SISTEME SENZITIVO-SENZORIALE

Sistemele senzitivo-senzoriale sau analizatorii au rolul de a integra organismul în mediul înconjurător prin
preluarea stimulilor (olfactivi, vizuali, tactili, gustativi și auditivi), transformarea lor în potențiale de
acțiune și transmiterea lor către structuri nervoase centrale pentru a fi interpretate. Structurile anatomice
implicate sunt asemănătoare cu cele discutate în cadrul unui arc reflex, respectiv: receptori, cale senzitivă,
centru nervos.

ANALIZATORUL OLFACTIV
Excitanții sistemului olfactiv sunt reprezentați de molecule volatile sau substanțe odorante ce ajung la
nivelul cavităților nazale odată cu aerul inspirat. Receptorii sunt reprezentați cilii unor neuroni bipolari
modificați, localizați la nivelul mucoasei olfactive (primul neuron). Acești cili reprezintă terminații
nervoase libere, protejate de un film glicoproteic dispus la suprafața mucoasei olfactive. Axonii acestor
neuroni formează mănunchiuri și traversează planul osos (lama ciuruită a osului etmoid) pentru a face
sinapsă cu dendritele neuronilor următori, localizați la nivelul bulbului olfactiv.

Moleculele volatile vor stimula receptorii și vor determina producerea unui potențial de acțiune. Acest
potențial de acțiune este transmis ascendent la nivelul bulbilor olfactivi (perechea 1 de nervi cranieni),
apoi către sistemul limbic. De la acest nivel, potențialul de acțiune este transmis către regiunile
neocorticale pentru prelucrarea conștientă (lobul temporal), și către hipotalamus și hipofiză, unde va
stimula secreția de hormoni, apetitul, activitatea sexuală etc.
Pragul excitabilității olfactive reprezintă concentrația minimă de substanțe odorante ce produc excitarea
receptorilor olfactivi. Acest prag este diferit în funcție de caracterul moleculei, particularități de specia,
chiar și temperaturi. Temperaturile crescute au tendința de a scădea pragul de excitabilitate (va fi
suficientă o concentrație mai mică de substanțe volatile pentru a realiza excitarea receptorilor). De
exemplu, pentru acidul butiric, pragul de excitabilitate este de 1x1010 pentru șobolan, 7,6x103 la câine și
7x109 la om.

Omul are aproximativ 350 de tipuri de receptori olfactivi și poate distinge până la 10.000 de mirosuri
diferite (prin activarea combinată a receptorilor). Comparativ, șoarecii au aproximativ 1.300 de tipuri de
receptori, ceea ce le permite identificarea unui număr mult mai mare de mirosuri.

Caracterul calitativ și cantitativ al excitației olfactive este determinat de:

- Configurația substanței odorante (ex. la om: pragul de excitabilitate este de 5,8 mg/L pentru eter
etilic și 0,02 mg/L pentru uleiul de mentă)
- Volumul aerului inspirat (cu cât volumul de aer inspirat este mai mare, cu atât cantitatea de
molecule odorante va fi mai mare)
- Frecvența inspirațiilor (variază în funcție de volumul de are inspirat și viteza aerului inspirat)
- Viteza aerului inspirat (sensibilitatea olfactivă este invers proporțională cu viteza aerului inspirat;
dacă aerul trece prea repede prin cavitățile nazale, acesta nu va staționa un timp suficient la
nivelul mucoasei olfactive pentru a genera excitarea receptorilor olfactivi)
- Concentrația substanței odorante (direct proporțională cu sensibilitatea olfactivă)
- Solubilitatea în filmul glicoproteic de pe suprafața mucoasei olfactive

Sensibilitatea olfactivă variază de la individ la individ (ex. este mai mare la bărbat decât la femeie), specie,
sau condiții de mediu. Sensibilitatea olfactivă este în primul rând proporțională cu suprafața pe care se
întinde mucoasa olfactivă (cu cât suprafața mucoasei olfactive este mai mare, cu atât va fi mai mare
numărul de receptori). Se pot deosebi specii macroosmotice (animale de pradă), microosmotice (omul),
sau anosmotice (unele specii de animale acvatice).

Câinele are o mucoasă olfactivă ce se întinde pe aproximativ 70 cm2 și este considerat a fi o specie
macroosmotică, spre deosebire de om (specie microosmotică), la care mucoasa olfactivă ocupă doar 5
cm2. Acesta este motivul pentru care un câine are un simț olfactiv de 10000 – 100000 de ori mai dezvoltat
decât omul, și poate detecta compuși volatili în concentrații de până la 1 la trilion (ppt).

Rolurile analizatorului olfactiv:

- Recunoașterea mirosului mâncării

- Comunicare și interacțiune
- Navigare
- Recunoaștere
- Reproducție
- Adaptare
 SISTEMUL GUSTATIV

Excitanții gustativi sunt reprezentați de substanțe sapide, iar receptorii sunt reprezentați de mugurii
gustativi ce intră în structura papilelor gustative.

Papilele gustative sunt:

- Filiforme – conțin mecanoreceptori și au o formă specifică ce ajută la formarea și deplasarea

bolului alimentar. Nu conțin muguri gustativi.
- Fungiforme – conțin muguri gustativi și au rol în detectarea modificărilor de presiune și
temperatură
- Circumvalate – conțin muguri gustativi
- Foliate – conțin muguri gustativi

Mugurii gustativi de pe primele două treimi anterioare ale limbii culeg informația gustativă și o transmit
pe calea nervului coarda timpanului (ramură a nervului intermediofacial – perechea VII de nervi cranieni).

Mugurii gustativi de pe treimea posterioară a limbii culeg senzația gustativă și o transmit pe calea nervului
glosofaringian (perechea IX de nervi cranieni).

Mugurii gustativi de la baza limbii și senzațiile gustative de la nivelul faringelui, palatului moale și epiglotă
sunt conduse pe calea nervului vag (perechea X de nervi cranieni).

Aceste căi (primul neuron) senzitive vor conduce potențialul de acțiune la nivelul bulbului rahidian, în
nucleul solitar. Apoi, prelungirile neuronilor solitari bulbari (al doilea neuron) se încrucișează cu cele din
partea opusă și se îndreaptă către talamus, ude vor face sinapsă cu al treilea neuron al căii gustative. De
la talamus, potențialul de acțiune este trimis către neuronii cortexului parietal, unde informația este
interpretată și transformată în senzație gustativă.

Tipurile de receptori gustativi variază în funcție de specie. La om au fost identificați receptori gustativi
pentru 5 gusturi principale: dulce, sărat, amar, sărat, acru, și umami. Gustul umami a fost descoperit de
cercetători din Japonia și a fost acceptat relativ recent ca fiind unul dintre gusturile de bază.

Aceste gusturi principale pot fi împărțite în mod teoretic în gusturi bune și gusturi rele. Gusturile bune
sunt reprezentate de dulce și umami, și au ca scop alertarea organismului de prezența unor componente
nutritive cu valoare energetică mare (precum carbohidrați și proteine). Gusturile rele sunt reprezentate
de amar și acru, și au scopul de a informa organismul de consumul unor alimente cu potențial toxic (de
exemplu plante amare toxice sau fructe necoapte sau alterate cu pH scăzut). Alimentele sărate pot fi
considerate bune sau rele în funcție de concentrație.

Receptorii pentru umami (sau savuros) vor fi stimulați de componente precum L-glutamat și nucleotide
precum GMP (utilizat frecvent în industria alimentară ca aditiv pentru potențarea gustului). L-glutamatul
este un aminoacid întâlnit în concentrații mari în carne, pește și roșii. Compusul MSG (glutamat
monosodic) este utilizat frecvent în alimentație pentru potențarea gustului.

Receptorii pentru dulce vor fi stimulați de zaharuri (sucroză, fructoză, glucoză), îndulcitori artificiali
(zaharină, ciclamat, aspartam), D-aminoacizi, glicină și proteine dulci.
Receptorii pentru amar vor fi stimulați de compuși precum chinină, stricnină, atropină, zaharină, salicină
și cicloheximidă.

Receptorii pentru sărat vor fi stimulați de sărurile de sodiu.

Receptorii pentru acru vor fi stimulați atât de compușii acizi (acid clorhidric, acid citric), precum și de
alimentele carbogazoase (cu CO2).

Senzația de picant reprezintă un aspect particular în stabilirea gustului. Capsaicina, substanța întâlnită în
alimente precum ardeii iuți stimulează terminațiile nervoase libere responsabile de termorecepție și
generează senzația de picant. La o concentrație suficient de mare, capsaicina poate activa nocireceptorii,
iar senzația termică poate fi interpretată ca un stimul dureros. Această legare a capsaicinei cu terminațiile
nervoase libere ale termoreceptorilor este de lungă durată, ceea ce face sa senzația de picant să persiste
cu mult după consumarea unui aliment.

Toate aceste gusturi de bază sunt percepute în mod egal pe toată suprafața limbii. Fiecare mugure gustativ
conține celule gustative cu rol în receptarea gusturilor de sărat, dulce, acru, amar și umami.

Unele animale precum muștele au receptori gustativi și la nivelul membrelor sau aripilor și pot detecta
gusturi particulare precum cel pentru apă.

Percepția gustului este diferențiată în funcție de tipul de receptori și sensibilitatea acestora. De exemplu,
rozătoarele precum șobolanii nu percep aspartamul ca fiind dulce. Felinele nu au receptori pentru gustul
dulce, iar răspunsul pentru sărat este mult mai redus decât cel întâlnit la ierbivore. În funcție de
particularitățile de alimentație, unele specii de ierbivore, precum ursul panda nu au dezvoltat receptori
pentru gustul umami.

Formarea gustului unui aliment este condiționată de activitatea sistemului olfactiv. Substanțele sapide
reprezintă molecule dizolvate în salivă ce ajung la nivelul mugurelui gustativ prin porul gustativ și
determină excitarea celulelor receptoare pentru formarea unui potențial de acțiune. Aceste celule
receptoare dau informații legate de gustul primar perceput, dar imaginea completă este formată după
interpretarea senzației olfactive. Substanțele sapide conțin și molecule olfactive care ajung la nivelul
cavităților nazale prin nazofaringe, unde vor stimula mucoasa olfactivă.

Pragul gustativ reprezintă concentrația minimă a unei substanțe sapide ce poate genera o senzație
gustativă. Acest prag gustativ poate fi influențat de factori precum:

- Temperatură – pragul este mai scăzut pentru alimentele calde decât cele reci. Alimentele fierbinți
pot produce leziuni la nivelul papilelor gustative, ceea ce va împiedica formarea senzației
gustative.
- Mărimea suprafeței – cu cât o substanță sapidă intră în contact cu mai multe celule receptoare,
cu atât gustul va fi mai intens.
- Concentrația oxigenului – scăderea concentrației oxigenului în aerul inspirat va duce la creșterea
pragului de excitabilitate pentru dulce.
- Substanțe toxice și stări patologice – cresc pragul sensibilității gustative.
- Lumina – scade pragul de excitabilitate, astfel, gustul este perceput mai eficient într-un mediu cu
lumină puternică.
 - Senzația de foame – scade pragul gustativ pentru dulce și sărat și crește pragul pentru acru și
amar.

SISTEMUL AUDITIV

Excitanții auditivi sunt reprezentați de undele sonore (vibrații ale aerului), iar receptorii sunt reprezentați
de celulele păroase din organul Corti. Sunetul ca senzație este produs în momentul în care undele sonore
lovesc membrana timpanică.

Baza anatomică a analizatorului auditiv este formată din: pavilionul urechii, canalul auditiv vertical, canalul
auditiv orizontal (urechea externă), membrana timpanică, oasele auditive, gaura ovală (urechea medie),
cohlee sau melcul osos (urechea internă).

