23.

Sistemul reproducător feminin

Urmărește cursul integral pe YouTube

Cuprins:

23.1. Introducere
23.2. Ovarele și organele anexe
23.3. Fiziologia reproducerii la femeie
23.4. Dezvoltarea embrionară și fetală
23.1. Introducere
Sistemul reproducător feminin are multiple funcții privitoare la celulele
reproducătoare (gameți), astfel încât asigură:

 producția;
 înmagazinarea (depozitarea);
 hrana;
 transportul acestora.

Sunt gameți:

 ovulele – din sistemul reproducător feminin;

 spermatozoizii – din sistemul reproducător masculin.

Prin unirea celor două tipuri de gameți în procesul de fecundație, duc la

formarea unei singure celule, denumită celula-ou sau zigotul.
În alcătuirea sistemului reproducător feminin, intră:

 organe de reproducere – ovare sau gonade; aceste au rolul de a produce

gameți și de a sintetiza hormoni;
 numeroase ducte – care primesc și transportă gameții;
 glande și organe anexe – secretă lichide;
 anumite structuri ale organelor genitale externe asociate cu sistemul
reproducător;
 în cursul sarcinii: structuri cu rol de nutriție și protecție a embrionului în cursul
dezvoltării sale.

Figura 23.1 Cele mai importante structuri ale tractului genital feminin si
organele din apropierea acestora – vedere lateral stânga, secțiune sagitală.
După sarcina, nou-născutul este hrănit de către glandele mamare.
Ligamentul larg al uterului reprezintă un pliu al peritoneului la nivelul căruia
se află cele mai importante organe ale tractului genital. De-a lungul limitei
superioare a ligamentului larg se află trompele uterine care se deschid în
cavitatea pelviană, lateral de ovare. La nivelul cavității pelviene, de planșeul
acesteia și de pereții laterali se fixează ligamentul larg. În continuarea
epiteliului său se află epiteliul peritoneului parietal.
23.2. Ovarele și organele anexe
Ovarele
Ovarele – caracteristici:

 sunt organe pereche;

 sunt de talie mică;
 au formă migdalată;
 măsoară circa 5 cm lungime și 2,5 cm lățime;
 se află în apropierea pereților laterali ai cavității pelviene;
 fiecare ovar este protejat de o tunică: albuginee;
 sunt situate în spatele peritoneului (retroperitoneal);
 pentru susținerea fiecărui ovar intervin: ligamentul ovarian și ligamentul
suspensor;
 mesovarium - este o porțiunea a ligamentului larg al uterului prin intermediul
căruia ovarele sunt fixate de acesta;
 produc ovulele (oocite);
 prezintă o zonă medulară și o zonă corticală;
 secretă hormoni sexuali feminini: estrogen și progesteron.

În conținutul ovarului se află multe grupuri de celule care alcătuiesc foliculi.

Fiecare dintre aceștia dispune de câteva straturi care înconjoară oocitul
primar (imatur). Maturizarea lor are loc la interiorul foliculului, după care sunt
 eliberate prin ovulație. Aceasta se desfășoară la circa fiecare 28 de zile. După
procesul de ovulație, are loc reorganizarea foliculului care devine corp galben
(corpus luteum) care secretă hormoni. După circa 14 zile, acesta regresează și
se transformă în corp alb (corpus albicans) și totodată se oprește producția
de estrogeni și progesteron, fapt care determină instalarea menstruației.
Trompele uterine
Trompele uterine (trompele lui Falloppio) ating o lungime aproximativă de
12,5 cm și sunt dispuse de-a lungul marginii superioare a ligamentului larg
care duce către uter. Capătul trompei din apropierea ovarului se dilată și
formează infundibul, o formațiune în formă de pâlnie. Acesta prezintă
multiple prelungiri cu un aspect neregulat, ramificat, care se extind spre ovar și
poartă numele de fimbrii. Trompele uterine prezintă o porțiune alungită,
dispusă proximal de infundibul, denumită ampulă. În continuarea ei se
află istmul, care reprezintă un segment scurt care se leagă de peretele uterin
și se deschide în cavitatea uterină.
Trompele uterine sunt susținute de către ligamentul larg.
Ampula este căptușită la interior de un epiteliu cu numeroase invaginații sau
buzunărașe și pliuri, iar suprafața epitelială prezintă cili. Aceștia intervin în
transportul ovulului de-a lungul trompei uterine, proces completat și de
contracțiile peristaltice ale mușchilor netezi din pereții trompei uterine. Pasajul
ovulului din infundibul în uter necesită în mod normal circa 3-4 zile. Dacă
în primele două zile ale traseului său de-a lungul trompei uterine, ovulul
întâlnește spermatozoizi, atunci fecundarea poate avea loc. În această situație,
trompa uterină intervine în transportul celulei-ou (zigotului) aflată în variate
faze de dezvoltare, către uter. În caz contrar, ovulele nefecundate se
degenerează la nivelul trompelor uterine, în porțiunea lor terminală
(adică în istmul trompelor uterine).
Foliculii ovarieni eliberează oocitele care sunt prinse în trompele uterine prin
intermediul fimbriilor pulsatile. Totuși, există posibilitatea ca ovulele să nu
intre în trompele uterine și să ajungă în porțiunea pelviană a cavității
abdomino-pelviene.
Uterul
Uterul a purtat în trecut și denumirea de mitră. Acesta prezintă următoarele
caracteristici:

 este un organ cavitar;

 în mod normal, este de mărimea și forma unei pere;
 în cursul sarcinii, uterul se mărește semnificativ;
 este dispus median, în zona anterioară a cavității pelviene, deasupra vaginului
și a vezicii urinare;
 susținerea uterului se face prin intermediul ligamentului larg;
 rolurile uterului: protecție mecanică, aport nutritiv (hrană) pentru dezvoltarea
embrionului și a fătului.

