SUNTEȚI AICI:

Anatomie și fiziologieSistemul circulator

Sângele
©
Autor: Oana - Raluca Neagu

Sângele este un ţesut sub formă lichidă ce este alcătuit din:

 elementele figurate ale sângelui, ce sunt suspendate în
 plasmă.

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce reprezintă
proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55-70 de kg. Acest
volum sanguin poate fi împărţit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul sanguin
reprezentat de plasmă şi 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de elemenele
figurate.

Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează toate schimburile nutritive şi de epurare dintre
organism şi mediul extern.

Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi plexurilor
subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de sânge stagnant
sau sânge de rezervă.

La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul feminin, în special datorită
unui volum hematic mai mare.

Alte cauze de hipervolemie (volemie crescută), în afară de sexul masculin, sunt reprezentate de:
 Efortul fizic;
 Sarcina;
 Altitudinea crescută;
 Temperatura mediului înconjurător crescută.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:

 La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;
 La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;
 La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
 La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.

Plasma sanguină
Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie, culoare ce
este dată prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a sângelui,
fiind alcătuită în proporţie de 90% din apă şi doar 10 % din reziduuri uscate.
Reziduurile uscate pot fi de natură anorganică sau organică.

Proteinele pasmatice sunt reziduuri uscate de natură organică azotate şi sunt în cantitate
de 7,5 g%. Putem vorbi despre hipoproteinemie în momentul în care acestea scad sub 6 g
% şi de hiperproteinemie atunci când cresc peste 8 g%.
Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel:

 Albumine;
 Globuline;
 Fibrinogen.

Electoforeza proteielor le împarte în 5 fracţiuni: serumalbumine, fracţiunile α1, α2, β

şi γ- globulinele.

Serumalbuminele se găsesc în cantitatea cea mai mare în plasmă, fiind ½ din

proteinele totale. Au masa moleculară mare, de 68 000 daltoni, iar concentraţia lor
determină cea mai mare parte din presiunea coloid-osmotică. De asemenea,
serumalbuminele sunt foarte importante pentru transportul unor produşi
hidrofobi precum acizii graşi liberi, bilirubina, vitaminele liposolubile, hormonii
sterozi.
Fracţiunea α1 are drept scop transportul unor molecule precum vitamina B12 sau
hormonii tiroidieni.
Din fracţiunea α2 fac parte ceruloplasmina, haptoglobina, angiotensinogenul,
kininogenul.
Fracţiunea β poate fi împărţită în β1 şi β2, în prima categorie încadrându-se
transferina, iar în a doua β-lipoproteinele şi imunoglobulinele β2.
Fracţiunea γ globulinică este reprezentată de imunogobuline (anticorpi) ce pot fi
împărţite în Ig A, Ig D, Ig E, Ig G. γ-globulinele se formează la nivelul ganglionilor
limfatici şi a organelor limfoide, fiind sintetizate de către plasmocite (plasmocitele se
formează din limfocitele B, prin diferenţierea şi proliferarea acestora).

Fibrinogenul are o concentraţie sanguină de 0,2-0,4 g% şi este secretat la nivelul

ficatului, având un rol foarte important în coagularea sângelui.

Substanţele azotate neproteice din plasmă sunt reprezentate de produşi ai

catabolismului proteic precum acidul uric, urea şi creatinina, dar şi acizi aminaţi,
pigmenţi biliari şi polipeptide.
Substanţele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Ca, Mg, Cl, F, Br, I, Fe
şi Cu, fosfaţi, sulfaţi.

Sodiul (Na) este în concentraţie de 138-142 mEq/l şi este principalul cation ce

realizează osmolaritatea lichidului extracelular şi mai mult, participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic şi hidro-electrolitic.
Potasiul (K) este principalul cation intracelular, concentraţia sa plasmatică fiind doar
de 15-20 mg%, adică 4 mEq/l.
Calciul (Ca) de la nivelul plasmei este într-o concentraţie de 5-5,5 mEq/l, putând fi
întâlnit sub formă liberă, ionizată sau legat de proteine.
Clorul (Cl) este unul din cei mai importanţi anioni ai plasmei şi se găseşte în
concentraţia de 103 mEq/l.
Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular, la nivelul plasmei
găsindu-se în concentraţie de 1,5-2 mEq/l.
Bicarbonatul (CO3H-) are o concentraţie de 26 mEq/l şi participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic în limite normale. Elementele figurate ale
sângelui
Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

 Hematii;
 Trombocite;
 Leucocitece se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile.

