin a râde noi însuşi de noi şi a ne mângâia de poznaşele isprăvi
ale timpului”;
„Să le arătăm copiilor cum pot pregăti ei însuşi materialul”; Revista
Pedagogica, 3, (1957)
„Însuşi protocoalele Comisiei Centrale vă vor dovedi tot adevărul”,
(M. Kogălniceanu)
„Aduceţi-vă aminte că ei şi cu însuşi femeile lor adesea au fost reduşi la starea
de vite” Gramatica Limbii Române,
Când determină un substantiv comun, adjectivul de întărire, aşezat după
substantiv sau înaintea substantivului, cere substantiv articulat.
vecinul însuşi; însuşi vecinul
vecina însăşi; însăşi vecina
Conform noului DOOM2, acordul în persoană, număr şi caz al adjectivului
pronominal de întărire însumi (pentru formele sale v. Dicţionarul s.v. însumi, însuţi,
însuşi, înşine, înşivă, înşişi) este obligatoriu, precum şi scrierea într-un singur cuvânt
al acestuia.

9
1.2 Adjectivul pronominal posesiv

Când însoţeşte numele obiectului posedat, pronumele posesiv continuă să ţină


locul numelui posesorului şi, în acelaşi timp, determină substantivul cu care se
acordă, arătând al cui este obiectul. În această situaţie, pronumele se numeşte adjectiv
pronominal posesiv.
În exemplul: „Vinul de la Pâhneşti numai eu îl beau când poposesc în casa ta”,
M. Sadoveanu, adjectivul posesiv ta determină numele obiectului posedat casa şi
înlocuieşte numele posesorului.
Pronumele posesive întrebuinţate adjectival se caracterizează prin dependenţa
lor morfologică faţă de substantivul (pronumele) împreună cu care se dezvoltă
raportul explicit de posesiune, subordonându-se acţiunii principiului acordului.
„Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină”
(M. Eminescu)
„În întunericul meu locuieşti
de-atunci ca o stea în fântână”
(L. Blaga)
Formele adjectivului posesiv, deosebite după persoana posesorului şi după
obiectul posedat, sunt aceleaşi cu cele ale pronumelui posesiv:
1. un singur posesor acordat cu un substantiv la singular:

a) numele obiectului este masculin sau neutru: (al) meu, (al) tău, (al)
său;
b) numele obiectului este feminin: (a) mea, (a) ta, (a) sa.
2. un singur posesor acordat cu un substantiv la plural:

a) numele obiectelor sunt masculine: (ai) mei, (ai) tăi, (ai) săi;

10
b) numele obiectelor sunt feminine sau neutre: (ale) mele, (ale) tale,
(ale) sale.
3. mai mulţi posesori acordaţi cu un substantiv la singular:

a) numele obiectului este masculin sau neutru: (al) nostru, (al) vostru;
b) numele obiectului este feminin: (a) noastră, (a) voastră.
4. mai mulţi posesori acordaţi cu un substantiv la plural:

a) numele obiectelor sunt masculine: (ai) noştri, (ai) voştri;


b) numele obiectelor sunt feminine sau neutre: (ale) noastre, (ale)
voastre.
Când posesia se exprimă prin intermediul unui adjectiv
pronominal, româna distinge următoarele situaţii semantico-
pragmatice, care diferă prin gradul de focalizare a relaţiei de
posesie:
1) „Posesia tare”, puţin frecventată, actualizată prin posesive

(eu – meu; tu – tău; el/ea – sa; noi – nostru; voi - vostru)


A venit de rusinea ta.
Am pierdut stiloul meu, nu pe-al tău!
Imi verific numai textul meu, nu şi pe al altcuiva!
2) „Posesia slabă” realizată prin intermediul unei anafore asociative de tip

posesiv, în structuri cu „dativul posesiv” (Mi-am pierdut caietul) sau în structuri cu


„acuzativul posesiv” (Mă doare capul.)
3) „Posesia deviată” (1) spre o relaţie semantică de apartenenţă, exprimată prin
clitice de dativ adnominal (cartea-mi, frumoasa-mi carte) sau (2) spre o relaţie
semantică de tip locativ, exprimată prin prepoziţie + pronume accentuat în acuzativ,
posesorul fiind transformat într-un locativ restrâns, explicitat prin nominalul în
acuzativ (în buzunarul meu > în buzunar la mine; în casa mea > acasă la mine; în
satul meu > la mine în sat; din partidul tău > de la tine din partid; la noi în familie);
4) „Posesia implicită”, neexprimată, recuperată din context pe baza unui calcul

11
inferenţial:
Am pierdut stiloul meu. > Am pierdut stiloul Ǿ.
Am vazut cartea ta în librării. > Am vazut cartea Ǿ în librării.
A venit mama mea acasă. > A venit mama Ǿ acasă.
*(vezi Gramatica limbii române,vol. I – Cuvântul, Editura Academiei Române,
2005, pag. 233-234)
Adjectivul posesiv stă, de obicei, după substantiv. Dacă substantivul este
articulat cu articol enclitic, adjectivul posesiv nu mai primeşte pe lângă el articolul
posesiv al, a ; articolul apare însă dacă substantivul este însoţit de articolul nehotărât
sau este nearticulat, dacă adjectivul posesiv stă înaintea substantivului sau dacă între
substantiv şi adjectivul posesiv mai există alt cuvânt.
„Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape”
(M. Eminescu)
„E un bun prieten al meu cu care am petrecut ani frumoşi”
(M. Sadoveanu)
„Mă dusesem să vad pe un bun prieten al nostru”
(M. Sadoveanu)
„Să înşomoldăcim motanul ista al mieu cu nişte petece”
(I. Creangă)
Adjectivul posesiv substituie numele posesorului de o anumită persoană şi
număr şi, în acelaşi timp, se acordă în gen, număr şi caz cu numele obiectului posedat
(forma de genitiv-dativ are numai la feminin singular).
„Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi bine hrăniţi”
„Îi plăcea vecinului meu sa-mi vorbească despre aşezarea pe care o
ridica”

12
(M. Sadoveanu)

