UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE LITERE
SECŢIA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

PRONUMELE NEPERSONALE

COORDONATOR, STUDENT,

PROF. DR. GĂITĂNARU ŞTEFAN CĂPRESCU (NICUŢ) ROXANA- FLORINA

PITEŞTI, 2011
 CUPRINS:

1. Motivaţia lucrării…………………………………………………………..p.
2. Definirea şi clasificarea pronumelor……………………………………….p.
3. Pronumele nepersonale referenţiale-demonstrativ-nehotărât-negativ...........p.
4. Pronumele nepersonale conectori-interogativ-relativ....................................p.
5. Concluzii........................................................................................................p.
6. Bibliografie....................................................................................................p.

2
 I. MOTIVAŢIA LUCRĂRII

Lingviştii, dar şi vorbitorii nelingvişti, sunt de acord că alături de cuvinte, limba înseamnă
şi un ansamblu de reguli a căror aplicare duce la realizarea comunicarii între vorbitori şi a căror
încălcare duce la greşeli. Nevoia de reguli fixe în realizarea comunicării este specifică atât pentru
sistemul lingvistic uman, dar şi pentru alte „sisteme” sofisticate de comunicare.
Limba poate fi comparată cu orice joc cu reguli stabile şi implică operarea cu mai multe
piese. Limba a fost comparată cu un joc de cărţi, cu un joc de table sau un joc de şah.
Dacă nu cunoşti sau nu respecţi regulile jocului, faci greşeli. Dar, de asemenea, poţi fi în culpă şi
pierzi dacă nu deţii şi nu pui în practică toate posibilităţile implicate de aplicarea unei reguli.
Poţi pierde, deci, dacă nu găseşti „soluţia”, „calea”, „mişcarea”, „combinaţia” cea mai eficace la un
moment dat.
Limba este „un joc” cu foarte multe reguli şi se deosebeşte de multe jocuri prin
particularitatea că aceste reguli nu sunt imuabile, nu sunt fixate odată pentru totdeauna.
Lucrarea de faţă cuprinde aspecte de ordin teoretic şi vizează finalităţi practice, armonizate
cu nivelul actual al cercetării şi cu exigenţele didactice specifice, fără a avea însă pretenţia că le-a
epuizat. Tema avută în vedere – Pronumele nepersonale – a fost incitantă, fiind necesară o atentă
selectare şi clasificare a materialului folosit. Dintre obiectivele esenţiale urmărite menţionez:
-studierea problemei de morfosintaxă din perspectivă teoretică;
- sesizarea frecvenţei folosirii pronumelor nepersonale în sistemul comunicativ-funcţional;
- evidenţierea particularităţilor pronumelor referenţiale şi a pronumelor conectori;
- respectarea în actul de comunicare a normelor gramaticale impuse de relaţia pronume-verb,
pronume-pronume, adjectivul pronominal-determinantul său ;
- cultivarea, în rândul vorbitorilor de limbă română, a unei atitudini echilibrate faţă de necesitatea
formării şi dezvoltării competenţei lingvistice a omului.
Pentru atingerea acestor obiective am selectat informaţiile şi argumentele cele mai
pertinente şi, respectiv, mai convingătoare, am apelat la criterii valorice obiective, dar şi la opţiuni
proprii, am evidenţiat efectele complexităţii şi bogăţiei tranzitive şi expresive ale limbii române.
Am ales această temă deoarece consider că Pronumele nepersonale ocupă un loc aparte în
limba română. Necunoaşterea gramaticii, a regulilor de funcţionare a limbii conduce la
devalorizarea limbii ca mijloc de comunicare.

3
 Lucrarea de faţă demonstrează încă o dată că scopul învăţării gramaticii nu este analiza cu
orice preţ, ci crearea unei baze care să permită folosirea optimă a unui sistem cu multiple
posibilităţi de sinteză, adică de construire a unor mesaje lingvistice, clare, corecte şi nuanţate.

4
 II. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA PRONUMELOR

I. 1. Definiţie. Caracteristici. Clasificare.

Pronumele este o clasă lexico-gramaticală de cuvinte fără autonomie semantic-referenţială,

care funcţionează ca deictice sau ca anaforice. Ca deictice, îşi iau referinţa din situaţia de
comunicare (pron. de pers.I şi aII-a); ca anaforice, îşi iau semnificaţia prin referire la un antecedent
(pron. de pers. a III-a).
Din punct de vedere semantic, pronumele substituie numele: Maria a plecat. >Ea a plecat.
sau Aceasta a plecat. Există însă anumite forme de pronume care nu respectă regula substituirii
numelui. De exemplu: Se pare că va întârzia. - pronumele se nu înlocuieşte nici un substantiv,
dovadă este imposibilitatea comutării acestui pronume cu vreun substantiv. Pe de altă parte,
pronumele poate substitui şi alţi termeni, nu numai substantive; un pronume: Eu, care l-am
ajutat...; un numeral: Mai erau doi, care îl aşteptau.; un adjectiv: De drag ce-i era, îl privea cu
blândeţe. etc.
Din punct de vedere morfologic, pronumele au o flexiune sintetică, dispun de categorii
gramaticale de gen, de număr şi de caz, preluate de la substantivele pe care le înlocuiesc, de
persoană. Dacă prin categoriile de gen, de număr şi de caz, pronumele seamănă cu substantivul, se
deosebeşte de acesta, în afara categoriei de persoană, prin faptul că nu flexionează cu ajutorul
articolului hotărât enclitic, nu primeşte categoria determinării, dispune de desinenţe specifice de G-
D la unele forme, funcţionează prin forme accentuate şi neaccentuate (la pronumele personal şi
reflexiv).
În general, radicalul asigură unitatea de sens a tuturor formelor flexionare. Există însă şi
anumite tipuri de pronume (cum sunt cele personale) care au forme supletive în radical: eu/mie;
tu/ţie.
Substituind substantivul, pronumele preia şi funcţiile sintactice ale acestuia. Contractează aproape
toate funcţiile sintactice, cu excepţia celei de predicat. Prezenţa lui în limbă este foarte importantă,
întrucât se poate evita în acest fel repetarea substantivelor, se evidenţiază poziţia subiectului-emitent faţă
de conţinutul comunicat. În general, pronumele au ranguri de frecvenţă ridicate, fac parte din
vocabularul fundamental.
Dincolo de caracteristicile pronumelor stabilite şi incluse în gramaticile tradiţionale, există şi
o poziţie mai nouă prin care se observă şi se defineşte pronumele - distribuţia sa în enunţ. Maria

5
Manoliu-Manea constată că pronumele apare într-un context în care poate fi înlocuit numai cu
substantivul şi care exclude vecinătatea imediată a adjectivelor determinative.1
Pronumele apare în contexte în care apar şi substantivele, le poate înlocui şi se acordă în gen
cu ele. Formele sale în ansamblu nu constituie o clasă omogenă din punct de vedere semantic,
morfologic şi sintactic. Sunt numai pronume sau pot funcţiona şi ca adjective pronominale, în
condiţiile în care însoţesc substantivul pe care îl determină şi cu care se acordă. Sunt adjective
pronominale posesivele, demonstrativele, cele de întărire, o parte din relative, interogative,
nehotărâte şi negative. Nu devin niciodată adjective pronominale pronumele personale, cele de
politeţe şi pronumele reflexive.
Comparativ cu alte părţi de vorbire, pronumele participă la puţine procese lexico-gramaticale
(derivare, compunere, conversiune), care privesc, de obicei, unii termeni din cadrul paradigmei.