Uterul poate fi împărțit în:

 porțiunea superioară, denumită corp uterin – este alcătuită din pereți groși;
corpul uterin prezintă o porțiune superioară, bombată, denumită fund
uterin și care reprezintă zona în care uterul se unește cu trompele uterine;
 poțiunea inferioară, denumită istm.

În continuarea istmului se află colul uterin, denumit cervix. Acesta reprezintă

o structură ce se aseamănă cu un tub muscular, care pătrunde în vagin pe o
porțiune scurtă. Trecerea dinspre istm spre canalul cervical, se face
prin orificiul cervical intern. În continuarea cavității uterine se află canalul
cervical care prin intermediul orificiului extern (vaginal) al colului uterin, se
deschide în vagin. La nivelul acestui orificiu sunt depozitați spermatozoizii în
cursul actului sexual.
În alcătuirea peretelui uterin gros intră 3 straturi, astfel:

 stratul intern – endometru, care la rândul său prezintă un strat mai gros
superficial, denumit strat funcțional, urmat de un strat profund, mai subțire,
denumit strat bazal. La nivelul stratului funcțional are loc implantarea
embrionului. Dacă fecundația nu are loc, stratul funcțional este cel care se va
desprinde în cursul menstruației. Pentru regenerarea stratului funcțional după
menstruație este responsabil stratul bazal.
 stratul mijlociu – miometru, alcătuit dintr-un strat gros de mușchi netezi.
Aceștia sunt responsabili de contracțiile ritmice în travaliul din cursul nașterii.
 stratul extern – perimetru (seroasa), în continuarea căruia se află mezoteliul
ligamentului larg.

Vaginul
 Vaginul constituie un canal fibromuscular care măsoară circa 9 cm lungime,
cuprins între colul uterin și orificiul vaginal de la nivelul vestibulului. Vaginul
se poate destinde și astfel se extinde în sus și către partea posterioară a
cavității pelviene.
Vaginul reprezintă organul feminin al copulației care de multe ori poartă
numele de canal de naștere. În zona în care canalul uterin se deschide în
vagin, se remarcă un mic reces (nișă), denumit fornix. În alcătuirea pereților
vaginului intră o rețea vasculară sanguină și straturi de mușchi netezi. Înainte
de începutul activității sexuale, intrarea în vagin este blocată parțial sau total
de o cută subțire de epiteliu, denumită himen.
Rolurile vaginului:

 elimină fluidele și mucoasa endometrială din cursul menstruației;

 în contactul sexual, reprezintă locul în care pătrunde penisul;
 intervine și în depozitarea spermatozoizilor;
 constituie calea de expulzie a nou-născutului în cursul nașterii (canal de
naștere).

Organele genitale externe

Organele anexe ale tractului genital feminin includ și organele genitale externe
cunoscute generic ca vulvă.
Orificiul vaginal mediază deschiderea vaginului într-o zonă a vulvei,
denumită vestibul. În alcătuirea sa intră multiple structuri anatomice, printre
care:

 clitorisul – masă mică de țesut erectil, proeminentă în vestibul și a căror

dimensiuni cresc în cursul excitării sexuale la femei;
 glandele vestibulare (glandele Bartholin), glande pereche și împreună
cu glandele parauretrale (glandele Skene), produc secreții care au rolul de a
lubrifia vaginul în cursul actului sexual;
 orificiu uretral – deschiderea uretrei, orificiu extern al căilor urinare.

Vestibulul reprezintă spațiul dintre labiile mici care cuprinde deschiderea

vaginului (posterior) și a uretrei (anterior).
Labiile mici delimitează vestibulul. Labiile mici reprezintă două pliuri alungite
și delicate ale pielii la nivelul cărora se află glande sebacee. Labiile mici
protejează deschiderea vaginului și a uretrei. Cele două labii mici se remarcă și
în zona posterioară, în porțiunea cutanată dintre anus (orificiu extern al
tractului gastrointestinal) și vulvă a perineului.
Mai mici decât labiile mari, sunt labiile mici. Labiile mari împreună cu muntele
lui Venus delimitează marginile externe ale vulvei.
Muntele lui Venus sau mons pubis reprezintă o porțiune proeminentă de
țesut adipos acoperit de piele și dispusă în fața simfizei pubiene. După
perioada de pubertate, muntele lui Venus va fi acoperit de păr pubian.
Labiile mari sunt două cute alungite ale pielii, care înconjoară și acoperă
parțial labiile mici și structurile vestibulului. La nivelul lor se află glande
responsabile de secreția unui fluid cu rol lubrifiant al suprafeței interne.
Glandele mamare
După naștere, hrana nou-născutului este asigurată prin intermediul sânului, cu
lapte matern. În structura sânului intră glande mamare care sunt glande de
tip alveolar, care produc lapte matern, proces denumit lactație. Acestea sunt
dispuse în zona toracică anterioară, în țesutul subcutanat al sânilor. Sânul se
află între coastele I și VI și anterior de fascia superficială a mușchiului
pectoral mare.
În alcătuirea glandei mamare intră numeroși lobi. Fiecare dintre aceștia este
format din glande apocrine secretoare de lapte (glande alveolare) și care sunt
drenate de ductele mamare. Un țesut conjunctivo-adipos delimitează lobii.
Aceștia se reunesc în porțiunea conică a fiecărui sân denumită mamelon.
Acesta prezintă în jurul său piele de culoare mai închisă comparativ cu pielea
din jur, numindu-se areolă. La nivelul acesteia se întâlnesc glande sebacee și
sudoripare.
Prolactina, hormon secretat de hipofiza anterioară, controlează secreția
laptelui. Oxitocina, hormon eliberat de hipofiza posterioară, controlează
ejecția (eliberarea) laptelui, ca răspuns reflex la stimularea mecanică produsă
prin supt. Secreția (atât de oxitocină, cât și de prolactină) este continuă pe
perioada în care actul suptului stimulează eliminarea laptelui din glandele
mamare. Totodată, oxitocina stimulează contracțiile uterine din cursul nașterii
și menstruației.
23.3. Fiziologia reproducerii la femeie
Ciclul menstrual
 Ciclul menstrual include modificările fiziologice și structurale din sistemul
reproducător feminin manifestate ca răspuns la schimbarea concentrației
sanguine a hormonilor secretați de ovar.
Durata sa aproximativă este de 28 de zile. În general, ovulația are loc la
jumătatea duratei ciclului menstrual (aproximativ a-14 a zi).
În zilele 1 - 5 ale ciclului menstrual (faza menstruală) se înregistrează
următoarele:

 are loc desprinderea stratului funcțional îngroșat al endometrului, de perete

uterin;
 stratul bazal al endometrului nu se desprinde; acesta intervine în dezvoltarea
unui nou strat funcțional;
 are loc sângerarea (menstruația sau menstra) pe parcursul a 3-5 zile, în
general; ceea ce se elimină este format din: strat funcțional al endometrului,
secreții glandulare, mucus și sânge;
 concentrația sanguină a estrogenilor și progesteronului este mică;
 totodată este inițiată regenerarea stratului funcțional al endometrului.

În zilele 6 - 14 ale ciclului menstrual (faza proliferativă) se înregistrează

următoarele:

 are loc îngroșarea stratului funcțional al endometrului;

 foliculii ovarieni se dezvoltă;
 în endometru se formează glande tubare;
 crește aportul sanguin la nivelul endometrului;
 concentrația sanguină a estrogenilor și progesteronului crește, aceștia
influențând regenerarea endometrului;
 în ziua 14 (aproximativ): are loc ovulația – procesul este declanșat de o
creștere bruscă a secreției de LH (hormon luteinizant) și de creșterea
concentrației de estrogeni și progesteron; după eliberarea oocitului din
foliculul ovarian, acesta din urmă devin corp galben.

În zilele 15 – 28 ale ciclului menstrual (faza secretorie) se înregistrează

următoarele:

 corpul galben ovarian secretă progesteron și mici cantități de estrogeni;

 glandele endometriale din uter încep să secrete nutrienți pentru hrănirea
embrionului, în eventualitatea în care acesta s-a format.
 Figura 23.6 Ciclul menstrual (săgețile indică influența hormonilor asupra
dezvoltării endometrului).
 În absența fecundației, se înregistrează involuția corpului galben și
scăderea concentrației de estrogeni și progesteron. Dacă stimulul
hormonal lipsește, corpul galben degenerează.
 În cazul în care fecundația are loc, blastocistul rezultat va secreta
hormonul gonadotropină corionică care va stimula corpul galben.
 Dacă sarcina nu se instalează, concentrația hormonilor ovarieni scade
determinând vasoconstricție (constricția vaselor sanguine) care
diminuează astfel necesarul sanguin al celulelor endometriale, ducând
la necrozarea lor.
 Ziua 28 a ciclului menstrual reprezintă cu aproximație ziua de început a
menstruației și totodată prima zi dintr-un nou ciclu menstrual.
 Menarha reprezintă prima menstruație, iar perioada în care ciclurile
menstruale se opresc se numește menopauză.
 Oogeneza
 Oogeneza reprezintă procesul de formare al ovulelor la nivelul ovarului.
Aceasta debutează încă din cursul vieții intrauterine, când celulele
germinale primitive (oogonii) intră în faza I a diviziunii meiotice, nu o
finalizează și se opresc în profaza I. În acest fel devin oocite primare,
numărând aproximativ două milioane. Fiecare oocit este înconjurat de
un număr variabil de straturi celulare care formează astfel foliculii
primari. Aceștia se întâlnesc în ovarele femeii încă de la naștere, iar
producția lor nu mai continuă după naștere. Circa 75.000 de foliculi
rămân la pubertate.
 Hipotalamusul își inițiază secreția de GnRH (Gonadotropin-releasing
hormone) la vârsta pubertății, care la rândul său va stimula eliberarea
din hipofiza anterioară a FSH (hormon foliculo-stimulant) și LH
(hormonul luteinizant). FSH-ul stimulează creșterea și maturarea lunară a
câte unui folicul și totodată stimulează producția de estrogeni. În
general, maturarea foliculului alternează de la un ovar la altul, pornind
procesul de la stadiu de oocit primar care se află deja în ovar.
 LH-ul (hormonul luteinizant) secretat tot de hipofiza anterioară,
acționează asupra foliculului în curs de dezvoltare și îl stimulează să
producă estrogeni și progesteron.
 Prin maturarea unui folicul se înțelege dezvoltarea celulelor foliculare și
modificări ale oocitelor primare. Din oocitul primar (celulă diploidă, cu
46 de cromozomi), la finalul fazei I a meiozei (pe care o finalizează la
pubertate) rezultă două celule (celulă haploidă, cu 23 de cromozomi
fiecare). Dintre cele două, una reprezintă oocitul secundar care va
deveni ovulul matur (cu 23 de cromozomi). Cealaltă celulă
reprezintă globul polar nefuncțional care intră în faza II a meiozei
rezultând 2 globuli polari care vor degenera.
 Oocitul secundar intră și el în faza II a meiozei și se oprește în metafaza
II, proces stimulat de LH. În cursul acestei faze, oocitul secundar este
numit ovul. Finalizarea fazei II a meiozei are loc doar în prezența unui
spermatozoid, formând astfel ovulul matur (23 de cromozomi) și un al
doilea globul polar care va degenera. Unirea ovulului cu
spermatozoidul se desfășoară prin procesul de fecundație.
 Pentru maturarea foliculului sunt necesare 14 zile, iar foliculul matur (are
un aspect veziculos) se mai numește folicul vezicular. Oocitul se află
într-o cavitate plină cu lichid, denumită antru, în jurul căreia se
află coroana radiată (formată din celule de susținere). La finalul
perioadei de maturare, concentrația de LH crește brusc și determină
eliminarea oocitului din folicul prin procesul de ovulație. Inițierea
acestui proces este indicată prin apariția unei proeminențe pe suprafața
ovarului.
 Eliberarea oocitului matur se face în cavitatea peritoneală. De la acest
nivel, intervin curenții de lichid din fimbriile mobile ale trompelor uterine
și imediat îl transportă în trompele uterine. De aici, va ajunge în uter.
 Celulele foliculare rămase în ovar vor suferi anumite modificări
biochimice și de structură aflate sub controlul LH, pentru a forma corpul
galben (corpus luteum). Această structură glandulară rămâne activă
pentru circa 12 zile, timp în care secretă cantități mari de progesteron și
estrogeni. În cazul în care fecundația are loc, secreția acestuia continuă,
însă în caz contrar, corpul galben degenerează în corp alb (care este un
rest al corpului galben).
 Fecundația
Fecundația constă în unirea gamenților din cursul reproducerii sexuate. Astfel,
un spermatozoid (conține 23 de cromozomi) se unește cu un ovul (conține 23
de cromozomi) și formează ovulul fecundat sau celula-ou (cu 46 de
cromozomi). O condiție necesară ca spermatozoidul să se unească cu ovulul
este ca acesta să fie capacitat. Capacitația constă în fragilizarea membranei
spermatozoidului care în acest fel facilitează eliberarea enzimelor din acrozom.
Mucusul sistemului reproducător feminin pe care îl traversează spermatozoizii
acționează asupra membranei lor, modificând-o, moment în care se
desfășoară capacitația. Ulterior, poate avea loc unirea spermatozoidului cu
ovulul. Fecundarea ovulului de către un singur spermatozoid, necesită
eliberarea enzimelor dintr-un număr crescut de spermatozoizi.
Zigotul reprezintă ovulul fecundat. În funcție de tipul de cromozomi, se
stabilește sexul zigotului astfel:

 2 cromozomi X din zigot – indică sexul feminin;

 un cromozom X și un cromozom Y – indică sexul masculin.

În general, fecundația se desfășoară în trompele uterine. Pentru asta, este

nevoie ca spermatozoizii depozitați în vagin să înoate prin colul uterin și uter
și în final să ajungă la trompele uterine. Acrozomul spermatozoizilor prezintă
enzime care digeră straturile celulare exterioare ale ovulului, astfel încât doar
un singur spermatozoid va reuși să îl penetreze. Ulterior, membrana ovulului
suferă modificări care blochează accesul altor spermatozoizi. Acesta reprezintă
momentul în care se finalizează meioza oocitulul secundar cu 23 de
cromozomi în nucleu și un alt glob polar care degenerează. Prin unirea
nucleului spermatozoidului ce conține 23 de cromozomi, cu nucleul ovulului se
formează nucleul zigotului cu 46 de cromozomi.
După ce fecundația are loc, zigotul trece printr-un proces de segmentare sau
mitoză fără creștere celulară, cu scopul de a forma 16 sau mai multe sfere
unicelulare solide, denumite morulă. Ulterior, morula (formată în istm)
dezvoltă un blastocist (structură celulară cavitară plină cu lichid), mai mare
decât ovulul. Într-un interval de circa 4 sau 5 zile după ovulație, blastocistul
coboară prin trompa uterină și ajunge în uter. La acest nivel, blastocistul
absoarbe necesarul de nutrienți din secrețiile glandelor uterine. În următoarele
câteva zile, blastocistul vine în contact cu peretele endometrului, erodează
 epiteliul și se fixează în endometru, proces denumit implantare. Finalizarea
acestuia are loc la circa 5 zile după fecundație. Din blastocist se va forma
embrionul. După procesul de fecundație, corpul galben din ovar își continuă
secreția de progesteron care nu permite eliminarea mucoasei endometriale.
Blastocistul prezintă anumite prelungiri (vilozități coriale) care se conectează
cu țesuturile uterine și duc la formarea organului placentă. Aceasta reprezintă
un mediu de transfer între fluxul sanguin embrionar și cel matern, pentru gaze
dizolvate, substanțe nutritive și reziduuri. În plus, placenta are și funcție de
organ endocrin care secretă estrogeni și progesteron cu rol în menținerea
sarcinii.
Imediat după implantare, celulele placentare secretă gonadotropina
corionică umană (hCG) detectabilă în sângele matern. Prezența ei confirmă
sigur desfășurarea fecundației și inițierea dezvoltării sarcinii. Atât timp cât
hCG-ul este prezent, nu se înregistrează degenerarea corpului galben. Acesta
se menține funcțional și continuă producția de progesteron și estrogeni pe
parcursul a circa 3 luni, după care degenerează. Ulterior, secreția activă de
estrogeni și progesteron, pentru menținerea sarcinii, este preluată de către
placentă.
23.4. Dezvoltarea embrionară și fetală
Perioada embrionară reprezintă primele două luni de
dezvoltare. Embrionul reprezintă individul în curs de dezvoltare.
După fixarea blastocistului în endometru, acesta dezvoltă o masă celulară
internă care se diferențiază ulterior în 3 foițe embrionare în procesul
de gastrulație. Aceste 3 foițe intră în structura discului embrionar, a căror
straturi germinale sunt:

 ectoderm;
 mezoderm;
 endoderm.

Ectodermul reprezintă foița embrionară externă de la nivelul căreia se vor

dezvolta:

 sistemul nervos;
 epidermul pielii și structurile anexe (păr, unghii, etc);
 părți ale ochiului, urechii;
 glanda hipofizară (pituitară).