„N-am să mor
De grija sorţii mele”
(G. Coşbuc)
„Are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele”
(N. Sahia)
La construcţiile în care adjectivul pronominal determină un substantiv feminin
nearticulat la dativ sau genitiv singular – unei (altei, acestei) colege a mele (a tale, a
sale, a noastre, a voastre) greşelile privesc acordul articolului posesiv sau acordul
adjectivului posesiv.
Se spune greşit, fie „unei colege ale mele”(ale tale, ale sale), fie „unei colege a
mea”(a ta, a sa).
In primul rând că articolul „ale” nu este acordat în număr cu substantivul la
care se referă (substantivul este la numărul singular) în cazul substantivului al doilea,
adjectivul posesiv nu este acordat în caz cu substantivul determinat (mea, ta, sa,
noastră, voastră) sunt forme de nominativ-acuzativ.
Pentru evitarea greşelilor ţinem seama de următoarele:
a) la forma corectă (a) a articolului posesiv conduce forma de singular a

articolului nehotărât – unei – sau forma altui determinant de la stânga


substantivului – altei, acestei;
b) nu forma substantivului, deoarece o forma nearticulată de genitiv-dativ a unui

substantiv feminin este identică cu forma nearticulată de plural (unei colege-


nişte/unor colege) şi tocmai acest lucru duce la greşeala de a folosi forma de
plural a articolului posesiv;
c) la forma corectă a adjectivului posesiv – mele (tale, sale) – conduce

construcţia corespunzătoare, cu substantivul articulat; se spune unei colege a

13
mele (a tale, a sale) aşa cum se spune şi atunci când substantivul este
articulat: colegei mele (tale, sale) .
La folosirea construcţiilor în care pronumele posesiv cu prepoziţia „de”
determină un substantiv la singular – un (unui) coleg de-ai mei (de-ai tăi, de-ai săi), o
colegă (unei colege) de-ale mele (de-ale tale, de-ale sale) – se face de către mulţi
greşeala de a acorda articolul şi forma pronumelui posesiv cu substantivul determinat:
un coleg de-al meu (al tău), o colega de-a mea (de-a ta, de-a sa).
Construcţiile de acest fel sunt incorecte, fiindcă în situaţia dată, prepoziţia „de”
are sensul „dintre” un coleg de (= dintre) ai mei, o colegă de (= dintre) ale mele.
Conform Gramaticii limbii române, construcţiile de felul „un coleg de-al meu”
„o colega de-a mea” nu sunt admise, cum nu sunt admise nici construcţiile „un coleg
dintre al meu”, „o colegă dintre a mea”.
Pronumele şi adjectivele posesive noştri, voştri se scriu întotdeauna cu un
singur –i (ai noştri tineri, tinerii noştri) pentru că nu primesc articol.
În urma schimbărilor din DOOM2, în construcţia cu prepoziţia „de” (care şi-a
pierdut sensul partitiv, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma
actuală admite atât pluralul, cât şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o
prietena de-ale mele/de-a mea.
Paralel cu pronumele şi adjectivul posesiv (al) sau se folosesc pronumele
personale de persoana a III-a singular la cazul genitiv (al, a, ai, ale) lui, (al, a, ai, ale)
ei. La persoana a III-a plural, pronumele personal (al, a, ai, ale) lor a înlocuit cu totul
posesivul său. Lui, ei şi lor sunt pronume şi când stau pe lângă un substantiv, pentru
că nu se acordă cu el: haina lui, hainei lui, hainele lui.
În limba veche se făcea de obicei deosebirea între său şi lui, în sensul că cel
dintâi era folosit în legătură cu subiectul iar celălalt în legătură cu atributul sau
complementul.
Astăzi, această deosebire se face rareori. Se recomandă ca ea să se facă atunci
când trebuie evitate echivocuri, ca în aceasta frază:

14
„Eminescu a lăsat încă o variantă a acestei poezii, iar după moartea sa, X a
lăsat manuscrisul variantei.”
Desigur că manuscrisul a fost găsit după moartea poetului, nu după moartea lui
X, aşa cum se înţelege din fraza de mai sus. Dacă s-ar fi folosit lui şi nu sa (după
moartea lui), neînţelegerea ar fi fost evitată.
Folosirea pronumelor personale în locul posesivului la singular prezintă
avantajul că acestea se acordă în gen cu numele posesorului: „cărţile lui” este mai
precis decât „cărţile sale”, pentru că indică şi genul posesorului.
Limba populară şi vorbirea curentă preferă pe „lui”; în stilul livresc apare mai
des „său”. De cele mai multe ori „său” este considerat o formă mai politicoasă decât
„lui”.
După propoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care se construiesc cu substantivul
sau cu pronumele personal de persoana a III-a în genitiv, se foloseşte pentru
persoanele I-III singular şi plural adjectivul posesiv în acuzativ:
„Nic-a lui Costache… nu mai avea stăpânire asupra mea.”
„A trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure.”
(I. Creangă)
Dacă un pronume este precedat de o prepoziţie, în special în regim de acuzativ,
acesta nu devine adjectiv pronominal, deci, când acesta determină un substantiv
precedent, este atribut pronominal, chiar dacă se acorda în gen, număr şi caz cu
substantivul precedent (fiind considerat pronume pentru că substituie numele unui
posesor/unor posesori ca orice pronume care substituie un substantiv.)
„Am o carte ca a ta”
o carte = substantiv comun, feminin, singular, acuzativ
ca a ta = pronume posesiv, persoana a II-a, feminin, singular, acuzativ,
precedat de prepoziţia „ca” provenită din adverbul de mod comparativ.
Adjectivele posesive precedate de prepoziţii şi de locuţiuni prepoziţionale cu
regim de genitiv au următoarele funcţii sintactice:

15
1 nume predicativ: El este împotriva noastră.
2 atribut pronominal prepoziţional: Cărţile din faţa ta sunt
neclintite.
3 complement indirect: Ei lupta împotriva noastră.
4 complement circumstanţial de loc: Ei stăteau în faţa mea.
5 complement circumstanţial de timp: Noi am sosit la scoală în
urma ta.
6 complement circumstanţial de cauză: A plâns din cauza ta.
7 complement circumstanţial condiţional: În locul vostru, aş pleca.
8 complement circumstanţial concesiv: În ciuda voastră, tot voi
veni.
9 element predicativ suplimentar: Te credeam împotriva mea.
Afară de sensul posesiv căruia i se subsumează nuanţele:
a) apartenenţă:

„Cetesc în ochii tăi că eşti neînduplecat”


(M. Sadoveanu)
„A voastre vieţi cu toate,
Sunt ca undele ce curg”
(M. Eminescu)
b) dependenţă: „şi câtu-i satul meu
Nu-i bădică ca al meu”
(J. Bârseanu)
adjectivul posesiv mai are următoarele valori:
1. subiectiv:
„Greşeala mea se agravează, vorbi beizade Alecu”
(M. Sadoveanu)
„În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni.”
(I. Creangă)

16
2. obiectiv:

„Nime grija mea n-o are - (Jarnik Bârseanu)


Adjectivul posesiv stă, de obicei, imediat după substantive, fără a primi articol
posesiv, dacă substantivul este articulat cu articolul nehotărât propriu-zis.
„Adversarul tău cel adevărat nu e cel pe care l-ai văzut”
(T. Arghezi)
Fac excepţie de la această regulă substantivele care denumesc grade de rudenie
(mamă, tată, frate, soră, unchi, mătuşă, cumătru) care atunci când sunt urmate de
adjective posesive, pot fi articulate dar şi nearticulate sora mea, fratele meu dar şi
sora-mea, frate-meu. Acestea formează o unitate cu substantivul şi se scriu legate de
el cu o liniuţă de unire.
„Se întorsese de la bunică-mea”
(Z. Stancu)
„Cumnată-mea, săraca, a plâns ca o nebună de mila lor”
(L. Rebreanu)
„Eu, mândruţă, nu-s de vină
Că-i de vina maică-ta”
(J. Bârseanu)
Limba populară şi cea familiară cunosc pentru persoana a III-a masculin
singular şi formele enclitice -so, -su.
„S-o dus la tatu-so plângând”
Când substantivul determinat este de genul feminin, la cazul genitiv sau dativ,
adjectivul posesiv are următoarele forme: mamă-mei (mii), soră-sei (sii), bunică-sei
(sii)”. Se observa faptul că substantivul rămâne neschimbat, cazul lui fiind indicat de
forma adjectivului posesiv.
Substantivele la care sunt ataşate adjectivele posesive se comportă cu flexiune,
în mod deosebit:
a) Se declină numai adjectivul după modelul substantivelor

