Analizatorul gustativ

Gustul, împreună cu mirosul, sunt implicate în identificarea alimentelor nocive

pentru organism şi permite unui individ să selecteze hrana conform dorinţelor şi
necesităţilor metabolice în anumite circumstanţe.
Principalii receptori ai gustului, mugurii gustativi, sunt situaţi la nivelul papilelor
fungiforme, circumvalate şi foliate ale limbii, dar şi la nivelul membranei mucoase a
faringelui. Cele mai numeroase şi mai mici, papilele filiforme sunt distribuite pe toată
faţa dorsală a limbii din porţiunea anterioară şi nu conţin muguri gustativi. Papilele
fungiforme, în formă de ciuperci, se află tot pe faţa dorsală a limbii, printre papilele
filiforme. Papilele circumvalate în număr de 7-9 sunt dispuse în "V”. Aceste papile sunt
mari şi rotunde. Pe marginea limbii sunt localizate papilele foliate care conţin un număr
moderat de muguri gustativi.

TEHNICI DE MĂSURARE A SENSIBILITĂŢII GUSTATIVE

1. DEGUSTAREA. Se soarbe o cantitate mică de soluţie care nu se înghite. După

fiecare încercare se clătește gura cu apă distilată la 38ºC şi se face o pauză de 1 minut
între încercări.
2. STIMULAREA PUNCTIFORMĂ (cu picătura, cu pipeta sau cu o pensula mică
îmbibată în soluţia respectivă). Prin acest procedeu au fost identificate ariile gustative de
pe limbă – metoda Toulouse-Vaschide. Metoda se bazează pe 60 de flacoane prevăzute
cu o pipetă. Cea mai bună variantă, însă, este cea cu pensula, pentru că nu lasă o cantitate
prea mare. Este foarte important în această metodă să se pornească de la concentraţii
mici.
În experiment se utilizează aplicatoarele gustative – aparate mai sofisticate care
permit şi o reglare a temperaturii substanţei; ele masoară şi temperatura de la nivelul
suprafeţei limbii.
3. Cercetarea sensibilităţii gustative se poate face şi prin METODA
REFLEXELOR CONDIŢIONATE; de exemplu, reacţia sugarului la lapte şi la un
anumit adaos de sare la lapte.
4. Exista şi METODA STIMULĂRII ELECTRICE care foloseşte electrozi
metalici aplicaţi pe o regiune precisă, cu mai multă siguranţa decât o picatură de soluţie
care se poate întinde uneori peste limitele punctului de aplicaţie. Curentul electric nu este
un stimul gustativ adecvat, dar cercetătorii recurg şi la această metodă, căci s-au constatat
cu mulţi ani în urmă reacţii gustative ca efect al stimulării electrice.

Concluzii:
 există o sensibilitate zonală a limbii:
 gustul dulce este perceput la vârful limbii;
 acru – la părţile laterale;
 sărat – la vârf şi părţile laterale;
 amar – la baza limbii.
 porţiunea centrală a suprafeţei dorsale a limbii este lipsită de sensibilitate
gustativă
ANALIZATORUL OLFACTIV

La multe animale, simţul mirosului (olfacţia) este important pentru selecţia hranei,
activitatea sexuală, recunoaşterea altor animale, recunoaşterea teritoriului.
La om, acest simţ are roluri în:
- selecţia hranei,
- activitatea sexuală şi instinctuală,
- adaptarea la mediu - intervine în protecţie şi recunoaşterea mediului,
- îmbogăţirea vieţii psihice a individului prin reacţii afective pozitive sau negative,
- activitatea secretorie şi motorie reflexă a tractului digestiv.
Excitanţii olfactivi sunt de două tipuri:
- specifici (adecvaţi) - substanţe odorifice ai căror vapori stimulează nemijlocit celulele
olfactive;
- nespecifici (inadecvaţi) - substanţe chimice inodore în sine, dar care exercită o anumită
acţiune asupra celulelor epiteliale: substanţe iritante ce produc strănut, lăcrimare,
inhibarea respiraţiei.
Se deosebesc 6 senzaţii olfactive principale (prisma olfactivă Hensing): mirosuri
de flori, fructe, putrefacţie, condimente, prăjire, răşină.
Aparatul olfactiv este sensibil, reacţionează la concentraţii foarte mici de
substanţă. Pragul de sensibilitate olfactivă se măsoară cu olfactometrul.
Factorii de care depinde pragul de sensibilitate olfactivă:
- variază de la o substanţă la alta;
- variază în funcţie de gradul de concentraţie, de persoană;
- lumina stimulează olfacţia;
- temperatura: optima 37-38°C;
- umiditatea: în aer uscat concentraţia substanţelor trebuie să fie mai mare;
- vârsta: sensibilitatea olfactiva este în creştere între 6 şi 25 de ani; după această vârstă
scade treptat;
- foamea creşte pragul de sensibilitate olfactivă;
- saţietatea scade pragul de sensibilitate olfactivă;
- ovulaţia, graviditatea cresc acuitatea olfactivă;
- stări patologice: - hiposmie, anosmie (în boli ale nasului, lezarea mucoasei olfactive);
- hiperosmie (în graviditate, boli psihice).

OLFACTOMETRIA SUBIECTIVĂ CALITATIVĂ. Examenul calitativ este esenţial în

determinarea discriminării şi memoriei olfactive. De aceea, substanţele odorante utilizate
trebuie să prezinte urmatoarele caracteristici:să fie stabile, bine definite, neabsorbabile,
uşor de găsit, cunoscute (uşor de recunoscut), agreabile.
OLFACTOMETRIA SUBIECTIVĂ CANTITATIVĂ apreciază gradul acuităţii olfactive
pentru diverse mirosuri. Ea se exprimă în unităţi de măsură numite OLFACŢII.
OLFACTOMETRIA OBIECTIVĂ se realizează folosind testele de sinceritate clasice,
măsurarea reacţiilor electrodermice precum şi electroencefalografia olfactivă.
Biomecanica mișcărilor în articulația temporo-mandibulară: tipuri de
pârghii ale articulației temporo-mandibulare.