I. 2 Clasificarea pronumelor
Pronumele se deosebesc între ele, în funcţie de diferite criterii.
1. După structură (sau formă):
Pronumele simple au aspectul unui singur cuvânt: eu, noi, sie, se, acesta, acela, aceea,
care, ce, unul, altul, nimeni, nimic;
Pronumele compuse sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte: dânsul - dânsa,
dumneata, dumneavoastră, însuşi, înşişi, al meu, al tău, acelaşi, aceiaşi, cineva, altcineva, cel ce,
cei ce, vreunul, vreunii, niciunul - niciuna ş.a.
2. După sens, se disting mai multe clase de pronume:
Pronumele personale ţin locul unei persoane, al unui obiect, desemnează persoana gramaticală sau
non-persoana gramaticală fără a adăuga ceva: eu, tu, el - ea, noi, voi, ei - ele, dânsul - dânsa, dânşii –
dânsele.
Pronumele de politeţe (sau de reverenţă) exprimă o atitudine de respect sau de distanţă
faţă de anumite persoane: dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor.
Pronumele de întărire întăreşte ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul
acţiunii: însumi - însămi, însuţi - însăţi, însuşi - însăşi, înşine - însene, înşivă - însevă, înşişi - înseşi,
însele.
Pronumele reflexive exprimă raportul dintre subiect şi obiect: sie, sieşi, şi, sine, se.
Pronumele posesive exprimă ideea de posesie, substituind numele obiectului posedat şi pe cel
al posesorului: al meu - a mea, al tău - a ta, al său - a sa, al nostru - a noastră, al vostru - a
voastră.

1
Manoliu Manea, 1968, p.28

6
 Pronumele interogative substituie numele obiectului arătând că întrebarea se referă la acel
obiect: care, cine, ce, cât - câtă, câţi – câte.
Pronumele relative substituie numele obiectelor făcând legătura cu ceea ce se va spune
despre el: care, cine, ce, cât - câtă, câţi - câte, cel ce - ceea ce, cei ce - cele ce.
Pronumele demonstrative substituie numele unui obiect, exprimă un raport spaţial,
diferenţiază obiectele în raport cu apropierea sau cu depărtarea lor faţă de vorbitor ori identifică
obiectele cu ele însele sau cu alte obiecte: acesta - aceasta, aceştia - acestea, acela - aceea, aceia -
acelea, cestălalt - ceastălaltă, ceştilalţi - cestelalte, celălalt - cealaltă, ceilalţi - celelalte, acelaşi -
aceeaşi, aceiaşi – aceleaşi.
Pronumele nehotărâte ţin locul unui nume al obiectului, fără să dea vreo informaţie
precisă asupra acestuia: unul - una, unii - unele, altul - alta, alţii - altele, atât - atâta, atâţia -
atâtea, oricine, oricare, orice, fiecine, fiecare, fiece, cineva, ceva, careva, vreunul - vreuna, vreunii
– vreunele.
Pronumele negative neagă sau exclud obiectele înlocuite: nimeni, nimic, niciunul - nici
una, niciunii - niciunele.
Ele sunt organizate în două subclase semantice: clasa pronumelor personale, în care intră
pronumele personal propriu-zis, pronumele de politeţe, pronumele de întărire, pronumele reflexiv
şi pronumele posesiv; clasa pronumelor nepersonale, din care fac parte: pronumele demonstrativ,
pronumele de cuantificare (pronumele nehotărât şi pronumele negativ), pronumele relativ,
pronumele interogativ, pronumele hibride (pronumele relativ-interogativ, pronumele relativ-
exclamativ).
3. După flexiune
În realizarea clasificării flexionare trebuie să se ţină cont de faptul că pronumele iniţiază în
sistemul morfologic categoria persoanei, care-i este specifică. El are în acelaşi timp şi categoriile
gramaticale ce-l integrează în grupul numelui:gen, număr, caz.
Dacă se stabileşte corelaţia firească între categoria persoanei şi cele de gen , număr şi caz, se
obţin trei subclase de pronume:
1. Pronume personale nedeterminative (în clasificarea semantică personale şi
reflexive)
2. Pronume nepersonale determinative (demonstrative, interogative, relativ-
interogative, relative, nehotărâte şi negative).
3. Pronume personale determinative(posesive şi de întărire).
Clasificarea flexionară a pronumelui se susţine în primul rând prin simetria ei. Ea ajută la
reorganizarea acestei clase morfologice, dar şi la reconsiderarea unor probleme aflate în dispută.2
2
Găitănaru, 2008, p.51

7
 Referitor la existenţa subclasei pronumelor semiindependente, se pot face următoarele
afirmaţii:
- în ceea ce priveşte pronumele semiindependent „al”, dacă s-ar încadra în categoria
pronumelor determinative, ar trebui să aibă realizarea adjectiv pronominal, deoarece se acordă
( Al tău a greşit; Acest elev al tău a greşit); de aceea posibilitatea delimitării sale de articol
trebuie reconsiderată, orice articol fiind, nu numai etimologic, un semipronume.
-în ceea ce priveşte pronumele semiindependente cel, cea, cei, cele, acestea se încadrează la
nepersonale determinative, ca pronume demonstrative de depărtare, formă redusă.

III. PRONUMELE NEPERSONALE REFERENŢIALE: DEMONSTRATIV,

NEHOTĂRÂT, NEGATIV

8
 II. 1. Pronumele nepersonale

Pronumele nepersonale nu prezintă felxiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei.

În funcţie de informaţia semantică inerentă pe care o gramaticalizează se disting următoarele
subtipuri semantice: peronumele demonstrativ, pronumele de cuantificare (pronumele nehotărât
şi pronumele negativ), pronumele interogativ, pronumele relativ.
Între cele şase subclase şi uneori între membrii aceleiaşi subclase există diferenţe de
comportament gramatical, semantico-referenţial şi pragmatic. În afară de cele patru subclase
semantice există două subclase hibride: pronumele relativ-inteorgativ şi pronumele relativ-
exclamativ; membrii acestor subclase se actualizează în trecerea unor propoziţii interogative,
respectiv exclamative, din vorbirea directă în vorbire indirectă.
La nivelul claselor, toate pronumele nepersonale pot funcţiona şi ca determinări de tip
adjectival ale unui centru (adjective pronominale); apar însă limitări la unii dintre termenii
claselor (aceştia apărând fie doar în ipostaza sintactică de adjective pronominale).3

II. 2. Pronumele demonstrativ

Pronumele demonstrativ exprimă raportul spaţial sau temporal dintre vorbitor şi obiecte,
acestea fiind diferenţiate în raport cu apropierea sau cu depărtarea lor de vorbitor; de asemenea,
identifică obiectele cu ele însele sau cu alte obiecte.
Formele sale se deosebesc după locul obiectului de referinţă, fiind de apropiere: acesta - aceasta,
aceştia - acestea; ăsta - asta, ăştia - astea/ăstea; de depărtare: acela - aceea, aceia - acelea; ăla - - aia,
ăla - alea/ălea; după identitatea lui cu obiectul la care se face referire sau cu un alt obiect, fiind forme
de identitate: acelaşi - aceeaşi, aceiaşi - aceleaşi sau forme de diferenţiere: cestălalt - ceastălaltă,
ceştilalţi - cestelalte, celălalt - cealaltă, ceilalţi - celelalte.
Pronumele exemplificate se pot subclasifica în forme literare (acesta, acela, acelaşi) şi forme
populare (ăla, asta, alea) sau chiar regionale (aista, cesta, aistalalt). Distingerea celor două serii
de forme se face uşor, deoarece numai formele literare, savante conţin grupul „-ce” în interiorul
lor.