17
(noră-mea, nora-mei şi casa – casei)
„La masă, povestesc noră-mei fapta caritabilă”
(Cezar Petrescu)
b)Se declină şi substantivul şi adjectivul (acesta din urmă tot ca substantiv)
„S-o ivit în uşă, petrecut în spate de gunguritul nevesti-sii”
c) Se declină numai substantivul: mâni-sa
d) Atât substantivele, cât şi adjectivele sunt invariabile:
„Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel a toate
văzători” - (I. Creangă)
Ultimele două tipuri sunt regionale. Pronumele sau adjectivele posesive (ai)
noştri, (ai) voştri se scriu cu un singur „i” ca şi celelalte pronume (adjective) care se
referă la mai multe obiecte posedate de genul masculin: ai mei, ai tăi, ai săi.
Scrierea noştri, voştri corespunde pronunţării (cu un singur „i”) şi faptului că
pronumele şi adjectivele posesive nu au forme articulate şi nearticulate. De asemenea,
pentru ca „i” este desinenţa de plural corespunzătoare desinenţei „u” de la singular.
Posesivele se compun din radicali şi desinenţe clare:
me -u mea -
tă -u ta -
să -u sa -
nostr -u noastr -ă
vostr -u voastr -ă

me -i me -le
tă -i ta -le
să -i sa -le
noştr -i noastr -e
voştr -i voastr -e

18
1.3 Adjectivele interogative şi relative

Care, ce, cât, câtă, câţi, câte, al câtelea, a câta însoţesc uneori substantive pe
care le determină şi cu care se acordă, atunci când este posibil, devenind astfel
adjective pronominale interogative sau relative.
„Se duce de o toarnă în fântâna din gradina ursului, care fântână era plină cu
apă pană la gură.” (I. Creangă)
„Ce om te-a îndrumat pe calea acesta?”
„Ia spune la boieri
Câte dreptăţi făcurăm astăzi, ieri, alaltăieri”
(T. Arghezi)
Adjectivele pronominale relative însoţesc un substantiv nearticulat, stau
înaintea substantivelor, se acordă cu acestea în gen, număr şi caz şi au funcţia
sintactică de atribut adjectival.
A luat/care ce floare i-a plăcut.
A luat/ câte flori a vrut.
Cu excepţia pronumelui cine toate celelalte dezvoltă şi valori adjectivale. Se
mai adaugă locuţiunea adjectivală ce fel de căreia nu-i corespunde un pronume.
Ce fel de om e Tudor?
Sub aspect semantic, adjectivele interogative menţin sau dezvoltă în mod
specific deosebirile dintre pronumele corespunzătoare.
Dezvoltă noi sensuri mai ales adjectivul ce, devenit expresie nedeterminată a
unei însuşiri, substitut al unui adjectiv calificativ lăsat subînţeles:
„(…) L-au legat şi i-au scos ochii
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii” - (G. Topârceanu)

19
sau a identităţii specifice a obiectului denumit de substantivul regent:
„Dar ce zgomot se aude?”
„Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantezie?”
La genitiv-dativ adjectivul relativ care se deosebeşte de pronume prin lipsa lui
„a” final: cărui pom, cărei case, căror pomi (case).
În exemplul: „A cărui elev este cartea aceasta?” „Ale cărui elev sunt cărţile
acestea?” se observă acordul adjectivului pronominal interogativ care cu substantivul
alăturat în cazul genitiv şi substituirea substantivului de către articolul posesiv-
genitival.
Adjectivul pronominal interogativ se acordă în gen şi număr cu substantivul pe
care îl determină: cărui (masculin singular) elev (masculin singular).
Articolul posesiv se acordă cu substantivul care arată obiectul posedat,
substantiv cu funcţia de subiect:
a (feminin singular) cartea (feminin singular)
ale (feminin plural) cărţile (feminin plural)
La construirea propoziţiilor de felul celor prezentate se face de multe ori
greşeala de a acorda articolul posesiv cu substantivul determinat de adjectivul
interogativ cărui (cărei, căror)
Al cărui elev este cartea aceasta?
Ai căror elevi sunt cărţile acestea?
O atenţie deosebită trebuie să avem în analiza sintactică a pronumelui şi a
adjectivului relativ. Multe pronume şi multe adjective sunt precedate de prepoziţii,
făcând dificilă distincţia dintre pronume şi adjective.
„Ştim în ce buzunar ai ascuns stiloul” (ce este adjectiv pronominal relativ cu
funcţie de atribut adjectival, acordat cu substantivul „buzunar” din propoziţia CD).
„Am găsit paltonul în al cărui buzunar am ascuns stiloul” (al cărui este
pronume relativ, atribut pronominal genitival.
Unele relative se realizează doar ca pronume (cine, ceea ce, de), altele doar ca

20
adjective pronominale (ce fel de), altele şi ca pronume şi ca adjective pronominale
(care, cât, al câtelea).
Ştii cât unt este necesar la această prăjitură? Câte zile voi trăi, nu te-oi uita
(cât, câte sunt adjective relative cu funcţie de atribut adjectival).
*(vezi Ivănuş, Dumitru, Limba română contemporană. Morfologia,
ed. a IV-a, Craiova, Editura Universitaria, 2002.)
Formele adjectivelor relative sunt omonime cu ale pronumelor
corespunzătoare:
Ce carte vrei, pe aceea poţi să o iei. (adjectiv
pronominal)/Poţi să iei ce vrei. (pronume)
Care copil vine, îl trimiti la mine. (adjectiv pronominal)/Il
trimiti la mine pe care vine primul. (pronume)
Adjectivele pronominale relative sunt puţin frecvente şi au
topica fixă (apar antepuse nominalului determinat). Cel mai frecvent
în antepunere apare adjectivul pronominal ce; celelalte sunt folosite
în special ca mijloace sintactice de emfază.
*(vezi Gramatica limbii române, vol. I – Cuvântul, Editura
Academiei Române, 2005, pag. 283)
Sub aspect semantic, adjectivele pronominale relative nu mai substituie singure
substantivele denumind „obiecte” din realitatea extralingvistică, ci împreună cu
substantivul, cu care intra în raport general-particular; substantivul determinat
reprezintă generalul (specia) iar substantivul înlocuit (de adjectivul pronominal sau
de întreaga sintagma substantiv-adjectiv pronominal) reprezintă particularul.
„Nu ştiu care roman a fost tipărit primul”
În structura sintactică a sintagmei nominale, adjectivul pronominal relativ intră
în relaţie de dependenţă cu substantivul, realizând funcţia de atribut.
„Era tânăr (…) cu atât mai rău…
… ce viaţă-l aşteaptă pe el?”