 Din punct de vedere biomecanic articulația temporo-mandibulară (ATM) prezintă o

mare importanță, având în vedere rolul ei ca participant la sistemele de pârghii osteo-
articulare maxilare.
 La toate pârghiile sistemului mio-osteo-articular din organism există ca și în fizică trei
elemente determinante (Forță, Rezistență, Sprijin) din a căror dispunere succesivă în
diferite poziții rezultă și clasificarea pârghiilor biologice în pârghii de gradul I, II și III.
- Forța activă (F) este reprezentată de mușchii care prin contracția lor mobilizează
segmental osos, iar Rezistența (R) este dată fie de greutatea segmentului osos, fie de
sarcina exterioară deplasată prin lucru mecanic dacă este cazul; al treilea element este
locul de Sprijin (S), punct fix pe axul biomecanic al mișcării prezent în articulația ce
face legatura între cele două oase.
- În cadrul pârghiilor sistemului temporo-maxilar, mușchii mobilizatori ai mandibulei
impreună cu elementele structurale ale articulației temporo-mandibulare conectează
mandibula la oasele temporale.
- Mușchii reprezintă forțe puternice care aplicate prin inserții la nivelul mandibulei și
oaselor vecine își exercită acțiunile prin intermediul osului mandibular, făcând astfel
posibile mișcări ale condililor acestui os în cele două articulații temporo-mandibulare:
stângă și dreaptă.
 Articulația temporo-mandibulară mobilă face parte din clasa diartrozelor realizând un
cuplu cinematic în care unul din cele două oase component execută rotații in jurul unor
axe sau translații în diferite planuri (osul mobil fiind mandibula, iar osul fix osul
temporal).
 Conform teoriei lui Gysi (1921), dacă punctul de aplicare al rezistenței (R) se alfă la
nivelul dintilor frontali se realizează o pârghie de gradul III (pârghie de viteză) cu
punctual de sprijin (S) la nivelul articulației temporo-mandibulare, iar punctul de aplicare
al forței (F) se află la nivelul locului de inserție a mușchilor ridicători ai mandibulei.
 Triturarea dentară a alimentelor are loc de altfel rar în această poziție, iar atunci când se
încearcă și mai ales când se insistă forțat pe alimente dure, datorită ineficienției ”ab
initio” a acestui tip de pârghie, se pot produce agresări importante ale parodonțiului
dinților incisivi și suprasolicitarea articulațiilor temporo-mandibulare ca punct de sprijin,
fenomene asociate cu dureri și posibil cu creșterea anormală a mobilitătii dentare în
condițiile exersării frecvente a acestei tendințe.
 Deplasarea punctului de rezistență (R) a alimentului spre zonele laterale ale arcadelor
dentare transformă pârghia de gradul III, în pârghie de gradul II (pârghie de forță), cea
mai eficientă fiind plasarea punctului de rezistență între arcadele dentare în dreptul celui
de al doilea molar (stâng sau drept), punctul de sprijin(S) la nivelul ATM de partea
opusă, iar în zona de aplicare a forței (F), la nivelul inserțiilor mușchilor ridicători ai
mandibulei de pe partea existenței punctului de rezistență.
Caracteristici ale deglutiţiei
Deglutiţia se poate clasifica in funcţie de evoluţia individului pe perioade de vârstă:
 0-6 luni – tip infantile
 6 luni – 12/18 luni – de tranziţie
 peste 1 an sau 1,5 ani – de tip adult

Caracteristicile deglutiţiei de tip infantil

Nou născutul duce limba înainte, prinzând mamelonul între ea şi creasta alveolară
superioară. Partea dorsală a limbii formează un jgheab prin care laptele curge spre faringe
ajutat de contracţiile muşchilor linguali. Buzele asigură închiderea etanşă a cavităţii
bucale.

Caracteristicile deglutiţiei de tip tranziţional

In jurul vârstei de 6 luni odată cu erupţia incisivilor limba ia o poziţie mai posterioară
(înapoia incisivilor), se lăţeşte, porţiunile laterale pătrund între crestele celor două
maxilare, încă edentate. In timpul deglutiţiei, limba rămâne înapoia incisivilor, buzele se
închid, au loc contracţii ale muşchilor mimicii.
In timpul erupţiei caninilor şi molarilor temporari, limba în repaus, pătrunde între
arcadele dentare în regiunile laterale, contribuind la fixarea unei poziţii mandibulare.

Caracteristicile deglutiţiei de tip adult

Este o deglutiţie cu arcadele în contact şi se realizează în următoarele condiţii:
- ingerarea de alimente solide sau păstoase;
- ingerarea de lichide în cantităţi mici;
- deglutiţia salivei.

Prelungirea şi permanentizarea stadiului de deglutiţie infantilă reprezintă o incapacitate a

copilului de a-şi adapta mişcările la noile condiţii, create de erupţia dentară, incapacitate
care poate avea ca şi consecinţa anomalii ale aparatului dento-maxilar.
 Compoziţia chimică a salivei
Saliva este alcătuită din 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat din care 0,2% sunt
substanţe anorganice şi 0,4% sunt substanţe organice.
Dintre substanţele anorganice o pondere mai mare au ionii de sodiu, potasiu,
calciu, magneziu, clor, fosfat şi combinaţiile acestora. Alte substanţe anorganice sunt
prezente în concentraţii reduse, ca de exemplu sulful, bromul, cuprul, iodul, fluorul,
cobaltul.
Sodiul, în saliva "de repaus" reprezintă 8,7-23,9 mEq/l. El provine din plasmă,
fiind secretat activ la nivelul acinului şi resorbit parţial la nivelul ductului striat.
Concentraţia sa prezintă variaţii în funcţie de tipul de glandă implicată în secreţie. Saliva
parotidiană are cea mai înaltă concentraţie de sodiu.
Potasiul, în saliva "de repaus" reprezintă 12 -16 mEq/l faţă de 5 mEq/l în plasmă.
Potasiul este secretat activ la nivel acinar şi tubular, şi concentraţia sa prezintă variaţii în
funcţie de: tipul de glandă implicată în secreţie (este mai concentrat în saliva parotidiană),
debitul secretor şi tipul de stimulare.
Calciul salivar se află într-o concentraţie de 2,3-5,5mEq/l faţă de 5 mEq/l cât este
concentraţia sa în plasmă. El este secretat activ la nivelul acinului. Concentraţia lui în
salivă depinde de tipul de glanda salivară (saliva parotidiană este mai săracă în calciu), de
debitul salivar (concentraţia calciului scade paralel cu mărirea debitului, prin creşterea
contribuţiei parotidei), şi de tipul de stimulare.
Fosfaţii prezintă în salivă concentraţii de două ori mai mari decât în plasmă.
Creşterea debitului salivar se însoţeşte de scăderea concentraţiei fosfaţilor în salivă.
Fluorul se găseşte în concentraţie aproximativă cu cea din plasmă, depinde de
aportul alimentar de fluor, are rol în formarea Fiuorapatitei care asigură rezistenţa
smalţului.

Substanţele organice din compoziţia salivei sunt substanţe azotate – proteice şi

neproteice cât şi substanţe neazotate – glucide, lipide şi vitamine.
Substanţele azotate proteice cuprind: proteine serice, proteine de origine
glandulară şi hormoni salivari.
Proteinele serice cuprind trei mari categorii: imunoglobuline, lactoferină, factori ai
coagulării.
 Imunoglobulinele IgG, IgM apar în salivă printr-un proces de trecere din
sânge in salivă. IgA secretor este sintetizată în glandele salivare.
Imunoglobulinele asigură apărarea antibacteriană prin: aglutinarea
bacteriilor, neutralizarea enzimelor, toxine bacteriene şi virale, previn caria
şi parodontopatia.
 Lactoferina fixează fierul inhibând multiplicarea bacteriilor fero-depente.
 Factori ai coagulării sunt: factorii VII,VIII,IX plasmatici, factorul 3
plachetar.
Proteinele de origine glandulară pot fi împărţite la rândul lor în mai multe
categorii şi anume: enzime, mucine, substanţe de grup sanguin, factor de adredare al
bacteriilor, proteine bogate în prolină.
 Enzimele ca de exemplu:
 -amilază salivară hidrolizează amidonul fiert sau copt până la maltoză trecând prin
stadii intermediare de dextrine;
-lipaza salivară este importantă la sugar datorită descompunerii lipidelor din lapte
-lizozimul distruge mucopolizaharidele din peretele bacteriilor;
-kalicreină- enzimă proteolitică, acţionează asupra kininogenului, formând kinine
(de exemplu bradikinină cu rol vasodilatator, creşte permeabilitatea vasculară, activează
fagocitoza).
 Mucinele sunt glicoproteine cu rol de apărare, lubrefiere, de formare a
bolului alimentar, asigură masticaţia, deglutiţia şi vorbirea, participă la
sistemele tampon salivare.
 Substanţele de grup sanguin. In salivă pot fi secretate antigene H, A, B de
grup sanguin la subiecţii secretori.
 Factorul de agregare al bacteriilor are acţiune agregantă pentru
microorganismele din placa dentară, agregare ce necesită prezenţa calciului
şi un Ph cuprins de la 5 până la 7,5.
 Proteinele bogate în prolină proteina A,C au rol în fixarea calciului salivar.
In categoria hormonilor salivari enumerăm:
 Corticosteroizii, se găsesc liberi în salivă, în concentraţii mai mici decât în
sânge.
 Estrogenii sunt metabolizaţi în glandele salivare, estrona este transformată
în estradiol sub acţiunea unei enzime oxido-reducătoare.
 Hormonii sexuali masculini sunt transformaţi, în glandele salivare, în
metaboliţi mai activi fiziologici.

