3.

Morfologia – părțile de vorbire flexibile

Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma după gen, număr, caz, persoană, mod, timp,
diateză.
 substantivul

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte (ființe, lucruri,

fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv. Aceasta
este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea  grabnică,  roșul închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această metodă
poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un  pom – doi pomi, o  casă – două case, un ceas – două ceasuri
Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea obiectelor:
acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care unui substantiv nu i se
poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această metodă pentru a identifica un
substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul lor,
ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații,
se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru corespunde
lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin
numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin analizarea
formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele două
sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc substantive
epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea denumesc
nume de meserii.
pilot, chirurg

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau cele care

formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se numesc substantive mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect sau mai
multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la numărul plural.
În mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect
și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc substantive

defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste
funcții sintactice, substantivul își schimbă forma casa, casei, al casei, pe casă – primește în
construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție diferite
funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea de forme
cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui
substantiv.
Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung, adverbe,
prin derivare, compunere, conversiune.

  Pentru mai multe detalii, vezi Proveniența substantivului.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea gramaticală
în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

  Pentru mai multe detalii, vezi Schimbarea gramaticală a substantivului.

Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru realizarea
unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție, comparație,
personificare, antiteză, hiperbolă.

 articolul

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce

măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument
gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru declinarea
substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.
copilul, un copil, copilului, copila, o  copilă, copilei
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu
substantive, adjective, pronume sau numerale.
 un, o, niște stau înaintea unui substantiv un  câine, o pisică, niște animale sau
înaintea unei părți de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.
  -l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul, înalta,
pronume altul, alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze obiectul
denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat azi o  banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe care a mâncat-
o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una oarecare)

Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după poziția pe
care o au față de cuvântul articulat.

Articole după gradul de individualizare

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit, articolul poate
fi hotărât sau nehotărât.

Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3 feluri:

 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori, articolul
este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.
După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia, după el sau
poate avea poziții diverse.

Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt

independent, un  câine, o pisică,  niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele
nehotărâte sunt întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu forma lui la G și
D.
Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit enclitic câinele, câinii,
pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise, la toate formele cu excepția
formei lui.
Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ (adjectival).

 adjectivul

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și

determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
(om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)
În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă), dar
poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea
substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită
accentuarea însușirilor unui anumit obiect (mândrul soare, dulce grai).
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care
îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe adjective,
adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele sau sunt legate prin
cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău,
frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea
mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori
prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ,
alb-argintiu).
Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă
etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică
(franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții
în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân,
istroromân, macedoromân, meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu, lung,
cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa). (detalii Flexiunea
adjectivelor)
Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează locuțiunile
adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de superioritate
– mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin mare), superlativ (relativ
de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai puțin mare, absolut – foarte
mare).
Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care reprezintă
în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).
Funcțiile sintactice ale adjectivului
Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.
Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
 prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
Valorile stilistice ale adjectivului
epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet
personificator, antiteză.

 numeralul

Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei), numărul
obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al
treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea
substantivului determinat.
Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul
obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire
(întâiul, al doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, patruzeci),
numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu),
numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori),
numerale fracționare (jumătate, sfert).
Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial
de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv.

 pronumele

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își

schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.
Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?
(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul
substantivului cartea)

Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu forme
personale și pronume fără forme personale.
Pronumele cu forme personale
Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat se
menționează persoana acestuia. Se împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).
Pronumele fără forme personale
Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ...
celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).
Locuțiuni pronominale
Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au valoarea unor
pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de politețe (Domnia Sa, Domniei
Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite din pronume de politețe (Maiestatea
Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe cine, care mai de care). [pentru mai multe detalii
vezi locuțiunile pronominale]
Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui
! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le înlocuiesc.
În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume
predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp
[exemple de propoziții, formate cu pronume în diferite funcții sintactice, găsiți în paginile
dedicate pronumelor]

Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui

Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:

 substantiv (nimic > nimicuri)
 adverb (ce > ce repede)
 adjectiv pronominal (același > același oraș)
 locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)
Valorile stilistice ale pronumelui
Cu ajutorul pronumelor pot fi realizate următoarele figuri de stil: repetiție, antiteză,
enumerație.

 verbul

Verbul
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale
obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o
carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să
mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.),
voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o
prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui
verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a merge etc.
Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: verbe
predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător.
Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate
persoanele și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.
 După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe intranzitive.

 Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv,
verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGAREA A IV-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi
a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotărî
a cânta a plăcea a pune a coborî

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea,
a veghea, a îngenunchea
Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp,
persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative) și nepersonale (nepredicative).
Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt patru la număr: modul
indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul imperativ. Modurile
impersonale nu-și schimbă forma după persoane și sunt formate din: modul infinitiv, modul
participiu, modul gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor. Atunci când

acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când acțiunea se
petrece înainte de momentul vorbirii, verbul este la timpul trecut. Atunci când acțiunea se
petrece după momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival, complement direct,
complement indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de
scop, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv

Categorii gramaticale

Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:

 substantivul: gen, număr, caz

 articolul: gen, număr, caz
 adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație
 numeralul: gen, număr, caz
 pronumele: gen, număr, caz, persoană
 verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr