SÂNGELE

Sângele este un țesut conjunctiv format din diverse tipuri de celule suspendate într-o matrice lichidă
denumită plasmă. Putem deosebi astfel, două componente majore ale sângelui:

 Plasmă
 Elemente figurate (celule – hematii, plachete sanguine și leucocite)

Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui, al organelor hematoformatoare și a patologiei asociate,

se numește hematologie.

Existența sistemului cardio-circulator și a sângelui în mod deosebit poate fi explicată prin faptul că
țesuturile organismului sunt formate din numeroase straturi de celule. Astfel, schimburile de nutrienți și
eliminarea produșilor reziduali nu se poate realiza prin procese de difuziune. O altă explicație poate fi
asociată necesității prezenței oxigenului pentru producerea energiei (ATP). Mecanismele anaerobe de
sinteză a ATP-ului sunt ineficiente și nu pot acoperi necesarul de funcționare al organismului.

FUNCȚIILE SÂNGELUI

Funcția de transport
 Transportul gazelor respiratorii (oxigen și dioxid de carbon – legat de hemoglobină sau dizolvat în
plasmă)
 Transportul nutrienților absorbiți în timpul digestiei
 Transportul hormonilor (semnalare celulară – vezi curs 1)
 Transportul produșilor reziduali – în scopul eliminării acestora din organism (urină, fecale,
transpirație, respirație, salivă etc.)
 Transportul căldurii – pentru menținerea temperaturii interne

Funcția de reglare
 Menținerea homeostaziei în organism
 Reglarea pH-ului – sistemele tampon
 Reglarea temperaturii – vasoconstricție sau vasodilatație și transportul căldurii
 Reglarea presiunii osmotice prin menținerea valorilor de electroliți și proteine

Funcția de protecție
 Asigurată de celulele sistemului imun: celule fagocitare și celule ce produc anticorpi
 Asigurată de proteinele sângelui – ex. interferonul
 Menținerea homeostaziei prin procesul de coagulare – prevenirea pierderilor maselor de sânge
 PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SÂNGELUI

Culoarea
Este dată de hemoglobină și variază în funcție de starea chimică a acesteia.

 Roșu închis – oxihemoglobină – hemoglobină încărcată cu oxigen

 Roșu închis – sânge slab oxigenat (60% saturație cu oxigen)
 Roșu deschis – carboxihemoglobină – hemoglobină încărcată cu monoxid de carbon
 Brun ciocolatiu – methemoglobină – hemoglobina suferă procese de oxidare (de la fier feros – la
fier feric), fiziologic în cantități mici. În situații patologice afectează starea de sănătate deoarece
methemoglobina nu poate fixa oxigen. O încărcare de 70% cu methemoglobină este incompatibilă
cu viața.

Plasma, sau partea lichidă a sângelui este de culoare galbenă (galben deschis) și este dată de prezența
bilirubinei. La cabaline, culoare plasmei va fi mai închisă deoarece bilirubina este întâlnită în cantități mai
mari.

Gust și miros
Gustul sângelui este dat de sărurile dizolvate în plasmă și de fierul din compoziția hematiilor. Gustul
sângelui este ușor sărat și metalic.

Mirosul sângelui nu este specific și este dat de acizii grași volatili dizolvați în plasmă. În unele situații
patologice, mirosul sângelui se poate modifica, întâlnindu-se miros fructat, de amoniac etc.

Mirosul metalic asociat sângelui poate fi întâlnit în momentul în care sângele ia contact cu pielea. Lipidele
de la nivelul țesutului vor produce oxidarea fierului din compoziția hemoglobinei, ceea ce va permite
perceperea mirosului metalic.

Greutatea specifică
Greutatea specifică a sângelui variază foarte mult în funcție de compoziția sângelui. Valorile obișnuite sunt
între 1,042 și 1,060.

Greutatea specifică variază în funcție de numărul de elemente figurate și concentrația solviților din
plasmă. Diferențe foarte mari se pot observa și în funcție de specie sau sex.

Greutatea specifică poate să crească sau să scadă în diferite patologii. Ex. crește în poliglobulii și
hiperproteinemii și scade în anemii și hipoproteinemii.
Temperatura
Temperatura sângelui este asemănătoare cu cea a organismului. Se pot înregistra variații în funcție de
topografie organelor. Se va întâlni o temperatură maximă la nivelul hilului hepatic și o temperatură
minimă la nivelul vascularizației scrotului.