Substanţe organice azotate neproteice sunt: uree, acid uric,

creatinină, amoniac. Ureea sanguină trece prin difuzie simplă în salivă. Concentraţia ureei
din salivă variază în funcţie de fluxul salivar şi de concentraţia sanguină. Amoniacul
salivar se formează prin dezaminarea aminoacizilor sub acţiunea bacteriilor. Creatinină
din salivă depinde de nivelul sanguin.

Substanţe organice neazotate sunt: glucidele şi lipidele.

Concentraţia glucidelor în salivă depinde de concentraţia sanguină. La diabetici creşte
cantitatea de glucoza în salivă şi lichidul crevicular. Concentraţia lipidelor în salivă este
mică, găsindu-se colesterol şi acizi graşi nesaturati.
Corelaţii între deglutiție și dezvoltarea aparatului dento-maxilar

 Persistența deglutiției infantile la copil și adolescent poate duce la apariția unor

anomalii dento-maxilare.
 Clasificarea tipurilor de deglutiție si perioadele de vârsta caracteristice :
- 0-6 luni: deglutiția de tip infantil.
- 6-12 (18) luni: deglutiția de tranziție.
- peste 1,5 ani :deglutiția de tip adult.
 Caractersiticile deglutiției de tip adult:
- Nou născutul duce limba înainte, prinzând mamelonul între ea şi creasta alveolară
superioară. Partea dorsală a limbii formează un șant longitudinal prin care laptele curge
spre faringe ajutat de contracţiile muşchilor linguali. Atât în repaus cat și în deglutiție
între cele doua maxilare rămane un spațiu vertical, ele rămânând distanțate. Acest fapt
reprezintă elementul caracteristic al deglutiției de tip infantil.
 Caractersiticile deglutiției de tranziție:
- În jurul vârstei de 6 luni, odată cu erupţia incisivilor, intră în acțiune impulsuri
proprioceptive noi care vor modifica treptat comportamentul limbii, în cursul erupției
succesive a dinților (de ex: în timpul deglutiţiei, limba rămâne înapoia incisivilor, buzele
se închid, au loc contracţii ale muşchilor mimicii). Se trece astfel de la etapa deglutiției
infantile la deglutiția de tip tranzițional.
 Caracteristicile deglutiției de tip adult:
- În timpul erupţiei caninilor şi molarilor temporari, limba în repaus, pătrunde între
arcadele dentare în regiunile laterale, contribuind la fixarea unei poziţii mandibulare ce se
va permanentiza prin instalarea unui echilibru de tonus între grupele antagoniste ale
mușchilor mobilizatori ai mandibulei. Se trece astfel la o deglutiție cu arcadele în
contact, matură, de tip adult.
- Deglutiția de tip adult se stabilizează îin condițiile ingerării unei alimentații solide si
păstoase, a lichidelor în cantități mici si a deglutiției de salivă.
 Deglutiția de tip adult se mai numește și deglutiție somatică, iar cea de tip infantil
deglutiție viscerală.

În unele cazuri copii nu fac tranziție de la deglutiția de tip infantil la cea de tip adult ci
efectueaza în continuare deglutiția cu arcadele depărtate si cu interpoziții linguale ceea ce
poate duce la afectarea dezvoltării normale a aparatului dento-maxilar.
 DESCRIEREA ARTICULAŢIEI TEMPORO-MANDIBULARE

Articulaţia temporo-mandibulară (ATM) este considerată cea mai complexă articulaţie din organismul uman
care prin structura particulară participă la realizarea funcţiilor motorii de bază ale sistemului oro-facial:
masticaţia, deglutiţia, fonaţia.
ATM stabileşte legătura mobilă dintre baza craniului şi mandibulă pe de o parte, iar pe de altă parte, permite
mişcările suprafeţei articulare dentare inferioare pe cea superioară în vederea efectuării funcţiilor esenţiale ale
aparatului dento-maxilar.
Mişcarea ATM caracteristică pentru specia umană este o mişcare de translaţie a condilului şi a meniscului,
asociată cu mişcarea de rotaţie a lui în timpul deschiderii şi al mişcărilor de lateralitate.
ATM este singura articulaţie mobilă a aparatului dento-maxilar care vine în raport cu o altă articulaţie, mult
mai mobilă, realizată de dinţi.
1. Suprafeţe osoase
Suprafaţa osoasă articulară craniană este reprezentată de: o porţiune convexă (tubercul articular) și o porţiune
posterioară concavă numită cavitate glenoidă acoperită de un fibrocartilaj.
Suprafaţa osoasă articulară mandibulară este situată pe faţa anterioară a condilului mandibular. Condilul
mandibular prezintă 2 versanţi: unul anterior convex, articular, acoperit cu un strat cartilaginos şi unul
posterior, extracapsular. Cartilajul de acoperire a suprafeţei articulare are o grosime inegală, grosimea maximă
fiind la mijlocul suprafeţei articulare condiliene, iar prin elasticitatea sa protejează osul de şocuri,
amortizându-le.
Cartilajul articular prezintă câteva caracteristici esenţiale:
 structura este specializată pentru mişcări la frecare joasă;
 distribuţie uniformă la încărcare şi transmisie;
 amortizare controlată a şocurilor mecanice.
2. Meniscul articular intercondilian (discul articular)
Meniscul articular se află situat între cele două suprafeţe articulare (condilul temporal şi condilul mandibular)
si are o structură fibro-cartilaginoasă. Mişcările pe care le efectueaza discul articular sunt complexe: în etajul
inframeniscal se realizează mişcările de rotaţie, iar în etajul suprameniscal, mişcările de translaţie.
3. Elementele de unire ale capetelor articulare
Capsula ATM este un manşon fibros cu aspect de trunchi de con ce are baza mare pe perimetrul cavităţii
glenoide, iar baza mică pe conturul suprafeţei articulare condiliene.
Ligamentele ATM sunt reprezentate de ligamentele proprii intrinseci şi ligamentele extrinseci (la distanţă).
Funcţiile ligamentelor sunt:
 întăresc capsula;
 previn mişcările excesive ale condilului;
 previn dislocarea mandibule;
 acţionează ca receptori ai poziţiei articulaţiei.
4. Sinoviala ATM
Sinoviala ATM este un ţesut care tapeteaza capsula articulară. Funcţiile sinovialei:
 este organul sensibil al articulaţiei prin terminaţiile sale, proprioceptive şi dureroase;
 are rol de apărare şi protecţie prin capacitatea macrofagică a celulelor din structura sa;
 are rol de membrană de filtrare prin care trec în lichidul sinovial substanţele din sânge (exemplu: proteine
plasmatice, medicamente antiinflamatorii);
 are rol plastic, umplând golurile dintre suprafeţele articulare în repaus şi spaţiile interarticulare formate în
timpul unor mişcări, permiţând acomodarea acestora la mobilizare;
 are capacitate de regenerare, refăcându-se în câteva luni după extirpare;
 are rol secretor, formând lichidul sinovial
 Examenul macroscopic al salivei

Saliva este produsul de secreţie al celor trei perechi de glande salivare mari (gl.parotide,
gl. submandibulare/submaxilare, gl. sublinguale), precum şi a numeroaselor glande salivare mici
sau accesorii.

