BNR - Uz intern

MORFOLOGIA
Unitățile fundamentale ale morfologiei sunt părțile de vorbire: substantivul,
adjectivul, pronumele, articolul, numeralul, verbul, adverbul, prepoziția,
conjuncția și interjecția.

SUBSTANTIVUL
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte
(ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni,
relații dintre oameni).

mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură,
îngrijorare

Clasificarea substantivelor

Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii.

La rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive
proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale

Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru.

masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;

feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri
 BNR - Uz intern

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin

analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul,
Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica
cele două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea

denumesc nume de meserii.

pilot, chirurg

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau

cele care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se
numesc substantive mobile.

Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur
obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și
substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru
singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în
care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.
 BNR - Uz intern

ADJECTIVUL
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect,
însoțește și determină un substantiv.
Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
(om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește

(mașină frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină).

Poziționarea adjectivului înaintea substantivului determinat este frecvent întâlnită

în operele literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit
obiect (mândrul soare, dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de

locul pe care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai
multe adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură
între ele sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor

După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot

fi: simple (bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse.
Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea mai multor cuvinte într-unul
singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori prin alăturarea
unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-
argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă
etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică
(franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva
excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte
(dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân)
 BNR - Uz intern

 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)

După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).
(detalii Flexiunea adjectivelor)

Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează
locuțiunile adjectivale.

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea trei grade de comparație:

pozitiv (mare),
comparativ (de superioritate – mai mare, de egalitate – la fel de mare, de
inferioritate – mai puțin mare),
superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai
puțin mare, absolut – foarte mare).

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele

care reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau
cele care reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior,
optim).

Funcțiile sintactice (in propozitie) ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de: atribut
adjectival, nume predicativ, complement circumstanțial de timp, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză.
 BNR - Uz intern

PRONUMELE

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de

regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține
locul substantivului cartea)

Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart
în pronume cu forme personale și pronume fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când
este analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci
când este analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ...
cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).
 BNR - Uz intern

Locuțiuni pronominale
Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au
valoarea unor pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de
politețe (Domnia Sa, Domniei Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite
din pronume de politețe (Maiestatea Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe
cine, care mai de care). [pentru mai multe detalii vezi locuțiunile pronominale]

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le
înlocuiesc.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză,
nume predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp
 BNR - Uz intern

NUMERALUL
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi,
trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii:

cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul obiectelor (unu, doi, trei)

ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al

doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,

patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale
multiplicative (îndoit, întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi),
numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate,
sfert).

Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut
adjectival, complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de loc
 BNR - Uz intern

VERBUL
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot
indica: stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt
obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a
obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face
anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face
o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).

Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală,

nepersonală a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a
mânca, a fi, a vedea, a merge etc.

Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în:

1. Verbe predicative – au înțeles de sine stătător

2. Verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător. Verbele nepredicative

sunt de două feluri:

2.1 Verbe auxiliare

Verbele auxiliare (ajutătoare) ajută la formarea modurilor, a timpurilor compuse și a diatezei pasive.
Verbe auxiliare sunt: a fi, a avea, a vrea (a voi).
MODURI, TIMPURI COMPUSE ȘI DIATEZA PASIVĂ FORMATE CU AJUTORUL VERBELOR AUXILIARE
A AVEA A FI
 perfect compus (modul indicativ)  viitor anterior (indicativ)
 viitor (modul indicativ)  perfect (conjunctiv)
 prezent (modul condițional-optativ)  perfect (condițional optativ)
 perfect (modul condițional-optativ)  perfect (infinitiv)
 timpurile și modurile diatezei pasive
 conjunctiv (prezent)
 conjunctiv (perfect)
 condițional-optativ
 imperativ
 infinitiv (prezent)
 infinitiv (perfect)
 BNR - Uz intern

2.2 Verbe copulative.

Verbele copulative formează predicatul nominal împreună cu o altă parte de

vorbire cu funcția sintactică de nume predicativ.

Verbul copulativ are rolul unui instrument gramatical, face legătura între
predicatul nominal și subiect, fiind purtător de categorii gramaticale (mod, timp,
diateză, persoană, număr).

Cel mai întâlnit verb copulativ este verbul a fi. Verbe copulative sunt și: a deveni,
a ieși, a rămâne, a ajunge, a se face, a părea, a însemna, a se naște, a se chema,
a se numi. Cu excepția verbului a deveni, care poate fi folosit doar ca verb
copulativ, toate celelalte verbe pot fi copulative sau predicative, în funcție de
context.
 S-a născut într-o zi cu noroc. (verb predicativ)
 Niciun om nu se naște priceput. (verb copulativ)
 Va rămâne la serviciu până târziu. (verb predicativ)
 Au rămas împreună până la adânci bătrânețe. (verb copulativ)
Există situații în care verbul copulativ poate lipsi.

 Nicio regulă, 1/nicio instituție, 2/totul pare a se petrece la întâmplare în aceste

locuri.3/

După persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate
persoanele și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe
intranzitive.