Mezodermul reprezintă foița mijlocie de la nivelul căreia se vor dezvolta:

 mușchii scheletici;
 majoritatea mușchilor netezi;
 mușchiul cardiac;
 scheletul (osul și cartilajul);
 dermul pielii;
 sângele – sistemul circulator;
 anumite epitelii;
 căile urinare – sistemul excretor;
 unele componente ale ochiului și urechii;
 tunicile externe ale tubului digestiv;
 sistemul reproducător.

Endodermul reprezintă foița internă de la nivelul căreia se vor dezvolta:

 componente și glande ale sistemului gastrointestinal – mucoasa tubului

digestiv și structurile anexe;
 componente și glande ale sistemului respirator – mucoasa tractului respirator.

Figura 23.11 Cele 3 foițe din alcătuirea embrionului și organele care se

formează din acestea.
În cursul dezvoltării sale, în jurul embrionului se dispun o serie de membrane.
La începutul dezvoltării embrionare, se formează:

 membrana amniotică;
 membrana corionului;
 membrana alantoidei;
 membrana vitelină.

Sacul amniotic (amnion) cuprinde embrionul în întregime, iar membrana

acestuia se numește membrană amniotică. În exteriorul amnionului se află o
zonă denumită corion, delimitată de membrana corionică, care reprezintă
originea vilozităților coriale. Mai târziu, corionul și amnionul fuzionează și dau
naștere sacului care cuprinde fătul. Între amnion și corion se află o membrană
 foarte vascularizată, denumită membrană alantoidă care intră în alcătuirea
cordonului ombilical.
Pentru primele 6 săptămâni, embrionul prezintă și un sac vitelin cuprins într-
o membrană vitelină.
Figura 23.12 Membranele embrionului la începutul dezvoltării embrionare
când se formează membranele amniotică, a corionului, alantoidei și vitelină (în
imaginea din stânga) și la 5 săptămâni se observă placenta în alcătuirea căreia
intră vilozitățile coriale, precum și contribuția alantoidei în formarea
cordonului ombilical și a vaselor de sânge ombilicale (în imaginea din
dreapta).
După primele 5 săptămâni, membranele își schimbă structura, astfel că din
membrana corionică rezultă vilozitățile coriale din structura placentei. Din
alantoidă se formează cordonul ombilical și vasele de sânge ombilicale.
Cordonul ombilical constituie o structură alungită, asemănătoare cu o sfoară,
în alcătuirea căreia intră două artere ombilicale și o venă ombilicală. Face
legătura între placentă și embrion (și ulterior la făt), reprezentând un organ
implicat în transportul de gaze, nutrienți și reziduuri între mamă și copil.
Perioada fetală reprezintă ultimele 7 luni de dezvoltare. Individul care se
dezvoltă în cursul acestei perioade poartă numele de făt. În cursul acestei
perioade sistemele de organe se dezvoltă, formarea lor având loc în cursul
perioadei embrionare. Totodată, în perioada fetală, fătul capătă un aspect
uman. Pe toată perioada dezvoltării sale, fătul este înconjurat de amnion.
Prima lună de dezvoltare fetală = luna a treia de sarcină, în care se vor
observa următoarele:

 sistemele de organe formate deja, își încep dezvoltarea;

 creșterea în lungime a corpului este accelerată;
 dezvoltarea encefalului continuă;
 ochii se dezvoltă;
 mugurii membrelor superioare și inferioare sunt prezenți;
 se formează modelul cartilaginos al oaselor;
 bătăile inimii devin detectabile;
 organele externe de reproducere sunt vizibile.

În cursul lunii a patra de sarcină se înregistrează următoarele:

 corpul înregistrează o creștere rapidă;
 se disting membrele;
 caracteristicile faciale devin evidente;
 vasele mari de sânge sunt formate;
 membrele cresc;
 apar puncte de osificare în scheletul cartilaginos;
 se remarcă unghiile și genele.

În cursul lunii a cincea de sarcină se înregistrează următoarele:

 mușchii scheletici sunt activi;

 apar primele mișcări fetale;
 pielea este acoperită cu păr fin, pufos – denumit lanugo;
 în raport cu corpul, membrele inferioare și superioare au proporții normale.

În cursul lunii a șasea de sarcină se înregistrează următoarele:

 o creștere substanțială în greutate;

 capul fătului raportat la restul corpului, devine mai proporțional;
 vasele de sânge din piele se dezvoltă;
 pielea are un aspect ridat.

În cursul lunii a șaptea de sarcină se înregistrează următoarele:

 se depune mai multă grăsime;

 pielea se netezește;
 ochii se deschid.

În cursul lunii a opta de sarcină se înregistrează următoarele:

 se consideră că copilul este „la termen”;

 prezintă șanse reale să supraviețuiască în afara corpului.

În cursul lunii a noua de sarcină, grăsimea depusă subcutan conferă pielii un

aspect neted. Copilul este gata să se nască.
La circa 266 de zile (9 luni) de la fecundare are loc nașterea (parturiția).
Realizarea ei presupune o serie de procese și factori chimici, alături de multiple
mecanisme de feedback.
Când debutează travaliul, secreția de progesteron din placentă scade, anulând
efectul inhibitor al acestui hormon asupra endometrului. Modificarea
concentrației progesteronului și estrogenilor, stimulează sinteza
de prostaglandine. În procesul nașterii, prostaglandinele stimulează mușchii
netezi din peretele uterin și dilată colul uterin pentru a deschide orificiul
cervical. Lobul posterior al hipofizei răspunde la contracțiile musculare uterine
prin eliberarea de oxitocină. Aceasta determină contracții uterine puternice.
Amnionul se rupe și eliberează astfel lichid amniotic. Odată cu trecerea capului
fetal prin colul uterin, distensia țesuturilor cervicale stimulează eliberarea de
cantități suplimentare de oxitocină. Totodată, distensia duce la apariția de
contracții la nivelul colului uterin. Contracțiile uterine induc contracții ale
peretelui abdominal prin căi reflexe de la nivelul măduvei spinării.
Contracțiile uterine și abdominale sunt cele care împing copilul prin colul
uterin și vagin la exterior. În mod normal, capul copilului este cel care apare
primul (naștere în prezentație craniană). Însă în aproximativ 5% din cazuri,
fesele sunt cele care apar mai întâi (naștere în prezentație pelviană). După
nașterea copilului, la interval de câteva minute, placenta este expulzată din
uter.