Examenul macroscopic al salivei :

 Saliva este un lichid vâscos, spumos, incolor, inodor, filant şi uşor opalescent.
 Debitul salivar : - zilnic se poate recolta intre 1-1,5 l/saliva.
- debitul pe minut : 0,3-0,5 ml.
- în stări de stimulare reflexă, vizuală, olfactivă se pot secreta intre
0,35-1,5-2,3 ml salivă/min.
- în somn secreţia salivară scade la 0,05 ml/min.
 Densitatea salivei : 1002-1012, fiind mai mică decât a plasmei (1027).
 pH-ul salivar cuprins intre 5,7-6,7 (5-8).
- pH-ul creşte în hiperpnee şi în alcaloze
- pH-ul scade în acidoze
- pH-ul salivar se determină folosind hârtia indicator care indică
pH-ul între 0-14. Aceasta se aplică în cele trei zone ale cavităţii bucale,
corespunzătoare locurilor de deschidere ale canalelor glandelor salivare
mari:
- în dreptul celui de-al doilea molar superior- canalul Stenon pentru glanda parotidă.
- lateral de frenul lingual- canalul Wharton pentru glanda submanibulară.
- lateral de frenul lingual – canalul Bartholin pentru glanda sublinguală.
-măsurarea pH-ului se face la jumătate de oră de la igiena cavităţii
bucale şi de la mâncat, fumat etc.
-alcalinitatea salivară favorizează producerea de calculi salivari
care poartă denumirea de sialoliţi.
 Osmolaritatea salivei este între 50-100mOsm/l.

 Secreţia excesivă de salivă = sialoree, apare de obicei în intoxicaţii cu bismut, mercur etc.
 Reducerea secreţiei de salivă = hiposialie, apare în deshidratări. Dacă apare pe o perioadă
lungă de timp duce la uscarea mucoasei bucale, care poartă numele de xerostomie.
Examenul laringelui

I. Examenul subiectiv
Bolnavul poate prezenta:
1. Dispnee, senzație subiectivă de lipsa de aer.
2. Disfonia - este o alterare a sunetului de fond laringian, produsă de modificări
anatomice (malformații, traumatisme, corpi străini, inflamații, tumori), sau de tulburări
funcționale ale musculaturii laringelui.
3. Tusea, când este de obicei uscată şi însoțită de alte semne (disfonie, dispnee).
4. Durerea laringiana este exacerbata de deglutiție, de fonație, și poate iradia spre
ureche.

II. Examenul obiectiv

1. Inspecţia.
Laringele se găsește în mijlocul regiunii cervicale anterioare, delimitată de unghiul
dintre regiunea submandibulară și cervicală, stern și cei doi mușchi sterno-
cleidomastoidieni. Capul bolnavului trebuie să fie într-o uşoara extensie. In stări
patologice, laringele poate fi deplasat lateral, poate fi excesiv de proeminent, putem
întâlni fistule sau adenopatii.
2. Palparea completează informațiile culese la inspecție.
- Palparea reperelor anatomice: în mod normal unghiul cartilajului tiroid se simte ca o
proeminență dură, verticală, mediană. Aripile cartilajului tiroid se palpează între police și
index. Deasupra se palpează o depresiune (membrana tirohioidiană), iar la marginea ei
superioară se poate palpa osul hioid. Sub unghiul cartilajului tiroid se poate palpa o mică
depresiune - este membrana cricotiroidiană, locul unde se practica traheostomia de
extremă urgență. Mai jos, o proeminență dură arată prezenta cartilajului cricoid. Sub
acesta se afla traheea cervicală.
- Mobilizarea laterală a laringelui determină o senzație denumită cracment laringian,
determinată de frecarea acestuia de coloana vertebrală.
- Mobilitatea activă a laringelui și glandei tiroide, care în timpul deglutiției suferă o
ascensiune, prin contracția musculaturii subhioidiene.
- Palparea ariilor ganglionare cervicale.
3. Examenul endocavitar
Laringoscopia indirecta este examenul de rutină. Ea se practică cu ajutorul unei oglinzi de
laringoscopie. Tehnica se realizează cu anestezie de suprafaţă și presupune colaborarea
pacientului.
Laringoscopia directă este o metodă superioară precedentei, laringele văzându-se direct,
dar necesită o preanestezie complexă.
O perfecționare a acestei metode a constituit-o fixarea laringoscopului printr-un sistem de
parghii (laringoscopia în suspensie), care permite medicului utilizarea ambelor mâini.
Sub anestezie generală, prin intubație, se pot efectua intervenții chirurgicale de precizie.
Tehnica fibrei de sticlă a permis utilizarea unui laringoscop flexibil, care se introduce
prin fosele nazale și faringe, până la laringe, la bolnavul sezând, cu anestezie de
suprafață.
III. Examenul funcțional
Se execută concomitent cu examenul fizic, întrucât anumite tulburări funcționale pot fi
constatate la examenul obiectiv (de exemplu o paralizie a unei corzi vocale).

Stroboscopia este o metoda de evidențiere a mișcării corzilor vocale și are importanță în

depistarea defectelor mici de vibrație, în special la cântăreți.

Electromiografia înregistrează potențialele de acțiune neuro-musculare stabilind

diagnosticul diferenţial în cazul imobilizării corzilor vocale.

Electroglotografia, sonografia, sunt metode de înregistrare electronică a sunetelor emise

de laringe. Se folosesc în special în școlile de deficienți auditivi, unde copilul surd învață
să pronunțe sunetele, căutând să imite sunetele produse de profesorul său pe ecranul
osciloscopului.

Probele ventilatorii, foarte utile în pneumologie, nu sunt specifice pentru laringe.

IV. Examinările de laborator

1. Examenul radiologic completează datele culese la examenul clinic. Radiografiile se
execută din profil. Se pot vedea reduceri ale lumenului laringian, distrugeri ale
cartilajelor (tumori, fracturi, supurații), împingerea organelor vecine, etc. Se pot folosi
substanțe de contrast (lichide sau pulberi aspirate). Tomodensitometria computerizata
poate depista unele leziuni care nu apar pe radiografii.

