PRONUMELE

Definitie si concept
Pronumele este partea de vorbire care substituie numele. Se
caracterizează semantic prin faptul că nu denumeşte un obiect din
realitate, ci ţine locul unui nume al obiectului. Denumirea este
justificată etimologic: <lat. pronomen "pentru nume" , preluat în
limba română prin filiera franceză <pronom. Ca si adjectivul, este
o parte de vorbire printr-o particularitate sintactică, ce decurge
dintr-una semantică, prin posibilitatea de a substitui substantive.
Se caracterizează printr-un conţinut lexical abstract şi printr-o
flexiune după gen, caz şi persoană. Are autonomieă şi funcţională.
Din punct de vedere structural pronumele este un cuvant care trimite
la referent prin intermediul altui cuvant, subînţeles: ele-nu ştim
despre ce sau despre cine este vorba, numai contextul ne lămureşte
(Elevele învaţă. Ele sunt atente. Am două cărţi. Pe ele am pus
creioanele).
Pronumele face parte din clasa substitutelor, cuvinte care
substituie denumiri. În această clasă, intră şi alte părţi de vorbire
care substituie ca şi pronumele: numeralul, articolul posesiv-genitival
şi cel demonstrativ-adjectival, unele adjective etc.
Clasificare
1. Din punct de vedere etimologic, pronumele sunt moştenite şi
create pe terenul limbii române.
 Pronumele moştenite sunt toate categoriile de pronume
simple: personale (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), posesive
(al meu, a mea, al nostru, a noastră, al tău, a ta, al vostru, a
voastră, al său, a sa), reflexive (sie, şi, sine, se),
demonstrative (acesta, aceasta, aceştia, acestea, ăsta, asta,
astia, astea, acela, aceea, aceia, acelea, ăla, ăl, aia, a),
interogativ (care, cine, ce, cât, câtă, câtă, câţi, câte),
relative (care, cine, ce, cât, câte, câţi, câte, de),
nehotărate (unul, una, unii, unele, altui, alta, alţii, altele,
atât, atâta, atâţia, atâtea, cutare, alde, niscai), negative
(nimeni, nimenea, nimic, nimica),
 Pronumele create pe terenul limbii române au elemente
de origine latină. Ele sunt compuse în diferite etape ale
istoriei limbii române: personale (dânsul, dânsa, dânşii,
dânsele) de politeţe (dumneata, dumneavoastră,
dumnealui, dumneaei, dumnealor), de intărire (însumi,
însămi, înşine, însene, însăţi, însuţi, înşivă, însevă, însuşi,
însăşi, înşişi, înseşi, însele), demonstrative (acestălalt,
cestălalt, celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, ăstălalt,
astălaltă, ălălalt, acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi), relative
(cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce), nehotărâte (oricare,
oarecare, oarecine, oarece, fiecare, fiecine, fiece, careva,
cineva, ceva, câţiva, câteva, vreunul, vreuna, vreunii,
vreunele, altcineva, altceva), negative (nici unui, nici una,
nici unii, nici unele, nicicui).
2. Din punctul de vedere al structurii, pronumele sunt simple şi

1
 compuse.
♦ Pronumele simple au aspectul unui singur cuvânt: este
vorba de pronumele moştenite şi de formele lor oblice de mai sus.
♦ Pronumele compuse sunt alcătuite din două sau mai multe
cuvinte. Este vorba despre cuvintele compuse, create pe terenul
limbii române, pe care le-am citat mai sus.
Locuţiunile pronominale
Exista şi grupuri de cuvinte, mai mult sau mai puţin sudate, cu
valoarea şi funcţia unui pronume: locuţiunile pronominale. Fără a fi
recunoscute de toţi cercetătorii, locuţiunile pronominale sunt totuşi
o realitate. Este vorba de locuţiuni pronominale de politeţe: Măria
ta, Inălţimea voastră, Sfinţia sa, Cucernicia sa etc.; de locuţiunile
pronominale nehotărâte şi negative, alcătuite din false propoziţii; Nu
ştiu, nu se ştie, cine ştie, te miri, naiba ştie etc. urrnate de pronume
interogative simple: care, cine, cui, ce, câţi, câte, câtor etc.: "Au
venit cine ştie câţi. El nu este cine ştie ce. I-am scris nu ştiu cui, A
venit nu ştiu care profesor." În ultima propoziţie, nu ştiu care a
devenit locuţiune adjectivală pronominală nehotărâtă.
3. Din punct de vedere semantic, sunt zece categorii sau
subclase de pronume:
♦ Personale care ţin locul unei persoane (desemnează persoana
gramaticală) sau al unui obiect (desemneaza non-persoana
gramaticală), fără a adauga ceva: eu, tu, el, noi, dânsul etc.
♦ De politete sau de reverenţă: dumneata, dumneavoastră etc.
♦ De întărire care întăreşte ideea de persoană, identificând
această persoană cu autorul acţiunii; însumi, însămi, însuţi, însăţi,
însuşi, însăşi etc.
♦ Reflexive careă raportul gramatical dintre subiect şi obiect; sie,
sieşi, sine, îşi, şi, se etc.
♦ Posesive care exprimă ideea de posesie şi care substituie două
nume (obiectul posedat şi numele posesorului): al meu, al tău, al său,
a mea, a ta, al nostru, ai noştri etc.
♦ Interogative substituie numele obiectului şi arată ca
întrebarea se referă la acel obiect: care, cine, ce, cât, câtă etc.
♦ Relative care substituie numele obiectului şi face legatură cu
ceea ce se va spune despre el: care, cine, ce, câţi, cel ce, ceea ce, cei
ce etc.
♦ Demonstrative care substituie numele unui obiect şi exprimă
un raport spaţial, diferenţiind obiectele în raport cu apropierea sau
cu depărtarea lor faţă de vorbitor, ori identificându-le cu ele sau
cu alte obiecte: acesta, acela,cestălalt, celălalt, acelaşi, aceeaşi
etc.
♦ Nehotărâte ţin locul unui nume al obiectului, arătând că
obiectul nu este unul anume: unul, altul, atâţia, oricare, fiecare,
cineva, altcineva, vreunul etc.
♦ Negative care neagă sau exclud obiectele înlocuite: nimeni,
nimic, nici unul etc.
4. Din punct de vedere flexionar, pronumele sunt variabile şi
invariabile.
2
 ♦ Pronumele variabile au categoria persoanei: personale, de
politeţe, reflexive, de întărire şi posesive, sau nu au categoria
persoanei: demonstrative, interogative, relative, nehotărâte, negative.
Toate flexioneaza dupa gen, numar, caz.
♦ Invariabile sunt pronumele care au o singură formă: este
vorba de pronumele relativ sau interogativ ce şi de toate
compusele cu acesta ale pronumelor nehotărâte: ceva, fiece, orice,
orişice, oarece, altceva, fiestece.
5. Din punct de vedere sintactic, pronumele sunt:
> care introduc propoziţii subordonate enunţiative (este
vorba de pronumele relative simple şi compuse) sau propoziţii
principale interogative sau exclamative (este vorba de pronumele şi
adjectivele interogative).
> care nu introduc propoziţii.
> care pot deveni adjective pronominale: de întărire,
posesive, demonstrative, interogative, relative, nehotărâte şi negative.
> care nu pot deveni adjective pronominale: toate pronumele
personale, reflexive şi de politeţe, precum şi pronumele relativ
sau interogativ cine,pronumele nehotărâte compuse cu cine: fiecine,
oricine, cineva etc.
■

Categorii gramaticale
In flexiunea pronominală nu putem vorbi de clase bazate pe
omonimii sau desinenţe, ca la substantiv sau la adjectiv, ci doar de
paradigme individuale. Pronumele exprimă în flexiunea sa
următoarele categorii gramaticale:
1. Genul care constituie criteriu de flexiune, ca şi la adjectiv:
sunt pronume cu două forme distincte în funcţie de gen, dar
sunt şi pronume invariabile din punctul de vedere al genului:
persoanele I şi a II-a singular şi plural ale pronumelor personale şi
de politeţe, pronumele cine, toate pronumele reflexive, unele
nehotărâte etc. Genul pronumelor este deosebit de genul
substantivelor.
2.Numărul - ca şi la substantive, verbe, adjective: unul se opune
la mai mulţi; alte pronume au un plural inclusiv: noi include
persoana I şi alte persoane, nu este pluralul a două persoane I; voi
este un plural inclusiv, adică include pe ascultător (persoana a II-a)
alături de alte persoane, voi poate fi şi un plural alcătuit din două
persoane cu care se discută. Pluralul inclusiv există şi la verbe la
persoanele I şi a II-a plural.
3.Cazul - ca şi la substantive şi adjective, fără a avea însa acel
numar mare de omonimii specifice şi de desinenţe pe care le-am
întâlnit la aceste două părţi de vorbire. Valorile cazuale sunt foarte
clar diferenţiate la pronume: NAc şi GD singular opuse lui NAc şi
GD plural (vocativ nu are decât pronumele personal de persoana a
II-a singular şi plural). Pronumele personate au forme distincte
pentru toate cele patru valori cazuale.
4. Persoana - ca şi la verb; numai pronumele personale, de
politeţe, reflexive, de întărire şi posesive au categoria persoanei.
Celelalte: demonstrative, interogative, relative, nehotarate şi
negative nu cunosc decât persoana a III-a, nu au marcată

3
persoana. Categoria persoanei îşi găseşte expresia la nivelul
radicalului, nu al flectivelor ca la verb. Persoanele au sau nu au
anumite note: +receptor, +emiţător, - receptor, - emiţător
combinate două câte două. Astfel, persoana I se caracterizează
prin +emiţător - receptor,persoana a II-a prin + receptor -
emiţător, iar persoana a III-a prin - emiţător - receptor.
5. Nu au categoria determinării, nu se articulează hotărât.
Articolele hotărâte enclitice sunt doar morfeme de gen, număr, caz.
Astfel, dânsul nu se opune lui xdâns, xun dâns ca
studentul. .......... ,........ student, un student.
De asemenea, unul, altul nu se opun lui xun, xun un, xalt, xun alt;
şi în unul, altul "articolele" disting pronumele de adjectivele
pronominale: un (om), alt (om).
Multe cuvinte considerate pronume se asociază cu un
substantiv sau cu un substitut al acestuia, cu care se acordă şi căruia
i se subordonează, devenind adjective pronominale. Nu toate
pronumele pot deveni adjective pronominale, excepţie fac
pronumele personale, reflexive şi de politeţe, în totalitate, precum şi
o parte dintre pronumele relative (cine, cele compuse, forma
populară de), interogative (cine) nehotărâte (compusele cu cine
sau cu alt) şi negative (nimeni, nimic, nicicui).
Pronumele personal
Este pronumele care exprimă un anumit raport faţă de actul
comunicării, substituind pe vorbitor (-emiţător), pe interlocutor
(=receptor) sau pe cel absent dintr-un dialog; substituie şi numele
unui obiect oarecare.
Pronumele personal are trei persoane distincte:
a. persoanele I şi a II-a, care se caracterizează prin aceea
că nu au omonimii specifice: nici o forma de N singular nu este
identică cu cea de Ac sg., la fel cea de D singular faţă de D plural;
nu au G, nu au forme diferite în funcţie de gen, considerându-se că
persoanele respective sunt de faţă;
b.persoana a III-a, caracterizată prin multe omonimii: N=Ac-la
formele accentuate sg. si pl.: el, ei, ea, ele, la fel G=D la formele
accentuate de sg. şi pl: lui, lor, ei, lor; au cazul genitiv şi au forme
diferite în raport cu genul.
Toate persoanele pronumelor simple (eu, tu, el etc., nu şi dânsul
etc) au numai la D şi Ac forme accentuate şi neaccentuate, nu
lungi şi scurte. Când apar amândouă, numai una dintre ele este
accentuata: "te vede pe tine" sau "pe tine te vede". Formele
neaccentuate de D şi Ac de la persoana a III-a evită omonimiile
NAc şi GD ale formelor accentuate: el pe el, îl, I; ea, cu ea, o;
ei, pe ei, îi, i; ele, pe ele, le; lor, lef li*
Exprimarea valorii de genitiv
Pronumele personate pentru persoanele I şi a II-a sg. şi pl. nu au
cazul genitiv. Rolul lui este preluat de pronumele posesive meu, tău,
nostru, vostru, mei, tăi, noştri, voştri. În "Sistematica substitutelor din
româna contemporană standard" (p.48-55), Maria Manoliu-Manea
propune ca pronumele posesive să fie incluse în clasa pronumelor
personale, această interpretare având la bază posibilitatea substituirii
4
pronumelor personale de persoana a III-a lui, ei, lor cu adjectivele
posesive său, sa, sale. În acest fel, paradigma pronumelor personale
ar fi completă la toate persoanele, deci şi la persoanele I şi a II-a:

N=eu Tu
G=al meu, a mea, ai mei, ale al tău, a ta, ai tăi, ale tale
mele ţie
D=mie (pe, cu, despre) tine
Ac=(pe, cu) mine v=tu!
V=-
N=el Ea
G=al său, ai săi, al lui a sa, ale sale, a ei
D=lui ei
Ac=(pe, cu, lângă) el (pe, cu, lângă) ea
Substituind pronumele personale lui, ei, lor cu adjectivele
posesive său, sa, sale, constatăm că pronumele personale nu se
acorda în gen, număr şi caz cu nici o formă a substantivului:
NAc cainele său
caietul său
cartea sa
cainii ----- săi
caietele sale
cartile sale lui, ei, lor
GD camelui— său (Atenţie mare la acest pronume
personal
caietului său considerat greşit adjectiv posesiv, cu funcţie
cartii sale de atribut adjectival, în loc de,
corect,
cainilor săi atribut pronominal genitival!)
caietele sale
carfilor sale
Din tabelul precedent, constatăm că, în funcţie de genul, numărul
şi cazul substantivului cu care se acordă, posesivul are alte forme,
deci devine adjectiv pronominal posesiv, cu repercusiuni asupra
funcţiei sintactice. Astfel, daca lui, ei, lor, care determină toate trei pe
fiecare dintre cele 12 forme de substantive, sunt pronume personate
cu funcţie de atribute pronominale genitivale, său, sa, săi, sale, care
sunt adjective posesive, vor fi atribute adjectivale, nu pronominale.
Prin această teorie, se pune parţial de acord teoria grarnaticală a
regimului prepoziţiilor cu cazurile excepţie de folosire a lor. De
exemplu, dupa contra, împotriva, înjurul etc. urmeaza un G, dar şi un
posesiv care se acordă cu forma prepoziţiei ori a locuţiunii

5
prepozitionale. Acest posesiv este adjectiv în cazul Ac, excepţie de la
G:
G Ac
contra lui, ei mea, ta, noastră
în fata carei mea, ta, noastră
împrejurul celor trei meu, tău, nostru
în jurul lor, acelora meu, tău, nostru
Daca meu, tău, ta ar fi considerate forme de G ale pronumelui
personal, această excepţie ar dispărea, pe lângă că s-ar completa
paradigma pronumelor de persoanele I şi a II-a. S-ar introduce însă
o formă cu flexiune proprie nespecifică pronumelui, ci adjectivului:
ră- u rea- ϴ ră- i re- le
să- u sa - ϴ să -i sa- le
Formele accentuate şi neaccentuate ale pronumelor personale pot
exista în aceeaşi propoziţie cu aceeaşi unică funcţie sintactică,
întrucât substituie acelaşi nume. Formele accentuate apar la acuzativ
numai însoţite de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale cu regim
de Ac: în, pe, sub, pentru, în loc de, alături de, împreună cu, ca,
decât, cât (ultimele trei adverbe de mod comparative devenite
prepoziţii cu regim de acuzativ).
Formele neaccentuate sunt independente (îmi, îţi, îi, i, îl, o, mi, ţi,
ne, vă etc) sau conjuncte, în pozitie proclitică, medială sau enclitică
(mi- , mi-, -mi, te-, -te-, -te etc.) ori numai în poziţie proclitică şi
medială (m-, -m-, v-, -v-). Formele neaccentuate ale pronumelor
personale anticipă sau reiau un complement direct ori indirect sau
o completivă directă ori indirectă. Complementele directe sau
indirecte sunt exprimate, în aceste cazuri, fie prin formele accentuate
ale pronumelor personale, fie prin alte pronume sau substantive ori
substitute ale substantivelor:
Anticipate: ÎI văd pe el (pe acesta, pe al meu, pe Ion, pe cine vine)
Îi dau lui (aceluia, lui Ion, cui cere)
Reluate: Pe ea (pe aceasta, pe a mea, pe Ana, pe cine vine) o
văd, Ei (acesteia, Anei, cui cere) îi dau.

Valori speciale de întrebuinţare ale formelor neaccentuate

Formele neaccentuate ale pronumelor personale au trei valori
de întrebuinţare speciale:
a. Dativul etic sau al participarii (Coteanu, Stitistica
functională, I, p. 115) exprimă interesul major al vorbitorului sau
al ascultătorului pentru acţiunea prezentată sau pentru persoana la
care se referă acţiunea. Este o participare sufletească: "Unde mi-ai
stat până la ora asta?", "...mi-o dădu cu capul de pereţi" (pe
soacra), ‖Aici mi-ai fost?" Valoarea dativului etic este şi mai
expresivă când dativul este dublat: "Mi ti-l lua şi mi ţi-l bătu!... " În
basme, în poveştile lui Creangă, în poemele populare, dativul etic
sau al participării apare aproape automat în asociere cu o serie de
verbe ca: a ajunge, a găsi, a grăi, a zice, a fi etc.: "Acolo de-mi
ajungea,/ Logofătul ce-mi făcea...", ‖Iar Călin ce mi-şi făcea...", "Ion
al Mare ce-mi grăia?" Formele pronominale de dativ etic nu au
6
funcţie sintactică, ci doar una stilistică, mai ales prin asociere cu
alte verbe exprimând un element surpriză: "Foaie verde peliniţă/
Zace-mi, zace în temniţă/ Zace-mi Corbea viteazul/Zace-mi Corbea
haiducul.", "Sămânţa de plumb, de fier, /Ce mi-ţi creşte pan'la cer."
În afara dativului etic , există şi un nominativ etic în construcţii
populare şi familiare, în care pronumele de persoana a II-a este
folosit pentru persoana I sau a III-a: "Şi nici tu junghi, nici tu friguri
nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scapat" (Ion Creangă).
b.Dativul posesiv este cazul dativ forma neaccentuată folosit cu
valoare posesivă. Dativul posesiv se poate găsi în următoarele situaţii:
- Pe lângă un substantiv articulat, ca formă conjunctă legata
enclitic de acest substantiv sau de adjectiv, participiu, numeral care
îl preceda: pe buza-ţi purpurie, inima-mi/ râde, opinca-i era spartă, în
lunga-ţi carieră, fosta-i prietenă, în prima-i vizită; uneori substantivul
este nearticulat: "Ci eu voi fi pământ, în singurătate-mi." (M.
Eminescu).
- Pe lângă o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională cu regim de
genitiv: asupra, contra, în jurul, asupra-ţi, împrejuru-i, în juru-i,
deasupra-i, "Aş vrea s-o simt (=Soartea) atunci deasupra-mi
istovită..." (L. Blaga). Pronumele personale în D posesiv precedate
de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale cu regim de G au funcţie
sintactică împreună cu prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională
respectivă: "Oamenii stau în juru-i.", in juru-i=complement
circumstanţial de loc exprimat prin pronume personal, formă
neaccentuată, persoana a III-a, singular, cazul D posesiv precedat de
locuţiunea prepoziţională "în jurul", excepţie de la cazul G al
locuţiunii prepoziţionale;
- Pe lângă un verb, dar cu referire la un substantiv articulat
care se găseşte în relaţie cu acest verb: iţi ajut colegii (Ajut
colegii tăi\ îi apreciez eforturile (apreciez eforturile sale), îmi
pusese haina jos (pusese haina mea jos).
Adesea, pronumele neaccentuat în dativ are o dublă valoare: de D
posesiv, cu funcţie sintactică de atribut pronominal în dativ, sau de
dativ obişnuit cu funcţie de complement indirect care poate fi o
reluare sau o anticipare a unei forme accentuate: "Îmi bate
covoarele.", (Bate covoarele mele. Mie îmi bate covoarele.), "Îţi
recitesc notiţele." (Reciteşte notiţele tale. Ţie iţi recitesc notiţele.)
- Determinând un substantiv, pronumele în cazul dativ posesiv
are funcţia sintactică de atribut pronominal în dativ. În fraza
următoare, se găsesc patru pronume personale la cazul dativ
posesiv, toate având funcţie de atribut pronominal în dativ: "Dar
ne-nfricatul meu cârlan / Goni-va negru-ţi armăsar./Obrazul tău va fi
de var/Şi pieptu-ţi/ roşu ca un jar, /O, Timur Khan!/Şi
stepa toată împrejur/ La strigatu-mi va tresări.../ Cu dânsa slobod
m-oi iubi,/ Uitând de oasele-ţi pustii/ O, Khan Timur!" (L Pillat).
-ţi = pronume personal, persoana I singular, dativ posesiv,
forma neaccentuată, atribut pronominal în dativ.
-mi = pronume personal, persoana I singular, forma
neaccentuată, cazul dativ posesiv, atribut pronominal în dativ.
a Pronume cu valoare neutră, forme neaccentuate de acuzativ
şi de dativ, care nu se referă la un nume de obiect masculin sau
feminin în mod precis. Ele sunt elemente formative ale unor
7
locuţiuni verbale şi ale unor expresii populare. Neavând
independenţă sau autonomie semantică, nu au nici funcţie sintactică,
analizandu-se împreună cu verbele respective:"a luat-o la fugă, a
zbughit-o; da-i cu bere, da-i cu vin; le vede!", "Le are cu gramatica!"
Valori speciale ale categoriei persoanei
Pronumele personale au anumite valori rezultate din
schimbarea persoanei formelor pronominale:
- Persoana nedeterminată "oricare": "Ce ţie nu-ţi place altuia
nu face!" ("Oricine să nu facă ce nu-i place.")
- Repetarea subiectului substantiv prin pronume anticipat ori
reluat: "Vine el tata!", "Mama mă ajută şi ea"
- Sensul de plural al persoanei I singular cu diferite denumiri în
funcţie de situaţie:
al autorităţii (al majestăţii, administrativ): "Noi? direcţiunea Şcolii...! (ieşită din
uz).
 al autorului (în stilul ştiinţific): "Noi considerăm..." nouă ni se
pare..."
 al modestiei: "Ce vrei tu? - Noi?" sau al falsei modestii: "Lasă că
nici noi nu suntem de ieri..."
 al solidarităţii, cel ce vorbeşte îşi solidarizează întreaga
asistenţă
“
sau se solidarizează cu cei prezenţi: (într-un discurs):
Noi ne întrebăm pe bună dreptate‖, (educatoarea către copii):
"Noi suntem fetiţe cuminţi şi ne jucăm frumos." etc.
Am discutat despre diferite valori şi forme ale pronumelor
personale, dar nu le-am prezentat pe toate. Acestea sunt:
Persoana I Persoana a II-a
Singular Plural Singular Plural
N Eu Noi Tu Voi
G - - - -
D Acc. Mie Nouă Ţie Vouă
Neacc. Îmi, mi, Ne, ni, Îţi, ţi, ţi-, Vă, -vă,
mi-, -mi, ne-, -ne, -ţi-, -ţi- vă-, -vă-,
-mi- -ne-, ni-, v-, -v-, vi,
-ni- -vi-
Ac Acc. Mine Noi Tine Voi
Neacc. Mă, mă-, Ne, ne-, Te, te-, Vă, vă-,
-mă, -ne, -ne- -te, -te- -vă, v-,
-mă-, -v-
m-,-m-
V - - Tu! Voi!
Persoana a III-a m. Persoana a III-a f.
Singular Plural Singular Plural
N El Ei Ea Ele
G Lui Lor Ei lor
D Acc. Lui Lor Ei lor
Neacc. Îi, I, i-, -i, Le, li, le-, Îi, I, i-, -i, Le, le-,
-i- -le, -le-, -i- -le, -le-,
8
 li-, -li- li, li-, -li-
Ac Acc. El Ei Ea ele
Neacc. Îl, l-, -l, Îi, i-, -i, O, o-, -o, Le, le-,
-l- -i- -o- -le, -le-
V - - - -
Persoana a III-a are forme paralele: el-dânsul, ea-dânsa,
ei-dânşii, ele-dânsele. Pronumele compus (prepoziţia de + însul,
însa...) dânsul, dânsa, dânşii, dânsele se folosesc cu un grad
intermediar de politeţe în anumite regiuni, în altele denumesc şi
obiecte. Ele au desinenţe ca şi adjectivele cu patru flexionare,
precum şi alternanţa s/ş. Aceste pronume îşi au originea în formele
personale mai vechi însul, însa, înşii, însele care şi azi apar
precedate de prepoziţii: într-însul, într-însa, printr-însul (prepoziţiile
sunt întru, dintru, printru).
Pronumele compus dânsul are o flexiune mai simplă decât
pronumele el, însă mai bogată decât însul:
Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N Ac Dânsul Dânşii Dânsa Dânsele
GD Dânsului Dânşilor Dânsei dânselor
Functiile sintactice ale pronumelor personale
1.subiect: "Noi vom reuşi în viaţă.", "Dânsul lucrează."
2.nume predicativ:
- în N: "Noi suntem noi, voi sunteţi voi”;
- în G (cu articol posesiv): "Caietul este al lui / al ei / al
dânsului”;
(cu prepoziţie): "Tu eşti împotriva ei / împotriva dânşilor.";
- în D (cu prepoziţie): "Tu eşti aidoma ei/aidoma dânsei”;
- în D posesiv: "Noi nu suntem împotrivă-i";
- în Ac (cu prepoziţie): "Carţile sunt pentru mine”;
3. atribut pronominal:
a)genitival: "Carţile lui / ei / lor / dânsului sunt noi ";
b)prepoziţional:
- în G: "Carţile din faţa lui /ei / lor / dânsilor sunt curate";
- în D posesiv: "Carţile din faţa-mi sunt frumoase";
- în D: "Atitudinea ta contrar normelor legale ne-a dezamăgit";
- în Ac: "Plecarea din gară a trenului a întârziat";
c) apoziţional:
- în N: "Maria, ea /dânsa, este studentă.";
- în G: "Atitudinea lui Marin, adică a lui / a dânsului este
corectă";
- în D: "Le-a dat fraţilor, adică lor, mulţi bani.";
- în Ac: "Pe Vasile, adică pe el /pe dânsul îl cunosc de mult
timp.";
d) in dativ: "El este nepot mie”, "Marea-ţi" performanţă ne-a
încântat";
4.complement direct: "Îi ajut pe cei /pe ai lui";

