Partea de vorbire flexibila

Substantivul
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Substantivul

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, care denumește nume de obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale
naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

[o lista extinsă de exemple pentru substantiv găsiți la exemple substantiv]

Cuprins

 1 Reguli de recunoaștere a substantivelor

 2 Clasificarea substantivelor
 3 Genurile substantivelor
 4 Numărul substantivelor
 5 Declinarea substantivului
 6 Proveniența substantivului
 7 Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
 8 Valorile stilistice ale substantivului

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a
distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această metodă poate fi
determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom - doi pomi, o casă - două case, un ceas - două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea obiectelor: acest, această,
aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis,
poate fi folosită această metodă pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor

Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul lor, ambele tipuri de
substantiv pot fi: simple sau compuse.

 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale

Genurile substantivelor
În limba română după gen, substantivele se împart în: substantive la genul masculin, substantive la genul
feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și
cel gramatical; genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv
poate fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat - doi băieți;
feminin (o - două): o fată - două fete;
neutru (un - două): un drum - două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin analizarea formei
substantivului (Alexandru, Siret) sau a articolului hotărât (Ceahlăul, Bucegii).

Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele două sexe se numesc
substantive heteronime. (bărbat - femeie, băiat - fată, bou - vacă, cocoș - găină)

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc substantive epicene și în
general reprezintă nume de animale (veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin). Există și substantive
epicene care nu numesc animale (pilot, chirurg).

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin a substantivului (urs-ursoaică) sau cele care
formează masculinul de la forma de feminin a substantivului (vulpe-vulpoi) se numesc substantive mobile.

Numărul substantivelor

Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect sau mai multe obiecte. Se
împart în substantive la numărul singular și substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o
formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai
multe obiecte.
singular frate - plural frați
singular masă - plural mese
singular vânt - plural vânturi

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc substantive defective de număr.

Declinarea substantivului

Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ.
Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice, substantivul își schimbă forma (casa, casei, al casei, pe
casă) – primește în construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.

Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție diferite funcții sintactice, se
numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile
cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului

Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung, adverbe, prin derivare,
compunere, conversiune. (detalii)

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea gramaticală în: adverbe,
adjective, verbe, interjecție, prepoziție. (detalii)

Valorile stilistice ale substantivului

În limba română substantivele pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru realizarea unor procedee
stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție, comparație, personificare, antiteză, hiperbolă. (detalii)

Articolul
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Articolul

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce măsură obiectul
denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem
sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție
sintactică.

N un copil o copilă copilul copila

G al unui copil unei copile copilului copilei

Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu substantive, adjective, pronume sau numerale.

Articolele un, o, niște stau înaintea unui substantiv (un câine, o pisică, niște animale) sau înaintea unei
părți de vorbire cu valoare de substantiv (un harnic, un doi).

Articolele -l, -le, -a stau alături de un substantiv (băiatul, fratele, fata), adjectiv (înaltul, înalta),
pronume (altul, alta) și numerale (primul, prima).

Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze obiectul denumit.
‒ Ai mâncate banană? (este vorba de o banană în general)
‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de o banană în general, ci de una pe care a mâncat-o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una în general)

Clasificarea articolelor

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit, articolul poate fi: hotărât – arată un
obiect cunoscut vorbitorului şi nehotărât (un, o unui, unei, niște, unor) – arată obiectul individualizat, dar
nu îl identifică exact pentru vorbitori.

Articolul hotărât poate fi de trei feluri: articolul hotărât propriu-zis (-l, -le, -a, -i, -lui, -lor), posesiv
(genitival) (al, ai, a, ale, alor), demonstrativ (adjectival) (cel, cea, cei, cele, celui, celei,
celor) .

După locul pe care îl ocupă în raport cu substantivul, articolul poate fi: proclitic sau enclitic. Prin proclitic se
înțelege că stă înaintea substantivului ca un cuvânt independent (un câine, o pisică, niște animale), iar
prin enclitic se înțelege că este adăugat la sfârșitul substantivului (câinele, câinii, pisica, pisicile).