Rolul pavilionului urechii este de a capta și a dirija sunetele. Speciile de animale precum calul își pot mișca
câte un pavilion auricular individual pentru o identificare spațială a sunetului. Un alt rol atribuit
pavilionului urechii este cel de stabilire a direcției din care sunt emise sunetele. Ex. dacă sursa de zgomot
este în stânga individului, undele sonore vor ajunge mai repede la pavilionul stâng decât la cel drept, iar
intensitatea sunetului va fi mai mare pentru urechea stângă decât cea dreaptă.

Urechea medie are rol în amplificarea sunetelor slabe și atenuarea sunetelor puternice. Vibrațiile arului
vor lovi membrana timpanică și vor produce vibrația acesteia. Mișcarea membranei timpanice va fi
transmisă apoi la oasele auditive (ciocan, nicovală și scăriță) ce vor determina vibrația ferestrei ovale.
Vibrațiile sunt transmise prin endolimfa cohleei și vor produce mișcarea membranei bazilare din organul
Corti. Această mișcare a membranei va produce înclinarea celulelor păroase într-o direcție sau alta,
determinând astfel depolarizarea sau hiperpolarizarea celulelor și apariția senzației auditive.
Potențialul de acțiune generat în urma stimulării celulelor păroase va fi transmis pe calea nervului cohlear
(perechea VIII de nervi cranieni și primul neuron din această cale senzitivă) către nucleul cohlear din bulb,
apoi axonii neuronilor secundari se proiectează bilateral la nivelul complexului olivar superior și coliculul
inferior (primesc informații de la ambele urechi). De la acest nivel, informația este transportată mai
departe la corpii geniculați mediali, apoi proiectată la nivel cortical (lobul temporal).

Acuitatea auditivă este foarte variată în regnul animal. Omul percepe sunete cu o frecvență între 20 Hz și
20kHz. Sunetele cu o frecvență de peste 20kHz sunt considerate ultrasunete. Cânele percepe sunetele cu
frecvențe între 67Hz și 45 kHz iar pisica între 45Hz și 64kHz. Adaptări extreme în regnul animal pot fi
întâlnite la lilieci deoarece aceste specii utilizează ecolocația pentru deplasarea în mediu. Liliacul percepe
sunetele cu frecvențe între 2kHz și 200 kHz.

SISTEMUL VESTIBULAR

Excitanții sistemului vestibular sunt reprezentați de mișcările capului, iar receptorii sunt kinocilii localizați
la nivelul urechii interne în structurile organului vestibular.

Baza anatomică a sistemului vestibular este reprezentată de canalele semicirculare, saculă și utriculă.
Canalele semicirculare detectează mișcările de rotație ale capului și sunt în număr de 3 pentru fiecare
ureche: canalul anterior, canalul lateral și canalul posterior. La capătul canalelor semicirculare se
întâlnește câte o dilatație denumită ampulă. În aceste ampule se găsesc celulele receptoare vestibulare,
cili înglobați într-o structură gelatinoasă denumită cupulă. Rotirea capului într-o direcție va determina
mișcarea endolimfei de la nivelul canalelor semicirculare. Deplasarea endolimfei va determina mișcarea
cupulei și totodată mișcarea cililor din structura sa.

Poziție inițială Poziție modificată

Imaginea din stânga reprezintă un set de stereoscili și kinocil (cil localizat marginal – cel mai înalt, drepta)
în poziție inițială, iar imaginea din dreapta indică o depolarizare, cu deplasarea stereocililor către kinocil.
Deplasarea stereocililor în direcția opusă kinocilului va determina apariția unei hiperpolarizări.

Odată cu rotirea capului, endolimfa din canalele semicirculare se va deplasa într-o direcție în urechea
dreaptă și în direcția opusă în urechea stângă. Această mișcare va produce depolarizarea celulelor
receptoare din una din urechi, concomitent cu o hiperpolarizare a celulelor receptoare din urechea opusă.
Această diferență va fi interpretată la nivel central pentru a stabili direcția de rotație a capului.