22. Sistemul reproducător masculin

Urmărește cursul integral pe YouTube

Cuprins:

22.1. Introducere
22.2. Testiculele
22.3. Ducte și organe anexe
22.4. Hormonii masculini
 22.1. Introducere
Sistemul reproducător îndeplinește multiple roluri ce privesc celulele
reproducătoare masculine (gameți), cum ar fi:

 producerea;
 stocarea;
 nutriția;
 transportul acestora.

În alcătuirea sistemului reproducător masculin și feminin se întâlnesc structuri

identice, cum ar fi:

 două organe de reproducere (gonade) – producătoare de gameți și

hormoni;
 ducte – primesc și transportă gameți;
 glande și organe anexe – secretă lichide eliberate prin ducte;
 organe genitale externe – organe și glande auxiliare asociate procesului de
reproducere.

22.2. Testiculele
Testiculele, organe masculine de reproducere, prezintă următoarele
caracteristici:

 sunt în număr de două;

 au rolul de a produce spermatozoizi;
 intervin în reproducerea masculină prin producția de hormoni și
spermatozoizi;
 testiculul: organ de formă ovalară, aplatizat;
 testiculul măsoară circa 5 cm lungime și 2,5 cm lățime;
 acestea sunt dispuse în scrot, care le protejează;

Scrotul este formațiune în formă de sac (sacciformă), ce prezintă pereți groși,

cu straturi multiple (multistratificați), suspendată sub perineu și anterior
anusului. Scrotul este divizat în două compartimente separate în care se află
câte un testicul. Separarea este marcată de rafeu, o proeminență îngroșată
aflată pe suprafața scrotală. În profunzimea straturilor pielii scrotului este
 prezent un mușchi neted subțire, denumit mușchiul dartos. Prin contracția lui,
suprafața scrotului capătă un aspect încrețit.
Dezvoltarea testiculelor
Dezvoltarea testiculelor are loc încă din perioada fetală, în cavitatea
abdominală, lângă rinichi. Testiculele coboară în scrot până la finalul lunii a
șaptea de sarcină, prin traversarea musculaturii abdominale. După momentul
nașterii, temperatura din scrot înregistrează o valoare cu câteva grade mai
scăzută decât cea din cavitatea abdominală. Tracțiunea testiculelor în scrot
revine gubernaculumului (care reprezintă un cordon de țesut fibros). Dacă nu
are loc coborârea testiculelor în scrot, atunci apare criptorhidia, pentru care
se intervine chirurgical. Această afecțiune poate determina infertilitate,
deoarece temperatura crescută din cavitatea abdominală împiedică
producerea spermatozoizilor.
Odată ce testiculul traversează peretele abdominal, acestuia i se atașează vase
de sânge, nervi și ductul deferent. Ductul deferent reprezintă o structură
tubulară care pornește de la nivelul testiculelor. Ductul deferent, împreună cu
structurile anterioare (vase de sânge, nervi) alcătuiesc cordonul spermatic.
Cele două compartimente ale scrotului sunt unite de cavitatea peritoneală prin
intermediul canalului inghinal care străbate peritoneul. Acest canal prezintă o
rezistență mai scăzută la nivelul peretelui abdominal și în peritoneu,
constituind un punct în care se instalează herniile
inghinale. Herniile constituie protruzii (alunecare, deplasare din poziția
normală) ale oricărei structuri abdominale prin peretele abdominal.
În alcătuirea fiecărui testicul intră numeroși lobuli delimitați între ei prin țesut
conjunctiv (sept). Aceștia sunt formați din numeroși tubi strâns încolăciți
(contorți) care poartă numele de tubi seminiferi la nivelul cărora se produc
spermatozoizii. Epiteliul tubilor seminiferi este format din:

 celule germinale – produc spermatozoizi;

 celule sustentaculare – sau celule de susținere.

Celulele interstițiale se interpun între tubii seminiferi și intervin în producția