Hematiile
Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi descrise ca
fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc biconcav, cu
diametrul de aproximativ 7,5-8,3 μm.
În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite, microcite), forma
(schizocite, anulocite).
Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa hemoglobinei.
Prezintă o zonă centrală mai palidă şi cu margini mai intens colorate.
Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+_ 500.000/mmc la bărbat şi
de 4.600.000+_500.000 la femeie.
Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel tisular
şi de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la nivel pulmonar, unde
va fi eliminat.
Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stem la o
rată de 2 - 3 milioane pe secundă.
Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de carbon de la nivelul
hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta.
Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi de
natură fiziologică sau patologică.

Cauze fiziologice de creştere a numărului de hematii:

 Consumul exagerat de oxigen datorită proceselor de creştere de la vârste tinere;

 La sexul masculin;
 Domiciliul în localităţi cu altitudine mare;
 Consecutiv efortului fizic;
 Prin hemoconcentraţie în deshidratare sau emoţii.

Cauzele patologice de creştere a numărului de hematii sunt reprezentate de toate

patologiile ce sunt acompaniate de hipoxie tisulară precum tuberculoza pulmonară,
insuficienţa cardiacă etc.

Cauze fiziologice de scădere a numărului de hematii:

 Prin hemodiluţie, în urma ingestiei unei cantităţi exagerate de apă;

 La persoanele ce muncesc în medii hiperbare.

Cauzele patologice de scădere a numărului de hematii sunt frecvent întâlnite în clinică

putând fi cauzate de:

 Hemoragii;
 Hemoliză;
 Anemii de diferite etiologii.

Pentru analiza hemoleucogramei şi cunoaşterea principalelor boli din patologia sângelui

trebuie cunoscute principalele constante şi indici eritrocitari cu rol major în identificarea
modificărilor de la nivel sanguin:
1. Volumul eritrocitar mediu (VEM) ce are valoare normală cuprinsă între 80-94 μ³, o
creştere peste 94 indicând macrocitoză, iar o scădere sub 80 indicând microcitoză. Formul
prin intermediul căreia se calculează VEM este: Ht*10/E.
2. Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) ce are valoarea normală cuprinsă între 25-32
μg, iar formula prin intermediul căreia se calculează este: Hb * 10/E.
3. Concentraţia medie de hemoglobină eritocitară (CHEM) ce are valoarea normal
cuprinsă între 32-26 g/dl masă eritorcitară, o scădere a sa sub 30 putând indica prezenţa
unei anemii. Formula după care se calculează este: Hb * 100/Ht.
4. Grosimea eritorcitară medie (GEM) ce are valori curpinse între 1,7 şi 2,5 μm, o creştere
a sa peste 2,5 indicând prezenţa sferocitozei, iar o scădere sub 1,7 sugerând platocitoză.
5. Suprafaţa eritorcitară medie ce are valori cuprinse între 120 şi 130 μm².
6. Indicele de culoare sau valoarea globulară are valori cuprinse între 0,85-1,15 μm³, sub
0,85 sugerând hipocromie, iar peste 1,15 hipercomie. Se calculează prin intermediul
raportului: Hb% deteminată/Hb% normalăLeucocitele
Cunoscute şi sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt definite ca celule circulante a
căror rol principal este protecţia organismului. Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin,
putând fi întâlnite şi la nivelul splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt produse la nivelul
măduvei hematogene din acelaşi tip de celule stem ca şi hematiile. Numărul acestora este
la adulţi de 6.000-8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuţilor valorile pot ajunge şi
până la 12.000-20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-12.000/mmc.

Celulele albe sangvine

Leucocitele
Cunoscute şi sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt definite ca celule circulante a
căror rol principal este protecţia organismului. Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin,
putând fi întâlnite şi la nivelul splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt produse la nivelul
măduvei hematogene din acelaşi tip de celule stem ca şi hematiile. Numărul acestora este
la adulţi de 6.000-8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuţilor valorile pot ajunge şi
până la 12.000-20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-12.000/mmc.Pot
apare modficări fiziologice de creştere a numărului acestora în special în:

 Sarcină;
 Frig;
 Efort fizic;
 Emoţii.

Creşteri patologice ale acestora sunt întâlnite în:

 Afecţiuni inflamatorii acute, subacute şi cronice;

 Leucemie;
 Diabet zaharat;
 Neoplazii;
 Alergie.

Scăderea numărului lor în mod fiziologic se întâlneşte în special la persoanele în vârstă,

iar în mod patologic în aplazia medulară, stres, afecţiuni infecţioase ce deprimă sistemul
imun precum febra tifoidă, parotidita epidemică, rujeola, gripa.