Vâscozitatea
Vâscozitatea este o proprietate hemodinamică și reprezintă proprietatea unui fluid de a se opune
deformărilor ce nu constituie reduceri ale volumului lor, prin dezvoltarea unor eforturi unitare. Cele mai
importante eforturi generate sunt eforturile tangențiale ce apar între straturile de fluid. Acest eveniment
va determina apariția unei curgeri laminare a sângelui.

Această curgere laminară va permite curgerea mai rapidă în centrul vasului și curgerea mai lentă a
stratului de sânge din apropierea peretelui vasului de sânge. Acest lucru este important pentru că
facilitează schimburile de gaze respiratorii.

Vâscozitatea sângelui este influențată de numărul de hematii și cantitatea de proteine dizolvate în plasmă.
Are o importanță deosebită în stabilirea presiunii sângelui. Cu cât sângele este mai vâscos, cu atât cordul
trebuie să dezvolte o forță mai mare de contracție pentru a realiza un transport eficient al sângelui în
organism.

Vâscozitatea se măsoară cu ajutorul vâscozimetrelor iar valoarea fiziologică variază în funcție de specie și
are valori între 3,5 – 5,5 cP (centi Poise).

Osmolaritatea și presiunea osmotică

Osmolaritatea este influențată de numărul de molecule active osmotic din plasmă. Aceste molecule active
sunt reprezentate de Na, Cl, bicarbonat, glucoză și uree. Osmolaritatea se măsoară în mOsm/L sau
mOsm/kg și are o valoare de 280-310 mOsm/kg pentru carnivore.

Presiunea osmotică reprezintă forța hidrostatică produsă de solviții unei soluții aflate într-un spațiu divizat
de o membrană semipermeabilă. Presiunea osmotică se măsoară în mmHg sau kPa (kilo Pascali) și are o
valoare de 21-25 mmHg la carnivore.

Volemia
Volemia reprezintă cantitatea totală de sânge din organism. Aceasta nu poate fi determinată în mod direct
(exsanguinarea unui organism va duce la eliminarea a aproximativ 60% din volumul total de sânge – va
rămâne un volum mare de sânge în capilare și în organele de rezervă).

Volemia poate fi calculată cu ajutorul unei formule și este specifică pentru fiecare specie în parte.
Calcularea volemiei este necesară pentru determinarea cantității de sânge ce poate fi recoltată de la un
animal pentru a nu produce anemii cu origine iatropatică.
Volemia se exprimă în mL/kg iar volumul de sânge raportat la masa corporală a unui individ este de 7-9%
pentru speciile de animale domestice. (tabel atașat separat în secțiunea de materiale pentru curs)

pH-ul sângelui
pH-ul este invers proporțional cu concentrația ionilor de hidrogen și trebuie să se mențină în limite foarte
strânse în jurul valorii de 7,4. Sângele venos are un pH mai scăzut decât cel arterial datorită concentrației
mai mari de dioxid de carbon.

Sângele arterial are un pH între 7,36 – 7,44 iar sângele venos 7,33 – 7,41. Aceste limite de valori au o
importanță deosebită pentru diagnosticul acidozei și alcalozei întâlnite în evoluția unui număr foarte mare
de patologii.

Scăderea pH-ului sub valoare de 7 va duce foarte rapid la instalarea comei urmată de moartea animalului,
la fel și creșterea pH-ului peste valoarea de 7,6 – 7,8. O valoare a pH-ului de 8 este de asemenea
incompatibilă cu viața. pH-ul sângelui poate fi măsurat cu ajutorul unui pH-metru de precizie.

În situații fiziologice, pH-ul poate varia ușor:

 Alcaloză postprandială – datorată eliberării digestive de bicarbonat

 Alcaloză respiratorie – indivizii tineri
 Acidoză respiratorie – acumulare de dioxid de carbon la indivizii bătrâni – asociate schimbului
ineficient de gaze respiratorii
 Acidoză de somn – încetinirea frecvenței respiratorii și acumularea de dioxid de carbon

pH-ul sângelui trebuie menținut într-un interval de valori stricte deoarece influențează în mod direct
afinitatea hemoglobinei pentru oxigen, menținerea structurii proteinelor și menținerea proceselor
biochimice (ex. activitatea enzimatică).