2. Biopsia este un examen curent și obligatoriu ori de câte ori leziunea poate ridica
suspiciunea de cancer. Se practică ori prin laringoscopie indirectă, cu pense curbe, ori
prin laringoscopie directa. O biopsie negativă nu exclude diagnosticul de neoplasm și
adesea trebuie repetată de mai multe ori până se trage o concluzie valabilă.
 EXPLORAREA ELECTROMIOGRAFICĂ ÎN BRUXISM

Bruxismul este definit ca fiind încleştarea involuntară, inconştientă şi excesivă a

dinţilor, sau scrâşnirea dinţilor. Dacă apare în timpul somnului se numeşte bruxism de somn.
Sunt puţini cei care prezintă bruxism în perioada de veghe, atunci când putem vorbi despre
bruxism de trezire.
Deoarece acţiunea nu este conştientă şi pentru că forţa dezvoltată nu este diminuată de
alimente, în timpul bruxismului de somn se pot dezvolta forţe de trei ori mai mari decât cele
din timpul masticaţiei.
Posibilele cauze includ:
 anxietatea, stresul, frustrarea
 tipul de personalitate (agresivă, competitivă, hiperactivă)
 malocluzia
 ca răspuns la durere cu punct de pornire la nivelul urechii sau dinţilor (la copii)
 creşterea gingiei şi a dinţilor (la copii)
 complicaţii ale unor afecţiuni ca boala Huntington sau boala Parkinson
 efect secundar al unor medicamente de uz psihiatric (antidepresive).
Scrâşnirea şi încleştarea dinţilor deteriorează sever smalţul, iar la cei cu bruxism cronic,
dinţii capătă un aspect asemănător unor „cioturi”. Smalţul alb al dinţilor va fi înlocuit progresiv
cu un strat de dentină gălbuie şi moale. Dinţii posteriori capătă o formă turtită ca şi cum ar fi
fost şlefuiţi. Dacă sunt afectaţi dinţii anteriori, va fi distrusă suprafaţa lor de ocluzie. De
asemenea, lipsa smalţului va facilita pătrunderea bacteriilor în porţiunea mai moale a dintelui
cu formarea de cavităţi. Cu timpul, se poate ajunge la necesitatea unor lucrări dentare
complexe.
Bruxismul cronic determină modificări ale fizionomiei persoanei, prezintă adesea
sensibilitate maxilară, dureri maxilare, oboseala muşchilor faciali, cefalee, dureri de gât, dureri
auriculare, hipoacuzie.
Bruxismul poate afecta articulaţia temporo-mandibulară. Adesea apare disconfort sau
durere în articulaţie, jenă dureroasă, clicuri sau trosnete la deschiderea maxilarelor sau în
timpul masticaţiei, precum şi dificultăţi în deschiderea completă a gurii.

Electromiografia (EMG) în bruxism

Electromiografia (EMG) reprezintă o metodă de investigaţie paraclinică care constă în
captarea activităţii electrice a muşchilor scheletici, sub forma potenţialelor de acţiune. După
achiziţia datelor, potenţialele de acţiune sunt amplificate şi vizualizate pe ecranul unui
osciloscop.
Examenul EMG este de două tipuri: de detecţie şi de stimulodetecţie.
a) Electromiografia de detecţie se obţine în urma contracţiei voluntare a muşchiului.
 Electromiografia elementară înregistrează contracţiile de la nivelul fibrei musculare.
EMG elementară nu se foloseşte în practică, fiind utilă în activitatea de cercetare.
 Electromiografia globală investigează muşchii masticatori şi cervicali localizaţi în
planuri anatomice superficiale.
b) Electromiografia de stimulodetecţie este indicată atunci când pacientul nu poate efectua
mişcări voluntare. Stimularea nervului motor se realizează printr-un impuls electric
Investigarea EMG se efectuează în diferite poziţii ale mandibulei şi permite aprecierea forţei
de contracţie musculară, simetria contracţiei muşchilor masticatori de partea stângă şi dreaptă,
precum şi tiparul de activare a acestor muşchi în timpul diferitelor mişcări mandibulare.
Parametrii urmăriţi în examinarea EMG a pacienţilor cu disfuncţia muşchilor masticatori sunt:
 amplitudinea medie a potenţialelor de acţiune;
 frecvenţa spectrală medie a potenţialelor EMG;
 reflexul miotatic maseterin.

1
 Explorarea esofagului

EXPLORAREA MOTILITĂŢII ESOFAGULUI

Înregistrarea presiunii intraluminale esofagiene (manometria esofagiană) este
actualmente utilizată în clinică pentru diagnosticarea unor tulburări de motilitate esofagiană.
Investigaţia se efectuează dimineaţa, pe nemâncate. Sondele manometrice se introduc
pe cale nazală sau bucală până în stomac şi apoi se retrag în trepte de 0,5 cm prin esofag,
determinându-se astfel presiunea bazală şi răspunsul la deglutiţie.

Interpretarea rezultatelor
Înregistrările manometrice intraesofagiene au precizat dinamica modificărilor
presionale:
- imediat după începutul deglutiţiei se observă o mică scădere presională şi de scurtă
durată, mai ales în esofagul superior
- pătrunderea bruscă a bolului în esofag determină o creştere abruptă a presiunii (10
– 15 cm H2O), urmată de un platou presional sau o creştere a presiunii;
- în final se înscrie o undă de presiune pozitivă, monofazică, înaltă, ascuţită care
coboară rapid, reprezentând terminarea contracţiei peristaltice.
Viteza de propagare a contracţiilor peristaltice este de aproximativ 3 cm/sec în 1/3
superioară esofagiana şi de 5 cm/sec în porţiunea distală, scăzînd la 2 cm/sec în vecinătatea
sfincterul esofagian inferior

EXAMENUL RADIOLOGIC
Examenul radiologic rămâne încă cea mai utilizată şi importantă metodă de examinare
şi diagnostic pentru afecţiunile esofagiene. Investigaţia se efectuează în urma administrării
unei substanţe de contrast care poate fi sub formă lichidă (pentru studierea peristaltismului).
Examinarea radiologică esofagiană trebuie executată în timpul deglutiţiei, între deglutiţii
precum şi în poziţii diferite (ortostatism, decubic dorsal, Trendelenburg, ortostatism cu
trunchiul aplecat înainte şi jos).
Esofagul normal, conţinînd substanţă de contrast (sulfat de bariu) apare ca o bandă
opacă uşor sinuoasă, prezentînd două porţiuni îndustate (la nivelul bifurcaţiei traheei şi
deasupra cardiei). Mucoasa esofagului normal prezintă 2 – 4 pliuri longitudinale, vizibile la
examenul în strat subţire.

EXAMENUL ENDOSCOPIC
Diagnosticul corect al afecţiunii esofagiene nu poate fi conceput fără examenul
endoscopic. Ca aparatură se utilizează fibroendoscopul.
Metoda permite examinarea normală cat şi depistarea leziunilor esofagiene.
Incidentele şi accidentele acestei investigaţii sunt rare (perforaţii, hemoragii).

-1-
 FONAŢIA

Laringele este considerat organul fonator propriu-zis, la nivelul său fiind produse
sunetele, prin vibraţia corzilor vocale, odată cu trecerea aerului expirat sub presiune, prin
orificiul glotic. Corzile vocale au rol activ în fonaţie. Ele se apropie reciproc şi se depăr-
tează ca urmare a contracţiei muşchilor proprii şi a muşchilor limitrofi.
Fonaţia este ansamblul de fenomene fiziologice care concură la producerea vocii sub
influenţa stimulul nervos. Se consideră că fonaţia are două faze:
- faza subglotică, în cadrul căreia aerul comprimat de plămân este expulzat prin
laringe făcând să vibreze corzile vocale;
- faza supraglotică când sunetul pătrunde în pavilionul faringo-bucal în care vălul
palatin, limba, buzele şi arcadele alveolo-dentare îi modifică caracteristicile,
transformând sunetul laringian în foneme sau vorbire articulată.