de hormoni sexuali masculini (androgeni), cuprinzând și testosteronul. La
exterior, fiecare testicul este protejat de o capsulă conjunctivă.
Prin unirea tubilor seminiferi se formează un plex denumit rețeaua testiculară
(rete testis). Din zona superioară a testiculelor pornesc multiple canale
eferente care drenează rețeaua testiculară și ulterior pătrund într-un tub
încolăcit, denumit epididim (capul epididimului, epididim, coada
epididimului). La acest nivel, spermatozoizii capătă mobilitate și totodată sunt
transportați către ductul deferent. Acesta, transporta mai departe
spermatozoizii către ductul ejaculator, în afara testiculului.
Spermatogeneza
Spermatogeneza reprezintă procesul prin care se formează spermatozoizii.
Acest proces este inițiat în stratul cel mai extern al celulelor germinale din
alcătuirea tubilor seminiferi.
Celulele primordiale (stem) denumite spermatogonii trec prin diviziuni
mitotice în urma cărora se obțin celule denumit spermatocite
primare (diploide, 2n, au 46 de cromozomi/ celulă) care sunt împinse pe
măsură ce se formează, către lumenul sau interiorul tubilor seminiferi. Ulterior,
spermatocitele primare trec printr-o primă fază a diviziunii meiotice în urma
căreia se obțin dintr-un spermatocit primar, două spermatocite
secundare (haploide, n, cu 23 de cromozomi/ celulă). Urmează apoi faza a
doua a meiozei în urma căreia are loc dublarea numărului de celule (rezultă 4
spermatide), însă numărul de cromozomi rămâne neschimbat (tot 23 de
cromozomi/ celulă). Spermatidele rezultate se maturează și duc la
formarea spermatozoizilor din interiorul tubului seminifer.
Diviziunea meiotică sau diviziunea reducțională, este procesul prin care
dintr-o celulă cu 46 de cromozomi (diploidă, 2n) se obțin două celule cu 23 de
cromozomi (haploidă, n) fiecare.
Figura 22.2 Spermatogeneza.
Prima fază a diviziunii meiotice cuprinde:
Faza Procesul
În complexul sinaptonemal, cromozomii omologi alcătuiesc o tetradă.
Profaza I Cromatidele acestor cromozomi se suprapun și formează chiasme. Segmentele de
cromatide pot trece de pe una pe alta, contribuind astfel la variabilitatea genică.
Odată cu alinierea cromozomilor pereche în placa ecuatorială (metafazică),
Metafaza I
aceștia se grupează independent.
Are loc separarea cromozomilor pereche și deplasarea lor către polii opuși ai
Anafaza I
celulei. Centromerii cromozomilor duplicați nu suferă procese de diviziune.
Telofaza I și
Are loc distribuirea egală a cromozomilor în cele două celule fiice rezultate.
citokineza
 A doua fază a diviziunii meiotice cuprinde:
Faza Procesul
Interfaza Fază intermediară lipsită de replicarea ADN.
Profaza II Are loc condensarea cromozomilor și deplasarea lor către centrul celulei.
Metafaza II Alinierea centromerilor la placa ecuatorială.
Clivarea centromerilor în urma căreia rezultă cromozomi care se deplasează
Anafaza II
către polii opuși.
Telofaza II și Rezultă 4 celule fiice haploide, fiecare având jumătate din numărul de
citokineza cromozomi (23) ai celulei mamă (46).
Spermatozoizii
Regiunile spermatozoizilor sunt:

 cap – ovoid, aplatizat, condensat; prezintă un nucleu (elementul cheie al

spermatozoidului) cu 23 de cromozomi. Extremitatea cefalică a capului
prezintă un acrozom (cap acrozomal), care constituie o zonă cu enzime
implicate în fertilizare.
 gât – foarte scurt;
 piesă intermediară – prezintă microtubului în jurul cărora se află un strat
intern de filamente groase și un strat extern la nivelul căruia se află
mitocondrii;
 coada – prezintă filamente groase, în jurul cărora se află o membrană celulară;
aceasta funcționează ca un flagel și permite înaintarea spermatozoidului.

Celulele sustentaculare din alcătuirea epiteliului tubilor seminiferi constituie

o barieră între aceștia din urmă și vasele de sânge, cu scopul de a proteja
spermatozoizii în curs de dezvoltare de sistemul imunitar.
Prin producția lor de hormoni sexuali masculini, printre care și testosteron,
celulele interstițiale asigură o concentrație crescută de testosteron la nivel
testicular. Aceasta este necesară în producția de spermatozoizi.
22.3. Ducte și organe anexe
Ductele și organele anexe intervin în realizarea funcțiilor fiziologice ale
testiculelor prin care spermatozoizii sunt evacuați din organism și își realizează
activitatea lor.
Căile sistemului reproducător masculin
Înainte de a fi evacuați, spermatozoizii ajunși la maturitate traversează
un sistem de ducte care prezintă multiple subdiviziuni. Prima de acest fel
 este epididimul, un tub alungit, răsucit și încolăcit, dispus în lungul marginii
posterioare a testiculelor. Canalele eferente care au originea în rețeaua
testiculară (rete testis), aduc în epididim spermatozoizii maturi, dar lipsiți de
mobilitate. Legătura dintre tubii contorți și rețeaua testiculară este făcută prin
intermediul tubilor drepți.
Epididimul este căptușit de celule care adaugă secreții și ajusează astfel
compoziția lichidului spermatic care prezintă un pH acid dat de produșii
de degradare ai spermei stocate. Tot la nivelul epididimului se resorb
spermatozoizii deteriorați și reziduurile. În plus, în urma unui proces care se
întinde pe parcursul a circa două săptămâni, spermatozoizii capătă mobilitate
în epididim. Porțiunea de început a epididimului se numește capul
epididimului, iar porțiunea terminală, coada epididimului.
La ieșirea din epididim, spermatozoizii pătrund în ductul deferent (vas
deferens). Rolul acestuia este de propulsa și a conduce lichidul seminal
provenit de la epididimul fiecărui testicul. Ductul deferent reprezintă o
extensie în formă de tub a epididimului care traversează canalul inghinal
către cavitatea abdominală. La acest nivel, ductul deferent trece lateral de
vezica urinară, spre marginea postero-superioară a glandei prostatice. Imediat
înainte de a ajunge la aceasta, ductul deferent prezintă o dilatație
denumită ampulă. La nivelul acesteia, cele două ducte deferente care provin
de la fiecare testicul, se unesc cu ductele care vin de la veziculele seminale,
formând ductele ejaculatoare. Sunt ducte relativ scurte care traversează
prostata și ulterior își eliberează conținutul în uretră.
Uretra este cuprinsă între vezica urinară și vârful penisului. Cele 3 porțiuni ale
acesteia sunt:

 porțiunea prostatică – reprezintă uretra prostatică care traversează mijlocul

prostatei și primește secreții ei;
 porțiunea membranoasă – reprezintă uretra membranoasă care constituie o
zonă scurtă care traversează planșeul muscular al cavității pelviene;
 porțiunea peniană – reprezintă uretra peniană care se întinde prin
intermediul penisului la orificiul uretral extern situat în vârful penisului. Uretra
peniană primește secrețiile glandelor bulbouretrale.