Menținerea unui pH optim este realizată cu ajutorul sistemelor tampon:

 Sistemul bicarbonat-acid carbonic

CO2 + H20 – H2CO3 – HCO3 + H

Ex: Odată cu scăderea pH-ului, organismul va acționa conform principiului Le Chatelier (când există
modificări de concentrație, presiune sau temperatură, un sistem aflat în echilibru va reacționa într-un mod
prin care să revină la starea inițială), astfel va crește în mod reflex frecvența respiratorie pentru a elimina
dioxidul de carbon și a împiedica formarea acidului carbonic.

 Sistemul proteic

Proteinele sunt formate din aminoacizi, respectiv grupări cu sarcină pozitivă și grupări carboxil cu sarcină
negativă. Aceste grupări pot lega ioni de hidrogen și grupări hidroxil pentru menținerea pH-ului. Practic,
2/3 din puterea tampon a sângelui este asociată sistemului proteic.
  Sistemul fosfat

Are o importanță deosebită pentru reglarea mediului intracelular și reglarea pH-ului în tubii renali. Acest
sistem utilizează fosfatul dihidrogen (H2PO4) și hidrogen fosfat (HPO4).

HEMATOPOIEZA

Reprezintă procesul de producerea a celulelor ce intră în compoziția sângelui. Se pot deosebi două tipuri
de hematopoieză:

- Hematopoieză primitivă – asociată cu viața intrauterină – este caracterizată de o diferențiere

limitată, cu producerea hematiilor și a celulelor fagocitare (asigurarea schimburilor de gaze
respiratorii și a protecției locale). Aceasta începe la nivelul învelitorilor fetale, apoi se extinde
treptat la splahnopleura para-aortică, urmată de ficat, timus și splină, pe măsura dezvoltării
treptate a organelor.
- Hematopoieza definitivă – caracterizată prin producerea tuturor tipurilor de celule cu origine
hematogenă, și este realizată în măduva osoasă hematogenă, splină și limfonoduri.

În condiții patologice, atunci când nevoile organismului nu pot fi asigurate de organele hematoformatoare
se va întâlni și hematopoieza extramedulară în organe precum splină, ficat, limfonoduri, uter, iris etc.

Hematopoieza de la nivelul măduvei osoase hematogene este localizată în principal la nivelul oaselor late,
dar și la nivelul oaselor lungi în regiunile spongioase ale osului. Cantitatea de țesut hematopoietic scade
odată cu vârsta, iar măduva osoasă hematoformatoare (roșie) este înlocuită cu măduvă galbenă bogată
în țesut adipos. La unele specii precum șoarecii, măduva hematogenă este întâlnită doar la nivelul oaselor
lungi.

Procesul de hematopoieză pornește de la un singur tip de celule. Celulele stem hematopoietice au

capacitate de replicare (pot realiza clone identice) și capacitate de diferențiere (se divid și se transformă
în celule specializate din care vor rezulta diverse linii celulare distincte).
În imaginile de mai sus se pot observa două aspecte distincte ale măduvei osoase hematogene. În stânga
este prezentat aspectul histologic necesar pentru evaluarea arhitecturii măduvei hematogene (gradul de
poluare cu celule și dispunerea acestora). În dreapta este prezentat aspectul citologic ce permite
aprecierea caracteristicilor individuale ale diferitelor tipuri de celule hematopoietice.

În imaginea de mai sus este ilustrată o schemă simplificată și incompletă a procesului de hematopoieză în
care se poate evidenția diferențierea celulei stem hematopoietice (CSH) în două linii distincte –
progenitori limfoizi și progenitori mieloizi.

Eritropoieza
Reprezintă procesul de proliferare și diferențiere progresivă a celulelor stem hematopoietice în hematii.
Se pot distinge două tipuri de eritropoieză:

- Eritropoieză bazală – fenomen fiziologic cu rol în menținerea masei eritrocitare prin înlocuirea
hematiilor senescente
- Eritropoieză de stres – răspunsul organismului la un stimul anemiant precum hemoragii
(pierderea unei mase de sânge), hemoliză (distrugerea hematiilor) și gestație.

