SENZATIILE

OLFACTIVE SI
GUSTATIVE IN
ABORDAREA
EXPERIMENTALA

Serban Alina, Seria II, Grupa IV

 SENZATIILE OLFACTIVE
 Pragurile olfactive
 
 Pragurile olfactive variaza între 12 grade de intensitate. Pentru
stimulii puternici olfactia poate functiona la parametri teoretici
obisnuiti. Schimbarile minore în molecule pot modifica pragurile.
Aceste modificari reflecta în primul rând alterarea solubilitatii.
 Metodele de evaluare a pragurilor nu reusesc sa masoare
solubilitatea si selectivitatea mucoasei nazale. Din acest motiv,
pragurile olfactive, sunt influentate atât de nivelul solubilitatii
cât si de numarul receptorilor olfactivi excitati.
 În ciuda acestor dificultati si probleme se pare ca dintre toate
formele de sensibilitate chimica cea olfactiva poseda acuitatea
cea mai înalta.
 Raportându-ne la concentratia moleculara, mirosul este de 10 mii
de ori mai sensibil decât gustul, în schimb sensibilitatea
diferentiala nu este atât de ridicata.
 Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate larga si
dificultati de masurare. În general valoare pragului se determina în
functie de distanta în cm dintre substanta-sursa si nas.
 Marimea acestei distante variaza de la o substanta la alta. Valorile
pragului absolut tind sa creasca pe masura trecerii timpului de
expunere.
 Cercetarile lui Steriver (1958), dupa S.S. Stevens (1989) au aratat
faptul ca pe masura trecerii timpului de expunere pragul se va
ridica la nivelul adaptarii concentratiei substantei stimul.
 Expunerea la o concentratie adaptabila data va îngreuna mai mult
perceperea valorii concentratiei scazute decât cea a concentratiei
crescute. În acest sens olfactia implica vazul, gustul si simtul
tactil.
 Cercetarile de psihofiziologie olfactiva sugereaza ca durata de
actiune a unui stimul adaptabil are o influenta redusa fata de
concentratia stimulului. În ceea ce priveste pragurile diferentiale
dificultatile de masurare sunt si mai mari.
 Ceea ce se stie sigur este faptul ca nivelul pragurilor diferentiale
depinde de gradul de concentratie al substantei ca si de
specificitatea substantei.
 Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legata de
identificarea mirosului. Olfactia este modalitatea senzoriala în
sfera careia sub posibile discriminari calitative de nivel superior.
 Acest lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o
varietate de arome, parfumuri fine sau chiar cele mai fine urme de
miros.
 Aceste discriminari calitative nu par sa implice în mod necesar o
anumita abilitate de identificare a mirosurilor.
 Experimentele au aratat ca persoane necalificate pot transmite în
medie patru unitati de informatie, adica pot identifica 16 mirosuri
fara eroare. În procesul identificarii, un rol important îl are
memoria implicata în efectuarea unor asociatii între miros si
denumirea sau eticheta lui.
 Pentru un nespecialist mirosul de lamâie sau de trandafir s.a.m.d.
îi apar din punct de vedere fenomenologic imposibil de analizat.
Reiese ca mirosurile difera foarte mult de gusturi care sunt
percepute într-o maniera analitica (sarat-acru, dulce-amar).
 Experimentele au aratat ca femeile obtin rezultate mult mai bune
decât barbatii în ceea ce priveste identificarea mirosurilor uzuale,
incluzându-le si pe acelea care sunt considerate, atât de femei cât
si de barbati, ca fiind mai usor identificabile de catre barbati
TEHNICI, PROCEDEE, APARATURA
 Investigarea experimentala a olfactiei
este dificil de realizat iar laboratoarele
de psihologie obisnuite nu dispun de
aparatura specifica în acest domeniu.
 Al. Rosca (1971) prezinta pe larg o
serie de probe, aparate clasice în
domeniu cum ar fi metoda Toulouse-
Pieron, olfactometrul Zwaademaker,
olfactometrul Elsberg-Lewy.
 În laboratoarele moderne mai ales cele
legate de industria parfumurilor sau în
activitatile legate de combaterea
traficului cu narcotice se utilizeaza
procedee mai complexe cum ar fi
camera olfactoriu sau detectoare de
produse chimice numite osmofile
(„nasul artificial”).
SENZATIILE GUSTATIVE
 Gustul este unul dintre simturile chimice ce se bazeaza pe
capacitatea limbii de a dizolva si de a recepta calitatile
chimice ale stimulilor.
 Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de
papile aflate pe suprafata ei.
 Mugurii gustativi se gasesc la suprafata epiteliala a celor
patru tipuri de papile.
 Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare
aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocala.
 Deschizatura acestor celule care leaga mugurul gustativ de
limba este denumita por gustativ. Cele patru gusturi de
baza si-au dovedit utilitatea pentru descrierea experientei
gustului si pentru organizarea datelor psihofizice (praguri,
contrast, adaptare) si probabil ca vor continua sa domine
gusturile psihofizice chiar daca va aparea un sistem mai
util.
DIFICULTATI ÎN STUDIUL EXPERIMENTAL
AL SENZATIILOR GUSTATIVE