Sacula și utricula percep mișcarea liniară și sunt dispuse în apropierea ferestrei ovale, între canalele
semicirculare și cohlee. Sunt denumite organe otolitice, iar receptorii sunt denumiți macule. Maculele au
o structură asemănătoare cu celulele receptoare de la nivelul ampulelor canalelor semicirculare.
Înclinarea cililor într-o direcție sau alta va produce în mod similar o depolarizare sau o hiperpolarizare.

Receptorii sunt înglobați într-o masă gelatinoasă acoperită de cristale de carbonat de calciu denumite
otolite. Mișcarea capului va determina deplasarea gravitațională a otolitelor, ce va deforma masa
gelatinoasă în care sunt dispuse celulele receptoare. Rezultatul va fi înclinarea stereocililor înspre kinocil
(imaginea din dreapta), sau în direcția opusă kinocilului (ceea ce va determina o hiperpolarizare).

Sacula percepe mișcările liniare atunci când capul are o poziție inițială orizontală, iar utricula percepe
mișcările liniare atunci când capul are o poziție inițială verticală.

Depolarizarea generată la nivelul receptorilor organelor vestibulare este condusă pe calea nervilor
vestibulari la nivelul bulbului rahidian (nucleul vestibular), apoi către talamus și cortexul vestibular.
Sistemul vestibular generează constant potențiale de acțiune pentru a genera informații legate de poziția
capului în mediu. Totodată, informațiile receptate de la nivelul sistemului vestibular sunt integrate în căile
sistemului extrapiramidal pentru menținerea posturii.

Reflexul vestibulo-ocular are un rol major în stabilizarea imaginii în timpul mișcărilor capului. Rotirea
capului în stânga va determina în mod reflex mișcarea ochilor, cu o viteză identică cu cea de mișcare a
capului, în dreapta. Acest reflex se află sub controlul sistemului nervos central. Chiar și în cazul unor leziuni
ce determină dispariția acestui reflex, neuroplasticitatea permite revenirea spontană a funcției în timp.

Sistemul vestibular are un rol important în menținerea posturii, orientarea spațială, stabilizarea vederii și
navigație. Unele mamifere, pești și amfibieni pot detecta poziția capului în funcție de vectorul
gravitațional și vibrațiile apei sau substratului. Vertebratele non-mamifere și monotremele au un organ
vestibular adițional pentru magnetorecepție. Acest organ este denumit lagena și este un organ otolitic.

ANALIZATORUL CUTANAT

Receptorii cutanați pot fi mecanoreceptori, termoreceptori și chemoreceptori. Aceștia pot detecta

modificările de presiune, vibrațiile, deformarea țesutului, căldura, frigul și durerea.

Mecanoreceptorii sunt:

- Receptorii Merkel – răspund la modificări de presiune, au adaptare lentă și sunt terminații

nervoase necapsulate
- Receptorii Meissner – răspund la vibrații (10-50 Hz), senzații fine (percep diferențe de până la 10
micrometri în denivelările unei suprafețe), sunt receptori capsulați și au adaptare rapidă
- Receptorii Ruffini – răspund la întinderea pielii și deformarea articulațiilor (oferă informații de
propriocepție), au adaptare lentă
- Receptorii Pacini – răspund la modificările de presiune și vibrațiile cu frecvență înaltă, au adaptare
rapidă și se întâlnesc și la nivelul organelor

Termoreceptorii sunt:

- Receptorii Ruffini – pentru căldură (sunt localizați mai profund decât receptorii pentru rece, ceea
ce explică percepția mai rapidă a temperaturii scăzute) și acționează ca termoreceptori cu răspuns
pe perioade prelungite
- Receptorii Krause – pentru rece, cu rol adițional de mecanoreceptori
Terminațiile nervoase libere reprezintă dendrite necapsulate ale neuronilor senzitivi din piele și alte
organe. Acest tip de receptori percep senzațiile de durere (nocireceptori), cald, rece și presiune ușoară.
Pot avea adaptare rapidă sau lentă și nu sunt sensibile la modificările abrupte ale stimulului.

Sensibilitatea cutanată este transmisă pe cale senzitivă la nivelul măduvei spinării, apoi ascendent către
structurile corticale, la nivelul cortexului senzitiv și somatosenzitiv.