FONEMA reprezintă cea mai mică unitate sonoră care are funcţia de a diferenţia
cuvintele între ele precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Fonaţia este precedată de inspirarea aerului în plămâni.
Vocalele sunt produse direct la nivelul laringelui prin modificări variabile ale poziţiei
corzilor vocale care întrerup coloana de aer, imprimându-i o mişcare vibratorie specifică
pentru fiecare vocală.
Astfel, pentru pronunţia vocalei “a” se îngustează spaţiul dintre epiglotă şi peretele
posterior al faringelui;
pentru pronunţia vocalei “I” se reduce spaţiul de trecere dintre faringe şi baza limbii;
vocala “u” se pronunţă prin împingerea înapoi a bazei limbii;
vocala “o” se formează prin îngustarea în ansamblu a faringelui;
vocala “e” se pronunţă prin îngustarea moderată a spaţiului dintre palat şi faţa dorsală
a limbii.
Producerea consoanelor - prin întreruperea trecerii aerului prin faringe sau cavitatea
bucală, coloana de aer a sunetelor emise de laringe suferă întreruperi în diferite regiuni
ale bucofaringelui producând astfel diferite consoane. După locul întreruperii coloanei de
aer, consoanele se pot clasifica în: bilobiale ("b", "p"), labiodentare ("f", "v"),
dentolinguaie ("d", "t"), linguopalatine sau faringiene ("g", "k"), nazale ("m", "n"),
linguale ("r")

Caracteristicile vocii umane

INTENSITATEA VOCII este proporţională cu amplitudinea vibraţiilor corzilor
vocale. Depinde de: dezvoltarea toracelui şi forţa muşchilor respiratori.
TIMBRUL VOCII: este condiţionat de numărul şi calitatea sunetelor armonice şi de
forma cavităţilor de rezonanţă.
TONUL depinde de frecvenţa vibraţiilor corzilor vocale, de lungimea, grosimea şi
tensiune coardelor.

Fonaţia este influenţată de factori endocrini şi umorali. Astfel STH şi hormonii sexuali
influenţează direct caracteristicile vocii. Mutaţia fiziologică a vocii în perioada pubertăţii
se datorează în special hormonilor sexuali.
Influenţa fonaţiei asupra dezvoltării aparatului dento-maxilar (ADM).

Datorită mișcărilor ţesuturilor moi și dure aderente în timpul fonației se consideră că

aceasta din urmă poate exercita, ca şi în cazul deglutiției de tip infantil, influențe asupra
dezvoltării aparatului dento-maxilar.

În timpul vorbirii apar:

- Modificări de formă şi de calibru ale faringelui.
- Modificări de poziție ale mandibulei
- Modificări de formă, de tonus și de poziție ale limbii cu contacte variablie la boltă și
arcade dentare
- Modificări ale vălului moale
- Modificări de poziție și de tonus ale buzelor și ale obrajilor

Influența fonației asupra ADM mai poate fi privită și din punct de vedere al efectului
exercitat de coloana de aer. Aceasta are un efect mai mare în perioada copilăriei,
presiunea coloanei de aer atinge valori însemnate.

În timpul articulării fonetice normale, limba nu ia sprijin pe incisivii superiori și nu se

interpune niciodată între dinți. Chiar pentru pronunțarea fonemei „d” vârful limbii vine
în contact cu papila incisivă iar marginile ei se lipesc de fața orală a molarilor superiori;
pentru t poziția limbii este foarte asemănătoare.

În comportamentele articulatorii anormale se poate observa:

- Sprijinul limbii pe suprafața palatinală a incisivilor superiori
- Interpoziția limbii către incisivi
- Interpoziția limbii către molari
- Spijinul limbii pe fața linguală a incisivilor inferiori în articularea dentalelor(„t”, „d”,
„l”, „r”, „n”)

S-a sugerat ideea potrivit căreia copilul învață să vorbească servindu-se de mișcări pe
care le știe deja din timpul deglutiției.

Odată inițiat la copilul mic, procesul vorbirii evoluează lent, se dezvoltă, se rafinează și
se adaptează pe parcursul vieții. Vorbirea defectuoasă (îndeosebi în articulare) dată de
semne ca lipsa de foneme, repetarea, bâlbâiala, imposibilitatea pronunțării, trădează o
varietate de cauze disfuncționale psihice sau neuro-motorii.
 Muşchii şi mişcările masticatorii

Muşchii masticatori constituie componenta activă a procesului de masticaţie, asigurând

mişcările mandibulei. Mişcările de coborâre, ridicare, lateralitate, de propulsie şi retropulsie
sunt realizate prin contracţiile succesive ale musculaturii masticatorii principale:
- Muşchii: maseter, fasciculele anterior şi mijlociu ale muşchiului temporal, pterigoidianul
intern, realizează ridicarea mandibulei, creând forţa necesară pentru tăierea, zdrobirea şi
măcinarea alimentelor.
- Muşchii digastric (pântecele anterior), milohioidianul şi geniohioidianul realizează mişcarea
de coborâre a mandibulei, precedată însă de poziţionarea fixă a osului hioid, prin contracţia
muşchilor subhioidieni (omohioidianul, tirohioidianul şi stemohioidianul). La mişcarea de
coborâre a mandibulei, în pârghiile de gradul III, contribuie şi contracţia bilaterala a muşchilor
pterigoidieni externi.
- Contracţia alternativă a pterigoidienilor externi alături de contracţia fasciculului posterior al
muşchiului temporal ipsilateral cât şi a muşchiului digastric (pântecele anterior), milohioidian
şi geniohioidian realizează mişcările de lateralitate ale mandibulei.
- Contracţia simultană a pterigoidienilor interni şi externi realizează mişcările de propulsie ale
mandibulei.
- Muşchii temporali prin contracţia fasciculelor mijlocii concomitentă contracţiei
geniohioidienilor realizează retropulsia mandibulei.
Mişcările mandibulare sunt produse prin contracţia mai multor fascicule musculare cu
apartenenţă diferită. Activităţii muşchilor mobilizatori ai mandibulei li se adaugă în procesul
masticaţiei, contracţia muşchilor orofaciali, orbicularul buzelor şi buccinator, care realizează
închiderea orificiului bucal şi respectiv adaptarea pereţilor laterali ai cavităţii bucale la
conţinutul său.
Un alt grup de muşchi implicaţi în desăvârşirea procesului de masticaţie este
reprezentat de muşchii intrinseci şi extrinseci ai limbii inervaţi de nervul hipoglos şi respectiv
glosofaringian. Limba, prin musculatura sa, participă la introducerea alimentelor între arcadele
dentare, la amestecarea alimentelor cu saliva în vederea formării bolului alimentar şi în final la
împingerea sa în faringe. Rolul activ al limbii nu se limitează la masticaţie, mişcările sale fiind
importante în actul deglutiţiei şi fonaţiei.
Ca urmare a intrării în activitate a componentei osteo-musculare a cavităţii bucale este
posibilă în procesul de masticaţie, prelucrarea mecanică a hranei:
- Tăierea hranei. Prin contracţia fasciculului posterior al temporalului are loc o mişcare de
retropulsie a mandibulei după care, sub acţiunea ridicătorilor, are loc propulsia şi ridicarea
mandibulei, apropiind astfel incisivii şi făcând posibilă tăierea hranei. În final mandibula
revine în poziţia de ocluzie centrată şi ciclul se reia.
- Zdrobirea hranei. Prin contracţia muşchilor ridicători ai mandibulei este efectuată zdrobirea
alimentelor, în principal de către premolari, în finalul acestui timp revenindu-se la ocluzia
centrată.
- Măcinarea hranei. Este realizată prin mişcări de lateralitate alternative, mai ales de către
molari. În timpul masticaţiei deplasarea alimentelor în gură stimulează receptorii bucali, iar
senzaţiile gustative şi olfactive stimulează secreţia salivară, gastrică şi pancreatică, cu rol
benefic în digestie.
 pH-ul salivar