3
GALR, 1995, p 241

9
 Dacă avem în vedere modul de alcătuire, structura morfematică, se disting forme simple
(acesta, acela, asta, alea) şi forme compuse (cestălalt, celălalt, celelalte).
Pronumele demonstrative de apropiere descriu în discurs o enitate percepută de locutor ca
aflată în imediata apropiere spaţio-temporală sau discursivă şi/sau în actualitatea sa cognitivă
( acesta, aceasta; Aceasta este ideea mea).
Pronumele demonstrative de depărtare descriu în discurs o entitate percepută de locutor ca
aflată la relativă distanţă spaţio-temporală sau discursivă şi/sau în nonactualitatea sa cognitivă
( ex. acela, aceea; Acela din ultima bancă este olimpic).
Pronumele demonstrative de identitate evocă o entitate percepută de locutor ca identică cu
ea însăşi în momente diferite sau cu o altă entitate aflată pe aceleaşi coordonate spaţio-temporale,
discursive şi/sau cognitive cu prima (ex. acelaşi, aceeaşi; Acelaşi te-a căutat şi ieri).
Pronumele demonstrative de diferenţiere descriu o entitate percepută de locutor ca diferită de
o altă enitate aflată pe aceleaşi coordonate spaţio-temporale discursive şi/sau cognitive cu prima
( ex. celălalt, cealaltă; Celălalt e premiantul, nu acesta!). Înţelesul pronumelor demonstrative de
diferenţiere evoluează spre semnificaţia pronumelor nehotărâte. Termeni din clasa pronumelor
nehotărâte (altul) şi din clasa pronumelor demonstrative de diferenţiere (celălalt) au fost atraşi în
opoziţia altul/celălalt, corespunzătoare semnificaţiei „nonidentitate între entităţi dintr-un grup
determinat-altul dintre mai mulţi/nonidentitate între entităţi dintr-un grup determinat de două
entităti-celălalt din doi.”4
Pronumele demonstrative au categorii de gen, număr şi caz: cărţile acestuia (acestuia este
pronume demonstrativ de apropiere, masculin, singular, genitiv, atribut pronominal genitival); A
rămas aceeaşi. (aceeaşi este pronume demonstrativ de identitate, feminin, singular, nominativ,
nume predicativ).
Unele forme de pronume demonstrative intră în componenţa locuţiunilor adverbiale: după
aceasta, după aceea, după asta, de aceea, de aia, de asta, pentru aceasta, pentru asta, cu toate
acestea, cu toate astea, afară de aceasta, afară de asta, pe lângă aceasta, plus de asta etc.
Formele cel - cea, cei - cele aşezate în faţa unor adverbe precedate de prepoziţii sunt, de fapt,
pronumele demonstrative acela, aceea ş.a.m.d.: cel de acolo (cel  acela), cea de aici (cea 
aceea).
Când însoţesc substantivele, pronumele demonstrative realizează un acord cu ele în gen,
număr şi caz, devenind adjective pronominale demonstrative. Adjectivele pronominale
demonstrative apar mai frecvent în comunicare comparativ cu pronumele corespunzătoare.

4
GARL, 2005, p.241-242

10
 Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere, de depărtare şi de diferenţiere pot
apărea şi după substantivul determinat cu articol hotărât ( câinele acela, masa aceasta, cartea
cealalată)
Subtipuri sintactice
În limba română există două subtipuri sintactice de pronume demonstrative:
a) Pronume demonstrative independente;
b) Pronume demonstrative semiindependente (cel, al).
c)
Flexiunea pronumelui demonstrativ

Toate pronumele demonstrative au forme diferite de gen, număr şi caz.

Pronumele demonstrativ de apropiere, forme etimologic compuse:
N/Ac, masculin, singular:acesta;
N/Ac, feminin , singular: aceasta;
N/Ac, masculin, plural: aceştia;
N/Ac, feminin, plural: acestea;
D/G, masculin, singular: acestuia;
D/G, feminin, singular: acesteia;
D/G, masculin, plural: acestora;
D/G, feminin, plural: acestora;
Pronumele demonstrativ de apropiere, forme etimologic simple:
N/Ac, masculin, singular:ăsta;
N/Ac, feminin , singular: asta;
N/Ac, masculin, plural: aştia;
N/Ac, feminin, plural: astea;
D/G, masculin, singular: ăstuia;
D/G, feminin, singular: ăsteia;
D/G, masculin, plural: ăstora;
D/G, feminin, plural:ăstora.
Toate formele etimologic compuse, atât în ipostaza pronominală, cât şi în cea adjectivală,
sunt literare. Dintre formele simple, în ipostaza pronominală „asta” este literar, iar toate celelalte,
colocviale; în ipostaza adjectivală, toate formele etimologic simple sunt populare, dialectale.5
Pronumele demonstrativ de depărtare, forme etimologic compuse

5
GARL, 2005, p.244

11
Ca şi pronumele demonstrativ de apropiere, pronumele demonstrativ de depărtare prezintă
flexiune în raport cu genul, numărul şi cazul.
N/Ac, masculin, singular:acela;
N/Ac, feminin , singular: aceasta;
N/Ac, masculin, plural: aceia;
N/Ac, feminin, plural: acelea;
D/G, masculin, singular: aceluia;
D/G, feminin, singular: aceleia;
D/G, masculin, plural: acelora;
D/G, feminin, plural: acelora.

Pronumele demonstrativ de depărtare, forme etimologic simple

N/Ac, masculin, singular:ăla;

N/Ac, feminin , singular: ăia;
N/Ac, masculin, plural: ăia;
N/Ac, feminin, plural: alea;
D/G, masculin, singular: ăluia;
D/G, feminin, singular: ăleia;
D/G, masculin, plural: ălora;
D/G, feminin, plural:ălora.
Toate formele etimologic compuse, atât în ipostaza pronominală, cât şi în cea adjectivală,
sunt literare. Toate formele etimologice simple în ipostaza pronominală sunt colocviale, iar în
ipostaza adjectivală, populare/dialectale.6
Pronumele demonstrativ de identitate
Pronumele de identitate este compus din pronumele demonstrative de depărtare “acela” +”şi”
invariabil. Are flexiune internă, marcând categoriile gramaticale în interiorul compusului, la primul
dintre elementele componente:
N/Ac, masculin, singular:acelaşi;
N/Ac, feminin , singular:aceeaşi;
N/Ac, masculin, plural: aceiaşi;
N/Ac, feminin, plural: aceleaşi;
D/G, masculin, singular: aceluiaşi;

6
GARL, 2005, p.245

12
D/G, feminin, singular: aceleiaşi;
D/G, masculin, plural: aceloraşi;
D/G, feminin, plural:aceloraşi.
Formele paralele, rezultate din compunerea cu „şi” a pronumelor demonstrative de
apropiere, au existat în limba veche, dar actualmente au ieşit din uz ( acestaşi, aceastaşi).

Pronumele demonstrativ de diferenţiere

Pronumele demonstrativ de diferenţiere este un compus din pronumele demonstrativ de
depărtare aferezat (a)cel(a) şi adjectivul pronominal nehotărât „alalt”. Acest tip de pronume are
flexiune la ambii termeni care îl compun:
N/Ac, masculin, singular:celălalt;
N/Ac, feminin, singular:cealaltă;
N/Ac, masculin, plural:ceilalţi ;
N/Ac, feminin, plural: celelalte;
D/G, masculin, singular: celuilalt;
D/G, feminin, singular: celeilalte;
D/G, masculin, plural: celorlalţi;
D/G, feminin, plural: celorlalte.
Opoziţia de gen şi număr este marcată redundant la fiecare termeni componenţi (cel, cea,
cei, cele ; alt, altă, alţi, alte), în timp ce opoziţia de caz este marcată doar prin flexiunea cazuală a
primului termen (celui, celei, celor, celor).
În afară de formele literare există multe variante populare, dialectale : cellalt, cellant,
celalalt, ălălant etc.
În limba veche existau forme analoge compuse cu pronumele demonstrativ de apropiere :
cestălalt, cestălalţi, cestălaltă, cestălalte, cestuilalt, cestorlalţi, cesteilalte, cestorlalte. În prezent,
aceste forme au ieşi sin uz. Se folosesc însă în limba actuală, forme analoge, compuse cu
demonstrativul de apropiere ăsta : ăstălalt, astalaltă, ăştielalţi/ăştialalţi. ăstelalte/ăstelalte.

Structura morfematică a pronumelui demonstrativ

În structura morfematică a pronumelor şi a adjectivelor pronominale există, de regulă, două

elemente: radicalul şi desinenţa prin care se exprimă genul, numărul şi cazul, dar pot să apară şi

13
articolul hotărât enclitic, particule deictice, elemente invariabile, în funcţie de tipul respectiv de
pronume.