Acuitatea tactilă variază în funcție de specie, individ și zona corpului. Acuitatea tactilă este direct
proporțională cu numărul de receptori. O densitate mai mare de receptori va fi întâlnită în zonele cu piele
glabră (lipsită de păr), precum zona buzelor, organe genitale, vârful degetelor la om. Fiecare receptor va
avea o zonă de proiecție cutanată de pe care va culege senzațiile. Cu cât densitatea receptorilor este mai
mică, cu atât zona de proiecție va fi mai mare, iar sensibilitatea mai redusă.

O adaptare deosebită a simțului tactil poate fi întâlnită la cârtița cu nas stelat. La această specie poate fi
întâlnit organul lui Eimer. Mâna unui om are circa 17.000 de terminații nervoase tactile, iar organul lui
Eimer conține de 6 ori mai multe terminații nervoase tactile într-o zonă de mărimea unui vârf de deget.

O altă adaptare poate fi întâlnită la monotreme și delfinul Guiana, unde s-a remarcat prezența unui sistem
electroreceptiv pentru discriminarea câmpurilor electrostatice.

ANALIZATORUL VIZUAL

Excitanții vizuali sunt reprezentați de undele electromagnetice (lumină), iar receptorii sunt reprezentați
de celulele cu conuri și bastonașe de la nivelul retinei.

Baza anatomică a ochiului este reprezentată de cornee, umoare apoasă, iris, cristalin, mușchi și procese
ciliare, umoare vitroasă, retină, tapetum lucidum și nervul optic. Pupila reprezintă gaura prin care lumina
traversează irisul pentru a ajunge la cristalin.

Toate speciile de animale domestice, cu excepția suinelor, au tapetum lucidum. Această structură este
localizată în spatele retinei și are rolul de a reflecta lumina pentru a mări șansa de stimulare a receptorilor
vizuali.

Pata oarbă reprezintă locul de intrare a nervului optic și al vaselor de sânge în globul ocular. Această zonă
este lipsită de receptori vizuali.

Analizatorul vizual prezintă două tipuri de receptori:

- Celule cu bastonașe – responsabile de vederea scotoptică (alb-negru) și conțin rodopsină. Sub

acțiunea luminii, rodopsina se descompune în compuși ce stimulează receptorii și produc
depolarizare.
- Celule cu conuri – responsabile de vederea fotoptică (color). La om, se întâlnesc trei tipuri de
conuri (pentru albastru, roșu și verde)

După stimularea receptorilor, potențialul de acțiune generat este transmis pe calea nervului optic în
chiasma optică, apoi în ariile precorticale. Potențialul de acțiune este trimis la hipotalamus unde are rol
în reglarea secreției fotodependente de gonadostimuline, și la alți centri pentru susținerea unor mișcări
reflexe și controlul mișcărilor oculare. Interpretarea centrală a senzației vizuale se desfășoară la nivelul
cortexului cerebral, în lobii occipitali.

În regnul animal senzațiile vizuale sunt percepute foarte diferit, în funcție de adaptările evolutive.
Animalele precum artropodele au ochi compuși, cu un câmp vizual de până la 360 de grade și cu o
sensibilitate crescută pentru mișcare, dar cu inabilitate de focalizare a imaginii. Cel mai complex sistem
vizual poate fi întâlnit la crevetele călugăriță (Mantis shrimp), la are au fost identificate 12 tipuri de conuri.

Câinele, pisica și taurinele au doar două tipuri de conuri, respectiv pentru verde și albastru. Aceste specii
nu pot distinge culoarea roșie și văd lumea înconjurătoare în grade variate de saturație. Pisica este
adaptată pentru vederea crepusculară, iar pe timpul zilei distinge nuanțe foarte șterse. Păsările au conuri
pentru roșu, albastru, verde și ultraviolet.

Celulele cu conuri nu sunt repartizate în mod egal pe suprafața retinei. Acestea sunt aglomerate într-o
zonă denumită pata galbenă. Această pată galbenă coincide cu locul de proiecție directă a fasciculului de
lumină ce pătrunde în ochi. Celulele cu conuri sunt responsabile și de stabilirea clarității imaginii. Culoarea
obiectelor nu este percepută în zona de vedere periferică).