21
(M. Eminescu)
Rareori, pronumele şi adjectivele relative nu au funcţii în propoziţia
subordonată pe care o introduc şi din care fac parte, ci în următoarea propoziţie
subordonată.
Este vorba, mai ales, de propoziţia subordonată în care se află un verb
impersonal, o expresie verbală impersonală.
„El nu va şti niciodată/ ce trebuie/ să înveţe”
În această frază pronumele relativ ce introduce P2 o CD, dar nu este subiectul
verbului „trebuie” din P2 (al cărui subiect este P3), ci îndeplineşte funcţia de
complement direct al verbului „să înveţe” din P3.
Care, ce, cât cu valoare de adjectiv pronominal are în propoziţie funcţie de
atribut adjectival.
RELATIV:
Care R D
car -e
căr -ui
căr -ei
căr -or

Cât R D
cât -
cât -a
cât -i
cât -e
cât -
INTEROGATIV

Ca şi adjectivul relativ, adjectivul interogativ are aceleaşi structuri

22
morfologice.
Care - „Care om nu ţine la viaţă înainte de toate?”
(I. Creangă)

Ce - „Ce vânt te-a abătut pe aici?”


(I. Creangă)
- „Ştiu ce nevoie te-a adus la mine.
Ce crimă le atrage pe cap aşa osândă?”
(V. Alecsandri)
- „Ce fel de om e Popescu?”

Cât - „Câtă poamă e tomnie


Nici una nu-i dulcie”
(J. Bârseanu)
- „La fântâna cu găleată
Robii câţi îşi adăpară,
Câţi voinici fără de teamă?”
(O. Goga)
Pronumele/adjectivele pronominale interogative au diverse funcţii semantice:
1 Identificare:
Cine este vinovatul?
La ce film mergem?
Care este problema?

2 Categorizare:
Ce este soţul dumneavoastră?
3 Selecţie:

23
Care copil a rezolvat problema?
Ce floare ţi-a placut mai mult?

4 Definire:
Ce este un segment de dreaptă?
5 Apreciere cantitativă nonnumărabilă:

Câtă făină se pune la prajitură?


Câtă răbdare îmi trebuie cu tine?
6 Apreciere cantitativă numarabilă:

Câţi nasturi lipsesc?


*(vezi Gramatica limbii române ,vol. I – Cuvântul, Editura Academiei
Române, 2005, pag. 273)

1.4 Adjectivul pronominal demonstrativ

Când pronumele demonstrative nu ţin locul numelor de fiinţe sau de lucruri, ci


le însoţesc, determinându-le, sunt adjective pronominale demonstrative.
Când adjectivele pronominale acesta, aceasta, acela, aceea, ăsta, ăla, ăia sunt
aşezate după substantivul determinat, au aceleaşi forme ca pronumele demonstrative.
Când sunt aşezate înaintea substantivului, adjectivele pronominale au formele acest,
aceasta, acel, aceea, ăst, ăsta, ăl, a, (a)cestălalt, (a)celălalt, acelaşi au forme
identice ca pronume şi ca adjective. Acelaşi precedă totdeauna substantivul.

Deci, adjectivele pronominale demonstrative sunt antepuse

24
unui nominal nearticulat, cu care se acordă în gen, număr si caz
(acest băiat, această fată, acelei case, aceluiaşi răspuns).
Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere şi de
depărtare antepuse se deosebesc formal de pronumele
corespunzătoare (adjectivele nu au în structura lor particula
invariabilă –a), în timp ce adjectivele pronominale de identitate şi de
diferenţiere sunt omonime cu pronumele corespunzătoare.
În comparaţie cu structurile adjectivelor demonstrative
antepuse, adjectivele demonstrative postpuse sunt emfatice.
Emfaza este rezultatul cumulului de mărci de determinare (articol
demonstrativ şi hotărât) şi se corelează, în plan formal, cu apariţia în
structura adjectivelor pronominale demonstrative pospuse a
particulei invariabile –a. Astfel, pronumele demonstrative şi
adjectivele pronominale demonstrative corespunzătoare au forme
omonime.
*(vezi Gramatica limbii române, vol. I – Cuvântul, Editura
Academiei Române, 2005, pag.243 )
Conform DOOM2, pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare şi se
identitate se scriu la feminin singular aceea, aceeaşi iar la masculin plural aceia,
aceiaşi
Adjectivul pronominal demonstrativ se acordă în gen, număr şi caz cu
substantivul pe care îl determină.
„Mătuşică, vâră-te aici în sacul acesta.”
(I.Creangă)
„Mircea! Îmi răspunde dealul;
Mircea! Oltul repetează,
Acest sunet, acest nume valurile-l primesc.”
(G. Alexandrescu)

25
„Zilele iernii aceleia se scurgeau cu greu.”
(Mironescu)
„Acel împărat bătuse pe toţi împăraţii.”
(P. Ispirescu)
„Ăi tovarăşi nu mai vin…”
(C. Teodorescu)
„Moşneguţul astupă polobocul şi de cestălalt capăt.”
(Sbiera)
„Chirică… se hlizea cu ceilalţi băieţi.”
(I.Creangă)
Substantivele determinate de adjectivele demonstrative sunt nearticulate când
adjectivul demonstrativ este aşezat înaintea substantivului şi articulate când adjectivul
demonstrativ este aşezat după substantiv.
În construcţiile cu substantivul nearticulat înţelesul de genitiv sau dativ al
substantivului este dat de forma adjectivului demonstrativ: -(al) acestui (acelui,
cestuilalt, celuilalt, aceluiaşi) elev – şi poate fi dovedit prin inversarea ordinii celor
doi termeni: (al) elevului acestuia (aceluia, cestuilalt, celuilalt.)
Inversarea ordinii termenilor poate servi ca mijloc de control la analiza
adjectivelor demonstrative din construcţiile de felul celor de mai jos, la care forma
nearticulată a substantivului, forma adjectivului demonstrativ (identică cu forma
pronumelui demonstrativ) şi faptul că adjectivul demonstrativ este precedat de
prepoziţie sau de articol posesiv duce de multe ori la greşeala de a lua adjectivul drept
pronume demonstrativ şi de a-i atribui funcţia sintactică a substantivului determinat:
(L-a chemat) pe celălalt elev = pe elevul celălalt;
(Un caiet) al celuilalt elev = al elevului celuilalt.
Inversarea ordinii termenilor pune în evidenţă valoarea de adjectiv
demonstrativ şi în condiţiile de tipul „(al) elevului acestuia (aceluia) = (al) acestui
(acelui) elev ”, construcţii la care, deşi din forma substantivului se poate vedea clar şi