Pronumele demonstrativ are o structură amplă , care cuprinde, alături de radical şi desinenţă,
particule deictice şi elemente invariabile:
R D Pd. R D Pd. Ei
acest - -a acel - -a -şi
aceast - -a acee - -a -şi
aceşt -i -a ace -i -a -şi
acest -e -a ace -le -a -şi
acest -ui -a acel -ui -a -şi
acest -ei -a acel -ei -a -şi
acest -or -a acel -or -a -şi
acel - -a
acee - -a
ace -i -a
ace -le -a
acel - ui -a
acel -ei -a
acel -or -a
Alte forme compuse de pronume demonstrative se prezintă astfel:
cest -ă -l -alt - cel -ă -l -alt -
ceast-ă -l -alt -ă ce –a –l –alt –ă
ceşt -i -l -alţ - į ce –i –l –alţ -į
cest -e -l -alt -e cel – e -l -alt -e
cest –ui -l -alt - cel –ui –l –alt -
cest –ei -l -alt -e cel –ei -l –alt -e
cest –or -l -alţ -į cel –or –l –alţ -į
cest -or -l -alt -e cel –or –l –alt -e

Funcţii sintactice ale pronumelui demonstrativ :

Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ sunt comune cu cele ale substantivului :
-subiect : Acesta citeşte mai bine.

14
-nume predicativ : El este acela despre care ţi-am vorbit.(N.)
Cadoul este pentru aceia.(Ac.)
Ele sunt împotriva acelora.(G.)
-atribut: Florile pentru aceasta sunt scumpe.(Ac.)
Prietenia acestuia mă onorează. (G. )
Rezultatul mulţumită aceleia ne-a uimit.(D.)
-complement direct: L-a văzut pe acela citind. (Ac.)
-complement prepoziţional: Se gândeşte la acela. (Ac.)
-complement indirect : Celelilalte îi dau cartea.(D.)
-complement de agent : Textul a fost copiat de aceştia.(Ac.)
-complement circumstanţial de loc : S-a aşezat lângă acesta.(Ac.)
Stă în spatele celuilalt.(G.)
-complement circumstanţial de timp: Pleacă înaintea aceluia.(G.)
-complement circumstanţial de cauză : Întârzie din pricina celuilalt.(G.)
-complement circumstanţial de scop : Lucrează pentru acela.(Ac)
-complement circumstanţial instrumental : A ajuns prin ceilalţi aici.(Ac.)
-complement circumstanţial sociativ : Pleacă cu celelalte.(Ac)
-complement circumstanţial de relaţie : Despre aceasta n-am nicio părere.(Ac.)
-complement circumstanţial condiţional: În locul acelora aş fi tăcut.(G.)
-complement circumstanţial opoziţional: În locul celorlalţi au venit ei.(G.)
-complement circumstanţial de excepţie: În afara acesteia toţi au plecat.(G.)
-element predicativ suplimentar: O găsesc aceeaşi după atâta vreme. (N.)

Comportamentul discursiv al pronumelui demonstrativ

Din punct de vedere semntic-referenţial demonstrativul este fie un deictic (Pe ăsta l-am cerut,
nu pe celălalt), fie un anaforic ( Iată culegerea! Asta era? E utilă culegerea asta?). Forma de
feminin singular poate avea valoare neutră, generică atunci când substituie un întreg enunţ (A fi
sau a nu fi, aceasta este întrebarea.).7
În prezent, demonstrativul este folosit din ce în ce mai des ca echivalent al pronumelui
personal de persoana a III-a, subiect (el/ea/ei/ele). Demonstrativul subiect se poate referi atât la o
persoană, cât şi la o entitate nonanimată, în timp ce pronumele personal de persoana a III-a se
foloseşte mai rar cu referire la o persoană.. Folosirea demonstrativului subiect poate marca o
continuitate discursivă în situaţii standard. Poate fi perceput şi ca un echivalent al pronumelui de
7
GARL, 2005, p.251

15
politeţe (L-am întâlnit pe domnul inspector. Acesta/Dumnealui ne-a informat despre schimbările
din învăţământ.).
Demonstrativul se foloseşte frecvent în construcţii partitive: o carte de astea ; în prezent, în
limba română a apărut tendinţa de a se înlocui forma de plural a pronumelui demonstrativ cu cea
de singular (o carte de asta), preopizţia “de” pierzându-şi astfel sensul partitiv şi căpătând un rol de
relaţie în cadrul grupului nominal, iar demonstrativul unsens calificativ.

II. 3 Pronumele nehotărât (de cuantificare)

Pronumele nehotărât substituie un substantiv fără a face referiri precise la acesta, exprimându-
se prin elemente eterogene. Cuantificatorii nehotărâţi se realizează fie numai ca pronume, fie
numai ca adjective pronominale nehotărâte, fie paralel, ca pronume şi adjective pronominale
nehotărâte.
Formele de care dispune sunt simple: unul - una, unii - unele, altul - alta, alţii - altele, atât -
atâta, atâţia - atâtea, cutare; tot - toată, toţi - toate, mult - multă, mulţi - multe, puţin - puţină,
puţini -puţine. Alte forme sunt compuse din pronumele relative simple care, cine, ce, particula ori-
de origine conjuncţională, particulele de origine verbală oare-, fie-/fite-/fişte-, -va şi particula
adverbială -şi: oricine, oricare, orice, orişicine, orişicare, orişice, fiecine, fiecare, fiece, fieşicine,
fieşicare, fiştecare, fitecine, fitecare. Elementul alt şi compusele cu -va au dat: altcineva, altceva,
altcareva, cineva, ceva, careva. Alături de aceste forme există şi altele care au în componenţă
pronumele simple unul - una, unii - unele şi particula adverbială vre-: vreunul - vreuna, vreunii -
vreunele.
Formele compuse, numeroase, se subclasifică în literare (fiecare, fiecine, fiece, oricare,
oricine, orice etc.) şi populare, unele chiar învechite (fieşicare, fieşicine, fitecine, fieşice, fitece,
orişicare, orişicine, orişice, alde niscai, cutare).
Unele dintre pronumele nehotărâte sunt specializate pentru nume de persoane: oricine,
oarecine, fiecine, cineva, careva, altcineva, altcareva; pentru nume de lucruri: orice, orişice,
oarece, fiece, fitece, ceva, altceva; atât pentru nume de persoane, cât şi pentru nume de lucruri:
unul - una, altul - alta, atâţia - atâtea, oricare, orişicare, oricâţi - oricâte, fiecare, câţiva etc.
Categoriile gramaticale de gen, număr, caz sunt prezente la aproape toate formele de
pronume nehotărâte. Genul nu este diferenţiat la forme ca: oricine, oricare, orice, fiecine, fiecare,
fiece, cineva, careva, ceva, altcineva, altceva, care nu au nici plural.
Cazul genitiv- dativ este marcat prin flexiune la toate pronumele nehotărâte: unul, al/a/ai/ale
unuia, oricine, al/a/ai/ale oricui, vreunul, al/a/ai/ale vreunuia, fiecare, al/a/ai/ale fiecăruia etc.

16
 Pronumele nehotărâte compuse oricine, oricare, orice, oricât - oricâtă, oricâţi - oricâte se
întrebuinţează şi ca elemente relaţionale: A venit 1/oricine a vrut. 2/.
Sens şi comportament de pronume nehotărâte au şi locuţiunile pronominale nehotărâte,
alcătuite din verbe şi pronume: cine ştie cine, cine ştie ce, cine ştie care, nu se ştie cine, nu se ştie
ce, nu se ştie care, te miri cine, te miri ce, te miri care ş.a. Şi la nivel sintactic, ele se comportă ca
pronumele nehotărâte, cu condiţia să nu fie primul element în propoziţie. De exemplu: I-a spus te
miri cine. (subiect), dar Te miri cine i-a spus. (enunţ care poate fi segmentat în două propoziţii, „te
miri” şi „cine i-a spus”, ceea ce duce la anularea locuţiunii pronominale nehotărâte).
Când însoţesc substantivele şi le determină, pronumele se acordă în gen, număr şi caz cu
acestea, devenind adjective pronominale nehotărâte, iar sintactic atribute adjectivale: Fiecare om
ştie ce are de făcut.; Emoţiile oricărui candidat sunt inerente.; S-a întâlnit cu alţi prieteni.
Nu pot deveni adjective pronominale: altceva, altcineva, oricine, cineva, careva, fiecine,
fie(şi)cine..
Adjectivele pronominale nehotărâte un şi o sunt identice ca formă cu articolele nehotărâte
sau cu numeralele cardinale. În context însă nu se confundă cu acestea, datorită opoziţiilor
specifice în care intră: Eu am primit o carte, tu alta. (adjectiv pronominal nehotărât); Am citit o
carte. (articol nehotărât); Am cumpărat o carte, trei reviste şi două ziare. (numeral cardinal).
Şi adjectivele pronominale nehotărâte compuse cu ori- sunt folosite, precum pronumele, ca
elemente relaţionale în frază: Îţi ofer 1/orice tablou vrei.2/; Nu vei reuşi 1/să înveţi, 2/oricât timp ai
avea la dispoziţie.3/
Structura morfematică a pronumelui nehotărât
Pronumele nehotărâte simple au o structură morfematică formată din radical, desinenţă şi în
plus particulă deictică numai la genitiv - dativ:
R D Pd. R D Pd.
un -ul cutar -e
un -a cutăr -ui -a
un -ii cutăr -ei -a
un -ele
un -ui -a
un -ei -a
un -or -a
alt -ul
alt -a
alţ -ii