9
 5.complement indirect:
- în G (cu prepoziţie): "Noi ne-am ridicat împotriva lor”, "S-a
aruncat
asupra lui." (indirect, cu nuanţă de loc);
-în G: (cu articol posesiv-genitival): "Echipa deţinatoare a lui
(a
trofeului, a campionatului) este foarte iubită";
- în D: "Le-am scris dânşilor”;
- în D posesiv: "Noi am luptat impotriva-ţi”;
- în Ac: "Ne-am gandit la voi / la danşii.";
6.complement de agent: "Ei vor fi ajutaţi de noi/de dânsii/de ai
lor”;
7.complemente circumstanţiale:
a) de loc:
- în G: "Ei stau în jurul ei”;
- în D posesiv: "Ei stau în juru-mi / în juru-ţi";
- în Ac: "Ei stau Iângă mine / Iângă dânsul";
b) de timp:
- în G; "Noi am intrat în clasă în urma lor";
- în D posesiv: "Noi am intrat în urma-i";
- în Ac: "Noi am sosit după voi";
c) de mod:
- în G: "Ai mei sunt mai buni în comparaţive cu ai lui”;
- în D: "Mi-a dat mie mai mult decât ei";
- în Ac: "Este mai puţin atent decât tine", "Este cel mai bun
dintre voi";
d) de cauză:
- în G: "A plans din pricina lui";
- în D posesiv; "A cazut din cauza-ţi”;
- în D: "A gresit datorită ei" (exprimare gresită; corect: din cauza
ei);
e) de scop:
- în G: "S-a pregătit în vederea lui (a examenului)";
- în Ac: "El se luptă pentru tine.";
f) condiţional:
- în G: "În locul lui, aş fi plecat.";
- în D posesiv: "În locu-ţi, aş fi protestat";
- în Ac: "Fără tine, nu m-aş fi descurcat.";
g) concesiv:
- în G; "În ciuda ei, tot m-aş fi descurcat.";
- în D posesiv: "În ciuda-ţi, tot voi veni.";
- în Ac: "Fără voi, tot am câştigat concursul";
8. element predicativ suplimentar:
- în G: "Te credeam împotriva lor";
- în D posesiv: "Te credeam împotriva-mi";
- în D: "Te credeam aidoma lor";
- în Ac: "M-a luat drept tine";
9. fără funcţie sintactică
- în V: "Voi, fiţi atenţi!", ―Tu de colo, vino mai repede!".
Pronumele de politeţe (sau de reverenţă)

10
 "Constituie o subclasă de pronume personale folosite în vorbirea
cu sau despre persoanele faţă de care se exprimă o atitudine de
respect sau distanţă" (Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, p. 126).
Au funcţie de adresare şi de referire, Sunt creaţii târzii şi adaptate la
sistemul limbii române. Limba română este singura limbă romanică
posesoare a acestei clase de pronume. Au numai două persoane: a
doua şi a treia. Sunt formate din substantivul domnia şi din
adjectivele posesive ta, sa, voastră sau pronumele personale lui, ei,
lor.
Persoana a II-a
Pentru persoana a II-a , modalităţile de adresare se constituie în
trei grade de respect:
1.Dumneata - cu forme cazuale distincte: NAc=dumneata,
GD=dumitale;
sunt şi variantele mata, matale (prima folosită la NAc, iar a doua la GD
şi la NAc);
2.Dumneavoastră - aceeaşi formă pentru toate cazurile;
3.Domnia ta, Domnia voastră, Domniile voastre care la GD au
formele Domniei tale, domniei voastre, Domniilor voastre.
Cele trei grade se deosebesc şi sintactic:
■(grad intermediar de politeţe) cere singularul: "Dumneata eşti
atent";
■(grad maxim de politete) cere pluralul: "Dumneavoastră sunteţi
harnic." (pentru persoana a II-a singular) şi "Dumneavoastră sunteţi
harnic" (pentru persoana a II-a plural);
■(grad mai înalt de politeţe) cere singularul: "Domnia voastră ştie
multe."
Persoana a III-a
Pentru persoana a III-a sunt constitute tot trei grade de respect
privind modalităţile de referire:
• dânsul, dânsa - grad intermediar (în unele regiuni au sensul el,
ea, deci sunt familiare).
• dumnealui, dumneaei, dumneasa, dumnealor. Nu au cazuri
distincte, cu exceptia pronumelui dumneasa (care are la GD forma
dumisale), dar au forme distincte de gen.
• Domnia sa, Domnia lui, Domnia ei, Domniile lor (grad înalt de
politeţe). Se declină: NAc Domnia sa, Domniile lor, GD=Domniei sale,
Domniilor lor, etc.
Forme populare
Pentru persoana a II-a există forme populare sau regionale:
mata<matale<dumitale, dumneatale. Ele exprimă tandreţea copiilor
faţă de parinţi sau ale tinerilor faţă de vârstnici. Au şi forme
diminutivale: mătăluţă, mătălică, tălică, tale.
Locuţiunile pronominale
Pe lângă pronume, există şi unele locuţiuni pronominale de
politeţe sau de reverenţă, alcătuite dintr-un substantiv propriu feminin
şi un adjectiv posesiv sau un pronume personal în genitiv. Aceste
grupuri sunt specializate ca formule protocolare, marcând ranguri,

11
poziţii sociale sau profesionale: Alteţa sa, Maiestatea sa, Măria sa,
Maiestatea voastră, Măria voastră (pentru capete încoronate),
Excelenţa sa, Excelenţa voastră (pentru şefi de stat şi miniştri),
Sfinţia sa / voastră, Cucernicia voastră, Eminenţa sa / voastră
(pentru capete bisericeşti), Magnificenţa sa (pentru rectori). Exista,
la scriitori, şi formule de reverenţă cu caracter depreciativ:
Dobitocia ta / voastră; Intunecimea ta / sa / voastră; Mîrşăvia ta /sa
/voastră etc. (pentru căpetenia dracilor).
Abrevierea pronumelor şi a locuţiunilor pronominale de
politeţe
Pronumele de politeţe sunt frecvent abreviate în
sens:
dumneata: d-ta; dumitale: d-tale,
dumneavoastra: dv., dvs., d-voastră
Domnia ta: D-ta;
Domniei tale: D-tale
Domnia voastra; Domniile voastre etc.: Dvs., Dv. sau
D-voastră
dumnealui: d-lui
dumneaei: d-ei
dumnealor: d-lor
Domnia sa: D-sa.
Locuţiunile pronominale de politeţe se abreviază mai greu.
Mai cunoscută este abrevierea M.S. pentru Maiestatea sa. Alte
abrevieri: IPS (Inalt Preasfinţitul), PSS (Preasfinţia sa), PS
(Preasfinţitul) etc.
Pronumele de politeţe au funcţiile sintactice asemanatoare cu
cele ale pronumelor personale.
Pronumele reflexiv
Exprimă identitatea dintre subiectul care îndeplineşte acţiunea şi
obiectul asupra căruia acţiunea se răsfrânge.
Forme proprii
În limba română sunt forme proprii sau specifice numai la
persoana a III-a şi doar pentru dativ şi acuzativ. Aceste forme sunt,
ca şi la pronumele personal, accentuate şi neaccentuate:
Accentuate:
D = sieşi, sie, şieşi, sie, sineşi (ultimele patru - ieşite din uz şi
învechite);
Ac = (prep. cu, pe, în) sine
Neaccentuate:
D = îşi, şi, şi-, -şi, -şi-
Ac = se, -se, se-, -se-, s-, -s-
Aceste forme sunt identice la singular şi plural, nu au categoria
genului.
Forme omonime cu pronumele personale
Pentru persoanele I şi a II-a singular şi plural, formele
pronumelor reflexive sunt identice cu formele neaccentuate ale
12
pronumelor personale, la singular şi la plural: D=îmi, mi, îţi, ţi, mă,
m-, te (cu poziţie antepusă, medială sau postpusă verbului).
Spre deosebire de formele proprii utilizate la persoana a III-a,
unde singularul este identic cu pluralul, la persoanele I şi a Il-a
reflexivul distinge singularul: îmi, mi, mă, îţi, te de pluralul: ne,
vă.
Substitut al numelui obiect
Pronumele reflexiv este şi el substitut al numelui asupra căruia se
exercită direct sau indirect acţiunea verbului, reprezentând aceeaşi
persoană cu subiectul verbului. Însoţind un verb, reflexivul
neaccentuat poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau
printr-un substantiv în cazurile Ac sau D. În aceste situaţii,
pronumele reflexiv funcţionează ca un complement direct sau
indirect, identificat cu subiectul gramatical:
se
El îl şcoală
mă
pe x