Celulele cu bastonașe sunt dispersate pe suprafața retinei (mai puțin în zona petei galbene). În afară de
realizarea vederii fotoptice, aceste sunt responsabile de percepția mișcării (cu rol important în vederea
periferică).

În momentul vizualizării unor imagini în succesiune rapidă, precum imaginile video, imaginile individuale
stimulează celulele cu conuri, iar răspunsul conurilor fuzionează (pentru om) la o frecvență de 45 Hz. În
mod obișnuit, imaginile video sunt redate la o frecvență de 60 Hz. Pentru multe specii de animale, inclusiv
animalele de companie, răspunsul conurilor fuzionează la o frecvență de 70 – 80 Hz, astfel încât ele vor
percepe imagini individuale și nu o imagine continuă. Acest principiu se aplică și în cazul utilizării luminii
fluorescente, la acre animalele pot vedea închiderile și deschiderile de circuit electric din bec (lumina
pâlpâie). Această pâlpâire poate fi o sursă de stres, în special în halele de păsări.

Acomodarea vizuală

Reprezintă reflexul de modificare a razei cristalinului astfel încât imaginea formată pe retină să fie clară.
Acomodarea vizuală poate fi pentru distanță și presupune relaxarea mușchilor ciliari și alungirea
cristalinului. Un ochi relaxat este acomodat pentru distanță. Acomodarea vizuală pentru apropiere
presupune contracția mușchilor ciliari și bombarea cristalinului. Cristalinul reprezintă o structură
deformabilă ce acționează ca o lentilă.

Acuitatea vizuală

Acuitatea vizuală variază foarte mult în regnul animal. Cea mai bună acuitate vizuală poate fi întâlnită la
păsările de pradă. Acuitatea vizuală poate fi apreciată utilizând fracția Snellen. Vederea normală la om are
o valoare de 20/20. Comparativ, această valoare ar fi de 20/75 la câine, 20/150 la pisică, 20/33 la cal și
20/4 la vultur. Astfel, o pisică trebuie să stea la 20 de metri distanță de un obiect pentru a-l vedea la fel
de clar ca un om care stă la 150 de metri față de același obiect. Totodată, un om cu acuitate vizuală de
20/200 este considerat orb.
Vederea binoculară

Ochii sunt organe pereche, iar fiecare ochi percepe câte o imagine distinctă. Zona în care cele două imagini
se suprapun se numește zona de vedere binoculară, iar zona periferică este zona de vedere monoculară.
Zona de vedere binoculară asigură o percepție mai clară a profunzimii și este diferită în funcție de
poziționarea ochilor în craniu, întâlnindu-se o zonă de vedere binoculară mai mare la speciile cu
poziționare frontală a ochilor (precum omul și pisica). Speciile cu poziționare laterală a ochilor au o zonă
de vedere binoculară mai mică dar compensează cu o zonă mult mai mare de vedere monoculară, ceea
ce asigură un câmp vizual mai mare. Această poziționare laterală a ochilor este favorabilă pentru speciile
de ierbivore pentru a asigura o vigilență crescută împotriva animalelor de pradă.

Acomodarea luminoasă

Reprezintă mecanismul reflex de reglare a cantității de lumină ce cade pe retină. Acest reflex este necesar
pentru a proteja retina de acțiunea nocivă a luminii puternice.

Mioza reprezintă micșorarea diametrului pupilei. Este un reflex aflat sub controlul sistemului nervos
vegetativ parasimpatic și implică contracția mușchilor circulari ai irisului.

Midriaza reprezintă creșterea diametrului pupilei. Este un reflex aflat sub controlul SNV simpatic
(ortosimpatic) și implică contracția mușchilor radiari.

Reflexele de mioză și midriază se vor declanșa simultan la ambii ochi. Identificarea pupilelor cu diametre
diferite este denumită anizocorie și marchează derularea unui eveniment patologic.