PRONUMELE

PRONUMELE PERSONAL poate avea urmǎtoarele forme: eu, tu, el, ea; noi, voi, ei, ele
(nominativ); (al, a, ai, ale) lui, (al, a, ai, ale) ei, (al, a, ai, ale) lor (genitiv); mie, îmi, mi-; ţie, îţi,
ţi-; lui, îi, i-; ei, îi, i-; nouă, ne, ni; vouă, vǎ, vi;  lor, le, li (dativ); (pe) mine, mǎ; (pe) tine, te; (pe)
el, îl; (pe) ea, o; (pe) noi, ne; (pe) voi, vǎ; (pe) ei, îi; (pe) ele, le (acuzativ).
La persona a III-a există şi formele: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.

PRONUMELE DE POLITEŢE are forme pentru persoanele a II-a (dumneata, dumitale,

dumneavoastră) şi a III-a: dumnealui, dumneaei, dumnealor. Locuţiuni pronominale de politeţe sunt:
domnia ta, domnia lui, domnia ei, domnia sa, domnia voastrǎ, domniile lor, domniile voastre.
Formule protocolare, utilizate în mod oficial, sunt: Alteţea Sa, Excelenţa Sa, Majestatea Sa, Prea
Sfinţia Sa etc.

PRONUMELE REFLEXIV : are forme proprii pentru persoana a III-a, cazurile dativ (sie, sieşi îşi,
şi- ) şi acuzativ (pe sine, se, s- ), la persoanele întâi şi a doua împrumutând forme de la pronumele
personal, în dativ (îmi, îţi, ne, vă) şi acuzativ (mă, te, ne, vă), acestea fiind pronume reflexive dacǎ au
aceeaşi persoană cu verbul, situaţie în care au funcţie sintactică (compl. direct/ indirect): Eu îmi
rezolv problemele singur. Pronumele reflexive neaccentuate (îşi, se) sunt mărci ale diatezei reflexive
dacă verbul şi pronumele se referă la aceeaşi persoană, astfel neavând funcţie sintactică.

PRONUMELE POSESIV indică posesia şi înlocuieşte numele posesorului şi al obiectului posedat,

având genul, numǎrul şi cazul cuvântului care indică obiectul posedat. Formele pronumelui posesiv
sunt: al meu, al tǎu, al sǎu, al nostru, al vostru (singular masculin şi neutru); a mea, a ta, a sa, a
noastrǎ, a voastrǎ (singular feminin); ai mei, ai tǎi, ai sǎi, ai noştri, ai voştri (plural masculin); ale
mele, ale tale, ale sale, ale noastre, ale voastre (plural feminin şi neutru).
La persoana a III-a singular posesia se poate exprima prin pronume posesiv (Tractorul este al său.)
şi prin pronume personal (Tractorul este al lui/ ei.), iar la persoana a III-a plural se foloseşte doar
pronumele personal: Tractorul este al lor. Atenţie, formele pronominale lui, ei, lor nu devin
adjective posesive, chiar dacă determină substantive (ex.: Colega lui era Aura. → lui= pron.
personal, cu funcţia sintactică de atribut pronominal).
Pronumele posesiv se formează cu ajutorul articolului posesiv al, a, ai, ale, care nu este marcă a
cazului genitiv, pronumele posesiv, putând avea şi alte cazuri: Ai noştri au câştigat campionatul.
(nominativ, subiect); Alor noştri le acordăm respect. (dativ, complement direct); Pe ai noştri îi vom
premia. (acuzativ, complement direct).
Pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv când însoţeşte cuvântul care indică obiectul
posedat: Al tău a sosit. (pronume posesiv)> Soţul tău a sosit. (adjectiv pronominal posesiv).