îşi
El îţi spune
îi
lui x
Valorile formaţiilor verbale însoţite de pronume reflexive
substituibile
În asemenea contexte ca cele de mai sus, formaţiile verbale care
includ pronumele reflexive atone dobândesc cinci valori:
1. Reflexiv obiectiv cu sensul de identificare a subiectului cu
obiectul şi cu pronumele obiect direct sau obiect indirect: se imbracă,
se spală, se vede pe sine, se duce, se sprijină, îşi zice, îşi spune, îşi
pune (întrebări), îşi dă (drumul) etc.
2.Reflexiv reciproc exprimă o reciprocitate în acţiune: se ceartă
("unul cu altul"), cablurile se întretaie, se încrucişează ("unele cu
altele"), îşi vorbesc, îşi strâng mâinile ("unul altuia‖).
3.Reflexiv participativ cu sensul de participare interesată a
subiectului la
acţiune: şi-a cumpărat lemne, îşi cară alimente, îşi pregăti o
masă bună ("pentru sine, pentru el, pentru ea‖).
4.Reflexiv factitiv cu sensul de a face ca o acţiune să se

13
desfăşoare: eu mă tund, eu mă operez (―fac să fiu tuns, operat").
Cele patru valori de reflexive ale pronumelor din formaţiile
verbale precedente au identificat subiectul fie cu un complement
direct, fie cu un complement indirect, în sensul că pronumelor
reflexive forme neaccentuate în D sau Ac au putut fi înlocuite cu
pronume personale forme neaccentuate sau cu substantive în D sau
Ac. Aceste construcţii în care reflexivul are rol de complement, deci
de parte de propoziţie de sine stătătoare au fost incluse de Gramatica
Academiei şi de alţi cercetători în aşa-numita diateză activă
pronominală. În această diateză este inclus şi
5.Reflexivul posesiv, cu sensul de posesie asupra obiectului şi
în care pronumele reflexiv are funcţie de atribut― pronominal în dativ:
îşi ajută colegii ("săi, lui, ei"), îşi întinde ―gâtul ( său,‖ lui, ei"), îşi opri
răsuflarea ("sa, lui, ei"), şi-a irosit viaţa ( sa, lui, ei ) sau de
complement indirect prepoziţional: El ia vina asupra-şi.
Valorile formaţiilor verbale cu pronume reflexive morfeme
În alte situatii, constructive verbale cu pronume reflexive au
valori care nu permit înlocuirea pronumelor reflexive atone cu un
complement sau cu un atribut, ci cel mult cu un subiect general,
neprecizat, nedefinit. Gramaticile menţionează că pronumele
reflexive din aceste construcţii sunt morfeme ale diatezei reflexive.
Sunt patru asemenea valori:
1. Reflexiv impersonal, cu pronumele reflexiv morfem al
sensului impersonal al construcţiei, putând fi înlocuit cu un subiect
exprimat prin substantiv sau pronume personal ori nehotărât: se
cuvine, se întâmplă, se cade, se spune, se pare; se calătoreşte, nu se
intră, se renunţă, se mănâncă etc. Constatăm că pronumele reflexiv
impersonal şi verbul sunt la singular.
2.Reflexiv eventiv cu sensul de transformare calitativă, de
devenire: se îngraşă, se înroşeşte, se înfrumuseţează (eventivul
este considerat însă şi diateza activă pronominală) ("pe sine, pe el, pe
ea").
3.Reflexiv dinamic sau subiectiv, în care pronumele reflexiv este
morfem al sensului de participare intensă la acţiune: se gândeşte, se
teme, îşi închipuie, se căieşte, îşi bate joc. În aceste situaţii,
reflexivul nu poate fi înlocuit şi nici omis, făcând parte din structura
morfematică a verbului.
4.Reflexiv pasiv, pronumele reflexiv fiind morfem al construcţiei
verbale cu sens pasiv; graparea reflexiv+verb este echivalentă cu
construcţia verb auxiliar "a fi" + participiul verbului de conjugat'.
"Magazinele se deschid la ora 10." ("sunt deschise"), "Pamantul se
ară toamna." ("este arat‖); ―nu te vezi, nu te auzi", ―Cum să mă văd
sau să mă aud?” etc. Gramatica Academiei şi mulţi cercetători
includ reflexivele pasive în aşa-numita diateză pasivă pronominală.
Constatăm multe asemanări între pronumele personale şi
reflexive. Astfel, deşi nu este atât de frecvent, dativul posesiv se
găseşte şi la pronumele reflexive. Există şi un reflexiv cu valoare de
dativ etic (totdeauna împreună cu un pronume personal): "Si mi-şi
bea şi mi-şi mânca...".
Pronumele reflexive aeaccentuate de D sau Ac pot relua sau
anticipa formele accentuate ale pronumelor reflexive sau personale:
14
"Râde dracul de porumbe negre şi pe sine nu se vede." "Mă cunosc
pe mine'" "...leac sieşi nu-şi ştia găsi‖
Funcţiile sintactice ale pronumelor reflexive
In concluzie, pronumele reflexive pot îndeplini următoarele
funcţii sintactice: .
a. Formele neaccentuate incluse în cele cinci valori ale
construcţiilor verbale pot fi complemente directe, complemente
indirecte sau atribute pronominale în dativ: este vorba de
pronumele reflexive care pot îndeplini funcţii sintactice de sine
statătoare, însoţind verbul cu care formează construcţia numită
diateză activă pronominală; de asemenea, precedat de o prepoziţie
este complement indirect: "El ia vina asupra-şi”. În celelalte patru
construcţii verbale, pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit sau
omis, fiind morfem al diatezei reflexive, fiind funcţie sintactică pe
langă verb.
b. Formele accentuate pot fi: atribute pronominale
prepoziţionale ("Lauda de sine.."), complemente circumstanţiale
instrumentale (―El nu trăia prin sine şi pentru sine.‖ Slavici),
complement indirect (pentru sine din propoziţia precedentă, în care
are şi o nuanţă de complement de scop), complement circumstantial
de loc (―îl trage spre sine"); de mod (―îşi zice în sine.”) etc.
Pronumele de întărire sau al identităţii
Intăreşte ideea de persoană, identificând această persoană cu
autorul acţiunii. Însoţind un pronume sau un substantiv cu care se
acordă în gen, număr şi caz, acest pronume foncţionează azi ca
adjectiv pronominal de intărire, este alcătuit din două pronume care
fiecare are flexiune proprie:
Formele vechi ale pronumelor personale: însu-, însă-, înşi-,
înse-, variabile în raport cu genul, numarul şi cazul substantivului
sau pronumelui pe care îl însoţesc.
Formele neaccentuate în D ale pronumelor reflexive, variabile
în raport cu numărul şi persoana: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi. Pentru
pluralul feminin persoana a III-a există şi forma însele, cu -le
pronume personal în cazul acuzativ.
Ca pronume, indeplinefte func|iaH de subiect (nInsit?i a
recunoscut/*; "M» am ocupat insdmi"; ft Am vgzut in§ine") sau de
nume predicativ ("Tu e$ti insufi care stii. ).
Ca adjectiv, este totdeauna atribut adjectival, acordat în
persoană, gen, număr şi caz cu cuvântul determinat: "El insuşi a
venit", însuşi=adjectiv pronominal de întărire, persoana I, sg., m.,
N, atribut adjectival; iar în propoziţia: "Ţie înseţi ţi-am spus.",
înseţi=adjectiv pronominal de întărire, persoana a II-a, sing.,
feminin, dativ, atribut adjectival.
În vorbire, se constată tendinţa de a nu se face acordul
adjectivului de întărire cu pronumele personate pe care le insoţeşte:
este vorba de dezacorduri în ceea ce priveşte persoana: ―Eu insuşi.."
în loc de "Eu însumi..", sau în ceea ce priveşte genul, numărul şi
cazul: "Ea insuşi", "Ei insusi...", ―Ele însăşi..”,”Lor însăşi..." etc.
Observăm utilizarea unor forme generate însuşi, însăşi, întrucât
15
vorbitorii îl echivalează fie cu adverbul chiar, fie cu adjectivul
singur, -ă, fie cu adverbul personal: "Eu însumi", "chiar eu; eu
singur, eu personal. Formele generate însuşi, însăşi marchează ideea
de insistenţă, de precizare a termenului regent. Formele de feminin,
singular, la genitiv-dativ sunt: (mie) însemi, (ţie) înseţi, (ei) înseşi.
La celelalte genuri şi numere, formele de NAc sunt identice cu
cele de plural: (eu) însumi - (mie) însumi; (voi) înşivă - (vouă) însivă;
(ele) înseşi/insele - (lor) înseşi/insele.
Pronumele posesiv
Este pronumele care exprimă ideea de posesie, având o dublă
valoare pronominală, întrucât înlocuieşte numele unui obiect posedat
şi numele unui posesor.
Pronumele posesiv face distincţie de persoane: Maria
Manoliu-Manea şi "Limba română contemporană" (coord. I.
Coteanu) îl includ între pronumele personale.
Formele pronumelui posesiv variaza în funcţie de persoană, de
gen şi caz, precum şi de numărul posesorilor şi al obiectelor posedate,
formeie sale sunt următoarele:
Persoana Persoana Persoana
I a II-a a III-a
Un
singur
posesor
a. un m.-n Al meu Al tău Al său
singur f. A mea A ta A sa
obiect
posedat
b. mai m. Ai mei Ai tăi Ai săi
multe f.-n Ale Ale tale Ale sale
obiecte mele
posedate
Persoana Persoana Persoana
I a II-a a III-a
Un
singur
posesor
a. un m.-n Al Al -
singur nostru vostru
obiect f. A A -
posedat noastră voastră
b. mai m. Ai Ai voştri -
multe nostril
obiecte f.-n Ale Ale -
posedate noastre voatre
Pronumele posesiv este însoţit întotdeauna de articolul
posesiv. Articolul substituie numele obiectului, iar pronumele
posesive meu, tău... (care sunt moştenite din latină, ca de altfel şi

16
articolele posesive) substituie posesorul/ posesorii de o anumită
persoană. Pronumele posesiv realizează un acord dublu: în gen şi
număr cu obiectul posedat, precum şi în număr şi persoană cu
posesorul.
Când substituie numele mai multor posesori la persoana a III-a
este utilizată forma invariabilă a pronumelui personal în genitiv lor
care exprimă posesia.
Poate funcţiona şi ca adjectiv pronominal posesiv, substituind
doar numele posesorului şi acordându-se în gen, număr şi caz cu
substantivul determinat. Ca adjectiv, are forme specifice:
NAc mama mea ta sa
GD mamei mele tale sale
şi se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul, precum şi în
persoană cu posesorul. Exemplu: "Fraţii noştri sunt harnici."
nostri-adjectiv pronominal posesiv, persoana I, plural,
masculin, nominativ, atribut adjectival.
Uneori este o neconcordanţă între numărul posesorilor (unul
singur sau mai mulţi) şi forma de singular sau de plural pe care o
capătă când se acordă cu substantivul. Această diferenţă trebuie
menţionată în analiza: "Fratii tăi sunt harnici."
tăi=adjectiv pronominal posesiv, substituie un singur posesor
de persoana a II-a, singular, are forma acordată cu substantivul
fraţii: masculin, plural, nominativ, atribut adjectival.
Dacă în locul adjectivelor mea, mele, sa, sale etc, apar lui, ei,
lor, pronume personale propriu-zise, acestea nu se mai acordă cu
substantivul pe lângă care stau şi pe care îl determină, având funcţie
sintactică de atribut pronominal genitival. Pronumele personal lor
are aceeaşi funcţie şi statut morfologic ca lui, ei, dar nu mai face
distincţie de gen. Pentru că face însă distincţie de număr şi caz, lor
este pronume personal, nu pronume posesiv şi, cu atât mai puţin,
adjectiv posesiv. După prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care cer
cazul genitiv, pronumele posesiv "se acordă" cu forma de singular
feminin sau masculin a cuvântului precedent, devenind adjectiv
posesiv în cazul acuzativ, precedat de prepoziţia sau locuţiunea
prepoziţională contra, în faţa, împrejurul, înjurul etc, excepţie de la
cazul genitiv al acestora.
Adjectivele posesive precedate de prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale au urmatoarele funcţii sintactice:
1.nume predicativ: "El este împotriva noastră"
2.atribut pronominal prepoziţional: "Cărţile din faţa ta sunt
necitite."
3.complement indirect: "Ei luptă împotriva noastră."
4.complement circumstanţial de loc: "Ei stăteau în faţa mea”
5.complement circumstanţial de timp: "Noi am sosit la scoală în
urma ta."
6.complement circumstanţial de cauză: "A plans din cauza ta"
7.complement circumstanţial condiţional: "În locul vostru, aş
pleca."
8.complement circumstanţial concesiv: "În ciuda voastră, tot voi
veni."
9.element predicativ suplimentar: "Te credeam împotriva mea."
Dacă un pronume este precedat de o prepoziţie, în special cu