26
acordul în caz al adjectivului demonstrativ, se face totuşi greşeală de a-i atribui
demonstrativului valoarea de pronume la genitiv.
Cu excepţia adjectivului demonstrativ de identitate care se aşează numai
înaintea substantivului determinat – aceleaşi (aceluiaşi) om; aceeaşi (aceleiaşi) case,
toate celelalte adjective demonstrative pot sta atât după substantiv, cât şi înaintea
substantivului.
Adjectivul demonstrativ de identitate şi adjectivul „cestălalt”„(cestălalt)”,
„celălalt” „(ceastălaltă)” au formele identice cu ale pronumelui demonstrativ.
Adjectivele demonstrative corespunzătoare pronumelui „acesta” şi „acela” au
forme identice cu ale pronumelor numai când sunt aşezate după substantiv. Când sunt
aşezate înaintea substantivului, formele adjectivelor demonstrative prezintă
următoarele deosebiri faţă de formele folosite după substantiv:
- adjectivele feminine au la nominativ-acuzativ singular formele:
această casă – casa aceasta
acea casă - casa aceea
- toate celelalte forme (masculin/feminin; singular/plural) se deosebesc de formele
folosite după substantiv prin lipsa particulei finale „a”:
acest copil copilul acesta
acestui copil copilului acestuia
această elevă eleva aceasta
acestei eleve elevei acesteia
aceşti oameni oamenii aceştia
acestor oameni oamenilor acestora
aceste eleve elevele acestea
acestor eleve elevelor acestora
acel copil copilul acela
acelui copil copilului aceluia
acea elevă elevei aceea

27
acelei eleve elevei aceleia
acei oameni oamenilor acelora
acele eleve elevelor acelea
acelor eleve elevelor acelora

ĂSTA

singular plural
m/n m
N.Ac. ăsta ăştia
G.D. ăstuia ăstora

f f/m
N.Ac. asta astea
G.D. asteia/ăsteia ăstora

ĂST
singular plural
m/n m
N.Ac. ăst ăşti
D.G. ăstui ăstor

f f/n

28
N.Ac. asta aste
D.G. astei/asteia ăstora

În cadrul pronumelui şi adjectivului pronominal de apropiere, de depărtare, de


diferenţiere există variante populare care sunt şi variante literare vorbite, considerate
în exprimarea familiară, deşi apar şi la vorbitorii cultivaţi: ăia, ăluia, al, ăl, ălui, aia,
ăleia, ălei, ăstalalt, ăstălant.
Celelalte forme regionale ale pronumelui demonstrativ se declină astfel:
„cesta/ista” după modelul „acesta” acela/după acela, cestălalt, ăstalalt, istălalt după
(a)cestălalt, celălalt, cellalt, ălălalt, ăllalt, după celălalt.

ACELEAŞI

aceleaşi aceiaşi
aceluiaşi aceloraşi

aceeaşi aceleaşi
aceleiaşi aceloraşi

Sub aspect semantic, adjectivul demonstrativ caracterizează obiectivele


extralingvistice din perspectiva protagoniştilor sau a temporalităţii actului lingvistic,
indică apropierea sau diferenţierea acestor obiecte dar fără a substitui substantivele
care le denumesc ci subordonându-se lor:
„Atâtea stele cad în noaptea asta.”
(L. Blaga)
Adjectivul demonstrativ se deosebeşte de pronumele demonstrativ prin ieşirea

29
din clasa substitutelor dar păstrează legătura cu acesta prin trăsătura semantică
definitorie, constantă de natura deictică.
Prin aceasta trăsătură semantică adjectivul demonstrativ se deosebeşte de
adjectivul calificativ care exprimă însuşiri ale obiectelor în afara raportului cu situaţia
de comunicare.
În folosirea adjectivelor demonstrative compuse se fac următoarele greşeli:
- la demonstrativele cestălalt, celălalt, l din componentul alt (alţi, alta, alte)
este înlocuit cu n – cestălant, celălant, ceilanţi;
- în locul formei cealaltă alcătuită corect numai cu consoana de legătură l între
componentele cea şi alta, apare forma incorectă cealălaltă, cu adaosul lă între ea şi l;
- formele de singular ale demonstrativului de identitate sunt scrise uneori greşit
acelaş/aceeaş;
- nu se ţine seama de faptul că la demonstrativul de identitate „şi” final este un
component invariabil, deci obligatoriu, în aceasta formă şi la singular.
În situaţiile de mai jos, greşelile de pronunţare şi de scriere privind formele
cazuale ale adjectivului „acesta, acela, acelaşi” se pot evita folosind ca mijloc de
control forma corespunzătoare a adjectivului demonstrativ de apropiere sau de
depărtare plasat înaintea substantivului.

Masculin, pl., N.Ac.


aceşti oameni/ oamenii aceştia
- nu acestea, pentru că a se adaugă la forma masculin plural aceşti

Masculin, pl., N.Ac.


acei oameni/ oamenii acei
- nu aceea, pentru că a se adaugă la forma masculin plural acei.
aceiaşi oameni
- nu aceeaşi, pentru că şi se adaugă la forma masculin aceia

30
Feminin, sg., N.Ac.
acea femeie/ femeia aceea/ aceeaşi femeie
- nu aceia, nici aceiaşi pentru că acestea sunt forme de plural
ale masculinului

Pentru folosirea corectă a femininului singular aceea, aceeaşi şi a masculinului


plural aceia, aceiaşi se observă faptul că la feminin singular particula a este
precedată de e cu care formează diftongul ea – a/ce/ea; a/ce/eaşi iar la masculin
plural este precedată de i cu care formează diftongul ia:
a- ce- ia
a- ce- iaşi

Feminin, sg. G.D


acelei femei/ femeii aceleia/ aceleiaşi femei
- nu aceleea nici aceleeaşi pentru că formele corecte au la baza
G feminin acelei

Din prezentarea formelor adjectivului demonstrativ de apropiere şi ale celui de


depărtare, s-a văzut că aceste adjective au forme speciale de G. D şi atunci când sunt
plasate după substantivul determinat:
omului acestuia (aceluia)
oamenilor acestora
femeilor acelora
Trebuie să fim atenţi la acordul în caz al adjectivului, deoarece în situaţiile de
felul celor arătate se face de multe ori greşeala de a folosi în locul formelor de G.D
ale adjectivelor demonstrative, formele de N.Ac., deci formele neaccentuate în caz cu
substantivul determinat.