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la
infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a,
conjugarea a IV-a.
 BNR - Uz intern

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a

agrea, a veghea, a îngenunchea

Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale:
diateză, mod, timp, persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice
verbului sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri

1. Personale (predicative) – care își schimbă forma după

1.1 Indicativ - mănânc

1.2 Conjunctiv - să mănânc

1.3 Condițional-optativ - aș mânca

1.4 Imperativ - mănâncă tu!

2. Nepersonale (nepredicative) - nu-și schimbă forma după persoane

2.1 Infinitiv - a mânca

2.2 Participiu - mâncat

2.3 Gerunziu - mâncând

2.4 Supin – de mâncat

 BNR - Uz intern

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor.

Timpurile verbale

Timpul prezent
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvârșită în momentul vorbirii.

Maria învață să meargă pe bicicletă.

Vasile culege mure.

Timpul trecut
Un verb la timpul trecut arată că acțiunea este efectuată înainte de momentul
vorbirii.

Maria a învățat să meargă pe bicicletă.

Vasile a cules mure.

La modul indicativ, timpul trecut prezintă nuanțe exprimate prin: imperfect,

perfect compus, perfect simplu, mai mult ca perfect.

Imperfect - acțiune petrecută în trecut față de momentul vorbirii, dar

neterminată.

Așteptam tramvaiul zgribulit de frig.

Perfect compus - acțiune realizată și terminată în trecut.

Am așteptat tramvaiul zgribulit de frig.

Perfect simplu - acțiune realizată în trecut și terminată de curând.

Așteptai tramvaiul zgribulit de frig.

Mai mult ca perfect - acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni trecute.
Așteptasem tramvaiul zgribulit de frig.

Timpul viitor
 BNR - Uz intern

Un verb la timpul viitor arată că acțiunea este făcută după momentul vorbirii.

Maria va învăța să meargă pe bicicletă.

Vasile va culege mure.

O nuanță a timpului viitor este exprimată prin viitorul anterior.Există și o altă

formă a viitorului, mai des întâlnită în limba vorbită, cunoscută sub numele de
viitor popular.

Ai să mă vezi?
O să faci exact ce-ți spun.
Om face cum o vrea Dumnezeu!

Viitor anterior- acțiune care se va înfăptui înaintea altei acțiuni viitoare.

Maria va fi învățat să meargă pe bicicletă.

Vasile va fi cules mure.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de scop, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză
 BNR - Uz intern

PREPOZIȚIA si LOCUȚIUNEA PREPOZIȚIONALĂ

Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau
complement de partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și
nu are un înțeles de sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică.
(de, la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)

Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu

despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.

Am învățat să merg pe bicicletă.

Am învățat să merg pe această bicicletă.

Clasificarea prepozițiilor

Prepozițiile sunt de două feluri:

simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în, prin, pentru, către, contra, lângă) sau
compuse (de la, de pe la, de lângă, fără de, dinspre, despre, de către).

O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul, împotriva,

înaintea). Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu substantive
sau pronume în genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ
(deasupra mesei, înaintea lor, împotriva noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt
construite cu pronume personale neaccentuate (împotrivă-mi).

Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte cu înțeles unitar, care au

valoarea unei prepoziții (de-a lungul, de-a latul, în fața, față de, afară de, în loc
de, în dreptul, în vârful etc).

Exemple de locuțiuni prepoziționale în funcție de alcătuire

După alcătuire, locuțiunile prepoziționale se împart în locuțiuni formate din:

 substantiv articulat precedat de o prepoziție: în fața, urma, din pricina, în

spatele
 BNR - Uz intern

 substantiv nearticulat urmat de o prepoziție: față de

 substantiv nearticulat precedat și urmat de o prepoziție: în loc de, din cauză de,
din pricină de, cu privire la, în legătură cu
 adverb cu forma articulată precedat de prepoziție: pe dinaintea, pe dinăuntrul,
în afara
 adverb nearticulat urmat de o prepoziție: înainte de, împreună cu, alături de
 adverb nearticulat precedat și urmat de o prepoziție: în afară de
 pronumele nehotărât tot însoțit prepoziție: cu tot, cu toată, cu toate, cu toți, cu
tot cu
 adjectiv cu formă articulată precedat de prepoziții: de-a lungul, de-a latul, în
lungul
 adjectiv cu forma nearticulata precedat de o prepoziție: conform cu, privitor la,
referitor la
 locuțiuni provenite din locuțiuni adverbiale prin articulare sau propoziție: în loc
> în locul, în loc de, în afară > în afara, în afară de, în față > în fața, în urmă > în
urma
După cazul pe care îl cer, locuțiunile prepoziționale se împart în locuțiuni care cer
cazul acuzativ și locuțiuni care cer cazul genitiv.

Locuțiuni care cer cazul acuzativ

alături de, în caz de, în loc de, înainte de, de față cu, cu tot cu, în afară de, în scop
de, din cauză de; în jur de, față de, odată cu, la un loc cu, împreună cu
tot, împreună cu toată, împreună cu toți, împreună cu toate, în raport cu, în
legătură cu, privitor la, referitor la, relativ la

Locuțiuni care cer cazul genitiv

în urma, din urma, în fața, prin fața, în susul, în afara, în ciuda, în pofida, de-a
lungul, de-a latul; din fața, din cauza, din pricina, în spatele, în josul, în dosul, pe
dinăuntrul
! A nu se confunda locuțiunile prepoziționale cu prepozițiile compuse. Diferența
dintre ele este următoarea: prepozițiile compuse sunt formate doar din prepoziții,
pe când locuțiunile prepoziționale au o prepoziție dar și o altă parte de vorbire.