17
regim de Ac, acesta nu devine adjectiv pronominal, deci, când
acesta determină un substantiv precedent, este atribut pronominal
prepoziţional, chiar dacă aparent se acordă în gen, număr şi caz cu
substantivul precedent: "Am o carte ca a ta."
o carte - substantiv comun, simplu, feminin, singular, acuzativ.
ca a ta - pronume posesiv, persoana a II-a, feminin, singular,
acuzativ precedat de prepoziţia ca, provenită din adverb de mod
comparativ, atribut pronominal prepositional.
Când pronumele posesiv substituie mai multe obiecte posedate
la GD "articolele" ai, ale, au forma alor. "Părerile alor mei sunt
identice cu ale mele." (alor mei = pronumele posesiv cu funcţie de
atribut pronominal genitival). Când aceste pronume sunt precedate de
prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv, nu mai
sunt adjective posesive: " Nu a venit din cauza alor săi"
din cauza alor săi= pronume posesiv, substituie un singur
posesor de persoana a III-a, are forma de masculin, genitiv
precedat de locuţiunea prepoziţională "din cauza", complement
circumstanţial de cauză.
Pronumele posesive au funcţiile sintactice asemănătoare cu cele
ale pronumelor personale.
Pronumele demonstrativ
Definiţie
Face parte din categoria de pronume indiferentă faţă de
categoria gramaticală a persoanei. Substituie numele obiectului
indicând, pe de o parte, apropierea sau depărtatea în timp sau în
spaţiu a obiectelor şi, pe de altă parte, identitatea sau neidentitatea
ori diferenţierea cu alte obiecte.
.
Forme
Pronumele demonstrativ are următoarele forme:
a.de apropiere: acesta, aceasta, asta, asta etc.
b. de depărtare: acela, aceea, ăla, aia etc.
c. de identitate: acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi.
d. de diferenţiere sau neidentitate: cestălalt, ceastălalta,
celălalt, cealalta etc.
Au forme distincte pentru nominativ acuzativ (toate cele de mai
sus) şi pentru genitiv-dativ; acestuia, acesteia, ăstuia; aceluia,
aceleia, acelora, ăluia, ăleia; aceluiaşi, aceleiaşi, aceloraşi;
cestuilalt, celuilalt, cesteilalte, celeilalte etc., precum şi pentru
singular sau plural: acesta-aceştia, aceea-acelea,
cealaltă-celelalte, ăla-aia etc.
Pronumele demonstrative de apropiere şi de depărtare, în
funcţie de topică, prezintă: forme identice sau distincte cu
adjectivele pronominale corespunzătoare. Acesta, aceasta sunt
forme care apar atât la pronume, cât şi la adjectiv, când adjectivul
este după substantiv: copilul acesta, cartea aceasta. Când adjectivul
precedă substantivul, la masculin apare fără -a (particula adverbială
sau particula deictică): "acest copil", iar la feminin se înlocuieşte -a
cu desinenţa -a; " această fetiţă".
- forme identice cu adjectivele pronominale aşezate dupa
substantive. Cu excepţia femininelor cu -d, la toate formele cazuale
lipseşte particula deictică -a, când adjectivele sunt înaintea
18
substantivelor:
acest copil copilul acesta acel copil acela
acestui copil copilului acestuia acelui copil aceluia
această elevă eleva aceasta acea eleva aceea
acestei eleve elevei acesteia acelei eleve aceleia
aceşti oameni oamenii aceştia acei oameni aceia
acestor oameni oamenilor acestora acelor oameni
acelora
acest eeleve elevele acestea acele eleve acelea
acestor eleve elevele acestora acelor eleve acelora
La pronumele de identitate şi de diferenţiere, formele
pronumelor şi ale adjectivelor sunt identice, indiferent de topică:
celălalt om-omul celălalt, celuilalt om-omului celuilalt etc.
În cadrul pronumelor şi adjectivelor pronominale de apropiere,
de depărtare şi de diferenţiere există variante populare, care sunt şi
variante literare vorbite, considerate în exprimarea familiară, deşi
apar şi la vorbitorii cultivaţi: ăia, ăluia, ăl, al, ălui, aia, a, ăleia, ălei,
ăstălalt, ăstălant etc.
Formele cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor sunt, pe de o parte,
articole demonstrative sau, pe de altă parte, pronume ori adjective
demonstrative. Formele al, a, ai, ale, alor sunt, pe de o parte,
articole posesive (al lui, ai acelora) sau demonstrative-adjectivale
(a bună, ăi mari) ori pronume demonstrative ("O cunosc pe a de
colo." ".A de veni este o cunoştinţă.‖).
La fel ca la pronumele posesive, trebuie acordată atenţie
diferenţierii pronumelor de adjectivele corespunzătoare. Este
necesară verificarea acordului în gen, număr şi caz cu substantivul
determinat, precum şi verificarea prezenţei unei prepoziţii (care
constituie o garanţie ca acesta nu este adjectiv pronominal):
"Cartea acesteia este curată."
acesteia = pronume demonstrativ de apropiere, feminin,
singular, genitiv, atribut pronominal genitival; "Am citit o carte ca
aceea."
ca aceea = deşi are acelaşi număr, acelaşi gen şi acelaşi caz
cu substantivul o carte, fiind precedat de prepoziţia adverbială ca,
este pronume demonstrativ de departare cu funcţie de atribut
pronominal prepoziţional.
Locuţiuni adverbiale
Pronumele demonstrative simple - literare sau populare - cu o
valoare neutră împreună cu prepoziţiile precedente devin locuţiuni
adverbiale:
- de cauză sau de scop: de aceea, pentru aceea, de aia, pentru
aia, de aceasta, pentru aceasta, de asta, pentru asta;
- de timp: după aceea, după aia, după aceasta, după asta;
- concesive: cu toate acestea, cu toate astea, cu toate cele etc,
Pronumele demonstrative au aceleaşi funcţii sintactice ca pronumele
pensonale.
Pronumele interogativ
Definiţie
Este pronumele "care înlocuieşte în întrebări parţiale

19
incompatibile cu răspunsul da sau nu - un cuvânt (de obicei
substantiv sau pronume) aşteptat ca raspuns" (M. Avram. Gramatica
pentru toţi, p. 139).
Forme
Pronumele interogative sunt care, cine, ce, cât, câtă, câţi,
cate, al câtelea, a câta. Devin adjective interogative, cu excepţia lui
cine care este întotdeauna pronume.
Ocurenti ?i valori
Apar in propozi^ii principale independente interogative sau
exclamative (Care a venit? Care om nu tine la viata lui! Cine nu
stie? Cine vorbe§te! Ce citesti? Ce ierni erau alta data! Cdti au
venit?) sau regente (Cine intra in clasa dupa ce se suna?), cu o
intonatie specifics, cu un accent si o punctuatie deosebita; semnul
intrebSrii sau semnul exclamarii. Cand fac parte din propozi|ii
exclamative, pronumele si adjetivele interogative devin
interogative-exclamative.
Cuvantul cât are mai multe valori morfologice: substantiv
(cât-câturi), adverb de mod (Cât de bună era!), dar şi de timp (Cât ai
stat acolo?) ori chiar de loc (Cât ai parcurs ieri?); este şi adverb de
mod comparativ care devine prepoziţie cu regim de acuzativ (înaltă
cât tine. Cât tine de înaltă.) sau conjunctie ("A citit atât de frumos,
cât (=încât) ne-a încântat.")
Când introduce o propozitie subordonată, cât este adverb
relativ cu funcţie de complement circumstanţial de mod, de timp sau
de loc. Ca pronume relativ, deci şi interogativ, cât este mai greu de
recunoscut: este însă clar adjectiv interogativ sau adjectiv relativ
când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr sâi caz:
"Cat teren ai arat?‖, ―Nu am ştiut cât teren ai arat." .
Flexiune
Pronumele interogative au o flexiune deosebită: ce este
invariabil, apare doar în contexte de NAc; cine are flexiune în raport
doar cu cazul: NAc = cine, GD = cui; care distinge cazul, iar la GD
distinge şi genul şi numărul: NAc =care, GD =căruia, căreia, cărora;
cât, câtă, câţi, câte au forme de gen şi număr, iar la plural şi de caz:
NAc =câţi, câte, GD =câtor; al câtelea, a câta, specializate pentru
referirea la numerate ordinale (şi la adjectivele sau locuţiunile
adjectivale ultimul, ultima, cel din urmă, cea din urmă) au forma
numai pentru singular: NAc m. şi n.= al câtelea şi NAc f.= a câta.
Funcţii sintactice
Pronumele şi adjectivele interrogative îndeplinesc diferite
funcţii sintactice. Adjectivul pronominal interogativ este atribut
adjectival în propoziţia din care face parte, iar pronumele
interogative au funcţiile substantivelor: subiect ("Cine a venit?",
"Ce s-a intamplat?"); nume predicativ ("Cine eşti dumneata,
domnule X?" "Al cui eşti tu?", "Pentru cine eşti?‖, "Aidoma cui
eşti?"); atribut pronominal genitival ("Ai cui copii sunteţi voi?");
complement direct ("Pe cine ajutăm noi?‖, ―Ce faci aici?‖), indirect
("Cui îi scrii?", "Împotriva cui ai luptat?", "La cine te gândeşti?"),
de agent ("De câţi ai fost ajutat?"); complement circumstantial ("Din
cauza cui ai lipsit?", "Spre ce te îndrepţi tu?" ,”înaintea cui ai ajuns
acolo?", "Pentru ce te pregăteşti?", "De ce plângi?", "Datorită cui s-a
întâmplat accidentul?", "Din cauza cui plângi?", "În locul cui ai venit
tu?", "Dintre câţi eşti cel mai bun?‖); element predicativ suplimentar
20
("Cine te crezi?", "Al cui te crezi?‖).
Pronumele interogativ-exclamativ ce devine adverb de mod
interogativ-exclamativ când precedă: un adjectiv ("Ce tânără eşti!"),
un adverb ("Ce departe s-a dus!") sau un anumit verb (―Ce-aş mai
râde!", "Ce-mi pasă de tine!").