31
Adjectivul demonstrativ de apropiere şi de depărtare are o structura
morfologică ce permite degajarea unor flective (desinenţe) comune ambelor
pronume.
R D Particula deictică
acest- 0 -a
aceast- 0 -a
acest- ui -a
acest- ei -a
aceşt- i -a
acest- e -a
acest- or -a

R D Particula deictică
acel- 0 -a
aceea- 0 -a
acel- ui -a
acel- ei -a
ace- i -a
ace- le -a
ace- lor -a

Ca adjective postpuse elementului determinat, au aceeaşi structură; antepuse,


pierd particula deictică sau adverbială –a.
Adjectivul demonstrativ de identitate are în componenţa sa elementul adverbial
invariabil – şi.
R D Particula Element
deictică invariabil

32
acel- 0 -a -şi
acel- ui -a -şi
acee- 0 -a -şi
acel- ei -a -şi
ace- i -a -şi
ace- le -a -şi
ace- lor -a -şi
În operele literare adjectivul demonstrativ de identitate apare adesea repetat de
mai multe ori la intervale scurte în aceeaşi propoziţie sau frază, fără ca această
repetare să fie supărătoare, aşa cum se întâmplă în cazul repetării altor cuvinte.
Repetarea adjectivului demonstrativ de identitate este folosită mai ales în
descrieri (portrete sau tablouri de natură) în fragmente în care se evocă chipuri sau
locuri dragi . Prin această repetare, scriitorul insistă asupra unor trăsături sau aspecte
care l-au impresionat, pentru a transmite şi cititorului impresia puternică, trăită de el.
Astfel de insistenţă întâlnim în următorul portret realizat de Al. Vlahuţă:
„Poposim la mama Ilinca, în satul copilăriei mele – după douăzeci de ani.
Aceeaşi bătrânică, sprintenă şi veselă şi dulce la vorbă, aceiaşi ochi mici, întrebători,
acelaşi chip uscat, înfofolit în aceeaşi maramă albă, mai mărunţică doar, încolo
neclintită.”
Scriitorul ar fi putut spune:
„După douăzeci de ani, bătrânica este tot sprintenă şi veselă şi dulce la vorbă,
cu ochi mici, întrebători, cu chipul uscat, înfofolit în maramă albă.”, dar acestui
portret i-ar fi lipsit acea insistenţă prin care scriitorul ne comunică impresia pe care i-
a făcut-o bătrânica atunci când a revăzut-o, după douăzeci de ani.

1.5 Adjectivul pronominal nehotărât

33
Când pronumele nehotărâte însoţesc substantivele, determinându-le şi
acordându-se cu ele, devin adjective pronominale nehotărâte.
„Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem la târg ca să putem
face ceva parale.”
(I. Creangă)
„Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie de îndeplinit în omenire.”
(N. Bălcescu)

„Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic.”


(I. L. Caragiale)
Dintre pronumele nehotărâte se întrebuinţează şi ca adjectiv nehotărât
următoarele: ceva, fiecare, orice, oricât, oarecare, cutare, atât(a), câteva.
Sunt numai adjective pronominale: alde, fiece, niscai, niscaiva.
Pronumele unul, altul, vreunul, când sunt adjective au formele un, alt, vreun.
Adjectivele pronominale nehotǎrâte au următoarea flexiune:
singular
masculin feminin
N.Ac: un o
alt alta
vreun vreo

G.D: unui unei


altui altei
vreunui vreunei

plural
masculin feminin
N.Ac: unii unele

34
alţi alte
vreunii vreunele
G.D: unor unor
altor altor
vreunora vreunora
*(vezi Gramatica limbii române,vol. I – Cuvântul, Editura Academiei Române,
2005, pag. 262)
Majoritatea adjectivelor nehotărâte au funcţia de atribut adjectival, stau
înaintea substantivelor şi cer substantiv nearticulat:
atâţia pomi fiecare om
atâtor pomi fiecărui om
câteva case
câtorva case
Adjectivele nehotărâte cutare, oarecare, tot, toţi, mult (mulţi), puţin (puţini)
pot sta înaintea substantivului cât şi după substantiv:
cutare elev – elevul cutare
(un) oarecare elev – (un) elev oarecare
toţi elevii – elevii toţi
mulţi (puţini) elevi – elevi mulţi (puţini)
Substantivele articulate cer: adjectivul cutare, numai când este plasat după un
substantiv şi adjectivul tot (toţi) indiferent de locul lui faţă de substantiv.
Adjectivele mult (mulţi, multă, multe), puţin (puţini, puţină, puţine) se apropie
de adjectivele propriu-zise prin următoarele particularităţi: când stau înaintea
substantivului pot fi articulate – multul (puţinul) grâu, mulţii (puţinii) pomi etc.
Unele forme ale adjectivului nehotărât se deosebesc de formele pronumelor
corespunzătoare:
- adjectivele corespunzătoare pronumelor unul/una, vreunul/vreuna au la N. Ac
singular formele un, vreun (elev), o, vreo (elevă) iar la plural au forme articulate:

35
unii, vreunii, unele, vreunele;
- adjectivul corespunzător pronumelui altul (alta) are la N.Ac forme nearticulate atât
la singular, cât şi la plural: alt elev, altă elevă, alţi elevi, alte eleve;
- la D.G plural formele adjectivului nehotărât un (o), vreun (vreo), alt (alta) şi ale
tuturor celorlalte adjective nehotărâte se deosebesc de formele pronumelor
corespunzătoare prin lipsa particulei finale a;
- unui, vreunui, altui, cutărui, fiecărui, oricărui (elev);
- unei, vreunei, altei, cutărei, fiecărei, oricărei (eleve);
- unor, vreunor, altor, atâtor, multor (elevi, eleve), tuturor (elevilor, elevelor). Sub
aspectul întrebuinţării adjectivale, pronumele nehotărât este o clasă eterogenă.
Unii termeni sunt întrebuinţaţi exclusiv pronominal: pronumele compuse în
baza lui cine: oricine, cineva, fiecine, precum şi alte pronume compuse: alceva,
careva şi locuţiuni pronominale: cine ştie ce/cine/care mai de care.
Alţi termeni se întrebuinţează numai adjectival (fiece, anumiţi)

FORMELE ADJECTIVULUI NEHOTĂRÂT


UNUL
singular plural
m/n m
N.Ac un unii
G.D unui unor

f f/n
N.Ac o unele
G.D unei unor

ALTUL
singular plural

36
m/n m
N.Ac alt alţi
G.D alţii altor

f f/n
N.Ac alta alte
G.D altei altor

FIECARE
singular
N.Ac fiecare
m, f, n
G.D m, n fiecărui(a)
f fiecărei(a)

ORICARE
singular plural
N.Ac (m, f şi n) oricare oricare
G.D (m şi n) oricărui(a) oricăror(a)
(f) oricărei(a)

CUTARE

singular plural
N.Ac. cutare cutare
G.D. (m şi n) cutărui(a) cutăror(a)
(f) cutărei(a)

37
ATÂT(A)

singular N.G.D şi Ac (m şi n) atât(a)


(f) atâta
plural N.Ac. (m) atâţia
(f şi n) atâtea
G.D. (m, f şi n) atâtor(a)

Structura morfologică este foarte bine reprezentată prin desinenţa de gen,


număr şi caz la pronumele simple (la care, la G.D, apare şi particula deictică -a).