 La fel ca si în cazul sensibilitatii olfactive exista o serie de

dificultati rezultate din variabilitatea factorilor care
influenteaza sensibilitatea gustativa. În experimentele asupra
sensibilitatii gustative trebuie sa tinem seama de urmatoarele
particularitati:
 stimularea concomitenta si a altor receptori (termici, de
presiune, tactili, algici si în deosebi olfactivi) poate modifica
senzatia de gust;
 procedee si metode de stimulare si înregistrare cu un coeficient
mai scazut de siguranta si cu dificultati de control a variabilelor
implicate;
 absenta unor criterii si parametri riguros-obiectivi de estimare a
senzatiilor gustative;
 existenta unor criterii subiective de evaluare ce tin de starile
psihofiziologice interne ale subiectului precum si de alti factori
subiectivi amintiti.
Pragurile absolute variaza
în functie de:
 metoda de administrare
a excitantului, 
 cantitatea solutiei
utilizate,
 marimea suprafetei
stimulate a limbii.
 Adaptarea la nivelul sensibilitatii gustative este
foarte rapida. Spre exemplu, pentru sarat timpul
necesar adaptarii este de 14-16 sec., pentru amar
47-50 sec.
 Se impun urmatoarele particularitati ale adaptarii
gustative:
 adaptarea gustativa este proportionala cu
intensitatea sau forta de actiune a stimulului;
 viteza adaptarii difera pentru fiecare dintre cele
patru modalitati de baza ale sensibilitatii gustative.
Cea mai rapida adaptare este la dulce si apoi la
sarat;
 efectul adaptarii gustative nu se generalizeaza astfel
încât nivelul sensibilitatii se pastreaza pentru alte
categorii de stimuli sau chiar creste prin contrast.
TEHNICI, PROCEDEE, APARATURA

 1. Procedeul degustarii este cel mai simplu si

usor de realizat si de catre studenti în
laborator. Subiectul în prealabil si dupa
fiecare ilustrare îsi va clati gura cu apa
distilata la 38ºC, facându-se o pauza de cca.
un minut între degustari. I se va da
subiectului sa soarba o cantitate mica de
solutie care (Atentie! Nu se înghite).
Subiectul este solicitat sa identifice, sa
discrimineze, sa denumeasca substanta
degustata sau sa descrie anumite calitati ale
acesteia.
 2. Procedeul stimularii punctiforme, metoda Touluse-
Vaschide.
Se utilizeaza 60 de flacoane prevazute cu pipeta si se
aplica cu picatura pe ariile gustative ale limbii. O
problema în acest gen de investigatii este cantitatea
de lichid care iriga papilele gustative întrucât picatura
contine o cantitate uneori prea mare de substanta
sapida. Din acest motiv se prefera utilizarea unei mici
pensule îmbibata cu solutia respectiva. Evident
fiecare flacon trebuie sa dispuna de propria pensula.
O precautiune importanta a fost amintita ceva mai sus
si anume explorarea ascendenta pornind de la stimulii
cu o concentratie foarte scazuta întrucât începerea cu
stimuli supraliminali produce efecte de mascare sau
denaturare. O alta precautiunea este examinarea la
cca. doua ore dupa masa. Astfel încât sa dispunem de
un nivel mai ridicat al sensibilitatii gustative.
 3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai
complexe care permit reglarea temperaturii
substantei precum si identificarea
temperaturii la suprafata limbii.
BIBLIOGRAFIE
 Introducere în psihologia experimentală,
Editura LivPress, Bucuresti, 2003, Editia a II-
a, revizuita si adaugita;
 A. Allen si Wainberg, Bronstein, 1950 în M.
Golu, 1978;