Pronumele relativ
Definiţie
Este pronumele care substituie un substantiv în propoziţiile
subordonate şi are un dublu rol sintactic: face legatura dintre
elementul regent şi propoziţia subordonată, în care îndeplineşte şi o
funcţie sintactică de parte de propoziţie.
Forme
Are forme simple, omonime cu pronumele interogative: care,
cine, ce, cât, câtă, câţi, câte (la care asociem pe al câtelea, a câta),
care au aceeaşi flexiune ca pronumele interogative: NAc=cine, GD=
cui etc., forme compuse (alcătuite din două pronume: demonstrativ
de depărtare: cel, ceea, cei, cele şi din pronumele relativ invariabil
ce): cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce, şi o formă populară sau regională
invariabilă: de "care" ("Ăla / de vine / este un cunoscut")
Pronumele relative compuse au o flexiune datorată pronumelor
demonstrative cel, cea, cei, cele:
Singular Plural
m. şi n. m.
NAc cel ce cei ce
GD celui ce celor ce
f. f. si n.
NAc ceea ce cele ce
GD celei ce celor ce
Pronumele relative compuse şi pronumele de, formă regională, nu
devin adjective pronominale relative, ele sunt totdeauna pronume. O
atenţie deosebită trebuie acordată diferenţierii pronumelor de
adjectivele relative. Un pericol este constituit de utilizarea pronumelor
relative simple ca elemente introductive ale unor propoziţii
subordonate atributive: fiind aşezat imediat după substantivul sau
după cuvântul determinat, pare adjectiv relativ, deşi de cele mai
multe ori este pronume relativ cu funcţie sintactică de subiect, nume
predicativ etc. Spre exemplu, în fraza: "Am citit cărţiile / care mi-au
fost recomandate.", cuvântul care este pronume relativ cu funcţie de
subiect în propoziţia subordonată atributivă pe care o introduce; în
fraza următoare, cuvântul căruia este pronume relativ în propoziţia
atributivă pe care o introduce; "Elevului / căruia îi place lectura / are
un vocabular elevat".
Dintre pronumele relative simple, cine, la fel ca la
pronumele interogative, nu devine adjectiv pronominal relativ.
În ceea ce priveşte pronumele relativ care, trebuie să fim atenţi
la două probleme de exprimare:
- Formele de genitiv-dativ singular şi plural sunt căruia, căreia,
cărora, iar cele de acuzativ cu rol de complement direct sunt
construite cu prepoziţia de. În vorbirea neîngrijită, e observată
întrebuinţarea acestor forme de dativ-genitiv şi de acuzativ sub o
21
singură formă invariabilă care: "Cartea care i-am împrumutat-o‖
(care în loc de pe care), "Mi-a răspuns fata care i-am scris." (care
în loc de căreia)
- Pronumele care substituie un substantiv şi de aceea are
genul şi numărul acestuia, iar adjectivul care se acordă în gen,
număr şi caz cu substantivul însoţit. La genitiv, pronumele care cu
funcţie sintactică de atribut pronominal genitival în propoziţia pe
care o introduce, îndeplinind rolul de element de relaţie
subordonator, are două forme: căruia, căreia, cărora (cu
particula deictică -a, când sunt postpuse substantivului pe care-1
determină) şi forme fără particula -a, dar obligatoriu precedate de
articolul posesiv genitival ah când precedă substantivul determinat.
Cele mai multe greşeli de exprimare se fac în cazul în care
pronumele relativ în genitiv stă înaintea substantivului determinat,
întrucât nu se observă acordul "încrucişat" dintre articolul posesiv şi
substantivul din propoziţia atributivă, pe de o parte, şi dintre
pronumele
relative şi substantivul înlocuit din propoziţia regentă, pe de altă
parte:
A B A B
Un om a cărui haina
Un om ale cărui haine
Un om ai cărui copii
Niste oameni a căror munca
Niste oameni ale căror haine
Niste oameni ai căror copii
Adesea, se face un acord prin atracţie: "Un om al cărei haină”.
O atenţie deosebită trebuie să avem în analiza sintactică a pronumelor
şi a adjectivelor relative. Multe pronume şi multe adjective sunt
precedate de prepoziţii, făcând dificilă distincţia dintre pronume şi
adjective: "Ştiu în ce buzunar ai ascuns stiloul." (ce este adjectiv
pronominal relativ, cu funcţie de atribut adjectival acordat cu
substantivul buzunar din propoziţia completivă directă), "Am găsit
paltonul în al cărui buzunar am ascuns stiloul." (al carui=pronume
relativ cu rol de conjuncţie care introduce propoziţia atributivă, cu
funcţie de atribut pronominal genitival care determină substantivul
buzunar). Menţionăm că în cele două fraze citate, cuvintele
introductive sunt numai ce şi care (de fapt al cărui), nu în ce sau în a
cărui, observandu-se că prepoziţia în precedă substantivul buzunar.
Rareori, pronumeie şi adjectivele relative nu au funcţie
sintactică în propoziţia subordonată pe care o introduc şi din care fac
parte, ci în următoarea propoziţie subordonată. Este vorba, mai ales,
de propoziţiile subordonate în care se află un verb impersonal, o
expresie verbală impersonală şi unipersonala etc.: "El nu va şti
niciodată‖ / ce trebuie / sa inveţe‖. "În această frază, pronumele
relativ ce introduce P2, o completivă directă, dar nu este subiectul
verbului trebuie din P2 (al cărui subiect este P3), ci îndeplineşte
funcţia de complement direct al verbului să înveţe din propozitia
numarul 3.
Cazul pronumelor relative este dictat de:
a. Functia lui din subordonată: "Nu stiu / cui îi voi scrie."
(cui=complement indirect al verbului a scrie, exprimat prin
22
pronume relativ în D); "Să stabilim asupra cărui capitol vom
reveni." (cărui - adjectiv relativ în genitiv, acordat cu substantivul
capitol în G precedat de prepoziţia asupra) etc.
b.Regimul verbului din propoziţia regentă. În această situaţie,
pronumele relativ are alt caz decât cel cerut de verbul din
subordonata pe care o introduce. Se creează confuzia că pronumele
relativ este o parte de prepoziţie nu în subordonata sa, ci în
propoziţia regentă. Constatăm în următoarele exemple că doar cazul
este dictat de regentă, funcţia pronumelui fiind în propoziţia
subordonată: "Am observat cu toţii / pe cine a întârziat,"; "Am
transmis un
mesaj / cui a venit mai tarziu." Observăm că pe cine şi cui
sintetizează două pronume: 1. sensul unui demonstrativ în Ac sau
D, cu funcţia corespunzătoare cerută de verbul regent: pe acela şi,
respectiv, aceluia; 2. sensul unui pronume relativ cu funcţia de
subiect al propoziţiei subordonate: care. Sensurile celor două fraze
ar fi: "Am observat... pe acela /care a întârziat" şi "Am transmis...
aceluia / care a venit..." Este una dintre excepţiile propriu-zise de
la cazul
nominativ al subiectului (Gramatica Academiei, vol. II, p.90-91).

