Trăsăturile textului liric

Izvorul nopţii-Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Interpretarea titlului

Titlul poeziei este o metaforă, ce exprimă fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt
numiți ,,izvorul nopții”, semnificând originea - ,,izvorul” –sursa apei vii care dă viață, simbolul
purității, al sufletului omenesc, al sentimentului de iubire, ce capătă proporții cosmice în
momentul ,,nopții”, timp al misterului.

Interpretarea versurilor

Poezia este alcătuită dintr-o frază amplă, care conține admirația pentru frumusețea ochilor iubitei
și o propoziție dezvoltată, ca o concluzie emoționantă a dragostei.

Poezia începe printr-o adresare directă, exprimând admirația poetului față de ființa
dragă ,,frumoaso”. Momentul este cel al înserării, iar gesturile sunt tandre.Vocativul ,,Frumoaso”
ilustrează perfecțiunea fizică a iubitei, exprimând sentimentul de admirație față de aceasta.
Adresarea directă dă impresia de prezența reală a iubitei, susținută și de folosirea adjectivelor
pronominale la persoana a II-a ,,ta”, ,,tăi”. Poetul nu-i conturează un portret , ci îi schițează doar
o trăsătură: frumusețea ochilor ei negri prin intermediul unor epitete ,,ochi-așa de negri”, ,,ochii
tăi, adâncii” sau al unor metafore ,,izvorul noptii”, ,,o mare de-ntuneric”.
Descrierea e făcută metaforic și subiectiv, ochii iubitei devin izvorul noptii; ochii ei și
noaptea sunt imagini asociate prin nuanța, culoarea neagră, sumbră, simbol al infinitului, al
misterului ce așteaptă să fie descoperit. Enumerația ,,peste văi și peste munți și peste șesuri”
arată ideea că poetul regăsește toate elementele din natură în adâncimea ochilor iubitei care
acoperă totul.

Cuvântul ,,ochii”- cuvânt-cheie al poeziei, apare de trei ori, exprimând admirația și

extazul. Aceeași semnificație o au și metaforele ,,izvorul” și ,,o mare de-ntuneric” imensă ce
acoperă cu mister ființa îndrăgostiților, contopindu-i cu natura. Poziția cuplului predispune la
visare, privind în ochii fermecători ai iubitei- izvorul întunericului, simbol al tainei existenței
vieții. Adjectivele posesive la persoana I si a IIa:,,îmi’’, ,,-ți’’, ,,ta’’, ,,tău” îi arată pe cei doi
îndrăgostiți într-o stare de vrajă. Negrul intens al ochilor iubitei semnifică unul din marile
mistere ale Universului, întrucât se identifică cu cadrul nocturn care acoperă văile, munții,
șesurile, întreg Pământul, ca o taină fascinantă: ,,ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic
curge noaptea peste văi/ și peste munți și peste șesuri,/ acoperind pământul/ c-o mare de-
ntuneric.”

Ultimele două versuri se constituie într-o concluzie : vraja emanată de frumusețea ochilor
iubitei: ,,Așa-s de negri ochii tăi/ lumina mea.”, contrastul dintre negrul ochilor și lumina care
aureolează iubirea este realizat printr-un oximoron=adică alăturarea a două cuvinte cu sens
contradictoriu, care formează însă un tot= sentimentul profund de iubire: ,,așa-s de negri” în
opoziție cu ,,lumina mea”, astfel există un contrast uimitor între negrul ochilor și lumina ce o
reprezintă iubita pentru poet.

Interpretarea unor figuri de stil

O figură de stil reprezentativă o constituie inversiunea ,,ți-s ochii așa de negri’’ sau ,,tainic
curge noaptea’’, care sugerează faptul că poetul insistă asupra facinației ochilor iubitei și asupra
misterului pe care aceștia îi degajă în natura întreagă.

O figură de stil inedită, la nivelul textului, o reprezintă metafora ,,o mare de întuneric’’, care
exprimă ideea că dragostea este una dintre marile taine ale lumii, dar arată și nesiguranța
îndrăgostitului.

O figură de stil sugestivă, la nivelul textului, o constituie epitetul, aflat la superlativul

absolut ,,așa de negri’’, care amplifică profunzimea sentimentului de dragoste.

Compararea textului liric cu o altă opera

Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Emoție de toamnă’’, de Nichita Stănescu, care
pune în lumină teama profundă pentru o iubire pe cale de a se sfârși.

O valoare culturală comună celor texte o constituie sentimentul profund de iubire pentru
persoana dragă, văzut în ipostaze diferite.

În textul-suport, poetul își exprimă admirația și dragostea față de iubită prin descrierea ochilor și
a negrului intens, care amplifică misterul, dar și profunzimea pentru această trăire.

În poezia lui Stănescu, sentimentul de iubire este diferit, pe cale de dispariție, provocându-i
îndrăgostitului o stare de amărăciune. Poetul imploră printr-un imperativ ,,acoperă-mi inima cu
ceva’’ să-i fie protejat sufletul, cel puțin cu iluzia iubirii, și preferă ocrotirea iubitei ,,sau mai
bine cu umbra ta’’.