Reglarea procesului de hematopoieză este dirijat de gradul de oxigenare al țesuturilor și este reglat în
principal sub acțiunea eritropoietinei (EPO) – secretată în principal la nivel renal. Alți factori cu rol în
reglarea eritropoiezei sunt:
 - Factorul de creștere insulin-like 1
- Glucocorticoizii
- Interleukinele 3 și 6 (IL3 și IL6)
- Androgenii, tiroxina, hormonul de creștere (cresc secreția de EPO)
- Estrogenul (scade secreția de EPO)
- Trombopoietina
- Etc

Procesul de eritropoieză pornește de la CSH care se diferențiază în progenitorul comun eritrocitar-

megacariocitar. Din acest progenitor comun pentru linia eritrocitară și trombocitară se diferențiază
celulele BFU-E (burst-forming unit-erythroid) și CFU-E (colony forming unit-erythroid). Primul tip de celulă
ce poate fi distins din punct de vedere morfologic este rubriblastul, urmat de prorubricit, rubricite și
metarubricit. Metarubricitele reprezintă ultimul precursor eritrocitar nucleat. Odată cu eliminarea
nucleului se formează reticulocitele care apoi vor deveni hematii mature.

În măduva osoasă hematogenă, precursorii eritroizi sunt dispuși sub formă de insule cu prezența unui
macrofag central. Macrofagul are rol de control și reglare pentru dezvoltarea hematiilor noi. Va fagocita
hematiile necorespunzătoare și va ceda fier pentru sinteza intracelulară de hemoglobină.

Granulopoieza
Reprezintă procesul de proliferare și diferențiere progresivă a leucocitelor granulocitare. Acestea au ca
progenitor celule mieloidă progenitoare care se diferențiază într-un progenitor comun pentru granulocite,
respectiv mieloblastul. Celulele mature întâlnite în sângele periferic sunt neutrofilele, eozinofilele și
bazofilele.

Hematopoieza monocitelor și celulelor dendritice

Aceste celule alcătuiesc sistemul fagocitar mononuclear – monocite, macrofage și celule dendritice.
Procesul de hematopoieză pornește de la CSH care se diferențiază ulterior în promonoblast, promonocit
și în final în monocit. Monocitele la rândul lor se pot diferenția în macrofage și celule dendritice. Aceste
două tipuri celulare vor migra în țesuturile periferice pentru a asigura imunitatea locală.

Macrofagele pot fi de tip inflamator (diferențiate în momentul declanșării unui eveniment imun) sau
macrofage tisulare (celule ce asigură protecția locală permanentă a țesuturilor și asigură îndepărtarea
celulelor moarte). Macrofagele tisulare sunt: celulele Kupffer (de la nivel hepatic), macrofagele alveolare
(de la nivel pulmonar), osteoclastele (de la nivelul osului), microglia (de la nivelul țesutului nervos),
macrofagele splenice, histiocitele (din țesutul conjunctiv).

Un alt tip de celulă dendritică are origine limfoidă și are ca celulă progenitoare celula comună liniei
limfocitare.
 Trombopoieza
Procesul de formare a plachetelor sanguine pornește de la diferențierea CSH sub acțiunea factorului Steel
și a trombopoietinei. Celula stem se diferențiază în progenitorul comun eritroid-megacariocitare, apoi în
megacariocite imature și mature. Formarea plachetelor sanguine la mamifer are loc prin fragmentarea
megacariocitului.

În imaginea de mai sus, puteți observa în partea stângă un megacariocit, celulă cu dimensiuni foarte mari
citoplasmă abundentă cu numeroase granulații și nucleu lobulat.

Limfopoieza
Procesul de diferențiere a limfocitelor este inițiat la nivelul măduvei osoase hematogene prin
diferențierea CSH în celule stem limfoide. Acestea celule progenitoare se diferențiază apoi în limfocite T
(în timus), limfocite B și celule NK (natural killer). Aceste tipuri de celule au roluri foarte importante în
asigurarea imunității organismului.

În imaginea de mai jos puteți observa o schiță completă a procesului de hematopoieză

 HEMATIILE

Cunoscute și sub denumirile de globule roșii, elemente figurate roșii, eritrocite și în literatura străină și în
cadrul analizelor medicale – RBC – red blood cells.