Adjectivul
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Adjectivul

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv.
Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși;
mașină frumoasă, mașini frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă), dar poate sta și
înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea substantivului determinat este frecvent
întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect
(mândrul soare, dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care îl ocupă față de
substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu
au cuvinte de legătură între ele sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Cuprins

 1 Clasificarea adjectivelor
 2 Gradele de comparație ale adjectivului
 3 Funcțiile sintactice ale adjectivului
 4 Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
 5 Valorile stilistice ale adjectivului

Clasificarea adjectivelor

După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău, frumos, urât,
harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea mai multor cuvinte într-unul
singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite
prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea (nord-
american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-română, româno-
bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la
următoarele dialecte (dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb ( înainte-mergător,
liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)

După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu, lung, cenușiu) și
invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa). (detalii Flexiunea adjectivelor)

Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează locuțiunile adjectivale
(detalii Locuțiuni adjectivale).

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de superioritate – mai mare, de
egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin mare), superlativ (relativ de superioritate – cel mai
mare, relativ de inferioritate – cel mai puțin mare, absolut – foarte mare).

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care reprezintă însușiri care nu
pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care reprezintă în sine forme de comparativ sau
superlativ (superior, inferior, optim).

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume predicativ, complement
circumstanțial de timp, complement indirect, complement circumstanțial de cauză.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

  prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb

Valorile stilistice ale adjectivului

epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet personificator, antiteză

Numeralul
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Numeralul

Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei), numărul obiectelor (trei
copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai
multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Cuprins

 1 Clasificarea numeralelor
 2 Valorile numeralului
 3 Funcțiile sintactice ale numeralului
 4 Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

Clasificarea numeralelor

Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul obiectelor (unu,
doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al
treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, patruzeci), numerale
colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu), numerale
distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale fracționare
(jumătate, sfert).

Valorile numeralului

valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival, complement direct,
complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de
mod, complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv

Pronumele
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Pronumele
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își schimbă forma
(flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul substantivului cartea)

Cuprins

 1 Clasificare
o 1.1 Pronumele cu forme personale
o 1.2 Pronumele fără forme personale
o 1.3 Locuțiuni pronominale
 2 Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui
 3 Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui
 4 Valorile stilistice ale pronumelui

Clasificare

În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu forme personale și pronume
fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat se menționează
persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat nu se precizează
persoana acestuia. Se împart în:

pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt,
ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Locuțiuni pronominale

Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au valoarea unor pronume. Multe din
locuțiuni sunt rezultate din pronume de politețe (Domnia Sa, Domniei Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt
alcătuite din pronume de politețe (Maiestatea Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe cine, care mai de
care). [pentru mai multe detalii vezi locuțiunile pronominale]

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le înlocuiesc.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de
loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement
circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de timp

[exemple de propoziții, formate cu pronume în diferite funcții sintactice, găsiți în paginile dedicate pronumelor]

Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui

Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:

 substantiv (nimic > nimicuri)

 adverb (ce > ce repede)
 adjectiv pronominal (același > același oraș)
 locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)

Valorile stilistice ale pronumelui

Cu ajutorul pronumelor pot fi realizate următoarele figuri de stil: repetiție, antiteză, enumerație.

Verbul
Home » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul

Verbul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor
(Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare),
posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea
acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni
(Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la
film., Doresc o prăjitură.).

Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui verb, numită infinitiv.
Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a merge etc.

Cuprins

 1 Clasificarea verbelor
 2 Conjugările verbelor
 3 Flexiunea verbului
 4 Funcțiile sintactice ale verbelor
 5 Schimbarea valorii gramaticale a verbului
 6 Valorile stilistice ale verbului

Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: verbe predicative – au înțeles de
sine stătător și verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător. Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe
auxiliare și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate persoanele și verbe
impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe intranzitive.

 Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor

În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv,
verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a conjugarea a IV-a

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi
a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotărî
a cânta a plăcea a pune a coborî

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea, a veghea, a
îngenunchea

Flexiunea verbului

Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp, persoană și număr.
Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative) și nepersonale (nepredicative). Cele personale își
schimbă forma după persoane și sunt patru la număr: modul indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-
optativ, modul imperativ. Modurile impersonale nu-și schimbă forma după persoane și sunt formate din: modul
infinitiv, modul participiu, modul gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimată cu ajutorul timpurilor. Atunci când acțiunea se petrece
în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când acțiunea se petrece înainte de momentul vorbirii, verbul
este la timpul trecut. Atunci când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival, complement direct, complement indirect,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de scop, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv

Valorile stilistice ale verbului