17
 alt -ele
alt -ui -a
alt -ei -a
alt -or a
Formele compuse au pe lângă pronume relative simple diferite elemente (ori-, -va, fie-, alt-,
vre-).

Funcţii sintactice ale pronumelui nehotărât:

Pronumele nehotărâte pot îndeplini orice funcţie sintactică în cadrul propoziţiei, în limitele
compatibilităţilor semantice:
-subiect: Fiecare poate greşi.(N.)
-nume predicativ: Noi suntem alţii.(N.)
Ei sunt împotriva fiecăruia.(G.)
El este pentru fiecare. (Ac.)
-atribut: M-am întâlnit cu prietenii altuia.(G.)
Discuţia cu oricare devine interesantă. (Ac.)
Realizările graţie tuturor erau constructive. (D.)
-complement direct: Pe fiecare îl laud.(Ac.)
-complement secundar: Mi-a zis ceva.(Ac.)
-complement preopziţional: Vorbim despre alţii.
-complement indirect: Îi dau altuia cartea.(D.)
-complement circumstanţial de loc: Stau lângă oricare.( Ac.)
-complement circumstanţial de timp: Plec înaintea altuia dintre ei.(G.)
- complement circumstanţial de mod: Mă îmbrac ca oricare.(Ac.)
-complement circumstanţial de cauză: Plec din cauza cutăruia.(G.)
-complement circumstanţial de scop: Lucrez pentru oricare.(Ac.)
-complement circumstanţial instrumental: A ajuns prin altele aici.(Ac.)
-complement circumstanţial sociativ: Se duce cu altele.(Ac.)
-complement circumstanţial de relaţie: Despre alţii nu mă pronunţ.(Ac.)
-complement circumstanţial concesiv: În ciuda unora, ea tot a luat examenul.(G.)
-complement circumstanţial condiţional: În locul altora aş fi ripostat.(G.)
-complement circumstanţial opoziţional: În locul unuia au venit alţii.(G.)
-complement circumstanţial cumulativ: Pe lângă unii au venit şi alţii.(Ac.)

18
-element predicativ suplimentar: L-am regăsit altul decât omul pe care îl cunoşteam.(N.)

Pronumele nehotărât –adjunct

Ca adjunct, pronumele nehotărât se poate lega de centrul nominal prin morfemul de genitiv
( floarea oricui, maşina fiecăruia, răspunsul tuturor) sau prin prepoziţie (floarea de la cineva,
cadoul pentru fiecare, urarea de la unii).

Pronumele nehotărât-apoziţie

Ca apoziţie, pronumele nehotărât poate apărea pe lângă un substantiv ( Un novice, cineva,

intrase în discuţia lor.; Un copil, oricare, să şteargă tabla.; Elevii, fiecare, voiau să răspundă.) sau
ca bază pentru apoziţii (Cineva, un tânăr, o privea insistent.; Altcineva, un băiat, să dea
răspunsul.)
Uneori, în îmbinări cvasilocuţionale, cuantificatorii pot intra în relaţii apoziţive cu pronume
personale propriu-zise sau cu demonstrative: eu unul/*unul eu; aceştia toţi/toţi aceştia.
Cuantificatorii nedefiniţi se pot combina şi între ei, intrând în relaţii de tip apozitiv
( Altcineva, oricine, să vină cu mine.) sau se pot coordona (Cineva şi ceva m-a deranjat la
întâlnirea asta.). Cuantificatorii nedefiniţi de pot combina şi cu cuantificatori definiţi, numerici,
formând îmbinări fixe, cvasilocuţionale: toţi patru/*patru toţi.

Comportamentul discursiv al pronumelui nehotărât

Sub aspect referenţial, cuantificatorii se comportă ca deictice, ca anaforice sau ca generice.

Comportamentul sematic-referenţial al cuantificatorilor nu este influenţat de statutul
gramatical de pronume, respectiv de adjectiv pronominal. În contexte însă, se poate modifica
semnificaţia cuantificatorilor, care pot căpăta semnificaţii suplimentare: sens demonstrativ: Atâta
aşteptam.; sens cumulativ: O alta ne traduce.; sens emfatic: Eu una voi spune adevărul.; sens
superlativ: E ceva de mers!; sens depreciativ: Am vorbit cu unul care zicea că te cunoaşte.
În structuri corelative de genul unul...altul/celălalt, fiecare din cele două pronume îşi pierde
sensul intrinsec, devenind conectori şi deţinând funcţie în orgaganizarea discursului: Am două
cărti. Una este interesantă, alta este plictisitoare.
Unii cuantificatori pot apărea cu valoare neutră: una, altă, cu semnificaţia de „întâmplare”

19
( Din una în alta au dus discuţia şi la problema notelor.) ; alte cele , cu semnificaţia de „lucruri
neobişnuite” (A renunţat la furturi, dar s-a apucat de alte cele.)., tot cu semnificaţia de „tot ce se
întâmplă” ( Pereţii au urechi, se aude tot de dincolo).

II. 4 Pronumele negativ(de cuantificare)

Pronumele negativ neagă substantivul dintr-o
propoziţie afirmativă corespunzătoare şi îl substituie.
Are forme simple: nimeni/nimenea, nimic/nimica şi forme compuse: niciunul - niciuna,
niciunii - niciunele. Alături de varianta regională şi populară nimenea, se înregistrează şi altele mai
scurte nime, nima.
Dacă formele simple nu disting nici genul, nici numărul, la cele compuse aceste categorii
gramaticale sunt marcate (niciunul - masculin, singular; niciuna - feminin singular ş.a.m.d.). Cazul
genitiv – dativ este exprimat prin schimbarea formei celor mai multe pronume negative: al/a/ai/ale
nimănui(a), al/a/ai/ale nici unuia, al/a/ai/ale nici unora etc. Forma nimic/ nimica se foloseşte
numai la nominativ - acuzativ, se referă numai la nume de lucruri. Nimeni se referă la nume de
fiinţe, iar niciunul - niciuna, niciunii - niciunele înlocuiesc atât nume de fiinţe, cât şi nume de
lucruri.
Dintre toate formele de pronume negative nimic are o răspândire mai mare. Prin articulare cu
articol hotărât enclitic sau cu articol nehotărât ori cu ajutorul desinenţei de plural -uri, se
substantivizează: A ajuns un nimic.; Nu-l interesează nimicurile. De asemenea, poate intra în
componenţa unor locuţiuni adverbiale: pe nimic, cu nimic, pentru nimic etc. ori a locuţiunii
adjectivale de nimic, având sensuri corespunzătoare unor adverbe, respectiv unui adjectiv: Nu l-a
ajutat cu nimic. (cu nimic  deloc); E un lucru de nimic. (de nimic  fără valoare).
Aşezate lângă substantive, formele niciun - nicio, niciunii - niciunele devin adjective
pronominale negative; se acordă în gen, număr şi caz cu substantivele respective, iar din punct de
vedere sintactic, sunt atribute adjectivale: Niciun concurent nu s-a pregătit atât de bine ca el.
(niciun este adjectiv pronominal negativ, masculin, singular, nominativ, atribut adjectival); Părerile
niciunor adversari nu sunt de neglijat. (niciunor este adjectiv pronominal negativ, masculin, plural,
genitiv, atribut adjectival).
Adjectivele pronominale negative niciun, nicio nu trebuie să se confunde cu construcţiile în care se
asociază adverbul negativ nici cu articolul nehotărât un sau o: N-a primit nicio veste de la ei. (adjectiv
pronominal negativ); N-a fost nici o deşteaptă, nici o proastă. (adverbul nici + articolul nehotătât o).