N.Ac. un – ul –
G.D. un – ui – a
G.D. alt – ui – a
N.Ac. alt – ul –
N.Ac. un – a –
G.D. un – ei – a
N.Ac. alt – a –
G.D. alt – ei – a

un – ii – un – ele -
un – or – a un – or – a
alţ – ii – alt – ele -
alt – or – a alt – or – a

tot – mult –
toat – ă mult – ă

38
toţ – i mulţ – i
toat – e mult – e

puţin - atât –
puţin – ă atât – a
puţin – i atâţ – i
puţin – e atât – e – a
Adjectivele pronominale nehotărâte pot fi parte a unor strategii
pragmatice de aproximare, de atenuare a expresiei sau de
exagerare, de distanţare ironică de enunţ sau de empatizare cu
interlocutorul:
Am şi eu o oarecare contribuţie la toate acestea. (atenuare)
Adu şi tu niscaiva conspecte mai vechi. (detaşare ironică)
Ai facut şi tu oarece prostiuţe pe acolo, nu? (empatizare)
*(vezi Gramatica limbii române,vol. I – Cuvântul, Editura
Academiei Române, 2005, pag. 268)
Adjectivul nehotărât alde apare în vorbirea populară şi uneori în cea familiară.
El este folosit înaintea substantivelor, mai ales a numelor proprii de persoană şi a
pronumelor personale, imprimând valoare de plural întregii construcţii.
De cele mai multe ori, când precedă un nume propriu sau un nume de rudenie,
alde indică pe „cei din familia, din casa, din firul” persoanei desemnate prin
substantivul respectiv: ai lui…
„La alde Gherghina acasă fetele începuseră a face gură”
„Mai sosesc de la Carloman la nuntă, verii mamei, alde Ciurea.”
(Z. Stancu)
Deoarece substantivul precedat de „alde” are valoare de plural, atât atributul
cât şi predicatul lui sunt la plural:

39
„Aldi nea Coman ăştia sunt nişte oameni de ispravă ”
Pentru a deosebi valoarea unui adjectiv nehotărât de valoarea unui articol
nehotărât al formelor „un”, „o”, „unui”, „unei”, „unor”, ţinem seama de faptul că
articolul nehotărât arată obiectul în general (ca un obiect oarecare).
Văd un om şi o femeie – pe când adjectivul nehotărât raportează obiectul
(obiectele) denumite de substantivul determinat la alt(e) obiecte de acelaşi fel. De
aceea, adjectivul nehotărât un (o) este deseori asociat (sau poate fi asociat) cu
pronumele sau adjectivul de pronominal nehotărât altul, alta, alt, alta ori cu
pronumele sau adjectivul demonstrativ celălalt (cealaltă).
Un lup a fost împuşcat, iar altul [celălalt (ceilalţi)] au scăpat.
O pasăre a fost doborâtă iar alta nu.
Conform noului DOOM2, se scriu într-un cuvânt pronumele nehotărâte
compuse cu:
1 elemente iniţiale alt- , fie(şi)-, fi(e)ste-, fite-, oare(şi)-,
ori(şi)-, vre--: altceva, fie(şi)care, fi(e)ştecine, fitecine, oare(şi)care, vreun, vreunul
ş.a.;
2 elementul final –va: ceva, niscaiva ş.a.

1.6 Adjectivul pronominal negativ

Formele niciunul, nicio, (D.G niciunui, niciunei) au valoare de adjectiv


pronominal negativ, stau înaintea unui substantiv nearticulat şi au funcţia sintactică
de atribut adjectival: niciun (niciunui) pom, nicio (niciunei) case.
„Niciun zgomot, nicio mişcare, nicio adiere de vânt nu se simte.”

40
(Al. Vlahuţă)
Numai pronumele niciunul cunoaşte şi o variantă adjectivală.
Structural, adjectivul se deosebeşte de pronume prin absenţa particulei deictice
[- a] la genitiv - dativ.
N-a dat nimic niciunui copil.
N-a dat nimic niciunuia.
La nominativ - acuzativ forma de feminin se deosebeşte la nivelul celui de-al
doilea component: nici/o fata, nici/una
Adjectivul pronominal negativ realizează funcţia sintactică de atribut în
propoziţii negative:
N-a plecat niciun student.
Conform normelor noului DOOM2, se revine astfel la scrierea
într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul şi ale adjectivului pronominal
corespunzător niciun (niciuna, nicio etc.) – la fel ca a lui „vreunul”, „vreun” – prin
aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi
grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om
prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate,
nici mai mulţi.), nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici
celălalt.)

41
II LOCUŢIUNILE PRONOMINALE

Locuţiunea este un grup de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat şi stabil care
au un interes unitar şi care din punct de vedere gramatical se comportă ca o singură
parte de vorbire.
Există locuţiuni corespunzătoare tuturor părţilor de vorbire cu excepţia
articolului. Caracteristicile generale ale locuţiunii sunt, pe plan lexical, unitatea
semantică realizată prin pierderea individualităţii alcătuitoare iar, pe plan gramatical,
ordinea, de obicei fixă, a cuvintelor grupate, posibilităţile reduse de disociere şi,
adesea, dificultatea analizei interioare a grupului.
Locuţiunile constituie o bogăţie a limbii, de care trebuie să se ţină seama în
relaţiile de sinonime şi în variaţia exprimării.
În dicţionare, ele sunt inserate la unul dintre cuvintele alcătuitoare, de obicei la
cel considerat de bază.
În cadrul locuţiunilor pronominale funcţionează: locuţiuni pronominale de
politeţe (de reverenţă) şi locuţiuni pronominale nehotărâte.

42
1. Locuţiunea pronominală de politeţe

Pe lângă pronume, există şi unele locuţiuni pronominale de politeţe sau de


reverenţă alcătuite dintr-un substantiv feminin şi un adjectiv posesiv sau un pronume
personal în genitiv. Aceste grupuri sunt specializate ca formule protocolare marcând
ranguri, poziţii sociale sau profesionale.
Sfera generală, ca orice pronume are numai locuţiuni din seria Domnia Ta
(Lui, Ei, Sa, Voastră), Domniile Voastre (Lor, Noastre), care exprimă un grad mai
înalt de politeţe decât pronumele compuse sudate cu dumnea- (provenite din domnia)
şi sunt folosite numai în stilul solemn.
Celelalte locuţiuni pronominale au sfera mai restrânsă, fiind specializate ca
formule protocolare, vechi sau moderne pentru persoane cu anumite poziţii sociale
sau profesionale.
Tot locuţiuni de politeţe sunt şi Măria Ta (Sa, Voastră), Înălţimea Ta (Sa,
Voastră), Excelenţa Ta (Sa, Voastră).
Pentru capete încoronate se folosesc: Alteţa Sa, Maiestatea Sa, Măria Sa,
Măria Voastră, pentru şefi de stat, miniştri: Excelenţa Voastră (Sa), pentru capete
bisericeşti: Sfinţia Sa (Voastră), Cucernicia Ta (Voastră), Eminenţa Sa, pentru
rectori: Magnificenţa Sa.
Conform noului DOOM2, locuţiunile se scriu în general în cuvinte separate.
Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, multe locuţiuni nu au
fost incluse în DOOM1, în DOOM2 adăugându-se un număr restrâns.
Există la scriitori şi formule de reverenţă cu caracter depreciativ: Dobitocia
Ta, Întunecimea Voastră.
Locuţiunea pronominală de politeţe se abreviază mai greu. Mai cunoscută este
abrevierea M.S pentru Maiestatea Sa
Locuţiunile pronominale de politeţe au, în mod obişnuit, aceleaşi persoane (a
II-a şi a III-a) ca şi pronumele de politeţe fără a fi folosite neapărat la ambele