In repaus pH-ul mediu salivar este de aproximativ 6,7 (5,2-7,6), prezentând variaţii în
limite largi (5,6-8).
pH-ul este sensibil la variaţiile fluxului salivar.
După stimularea glandelor pH-ul creşte la valoarea de 8 datorită creşterii bicarbonatului.
pH-ul este crescut la copii, în hiperpnee, alcaloză.
pH-ul scade în efort, în diabet zaharat.

pH-ul salivar depinde de:

a) concentraţia de dioxid de carbon sanguin;
b) alimentaţie (spanacul asigură pH mai alcalin);
c) sisteme tampon salivare:
- bicarbonat - acid carbonic (4,5/1), care se opune acidifierii mediului bucal. Acidul
carbonic în salivă este în concentraţie apropiată de cea din plasmă, depinzând de
presiunea C02.
- fosfat disodic - fosfat monosodic, se opune alcalinizării;
- mucină bazică - mucină acidă. Proteinele datorită caracterului lor amfoter
d) prezenţa anhidrazei carbonice;
e) fluxul salivar mărit duce la creşterea pH-ului.

Capacitatea tampon a salivei prezintă mari variaţii diurne:

- este mare dimineaţa, imediat după spălarea dinţilor, apoi scade repede;
- după masă, creşte în timp de o oră ca apoi să scadă de asemenea într-un interval de
o oră;
- creşte până seara;
- în somn, pH-ul salivei scade.
 Recoltarea salivei

Saliva este un lichid incolor, inodor, transparent, filant, spumos sau opalescent.
Glandele salivare ale omului secretă în 24 de ore, în medie 1000-1500 (2000) ml salivă.
Din totalul secreţiei bazale, submaxilarele contribuie cu 70%, parotidele cu 25%,
sublingualele cu 4%, glandele diseminate cu 1%. În perioadele digestive secreţia salivară
creşte, iar în perioadele interdigestive este redusă.
Recoltarea salivei se poate realiza fie in condiţii de stimulare, fie in lipsa acestora.
Stimularea se realizeaza la alegere prin masticaţia unei substanţe inerte (guma de
mestecat, parafina) sau cu ajutorul stimularii gustative (aplicare de acid citric pe suprafaţa
linguala).
Recoltarea salivei nestimulate va fi influenţata de:
- gradul de hidratare al organismului
- poziţia corpului
- momentul recoltarii
La om, saliva se recolteaza pentru determinarea unor compuşi
anorganici/organici, agenţi microbieni, virali, fungi sau a unor markeri utili in evaluarea
starii de sanatate orală sau generală. Saliva recoltată se supune examenului fizic, chimic
si microscopic.
Recoltarea salivei se face folosind două metode:
-drenajul – se colectează saliva care se scurge de pe buza inferioară, timp de 5 min, la un
pacient care are narinele obstruate şi face respiraţie orală.

-sucţiunea (Metoda Holmes) – recoltarea se face folosind o pompă de vid, saliva fiind
fiziologic constanta.

Saliva se mai poate recolta separat din canalul propriu al fiecărei glande salivare
mari folosind capsule diferite.
Recoltarea salivei este importanta datorită rolului pe care aceasta îl joacă in
digestia orală si în menţinerea sănătăţii orale.
 Reflexele şi actul reflex

Reflexul este legătura obligatorie între excitarea unei suprafeţe senzitive sau
senzoriale şi o anumită reacţie efectorie. Mai poate fi definit ca transformarea unei
stimulări senzitive sau senzoriale, într-o reacţie efectorie, fără participare conştientă.
Forma fundamentală a activităţii sistemului nervos este actul reflex. Actele
reflexe nu se fac cu participarea conştiinţei. Participarea conştiinţei la actele reflexe poate
fi cel mult secundară. Actul reflex trebuie considerat ca modul fundamental de integrare
funcţională unitară a organismului animal şi de integrare a acestuia în mediul său de
viaţă. Astfel excitanţii din mediul extern pot fi consideraţi ca factori ce determină reacţii
de integrare, de adaptare ale organismului în mediul său de viaţă.
Pentru realizarea unui act reflex, este absolut necesară prezenţa unui arc reflex.
Arcul reflex reprezintă totalitatea elementelor anatomice, care participă la un act reflex.
Arcul reflex este înnăscut.
Arcul reflex presupune existenţa următorilor componenţi anatomici:
- un receptor: format din terminaţii nervoase senzitive;
- o cale aferentă: formată din fibre nervoase aferente;
- un centru nervos: locul unde se realizează legătura funcţională între neuronul aferent şi
cel eferent
- o cale eferentă: reprezentată de fibrele eferente, care conduc influxurile nervoase de la
centri la efectori
- un efector: organele care produc reacţia de răspuns (muşchii striaţi, muşchii netezi,
aparatele secretoare).
Există reflexe simple, monosinaptice (ex. reflexul miotatic), dar majoritatea
arcurilor reflexe sunt polisinaptice, conţinând unul sau mai mulţi neuroni intercalaţi.
Arcurile reflexe, rămân nemodificate pe tot parcursul vieţii. Arcurile reflexe pot fi
asociate sau urmate şi de senzaţii conştiente. Multe acte reflexe se desfăşoară, fără să
devină conştiente: clipitul, reflexele respiratorii, reflexele circulatorii, etc.

Reflexele pot fi clasificate atât după poziţia receptorilor, cât şi în raport cu

organul efector. Astfel după poziţia receptorilor, reflexele se clasifică în:
- reflexe exteroreceptoare (exteroceptoare): care se produc în urma excitării organelor de
simţ, şi în mod obişnuit sunt reacţii complexe. Ex.: întoarcerea capului la lumină sau la
sunet; secreţia de salivă după introducerea în gură a unui aliment; strănutul în urma
inflamării mucoasei nazale;
- reflexe proprioreceptoare (proprioceptoare): sunt caracterizate prin faptul, că
receptorul este localizat în organul efector (fusul neuromuscular, fusul neurotendinos
Golgi) sau în articulaţii. Ex.: reflexul rotulian;
- reflexe interoreceptoare (interoceptoare): sunt declanşate de excitarea receptorilor din
interiorul organismului. Ex.: reflexele presoare şi depresoare, declanşate de excitarea
zonelor reflexogene; voma, provocată de excitarea mecanică sau chimică a receptorilor
din mucoasa faringiană sau peretele stomacului; reflexul micţiunii; reflexul defecaţiei;
reflexul pilorului, etc
Reflexele masticatorii.
Masticaţia este un proces parţial voluntar, aflându-se sub controlul sistemului
nervos şi având la bază reflexe necondiţionate şi condiţionate.
În realizarea reflexelor masticaţiei sunt implicaţi în primul rând receptorii din
cavitatea bucală: receptori tactili - presionali, termici şi dureroşi.
Presoreceptorii sunt răspândiţi de asemeni şi în parodonţiu, fiind sensibili la
presiunea exercitată de către alimente asupra dintelui în timpul masticaţiei.
Importanţi în reglarea masticaţiei sunt şi receptorii situaţi în fusurile
neuromusculare, în muşchii masticatori (receptori Golgi) şi în articulaţia temporo-
mandibulară. Toţi aceştia sunt stimulaţi de tensiunea creată în timpul masticaţiei în
muşchi, tendoane şi capsula articulară.
Succesiunea de ridicări şi coborâri ale mandibulei este realizată printr-un lanţ de
reflexe, acestor mişcări alăturându-li-se şi mişcările de lateralitate, propulsie şi retropulsie
mandibulară ce concură la prelucrarea mecanică a alimentelor.
Actul masticaţiei este declanşat de introducerea alimentelor în cavitatea bucală, care
vor stimula receptorii gustativi, tactili, termici, dureroşi şi proprioreceptorii de la acest
nivel. Aferentele ce pornesc de la aceşti receptori sunt transmise pe calea nervilor facial
şi glosofaringian, iar stimularea receptorilor tactili şi proprioceptivi sunt transmise prin
nervii linguali - ramuri ale trigemenului.
Reflexul de ridicare a mandibulei este bineuronal, monosinaptic, iar reflexul de
coborâre a mandibulei este multineuronal polisinaptic, cu neuroni intercalări situaţi în
nucleul supratrigeminal.
Complexitatea procesului de masticaţie constă în faptul că el se află sub influenţa
unor centri nervoşi (cerebel, nuclei bazali, nudei amigdalieni, nudei hipotalamici) cât şi
sub influenţe corticale motorii demonstrate de absenţa masticaţiei la nou-născut şi
instalarea ei în urma procesului de învăţare.
Masticaţia este deci un act parţial voluntar, realizat prin coordonarea activităţii
diverselor grupe musculare, aflat sub controlul sistemului nervos şi având la bază reflexe
necondiţionate şi condiţionate.
REGLAREA SECREȚIEI SALIVARE