Functiile sintactice ale pronumelor relative

1. subiect: "Stiu cine a venit." -"Habar nu am cine trebuie să
vina." (în N); "Ajut pe cine a venit." - "Ajut pe cine trebuie să vină."
(în Ac); "Dau cui vine." - "Dau orice cui trebuie să vina." (în D);
"Hai fiecare pe la casa cui ne are." -"M-am ridicat împotriva cui
trebuie să vina." (în G);
2.nume predicativ: "Problema este cine eşti tu." - "Problema
este cine crezi că eşti tu." (în N); "Mi s-a spus împotriva cui eşti
tu." - "Mi s-a spus împotriva cui ai putea să fii." (în G); "Spune-mi
aidoma cui eşti tu?" - "Spune-mi aidoma cui ai vrea să fii" (în D);
―Spune-mi pentru cine eşti" - "Spune-mi pentru cine crezi că eşti"
(în Ac);
3.atribut pronominal genitival "Spuneţi-mi ai cui copii sunteţi
voi." - "Am aflat ai cui copii trebuie să fiţi."
4. complement direct:- fără prepoziţie: "Ştiu ce faci." - "Ştiu ce
trebuie să faci".
- cu prepoziţia specifică pe: "Se ştie pe cine ajuţi." - "Se stie
pe cinetrebuie să ajuţi."
- cu alte prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, pentru ca
pronumele relative respective introduc diferite subordonate:
• "Mă tot gandese la ce voi face maine." - "Ma gandesc la ce
trebuie să fac."
• "Plange din cauza a ce a facut." - "Plange din cauza a ceea ce
trebuie să fi făcut."
5.complement indirect: "Nu văd cui îi scrii" - "Nu văd cui
trebuie să-i scriu (în D); "Ştiu la cine te gândeşti" - "Ştiu la cine
trebuie să te gândeşti." (în Ac); "Problema este împotriva cui ai
luptat" - "Problema este împotriva cui trebuie să luptăm." (în G);
6.complement de agent: "Se ştie de câţi ai fost ajutat." -"Se ştie
de câţi trebuie să fi fost ajutat.
23
 7.complement circumstanţial:
a)- de loc: "Ştiu în faţa cui ai stat" - "Ştiu în faţa cui ar fi trebuit
să stai." (în G); "Spune-mi lângă cine ai stat." - "Mi s-a spus lângă
cine ai vrut să stai." (în Ac);
b)- de timp: "Spune-mi înaintea cui ai ajuns acolo." -"Spune-mi
înaintea cui ai vrut să ajungi acolo." (în G); "M-a întrebat după cine
am ieşit din sală." - "Am aflat după cine crezi tu că am ieşit din sală."
(în Ac);
c)- de mod: "S-a pus problema decât cine eşti cel mai bun." -
"S-a pus problema decât cine crezi că eşti cel mai bun" (în Ac);
"Cunoaştem asemenea cui lucrezi" -"Cunoaştem asemenea cui trebuie
să fi lucrat" (în D);
d)de cauză: "Spune-mi din cauza cui plângi." -"Spune-mi din
cauza cui nu e bine să plângi." (în G); "Ştiu de ce te bucuri." - "Ştiu
de ce trebuie să te fi bucurat tu." (în Ac); "Nu se ştie datorită cui s-a
întâmplat accidentul." – "Nu s-a ştiut niciodată datorită cui trebuie să
se fi întâmplat accidentul" (în D);
e)- de scop: "Am aflat pentru ce te pregăteşti" - "Am aflat pentru
ce este bine să te pregăteşti." (în Ac); "Ne interesează în vederea a ce
te pregăteşti" - "Ne interesează în vederea a ce trebuie să te pregăteşti"
(în Ac. cu sens de G).
8.element predicativ suplimentar: "Ştiu cine te crezi." -"Ştiu
cine nu e bine să te crezi" (În N); "Nu-mi dau seama al cui te crezi." –
"Nu-mi dau seama al cui trebuie să te crezi." (în G).
Pronumele relativ ce devine adverb de mod relativ în
următoarele contexte:
A. Când precedă (ca şi adverbul ce interogativ-exclamativ):
1. un adjectiv: "Ştii 1/ ce frumoasă s-a facut Maria? 2/"
(ce=adverb de mod relativ, introduce o CD, în care are funcţie
de complement de mod al adjectivului frumoasă);
2.un verb: "Aţi văzut 1/ ce repede trece timpul? 2/" (ce=adverb de
mod relativ, introduce o CD, în care are funcţie de complement de
mod al adverbului repede);
3.un anumit
2
verb: "Mi s-a povestit 1/ ce-aţi mai râs la
spectacol /" (ce=adverb de mod relativ, introduce o SB, în care
este complement de mod care determină verbul aţi râs).
B. Când stă după:
1. un adjectiv precedat de prepoziţie 1
(adjectiv
2
cu funcţie 1
de complement de cauză): "De rea / ce este, / toţi o
ocolesc. /" (ce=adverb de mod relativ care introduce o modală, în
care are funcţia de nume predicativ al verbului copulativ este);
2. un adverb precedat de prepoziţie (adverb cu funcţie de
complement
de cauză): "De tare 1/ ce vorbea, 2/ ne asurzea, 1/‖ (ce=adverb de mod
relativ
care introduce o modală, în care are funcţia de complement de mod);
3. un anumit verb: "Merge 1/ ce merge 2/ şi stă. 1/" (ce=adverb
de timp
relativ, care introduce o circumstanţială de timp, în care are
24
funcţia de
complement de timp).
Pronumele nehotărât
Definiţie
Este pronumele care substituie un substantiv fără să dea vreo
indicaţie (sau dând indicaţii foarte vagi) asupra obiectului denumit
de acesta. Este o specie de pronume care cuprinde elementele cele
mai numeroase şi foarte diferite între ele ca formă, ca flexiune şi ca
referire.
Forme specifice
În limba română contemporană, pronumele nehotărâte sunt:
a.simple (sau neanalizabile astăzi): unul, altul, atât(a), cutare,
alde, niscai. Mulţi cercetători consideră că încă trei cuvinte ar fi
pronume nehotărâte: tot, mult, puţin. Pe acestea, GA şi ultimele
manuale şcolare de Limba română le consideră adjective propriu-zise
variabile cu cinci forme flexionare. Pronumele unul, altul, atât, tot,
mult, puţin au forme diferite în funcţie de gen, număr şi caz: unul,
una, unii, unele, altul, alta, alţii, altele, atât, atâta, atâţia, atâtea, tot,
toată, toţi, toate, mult, multe, mulţi, multe, puţin, puţină, puţini,
puţine (sensul de pronume nehotărât al celor trei pronume considerate
adjective variabile este mai evident la formele de plural: toţi, toate,
mulţi, multe, puţini, puţine).
b. compuse:
1. dintr-un pronume relativ şi diverse elemente (fie-, ori-, orişi-,
oare-, -va şi în limba veche, veri- la unele dintre ele apare şi particula
adverbială şi, cu varianta ş): fiecare, fiecine, fiece, fiecâţi, fiecâte;
oricare, orişicare, oricine, orişicine, orice, orişice, oricine, orişicine,
orice, orişice, oricât, orişicât, oricâte, orişicâtă, oricâţi, oricâte,
oarecare, oareşcare, oarecine, oareşcine, oarece; cineva, ceva,
careva, câţiva, câteva.
Fitecine, fitecare, fitece, fieşcare, fiteşcare etc, sunt forme
populare.
2.dintr-un pronume nehotărât simplu (unul..) şi cuvântul vre-:
vreunul,
vreuna, vreunii, vreunele;
3. dintr-un pronume nehotărât compus şi adjectivul nehotărât
alt:
altcineva, altceva, mai rar folosite sunt pronumele nehotărâte
compuse dintr-un
pronume relativ şi un adjectiv nehotărât; altcine, altce.
Forme nespecifice
Pronumele nehotărâte compuse cu ori-, au forma de pronume
relative: "Câţi (-“oricâti") ar veni, tot i-aş primi." (câţi=pronume
nehotătât); "Cât pământ (="oricât) ar avea, tot nu-i ajunge."
(cât=adjectiv nehotărât); "Ce-ai face, tot nu-l mulţumeşti."
(ce="orice”, pronume nehotărât)."; "Zice lumea ce a zice."
(ce="orice” pronume nehotărât); "Are el un ce profit."
(ce="oarece”, "oarecare", adjectiv nehotărât).
Alte pronume nehotărâte au forma pronumelui care, Ele apar
singure: "Care, cum vine, pleacă." (care=”fiecare" este pronume
25
nehotărât) sau repetate: "Merg care pe jos, care cu maşina." (care…
care...=”unii..., alţi..." sunt pronume nehotărâte repetate).
Altă clasificare a pronumelor nehotărâte este în funcţie de
referent. În acest fel, pronumele nehotărâte sunt:
1. specializate pentru persoane (compuse formate din cine şi,
rar, care): cineva, oricine, fiecine, oarecine, careva, altcineva;
2.specializate pentru nume de lucruri (formate din ce + -va): ceva,
altceva;
3.specializate şi pentru persoane şi pentru lucruri (un grup
relativ mare
de pronume): unul, altul, atât, fiecare, oricâte, fiece, orice, fiecâţi,
fiecâte,
oricâtă, oricaţi câţiva, câteva, vreunul, vreuna, vreunii, vreunele,
precum şi formele populare aide, niscai, niscaiva, cutare.
Adjective pronominale nehotărâte
Pronumele nehotărâte apar şi ca adjective nehotărâte cand
determină substantive sau substitute ale acestora, cu care se acordă
în gen, număr si caz. Nu toate pronumele devin adjective nehotărâte:
spre exemplu, cele compuse cu cine (cineva, oricine, oarecine,
orişicine, fiecine, altcineva, fitecite etc.), altceva sunt totdeauna
pronume nehotărâte. Altele apar numai ca adjective: aide, fiece,
niscai. Când sunt adjective pronominale nehotărâte, stau totdeauna
în faţa regentului; fiece lucru, toţi studenţii, atâţia studenţi etc.
Stilistic, adjectivele nehotărâte apar şi după regent: "El poate avea
bani oricâţi". Pronumele "articulate": unul, una, altul, alta sufera
modificări: un copac - alt copac, o casă
- altă casă. Si compusele cu unul suferă aceleaşi transformări: vreun
cetăţean
- vreo elevă.
Forme flexionare
Pronumele şi adjectivele nehotărâte au o mare bogăţie de
forme flexionare. Cele mai multe le au pronumele unul, altul atat,
tot, mult, puţin si compusul vreun: acestea au şapte forme flexionare
(unul altul vreunul): unul una, unii, unele, unuia, uneia, unora; altul,
alta etc. sau cinci forme flexionare (atât, tot, mult, puţin): atât,
atâta, atâţia, atâtea, atâtora etc. Altele au mai puţine forme, iar
unele pronume sau adjective nehotărâte sunt invariabile: ceva,
altceva, orice, careva, oarecare, aide, niscai, niscaiva. Dintre acestea,
ceva şi orice pot fi folosite în construcţii cu prepoziţia a echivalente
cu genitivul: (simbolul) a ceva, a orice.
Elemente de relaţie subordonatoare
Pronumele şi adjectivele nehotărâte compuse cu ori-, orişi-
sunt şi elemente de relaţie în fraza, cu rol de conjuncţii. Concomitent
sunt şi părti de propoziţie în propoziţia subordonată pe care o
introduc: "Vine / oricine poate./" (oricine = pronume nehotărât
compus, N, subiect în propoziţia subiectivă pe care o introduce);
"Orice ar face, / tot nu ar greşi" (orice = pronume nehotărât compus,
Ac, complement direct în propoziţia subordonată circumstanţială
concesivă pe care o introduce); "Oricui i-am scris / nu mi-a
răspuns." (oricui=pronume nehotărât compus, D, complement
indirect în propoziţia subordonată subiectivă pe care o introduce.)
26
 Observam ca, în aceste propoziţii subordonate, cazul
pronumelor nehotărâte este dictat de verbele din subordonată (poate,
ar face, am scris). Ca şi la pronumele relative, şi la propoziţiile
subordonate introduse prin pronume nehotărâte compuse cu ori-,
poate exista o neconcordanţă între forma dictată de verbul din
propoziţia regentă şi funcţia lui în propoziţia subordonată pe care o
introduce: ―Observăm / pe oricine întârzie." (pe oricine = pronume
nehotărât compus, Ac precedat de prepoziţia simplă pe, subiect,
excepţie de la cazul N al subiectului, introduce o CD); "El îi dă notă
mică / oricui intârzie." (oricui = pronume nehotărât compus D,
subiect, excepţie de la cazul N al subiectului, introduce o propoziţie
subordonată completivă indirectă). Este o situaţie asemănătoare cu
pronumele relativ, în sensul că pronumele nehotărâte compuse pe
oricare şi oricui sintetizează şi ele doua pronume: 1. pe oricare (cu
funcţie de complement direct în regentă) şi oricui (cu funcţie de
complement indirect în regenta) si 2. pronumele relativ care cu
functie de subiect in propozitia subordonata.
In analiza unor fraze in care se afla S conectivele gramaticale
de tipul: oricare, oricine etc., se constata unele greseli in analiza,
intrucat se introduce mental pronumele relativ care, Spre exemplu in
fraza "I se da nota mica oricui intarzie.", introducandu-se pronumele
care ("I se da nota mica oricui / (care) intarzie."), propozitia a
doua, considerate atributiva, ar fi alcatuita doar din

27
predicat, pronumele nehotarat compus oricui apartinand gresit regente
Deci cazurile D si Ac sunt cerute de regimul verbelor din propozitiile
regente in care pronumele nehotarate compuse ar fi complemente
directe sau indirecte. Aceste forme de Ac si D sunt elemente de
relatie pentru propozitia a doua, subordonata, In care au functia de
subiect; avem a face cu exceptii propriu-zise de la cazul N al
subiectului
Pentru c5 pronumele si adjectivele nehotarate compuse cu ori-
introduc propozitii subordonate, sunt considerate pronume sau adjective
relative (I. Coteanu (coord.), Limba romdnd contemporana, vol.
1,1985, p.233), Ele pot aparea in S si in propozitii principale
enuntiative: (au venit) oricati, (mdndncd) orice etc.). .
Cuvintele tot, mult, putin
O problema deosebita, in analiza morfosintactica, o constituie
cuvintele tot, mult, putin, considerate pronume nehotarate, in unele
gramatici, sau adjective propriu-zise variabile, in altele. Spre
exemplu in propozitiile: "Toti studentii vin la cursuri"; "Multi
studenti iau note mari.", toti multi trebuie analizate astfel: adjective
propriu-zise, variabile, considerate adjective pronominale nehotarate,
se acorda cu substantival studenti, masculin,
l!l
plural, nominativ,
atribute adjectivale; iar in propozitiile: Toti vin la cursuri"; "Multi
iau note mari"; ffPutini participa la cercurile stiintifice,", toti, multi,
putini se analizeaza astfel: adjective propriu-zise, variabile,
substantivizate, considerate pronume nehotarate simple, genul
masculin, numarul plural, cazul nominativ, subiecte,
Locutiuni pronominale nehotarate
In cadrul pronumelor nehotarate (si negative) functioneaza
grupuri de cuvinte, oarecum sudate, cu valoarea si functia acestora,
Este vorba de locutiuni pronominale nehotarate (si negative) compuse
din false propozitii de tipul: nu stiu, nu se stie, cine stie te miri etc. si
un pronume relativ in cazurile NAc sau GD: nu stiu cine, nu stiu cuit
cine stie cine, te miri ce etc. Daca pronumele si adjectivele negative
au topica antepusa termenului la care se refera, locutiunile
pronominale nehotarate sau negative - pentru a fi recunoscute ca
atare si pentru a nu fi confundate cu adevaratele propozitii nu stiu,
cine stie etc. urmate de pronume relative, elemente introductive ale
unor subordonate urmatoare -trebuie sa fie asezate la sfarsitul
propozitiei: "Au venit nu stiu cati." (subiect), "El nu va ajunge cine
stie ce." (nume predicativ), "A gasit cartea nu stiu cui" (atribut
pronominal), "Nu a gasit cine stie ce lucruri." (atribut adjectival,
exprimat prin locutiune adjectivala pronominala nehotarata), "Acolo
nu am vazut cine stie ce." (complement direct), "I-am spus nu stiu
cui" (complement indirect), "N-a venit din cauza nu stiu cui"
(complement circumstantial de cauza), "S-a aprins din te miri ce."
(complement instrumental),
Pronumele nehotarate au aceleasi functii sintactice ale
pronumelor personale prezentate mai sus.