Structura morfematică a pronumelui negativ

20
 Pronumele negative au aceeaşi structură ca pronumele nehotărâte simple:
R D Pd. adv. nici + R D Pd.
nimeni - un -ul
nimene - -a un -a
nimăn -ui un -ii
nimăn -ui -a un -ele
un -ui -a
un -ei -a
un -or -a

Pronumele negativ-centru de grup sintactic

Pronumele negativ este însoţit de determinări partitive: Nimic din ce aud nu îmi place.;
Nimeni din cei sosiţi nu este colegul meu.; Niciunul dintre colegii mei nu a câstigat premiul.;
Niciunul din zece nu a răspuns corect.
Uneori, pronumele negative pot apărea însoţite şi de terminări:substantiv cu
prepoziţie/pronume cu prepoziţie/adverb cu prepoziţie/verb la supin: Nu-mi place nimic din
farfurie/ de la el/de aici/de mâncat.; Niciuna din clădire/ de la ei/ de acolo nu a răsspuns la
chemarea mea. Pronumele negativ poate apărea şi determinat de un genitiv, însă asta se întâmplă
foarte rar: Nu-mi trebuie nimic al Ioanei/al tău.
Pronumele negative pot primi şi determinări adjectivale: Nu am aflat nimic deosebit.;
Niciunul cunoscut nu a venit la sedinţă. Poate primi şi determinări propoziţionale: Nu am făcut
nimic care să te supere.; Niciunul care m-a jignit nu şi-a cerut scuze.

Pronumele negativ-adjunct

Pronumele negativ poate apărea ca adjunct în grupul nominal legat prin morfemul de
genitiv: Nu cunosc părerea nimănui. sau prin prepoziţie: Florile de la niciunul nu m-au încântat
ca cele de la tine.

Funcţiile sinstactice ale pronumelui negativ

21
 Pronumele negativ poate îndeplini diverse funcţii sintactice după cum urmează:
-subiect: Nimeni nu absentează. (N.)
-nume predicativ: Ea nu este nimeni. (N.)
-atribut pronominal genitival: Teza nimănui nu s-a pierdut. (G.)
-atribut pronominal prepoziţional: Răspunsul de la niciunul nu a sosit.(Ac.)
-complement direct: Nu văd pe nimeni. (Ac.)
-complement prepoziţional: Nu s-a gândit la nimeni. (Ac.)
-complement secundar: Nu a întrebat pe nimeni nimic. (Ac.)
-complement indirect : Nimănui nu dau nimic. (D.)
-complement de agent: Teza n-a fost citită de niciunul. (Ac.)
-complement circumstanţial de loc: Nu merg la niciunul.(Ac.)
-complement circumstanţial de timp: Nu plec înaintea nimănui. (G.)
-complement circumstanţial de mod: Nu citesc ca nimeni. (Ac.)
-complement circumstanţial de cauză: Nu plec din cauza niciuneia. (G.)
-complement circumstanţial de scop: Nu lucrez pentru nimeni. (Ac.)
-element predicativ suplimentar: La consiliu nu l-au făcut nimic, nici consilier educativ, nici
director adjunct.(N.)

Comportamentul discursiv al pronumelui negativ

În funcţie de context, pronumele negativ poate căpăta semnificaţii particulare, standardizate

datorită uzului. Pentru nimic este o formulă des folosită atunci când se multumeşte cuiva: Vă
mulţumesc pentru ajutorul dat! /-Pentru nimic.
În combinaţia nimeni altul urmată de un determinant restrictiv se surprind emfaza sau
surpriza: Nu era nimeni altul decât Ionel.
Pronumele negativ niciunele se foloseşte cu valoare neutră, având sensul de „lucruri,
cunoştinţe”: E sărac lipit, n-are de niciunele.; Nu ştie de niciunele, e un incult!

22
 IV. PRONUMELE NEPERSONALE CONECTORI RELATIV-INTEROGATIV

Pronumele interogativ

Pronumele interogativ înlocuieşte în propoziţiile interogative cuvântul sau cuvintele aşteptate

ca răspuns. Are o intonaţie specifică, interogativă sau exclamativă, este purtător de accent în
propoziţie; are o punctuaţie caracteristică - semnul întrebării pus după pronume sau la sfârşitul
propoziţiei interogative directe din care face parte pronumele.
Formele pronumelui interogativ sunt: care, cine, ce, cât - câtă, câţi – câte, al câtelea, a câta. În
general, fiecare este folosit diferenţiat în context şi prezintă o anume flexiune.

23
 Care se utilizează atât pentru nume de fiinţe, cât şi pentru nume de lucruri: „Care a
întârziat?”; „Care a fost tipărită întâi?”; Cine se referă la nume fiinţe: „Cine nu munceşte?”; Ce se
referă la nume de lucruri: „Ce i-a mai făcut!”; Cât - câtă, câţi - câte sunt forme de pronume care se
referă la numărul obiectelor gramaticale: „Câţi au venit aici!”; „Cât ai avut la dispoziţie?”
Flexiunea pronumelui interogativ se face după gen, număr şi caz. Care are cea mai bogată
flexiune dintre toate pronumele interogative. Categoriile gramaticale sunt preluate de la
substantivul înlocuit. Formele distincte după gen se observă la genitiv - dativ singular: (al/a/ai/ale)
căruia - căreia. La nominativ - acuzativ nu se face deosebire după număr sau după gen.
Cine şi ce sunt pronume care nu disting singularul de plural, masculinul de feminin. Ce are o
formă unică, la nominativ - acuzativ, în schimb cine dispune de forme cazuale diferite: la
nominativ - acuzativ (pe) cine, iar la genitiv - dativ (al/a/ai/ale) cui.
Formele de pronume interogative cât - câtă, câţi - câte se diferenţiază atât după gen, cât şi
după număr. Însoţite de articol posesiv, ele apar şi sub forma de genitiv - dativ al câtelea - a câta,
intrând în structura unor construcţii cu valoare de numerale ordinale „nehotărâte”.
În vecinătatea substantivelor pe care le determină, formele care, ce, cât - câtă, câţi - câte
devin adjective pronominale interogative: „Care faptă e mai bună?”; „Ce principiu nu s-a
respectat?”; „Cât timp i-ai acordat?” Au funcţia sintactică de atribute adjectivale. Singurul
pronume care nu poate deveni adjectiv pronominal interogativ este cine, care nu acceptă un
substantiv în imediata sa vecinătate.
În calitate de adjectiv pronominal interogativ, ce împreună cu substativul fel şi prepoziţia de
intră în structura locuţiunii adjectivale ce fel de: „Ce fel de prieten eşti tu?”