După aspectul nucleului, leucocitele se pot împărţi în leucocite

mononucleare şi polinucleare.
Leucocitele mononucleare poartă denumirea şi de agranulocite datorită absenţei
granulaţiilor eozinofile, bazofile sau acidofile din citoplasmă.
Agranulocitele mononucelare sunt reprezentate de limfocite şi monocite, iar granulocitele
polinucleare sunt reprezentate de neutrofile, eozinofile şi bazofile.
Limfocitele îndeplinesc de asemenea funcţia de apărare, fiind primele ce reacţionează la
apariţia unui antigen, ele încercând să caute, să identifice şi să se lege de proteinele
antigenului astfel încât acesta să poată fi îndepărtat. Granulocitele şi macrofagele sosesc,
înconjoară şi distrug antigenul identificat. De asemenea, realizează şi îndepărtarea celulelor
moarte sau îmbătrânite ce nu îşi mai realizează funcţia, dar şi a particulelor străine precum
praful.

Trombocitele

Trombocitele mai sunt denumite şi plachete sanguine şi sunt elemente acelulare,

anucelate, având un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază. Se
formează la nivelul măduvei hematogene, din aceiaşi celulă stem din care se
formează hematiile şi limfocitele. O treime din trombocite se găsesc la nivelul
circulaţiei splenice, restul găsindu-se în torentul sanguin. Durata de viaţă a unui
trombocit este de aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la nivel splenic şi hepatic,
dar şi la nivelul circulaţiei generale. Antigenele şi anticorpii ABO
Sistemul ABO este primul sistem de antigene de grup sanguin identificat, fiind şi cel
mai bine cunoscut. A fost descoperit în anul 1900 la Universitate din Viena de Karl
Landteiner.
Este alcătuit din următoarele grupe majore: A, B, AB şi O. Pentru realizarea grupelor
sanguine sunt responsabili două antigene şi doi anticorpi.

Persoanele ce au grupa de sânge A (sau grupa II) prezintă pe suprafaţa hematiilor

antigenul A, deci anticorpii anti-A nu vor fi prezenţi deoarece producerea lor de către
organism ar determina distrucţia propriilor hematii.
Persoanele ce au grupa de sânge B (sau grupa III) prezintă pe suprafaţa hematiilor
antigenul B, deci anticorpii anti-B nu vor fi prezenţi.

Persoanele ce au grupa de sânge AB (sau grupa IV) prezintă pe suprafaţa hematiilor

atât antigen A, cât şi antigen B, la aceştia lipsind atât anticorpii anti-A cât şi anticorpii
anti-B. Ei sunt primitorii universali, putând primi sânge de la orice grupă de sânge.

Persoanele ce au grupa O (sau grupa I) nu prezintă nici antigen A, nici antigen B pe

suprafaţa hematiilor, deci ei vor fi donatori universali, însă nu vor putea primi sânge
decât de la donatori tot cu grupa O.

Grupele de sânge se moştenesc prin gene de la nivelul cromozomului 9, fiecare

individ primeşte una din cele trei alele (A, B sau O) de la fiecare părinte.
Atât alela A, cât şi alela B sunt alele dominate faţă de O. Astfel, indivizii ce vor avea
genotipul AO, vor avea fenotipul A. Persoanele ce au fenotipul O, au genotipul OO, ei
moştenind alela recesivă de la ambii părinţi. Alelele A şi B sunt codominante, de
aceea dacă alela A este moştenită de la un părinte şi alela B este moşteniă de la altul,
fenotipul va fi AB.
Antigenele A şi B nu se găsesc doar pe suprafaţa hematiior, ele sunt secretate în
mod normal şi la nivelul fluidelor corpului precum salivă, lacrimi şi urină. Rh-ul
sanguin
Tipurile de Rh au fost descoperite în anul 1940 de Karl Landsteiner
şi Alexander Wiener.

Sistemul Rh a fost numit după maimuţele rhesus, ele fiind utilizate pentru obţinerea
antiserumului utilizat în identificarea mostrelor de sânge. Dacă antiserul va glutina
sângele, însemna că Rh-ul era pozitiv. Dacă antiserul nu aglutina mostra de sânge,
însemna că era Rh-ul era negativ. În moştenirea Rh-ului sunt implicate două alele: D
şi d. Indivizii pot fi homozigoţi dominanţi (DD) sau heterozigoţi (Dd), aceştia având
Rh-ul +. Cei care sunt homozigoţi recesivi (dd) sunt numai Rh-.

Din punct de vedere clinic, incompatibilitatea Rh-ului, asemeni incompatibilităţii

grupelor de sânge, poate duce la numeroase complicaţii. Cea mai frecvent întâlnită
este incompatibilitatea de Rh-ului dintre mamă şi făt, ce se întâmplă numai la mame
cu Rh-ul– (dd) şi făt cu Rh-ul+. Anticorpii materni pot străbate placenta şi distruge
hematiile fătului. Acest risc creşte cu fiecare sarcină, la primul născut neexistând de
obicei complicaţii decât dacă mama a avut transfuzii sanguine în
antecedenteFuncțiile sângelui
Sângele are o multitudine de funcţii, printre care pot fi enumerate funcţia circulatorie,
funcţia respiratorie, funcţia nutritivă, funcţia excretorie, funcţia de menţinere a echilibrului
hidro-electrolitic, funcţia de termoreglare, funcţia de apărare a organismului.