28
 Pronumele negativ Definitie
Este pronumele care substituie substantivul sau substantivele
dintr-o propozitie pozitiva corespunzatoare si-1 neaga.
Forme
Are forme simple: nimeni (cu variantele nimenea, nime, nima,
nimenea), care se refera numai la persoane, si nimic (cu varianta
nimica), care se refera la lucruri. Sunt si forme compuse: nici unul,
nici una, nici uneia, nici unele, utilizate pentru persoane si pentru
lucruri. Sunt singurele care au si forma de adjective negative: nici un,
nici o, nici unii, nici unele. De fapt, iata flexiunea completa
(asemanatoare cu a pronumelor nehotarate until, una, unii,
unele) a pronumelor si a adjectivelor negative compuse:
Pronume Adjective
Sg. m. si n. NAc nici unul nici un
GD nici unuia nici unui
1. NAc nici una nici o
GD niciuneia niciunei
PL m. NAc nici unii nici unii
GD nici unora nici unor
f. si n. NAc nici unele nici unele
GD nici unora nici unor
Exista si un pronume negativ compus: nicicui care are forma
numai pentru genitiv si dativ singular, nu si de nominativ-acuzativ,
Nu devine niciodata adjectiv pronominal: "Parerea nicicui nu ma
intereseaza," (G); "Nu-i scriu nicicui" (D).
Pronumele nimic este invariabil. Pronumele nimeni are formele
cazuale: nimanui, nimanuia.
Pronumele nimic s-a substantivizat: un nimic, nimicul,
nimicurile, capatand sensuri metaforice ("obiect", "valoare"). Intra in
componenta unor locutiuni adverbiale (pe nimic) sau a unor locutiuni
adjectivale (de nimic).
Pronumele negative au, ca si pronumele personale, aceleasi
functii sintactice.
Structura morfologica a pronumelor
Pronumele nu prezinta omonimii sau desinente care sa se
incadreze in clase (ca la substantiv si la adjectiv), ci doar paradigme
individuate, in care desinentele joaca, alaturi de alte mijloace, un rol
deosebit in realizarea flexiunii.
Pronumele personale prezinta urmatoarele aspecte:

29
R D R U R D
/j)e - 1 1 ui A
dans -ul
A

/ j )e - i (i )e i dans -a
A A

e - a 1 - or dans -i i
(i)e le mi (l)e dans -de

vo - i tniti - e dans -e i
A A

(i)e - U tin e dans -ilor

A A

t u no ~ ua dans -elor
A
Asa cum se stie, "articolul hotarat enclitic" nu este marca a
determinarii la pronume, ci este identic cu desinenta care preia si
valorile de gen, numar si caz: deci -w/, -a, -ii, -ele, -ului, -ei etc. din
pronumele personale dansul, dansa, dansului, dansei etc. sunt
desinente pentru a marca genul, numarul si cazul (e drept aceste
desinente sunt alcatuite din morfeme: desinenta propriu-zisa; -u,
-09~e, -i si "articolul enclitic" analizabil si el, la randul lui, in R +
D).
Pronumele de politete sunt forme compuse, ale caror structuri
sunt analizabile morfematic fiecare. Astfel, ultimele elemente ale
acestor compuse au desinentele specifice pronumelor personale: lui,
ei, lor sau adjectivelor posesive: tu, sau ale,voastra/ voastre,
analizabile in R + D5 ca pronumele respective.
Pronumele de intarire (de fapt, adjectivele de intarire) sunt tot
cuvinte compuse din doua elemente cu flexiune proprie: a.
pronumele personale vechi, analizabile in R + D: ins -ny ins ~-a, ins
-i, ins -e, care diferentiaza genul si numarul; b. pronumele reflexive
de dativ neaccentuate, care diferentiaza numarul si persoana:
Singular Bkral
1. -nil ~ne
2. -// -vd
3. rsi -gi (-fe, pronume personal)
Pronumele reflexiv. Pronumele accentuat de dativ se poate
degaja o desinenta -e (si R + -e=D, ca mi -e, ti e, pronume
personale), iar el de acuzativ, sine, de asemenea desinenta -e (sin =
R + -e, ca min -e9 tin -e9

30
pronume personate); tot asa formele neaccentuate de acuzativ
s-, -s, se, -se, -se-: s cu desinenta 0 (zero), iar se are R = s- si
D=-e.
Pronumele posesiv este compus din doua elemente: articolul
posesiv-genitival, de fapt semipronume, intrucat substituie
numele unui obiect sau al mai multora: al, a, ai, ale, alui, alei
alor, si pronumele posesiv propriu-zis, care totdeauna tine locul
unei persoane (ori unui nume in general, ca si pronumele
personal). Pronumele posesiv, prin partea a doua a constructiei
sale (meu mei, mea> mele, tdn, tdi, tale, sdu, sdi, sale, nostril,
nostri, noastrd, noastre, vostru, voastrd, voastre), introduce o
flexiune care nu este specifica pronumelui (avem aici clase de
desinente), ci adjectivului; astfel ca posesivele (pronume ori
devenite adjective in context substantiv, pronume, numeral ori
prepozitie si locutiune prepozitionala cu regim de genitiv:
colegul meu, acesta al meu, cei trei ai mei, contra mea in jurul
nostru etc. - cu care se acorda in gen, numar si caz) se compun
din radicali si desinente clare:
me -u mea -0 me ~i
me -le
A A

ta -u ta -0 ta
^l ta -le sa -u sa
-0 sa ^ sa 4e
nostr «u noastr -a nostr -i
noastr -e vostr -u voastr -a
vostr -i voastr -e
Pronumele (si adjectivul) demonstrativ de apropiere si de
departare are o structura morfologica ce permite degajarea unor
flective (desinente) comune ambelor pronume:
Particula Particula
R ___ D deictka R___J3 dektica
acest -0 -a acel -0 -a
aceast -0 -a acee -0 -a
acest - ui -a acel - ui -a
acest - ei -a acel - ei -a
acest -i -a ace -i -a
acest -e -a ace - le -a
acest - or -a ace lor -a
Ca adjective postpuse elementului determinat, au aceeasi
structura; antepuse, pierd particula deictic S sau adverbiala -a.
Pronumele demonstrativ de identitate are in componenta sa
elementul adverbial invariabil -si:

31
 Partieula Element
R _____ _ D deictica inyariafail
acel - 0 - a - si
acel ui - a - si
acee - 0 - a - si
acel ei - a - si
ace - i - a - si
ace le - a - §i
acel or - a - si
■ Formele compuse
din doua elemente au flexiune diferita:
a. Primul element (forma pronumelui demonstrativ) prezinta
omonimiile
specifice pronumelui demonstrativ de apropiere sau de departare;
b.Al doilea element, adica pronumele nehotarat simplu,
prezinta ca si
pronumele posesiv - omonimiile specifice adjectivelor cu patru
forme. Astfel,
el de identificare in apropiere are structura:
cest - S - 1 - alt - 0 cest - ui - 1 - alt - 0
ceast -a-1-alt-a cest -ei - 1 - alt -e
cest - i - I - a H - i cest -or - 1 - alt -i
cest - e -1 - alt - e cest - or - 1 - alt - e
iar el de identificare la departare se poate segmenta:
eel - a -1 - alt - 0eel - ui- 1 - alt - 0
ce - a -1 - alt - a eel- ei - 1 - alt - e
ce - i -1 - alt - i eel- or - 1 - al| - i
eel - e -1 - alt - e eel- or - 1 - alt - e
Pronumele (si adjectival) relativ
ce - este invariabil
cine - are forme ca2 ale: cine NA
cui GD
care - are forme care disting genul, numarul si cazul:
Particula
R ________ n dricticft
car - e
car - ui - a
car ei a
car - or - a
cat are forme care disting genul si numarul, iar, la plural si cazul:

32
 R D R D
cat - 0 caf - i
cat - a cat - e
cat - or
In afara acestor pronume simple, relativele mai dispun, in limba
romana contemporana, si de forme compuse: eel ce, ceea ce, cei ce,
cele ce? dintre care numai primul element (pronumele demonstrativ
de departare) are forme specifice pronumelui:
eel - 0 eel -ui
ceea - 0 eel - ei
ce - i eel - or
eel -e
Pronumele relativ ce, al doilea element, este invariabil, asa cum
s-a vazut mai sus. Pronumele compuse nu functioneaza niciodata ca
adjective relative.
Pronumele (si adjectival) interogativ
Exista aceleasi forme - numai simple - ca si la pronumele relativ.
Aceste forme au aceeasi structura morfologica,
Pronumele (si adjectival) nehotarat
Structura morfologica este foarte bine reprezentata prin desinenta
de gen,
numar si caz la pronumele simple (la care, la GD, apare si particula
deictica -a):
NA un - ul - - un - a - - un - ii - - un - ele - -
GD un - ui - a un - ei - a un - or - a
un - or - a
NA alt-ul-- alt-a - - alt~ii-- alt-ele--
GD alt - ui - a alt - ei - a alt - or - a
alt - or - a
Alte pronume simple se caracterizeaza prin particularitati care le
apropie
fie de pronume, fie de adjective, fie chiar de numerale:
tot -0 mult -0 putin -0
atat ~0
toat -a mult -a putin -a
atat -a
tot -i mult -i putin -i
atat -i
toat -e mult -e putin -e
atat -e-a
GD tut-ur-or-(a) mult-or(a) putin~or~(a)
atat-or-(a)
D latot-i /arnult-i lapu\in-i la atat-i~a
la toat-e la mult-e la putin-e la atat-e-a
NOTA:
Ca si la numeral, pronumele precedate de prepozitia la sunt in
acuzativ, dar au sens de dativ.
Alte pronume; aide - este invariabil (de fapt, aide este
totdeauna un adjectiv nehotarat antepus numelui), iar cutare are, la
GD, forme care marcheaza genul: cutar-e cutar-ui (-a) cutdr~ei(-a).

33
Pronumele (si adjectivele) nehotarate compuse: au flexiune
partiala,

34
caracteristica pronumelui ori adjectivului.Cele mai numeroase
pronume
nehotarate se compun din pronumele relative simple care, cine, ce,
cat, cata,
cati, cate si componente (verbale, substantiate) invariable: va,fief
oare, ori.
cineva oricine (orisicine) oarecine fiecine
ceva orce (orisice) oareee fiece
careva oricare (orisicare) oarecare fiecare
catva oricat (orisicat) oarecat fiecat
catava oricata (orsicata) oarecata fiecata
cativa oricati (orisicati) oarecati fiecati
cateva oricate (orisicate) oarecate fiecate
Alte compuse au in structura lor formele simple unul, una, unit,
unele si
cuvantul invariabil (verb) vre: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele.
Si, in sfarsit, alte nehotarate compuse au in
componenta formele
adjectivului nehotarat alt, alaturi de compusele cineva, ceva:
alicineva, altceva
primul avand si forma de GD: altcuiva.
Toate pronumele compuse cu elemente variabile pronominale
sau
adjectivele au structura acelor elemente: NA cineva -cine-va GD
cuiva cuiva NA cativa ca – va GD catorva = cator-va Se poate
constata ca pronumele compuse au mai putine posibilitati de
flexiune decat cele simple, deci vor exista mai putine posibilitati
de segmentare a elementelor de structura morfologica interna.
Pronumele negativ
Are forme simple: nimeni, nimic si compuse: nici unul, nici
una, nici unii, nici unele si nicicui. Pronumele nimic este invariabil
chiar daca uneori i se poate adauga particula adverbiala -a: nimica.
Pronumele nimeni are forme care disting cazul:
NA nimeni -a
GD niman -ui
Si lui i se poate atasa un adverb deictic -a, astfel ca exista
variantele: nimene - 0 - a; niman - ui - a.
Pronumele compuse din adverbul nici (invariabil) si
pronumele nehotarate unul una, unii unele sau pronumele relativ cui
au forme flexionare analizabile ca si formele simple unul una, unii
unele, cui:.
nici un - ul nici un - ui - a
nici un - a nici un - ei - a
nici un - ii nici un - or - a
nici un - ele nici un - or - a
nici-c-ui

35