Hematiile sunt celule anucleate (la mamifere) și nucleate la păsări, reptile, amfibieni și pești. Hematiile
anucleate au formă caracteristică și compoziție specifică:

- 61% apă
- 32% proteine
- 7% carbohidrați
- 0,4% lipide

Menținerea formei și proprietăților hematiilor este legată în mod direct de compoziția celulei. Membrana
celulară este asemănătoare cu cea a altor tipuri de celule, observându-se prezența bistratului lipidic și al
proteinelor de transport membranar. O schimbare a compoziției membranei celulare va duce la
modificarea formei celulei și la afectarea funcționalității acesteia.
Forma celulei este menținută cu ajutorul proteinelor citoscheletale care sunt dispuse sub formă de rețea
și sunt ancorate la membrana celulară. Această rețea este formată din ankirină, actină, proteină de bandă
3 și spectrină.

Vâscozitatea mediului intern al celulei este dată de prezența hemoglobinei și menținerea unui echilibru
între apă și ioni.

Hemoglobina
Reprezintă o proteină pigmentară cu rol în respirația celulară. Este un complex proteic de porfirină și fier.
O moleculă de hemoglobină este formată din patru lanțuri polipeptidice (2 lanțuri α și 2 lanțuri β) ce au în
centru câte o formațiune hem (protoporfirină cu fier dispus central).

Lanțurile polipeptidice sunt diferite în timpul dezvoltării embrionare și în primele zile de viață
extrauterină. Hemoglobina fetală are 2 lanțuri α și 2 lanțuri ε, iar hemoglobina fetală are 2 lanțuri α și 2
lanțuri γ. La rumegătoare în primele săptămâni de viață se poate întâlni atât hemoglobină adultă cât și
fetală.

Se pot deosebi:

- Oxihemoglobină – încărcată cu oxigen

- Deoxihemoglobină – când eliberează o parte din oxigenul transportat
- Carbaminohemoglobină – hemoglobină legată de dioxid de carbon (doar ¼ din dioxidul de carbon
este transportat sub formă legată de hemoglobină)

Ciclul de viață al hematiilor

Pentru realizarea eritropoiezei sunt necesari anumiți nutrienți. Printre aceștia amintim:

- Fier – obținut în cantități importante din alimentație și stocat în măduva osoasă, ficat și splină sub
formă de feritină și hemosiderină. Fierul intră în structura hem-ului din compoziția hemoglobinei.
- Cupru – utilizat pentru sinteza proteinelor cu rol în transportul fierului – hefaestină și
ceruloplasmin
- Zinc – rol în sinteza hem-ului
- Vitaminele din complexul B – B12 și B9 – rol de coenzime pentru sinteza ADN-ului

Formele celulare întâlnite în mod fiziologic în sângele periferic sunt: hematii mature, reticulocite și hematii
nucleate (metarubricite).

Metarubricitele pot fi întâlnite în mod fiziologic într-un număr foarte mic la speciile cu un turn-over rapid
al hematiilor. La restul speciilor, prezența hematiilor nucleate indică prezența unui proces regenerativ cu
origine patologică.

Reticulocitele reprezintă forme eritrocitare tinere, lipsite de nucleu, cu citoplasmă mai închisă la culoare
și cu dimensiuni mai mari decât hematiile mature. Acestea pot fi lobulate și pot prezenta invaginații și
vacuole.

Reticulocitele prezintă organite celulare cu rol în sinteza de hemoglobină. Un reticulocit va avea doar 70-
80% din cantitatea de hemoglobină întâlnită într-o hematie matură. La majoritatea speciilor domestice,
reticulocitele rămân în circulație timp de 3-4 zile după expulzarea din măduvă, după care se diferențiază
în hematii mature.

Reticulocitele pot fi puse în evidență cu ajutorul unei colorații speciale precum albastru de cresil briliant.
Această colorație are rolul de a precipita ARN-ul ribozomal și organitele celulare pentru a le pune în
evidență. Se pot deosebi două tipuri de reticulocite: agregate (forme mai tinere) și punctate (forme mai
mature).

Evidențierea acestor tipuri de reticulocite are importanță clinică la pisică unde reticulocitele agregate
persistă circa 12 ore în plasmă, iar reticulocitele punctate persistă 10-12 zile și pot reprezenta chiar și 10%
din populația totală de hematii. Distingerea celor două tipuri de reticulocite poate ajuta la identificarea
evoluției unui proces regenerativ.