→ Secreția salivară este continuă, dar mai abundentă dupa ingerarea de alimente.
Stimularea secreției salivare se face pe cale nervoasă prin mecanisme reflexe (condiționate și
necondiționate); glandele salivare sunt lipsite de control umoral, dar anumiți hormoni le pot
influența activitatea.

Reflexe necondiționate:
‐ sunt declanșate de stimularea de către alimente a receptorilor gustativi, tactili, termici, dureroși
din cavitatea bucală
‐ calea aferentă o constituie fibre senzitive ale nervilor facial, glosofaringian, vag → nucl. solitar
‐ Centrii nervoși sunt: nucleii salivari superiori și inferiori situați în formațiunea reticulată
bulbopontină
‐ calea eferenta ‐ fibre nervoase simpatice și parasimpatice care diferă pe următoarele tipuri de
glande:

parasimpatică:
pentru parotidă:
origine – nucleu salivator inferior din bulb
fibre preggl – se atașează nervului IX
sinapsa – ggl otic
fibre postggl
efectori – glanda parotidă
pentru glanda sublinguală și submaxilară:
origine – nucleul salivator superior din punte
fibre preggl – se atașează nervului VII
sinapsa – ggl submaxilar
fibre postggl – nervul coarda timpanului
efectori – glande sublinguale și submaxilare
simpatica: este comună celor 3 tipuri de glande salivare:
origine – coarnele laterale ale măduvei toracale C8‐T2
fibre preggl – se atașează nervilor spinali T1‐T3 și părăsesc maduva
urmeaza ramurile comunicante albe
sinapsa – ggl cervicali superiori (lanț simpatic paravertebral)
fibre postggl – urmează ramura comunicantă cenușie și formează nervi micști și plexuri
perivasculare care se distrubuie la efectori
efectori – parotidă, sublinguală, submaxilară

Stimularea secreției salivare prin mecanisme centrale:

în asfixie – centrii salivari sunt excitați de sânge cu CO2
în alte circumstanțe → greață însoțită de salivație sau emoțiile puternice,
centrii salivari primesc impulsuri de la structuri nervoase superioare: centrii foamei, ariile
subcorticale (auz, văz, miros), amigdala și istmul limbic.

Hormoni ce pot influența secreția salivară:

aldosteronul – influențează schimburile de Na și K
STH – rol în troficitatea acinilor glandulari
PTH – controleaza Ca2+
ADH – scade debitul salivar

Variațiile secreției salivare:

creșterea secreției salivare = sialoree
scăderea secreției salivare = hiposialie

Fiziologice: cresc în graviditate

scad în efort, emoții, teamă

Patologice: cresc în ulcerații bucale, afte, carii, tumori bucale

scad în febră, deshidratare, boli autoimune

Efectele stimularii parasimpatice: apar prompt, rapid, datorită acetilcolinei care difuzează rapid
Constau în:
→ vasodilatație la nivelul glandelor
→ secreție salivara crescută: abundentă, seroasă, fluidă, bogată în enzime
→ Blocarea receptorilor muscarinici cu atropină, urmată de stimularea în continuare a PS
produce vasodilatație de durată (fără creșterea volumului de salivă).
→ PS eliberează kalikreină → kininogen → lizilbradikinină → bradikinină →substanță puternic
vasodilatatoare.
Sectionarea PS ‐> hipersecreție salivară paralitică

Efectele stimularii simpaticului:

→apar tardiv
→ constau în: producerea unei salive vâscoase, bogată în mucus, K+, HCO3‐
→ volum redus
→ scăderea secreției salivare
→ constricția celulelor mioepiteliale din jurul ductelor intercalare cu rol în expulzarea salivei

Reflexele condiționate:
→ sunt dobândite, învățate, explicând stimularea secreției salivare la vederea, mirosul, gândul
anumitor alimente
→ legături temporare la nivelul sistemului nervos între zone de proiecție a centrilor salivari și
zonele de proiecție auditivă, vizuală, olfactivă.
ROLURILE SALIVEI:

→ rol digestiv: intervine în degradarea glucidelor (amilaza) și a trigliceridelor (lipaza)

→ facilitează procesele de masticație și deglutiție (înmoaie fragmentele alimentare datorită

conținutului în apă și în mucină care duc la formarea bolului alimentar)

→ solubilizează (dizolvă) substanțele conținute în alimente, favorizând stimularea receptorilor

gustativi și formarea senzațiilor gustative cu rol în intensificarea secrețiilor digestive (gastrice și
intestinale).

→ Protejează mucoasa bucală de acțiunea corozivă a unor substanțe chimice sau de variațiile
termice ale alimentelor

→ îndepartează resturile alimentare și celulele descuamate de pe gingii și dinți care sunt un

mediu bun de cultură → infecții.

→ rol antiseptic și antibacterian prin: lizozim, lactoferina, IgA, KSCN

→ menține echilibrul acidobazic prin sistemele tampon

→ menține echilibrul hidric → cantitatea de salivă secretată e direct proportională cu starea de

hidratare a organismului → deshidratare (febra → scade secreția salivară → uscaciunea gurii →
sete)

→ umectarea mucoasei bucale și a faringelui → inhibă senzatia de sete temporar → previne

suprahidratarea

→ rol excretor:
 prin salivă se elimină substanțe toxice ca: uree, acid uric dar și produși de metabolizare ai
unor alimente
 se mai elimină: alcool și droguri, metale grele: Pb în saturnism (intoxicația cu Pb). El se
depune pe gingie => lizereu gingival brun. Alte metale grele: Hg, Bi, I.
 virusuri: al rabiei sau turbării, al poliomielitei, gripale și paragripale

→ rol în vorbirea articulată: menține elasticitatea și suplețea mucoasei. Uscaciunea gurii

împiedică vorbirea

→ rol endocrin: conține un hormon salivar numit parotina