43
persoane şi la ambele numere (de exemplu nu se spune Excelenţa Ta).
În mod excepţional, în seria alcătuită cu „Domnia” există locuţiuni
pronominale analogice pentru persoana I Domnia Mea, Domniile Noastre, folosite
azi în glumă.
Locuţiunile pronominale de politeţe de persoana a III-a se folosesc nu numai ca
înlocuitoare ale unor substantive proprii sau comune care indică numele, respectiv
titlurile persoanelor în cauza: Domniei Sale domnului Ion Popescu, Excelenta Sa X,
Y, ministrul…
Locuţiunile pronominale de politeţe pun mai multe probleme de ortografie
referitoare la abrevierile lor, la iniţialele majuscule sau minuscule şi la prezenţa sau
absenţa cratimei. Dintre locuţiunile pronominale, abrevieri uzuale are seria cu
Domnia: D-ta, D-tale, D-lui, D-ei, D-sa, D-sale, D-lor.
Principala problemă de corectitudine gramaticală în folosirea locuţiunilor
pronominale de politeţe este acordul în persoană, gen, număr. În timp ce cu
pronumele de politeţe acordul verbului (în persoană şi număr) se orientează totdeauna
după elementul pronominal din structura compuselor cu dumnea- (deci dumneata 2
singular, dumnealui 3 singular etc.), cu locuţiuni pronominale de politeţe, acordul se
poate face în două feluri:
- în limbajul curent, acordul se face şi aici după înţeles cu elementele pronominale şi
în funcţie de situaţia reală a referentului: Măria Ta hotărăşti; Excelenţa Voastră
sunteţi rugat;
- există şi un acord livresc mai distant, de tip formal, cu substantivul din cadrul
locuţiunii: Măria Ta hotărăşte; Excelenţa Sa este rugată;
Locuţiunile pronominale de politeţe pot îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca
şi celelalte pronume personale:
1 subiect: Domnia Sa a venit la mine
2 nume predicativ: În curând va ajunge Alteţa Sa.
3 atribut: Cărţile Domniei Sale sunt pe masă.

44
4 complement circumstanţial de cauză: Am întârziat din cauza Domniei
Sale.
5 complement circumstanţial de mod: Nu pot merge fără Maiestatea Sa.
6 complement circumstanţial de loc: S-a aşezat în faţa Măriei Sale.
7 complement circumstanţial de timp: Am ajuns acolo înaintea Domniei
Sale.
Funcţia de obiect indirect este precizată în majoritatea cazurilor prin pronumele
neaccentuat în dativ, iar când acesta nu este exprimat, el poate fi introdus în
propoziţie.
Domniei Voastre vă mulţumesc.
Va mulţumesc Domniei Voastre.
Locuţiunile pronominale de politeţe nu devin locuţiuni adjectivale pronominale
de politeţe pentru că nu se acordă cu un substantiv în gen, număr şi caz.

2. Locuţiuni pronominale si locuţiuni adjectivale pronominale


nehotărâte

În cadrul pronumelor nehotărâte (şi negative) funcţionează grupuri de cuvinte,


oarecum sudate, cu valoarea şi funcţia acestora. Este vorba de locuţiunile
pronominale nehotărâte compuse din prepoziţii de tipul „nu ştiu”, „nu se ştie”, „cine
ştie”, „te miri” etc. şi un pronume relativ în cazurile nominativ, acuzativ sau genitiv-
dativ nu ştiu cine, nu ştiu cui, cine ştie ce/care/câţi, te miri ce, naiba ştie ce,
Dumnezeu ştie ce/câţi,câte.
Dacă pronumele şi adjectivele nehotărâte au topica antepusă termenului la care

45
se referă, locuţiunile pronominale nehotărâte – pentru a fi recunoscute ca atare şi
pentru a nu fi confundate cu adevăratele prepoziţii „nu ştiu” , „cine ştie” etc. urmate
de pronume relative, elemente introductive ale unor subordonate următoare – trebuie
să fie aşezate la sfârşitul propoziţiei.
Locuţiunile pronominale nehotărâte îndeplinesc următoarele funcţii:
1 subiect: Au venit nu ştiu câţi.
2 nume predicativ: El nu va ajunge cine ştie ce.
3 atribut pronominal: A găsit cartea nu ştiu cui.
4 complement direct: Acolo nu am văzut cine ştie ce.
5 complement indirect: I-am scris nu ştiu cui.
6 complement circumstanţial de cauză: N-a venit din cauza nu ştiu cui.
Când relativul din locuţiunea pronominală se acordă cu un substantiv în gen,
număr şi caz, locuţiunea pronominală devine locuţiune adjectivală pronominală
nehotărâtă.
Locuţiunea adjectivală pronominală nehotărâtă are funcţie numai de atribut
adjectival:
Am citit naiba/cine/Dumnezeu ştie câte cărţi.(Ac.)

46
III. CONCLUZII

Atunci când apar ca determinări în cadrul unui grup nominal şi au


comportament de tip adjectival, formele pronominale sunt numite adjective
pronominale. Adjectivele pronominale au trăsături comune atât cu adjectivele, cât şi
cu pronumele corespondente, dar, în acelaşi timp, se deosebesc de fiecare în parte,
având următoarele trăsături:
- nu acceptă categoria intesităţii
- în absenţa centrului de grup sintactic, pot trece de la statutul de adjectiv
pronominal la cel de pronume
- nu pot dobândi statut adverbial
- nu pot apărea în pozitie sintactică de nume predicativ sau predicativ
suplimentar
- în topica standard, stau înaintea regentului, excepţie făcând adjectivul
pronominal posesiv.
Pronumele de întărire, posesive, interogative, relative, demonstrative,
nehotărâte şi negative îşi schimbă valoarea gramaticală şi devin adjective
pronominale cu funcţia sintactică de atribut adjectival. Numai pronumele personale si

47
pronumele reflexive nu pot deveni adjective pronominale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

2. Constantinescu - Dobridor, Gheorghe, Gramatica limbii române, Bucureşti,

2001
3. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros,

Bucureşti, 1982
4. Coteanu, Ion (coordonator), Limba română contemporană, Fonetică,

Fonologie, Morfologie, EDP, Bucureşti, 1985


5. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a
II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
6. Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, Editura Institutul

European, Iaşi, vol. I, 1999


7. Gramatica limbii române (GA), Editura Academiei RSR, Bucureşti, vol. I,

1963
8. Gramatica limbii române (GALR), Editura Academiei, Bucureşti, vol. I –

48
Cuvântul, 2005
9. Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros,

Bucureşti, 1984
10. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir Limba română contemporană, EDP,
Bucureşti, 1978
11. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Bucureşti,

1997
12. Ivănuş, Dumitru, Limba română contemporană. Morfologie,

ediţia a IV-a, Editura Universitaria, Craiova, 2002

49