Structura morfematică a pronumelui interogativ

Pronumele şi adjectivele pronominale interogative au în structură radicalul, desinenţele, iar

la genitiv-dativ au în plus particula deictică:
R D Pd.
car -e -
căr -ui -a
căr -ei -a
căr -or -a
cât -
cât -ă

24
 câţ -į
cât -e
cât -or

Poziţia pronumelui interogativ în enunţ

Pronumele interogative apar în general repoziţionate în raport cu poziţia standard a

constituentului interogat, deplasate la începutul propoziţiei interogative. În situaţia când
constituentul interogat este însoţit de preopoziţie, prepoziţia se deplasează împreună cu pronumele
la începutul enunţului interogativ:
Elevul a găsit pixul.................Ce a găsit elevul?
Mama l-a chemat pe Andrei.......Pe cine a chemat mama?
Vorbim despre fenomene naturale ..........Despre care fenomenele naturale vorbim?
Pronumele interogativ poate rămâne în poziţia constituentului interogat, colocvial-emfatic,
marcând atitudinea vorbitorului faţă de enunţ: Elevul a găsit ce?; Mama a chemat pe cine? etc.
Când cuvântul interogativ se află la începutul enunţului, intonaţia este descendentă, când cuvântul
inteorgativ este nedeplasat, intonaţia este ascendentă.
Caracterul interogativ al unei fraze se marchează prin deplasarea pronumelui interogativ
din subordonată la începutul întregii fraze interogative: Ştie că a văzut filmul ......Ce ştie că a
văzut?; Doreşte să-l felicite pe învingător.........Pe cine doreşte să felicite?; E greu să lucrezi la
strung......La ce e greu să lucrezi? S-a plictisit să te asculte la istorie..........La ce s-a plictisit să te
asculte?
Când se deplasează pronumele interogativ din subordonată la începutul întregii fraze
interogative, întâlnim fenomenul împletirii subordonatei cu regenta. În această situaţie, pronumele
interogativ dă întregii fraze caracter interogativ şi, în acelaşi timp, îndeplineşte funcţie sintactică în
propoziţia subordonată din care a fost mutat. De exemplu, în enunţul: La cine consideri că fac
referire?, pronumele la ce este interogativ şi dă frazei caracter interogativ, în acelaşi timp
îndeplinind funcţia sintactică de complement indirect preopziţional în propoziţia subordonată din
care a fost luat.

Pronumele interogativ în cadrul grupurilor sintactice

25
 În general, pronumele inteorgative apar singure, lipsite de determinanţi. Când pronumele
interogative apar totuşi cu adjuncţi, aceştia sunt cel mai adesea construcţii partitive: Care dintre
ele este mai vorbăreaţă? Cine dintre cei prezenţi este colegul tău? Ce din cele din cutie îţi place?,
marcate de preopziţii specifice din, dintre sau chiar prin alte prepoziţii care vizează procese
semantice metonimice: Ce de acolo e frumos? Care de la sala a doua a greşit exerciţiul?.
Pronumele interogative mai au o vecinătate specifică in adverbul explicativ anume : Ce anume nu
ai înţeles? În stilul colovial, pronumele interogative pot apărea însoţite de substantive cu valoare
de interjecţii: Ce naiba se întâmplă? Cine Dumnezeu a vorbit aşa de tare? Care dracu’ a spart şi
vaza asta? În poziţie de adjuncţi, pronumele interogative apar rar, legate prin morfemul de genitiv:
Copilul cui a cştigat?/Al cui copil a câştigat?.

Funcţii sintactice ale pronumelui interogativ:

Pronumele interogativ ocupă poziţii sintactice specifice numelui:

-subiect: Cine ţipă?
-nume predicativ: Ce sunt ele? (N.)
A cui este cartea?(G.)
Pentru cine sunt scrisorile? (Ac.)
-atribut pronominal genitival: În casa cărora au intrat?
-complement direct: Pe cine ai certat?
-complement secundar: Ce m-ai întrebat tu?
-complement prepoziţional: Despre cine vorbeai?
-complement indirect: Cui îi dai cartea?
-complement predicativ al obicetului: Ce l-au numit în consiliul acesta?
-complement de agent: De cine te laşi înduioşat?
-complement circumstanţial de timp: Înaintea cui pleci?
-complement circumstanţial de loc: Lângă cine stai?
-complement circumstanţial de cauză: Din cauza cui te-ai supărat?
-complement circumstanţial instrumental: Graţie cui ai ajuns aici?(D.)
Prin cine ai ajuns aici? (Ac.)
Prin intermediul cui ai venit aici? (G.)
-complement circumstanţial sociativ: Cu cine vine?
-element predicativ suplimentar: Al câtelea a trecut podul?

26
 Adjectivele pronominale interogative sunt adjuncţi şi îndeplinesc funcţia sintactică de
atribut adjectival: Care copil e vinovat?
Când pronumele interogativ se află la începutul propoziţiei sau frazei interogative, atunci
va apărea inversiunea subiect-predicat: La cine s-a dus Andrei?/*La cine Andrei s-a dus?
Folosirea lui ce sau cine ca subiect impune verbului formă de persoana a III-a singular : Cine
pleacă?; Care impune forma de persoana a III-a , singular : Care minte?, de persoana a II-a,
singular, plural: Care eşti?; Care sunteţi aici? Sau de persoana I, plural: Care ne vedem mâine să
stabilim detaliile excursiei? ; Câţi , câte impune atât forma de persoana a III-a , plural: Câţi sunt
aici?, cât şi de persoana a II-a, plural: Câţi aţi plecat de acolo? şi I, plural: Câţi mergem la
film?
Când îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct, pronumele interogative se
comportă neunitar din punct de vedere sintactic, în raport cu dublarea clitică: cine şi ce nu se
dublează, care este dublat, cât poate apărea atât dublat dar şi nedublat. În poziţia de complement
indirect, pronumele interogativ are un comportament diferit în raport cu dublarea clitică: cine poate
apărea atât dublat cât şi nedublat, în funcţie de folosinţă: Cui i-ai adus cadoul?/Cui ai adus
cadoul?, căruia e mereu dublat: Căruia nu i-a plăcut?, cât apare atât dublat cât şi nedublat, în
funcţie de modul de folosire: La câţi le place ciocolata?; La câţi place ciocolata?

Comportamentul discursiv al pronumelui interogativ

În comunicare pot apărea pot să apară substituiri reciproce între diverse pronume/adjective
pronominale sau între pronume inteorgative şi adverbe interogative, schimbâbd strucura enunţului:
Cine sunt prieteni tăi?/Ce prieteni ai?; Cine ciocăne? /Care ciocăne?; Ce brânză e asta?/ Ce fel
de brânză e asta? În ce loc te–ai plimbat?/ Unde te-ai plimbat? ; În ce lună te întorci? / Când te
întorci?; De ce te-ai întors?/ La ce te-ai întors?/Pentru ce te-ai întors?; De ce atâta zor?/Care e
zorul?/Ce atâta zor?
În funcţie de context, pronumele şi adjectivele pronominale interogative pot avea şi alte
semnificaţii. Pronumele/adjectivul interogativ ce poate fi element retoric şi emfatic de corectarea a
unei replici sau de autocorectare în urma unei elipse: Ce elev? Popescu! Tot ce mai poate fi:

27
 -interjecţie, element parazitic, morfem interogativ nereferenţial, care poate fi omis, marcă a
atitudinii afective a locutorului faţă de enunţ, neintegrat sintactic în structura propoziţiei, aşezat
obligatoriu la începutul enunţului8: Ce? Te gândeşti că minte?; în această situaţie se poate înlocui
cu o interjecţie: Ce? Andrei? , Ce? Te gândeşti că minte?;
-marcator discursiv tipic dialogal care încheie un enunţ, semnalând finaul replicii; poate fi
comentariu al locutorului asupra propriei replici, dând ocazia alocutorului să facă un comentariu
ulterior; deţine valoare emfatică9: Am rugat-o să stea şi ea aici, ce?;
-termen care intră în componenţa unor elipse convenţionalizate cu diferite funcţii discursive: Şi
ce dacă? Ce mai?10
Ce are şi valoare neutră. Când se foloseşte singur, el sugerează faptul că vorbitorul nu a înţeles
enunţul anterior; se poate înlocui cu interjecţia poftim: Vino mai repede! Ce? Nu înţeleg!
Pronumele şi adjectivele interogative pot apărea în enunţuri metalingvistice, în situaţiile în care
vorbitorul afişează incapacitatea sa de a identifica referentul: Te cheamă Maria/vecinul/colega.;
Care Maria/vecin/coleg?