PRONUMELE DEMONSTRATIV este de apropiere (acesta, aceasta, aceştia, acestea), de

depărtare (acela, aceea, aceia, acelea), de identitate (acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi) şi de
diferenţiere (celǎlalt, cealaltǎ, ceilalţi, celelalte). Poate avea forme scurte în cazul pronumelui
demonstrativ de depărtare (cel, cea, cei, cele) şi forme populare (ăsta, asta, ăştia etc.), utilizate şi în
vorbirea familială.
Pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ (Omul acesta mă binedispune.)
dacă însoţeşte un substantiv şi în această calitate se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul
determinat.
PRONUMELE NEHOTĂRÂT are forme simple (unul, altul, atât, cutare, tot şi forme compuse
(altcineva, altceva, altcuiva; careva, ceva, cineva, câteva, câţiva; fiecare, fiece, fiecine, fiecâţi,
fiecâte; oarecare, oarece, oarecine, oarecâţi, oricare, oricine; vreunul, vreuna, vreunii, vreunele).
Există şi locuţiuni pronominale nehotărâte, care au în structură pronumele relativ-interogativ: cine
ştie ce, cine ştie cine, cine ştie câţi, cine ştie câte; nu ştiu ce, nu ştiu cine, nu ştiu câţi, nu ştiu câte; te
miri care, te miri ce, te miri cine, te miri câţi, te miri câte etc.
Doar unele pronume nehotǎrâte pot însoţi substantive (atât, ceva, cutare, fiecare, oricare etc),
devenind astfel adjective nehotărâte, altele (altcineva, fiecine, oarecine) nu pot îndeplini această
funcţie. Sunt întotdeauna adjective pronominale: alde, fiece, niscai, niscaiva, nişte.

PRONUMELE NEGATIV are forme simple (nimeni, nimic) sau forme compuse (niciunul, niciuna,
niciunii, niciunele) şi înlocuieşte, într-o propoziţie negativă, substantivul/ substantivelor din
propoziţia pozitivă corespunzătoare.
Pot deveni adjective pronominale negative doar niciun şi nicio, când determină un substantiv.

PRONUMELE INTEROGATIV, cu formele care, cine (cui, în genitiv şi dativ), ce, cât ţine locul,
într-o propoziţie interogativă, substantivului aşteptat ca răspuns la o întrebare.
Când determină un substantiv, cu excepţia lui cine, pronumele interogativ, devine adjectiv
pronominal demonstrativ, acordându-se în gen, număr şi caz cu substantivul aşteptat ca răspuns la
întrebare: Cărui coleg îi vei mai acorda încredere?

PRONUMELE RELATIV are forme identice cu ale pronumelor interogative, care, cine (cui, în
genitiv şi dativ), ce, cât la acestea adăugându-se pronumele relativ compus ceea ce cu formele
flexionare legitime pentru G.–D. Îndeplineşte în frază rolul de a lega o propoziţie subordonată şi
regenta ei, substituind totodată în propoziţia subordonată un substantiv/ substantive din propoziţia
regentă: Te- a căutat la telefon agentul imobiliar/ care vrea /să îţi vândă apartamentul/. În cazul
structurilor cel care, cei care, cele care, pronumele demonstrativ cel aparţine propoziţiei regente iar
pronumele relativ propoziţiei subordonate: El va fi cel/ care te va ajuta./
Când determină un substantiv nearticulat înaintea căruia stă şi se acordă cu acesta în gen, număr şi
caz, pronumele relative care, ce, cât devin adjective pronominale relative, dacă determină
substantivul nearticulat pe care îl preced: Nu ştiu/ pe care angajată o va promova./

PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE are pentru formele însumi, însuţi, însuşi (masculin, singular), înşine,
înşivǎ, înşişi (masculin plural), însămi, însǎţi, însǎşi (feminin, singular) însene, însevǎ, înseşi/ însele
(feminin, plural). Se utilizează cu precădere în calitate de adjectiv de întărire, însoţind cel mai
frecvent un pronume: Ea însăşi mi-a vorbit.

FUNCŢIILE SINTACTICE ale pronumelor sunt identice cu ale substantivului (vedeţi

SUBSTANTIVUL), când au valoare de substantiv, sau cu ale adjectivului (vedeţi ADJECTIVUL),
când au valoare adjectivalǎ. Astfel, cele mai multe tipuri de pronume pot deveni adjective
pronominale atunci când determină substantive (şi se acordă cu acestea):
Ex. Acesta (pronume demonstrativ/ subiect) este inteligent.
Băiatul acesta (adj. pronominal demonstrativ/ atribut adjectival) este inteligent.