Organe anexe
 Organele anexe ale sistemului reproducător masculin au rolul de a secreta
fluide care sunt necesare în formarea spermei sau funcționează ca organe care
asigură transportul ei în cursul copulației (actului sexual).
Sunt organe anexe (auxiliare):

 vezicula seminală;
 glanda proastatică (prostata);
 glandele bulbouretrale;
 penisul.

Vezicula seminală – caracteristici:

 organ pereche format din structuri în formă de sac (sacciforme), drenate de

unele ducte care funcționează ca ductul deferent;
 secretă și hormoni – prostaglandine care intră în compoziția spermei;
 asigură nutriția spermatozoizilor în cursul ejaculării prin secreția de fluide
nutritive, în special fructoză;
 fluidul produs prezintă un caracter alcalin astfel încât să neutralizeze aciditatea
dezvoltată în epididim;
 fluidul produs reprezintă circa 60% din volumul total al lichidului seminal din
compoziția spermei.

Glanda prostatică (prostata) – caracteristici:

 glandă unică;
 înconjoară uretra;
 secretă un fluid cu un caracter ușor alcalin care intervine în mobilitatea
spermatozoizilor, neutralizând aciditatea naturală din vagin;
 în alcătuirea sa intră fibre musculare netede cu rol de suport;
 creșterea ei în dimensiuni la vârstnici poate face mai dificil procesul de urinare;
 secreția produsă de glanda prostatică reprezintă circa 30% din volumul total al
lichidului seminal.

Glandele bulbouretrale – caracteristici:

 două glande mici;

 se află în apropierea penisului (la baza sa);
 se deschid în uretra peniană;
 secretă mucus lubrifiant al capătului penisului și substanțe alcaline care
neutralizează aciditatea din vagin și activează spermatozoizii.

În conținutul spermei intră:

 spermatozoizi;
 produșii de secreție ai veziculei seminale;
 produșii de secreție ai prostatei;
 produșii de secreție ai glandelor bulbouretrale.

Penisul este un organ al actului sexual care intervine în micțiune (transportă

urina) și copulație. Se împarte în:

 rădăcină (baza penisului);

 corp (ax);
 gland penian – este asociat cu senzații de plăcere în cursul stimulării sexuale.

Orificiul uretral extern este înconjurat de gland. Acesta la rândul său este
înconjurat de un pliu de piele, denumit prepuț. Îndepărtarea lui se face
chirurgical și procedeul poartă numele de circumcizie.
Corpul penisului, în cea mai mare parte a sa, este ocupat de 3 mase de țesut
erectil și anume:

 2 corpi cavernoși;
 corpul spongios.

Țesutul erectil este alcătuit dintr-un labirint de canale vasculare separate

de țesut conjunctiv și fibre musculare netede.
În cursul excitării sexuale, componenta parasimpatică a sistemului nervos
eliberează impulsuri care duc la dilatarea arteriolelor din țesutul erectil,
crescând semnificativ fluxul sanguin în aceste țesuturi și colabarea (turtirea)
venelor. Se înregistrează o congestie (un aflux excesiv) cu sânge la nivelul
rețelei vasculare și se declanșează erecția. În cursul apogeului sexual, sperma
traversează uretra și ajunge la orificiul uretral extern. După ce sperma a fost
ejaculată, componenta simpatică a sistemului nervos eliberează impulsuri care
duc la constricția arteriolelor, diminuând astfel aportul de sânge. Odată cu
 evacuarea sângelui din țesutul erectil pe cale venoasă, penisul devine flasc. Cât
se mențin stimulii simpatici, vasoconstricția și starea flască persistă.
În mod normal, volumul de spermă ejaculată (denumite ejaculat) este de 2-5
mL. În alcătuirea sa intră:

 spermatozoizi – circa 20-100 milioane/ mL spermă;

 lichid seminal – format din secrețiile glandulare ale glandelor anexe;
 enzime – protează și alte enzime care intervin în fertilizare.

La nivelul căilor sistemului reproducător apar contracții peristaltice care

intervin în deplasarea spermei din cursul ejaculării. Glandele anexe se
contractă și evacuează produșii lor de secreție care contribuie la creșterea
volumului spermei.
22.4. Hormonii masculini
Nu numai hormonii masculini intervin în procesul de reproducere masculin.
Hipofiza anterioară intervine prin secreția de FSH (hormon foliculo-
stimulant) care stimulează maturarea tubii seminiferi și spermatogeneza în
și LH (hormonul luteinizant) care asistă procesul de spermatogeneză și
stimulează maturarea celulelor interstițiale Leydig cu producția de testosteron.
Reglarea eliberării de FSH și LH este făcută de hipotalamus, prin secreția
de hormon de eliberare a gonadotropinelor (Gonadotropin Releasing
Hormone – GnRH). Secreția de GnRH favorizează eliberarea de FSH și LH
hipofizar, determinând astfel creșterea concentrației lor în sânge. Alături de cei
2 hormoni hipofizari, GnRH este implicat într-un mecanism de feedback
negativ cu scopul de a controla sinteza și secreția de testosteron.
Testosteronul, hormon androgen, reprezintă un hormon sexual masculin
sintetizat de către celulele interstițiale ale testiculelor și care prezintă
următoarele caracteristici:

 controlul secreției sale este realizat de către LH;

 la făt – testosteronul exercită control asupra diferențierii țesuturilor specifice
sexului masculin și intervine în coborârea testiculelor în scrot;
 până la pubertate, producția de testosteron este scăzută.

După pubertate – testosteronul prezintă multiple funcții:

 induce maturarea spermatozoizilor și inhibă producția de LH;
 asigură funcționarea normală a organelor anexe și a ductelor sistemului
reproducător masculin;
 influențează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare masculine;
 stimulează procesele metabolice care implică sinteză proteică și de creștere a
masei musculare;
 influențează comportamentul sexual și apetitul sexual.

Alți hormoni androgeni accelerează pubertatea și inițiază maturarea

sexuală și apariția caracterelor sexuale secundare masculine.