Reticulocitele nu se întâlnesc în mod fiziologic în sângele periferic de rumegătoare și cal. La ecvine,

reticulocitele nu sunt prezente nici în cazul unui răspuns regenerativ. Pentru evaluarea răspunsului
regenerativ la această specie, este necesară examinarea măduvei osoase hematogene.

Identificarea și numărarea reticulocitelor au importanță clinică în stabilirea unui diagnostic și pot fi

realizate prin metode manuale (în frotiul de sânge) sau automate (cu ajutorul analizatorului hematologic).

Durata de viață a hematiilor

Este diferită în funcție de specie și este foarte strâns legată de activitatea metabolică. Astfel, speciile de
talie mică, cu activitate metabolică mai intensă vor avea o durată de viață a hematiilor mai scurtă.

- Cal: 140 – 150 zile

- Taurine: 130 zile
- Caprine: 115 zile
- Canide: 100 – 115 zile
- Feline: 73 zile
- Șoarece: 43 zile

Distrugerea hematiilor
Are loc în splină, ficat și măduva osoasă hematogenă. Distrugerea acestora este realizată de către
macrofage prin procesul de fagocitoză. Hemoglobina rezultată din distrugerea hematiilor este
descompusă în hem și proteine. Proteinele sunt descompuse în aminoacizi și reutilizate în organism, iar
hem-ul este descompus în fier, biliverdină și monoxid de carbon.

Fierul este stocat în macrofage (și redistribuit pentru sinteza de hemoglobină la nivelul măduvei
hematogene) sau eliberat în circulație și stocat sub formă de depozite.

Biliverdina este convertită în macrofag în bilirubină. Această bilirubină este neconjugată și este eliberată
în circulație unde se leagă de albumină (proteină transportatoare). Bilirubina legată de albumină este
transportată la nivelul ficatului unde este conjugată cu acid glucuronic și expulzată prin bilă în intestin. La
acest nivel este transformată în urobilinogen și stercobilinogen (dă culoare caracteristică fecalelor) și este
eliminată prin fecale. O parte din urobilinogen se reabsoarbe la nivel intestinal și este reexcretată prin
ficat sau este eliminată prin urină (dă culoarea caracteristică urinei).
În imaginea de mai sus puteți observa ciclul de viață al hematiilor, de la producerea lor în măduva
hematogenă la eliminarea bilirubinei la nivel intestinal și renal, cu reutilizarea componentelor precum fier
și aminoacizi.

Forma hematiilor
Este de disc biconcav (denumirea clasică de discocit). Această formă caracteristică asigură un raport mare
suprafață/volum pentru a facilita schimburile de gaze respiratorii. Unele specii prezintă hematii cu forme
diferite (fiziologic), astfel, camelidele sau cervideele vor avea hematii în formă de seceră (discocite) sau
alungite. Particularitățile legate de formă, dispunere și caracteristici vor fi discutate în detaliu la lucrările
practice.
 Mărimea hematiilor
Diferă în funcție de specie dar și de individ. Vom întâlni hematii mai mari la indivizii tineri, la masculi și la
animalele aflate la altitudini mari.

- Bovine: 5 – 6 µm
- Ovine: 3,2 – 5 µm
- Ecvine: 5 - 6 µm
- Canide: 7 µm
- Feline: 5,5 – 6,3 µm

Deformabilitatea hematiilor
Este esențială pentru transportul oxigenului la nivelul țesuturilor. Elasticitatea membranei este asigurată
de citoscheletul celular. Odată cu îmbătrânirea celulei, structura proteinelor ce intră în compoziția
structurii peretelui celular este afectată. Hematiile nu se mai pot deforma și își pierd proprietățile de
elasticitate și plasticitate (revenirea la forma inițială). Deformabilitatea mai este influențată și de
vâscozitatea mediului intern al celulei.

O hematie cu diametru de 7 µm poate să treacă prin capilare cu diametru de 3 – 5 µm. Capilarele au un

diametru mult mai mic decât cel al hematiei, astfel, deformarea celulelor este necesară pentru a permite
schimburile eficiente de gaze respiratorii la nivelul țesuturilor.

Mecanismul de sechestrare splenică a hematiilor (hematiile senescente sau cu diverse modificări de

natură patologică) funcționează prin captarea hematiilor ce nu se pot deforma corespunzător în capilare
cu diametru foarte mic (0,5 - 1 µm). În momentul sechestrării, aceste hematii sunt captate și fagocitate
de către macrofagele splenice.