Pronumele relativ

Pronumele relativ substituie un nume în propoziţii subordonate, având un dublu rol sintactic:
face legătura dintre elementul regent şi subordonată; îndeplineşte în subordonate funcţia de parte
de propoziţie.
Dispune de forme simple: care, cine, ce, cât - câtă, câţi - câte şi de forme compuse: ceea ce.
Popular se foloseşte de, echivalentul pronumelui care.
Prin formele simple, pronumele relativ seamănă cu pronumele interogativ. Au însă contexte
diferite în care apar şi rol sintactic bine stabilit fiecare. Ca elemente relaţionale în frază, pronumele
relative se aseamănă cu conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sau cu adverbele

8
GARL, 2005, p.279
9
GARL, 2005, p.279
10
GARL, 2005, p.279

28
relative. Se deosebesc însă de acestea prin flexibilitate, conţinut şi prin posibilitatea de a contracta
funcţii sintactice de părţi de propoziţie.
Pronumele relativ care se referă la numele de fiinţe şi de lucruri, cine de obicei la numele de
fiinţe, ce la numele de lucruri, cât - câtă, câţi - câte se referă la cantitatea sau la numărul
obiectelor, iar forma compusă ceea ce are valoare neutră: Îl cunosc pe omul 1/pe care l-ai ajutat2/;
Ştiam 1/cine îl aşteaptă.”2/; Văd 1/ce faci.2/; Câţi vin 1/toţi întreabă de el.2/ Ca părţi de vorbire
flexibile, pronumele relative au categorii de gen, număr şi caz. Ele se prezintă diferit pentru fiecare
formă de pronume.
Care nu distinge singularul de plural, masculinul de feminin: Omul 1/care a venit 2/este trimis
de voi.1/; Am primit o carte 1/care mi-a fost de folos.2/; Îi cunoştea pe cei 1/care îl salavaseră.2/. La
fel se comportă şi alte pronume relative simple: cine, ce: Fapta 1/ce a săvârşit-o 2/e de
condamnat.1/; Evenimentele 1/ce s-au derulat 2/l-au tulburat.1/ Celelalte forme simple de pronume
relative cât - câtă, câţi – câte au marcate genul şi numărul.
Flexiunea cazuală se manifestă la pronumele care prin însoţirea la genitiv de articol posesiv:
al/a/ai/ale cărui/cărei/căror - diferite după gen şi număr, iar la dativ prin adăugarea particulei -a la
pronumele cu flexiune: căruia - căreia, cărora. Cine are la genitiv - dativ forma (al/a/ai/ale) cui.
Formele de genitiv - dativ ale unor pronume relative pun probleme de acord. Care realizează
un dublu acord: prin forma de genitiv, un acord în gen şi număr cu un cuvânt din regentă, iar prin
articolul posesiv, un acord în gen şi număr cu un cuvânt care face parte din aceeaşi propoziţie cu
pronumele (din subordonată): Părinţii 1/ai căror copii învaţă bine 2/sunt mulţimiţi.1/ ; Fata 1/ai cărei
prieteni te ajută 2/este colega mea.1/
Pronumele relative pot fi utilizate şi cu alte sensuri decât în mod obişnuit: de pronume
nehotărât: Să plece care pe unde vrea.; cu sens neutru: Am aflat că a câştigat, ceea ce m-a bucurat.

Structura morfematică a pronumelui relativ

Pronumele şi adjectivele pronominale relative simple au în structură radicalul, desinenţele,

iar la genitiv-dativ au în plus particula deictică:
R D Pd.
car -e -
căr -ui -a
căr -ei -a
căr -or -a
cât -

29
 cât -ă
câţ -į
cât -e
cât -or

Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal relativ

Comportamentul sintactic al relativelor le individualizează în cadrul sistemului

pronominal: ele se înscriu în structura subordonatei pe care o introduc în frază, îndeplinind o
funcţie sintactică în cadrul acesteia,; ele marchează în acelaşi timp şi un raport de subordonare
în cadrul frazei:
1. Îi ofer cadoul pe care îl aşteaptă.
2. Vând casa cui va oferi preţul cerut.
În primul enunţ, pronumele relativ pe care introduce în frază o subordonată atributivă; în
cadrul atributivei pe care o introduce, relativul pe care îndeplineşte funcţia sintactică de
complement direct. În al doilea enunţ, pronumele relativ cui introduce în frază o subordonată
completivă indirectă, unde îndeplieşte funcţia sintactică de subiect.

Relativele ca elemente de relaţie

În calitate de elemente de relaţie, pronumele relative introduc în frază diverse tipuri de

subordonate:
-subiectivă: Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.
-predicativă: A ajuns ce a visat.-atributivă: Fata pe care o vezi e prietena mea.
-completivă secundară: Mi-a spus ce să iau la astfel de dureri.
-completivă indirectă: Nu-i ofer flori cui nu merită.
-completivă prepoziţională: Mi-am aduc aminte cu ce l-am minţit.
-completivă de agent: A fost certat de cine trebuia.
-predicativă suplimentară: Îl cunoşti ce-i poate pielea.
-circumstanţială : Mă aflam în spatele cui mergea repede.
Atunci când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se realizează un
tip special de acord numit acordul încrucişat: pronumele relativ se acordă cu nominalul din
regentă pe care îl substituie (omul în ochii căruia mă uit; tânăra în privirea căreia mă pierd;
oamenii în ochii cărora mă uit; tinerele în privirea cărora mă pierd. etc) . Când apare şi

30
lexemul „al” se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată pe care o introduce relativul:
( copilul ale cărui cărţi s-au rupt; fata ale cărei cărţi sunt pe masă; copiii ale căror cărţi s-au
rupt; fetele ale căror cărţi sunt pe masă; copilul a cărui carte s-a rupt; fata a cărei carte e pe
masă. etc). Pronumele relative apar cu un statut aparte atunci când apare în cosntrucţii relative
infinitivale, formate dintr-un verb( a fi, a avea) şi un relativ (pronume: cine, ce , care-; adverb)
+ verb la infinitiv : N-are ce spune. Nu-i ce bea. N-am cui mă plânge.

Funcţii sintactice ale pronumelui relativ

-subiect: Ne-a anunţat cine vine.

-nume predicativ: Ştiu cine este acela.
Se ştie al cui este băiatul.
S-a aflat despre cine era cartea.
-atribut pronominal genitival: Am un coleg a cărui mamă este medic.
-complement direct: Îl ştiu pe care îl lauzi.
-complement prepoziţional: Se ştie despre care vorbiţi.
-complement indirect: Nu ştiu cui îi telefonezi.
-complement circumstanţial de loc: Am vizitat oraşul în care m-am născut.
-complement circumstanţial de timp: Am ştiut înaintea cui ai sosit.
-complement circumstanţial de mod: Planul conform căruia am acţionat a fost cel mai bun.
-complement circumstanţial de scop: Ştiu pentru cine lucrezi.
- complement circumstanţial instrumental: Spune-mi graţie căreia ai venit aici.
Ştiu prin intermediul căreia ai venit aici.

Împletirea subordonatei cu regenta

La fenomenul sintactic numit împletirea subordonatei cu regenta participă pronumele şi

adverbele relative.
Acolo unde există modalizare, rolul relativelor în frază şi în propoziţie apare disociat:
relativul introduce în frază propoziţia conţinând modalizatorul şi îndeplineşte funcţie sintactică
în propoziţia subordonată modalizatorului.
Acela este băiatul cu care vreau/trebuie/ e bine să colaborez.

31
 Aici, pronumele relativ introduce în frază propoziţia subordonată atributivă, dar are şi
funcţie sintactică (complement circumstanţial instrumental) în altă propoziţie decât cea pe care
o introduce (să colaborez).
Forma cazuală a pronumelui relativ se orientează după relaţia pe care relativul o stabileşte
în subordonată sau după relaţia pe care o stabileşte cu un termen din regentă.11
Forma pronumelui relativ se ghidează după relaţia sintactică stabilită în propoziţia pe care
o introduce atunci când în regentă apare antecedentul relativului sau când verbul din regentă
are ca restricţie combinatorie cazul nominativ sau acuzativ neprepoziţional.
La fel, forma relativului se poate orienta după relaţia sintactică stabilită cu un termen din
regentă atunci când, în absenţa unui antecedent, regentul subordonatei impune o restricţie
combinatorie de caz sau de prepoziţie .12

11
GARL, 2005, p.287
12
GARL, 2005, p. 286

32
33