Funcţia circulatorie
Se ştie faptul că sângele contribuie la realizarea şi menţinerea presiunii arteriale prin
intermediul volumului său, dar şi a proprietăţilor sale fizice şi chimice. Presiunea arterială
este direct dependent de masa sanguină circulantă, motiv pentru care o scădere a volemiei
va determina o scădere a presiunii arteriale până la colpas vascular. O creştere a volumului
circulant va duce la hipervolemie (ce se întâlneşte în ingestia masivă de apă şi sare,
în mielomul multiplu, în sarcină) şi în consecinţă va creşte şi presiunea arterială.

Funcţia respiratorie
Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor sanguine: a oxigenului de la nivel
pulmonar la nivel tisular, frunizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea
metabolismului şi totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea lui la nivel
pulmonar, urmat de eliminarea acestuia.

Funcţia excretorie
Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a cataboliţilor de la nivel tisular la
nivelul organelor excretoare. Principalii metaboliţi transportaţi sunt reprezentaţi de
uree, acid uric, amoniac, dioxid de carbon, acid lactic, compuşi cetonici, deoarce
acumularea acestora la nivel tisular determină instalarea unor fenomene toxice.

Funcţia nutritivă
Se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcţionând ca o punte între ţesuturi şi
organele la nivelul cărora se realizează absorbţia pricipalelor substanţe nutirive. Sângele
este principalul transportor al glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor, absenţa acestora
împiedicând realizarea metabolismului tisular.

Menţinerea echilibrului hidro-electrolitic

Se realizează conform echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate de
comunicare a mediului extern cu cel intern, această comunicare menţinând echilibrul fizico-
chimic ce condiţionează desfăşurarea în mod fiziologic a proceselor vitale.

Funcţia de termoreglare
Homeotermia reprezintă menţinerea constantă a temperaturii corpului. Sângele acţionează
la nivelul proceselor de acumulare şi dispersare de energie termică, având astfel un rol
major în termoreglare.

Funcţia de apărare
Funcţia de apărare a sângelul este realizată atât prin intermediul imunităţii celulare de care
sunt responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar şi prin
intermediul imunităţii umorale realizate de anticorpii secretaţi de către plasmocite.

Funcţia de reglare a pricipalelor funcţii ale organismului

Este realizată prin intermediul multitudiniii de substanţe active conţinute, astfel fiind
reglate funcţii precum cea excretorie, circulatorie, digestive etc. Proprietățile
sângelui
Sângele prezintă asemeni oricărei substanţe anumite proprietăţi fizico-chimice precum:

 culoarea
 densitatea
 temperatura
 vâscozitatea
 ph-ul.
Necesitatea menţinerii constante a acestor proprietăţi este un lucru indispensabil pentru
realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui
este data prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi diferă în funcţie de gradul
de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este 100%
saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roşu intens, pe când
la nivel venos, unde saturaţia în oxigen a hemoglobinei este de 60%, dar şi prezenţa unei
mari cantităţi de hemoglobin redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu- închis.

Densitatea sângelui
este data de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de solviţi de la nivelul lui.

Densitatea normală a sângelui este la bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057. Există anumite
variaţii ale densităţii sângelui, fiziologice sau patologice.
Variaţiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.
Variaţiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situaţii:
Scăderi ale densităţii sanguine:

 Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea aportului

alimentar;
 Scăderea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii;
Creşteri ale densităţii sanguine:

 Hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu;

 Creşterea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâlneşte în poliglobulii, în
deshidratare, în hemoconcentaţiile din şoc.

Temperatura sângelui
se încadrează între 37,7◦C şi 38 ◦C până la un maximum de 40◦C la nivel hepatic şi un
minim de 36◦C la nivelul plămânilor şi scrotului.

Vâscozitatea
poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi diferite de fluid, iar valorile sale
normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie de 4,6. Principalul
factor ce contribuie la realizarea vâscozităţii sângelui este reprezentat de numărul
elementelor figurate.
Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin aceasta, presiunea
arterială.

Variaţii ale vâscozităţii

Scăderi ale vâscozităţii:

 Anemia;
 Hemoragia.
 Creşteri ale vâscozităţii:
 Creşterea numărului de elemente figurate ca în cazul leucemiilor, poliglobuliilor.

Ph-ul sanguin
Variaţiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42, o creştere a ph la 7,6-
7,8 determinând instalarea comei, la 6,8 sau 8 aparând decesul.